Docstoc

LUCIAN BLAGA SI INEFABILUL FEMININ

Document Sample
LUCIAN BLAGA SI INEFABILUL FEMININ Powered By Docstoc
					            LUCIAN BLAGA ŞI INEFABILUL FEMININ
                                     (1895-1961)

                                                             Fenia DRIVA

A fost cunoscut ca mare taciturn, dar dacă scorneşti în hrisoavele care scriu despre
Blaga, afli că el a fost un om cu multiple coordonate sufleteşti: distant ori afectuos,
reţinut ori în vervă, ponderat ori pătimaş şi un îndrăgostit de permanenţele
mioriticului atunci când nu mai era citadin.
Pe soţia sa, Cornelia Brediceanu, a cunoscut-o la Braşov, apoi s-au reîntâlnit în sala
de lectură a Bibliotecii Universitare din Viena în 1916-1917.
Dialogurile supra lui Verlaine, Rimbaud, Hamsun, Claudel, Ibsen, dejunuri la
Maximillian Keller, ceaiul în Kunstlerkafee, un concert audiat împreună, toate
acestea fac să se înfiripe între cei doi o dragoste profundă care va dăinui. La 16
decembrie 1920 cei doi se căsătoresc la Cluj. Am mai spus-o şi în „Lucian Blaga.
Dicţionar”, deoarece reiau finalul din „Hronicul şi Cântecul vârstelor”, unde mi se
pare că iubirea lor „irumpe” atât de frumos:
       - De când eşti la Viena?
       - De la începutul lui septembrie!...
       - Mi-ai telegrafiat? face Cornelia mirată. La oficiu mi s-a spus tot timpul că
           nu s-au reluat legăturile poştale. În ultimele două săptămâni n-am mai trecut
           pe acolo…
Haide, liniştete-te acu!
Nu înţelegi? Am sosit.
Nu te bucuri? Sunt aici.
           (Lucian Blaga. Oprere vol.6, pag.247)
Chiar dacă mai târziu în viaţa poetului a existat acel „inefabil feminin”, fapt ce-l
mărturiseşte însuşi Lucian Blaga, Doamna Cornelia Blaga cu multă înţelepciune a
spus:
„L-au mângâiat multe femei. Toate le-am înţeles, dar în braţele mele a murit”. Aşadar
să urmărim ce a însemnat ficare domniţă în viaţa şi opera poetului.
Într-o conversaţie cu un amic, Lucian Blaga spune: „Am aflat de la Măriuca, Hossule,
că ai fost la Braşov şi ai vizitat-o pe Domniţa, marea mea dragoste. Ştii că
„Nebănuitele trepte” este dedicată Domniţei! Haide, Hossule, să sedem sub
nebănuitele trepte şi să vorbim de Domniţa.”
Lucian Blaga a cunoscut-o în 1937, în timpul drumului spre ţară, unde avea să-şi
rostească discursul de recepţie la Academia Română, pe Domniţa – reviriment
existenţial şi simbol al unei rodii, sub care creaţia sa avea să cunoască o nebănuită
înflorire. Cu această iubire a sa, poetul a urcat pe „nebănuitele trepte”.
Visătoarea Domniţă de sub poalele Tâmpei era o fiinţă ieşită din comun, cu o
personalitate puternică, fascinantă, cu o gingăşie sufletească, putere de sesizare, de
receptare a liricului cu putere de stimulare şi inspirare a acestuia dincolo de orizont.
Citind din Ciclul „Nebănuitele trepte” putem reface cu multă uşurinţă portretul
Domniţei din fragmentele unor poezii:
Schimbarea zodiei. Cuvinte către fata necunoscută din poartă, Domniţele, Epitaf. Ei îi
sunt dedicate versurile din „Dumbrava Roşie”:
Muşchiul reavăn, negrul murei/Ţine cumpăna căldurei,/Ieşi zeiţă din sandale/Vrerea
e-a măriei tale! /Şi rămâi desculţă-n rouă / Tremură prelung în glas/Întrebarea de-i
aievea/Astă clipă de popas.
Se mai pot adăuga cele două scurte fragmente din Ardere şi din Veghe, citate ca moto
care sunt mult mai semnificative, ele concentrează cu mai multă pregnanţă esenţa
prezenţei Domniţei în viaţa şi opera poetului.
În intervalul 1941-1945, paşii profetului s-au îndreptat adesea spre Braşov dar a venit
şi o vreme în care poetul şi-a dat seama, aşa cum a mărturisit-o de fapt: „căutasem în
ea (Domniţa) în primul rând izvoarele poeziei, artei, ea în schimb căuta poeţii, artiştii,
nu pe cineva anume ci prietenia acestora”.
Nu de puţine ori când Lucian Blaga poposea la Braşov, Domniţa invita în casa ei
literaţi, artişti, profesori, fapt ce-l mâhnea pe poet. Explicabile sunt versurile din
Încântare: „Domniţă din ţară bârsană, /Lumină sunt, inimă, rană/…Din visuri născute
în zori/trimite-ţi-aş negrele flori/dar teamă îmi e că le pui/la soare-n răscrucea oricui”
Într-o sinceritate totală Lucian Blaga mărturisea. „Pentru asta s-au tocit rând pe rând
fiorii, pentru asta mi s-au rărit drumurile la Braşov…”.
În acea perioadă plină de mâhnire pentru „Domniţa, marea mea dragoste” căreia i-a
dedicat aşa cum aminteam „Nebănuitele trepte”, în preajma poetului putea fi văzută
tot mai des Eugenia Mureşan, femeia care îşi impusese prezenţa nu numai în viaţa, ci
şi în poeziile sale, cum ar fi: Dacă m-aş pierde, Drum prin cimitire, Zi şi noapte, Prier.
În familia protopopului Florea Mureşan, Lucian Blaga află o elevată atmosferă de
intelectualitate, protopopul fiind un om citit iar soţia sa Eugenia (Geni, cum i se
spunea) era o fiinţă cu multă receptivitate faţă de literatură, ea însăşi scria poezie şi
avea volume publicate. Mai târziu, ea, s-a recăsătorit cu profesorul D.D.Roşca de care
Lucian Blaga s-a simţit foarte apropiat.
În casa familiei Mureşan se citea poezie iar discuţiile purtate de cei prezenţi erau
foarte aprinse, Lucian Blaga dă unele sugestii şi sfaturi. La una dintre aceste întâlniri,
Lucian Blaga, face următoarea mărturisire: „mă simt foarte bine în această casă, în
care port discuţii frumoase despre problemele filozofice cu Florea Mureşan, dar mai
ales m-atrag conversaţiile pe teme literare şi cotidiene cu Geni. Ce minte arcuită, ce
cascade de idei la această femeie. La puţine femei găseşti aşa fântână de dar. În
preajma ei m-au inspirat multe lucruri şi i-am scris multe poezii”.
Dar şi Geni Mureşan se confesează spunând următoarele:
„Sânt prietenă de mai mulţi ani a domnului Blaga, cel mai mare filozof şi poet, aşa
cum Veronica Micle a fost prietena lui Eminescu”.
Tot atunci ea spune că i-a inspirat lui Blaga multe poezii dar şi ea i-a scris multe
versuri.
Erau în anii 1946-1950 când aproape în fiecare după amiază „paşii profetului”
ajungeau în str. Bisericii Ortodoxe, nr.10 din Cluj, unde poetul găsea o ambianţă ce-l
stimula în opera pe care a scris-o atunci.
O altă apariţie feminină este în perioada anilor 1948-1960, când nu a mai fost
publicat cu poezii în reviste. Lucian Blaga lua contact într-o arie restrânsă cu publicul
care-i dorea poezia în anumite familii clujene.
Aşa s-a întâmplat şi cu familia dr. Leon Daniello – conu Leon, cum i se spunea, unde
maestrul îşi prezenta din poezia sa şi din cele tălmăcite de el din literatura universală.
Aceeaşi ambianţă plăcută şi în casa acestui amfitrion, om de cultură şi rafinat cu gust
pentru literatura română şi universală.
Saţia sa, Helen Daniello, avea o sensibilitate pentru poezie, ea era aceea care
întreţinea climatul creator. Era ca un „mic soare” în vreme de iarnă, era muza care
inspira. Aici, în această casă Lucian Blaga a citit între altele: „Annabel Lee”
şi”Balada doamnelor de altădată”, pe care maestrul le tradusese.
În casa familiei Daniello de pe str. Eminescu, nr.3, Lucian Blaga venea de regulă în
după amiezile de marţi, joi şi sâmbătă – seri care durau nu mai mult de nouă şi
jumătate. În final se asculta muzică, Bach, Beethoven, şi de fiecare dată Sonata lunii
care de altfel i-a inspirat poetului poezia cu acelaşi nume:
„Sonata lunii de Beethoven e însăşi luna coborâtă pe pământ”.
La Bocca del Rio (Gura Râului) despre care Lucian Blaga spunea „colţ de rai cu
străveche tradiţie în cultura românească” pentru că e ceva cald şi italic la Bocca del
Rio, dar şi ceva nespus de românesc, aici poetul şi-a petrecut concediile estivale în
anii 1950-1958. Fără îndoială că în casa soţilor Manta a fost primit cu multă căldură
de vreme ce aici s-a petrecut căsătoria fiicei poetului, Dorli, cu matematicianul Mihai
Gavrilă, naşi fiindu-le dr.Leon Daniello şi dr. Cornel Manta. În casa Vioricăi Manta
se desfăşurau întâlniri de înaltă simţire românească, cu poezie şi muzică iar în centrul
atenţiei se afla fireşte maestrul Lucian Blaga.
Corespondenţa dintre cei doi ridică această prietenie la cote înalte, petrecută încă din
vremuri de demult:
„Mă gândesc, dragă Ica, la un timp de mult trecut. Bucuria ce-o aveam în 1914, de
câte ori te vedeam jucându-te într-o curte despărţită de-un zid spre stradă, şi când te
chemam pe nume „Ichi” bucuria aceea zic, trebuie să fi fost un presentiment al
trăirilor de azi…”.
Doamna Ica în scrisorile sale îi mai da de veste ce se întâmplă la Gura Râului, iar ca
să-l cuprindă dorul şi mai tare pe Lucian Blaga îi trimite acestuia ţuică şi mere cu
aromă de …Gura Râului. În vremea aceea la Cluj, Lucian Blaga traducea Faust,
Goethe, Rillke. Îi şi trimite Icăi o copie – autograf a unei poeme de Rillke –
„Amintiri” iar notaţia din finalul scrisorii explică umorul blagian: „deocamdată îţi
trimit o traducere din Rillke. Căci eşti o amatoare, dacă nu mă înşel. S-o citeşti încă
de zece ori până când poezia începe să cânte în tine. Dacă ţi se vor aprinde uşor
obrajii, te sărut Lucian .
Corespondenţa continuă între cei doi şi Lucian Blaga îi trimite poezii transcrise iar la
unele cu rugămintea de a nu le mai arăta şi altora…”. Amintim „Poeţii”, „Euforia”,
„copie dactilografiată la Faust”, ş.a.
Şi mereu amintirile Poetului se întorc la Gura Râului scriindu-i următoarele: „Scumpă
Ica – Gura Râului cu peisajul şi de toată dulcea greutate a amintirilor, ce-l încarcă,
mi-ai trimis-o în rândurile tale. Ai ştiut într-adevăr să alegi locul din care să-mi
aminteşti că în marea trecere este totuşi ceva ce rămâne.
La Gura Râului m-am întors la Izvoare. Şi ele curg şi sună neîncetat. Lucian”.
În 1957 şi 1958, Blaga continuă să-şi petreacă vacanţele în acest decor. Se întâmplă
ca Vioricăi Manta să i se agraveze o afecţiune de care suferea, este certată de Lucian
pentru că nu l-a înştiinţat şi pe el şi-i propune o şedere la Cluj, pentru a se putea trata
recomandându-i cei mai buni medici.
O altă corespondenţă Lucian Blaga o are cu sora doctorului Manta, Marioara căreia îi
trimite cu autograf poezia „Floare de Viţă”, scrisă sub umbrarul de viţă de la casa
părintească a Marioarei Manta.
Pentru a ajunge la o altă corespondenţă să facem un popas în a relata geneza unor
poezii scrise de Lucian Blaga. Aşadar:
Vara Sfântului Mihai (Vară de noiembrie) a fost scrisă în urma unor vizite a poetului
prin 8 noiembrie 1954, la Sibiu, (unde familia Manta avea o casă) în compania
Helenei Daniello, când a făcut o plimbare la Dumbravă, la Rezervaţia Cerbilor, la
lacuri, care i-au sporit „inima cu-o ardere, c-un gând”… .
Bocca del Rio a fost scrisă la Cluj (neputând onora invitaţia de a veni acolo, la fel şi
familia Daniello) Lucian Blaga, destăinuie în versurile acestei poezii, imposibilitatea
afectivă de a petrece fără Elen (Helen D.) câteva zile în peisajul care ar fi devenit
pentru poet, „rană în spaţiu”.
„Mirabila sămânţă” din spusele Poetului a fost scrisă pentru grădina Elenei care se
afla aproape de locuinţa sa, Lucian ieşea în întâmpinarea ei – conducând-o la grădină.
Elen având unele rezerve asupra acestor întâlniri l-a rugat să aibă plicuri cu seminţe
în buzunar, asta ca un fel de alibi pentru indiscreţi.
„Una din poeziile mari” a fost datorată unui incident simplu aşa cum erau de obicei
toate întâmplările care provocau în mod deosebit inaginaţia lui Lucian Blaga cum
afirma Viorica Manta. Ea îşi aducea aminte că fiind împreună cu Elen, Livia (…) şi
Lucian Blaga, vizitau muzeul de arheologie condus de C.Doicoviciu. După vizitarea
muzeului s-au oprit în curte, lângă două sarcofage de bazalt Elen şi Lucian; „adânc
prin lespede”i-a spus Poetul acesteia, regăsindu-se apoi în poezie, că un „sarcofag
deşert e mult mai plin de tâlcuri, de istorie”.
În privinţa poeziei „Risipei se dedă florarul” a fost scrisă în 1951, luna mai de către
Lucian Blaga, în urma unei plimbări prin grădina botanică împreună cu Elen. Cei doi
au stat pe banca din apropierea sălciilor înflorite şi dintr-un plop se cernea polenul
bogat, în preajma lor: „Ne-om aminti cândva târziu / de-această întâmplare simplă
/de-această bancă unde stăm /tâmplă fierbinte lângă tâmplă /visând, întrezărim prin
doruri /latente pulberi aurii /păduri ce ar putea să fie /şi niciodată nu vor fi”.
Dr. Livia Ameanu l-a cunoscut pe Lucian Blaga, în vremea când era elevă la Sebeş,
din spusele nepoatei poetului, dar personal l-a cunoscut la Gura Râului (1950) în casa
Mărioarei Manta.
Ea îşi aminteşte de acele întâlniri în ambianţa serilor petrecute la familia Daniello. Cu
glasul său cald poetul le umple sufletele citind din poeziile sale. Îi plăcea spunea
Livia Armeanu să dea diverse nume personajelor iubite de el. Este elocventă poezia
sa „Caut nume”.
Nu de puţine ori plecau împreună spre casă, farmecul acestor plimbări pe străzile
liniştite ale Clujului în doi, erau momentele când Livia Armeanu se afla în
exclusivitate alături de poet, prilej de insolite reflecţii asupra universului lor comun,
de iniţiere în geneza poeziilor spuse de el. Poetul îi relatează de aceea plimbarea
făcută cu Elen Danillo în pădurea Mănăştur. Era toamnă iar frunzele ruginii cădeau
una câte una iar covorul căpăta caracteristici nebănuite; ici acolo câte o brânduşă le
zâmbea la trecerea paşilor şi poetul impresionat de câte o floare o cântă în mai multe
poezii.
„Poveste” s-a chemat poezia ce a ieşit de sub pana măiastră a poetului însoţindu-i
gândurile în acea plimbare.
Să asemeni vocea iubitei cu vocea greerilor este o altă poezie scrisă pentru Elen
„Greeruşa”.
Doctoriţa Livia Armeanu a fost pentru Blaga o confidentă inteligentă, sensibilă,
generoasă care niciodată nu a dezvăluit ce credea poetul despre ea, dar încrederea pe
care o avea omul Blaga prin confesiunile care i le făcea şi comunicarea spirituală ce
exista între cei doi era de netăgăduit. Ea, călca discretă în umbra poetului.
Poeziile originale autograf dăruite Liviei de către poet, poezii originale, copiate de
Livia şi corectate de Lucian Blaga, traduceri autograf dăruite de poet şi traduceri
transcrise de Lucian, sunt mărturii care vin să se aşeze la baza acestei relaţii.
„Câinele din Pompei”, „Ullise”, „Suprema ardere”, „Cuib de rândunică” sunt poeziile
dăruite cu atugraf iar „Noapte la mare” este poezia originală cu autograf dăruită de
Lucian Blaga, Liviei de ziua ei – 25 dec. 1959”.
Grav bolnav, aflat pe patul de spital, Blaga, o roagă pe Livia să-i recite poezia
„Greeruşa”, spunându-i că se simte foarte aproape de această poezie:
„Să mă-npace cu sfârşitul/cântă-n vatră greeruşa/mai uşoară ca viaţa e cenuşa, e
cenuşa”.
După aceste mărturisiri de fapt, o parte din ele făcute de trifoiţe se cuvine să amintim
şi de confesiunea făcută de Cornelia Blaga – să-l simţim pe Poet şi mai aproape de
sufletul oricărui îndrăgostit:
„Nici o soţie a unui mare creator – cum a fost Lucian – nu poate avea pretenţia de-a
face să-i vibreze lira până la sfârşitul vieţii. Mie îmi aparţin „Poemele luminii” şi alte
câteva poezii din volumele ulterioare. L-am înţeles perfect pe Lucian şi arta lui. Chiar
dacă uneori n-a fost uşor… Dacă aş fi poetă, aş spune că am constituit o constelaţie,
fireşte terestră. Numai că în jurul ei s-au ivit alte stele, care au luminat zarea poetului
în căutarea de comori ale vieţii şi lumii. Repet, am înţeles realitatea situaţiei, şi locul
din mijlocul iniţialei constelaţii neştirbit a rămas”!

				
DOCUMENT INFO
Shared By:
Stats:
views:452
posted:9/15/2011
language:Romanian
pages:5