Docstoc

Romanul britanic postmodern feminin

Document Sample
Romanul britanic postmodern feminin Powered By Docstoc
					                       Romanul feminin britanic postmodern
                                 — Rezumat —


                                                         Coordonator: Prof. dr. Lidia Vianu
                                                       Doctorand: Olivia Eleonora Bălănescu


         Studiul de faţă propune o analiză riguroasă a romanului feminin britanic în contextul
istoric, social şi ideologic al două curente majore ale culturii contemporane: feminismul şi
postmodernismul. Investigaţia acestei teme porneşte de la premisa că, din punct de vedere
ideologic, categoria ‚femeie’ nu este un dat biologic, ci o construcţie socială şi discursivă,
care evidenţiază marginalizarea femeii ca pe un fapt de viaţă. O asemenea construcţie nu
poate să nu îşi lase amprenta asupra textelor literare. În consecinţă, scriitoarele contemporane
folosesc o serie de idei rezultate din teorii şi polemici critice, pe care le recreează în operele
lor, adăugând noi valenţe şi oferind multiple posibilităţi de interpretare. Literatura şi critica
joacă astfel un rol crucial în lupta împotriva marginalizării femeii în lumea de dincolo de text.
Această abordare a romanului feminin contemporan este, aşadar, fundamentată pe
convingerea că, între text, critica literară şi contextul ideologic, există o profundă
interconexiune.
         Deşi feminismul şi postmodernismul s-au influenţat şi se influenţează reciproc, relaţia
dintre ele rămâne ambiguă. Dificultatea în a stabili o legătură clară între cele două curente
rezidă în problematica lor, care nu formează sisteme omogene de gândire, ci reţele de
perspective variate, diferite şi adesea tensionate. În ciuda diversităţii de teorii pe care o
propune postmodernismul, scriitoarele contemporane şi preocuparea lor cu ceea ce înseamnă
experienţa feminină lipsesc în mod surprinzător din principalele dezbateri postmoderne, în
special în perioda cuprinsă între anii 1960–1980. Este de asemenea adevărat că multe
scriitoare şi teoreticiene feministe au preferat să rămână în afara acestor dezbateri,
exprimându-şi deschis reticenţa la ideea de a se alătura postmodernismului, considerat în
esenţă un „proiect masculin”. Cum ar putea feministele să susţină teoria deconstrucţiei
subiectului avansată de postmodernişti, când constituirea unei identităţi feminine reprezintă
unul din principalele puncte ale agendei feministe? Cum ar putea ele să reconcilieze
preocupărilelor lor cu indiferenţa postmoderniştilor faţă de masculinitate şi feminitate ca
roluri sociale, când pentru feministe ideea de „gender” constituie o bază teoretică obligatorie?
Astfel de întrebări, care ajută la conturarea ariei de „neînţelegeri” dintre feminism şi
postmodernism, sunt îndeaproape analizate în acest studiu, alături de soluţiile literare oferite
de romancierele britanice contemporane.
         În ciuda inconsistenţelor, postmodernismul şi feminismul împărtăşesc interese şi
strategii comune, reflectate în felul în care fiecare încearcă să dizolve barierele dintre cultura
elitistă şi cea de masă, dintre conceptele de „centru” şi „margine”, sau „masculin” şi
„feminin”. De asemenea, ambele se îndreaptă asupra istoriei, contestând accepţiunea
tradiţională a istoriei şi marile sale strategii, care încearcă să dea sens faptelor trecute din
perspectiva unui adevăr unic. În plus, postmodernismul, ca artă a marginalului şi a opusului, a
oferit femeilor posibilitatea să-şi exprime deschis preocupările, acest aspect conturând un
spaţiu în care se poate spune că postmodernismul şi feminismul fuzionează. În acest sens,
teoria deconstrucţiei formulată de Jacques Derrida, care se bazează pe eradicarea opoziţiilor
tradiţionale – formă/materie, subiect/obiect, masculin/feminin, alb/negru, sine/celălalt,
vest/est, intelect/corp, şi, desigur, adevărat/fals, bun/rău – corespunde proiectului
postmodernist de a contesta şi înlătura noţiunea de centru ca pivot între aceste perechi de
opoziţii.


                                                1
        Odată cu slăbirea influenţei „centrului”, teoria şi practica feministă, alături de studiile
Afro-Americane, au avut un impact deosebit asupra postmodernismului ca teorie a formelor
de rezistenţă, aducând în prim-plan preocupările celor marginalizaţi, precum şi provocările
ex-centricilor şi ale celor „deposedaţi” cultural, cum ar fi femeile, negrii, homosexualii,
populaţiile native sau reprezentanţii lumii a treia. Aceste grupuri sau comunităţi nu mai sunt
considerate drept „ceilalţi”; cu alte cuvinte, masculinitatea şi rasa albă încetează a mai fi
valori privilegiate, la care se raportează orice altceva. Din această perspectivă, a fi diferit nu
mai presupune o opoziţie sau o excludere, ci afirmarea potenţialului heterogeneităţii, al
multivalenţei şi pluralităţii. Pe de altă parte, stabilind o legătură între diferenţele de „gender”
şi puterea ideologică, feminismul a subliniat politicile din umbra reprezentărilor culturale ale
feminităţii, contribuind astfel la definirea politicii postmodernismului. Din această
perspectivă, feminismul exercită o influenţă notabilă asupra felului în care sunt abordate
chestiuni referitoare la „gender”, sexualitate, identitate, spectacol, chiar dacă aceste activităţi
se desfăşoară la marginea sau în afara curentului postmodern. Prin urmare, feminismul şi
postmodernismul prezintă un set de interese comune, care se dovedesc utile pentru analiza
romanului feminin contemporan, puternic ancorat în realitatea socială şi culturală
postmodernă.
        Obiectul studiului constă în evidenţierea şi investigarea particularităţilor acestei
literaturi care se naşte la intersecţia dintre feminism şi postmodernism, căutând să descopere
aspectele care singularizează romanul feminin. Cercetarea efectuată demonstrează că
principala intenţie a scriitoarelor contemporane este de a transcede o serie de bariere, ceea ce
implică o conştientizare a limitelor impuse şi o dorinţă de a le depăşi. Prin urmare, nu mai
este vorba despre o literatură axată pe izolarea femeii în spaţiul domestic, sau dedicată trezirii
unei conştiinţe feminine colective, ci despre o literatură care prezintă diferite modalităţi prin
care femeile pot dobândi puterea şi curajul de a se exprima. În acest context, scriitoarele ale
căror romane sunt discutate în lucrarea de faţă apelează la strategii postmoderne de rezistenţă,
cum ar fi ambiguitatea, contradicţia, auto-reflexivitatea, subversiunea, sau ironia, în procesul
de demontare şi reorganizare a mecanismelor dominaţiei masculine.
        Autoarele contemporane se evidenţiază, aşadar, prin felul în care abordează diverse
tipuri de îngrădiri ale feminităţii în scrierile lor. Studiul urmăreşte să reliefeze în ce constau
aceste îngrădiri, care sunt barierele care limitează activităţile şi comportamentul femeilor. Din
lectura romanului feminin reiese existenţa unei scheme ideologice a puterii, menită să
genereze o serie de practici reglementatoare, cum ar fi maternitatea, sistemul „sex/gender”,
(hetero)sexualitatea sau limba, care contribuie la integrarea cu succes a femeii într-un circuit
de reprezentări culturale. O analiză îndeaproape a textelor evidenţiază felul în care aceste
practici sunt produse, susţinute şi diseminate, cu ce consecinţe, şi cum reuşesc femeile (sau nu
reuşesc), să le deconstruiască.
        Obiectivul primului capitol al studiului este de a cartografia teritoriul de investigat
prin ampla prezentare a patru teme fundamentale ale romanului feminin contemporan:
identitate, experienţă maternă, solidaritate feminină şi relaţii patriarhale. Confruntate cu
tendinţa postmodernismului de a proclama „sfârşitul omului” în termeni apocaliptici,
scriitoarele contemporane refuză să abandoneze tema identităţii, considerând că femeile
trebuie mai întâi să-şi câştige dreptul de a vorbi ca subiecţi, pentru ca mai apoi să poată
ajunge la o fragmentare a sinelui. Identitatea feminină construită în romane precum Mrs.
Dalloway (Virginia Woolf) sau The Golden Notebook (Doris Lessing), deşi neunitară,
conflictuală, situată la intersecţia a diferite discursuri ideologice, nu presupune un eu izolat, ci
unul care se conturează în contextul relaţiilor interumane. După cum arată acest studiu,
dorinţa femeilor de a-şi defini propria identitate în relaţie cu ceilalţi reprezintă faza
postmodernă a feminismului. În acelaşi timp, afirmarea unui eu relaţional reiterează



                                                 2
posibilitatea eradicării distincţiei dintre domeniul privat şi cel public/politic, dintre conştiinţa
individuală şi cea colectivă.
         Celelalte teme discutate în acest capitol aduc în prim-plan subiecte radical feministe,
care au fost în general ignorate de postmodernism. În romanul feminin, maternul este abordat
din două perspective diametral opuse. O primă abordare sugerează necesitatea respingerii sau
abandonării mamei ca un mit ce poartă conotaţiile victimizării femeii. Din această
perspectivă, scrierile lui Doris Lessing şi Margaret Drabble prezintă relaţii tensionate între
mame şi fiice, în timp ce Angela Carter renunţă în totalitate la mitul matern în naraţiuni în
care mamele biologice sunt practic absente. La polul opus se situează tendinţa de a celebra
maternul, pornind de la un interes crescut pentru relaţia specială dintre mamă şi copil,
anterioară perioadei în care se manifestă complexul lui Oedip. Astfel, Michèle Roberts se
axează în romanele sale pe spaţiul semiotic postulat de Julia Kristeva ca o subversiune în
cadrul Simbolicului şi o sursă de energie feminină în procesul aserţiunii propriei identităţi.
        Strânsa legătură dintre mame şi fiice constituie baza comunităţilor feminine, o temă nu
mai puţin conflictuală decât celelalte, în ciuda inerentelor conotaţii de solidaritate şi
înţelegere mutuală. Investigaţia diferitelor abordări ale temei, atât în critică cât şi în proză,
arată că opiniile divergente pot fi reconciliate prin adoptarea conceptului de „gyn/affection”
propus de Janice Raymond, concept ce îşi propune să depăşească o lungă istorie a victimizării
femeii, nu prin înlăturarea formelor de opresiune, ci prin generarea speranţei şi a încrederii
într-o solidaritate eficientă a femeilor, în mijlocul forţelor ce încearcă să le ţină departe una de
cealaltă. În Nights at the Circus, Angela Carter prezintă o serie de astfel de comunităţi –
bordelul, muzeul de anomalii fizice, închisoarea – ca pe nişte enclave de feminitate în care
protagonistele situate la marginea societăţii se susţin permanent, sfidând logica şi tabuurile
sociale.
        Victimizarea pe care Raymond îşi doreşte să o contracareze evidenţiază influenţa
nefastă a relaţiilor patriarhale asupra societăţii femeilor. Criticii punctează adesea faptul că, o
transformare reală, artistică şi ideologică, în reprezentarea culturală a femininului, depinde de
modificarea acestor realţii, care constituie o temă de rezistenţă a romanului contemporan.
Pornind de la ideea că limba este întotdeauna complice în procesul de marginalizare a femei,
şi că societăţile sunt constituite prin intermediul cuvântului care simbolizează paternul,
romanul feminin oferă eroinelor sale spaţiul necesar pentru a se exprima într-un limbaj
propriu şi o scriere specific feminină, înrudită cu limbajul corpului, după cum afirmă
feminismul francez. Nights at the Circus este romanul unde se întâlnesc toate temele discutate
în acest capitol. Protagonista are ultimul cuvânt, care constă într-o tornadă de râs triumfător.
Finalul ales de Angela Carter pune astfel într-o lumină optimistă procesele complicate şi
adesea tensionate, care sunt implicate în construcţia identităţii feminine.
        Practicile patriarhale înscriu masculinitatea şi feminitatea într-un sistem de „gender”
responsabil pentru formarea unor relaţii de putere, care dezavantajează evident femeile. Cel
de-al doilea capitol discută ideea de „gender” şi evoluţia sa conceptuală de la un sistem de
reprezentare, descris de Teresa de Lauretis, la spectacol sau reprezentaţie, potrivit teoriilor lui
Judith Butler. Discursul despre „gender” ca reprezentare expune modalitatea prin care o
persoană devine femeie, atribuindu-şi o serie de imagini culturale pre-construite, conturate
după modelul stereotipurilor masculine referitoare la feminitate. Studiul pune accentul pe
unul dintre cele mai răspândite stereotipuri culturale, acela al „castrării”, care atribuie
femeilor coordonatele vidului, golului sau negativului. Castrarea simbolică devine ţinta a
numeroase scrieri feminine cu scopul de a elibera femeia de limitările pe care le presupune.
Romanele Angelei Carter prezintă diverse strategii pentru anihilarea acestei reprezentări.
Astfel, autoarea îl creează pe Finn, exponent al Ordinii Simbolice, ca pe un băiat „castrat” din
punct de vedere cultural; afirmă vizibilitatea anatomică a femeii în nuvela „Peter and the



                                                 3
Wolf”; sau sfidează rolul complexului lui Oedip în construirea feminităţii, prin prezentarea lui
Fevvers, eroina născută dintr-un ou şi crescută într-o comunitatea exclusiv feminină.
        În încercarea de a contesta îngrădirile categoriilor de „gender”, scriitoarele se
îndreaptă spre teoria despre „gender” ca spectacol, potrivit căreia construcţia rolului feminin
este un simplu artificiu. În consecinţă, nu există nimic „natural” în această construcţie, şi a fi
femeie înseamnă a purta o mască şi a mima un rol până la grotesc. Mascarada feminităţii este
pusă în scenă cu ajutorul sau prin intermediul corpului, înţeles ca spaţiul unde ideologia
controlează identitatea. Eroinele romanului feminin sunt astfel figuri din ce în ce mai
disruptive – diavoliţe, lupoaice, femei pasăre, regine ale travestiului, monştrii – care-şi
folosesc masivitatea grotescă sau ambiguitatea genului pentru a demitiza metaforele
masculine ale feminităţii, şi a acţiona independent de acestea. Protagonistele ridiculizează
constrângerile culturale impuse propriului lor corp şi refuză să facă parte din sisteme de
semnificaţie pre-definite, atunci când îşi expun deschis monstruozitatea, aşa cum se întâmplă
în cazul lui Fevvers din Nights at the Circus (Angela Carter), sau al lui Dog-Woman în
Sexing the Cherry (Jeanette Winterson).
        Spectacolul feminităţii rămâne, totuşi, o strategie ambiguă de eliberare a femeii, din
moment ce succesul reprezentaţiei depinde de un public care este în general considerat
masculin. De asemenea, energiile carnavaleşti pe care le invită parodia par atrăgătoare la
început, deoarece, în accepţiunea lui Mikhail Bakhtin, acestea legitimează abolirea ierarhiilor
sociale, contopirea culturii de elită cu cea de masă, afirmarea excentricilor şi a
excenticităţilor. Deşi râsul, ca formă de surmontare a barierelor, reprezintă nota finală a
multor texte discutate aici, carnavalul trebuie să înceteze pentru a preveni totala absorbţie a
personajelor în rolurile lor, şi pentru a evita consecinţele nefaste ale dezordinii, ca în cazul
violului. Din această perspectivă, studiul ajunge la concluzia că protagonistele nu pot eradica
sistemul puterii sociale, dar îşi pot îmbunătăţii poziţia în cadrul său.
        Deoarece spectacolul nu reuşeşte să anihileze efectele mecanismelor puterii,
scriitoarele au căutat alte strategii de contestare a stereotipurilor referitoare la „gender”.
Jeanette Winterson proclamă astfel hibriditatea identităţii sexuale şi de gen, pornind de la
premisa că masculinitatea şi feminitatea nu reprezintă esenţe pure, ele coexistând simbiotic în
identitatea oricărui individ. Dacă androginitatea consideră irelevante diferenţele de „gender”,
hibriditatatea anunţă un proces de transplantare, de transgresare, care contestă distincţia
convenţională dintre masculinitate şi feminitate. Cea de-a doua parte a discuţiei despre
„gender” investighează, aşadar, posibilitatea abandonării dihotomiei dintre masculin şi
feminin, considerând hibriditatea cea mai inovatoare abordare a chestiunii de „gender”,
deoarece contribuie la deconstrucţia cu succes a codurilor tradiţionale de comportament,
imaginând un spaţiu dincolo de orice discurs prestabilit, un spaţiu neîngrădit de dualismul
masculin/feminin. Romanele lui Jeanette Winterson oferă cele mai bogate ilustrări ale
dezamorsării acestui conflict binar, creând în acelaşi timp posibilitatea inventării unui nou
limbaj de redare a iubirii şi dorinţei feminine, eliberat de constrângerile impuse de „gender”.
        Iubirea constituie numitorul comun al întregii opere a scriitoarei Jenette Winterson şi,
totodată, sursa de inspiraţie pentru următorul capitol, care aduce o nouă perspectivă asupra
romanului de dragoste, într-un moment în care discursul îndrăgostitului, după cum afirmă
Roland Barthes sau Luce Irigaray, este mult marginalizat, iar declararea iubirii necesită
prezenţa unor ghilimele ironice obligatorii. Prima secţiune a capitolului reliefează dificultăţile
definirii ficţiunii de tip „romance” şi imposibilitatea fixării categoriilor acestui gen literar. Se
prezintă apoi diferite aspecte ale politicii scrierii şi lecturii genului, care, în mod paradoxal,
legitimează şi contestă convenţiile unei culturi. Scriitoarele îl folosesc cu precădere ca pe o
strategie pentru afirmarea unei problematici feministe, prin reiterarea şi subminarea
concomitentă a unor formule de succes. Astfel, Angela Carter rescrie basme şi poveşti pentru
copii, dar se abate de la conţinutul didactic al acestora prin afirmarea dreptului eroinelor de


                                                 4
a-şi exprima propria dorinţă şi sexualitate. De asemenea, autoarea abandonează sentimentul
de consolare iluzorie pe care lectura o presupune, şi prezintă în schimb povestiri care tulbură
în loc să aline. În mod similar, ficţiunea Anitei Brookner refuză să aducă vreo consolare
cititorilor, descriind dezamăgirile pe care femeile le resimt atunci când visurile lor romantice
sunt anihilate de hedonismul şi nihilismul contemporaneităţii. Aceeaşi deziluzie în faţa
sterilităţii vremurilor contemporane o determină pe A. S. Byatt să se îndrepte cu nostalgie
spre epoca victoriană a pasiunii şi sentimentelor înalte, în care iubirea e o formă de
cunoaştere, de descoperire a adevărului, de imaginaţie şi creaţie.
         O preocupare similară cu sentimentul iubirii ca modalitate de cunoaştere se regăseşte
în romanele lui Jeanette Winterson. În timp ce scriitoare ca Anita Brookner, Doris Lessing
sau Margaret Drabble expun dezamăgirile generate de mitul iubirii romantice şi de instituţia
căsătoriei ca simbol al inegalităţilor sociale, Jeanette Winterson abandonează
heterosexualitatea în favoarea dorinţei exclusiv feminine, care transcede sistemul de sex/
„gender”. Iubirea capătă dimensiunea unui fenomen universal, dincolo de constrângerile
impuse de heterosexualitate.
         Pe de altă parte, scrierile lui Jeanette Winterson ilustrează teoria lui Diane Elam
potrivit căreia „romance” este un gen postmodern. Postmodernismul, ca şi feminismul,
contestă reprezentările culturale şi istorice, susţinând că istoria nu mai este guvernată de
necesitatea găsirii unei finalităţi clare, şi că incertul, extraordinarul, fantasticul, ingrediente de
bază ale genului „romance”, merită o atenţie sporită. „Romance” ca gen postmodern neagă
realismul, evidenţiind natura problematică a evenimentului istoric, precum şi tendinţele
historiografiei de a creea mituri sau iluzii. Ultima secţiune a capitolului prezintă romanele
Sexing the Cherry şi The Passion din perspectiva istoriei înţeleasă ca întrepătrundere a
realului şi verosimilului cu fictivul şi incredibilul. Rezultatul este o critică la adresa
historiografiei ca discurs masculin şi, totodată, o libertate acordată femeilor, care pot acum
să-şi reclame propriile lor istorisiri.
         Ultimul capitol al tezei abordează problematica spaţiului în contextul social şi cultural
contemporan, ceea ce presupune o trecere de la istorie şi temporalitate, la geografie şi
spaţialitate. Scopul urmărit este acela de a prezenta spaţiul din perspectiva reprezentărilor sale
literare în romanul feminin, propunându-se o discuţie bazată pe noile teorii ale criticii
spaţiului. Analiza evidenţiază graniţele fizice şi limitările psihologice, pe care spaţii precum
corpul, casa, oraşul, ţara, imperiul, spaţiul galactic le impun protagonistelor din romanele lui
Fay Weldon, Doris Lessing, Anita Desai şi Kiran Desai.
         Pornind de la teorii ale postcolonialismului, studiul prezintă marginalitatea geografică,
emigrarea şi exilul, ca fiind juxtapuse categoriilor de „gender” şi aspectelor rasiale. Coloniile
figurează un spaţiu feminin care trebuie cucerit, opusul valorilor patriarhale ale centrului
imperial, şi de aici atitudinea critică a scriitoarelor faţă de Imperiul Britanic. Femeia
coloniilor apare ca dublu marginalizată de „gender” şi geografie, percepută ca „cealaltă” în
raport cu masculinitatea şi geocentricitatea, şi adesea izolată în spaţiile limitative ale casei şi
mediului rural. În consecinţă, toţi cei consideraţi ca fiind „ceilalţi” – femeile, populaţiile
colonizate, imigranţii – îşi reclamă în textul feminin propria identitate şi istorie.
         Cu toate acestea, izolarea femeii în spaţiul domestic şi marginalizarea geografică dau
naştere unor sentimente de înstrăinare şi alienare, amplificate de realitatea emigrării ca exilare
de sine, ca îndepărtare de rădăcinile culturale ale identităţii individului. Diaspora este
constituită din euri fragmentate, fiinţe pierdute undeva în spaţiul dintre ceea ce obişnuiau să
fie şi ceea ce se regăsesc a fi în exil. În mijlocul unei fragmentări generale, Kiran Desai
imaginează posibilitatea salvării sub forma sacrului, ca un punct fix, un teren stabil, o barieră
împotriva disoluţiei totale a subiectului.
         Prin urmare, finalul studiului reprezintă o întoarcere la tema iniţială a identităţii. Eul
feminin construit în relaţie cu ceilalţi, după cum s-a reliefat în primul capitol, reiterează


                                                  5
posibilitatea anulării distincţiei dintre personal şi colectiv, iar o imagine sugestivă în acest
sens se regăseşte în metafora casei. După cum reiese din ultimul capitol, spaţiul din interiorul
şi din afara locuinţei oglindeşte relaţia dintre identitatea protagonistelor şi conştientul colectiv
la care acestea se raportează. Conceptul identităţii prezentat în romanul feminin indică
necesitatea fuzionării sinelui cu „celălalt”, a masculinului cu femininul. Este concluzia la care
ajunge Jeanette Winterson când anunţă transcederea limitelor impuse de „gender”. Este de
asemenea concluzia spre care se îndreaptă literatura ştiinţifico-fantastică a lui Doris Lessing,
care stabileşte că un sentiment de plenitudine esenţială, de iluminare interioară, se poate naşte
doar din „căsătoria” sinelui cu „celălalt”.
         Structura ciclică a acestui studiu este menită să sublinieze, în mod original, tema
identităţii ca fiind locul comun unde se întâlnesc textele prezentate, preocupările
romancierelor şi teoriile critice. Romanul feminin contemporan este, aşadar, o literatură de
sfidare a limitelor, o literatură în care oamenii în general, şi femeile în special, au de înfruntat
o serie de bariere impuse de hegemonia patriarhală, pentru a dobândi un sens al propriei
identităţi. Depăşirea obstacolelor, refuzul de a accepta politicul ca aparţinând exclusiv sferei
publice a discuţiilor între bărbaţi, evidenţiază implicaţiile politice ale acestui tip de literatură,
implicaţii ce constituie, potrivit Lindei Hutcheon, diferenţa insurmontabilă dintre feminism şi
postmodernism. Cercetarea aduce o perspectivă nouă asupra acestui aspect, demonstrând că
feminismul, prin agenda sa, nu se izolează de postmodernism, ci conferă strategiilor de
rezistenţă ale postmodernismului valenţe politice.
         Departe de a constitui un corpus unitar, romanul feminin se distinge prin multitudinea
perspectivelor teoretice abordate şi prin soluţiile narative oferite, astfel încât se poate spune
că succesul său se datorează, în mare măsură, acestei pluralităţi de opţiuni. Pe de altă parte,
heterogeneitatea rezultă din întrepătrunderea fantasticului/imaginarului cu realul/istoricul, din
combinaţia inedită de genuri literare, fapt care contestă orice noţiune de centralitate.
Îmbinarea genurilor constituie o provocare la adresa canonului literar, şi o strategie de a
depăşi marginalitatea culturală. Scriitoarele se axează din ce în ce mai frecvent pe forme
„necanonice” de literatură, precum utopia, goticul, ştiinţifico-fantasticul, şi pe forme
neconvenţionale de discurs, precum jurnalele, scrisorile, biografiile şi autobiografiile.
Reevaluarea acestor tipuri de naraţiune şi genuri minore de către feminism şi postmodernism
întăreşte accentul feminist asupra conotaţiilor politice ale sferei personale, precum şi
renegocierea postmodernă a distincţiei dintre arta „superioară” şi cultura populară sau de
masă.
         Cu scopul de a prezerva fascinanta heterogeneitate a romanului feminin contemporan,
studiul de faţă evită orice scrutare singulară a textului, oferind în schimb o gamă largă de
interpretări în vederea descoperirii a cât mai multor valenţe şi nuanţe narative. Consideraţiile
critice, deşi numeroase, nu transformă lucrarea într-o expunere de teorii. Dimpotrivă, textul
rămâne în permanenţă în centrul atenţiei. Teoria înrădăcinată în practică reprezintă, prin
urmare, baza metodologică a cercetării. Textele sunt deschise aprecierilor diferite, adesea
contradictorii, cu intenţia de a reliefa abordări multiple ale aceluiaşi subiect, împreună cu
criticile şi preocupările teoretice ale momentului. Părerea cercetătorului uneori coincide cu un
anumit argument critic, alteori diferă, nici una dintre interpretări nesolicitând statutul unui
adevăr absolut.
         În ceea ce priveşte criteriul de selectare al textelor, acestea sunt alese în funcţie de
„compatibilitatea” lor cu problematica cercetării. De fapt, procesul este invers, pornindu-se de
la text în încercarea de a teoretiza. Selecţia scriitoarelor şi a romanelor poate părea
contradictorie cu titlul acestui studiu, în condiţiile în care titlul oferă principalii parametri ai
obiectivelor urmărite. În ciuda faptului că feminismul, teoria şi practica feministă sunt
punctele de pornire, se preferă termenul „feminin” când se face referire la proza autoarelor
din două motive. În primul rând, o mare parte din romanele discutate nu sunt feministe în


                                                 6
sensul ideologic al cuvântului, adică nu îşi propun să promoveze o agendă feministă de trezire
a conştiinţei femeilor. Un roman feminin, prin contrast, poate aborda o problematică
feministă, fără a fi însă, implicit, feminist. În plus, o serie de scriitoare, ca de exemplu Angela
Carter, Anita Brookner sau Doris Lessing, şi-au exprimat rezerva faţă de posibila etichetare a
operei lor drept „feministă”, în timp ce alte autoare, cum ar fi Fay Weldon sau Michèle
Roberts, şi-au afirmat în mod deschis programa feministă. Al doilea motiv manipulează cu
ironie conotaţiile peiorative ale cuvântului „feminin”, care se referă la caracteristici
efeminate, particulare femeilor şi nu bărbaţilor. Prin urmare, în spiritul parodic postmodern,
„femininul” din titlu afirmă şi întăreşte o convenţie culturală, subminând-o în acelaşi timp.
         Termenul „postmodern” poate de asemenea creea nelămuriri cu privire la alegerea
unor texte, care nu sunt reprezentative curentului postmodern. La fel ca în cazul scrierilor
feminine, aceste texte au fost selectate deoarece furnizează spaţiul necesar pentru ideile şi
dezbaterile pe care studiul le propune. Din această perspectivă, nefiind în mod necesar
postmoderne, textele oferă posibilitatea unor interpretări postmoderne utile pentru înţelegerea
relaţiei scriitoarelor cu postmodernismul. Pe de altă parte, dacă postmodernismul este înţeles
ca fiind sinonim cu contemporanul, aşa cum se întâmplă foarte adesea, atunci cum îşi găseşte
locul o scriitoare ca Virginia Woolf în cadrul discuţiilor despre romanul feminin postmodern?
Studiul se confruntă aşadar cu paradoxul de a examina contemporanul la începutul unui nou
mileniu, în timp ce datele publicării romanelor prezentate cuprind aproximativ optzeci de ani
din sfârşitul vechiului mileniu. Pentru a „apăra” acest paradox şi a pleda pentru menţinerea lui
în logica studiului, se face apel la Umberto Eco, scriitorul şi teoreticianul care a susţinut ideea
că postmodernismul nu este un curent ce poate fi datat cronologic, ci mai degrabă o categorie,
un mod de operare, ce se poate regăsi în orice perioadă. În acest fel, romanele Virginiei
Woolf pot facilita la fel de multe discuţii postmoderne ca şi cele ale lui Jeanette Winterson
sau Angela Carter. În plus, departe de a fi postmodernă în sens strict cronologic, Virginia
Woolf rămâne punctul de plecare şi ţinta a numeroase teorii literare feministe, ceea ce îi
conferă un statut aparte în galeria scriitoarelor contemporane.
         Unul din pericolele inerente ale unei cercetări care singularizează anumite texte sau
autoare ca reprezentative pentru o idee, rezidă în valorizarea noţiunii de „canon literar”.
Această consecinţă nedorită se încearcă a fi evitată prin valorizarea unor texte care asaltează
îngrădirile disciplinelor şi a genurilor literare, a textelor „minore” aflate în afara canonului,
dar care susţin proiectul studiului, precum şi a unor texte ce aparţin romancierelor indiene
Anita Desai şi Kiran Desai. Prin multiple referiri la scrieri similare, prin perspective critice
variate asupra aceluiaşi text sau aspect al textului, analiza evită impresia greşită a unui control
total asupra materialului analizat.
         Studiul prezintă astfel o abordare inovatoare a romanului feminin ca o literatură a
experienţei limitelor, ca o întreagă lume ficţională, în care femeile abandonează îngrădirile şi
imaginează strategii subversive de manifestare a propriei lor identităţi. Obiectivul urmărit este
de a mări interesul academic pentru romanul feminin ce ia naştere la intersecţia dintre
feminism şi potmodernism, şi de a acoperi un gol în studiile feministe actuale, interesate prea
puţin de opera scriitoarelor contemporane. De asemenea, intenţia este de a atrage şi mai mult
atenţia publicului larg care are acum o oportunitate în plus de a (re)descoperi romanul
feminin britanic postmodern.




                                                7

				
DOCUMENT INFO
Shared By:
Categories:
Stats:
views:44
posted:6/25/2011
language:Romanian
pages:7