Ilf si Petrov Vitelul de aur (DOC)

Document Sample
Ilf si Petrov Vitelul de aur (DOC) Powered By Docstoc
					     Ilf şi Petrov
     Viţelul de aur

     Partea întâi
     ECHIPAJUL "ANTILOPEI"

     Când traversezi strada,
     uită-te bine în stânga şi în dreapta.
     (Regulă de circulaţie)


     CAPITOLUL I
     CUM A ÎNCĂLCAT PANIKOVSKI CONVENŢIA

      Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie
lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu
etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au
pavat străzile şi le-au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea
întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au
descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat
comerţul cu sclavi şi au stabilit că din boabele de soia se pot prepara o sută
paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare.
      Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum
civilizat, au apărut automobiliştii.
      Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inventat de pietoni. Dar
automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să-i strivească pe sărmanii
pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea
automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar trotuarele, de
două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele
de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile caselor.
      În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S-a introdus, pentru ei, un fel
de restricţie de ghetou în ce priveşte circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât
la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr
de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât oriunde.
      În întinsa noastră patrie, maşina — destinată, în concepţia pietonilor care au
inventat-o, să servească transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor — a căpătat
caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane întregi de
membri ai sindicatelor şi ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul izbuteşte să
scape de sub botul argintiu al maşinii, vine atunci miliţia şi îl amendează pentru
nerespectarea catehismului circulaţiei.
      În general, prestigiul pietonilor s-a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni
iluştri ca Horaţiu, Boyle-Mariotte, Lobacevski, Gutenberg şi Anatole France, sunt
nevoiţi acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia
asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exişti, nu puteai să-ţi
dovedeşti mai bine inexistenţa decât lăsându-l pe pieton să ajungă unde a ajuns.
      Iată-l mergând de la Vladivostok la Moscova, pe şoseaua siberiana, într-o
mână cu un steag purtând inscripţia "Să reorganizăm viaţa textiliştilor", iar pe
umăr cu un băţ la capătul căruia atârnă nişte sandale de schimb tip "nenea Vanea"
şi un ceainic de tablă fără capac. Este pietonul-sportiv sovietic, plecat de tânăr din
Vladivostok şi care, ajuns sub porţile Moscovei, în pragul bătrâneţii va fi strivit de
un autocar greu, al cărui număr nimeni n-o să apuce să-l reţină.
      Sau iată un altul, mohican european al mersului pe jos. El face înconjurul
lumii, rostogolind în faţa sa un butoi. Ar fi mers el bucuros şi fără butoi; dar atunci
nimeni n-ar fi băgat de seamă că e într-adevăr un pieton de cursă lungă şi ziarele
n-ar fi scris despre el. Aşa încât e nevoit să împingă în faţa sa, toată viaţa, butoiul
blestemat, pe care — colac peste pupăză (ruşine, ruşine!) — este desenată cu
galben o mare inscripţie ce laudă neîntrecutele calităţi ale uleiului de automobil:
"Visul şoferului".
      În aşa hal a decăzut pietonul!
      Numai în micile oraşe ruseşti pietonul mai este respectat şi iubit. Numai acolo
mai este stăpân al străzilor şi poate călca, fără să se sinchisească, pe caldarâm, şi
să-l traverseze în orice direcţie, cum vrea şi când îi pofteşte inima.
      Cetăţeanul despre care e vorba aici şi care avea pe cap un chipiu cu fundul
alb, cum poartă de obicei administratorii grădinilor de vară şi comperii, aparţinea,
fără îndoială, covârşitoarei majorităţi şi lamurei omenirii. El mergea pe jos, pe
străzile oraşului Arbatov, uitându-se în jur, plin de curiozitate, dar puţin cam
sfidător. Ţinea în mână o valijoară, cum poartă moaşele. Pare-se că oraşul nu-l
impresionase cu nimic pe pietonul cu chipiu de artist.
      Văzu vreo cincisprezece clopotniţe — unele albastre, altele verzui, albe şi roz. Îi
sări în ochi dubleul scorojit de pe cupolele bisericilor şi observă deasupra unei
clădiri publice un steag fluturând.
      Lângă porţile albe, cu turnuri, ale acestui oraş provincial, două bătrâne cu un
aer auster vorbeau franţuzeşte, plângându-se de Puterea sovietică şi amintindu-şi
de fiicele lor iubite. Din beciul unui lăcaş al Domnului venea un aer rece cu miros
ca de vin acru. Probabil că acolo erau depozitaţi cartofi.
      — Templul Mântuitorului ridicat pe cartofi! spuse încet pietonul.
      După ce trecu pe sub un arc de placaj, pe care era scris cu var proaspăt:
"Slavă celei de a cincea conferinţe districtuale a femeilor şi tinerelor fete", el ajunse
în capătul unei alei lungi, care se numea Bulevardul Tinerelor Talente.
      — Nu, zise el mâhnit, categoric că ăsta nu e Rio de Janeiro, e mult mai urât.
      Aproape pe toate băncile de pe Bulevardul Tinerelor Talente şedeau fete
singuratice, cu cărţi deschise în mână. Umbre ca nişte zdrenţe găurite cădeau pe
paginile cărţilor, pe coatele goale ale fetelor şi pe bretoanele lor înduioşătoare. Când
străinul apăru pe aleea răcoroasă, pe bănci se produse o rumoare generală.
Ascunzându-şi feţele pe după cărţile de Gladkov, Eliza Orzesko şi Seifulina, ele
aruncară străinului priviri pline de teamă. Acesta trecu în pas de defilare pe
dinaintea cititoarelor tulburate şi ajunse la clădirea Comitetului Executiv, care era
ţinta plimbării sale.
      Tocmai în clipa aceea apăru de după colţ o birjă. Alături de birjă, ţinându-se
cu o mână de aripa ei prăfuită şi scorojită şi cu cealaltă fluturând o mapă umflată
pe care scria cu litere în relief Musique, mergea în pas alergător un om în rubaşcă
rusească lăsată peste pantaloni, care vorbea cu foc celui din birjă, căutând să-i
demonstreze ceva. Tipul din birjă, un bărbat mai în vârstă, cu un nas ca o banană
şi care îi şi atârna ca atare, strângea între picioare un geamantan şi, din când în
când, îi dădea cu tifla interlocutorului său. În focul disputei, chipiul lui ingineresc
cu şnur de pluş verde, din acela cu care se îmbracă canapelele, îi lunecase pe-o
ureche. Cele două părţi în litigiu rosteau des şi deosebit de tare cuvântul "salariu".
      Peste puţin, se auziră şi celelalte cuvinte:
      — Ai să răspunzi pentru asta, tovarăşe Talmudovski! strigă alergătorul în
rubaşcă, dând la o parte mâna cu care inginerul îi dădea cu tifla.
      — Iar eu îţi spun că în astfel de condiţii n-o să vină la voi nici un specialist ca
lumea, răspunse Talmudovski, pregătindu-şi degetele pentru altă tiflă.
      — Iar vorbeşti de salariu? O să fim nevoiţi să punem problema interesului
meschin.
      — Puţin îmi pasă de salariu! Lucrez şi de pomană! ţipa inginerul emoţionat,
descriind în aer tot felul de curbe. Dacă vreau, mă şi pensionez. Dar mai dă-o
dracului de iobăgie! Scriu pretutindeni: "Libertate, egalitate şi fraternitate", iar pe
mine vor să mă silească să lucrez în gaura asta de şobolani.
      Inginerul Talmudovski desfăcu pumnul şi începu să numere pe degete:
      — Locuinţa — cocină de porci, teatru — ioc, salariu... Birjar! Mână la gară!
      — Tr-r-r! făcu cu un glas subţire omul în rubaşcă fugind înainte şi prinzând
calul de dârlogi. În calitatea mea de secretar al secţiei inginerilor şi tehnicienilor...
Kondrat Ivanovici! Rămâne uzina fără specialişti... Pentru numele lui Dumnezeu...
Opinia publică n-o să admită una ca asta, inginer Talmudovski... Am în geantă un
proces-verbal.
      Şi secretarul secţiei, crăcănându-şi picioarele, începu să dezlege repede
panglicile mapei cu Musique.
      Această imprudenţă fu hotărâtoare. Ea decise rezultatul disputei. Văzând că
drumul e liber, Talmudovski se ridică în picioare şi ţipă cât îl ţinu gura:
      — Mână la gară!
      — Nu se poate! Nu se poate! bolborosi secretarul, alergând după trăsură. Eşti
un dezertor de pe frontul muncii!
      Din mapa Musique zburau foiţe pe care scria cu cerneală violetă "s-a audiat şi
s-a hotărât". Străinul, care urmărise cu interes scena, mai zăbovi o clipă în piaţa
rămasă pustie şi zise foarte convins:
      — Nu, ăsta nu e Rio de Janeiro.
      Peste un minut, bătea la uşa ce dădea în cabinetul preşedintelui Comitetului
Executiv.
      — Pe cine căutaţi? îl întrebă secretarul, care şedea la o masă lângă uşă. Ce
treabă aveţi cu preşedintele? În ce problemă?
      Pesemne că vizitatorul ştia perfect cum trebuie să-i tratezi pe secretarii de la
instituţiile publice, fie ele economice sau sociale, şi nu se apucă să susţină că a
venit într-o problemă strict oficială. Dimpotrivă:
      — Ceva personal, răspunse el pe un ton sec şi, fără să se mai uite la secretar,
băgă capul pe uşa întredeschisă şi întrebă: E voie?
      Nu aşteptă răspunsul, intră, se apropie de biroul preşedintelui şi-i zise:
      — Bună ziua, nu mă recunoaşteţi?
      Preşedintele, un bărbat cu capul cât o baniţă şi ochi negri, îmbrăcat în haină
bleumarin şi pantaloni tot bleumarin, vârâţi în cizme cu tocuri înalte, aruncă
vizitatorului o privire destul de distrată şi declară că nu-l recunoaşte.
      — Chiar nu mă recunoaşteţi? Şi totuşi multă lume e de părere că semăn ca
două picături de apă cu tatăl meu.
      — Şi eu semăn cu tatăl meu, îi replică nervos preşedintele. Ce doreşti
dumneata, tovarăşe?
      — Problema e cine-i tatăl, observă melancolic vizitatorul. Tatăl meu a fost
locotenentul Schmidt (Piotr Petrovici Schmidt, 1867- 1906, locotenent in flota Mării
Negre, unul dintre conducătorii răscoalei din noiembrie 1905 de la Sevastopol, a
matrozilor şi soldaţilor, în urma căreia a fost executat).
      Preşedintele se zăpăci şi se ridică în picioare. Îşi aminti numaidecât figura
legendară a locotenentului revoluţionar, cu faţa palidă şi pelerina neagră prinsă în
catarame de bronz înfăţişând capete de lei. În timp ce căuta să-şi adune gândurile
spre a pune fiului cunoscutului erou al Mării Negre o întrebare care să cadreze cu
momentul, vizitatorul cerceta mobilierul din birou cu o privire de cumpărător
pretenţios.
      Cândva, în timpul ţarismului, mobilarea instituţiilor publice era făcută după
un anumit tipic. Exista un stil special de mobilă pentru oficialităţi: dulapuri late şi
înalte până la tavan, canapele de lemn cu spetează lăcuită şi groasă de trei ţoii,
birouri cu picioare burduhănoase ca ale meselor de biliard şi paravane din stejar
care despărţeau birourile de lumea agitată din afară. În timpul revoluţiei, acest tip
de mobilă a dispărut aproape complet, iar secretul confecţionării ei s-a pierdut.
Oamenii uitaseră cum trebuie mobilate încăperile instituţiilor şi prin birourile
acestora au apărut obiecte care până atunci erau considerate un apanaj al
locuinţelor particulare. Au apărut studiouri cu arcuri, cum au avocaţii, cu o
policioară de cristal pe care se puneau şapte elefanţi de porţelan, ca să aducă,
zice-se, noroc, au apărut dulăpioare pentru veselă, mici etajere, fotolii de piele
pliante pentru reumatici şi vase japoneze albastre. În biroul preşedintelui
Comitetului Executiv din Arbatov se rătăciseră, în afară de o masă obişnuită de
scris, două perne mari, îmbrăcate în atlaz roz plesnit pe ici, pe colo, o canapeluţă
tapiţată cu o stofă în dungi, o stampă de mătase reprezentând Fuji Yama şi un vişin
înflorit, precum şi un garderob de stejar cu oglindă, grosolan lucrat, de felul acelora
care se vând la piaţă.
      "Aha, cunosc dulăpiorul ăsta, se gândi vizitatorul. Aici nu e rost de ciupit mare
lucru. Nu, ăsta nu este Rio de Janeiro."
      — Foarte bine că aţi trecut pe aici, zise în sfârşit preşedintele. Veniţi probabil
de la Moscova?
      — Da, sunt în trecere, răspunse vizitatorul, cercetând cu privirea canapeluţa
şi încredinţându-se tot mai mult că treburile financiare ale Comitetului Executiv
nu stau pe roze. El prefera comitetele executive unde găseai mobilă suedeză nouă,
fabricată de Trustul Lemnului din Leningrad.
      Preşedintele se gândi o clipă să-l întrebe pe fiul locotenentului cu ce scop a
venit la Arbatov, dar, deodată, fără să-şi dea seama de ce, zâmbi albastru şi spuse:
      — Avem aici biserici minunate. A fost de altfel şi o comisie de la Direcţia
Generală Ştiinţifică, au de gând să le restaureze.
      Spuneţi-mi, dumneavoastră ţineţi minte răscoala de pe crucişătorul
"Oceakov"?
      — Vag, vag de tot, răspunse vizitatorul. Pe vremurile acelea de glorie eram încă
foarte mic. Un copil.
      — Vă rog să mă iertaţi, care e numele dumneavoastră?
      — Nikolai... Nikolai Schmidt.
      — Şi după tată?
      "Na, că am încurcat-o", îşi zise vizitatorul, care nu ştia nici el care e numele cel
mic al tatălui său.
      — Mda, făcu el tărăgănat, evitând răspunsul direct. Mulţi nu-şi mai amintesc
acum de numele eroilor revoluţionari. Ameţeala NEP-ului (Novaia ekonomiceskaia
politika, "noua politica economică" promovată în Uniunea Sovietică între 192l-27,
de încurajare a micii producţii şi a unui comerţ relativ liber. Stopata de politica
industrializării radicale şi a colectivizării forţate impuse de Stalin). Nu mai e acelaşi
entuziasm! De fapt, am nimerit în oraşul dumneavoastră cu totul întâmplător. O
neplăcere pe drum. Am rămas fără nici o copeică.
      Preşedintele se bucură foarte mult de schimbarea subiectului. I se părea
ruşinos că uitase numele mic al eroului de pe "Oceakov".
      "Într-adevăr, se gândea el, uitându-se cu dragoste la întruchiparea vie a
eroului dispărut. Cu munca asta te abrutizezi complet. Uiţi marile momente."
      — Cum aţi spus? Fără o copeică? Asta e interesant.
      — Fireşte că m-aş fi putut adresa unei persoane particulare, spuse vizitatorul.
Mie mi-ar da oricine, dar înţelegeţi şi dumneavoastră, n-ar fi prea indicat din punct
de vedere politic. Un fiu de revoluţionar să ceară deodată bani de la un negustor
particular, de la un nepman...
      Fiul locotenentului rostise ultimele cuvinte cu glasul cam spart. Preşedintele
ascultă îngrijorat intonaţiile din glasul vizitatorului. "Dacă e epileptic? se gândi el.
Ce belea o să cadă pe capul meu!"
      — Şi-aţi făcut foarte bine că nu v-aţi adresat unui particular, zise preşedintele
zăpăcit de-a binelea.
      Fiul eroului flotei din Marea Neagră trecu uşor la chestiunea care-l interesa.
Cerea cincizeci de ruble. Preşedintele, constrâns de dimensiunile reduse ale
bugetului local, nu-i putu da decât opt ruble şi trei bonuri de masă la restaurantul
cooperativei "Fostul Prieten al Stomacului".
      Fiul eroului vârî banii şi bonurile în buzunarul adânc al hainei sale gri cu
picăţele, destul de ponosită, şi dădu să se ridice de pe perna roz, când, deodată, se
auzi de afară un tropăit de picioare şi glasul secretarului care voia să oprească pe
cineva.
      Uşa se deschise brusc şi în prag se ivi un nou vizitator.
      — Cine-i cel mai mare aici? întrebă acesta gâfâind şi cercetând, cu ochi de
hoţoman, odaia.
      — Eu, spuse preşedintele.
      — Salutare, preşedinte, urlă nou-venitul, întinzându-i o mână cât o lopată. Să
mă prezint! Sunt fiul locotenentului Schmidt.
      — Cine? întrebă părintele oraşului, cu ochii cât cepele.
      — Fiul marelui şi neuitatului erou, locotenentul Schmidt, repetă cel nou-venit.
      — Păi şi tovarăşul care şade aici e fiul locotenentului Schmidt, Nikolai
Schmidt.
      Şi preşedintele, complet zăpăcit, îl arătă pe primul vizitator, a cărui faţă
căpătă deodată o expresie buimacă.
      În viaţa celor doi escroci survenise un moment extrem de delicat. În mâinile
modestului şi credulului preşedinte al Comitetului Executiv putea să sclipească, în
orice moment, lunga şi necruţătoarea spadă a zeiţei Nemesis. Soarta le acorda
numai o secundă ca să născocească o ieşire salvatoare. În ochii celui de-al doilea
fiu al locotenentului Schmidt se citea groaza.
      De unde, înainte cu o clipă îşi făcuse apariţia cu o alură impunătoare şi
agresivă în cămaşa lui de vară "Paraguay", pantaloni de marinar şi pantofi de pânză
albăstrii, acum parcă se decolorase, îşi pierduse contururile ameninţătoare şi nu
mai putea să inspire nici un respect. Pe faţa preşedintelui se ivi un zâmbet care nu
prevestea nimic bun.
      Şi când celui de-al doilea fiu al locotenentului i se şi părea că totul e pierdut şi
că teribila mânie a preşedintelui se va revărsa dintr-un moment într-altul pe capu-i
roşcovan, de pe perna cea roz sosi salvarea.
      — Vasea! strigă primul fiu al locotenentului Schmidt, sărind în picioare.
Frăţioare drag! Nu-l mai recunoşti pe frate-tău, Kolea?
      Şi primul fiu îl îmbrăţişa repede pe al doilea.
      — Îl recunosc! îl recunosc pe fratele meu, Kolea!
      Plăcuta şi neaşteptata lor întâlnire stârni atâta efuziune şi atât de neobişnuit
de puternice îmbrăţişări, încât cel de-al doilea fiu al revoluţionarului de pe Marea
Neagră ieşi, din aceste îmbrăţişări, galben-verde. De bucurie, fratele Kolea îl
strânsese, mai-mai să-l sugrume.
     În îmbrăţişarea lor, cei doi fraţi se uitau pieziş la preşedinte, de pe al cărui
chip nu dispărea totuşi expresia acră. De aceea, ei au fost nevoiţi să pună în
evidenţă şi mai mult combinaţia lor salvatoare şi să asezoneze răscoala marinarilor
din 1905 cu diferite amănunte din viaţa de toate zilele şi cu întâmplări inedite care
au scăpat istoriei Partidului. Ţinându-se de mâini, fraţii se aşezară pe canapea şi,
cu ochii linguşitori mereu la preşedinte, se cufundară în amintiri.
     — Ce întâlnire extraordinară! exclamă pe un ton fals primul fiu, poftindu-l cu
privirea pe preşedinte să participe la sărbătoarea lor familială.
     — Da, zise preşedintele cu un glas glacial. Se întâmplă, se întâmplă.
     Văzând că preşedintele se mai află încă în ghearele îndoielii, primul fiul
mângâie buclele roşcate, ca ale unui setter, ale fratelui său, şi-l întrebă drăgăstos:
     — Dar când ai venit din Mariupol? Unde ai stat? La bunica?
     — Da, la ea, murmură cel de-al doilea fiu al locotenentului.
     — Şi de ce mi-ai scris atât de rar? Am fost foarte îngrijorat.
     — Am fost ocupat, răspunse sec roşcovanul.
     Şi, fiindu-i teamă ca neastâmpăratul său frate să nu se intereseze în grabă cu
ce a fost ocupat (când, de fapt, principala lui ocupaţie în timpul acesta fusese să
stea în casele de corecţie ale diferitelor republici autonome şi regiuni), cel de-al
doilea fiu al locotenentului Schmidt luă el iniţiativa şi întrebă:
     — Dar tu, de ce nu mi-ai scris?
     — Eu ţi-am scris, răspunse pe neaşteptate fratele, simţindu-se cuprins de o
colosală voie bună. Ba ţi-am scris chiar recomandat. Am şi recipisele la mine.
     Şi băgă mâna într-unui din buzunarele laterale de unde scoase, într-adevăr, o
mulţime de hârtii îngălbenite, pe care, Dumnezeu ştie de ce, în loc să le arate
fratelui, le arătă preşedintelui Comitetului Executiv, dar şi acestuia numai de
departe.
     Oricât de ciudat s-ar părea, preşedintele, la vederea hârtiuţelor, se mai linişti
puţin şi amintirile fraţilor începură să devină mai colorate. Roşcovanul, care
intrase perfect în rolul său, povesti destul de legat, deşi monoton, conţinutul
broşurii de mare tiraj Răscoala de pe "Oceakov". Fratele său înfrumuseţa
expunerea lui seacă cu amănunte atât de pitoreşti, încât preşedintele, care
începuse să nu mai asculte, ciuli din nou urechile.
     La urmă, el îi lăsă pe fraţi să plece nestingheriţi şi aceştia ieşiră fuga în stradă,
cu o nespusă uşurare în inimă.
     După ce dădură colţul, se opriră.
     — Fiindcă veni vorba de copilărie, spuse primul fiu. În copilărie îi ucideam cât
ai spune peşte pe cei ca dumneata. Cu praştia!
     — De ce? întrebă cel de-al doilea fiu al celebrului tată.
     — Aşa sunt legile aspre ale vieţii. Sau, ca să mă exprim mai pe scurt, viaţa ne
impune legile sale aspre. De ce ai intrat în biroul preşedintelui? N-ai văzut că nu e
singur?
     — M-am gândit...
     — Aha, te-ai gândit? Prin urmare, dumneata mai şi gândeşti uneori? Eşti un
gânditor? Şi cum te cheamă, gânditorule? Spinoza? Jean-Jacques Rousseau? Marc
Aureliu?
     Roşcovanul tăcea, sub apăsarea întemeiatei acuzaţii ce i se aducea.
     — Ei bine, te iert. Îţi dăruiesc viaţa. Şi acum să facem cunoştinţă. Oricum,
suntem fraţi, şi rudenia impune anumite obligaţii. Pe mine mă cheamă Ostap
Bender. Aş putea să aflu care e numele dumitale adevărat?
     — Balaganov, se recomandă roşcovanul, Şura Balaganov.
     — Nu te întreb de profesiune, urmă politicos Bender, dar bănuiesc care
trebuie să fie, probabil, ceva intelectual? Ai fost de multe ori condamnat anul
acesta?
     — De două ori, răspunse Balaganov cu dezinvoltură.
     — Asta nu-i bine. De ce îţi vinzi sufletul nemuritor? Omul nu trebuie să aibă
de-a face cu justiţia. E o ocupaţie banală. Mă refer la furturi. Fără a mai vorbi de
faptul că a fura e un păcat — şi cu siguranţă că în copilărie mama ţi-a expus
această teorie —, furtul reprezintă, în plus, o cheltuială prostească de forţă şi
energie.
     Ostap şi-ar mai fi expus multă vreme teoria sa asupra vieţii, dacă Balaganov
nu l-ar fi întrerupt.
     — Uite colo, zise el, arătând spre capătul plin de verdeaţă al Bulevardului
Tinerelor Talente. Vezi un om cu pălărie de paie?
     — Văd, răspunse Ostap cu nasul în sus. Şi ce-i cu el? E guvernatorul insulei
Borneo?
     — Nu! E Panikovski, zise Şura. Un alt fiu al locotenentului Schmidt.
     Pe alee, în umbra teilor maiestuoşi, mergea aplecat puţin într-o parte un
cetăţean care nu mai era la prima tinereţe. Purta, pe o ureche, o canotieră, cu
marginile zdrenţuite. Pantalonii îi erau atât de scurţi, încât i se vedeau şireturile
albe ale indispensabililor. Sub mustăţi îi scânteia un dinte de aur, ca o ţigară
aprinsă.
     — Cum, încă un fiu? făcu Ostap. Începe să fie nostim.
     Panikovski se apropie de clădirea Comitetului Executiv, descrise îngândurat
un opt în faţa intrării, duse amândouă mâinile la borurile canotierei, îşi aşeză
pălăria într-o ţinută corectă, îşi îndreptă haina şi, oftând adânc, intră.
     — Locotenentul a avut trei fii, zise Bender. Doi deştepţi, al treilea, prost.
Trebuie să-l prevenim.
     — Nu-i nevoie, se opuse Balaganov. Să ştie altădată ce va să zică să calci
convenţia.
     — Ce convenţie?
     — Aşteaptă, îţi voi explica pe urmă. A intrat, a intrat!
     — Sunt un om în general invidios, mărturisi Bender, dar acum cred că nu e
cazul să-l invidiez. Ai asistat vreodată la o luptă de tauri? Nu? Atunci hai să ne
uităm.
     Cei doi fii ai locotenentului Schmidt, deveniţi prieteni, ieşiră de după colţ şi se
apropiară de fereastra biroului preşedintelui.
     De partea cealaltă a geamului prăfuit şi murdar, preşedintele şedea şi scria
ceva foarte repede. Ca toţi oamenii care scriu, era încruntat la faţă. Deodată, înălţă
capul. Uşa se deschise larg şi în cameră intră Panikovski. Cu pălăria strâns lipită
de reverele slinoase ale hainei sale, se opri în faţa biroului şi mişcă mai mult timp
din buzele-i groase. Deodată, preşedintele se ridică furios de pe scaun şi deschise
larg gura. Prietenii auziră un ţipăt prelung.
     Rostind "Toată lumea înapoi", Ostap îl trase repede pe Balaganov de la geam.
Amândoi o luară la fugă pe bulevard şi se ascunseră după un copac.
     — Scoateţi-vă pălăriile, exclamă Ostap, descoperiţi-vă. Mortul e adus afară.
     Nu greşise. Ţipetele preşedintelui şi ecoul lor nici nu se stinseseră pe deplin,
când în uşa clădirii Comitetului Executiv apărură doi funcţionari spătoşi care-l
duceau pe Panikovski. Unul îl ţinea de braţe, celălalt, de picioare.
     — Corpul răposatului, făcea Ostap reportajul, a fost scos pe braţe de rude şi
prieteni.
     Funcţionarii, ajunşi cu fiul cel prost al locotenentului Schmidt pe treptele din
faţa clădirii, începură tacticos să-l legene. Panikovski tăcea, privind cerul albastru.
     — După o scurtă ceremonie... Începu Ostap.
     Şi, în acelaşi timp, funcţionarii, după ce mai întâi legănară îndestul corpul lui
Panikovski, îl azvârliră în stradă.
     — ...rămăşiţele pământeşti ale defunctului au fost coborâte în mormânt,
încheie Bender.
     Panikovski se izbi de pământ ca o broască. Se sculă repede în picioare şi,
aplecându-se şi mai mult pe o parte decât înainte, o luă la fugă cu o viteză
uimitoare pe Bulevardul Tinerelor Talente.
     — Ei, acum povesteşte-mi, zise Ostap, cum a încălcat acest ticălos convenţia
şi despre ce convenţie e vorba?

     CAPITOLUL II
     CEI TREIZECI DE FII AI LOCOTENENTULUI SCHMIDT

      Dimineaţa atât de agitată se terminase. Fără nici o înţelegere prealabilă,
Bender şi Balaganov se depărtară simultan cu paşi repezi de Comitetul Executiv.
Pe strada principală, într-o cotigă, se transporta o şină lungă, albastră, care făcea
ca strada să răsune de un huruit atât de îngrozitor, de parcă căruţaşul în straie
pescăreşti din pânză de cort n-ar fi dus o şină, ci o tobă de jaz. Razele soarelui
săgetau aprig vitrina magazinului cu material didactic, unde, deasupra unor
globuri, cranii şi a unui ficat de beţiv, făcut din carton şi vopsit în culori vesele, se
îmbrăţişau prieteneşte două schelete. În vitrina sărăcăcioasă de alături a unui
atelier de ştampile şi tăbliţe, locul cel mai mare îl ocupau tăbliţele smălţuite
purtând următoarele inscripţii: "Închis pe timpul prânzului", "Între orele 2 şi 3
pauză de prânz", "Închis în timpul pauzei de prânz", "Magazinul este închis", o
tăbliţă numai cu "Închis" şi, în sfârşit, o tablă neagră, impunătoare, cu litere de
aur: "Închis pentru inventar". Se vedea cât de colo că aceste anunţuri în termeni
categorici erau marfa cea mai cerută în oraşul Arbatov. Cu privire la celelalte
sectoare ale vieţii, atelierul de ştampile şi tăbliţe nu se manifesta decât printr-o
singură tăbliţă albastră: "Îngrijitoarea de serviciu pentru copii".
      Urmau apoi, în şir, trei magazine de instrumente de suflat, mandoline şi
balalaici. Trompetele de alamă, de o strălucire desăvârşită, tronau pe treptele
vitrinei acoperite cu percal roşu. Deosebit de frumos era basul helicon. Era atât de
maiestuos şi se încălzea cu atâta lene la soare, răsucit ca un colac, încât n-ar fi
trebuit ţinut într-o vitrină, ci în parcul zoologic din capitală, undeva, între elefanţi
şi şarpele boa, pentru ca, în zilele nelucrătoare, părinţii să-i ducă pe copii să-l vadă
şi să le spună: "Iată, puiule, pavilionul heliconului. Acum heliconul doarme, dar
când o să se trezească, atunci păzea ce-o să mai cânte." Iar copiii să-l privească cu
ochii lor mari şi curioşi şi să înţeleagă ce minuni poate să facă trompa aceasta.
      Altă dată, Ostap Bender ar fi stat să admire bucuros şi balalaicile noi, mari cât
o casă de la ţară, şi plăcile de patefon, îndoite din pricina căldurii, şi tobele pentru
pionieri, vopsite în culori atât de îndrăzneţe, încât îţi sugerau ideea că glontele e
floare la ureche, iar baioneta e totul — dar acum nu-i ardea de asta. Îi era foame.
      — Cu siguranţă că dumneata te afli la marginea prăpastiei financiare, îi zise el
lui Balaganov.
      — Te referi la bani? întrebă Şura. N-am mai văzut un ban de o săptămână.
      — În cazul ăsta, tinere, ai să termini rău, spuse pe un ton de oracol Ostap.
Prăpastia financiară este cea mai adâncă dintre toate şi te poţi afunda în ea pentru
toată viaţa. Dar, mă rog, nu mai fi amărât. Am izbutit totuşi să ciupesc cu ciocul
meu de pasăre de pradă trei bonuri de masă. I-am căzut cu tronc la inimă
preşedintelui Comitetului Executiv, de cum m-a văzut.
     Cei doi fraţi de sânge însă nu reuşiră să profite de bunătatea părintelui
oraşului. Pe uşa cantinei "Fostul Prieten al Stomacului" atârna un lacăt mare,
acoperit cu ceva care semăna a rugină şi, în acelaşi timp, a casă de hrişcă.
     — Bineînţeles, spuse cu amărăciune Ostap, cu ocazia inventarierii şniţelelor,
au închis cantina pentru totdeauna. Va trebui să ne oferim trupul pradă
particularilor.
     — Particularilor le plac banii gheaţă, obiectă Balaganov cu o voce surdă.
     — Ei, nu vreau să te mai chinuiesc. Află că preşedintele a revărsat asupra
buzunarelor mele o ploaie de aur, în valoare totală de opt ruble. Dar să ţii seama,
stimate Şura, că n-am intenţia să te hrănesc de pomană. Pentru fiecare vitamină pe
care ţi-o voi oferi, îţi voi cere o mulţime de servicii.
     În oraş nu exista însă un sector particular, şi fraţii luară masa în grădina de
vară a unei cooperative, unde afişe speciale aduceau la cunoştinţa cetăţenilor o
ultimă inovaţie arbatoviană în domeniul alimentaţiei publice:

     VINDEM BERE NUMAI SINDICALIŞTILOR

      — Ne-om mulţumi cu cvas, ce să facem? spuse Balaganov.
      — Cu atât mai mult, adăugă Ostap, cu cât aici cvasul este preparat de
particulari care simpatizează cu Puterea sovietică. Ei, şi acum povesteşte-mi de ce
anume s-a făcut vinovat başbuzucul Panikovski. Îmi plac poveştile cu găinării.
      Balaganov, care mâncase până se săturase, se uită recunoscător la salvatorul
său şi începu să povestească. Povestirea lui ţinu vreo două ore, dar aducea
informaţii extrem de interesante.
      În toate domeniile activităţii umane, ofertele şi cererile de muncă sunt
reglementate de organe speciale. Un actor nu va pleca la Omsk decât după ce va
afla cu precizie că nu are a se teme de concurenţă şi că nu există acolo alţi
pretendenţi la rolul său de prim amorez sau de figurant care spune: "Masa e
servită". Feroviarii sunt tutelaţi de scumpele lor comitete sindicale, care publică în
ziare anunţuri prin care informează că hamalii fără lucru nu pot spera să găsească
un post la calea ferată Sizran-Veazma, sau că, pe linia ce trece prin Asia Centrală,
e nevoie de patru cantoniere. Un expert merceolog publică un anunţ în ziar şi ţara
întreagă află că există pe lume un astfel de expert care are o vechime de zece ani în
câmpul muncii şi, trebuind din motive familiare să plece din Moscova, caută un
post în provincie.
      Totul este reglementat, totul merge pe drumuri bătătorite şi îşi urmează
circuitul în deplină conformitate cu legea şi sub ocrotirea ei.
      Numai în sectorul unei anumite categorii de escroci, şi anume, a celor care se
dau drept fiii locotenentului Schmidt, domneşte debandada. Anarhia surpă din
temelii corporaţia descendenţilor locotenentului. De aceea, ei nu puteau să tragă
din profesiunea lor avantajele pe care le-ar fi putut, cu siguranţă, avea, din rapida
cunoştinţă cu conducătorii din aparatul administrativ şi economic sau cu activiştii
pe tărâm social, care sunt în cea mai mare parte uimitor de creduli.
      Prin toată ţara circulă, şantajând şi cerşind, falşi nepoţi ai lui Karl Marx,
nepoţi inexistenţi ai lui Friedrich Engels, fraţi de-ai lui Lunacearski, verişoare
de-ale Klarei Zetkin sau, în cel mai rău caz, urmaşi ai celebrului anarhist, prinţul
Kropotkin.
      De la Minsk până la strâmtoarea Behring şi de la Nahicevani de pe râul Arax
până în ţara lui Franz Josef, intră în clădirile comitetelor executive, coboară în gări
şi circulă preocupate, în birje, rude ale oamenilor mari, veşnic grăbite, veşnic cu
foarte multă treabă.
     O vreme, oferta rudelor a întrecut însă cererea şi s-a produs pe această piaţă
sui generis o criză: s-a simţit nevoia unor reforme. Şi, încetul cu încetul, nepoţii lui
Karl Marx, urmaşii lui Kropotkin, ai lui Engels şi alţii din aceeaşi categorie au pus
ordine în activitatea lor, cu excepţia indisciplinatei corporaţii a descendenţilor
locotenentului Schmidt care, întocmai ca Seimul polonez, a rămas mai departe
sfâşiată de anarhie. Aceşti descendenţi s-au nimerit a fi brutali, hrăpăreţi şi
hapsâni şi s-au stânjenit mereu, unul pe altul, în activitatea lor.
     Şura Balaganov, care se socotea primul copil al locotenentului, a fost serios
neliniştit de situaţia creată. Întâlnea tot mai des tovarăşi de corporaţie care
secaseră complet sursele atât de roditoare ale câmpiilor Ucrainei şi staţiunilor
climaterice din Caucaz, unde el se obişnuise să aibă un vad serios.
     — Şi ţi-a fost frică de greutăţile crescânde? îl întrebă batjocoritor Ostap.
     Dar Balaganov nu sesiză ironia. Sorbi din paharul cu cvas vioriu şi îşi
continuă povestirea.
     Din această situaţie gravă nu exista decât o singură ieşire: o conferinţă. Şi el a
muncit toată iarna la convocarea ei. A scris concurenţilor pe care-i cunoştea
personal. Celor pe care nu-i cunoştea le-a transmis invitaţiile prin nepoţii lui Marx,
întâlniţi în drum. În sfârşit, a izbutit să-i adune la începutul primăverii anului 1928
aproape pe toţi descendenţii cunoscuţi ai locotenentului Schmidt, într-o circiumă
din Moscova, de lângă turnul Suharev. Adunarea a fost numeroasă; s-a constatat,
cu acest prilej, că locotenentul Schmidt avea treizeci de fii între optsprezece şi
cincizeci şi doi de ani, şi patru fiice, proaste, cam trecute şi urâte.
     Într-un scurt discurs introductiv, Balaganov şi-a exprimat speranţa că fraţii
vor găsi o punte de înţelegere şi vor încheia în sfârşit, între ei, o convenţie pe care
însăşi viaţa o impunea ca imperios necesară.
     El a prezentat apoi un proiect după care întreg teritoriul Uniunii Sovietice
urma să fie împărţit în treizeci şi patru de sectoare de exploatare, adică egal cu
numărul celor adunaţi la conferinţă. Fiecare din copii urma să primească în
folosinţă pe termen nelimitat câte un sector. Nici unul dintre membrii corporaţiei
nu mai avea însă, după asta, dreptul să treacă hotarele domeniului său şi să
pătrundă în teritoriu străin, cu scopul de a vâna câştiguri.
     Nimeni n-a ridicat nici o obiecţie împotriva acestor noi principii de lucru,
numai Panikovski a declarat că el poate să trăiască şi fără convenţie. Când s-a
ajuns însă la împărţirea sectoarelor, s-au produs scene dezgustătoare. Înaltele
părţi contractante s-au luat din prima clipă la ceartă şi nu şi-au mai adresat una
alteia decât înjurături.
     Cearta s-a dezlănţuit nu în problema întinderii sectoarelor, ci în jurul aşezării
lor geografice.
     Nimeni nu voia centrele universitare. Toţi se lepădau de Moscova, Leningrad şi
Harkov, trecute prin ciur şi prin dârmon.
     De o foarte proastă reputaţie se bucurau şi îndepărtatele regiuni din răsărit
acoperite de nisipuri. Ele erau acuzate că habar nu aveau cine-i locotenentul
Schmidt
     — Credeţi că aţi dat peste proşti? ţipa Panikovski cu o voce ascuţită. Daţi-mi
platoul central al Rusiei şi semnez convenţia.
     — Cum? Tot platoul? i-a strigat Balaganov. Poate ai vrea să-ţi dăm şi
Melitopolul ca supliment? Sau Bobruiskul?
     La auzul cuvântului Bobruisk, toată adunarea a suspinat. Toţi voiau să plece
cu primul tren la Bobruisk. Bobruiskul era considerat o localitate minunată, de un
înalt nivel cultural.
      — Ei bine, dacă nu tot platoul, măcar jumătate, stăruia acaparatorul
Panikovski. La urma urmei, sunt familist, am două familii de întreţinut.
      Nu i se dădu însă nici jumătate.
      După multă ceartă şi scandal, s-a hotărât ca sectoarele să fie trase la sorţi.
S-au făcut treizeci şi patru de bileţele, trecându-se pe fiecare câte un nume
geografic. Toate republicile, toate regiunile, şi productivul Kursk, şi dubiosul
Herson, şi puţin exploatatul Minusinsk, şi Aşhabadul cel aproape fără nici o
perspectivă, şi Kievul, şi Petrozavodskul şi Cita, toate au fost puse într-o căciulă
din blană de iepure şi-şi aşteptau stăpânii.
      Tragerea la sorţi a fost însoţită de exclamaţii vesele, de mormăieli şi de
înjurături.
      Steaua nefastă a lui Panikovski şi-a pus pecetea pe bileţelul lui. I-a căzut
regiunea Volgăi. Furios cum nu se mai poate, a semnat totuşi convenţia.
      — Plec acolo, a strigat el, dar vă previn că, dacă nu voi fi bine primit, voi
încălca convenţia şi voi trece hotarul!
      Balaganov, căruia i-a căzut la sorţi sectorul de aur al Arbatovului, s-a
neliniştit de perspectiva nerespectării convenţiei şi a declarat pe loc că nu va tolera
nici o încălcare a normelor de exploatare.
      În tot cazul, lucrurile au fost stabilite şi, după încheierea lucrărilor, cei treizeci
de fii şi cele patru fiice ale locotenentului Schmidt au plecat la lucru, fiecare în
sectorul lui.
      — Şi acum, ai fost martor şi dumneata, Bender, cum a încălcat porcul ăsta
convenţia, îşi încheie povestirea Şura Balaganov. S-a strecurat de mult în sectorul
meu, numai că până acum n-am izbutit să-l prind.
      Contrar aşteptărilor lui Balaganov, Ostap nu condamnă fapta urâtă a lui
Panikovski. El şedea tolănit pe scaun şi privea nepăsător drept înainte.
      Pe zidul înalt din fundul grădinii erau desenaţi nişte copaci drepţi şi cu
frunzişul bogat, ca într-o litografie. În grădină nu existau copaci adevăraţi, dar
umbra pe care o făcea zidul răspândea o răcoare plăcută, satisfăcându-i deplin pe
clienţii care erau, probabil, cu toţii sindicalişti, deoarece beau numai bere şi nu
luau nici măcar o gustare.
      La un moment dat, se apropie de poarta grădinii, gâfâind, păcănind fără
încetare, un automobil verde, pe portiţa căruia era scris cu alb, în formă de arc:
"Hai să vă plimb!" Sub această inscripţie erau indicate condiţiile plimbării cu
zgomotoasa maşină. Trei ruble pe oră, iar pentru o cursă — după învoială. Maşina
era goală.
      Muşteriii din grădină începură să vorbească între ei în şoaptă, neliniştiţi.
Şoferul privi vreo cinci minute rugător printre gratiile grilajului şi, după ce pierdu
probabil orice speranţă de a pune mâna pe vreun client, strigă sfidător:
      — Taxiul e liber! Poftiţi, vă rog!
      Dar nici unul din cetăţeni nu-şi manifestă dorinţa de a se urca în maşina "Hai
să vă plimb!" Ba invitaţia şoferului avu chiar, asupra lor, un efect ciudat. Lăsară
ochii în jos şi căutau să nu privească în direcţia maşinii. Şoferul clătină din cap şi
o luă încet din loc. Localnicii se uitau melancolic în urma lui. După cinci minute,
automobilul verde trecu în goană nebună pe lângă grădină, în direcţie inversă.
Şoferul sălta pe bancheta lui şi ţipa ceva, dar ce anume, nu se putea desluşi.
Maşina era tot goală.
      Ostap o urmări cu privirea şi spuse:
      — Uite ce e, Balaganov, eşti un găinar. Nu te supăra. Vreau prin asta să
precizez exact ce loc ocupi sub soare.
      — Ia mai du-te dracului! făcu grosolan Balaganov.
      — Te-ai supărat totuşi? Care va să zică, după părerea dumitale, funcţia de fiu
al locotenentului nu-i o ocupaţie de găinar?
      — Dar şi dumneata eşti un fiu al locotenentului Schmidt! ţipă Balaganov.
      — Eşti un găinar, repetă Ostap. Şi fiu de găinar. Iar copiii dumitale tot găinari
au să fie. Neisprăvitule! Păi ceea ce s-a petrecut azi dimineaţă nici măcar nu poate
fi numit episod, a fost o pură întâmplare, un capriciu de artist. Un gentleman în
căutarea unei bancnote de zece ruble. Nu-mi stă în fire să umblu după câştiguri de
mizerie. Şi ce profesiune mai e şi asta, Doamne iartă-mă!? Fiu al locotenentului
Schmidt... cât timp ai să mai poţi să fii? Să zicem, încă un an, încă doi. Şi, pe urmă?
Pe urmă, buclele dumitale roşcate or să ajungă să fie atât de cunoscute, încât
oamenii vor începe, pur şi simplu, să te ia la bătaie.
      — Şi atunci, ce-i de făcut? întrebă tulburat Balaganov. Cum să-ţi câştigi
pâinea cea de toate zilele?
      — Trebuie să ai idei, spuse grav, Ostap. Pe mine, de pildă, mă hrănesc ideile.
Eu nu întind mâna după rubla amărâtă a comitetelor executive. Ţintesc mult mai
sus. După cum văd, dumneata iubeşti dezinteresat banii. Spune-mi, ce sumă te-ar
aranja?
      — Cinci mii, răspunse repede Balaganov.
      — Pe lună?
      — Nu! pe an.
      — Atunci drumurile noastre se despart. Eu am nevoie de cinci sute de mii. Şi,
pe cât posibil, toţi banii o dată, nu în rate.
      — Poate că ai accepta totuşi în rate? întrebă caustic răzbunătorul Balaganov.
      Ostap se uită atent la interlocutorul său şi răspunse foarte serios:
      — Aş accepta şi în rate, dar mi-ar trebui toţi o dată. Balaganov vru să facă o
glumă şi în legătură cu această frază, dar când se uită la Ostap, nu mai zise nimic.
Avea în faţa lui un atlet cu trăsături desăvârşite, parcă era o efigie de pe o monedă
antică. De-a curmezişul gâtului său brun se vedea o cicatrice albă. În ochi, îi
strălucea o veselie ameninţătoare.
      Balaganov se simţi, deodată, cuprins de dorinţa nestăpânită de a lua poziţia
de drepţi. Ba simţi şi nevoia de a-şi drege glasul chihăind uşor, aşa cum fac
oamenii cu funcţii nu prea înalte, când stau de vorbă cu vreun tovarăş mai mare în
grad. Şi, într-adevăr, după ce-şi drese glasul, întrebă stânjenit:
      — Dar pentru ce-ţi trebuie atât de mulţi bani... şi dintr-o dată?
      — De fapt, am nevoie de şi mai mulţi, răspunse Ostap. Cinci sute de mii
reprezintă un minimum, vorbesc de cinci sute de mii de ruble stabilizate. Vreau să
plec, tovarăşe Şura, vreau să plec foarte departe, la Rio de Janeiro.
      — Ai rude acolo? îl întrebă Balaganov.
      — Dar ce, semăn eu a om care poate să aibă rude?
      — Nu, dar...
      — N-am rude, tovarăşe Şura, sunt singur pe lume. Am avut un tată, supus
turc, dar şi el a murit de mult, după o groaznică agonie. Însă nu-i asta chestia. Încă
din copilărie visez să plec la Rio de Janeiro. Dumneata, desigur, nici nu ştii de
existenţa acestui oraş.
      Balaganov clătină îndurerat din cap în semn că nu. Dintre metropolele
universale ale culturii el nu cunoştea, în afară de Moscova, decât Kievul, Melitpolul
şi Jmerinka. Şi, în treacăt fie zis, era încredinţat că pământul este plat ca o tipsie.
Ostap aruncă pe masă o foaie ruptă dintr-o carte.
      — E o pagină din Mica Enciclopedie Sovietică. Iată ce scrie aici despre Rio de
Janeiro: "1 360 000 locuitori"... Aşa... "Un număr considerabil de mulatri... Aşezat
într-un mare golf al Oceanului Atlantic..." Aha, uite, am găsit: "Străzile din centrul
oraşului nu sunt mai prejos de străzile din cele mai importante centre ale lumii în
ceea ce priveşte luxul magazinelor şi măreţia clădirilor". Îţi dai seama, Şura? Nu
sunt deloc mai prejos! Mulatri, golf, export de cafea, ca să zicem aşa, dumping de
cafea, charleston, "Ramona... chipul tău m-a fermecat" şi... ce să mai vorbim! Îţi dai
şi dumneata seama ce orizont. Un milion şi jumătate de oameni şi absolut toţi în
pantaloni albi. Vreau să plec de-aici. În ultimul an s-au ivit între mine şi Puterea
sovietică divergenţe cât se poate de grave. Ea vrea să construiască socialismul, iar
eu nu vreau. Pe mine mă plictiseşte să construiesc socialismul. Acum pricepi
pentru ce am nevoie de atâţia bani?
      — Dar de unde ai să iei cinci sute de mii de ruble? întrebă încet Balaganov.
      — De oriunde, răspunse Ostap. Indică-mi numai un om bogat şi îi iau imediat
banii.
      — Cum? Te gândeşti la omor? întrebă şi mai încet Balaganov, aruncând pe
furiş o privire spre mesele vecine, unde cetăţenii din Arbatov închinau unul în
sănătatea altuia.
      — Ştii că n-ar fi trebuit să semnezi aşa-numita convenţie de la Suharev, spuse
Ostap. După câte văd, acest efort intelectual te-a epuizat rău de tot. Te tâmpeşti
văzând cu ochii. Bagă-ţi bine în cap, domnule, că Ostap Bender n-a ucis niciodată.
El a fost, ce-i drept, asasinat. Dar, personal, e curat, în faţa legii. Desigur, nu sunt
un heruvim. N-am aripi, dar respect Codul penal. Asta-i slăbiciunea mea.
      — Şi în ce fel te gândeşti să-ţi procuri banii?
      — În ce fel mă gândesc să mi-i procur? Procurarea sau exproprierea de fonduri
variază după împrejurări. Personal, cunosc patru sute de metode relativ cinstite de
a-i procura. Dar nu-i vorba de metode. Nenorocirea e că astăzi nu mai sunt oamenii
bogaţi. De aceea situaţia mea e îngrozitoare. Un altul s-ar fi năpustit, desigur,
asupra vreunei instituţii de stat lipsită de apărare, dar asta nu-mi stă în obicei.
Cunoşti doar respectul ce-l am pentru Codul penal. Nu e nici o treabă să jefuieşti
un colectiv. Dă-mi numai un individ mai bogat. Dar, din nefericire, acest individ nu
există.
      — Cum poţi să spui una ca asta? exclamă Balaganov. Există oameni foarte
bogaţi.
      — Şi îi ştii? întrebă repede Ostap. Poţi să-mi indici numele şi adresa exactă
măcar a unui singur milionar sovietic? Şi totuşi ei există, trebuie să existe. Din
moment ce prin ţară circulă bancnote, trebuie să existe şi oameni care să le aibă în
cantităţi mari. Dar cum să-l descoperi pe unul din învârtiţii ăştia?
      Şi Ostap oftă. Se vedea că de mult visa la un individ bogat.
      — Ce plăcut e, spuse el pe gânduri, să lucrezi cu un milionar legal, într-un stat
burghez bine organizat, cu străvechi tradiţii capitaliste. Acolo, milionarul e o figură
populară. Adresa lui o ştie toată lumea. Stă într-o casă boierească, undeva la Rio de
Janeiro. Te duci de-a dreptul la el, când ştii că e acasă, şi încă din antreu, numai
după ce i-ai spus bună ziua, l-ai şi expropriat de bani. Şi toate astea — bagă de
seamă — cu frumuşelul, politicos: "Hello, sir, nu fiţi emoţionat. Sunt nevoit să vă
deranjez un pic. All right. Gata" Asta-i tot. Civilizaţie, frate, civilizaţie! Ce poate fi
mai simplu? Un gentleman face în societatea altor gentlemani micul său business.
Numai că nu trebuie să tragi cu pistolul în lustre, ar fi de prisos. Pe când la noi,
Doamne, Doamne! în ce ţară rece trăim! La noi totul e ascuns, totul e clandestin. Pe
milionarul sovietic nu-l poate descoperi nici măcar Comisariatul Poporului pentru
Finanţe, cu tot aparatul său fiscal ultravigilent. El — vorbesc de milionar — s-ar
putea să şadă acum chiar în această aşa-zis grădină de vară, la măsuţa de alături
şi să bea bere "tip-top" de patruzeci de copeici ţapul. Să nu mori de ciudă?!
      — Prin urmare, întrebă Balaganov după un timp, dacă ai da peste unul din
milionarii ăştia clandestini?...
      — Nu mai continua. Ştiu ce vrei să spui. Nu, nu e ceea ce-ţi închipui
dumneata. Defel! Nici nu-l voi înăbuşi cu o pernă, nici nu-i voi crăpa capul cu patul
revolverului. Şi, în general, nu voi face nici un fel de prostie. Ah, numai de-aş
descoperi un astfel de individ! Aş manevra în aşa fel, încât el însuşi să-mi aducă
banii pe o farfurioară cu chenar albastru.
      — Asta-i foarte frumos, zise Balaganov zâmbind încrezător. Cinci sute de mii
de ruble pe o farfurioară cu chenar albastru.
      Se sculă în picioare şi începu să se învârtească în jurul mesei. Plescăia amar
din limbă, se oprea, deschidea gura, parcă ar fi vrut să spună ceva, dar apoi se
răzgândea, se aşeza la masă şi iar se ridica. Ostap urmărea nepăsător mişcările lui
Balaganov.
      — Să-i aducă chiar el? întrebă deodată Balaganov cu o voce scârţâitoare. Pe o
farfurioară? Şi dacă n-o să-i aducă? Da' zi, unde e Rio de Janeiro ăsta? Departe?
Nu, nu se poate ca toată lumea să umble în pantaloni albi. Lasă-te de aiurelile
astea, Bender. Cu cinci sute de mii de ruble se poate trăi bine şi la noi.
      — Fără discuţie, fără discuţie, răspunse vesel Ostap, se poate trăi. Dar nu te
ambala degeaba. De unde îi iei?
      Pe fruntea senină şi netedă a lui Balaganov apăru deodată o cută adâncă. El
se uită şovăitor la Ostap, apoi spuse:
      — Cunosc eu un milionar din ăştia.
      Veselia dispăru într-o clipă de pe faţa lui Bender. Figura i se împietri şi căpătă
iarăşi contururi de medalie.
      — Hai, cară-te, cară-te, îi zise el. Nu dau de pomană decât sâmbăta, aşa că
nu-mi umbla cu gogoşi.
      — Pe cuvânt de onoare, monsieur Bender...
      — Ascultă, Şura, dacă vrei să mă iei cu limba franceză, te rog să nu-mi spui
monsieur, ci citoyen, care înseamnă "cetăţean". Şi, fiindcă veni vorba, unde, mă rog,
stă milionarul dumitale?
      — La Cemomorsk.
      — Bineînţeles. Mă aşteptam la una ca asta. Cemomorsk! Acolo, chiar şi înainte
de război, dacă un om avea 10 000 de ruble, se zicea despre el că-i milionar. Iar
acum... pot să-mi închipui! Nu, astea-s aiureli!
      — Lasă-mă să-ţi explic. E un milionar adevărat. Ascultă, Bender, nu de mult
am stat acolo... la puşcărie...
      După zece minute, fraţii de sânge părăsiră grădina de vară a cooperativei în
care se servea bere. Marele maestru al combinaţiilor se simţea ca un chirurg care
are de făcut o operaţie extrem de serioasă. Totul era gata. În casoletele electrice
fierb comprese şi feşe, o soră de caritate, în halat alb, se mişcă fără s-o auzi pe
pardoseala de mozaic, diferite instrumente medievale din ceramică şi nichel
strălucesc, bolnavul e întins pe masa de sticlă cu ochii daţi languros peste cap, iar
în aerul încălzit în mod special pluteşte un miros de gumă nemţească de mestecat.
Chirurgul, cu braţele întinse în lături, se apropie de masa de operaţie, ia de la un
asistent un bisturiu sterilizat şi spune pe un ton sec bolnavului: "Haida, nene,
leapădă-ţi izmenele".
      — Totdeauna mi se întâmplă aşa, spuse Bender cu scânteieri în ochi. Sunt
nevoit să încep o afacere de un milion cu o simţitoare lipsă de valori monetare. Tot
capitalul meu fix, rulant şi de rezervă se ridică la cinci ruble... Cum ai zis câ-l
cheamă pe milionarul clandestin?
      — Koreiko, răspunse Balaganov.
      — Da, da, Koreiko. Superb nume. Şi susţii că nimeni nu ştie de milioanele lui?
     — Nimeni, în afară de mine şi de Prujanski. Dar, după cum ţi-am mai spus,
Prujanski mai are de stat în puşcărie vreo trei ani. Să-l fi văzut cum se văita şi
bocea când am fost eliberat! Simţea, se vede, că n-ar fi trebuit să-mi povestească de
Koreiko.
     — Că ţi-a dezvăluit dumitale secretul, asta e floare la ureche. Nu din pricina
asta se văita şi bocea el. Presimţea, pesemne, că dumneata ai să-mi povesteşti mie.
Şi asta e într-adevăr pagubă serioasă pentru bietul Prujanski. Până va apuca el să
iasă din puşcărie, Koreiko îşi va afla consolarea numai în banala zicătoare: "Sărăcia
nu-i păcat".
     Ostap îşi scoase chipiul de vară şi, fluturându-l, întrebă:
     — Am vreun fir de păr alb?
     Balaganov îşi supse burta, desfăcu picioarele astfel ca între vârfuri să încapă
un pat de armă şi, cu glasul leatului din flancul drept, răspunse:
     — Nici unul, să trăiţi!
     — Atunci, o să am. Va trebui să dăm bătălii grele. Şi dumneata ai să
încărunţeşti, Balaganov.
     Pe neaşteptate, Balaganov începu să râdă prosteşte:
     — Cum ai spus? O să aducă chiar el banii pe o farfurioară cu chenar albastru?
     — Mie pe o farfurioară, spuse Ostap, dumitale pe o farfuriuţă.
     — Şi cum e cu Rio de Janeiro? Aş vrea să umblu şi eu în pantaloni albi.
     — Rio de Janeiro este visul de aur al copilăriei mele, răspunse sever marele
maestru al combinaţiilor. Nu-l atinge cu laba dumitale. Să trecem la fapte. Trupele
de linie să fie trimise la dispoziţia mea. Unităţile trebuie să ajungă în oraşul
Cemomorsk în termenul cel mai scurt. Ţinuta de defilare. Gomişti, un marş! Parada
o voi comanda eu!

CAPITOLUL III
DUMNEATA CU BENZINA — NOI CU IDEILE

      Cu un an înainte ca Panikovski să fi încălcat convenţia şi să fi pătruns în
sectorul exploatat de altul, în oraşul Arbatov îşi făcuse apariţia primul automobil.
Întâi stătătorul automobilismului la Arbatov a fost un şofer pe nume Kozlevici.
      Ceea ce îl adusese la volan era hotărârea de a începe o viaţă nouă. Viaţa de
până atunci a lui Adam Kozlevici fusese plină de păcate. Încălcase de nenumărate
ori Codul penal al R.S.F.S.R. şi anume articolul 162, care reglementează luarea pe
ascuns a bunurilor altuia (furt).
      Acest articol cuprinde multe paragrafe, dar Adam cel plin de păcate era
complet străin de punctul "a" (furt săvârşit fără folosirea unor mijloace tehnice sau
chei false). Acesta era prea primitiv pentru el. Punctul "d", care prevedea o
pedeapsă cu privaţiune de libertate până la cinci ani, nu-i convenea pentru alt
motiv. Lui Adam nu-i plăcea să fie prea multă vreme privat de libertate. Aşa că (dat
fiind, mai ales, că încă din copilărie se simţise atras de tehnică), se încadrase cu tot
sufletul în punctul "c" (furt săvârşit prin folosirea unor mijloace tehnice, sau în
repetate rânduri, sau în acord prealabil cu alte persoane, în gări, porturi, pe
vapoare, în vagoane şi în hoteluri).
      Dar Kozlevici avea ghinion. Era prins şi când se folosea de mijloacele tehnice
preferate, şi când nu recurgea la ele. Era prins şi în gări, şi în porturi, şi pe vapoare,
şi în hoteluri. Era prins şi în vagoane. Era prins chiar şi când, în disperare de
cauză, se apuca să fure bunurile altuia, în acord prealabil cu alte persoane.
      După ce a stat la puşcărie vreo trei ani cu totul, Adam Kozlevici a ajuns la
concluzia că e mult mai comod să aduni, pe faţă, bunuri de-ale tale, decât să-ţi
însuşeşti, într-ascuns, bunurile altuia. Această concluzie a domolit sufletul lui
răzvrătit. A devenit un deţinut model, a început să scrie versuri demascatoare la
gazeta închisorii, intitulată Soarele răsare şi apune, şi s-a apucat să muncească cu
râvnă la atelierul mecanic al casei de corecţie. Penitenciarul a avut asupra lui o
influenţă binefăcătoare. Şi Kozlevici Adam Kazimirovici, în vârstă de 46 de ani, fiu
de ţăran din fostul judeţ Genstohov, necăsătorit, recidivist, a ieşit din închisoare
om cinstit.
      După ce a lucrat doi ani de zile într-un garaj din Moscova, îşi cumpără, de
ocazie, un automobil atât de vechi, încât apariţia lui pe piaţă putea fi explicată
numai prin lichidarea vreunui muzeu de automobile. Întrucât, Dumnezeu ştie de
ce, automobilul se vindea împreună cu un palmier artificial, fixat într-un hârdău
verde, el fu nevoit să cumpere şi palmierul. Cu palmierul a fost cum a fost, dar cu
maşina Adam avu multă bătaie de cap: a trebuit mai întâi să caute prin pieţe
piesele care lipseau, apoi să repare pernele şi să facă o nouă instalaţie electrică. În
sfârşit, ca o încununare a tuturor reparaţiilor, vopsi maşina într-o culoare ca
şopârla. Nimeni n-ar fi putut spune ce marcă era maşina, dar Adam Kazimirovici
susţinea că este un Lorain-Dietrich şi, pentru a o dovedi, fixă de radiator o tăbliţă
de aramă cu inscripţia fabricii "Lorain-Dietrich". Nu-i mai rămânea acum decât s-o
transforme într-un taxi particular, lucru pe care Kozlevici îl visa de mult.
      În ziua când Adam Kazimirovici se pregătea să-şi scoată pentru prima oară
progenitura în lume şi s-o expună într-o staţie de maşini, se petrecu un eveniment
trist pentru toţi şoferii particulari. Sosiră la Moscova 120 de taxiuri marca Renault,
mici şi negre, parcă erau nişte browninguri. Kozlevici nici nu încercă măcar să
concureze cu ele. Dădu palmierul în păstrare la "Versailles", ceainăria birjarilor, şi
plecă să lucreze în provincie.
      Arbatovul, unde nu existau mijloace de transport auto, îi plăcu noului nostru
şofer şi hotărî să rămână acolo pentru totdeauna.
      Adam Kazimirovici se şi vedea lucrând cu sârguinţă, cu voie bună şi, mai ales,
cu cinste, în branşa taximetriştilor de piaţă. Se închipuia stând dimineaţa pe frig,
în faţa gării, şi aşteptând trenul de Moscova. Încotoşmănat într-o manta de piele
brun-roşcată, şi, pe frunte, cu nişte ochelari de aviator, oferă prietenos hamalilor
ţigări. Undeva, mai în spate, se înghesuie birjarii îngheţaţi. Ochii le lăcrimează de
ger şi-şi scutură fustele lor groase de culoare albastră. Dar iată că se aude
clopoţelul de la gară. Semnalul! A sosit trenul. Călătorii ies în piaţa gării şi se
opresc, încântaţi, lângă maşină. Nu se aşteaptă ca în acest pierdut colţişor de
provincie să existe taximetre. Tot claxonând, Kozlevici îi duce cu cea mai mare
viteză la "Casa ţăranului".
      Nu mai pridideşte cu lucrul toată ziulica, fiecare fiind bucuros să folosească
serviciile rapide ale locomoţiei mecanice. Kozlevici şi credinciosul lui
Lorain-Dietrich participă, vrând, nevrând, la toate nunţile, excursiile şi ceremoniile
din târg. Dar cel mai mult are de lucru vara. Duminica, pleacă afară din oraş cu
maşina lui familii întregi. Râsetele senine ale copiilor sună ca nişte clopoţei,
eşarfele şi panglicile flutură bătute de vânt, femeile flecăresc vesele, iar capii de
familie se uită cu respect la spinarea de piele a şoferului şi-l întreabă care-i situaţia
cu automobilele în Statele Unite ale Americii de Nord (dacă este adevărat, printre
altele, că Ford îşi cumpără în fiecare zi altă maşină).
      Aşa vedea Kozlevici viaţa lui cea nouă şi frumoasă la Arbatov. Dar realitatea
dărâmă în cel mai scurt timp castelul din Spania pe care şi-l făurise în imaginaţie,
cu toate turnuleţele, podeţele şi flamurile lui.
      Mai întâi îi jucă renghiul mersul trenurilor. Acceleratele şi expresul treceau
prin gara Arbatov fără să oprească, luând din mers fanioanele şi aruncând, tot din
mers, poşta urgentă. Trenurile mixte treceau numai de două ori pe săptămână şi
lăsau la Arbatov mai mult oameni mărunţi, din cei veniţi cu plângeri, şi cârpaci cu
bocceluţe, calapoade şi jalbe. De obicei, călătorii sosiţi cu trenurile mixte nu luau
maşina. Excursii şi petreceri nu se făceau, iar la nunţi Kozlevici nu era invitat.
Arbatovenii se obişnuiseră să angajeze pentru nunţi birjari care, în asemenea
ocazii, împleteau în coamele cailor trandafiri şi crizanteme de hârtie, ceea ce plăcea
foarte mult naşilor.
     Dar, ce-i drept, plimbări în afara oraşului se făceau cu duiumul. Însă ele nu
erau deloc aşa cum le visase Adam Kazimirovici. Nici tu copii, nici tu eşarfe
fluturânde, nici tu ciripit voios.
     Chiar în prima seară, luminată de felinarele anemice cu gaz din Arbatov, patru
bărbaţi se apropiară de Adam Kazimirovici, care stătuse toată ziua de pomană în
piaţa Spaso-Kooperativnaia. Ei cercetară îndelung cu privirea maşina, fără să
scoată o vorbă. Apoi unul dintre bărbaţi, un cocoşat, întrebă cu glas şovăielnic:
     — Oricine poate să se plimbe cu asta?
     — Oricine, răspunse Kozlevici, mirat de sfiala cetăţenilor din Arbatov. Cinci ruble
pe oră.
     Bărbaţii începură să vorbească între ei, în şoaptă. Şoferul prinse cu urechea
nişte oftaturi ciudate şi cuvintele: "Ce ziceţi, tovarăşi, facem o plimbare acum, după
şedinţă? Oare cadrează? Câte o rublă şi douăzeci şi cinci de căciulă nu e scump. La
urma urmei, de ce să nu cadreze?..."
     Şi pentru prima oară maşina încăpătoare primi la sânul ei cetăţeni get-beget
arbatoveni. Câteva minute, aceştia nu scoaseră nici o vorbă, impresionaţi de viteză,
de mirosul benzinei arse şi de şuieratul vântului. Apoi, cuprinşi parcă de o
presimţire tulbure, începură să cânte încetişor Repezi ca valul trec zilele noastre.
Kozlevici băgă în viteza a treia. Trecură în goană pe lângă contururile întunecate ale
unei gherete de alimente şi taxiul ieşi afară din oraş, pe şoseaua scăldată în lumina
lunii.
     Zi de zi, tot mai scurt ni-e drumul spre mormânt, cântau languros pasagerii. Li
se topea inima de milă de ei înşişi, îi durea sufletul că nu fuseseră niciodată
studenţi. Refrenul îl cântau fortissimo:

     Câte un păhăruţ de votcă sau de rom,
     tirlim-bom-bom-tirlim-bom-bom.

     — Stai! ţipă deodată cocoşatul. Hai înapoi! Mă arde la inimă.
     Se întoarseră în oraş şi luară mai multe sticluţe albe şi o cetăţeancă mai
plinuţă. În câmp, făcură un popas, se aşezară la o masă stropită cu votcă, iar apoi
dansară polca fără muzică.
     Obosit de aventura aceasta nocturnă, a doua zi Kozlevici moţăi tot timpul la
volan, pe locul pe care şi-l alesese ca staţie.
     Pe seară, se prezentă iar grupul din ajun, de data asta gata chercheliţi; se
instalară din nou în maşină şi se plimbară toată noaptea afară din oraş. A treia zi,
povestea se repetă. Şi chefurile nocturne ale bandei vesele de sub conducerea
cocoşatului durară două săptămâni în şir. Bucuriile cursei zilnice cu automobilul
avură asupra clienţilor lui Adam Kazimirovici un efect ciudat: feţele li se umflaseră
şi pe întuneric se vedeau albe ca nişte perne. Cocoşatul, căruia îi atârna din gură o
bucată de salam, semăna cu un vampir.
     Deveniseră agitaţi şi, în toiul veseliei, uneori plângeau. Odată, cocoşatul, care
era capul răutăţilor, aduse într-o birjă până la maşină un sac cu orez. În zori,
duseră orezul într-un sat, îl schimbară acolo pe samagon şi în ziua aceea nu se mai
întoarseră în oraş. Băură Bruderschaft cu ţăranii, şezând pe căpiţe de fin. Iar
noaptea, aprinseră focuri de tabără şi plânseră cu mare jale.
      În dimineaţa cam mohorâtă din ziua următoare, cooperativa feroviară "Lineeţ",
unde cocoşatul era responsabil, iar veselii lui tovarăşi membri ai consiliului de
conducere şi ai comisiei de prăvălie, se închise pentru inventar. Inspectorii fură
cuprinşi de uimire şi amărăciune când descoperiră că în magazin nu era nici făină,
nici piper, nici săpun de rufe, nici albii ţărăneşti, nici produse textile, nici orez.
Rafturile, tejghelele, sertarele şi butoaiele — toate erau goale. Numai în mijlocul
magazinului stăteau pe jos, cu gura căscată spre tavan, nişte gigantice cizme de
vânătoare, nr. 49, cu talpă galbenă din carton, iar în cabina de sticlă sclipea
tulbure o casă de bani automată "Naţional", al cărei bust nichelat era presărat cu
butoane de diferite culori. Curând după asta, Kozlevici primi acasă o citaţie de la
procuror: era chemat ca martor în afacerea delapidării de la cooperativa "Lineeţ".
      Cocoşatul şi prietenii lui nu mai apărură deloc şi maşina verde şomă vreo trei
zile.
      Noii clienţi, întocmai ca şi primii, veneau după ce se lăsa întunericul. Începeau
şi ei cu o plimbare nevinovată afară din oraş, dar le venea cheful de votcă de la
primii cinci sute de metri cu maşina. Pesemne că cetăţenii din Arbatov nu-şi
puteau închipui cum poţi folosi automobilul în stare de trezie şi socoteau vehiculul
lui Kozlevici un cuib de desfrâu, unde se cere neapărat să fii destrăbălat, să scoţi
ţipete necuviincioase şi, în general, să-ţi faci de cap. Abia acum înţelese Kozlevici de
ce bărbaţii, când treceau ziua prin staţie, pe lângă maşina lui, îşi făceau cu ochiul
şi zâmbeau batjocoritor.
      Totul mergea altfel decât îşi închipuise Adam Kazimirovici. Noaptea gonea cu
farurile aprinse prin faţa crângurilor din împrejurimi, auzind în spatele său
hârjoana şi ţipetele clienţilor afumaţi, iar ziua, năuc de nesomn, şedea în faţa
anchetatorilor şi dădea declaraţii. Dumnezeu ştie din ce cauză cetăţenii din Arbatov
aveau o preferinţă specială să petreacă cu banii statului, ai obştei şi ai
cooperativelor. Şi fără să vrea, Kozlevici se afundă din nou prin labirintul Codului
penal, în limitele articolului 3, care vorbeşte de infracţiuni săvârşite în timpul
serviciului.
      Începură procesele. În fiecare din ele principalul martor al acuzării era Adam
Kazimirovici. Depoziţiile lui, în totul corespunzătoare adevărului, îi doborau pe
acuzaţi care, înecaţi în lacrimi, recunoşteau tot. El duse la moarte o mulţime de
instituţii. Ultima sa victimă a fost filiala Instituţiei Cinematografice Regionale, care
turna la Arbatov filmul istoric Stenka Razin şi prinţesa. Toată filiala fu băgată la
răcoare pe termen de şase ani, iar filmul, care prezenta un interes pur judiciar, fu
predat "muzeului" de corpuri delicte, unde se aflau deja cizmele de vânătoare de la
cooperativa "Lineeţ".
      Dar asta îl duse şi pe Adam Kazimirovici la faliment. Oamenii începură să se
teamă de maşina verde ca de buba neagră. Cetăţenii ocoleau pe diferite străzi piaţa
"Spaso-Kooperativnaia", unde Kozlevici instalase un stâlp vărgat cu o tăbliţă:
"Staţie de taxiuri". Timp de câteva luni, Adam nu câştigă nici un ban şi trăi numai
din ceea ce agonisise din plimbările nocturne.
      În faţa noii situaţii, începu să facă concesii. Desenă cu vopsea albă pe o portiţă
a automobilului o inscripţie care i se părea foarte ispititoare: "Hai să te plimb!" şi
reduse preţul de la 5 ruble la 3 ruble pe oră. Dar cetăţenii nu-şi schimbară tactica.
Şoferul cutreiera încet oraşul, se oprea pe la instituţii şi striga pe fereastră:
      — Ce aer minunat! Să facem o plimbare, ce ziceţi?
      Funcţionarii scoteau capul pe fereastră şi, în ţăcănitul Underwood-urilor, îi
răspundeau:
      — Plimbă-te singur. Asasinule!
      — De ce asasin? întreba Kozlevici aproape plângând.
      — Fiindcă eşti un asasin, îi răspundeau funcţionarii. Dacă se plimbă omul cu
tine, musai apoi să intre la pârnaie.
      — Păi n-aveţi decât să vă plimbaţi cu banii voştri! ţipa şoferul cu foc. Cu ai
voştri!
      La auzul acestor cuvinte, funcţionarii se uitau amuzaţi unul la altul şi
închideau ferestrele. Plimbatul cu maşina cu bani proprii li se părea pur şi simplu
stupid.
      Proprietarul maşinii "Hai să te plimb" se certă cu tot oraşul. Nu se mai saluta
cu nimeni, devenise nervos şi arţăgos. Când vedea pe câte un funcţionar sovietic
purtând o bluză lungă, caucaziană, cu mâneci bufante, se apropia de el pe la spate
şi cu un râs amar îi striga:
      — Pungaşilor! Acuşi vă bag într-un proces de-o să rămână exemplu pentru
toţi. La articolul 109.
      Funcţionarul sovietic tresărea, apoi îşi îndrepta cu un aer indiferent cureaua
cu nituri de argint, cu care se garnisesc de obicei hamurile cailor de corvoadă şi,
prefăcându-se că apostrofările nu-l privesc pe el, iuţea pasul. Dar răzbunătorul
Kozlevici continua să meargă cu maşina alături de cel vizat şi-l tot călca pe nervi,
citind monoton dintr-un trebnic penal de buzunar:
      — "Însuşirea de către un funcţionar a banilor, a valorilor sau a altor bunuri
aflate în gestiunea sa datorită funcţiunii pe care o deţine se pedepseşte..."
      Funcţionarul sovietic o ştergea laş, săltându-şi părţile moi ale corpului, lăţite
de atâta şezut pe scaunul de la birou.
      — "...cu pedeapsă privativă de libertate, îi striga Kozlevici, până la trei ani."
      Dar toate acestea nu-i aduceau şoferului decât satisfacţie morală. Treburile
lui materiale mergeau prost. Economiile i se apropiau de sfârşit. Trebuia luată o
hotărâre. Lucrurile nu mai puteau continua aşa.
      Reflectând supărat la toate astea, într-o zi Adam Kazimirovici şedea în maşina
sa şi se uita cu dezgust la stâlpul caraghios şi tărcat pe care scria "Staţie de
taxiuri". El începea să înţeleagă că viaţa cinstită nu i-a surâs, că Mesia taximetrelor
a venit prea devreme şi cetăţenii n-au crezut în el. Kozlevici era atât de cufundat în
gândurile sale triste, încât nici nu băgă de seamă pe cei doi tineri care stăteau de
mai demult şi-i admirau maşina.
      — Originală construcţie, spuse în sfârşit unul dintre cei doi. Zorile
automobilismului! Uită-te şi dumneata, Balaganov, să vezi ce se poate face dintr-o
simplă maşină de cusut Singer. Dacă i-ai mai pune un mic dispozitiv s-ar putea
face din ea o minunată legătoare de snopi pentru colhozuri.
      — Pleacă de aici, se burzului Kozlevici.
      — Cum adică "pleacă de aici?" Şi atunci de ce ai pus pe treierătoarea dumitale
reclama "Hai să te plimb!"? Poate că prietenul meu şi cu mine vrem să facem o
cursă în interes de afaceri? Sau poate vrem să ne plimbăm?
      Pentru întâia oară de când îşi ducea viaţa la Arbatov, mucenicul
automobilismului se lumină la faţă. El sari jos din maşină şi cu o mişcare sprintenă
porni motorul ce începu să duduie cu putere.
      — Poftiţi, vă rog, spuse el. Unde să vă duc?
      — De data asta nicăieri, răspunse Balaganov. N-avem bani. Nimic de făcut,
tovarăşe mecanic, sărăcie lucie.
      — Nu-i nimic, urcaţi-vă! strigă Kozlevici disperat Vă duc pe gratis. N-o să beţi?
N-o să dansaţi în pielea goală la lumina lunii? Hai să vă plimb!
      — De ce nu, să profităm de ospitalitate, spuse Ostap, aşezându-se alături de
şofer. Văd că ai un caracter bun. Dar de ce îţi închipui că noi am fi capabili să
dansăm în pielea goală?
      — Sunt aici destui din ăştia, răspunse şoferul luând-o pe strada principală,
vinovaţi de crime împotriva statului.
      Era chinuit de dorinţa de a împărtăşi cuiva durerea sa. Desigur că cel mai bine
ar fi fost să vorbească despre aceste suferinţe duioasei sale mame, o femeie cu
obrazul plin de zbârcituri. Ei i-ar fi fost milă de el. Dar madame Kozlevici murise de
durere, încă de când aflase că fiul ei, Adam, începe să devină cunoscut ca un hoţ
recidivist. Aşa că şoferul povesti noilor săi clienţi tot istoricul prăbuşirii oraşului
Arbatov, sub ale cărui ruine se târa acum maşina lui verde.
      — Ce să mă fac? încheie Kozlevici cu tristeţe. Încotro s-o apuc?
      Ostap stătu câteva clipe pe gânduri, aruncă o privire plină de înţeles
roşcovanului său asociat şi spuse:
      — Toate nenorocirile dumitale vin de la faptul că eşti un căutător al
adevărului. Eşti pur şi simplu un mieluşel, un baptist ratat. E trist să întâlneşti
printre şoferi asemenea stări de spirit demodate. Ai o maşină şi nu ştii unde să
pleci. Noi stăm mult mai prost: nu avem maşină. În schimb, ştim unde vrem să
plecăm. Vrei să vii cu noi?
      — Unde? întrebă şoferul.
      — La Cernomorsk, spuse Ostap. Avem acolo o mică chestiune intimă de
aranjat. Se va găsi de lucru şi pentru dumneata. Şi apoi, la Cernomorsk
antichităţile sunt la preţ şi oamenii dau năvală bucuroşi să le vadă. Vino cu noi.
      La început, Adam Kazimirovici se mulţumi doar să zâmbească, ca o văduvă pe
care nimic n-o mai încântă pe lume. Dar Bender nu-şi precupeţi oferta. El zugrăvi
şoferului şovăielnic, în culorile cele mai trandafirii şi azurii, perspectivele minunate
care îl aşteaptă acolo.
      — La Arbatov, tot ce mai ai de pierdut sunt poate lanţurile de rezervă. Pe drum
n-o să rabzi de foame. Răspund eu de asta. Dumneata cu benzina, noi cu ideile.
      Kozlevici opri maşina şi, încă nehotărât, spuse încruntat:
      — Nu mai am decât puţină benzină.
      — Pentru cincizeci de kilometri ajunge?
      — Ajunge şi pentru optzeci.
      — În cazul acesta e în regulă. Ţi-am mai spus că nu duc lipsă de idei. Exact la
şaizeci de kilometri de aici te va aştepta, chiar la marginea şoselei, un butoi mare
metalic, cu benzină de avion. Îţi place benzina de avion?
      — Îmi place, răspunse cu sfială Kozlevici.
      Deodată, viaţa îi apăru uşoară şi veselă. Şi simţi numaidecât dorinţa de a
pleca la Cernomorsk.
      — Şi butoiul ăsta, spuse în încheiere Ostap, îl vei primi absolut gratuit. Ba îţi
pot spune ceva mai mult. Vei fi rugat să accepţi această benzină.
      — Care benzină? întrebă în şoaptă Balaganov. Ce tot îndrugi baliverne?
      Ostap se uită demn la pistruii portocalii, presăraţi pe faţa fratelui de sânge, şi
răspunse tot în surdină:
      — Oamenii care nu citesc ziarele ar trebui, din punct de vedere moral, omorâţi
pe loc. Îţi dăruiesc viaţa numai fiindcă sper să te reeduc.
      Ostap nu explică ce legătură există între cititul ziarelor şi butoiul cel mare cu
benzină care-i aştepta la margine de drum şi rosti foarte solemn:
      — Declar deschisă marea cursă Arbatov-Cernomorsk... Comandor al
echipajului mă numesc pe mine. Şofer al maşinii îl trecem pe... care e numele
dumitale? Adam Kozlevici. Cetăţeanul Balaganov este numit mecanic de bord,
având în plus şi obligaţiile de femeie la toate. Te rog însă un singur lucru, Kozlevici:
să acoperi imediat inscripţia "Hai să te plimb!" cu vopsea. Nu avem nevoie de semne
particulare.
      După două ore, maşina, care avea acum o pată proaspătă de culoare verde
închis pe una din portiere, ieşi greoi din garaj şi trecu pentru ultima oară pe străzile
oraşului Arbatov. În ochii lui Kozlevici lucea speranţa. Alături de el şedea
Balaganov care freca sârguincios cu o cârpuliţă piesele de alamă, îndeplinindu-şi
cu zel obligaţiile noi pentru el, de mecanic de bord. Comandorul cursei stătea
tolănit pe pernele roşcate din spate uitându-se cu satisfacţie la proaspeţii săi
subalterni.
      — Adam! strigă el, acoperind scrâşnetul motorului. Cum îi zice căruciorului
dumitale?
      — Lorain-Dietrich, răspunse Kozlevici.
      — Ce nume mai e şi ăsta? O maşină, ca şi un vas de război, trebuie să aibă un
nume propriu. Lorain-Dietrich-ul dumitale se distinge printr-o admirabilă viteză şi
prin frumuseţea nobilă a liniilor. De aceea, propun să dăm maşinii numele de
"Antilopa-Gnu". Cine e contra? Perfect! S-a votat în unanimitate.
      Scârţâind din toate mădularele, "Antilopa" verde trecu în goană pe Bulevardul
Tinerelor Talente şi intră în piaţă.
      Aici, echipajul "Antilopei" văzu un tablou ciudat. Din piaţă fugea spre şosea un
om încovoiat, cu o gâscă albă sub braţ. Cu mâna stângă îşi ţinea chipiul pe cap, să
nu-i zboare. Era fugărit de o mulţime de oameni care ţipau. Fugarul se uita întruna
înapoi şi avea întipărită, pe faţa lui venerabilă de actor, o expresie de groază.
      — E Panikovski! ţipă Balaganov.
      — Asistăm la momentul al doilea al furtului unei gâşte, zise nepăsător Ostap.
Momentul trei începe după prinderea vinovatului şi este însoţit de o bătaie
zdravănă.
      Panikovski bănuia pesemne că se apropie momentul trei, deoarece fugea cât îl
ţineau picioarele. De teamă, nu dădea drumul gâştii, ceea ce îi scotea şi mai mult
din sărite pe urmăritori.
      — Articolul 116, zise Kozlevici pe dinafară. Furtul pe ascuns ca şi cel pe faţă de
vite mari de la populaţia agricolă şi crescătoare de animale.
      Balaganov izbucni în hohote de râs. Îl amuza grozav că violatorul faimoasei
convenţii îşi va primi răsplata cuvenită.
      Maşina trecu prin mulţimea zgomotoasă şi se îndreptă spre şosea.
      — Ajutor! strigă Panikovski când "Antilopa" ajunse în dreptul lui.
      — Să te ajute Dumnezeu, îi răspunse Balaganov, aplecându-se peste bord.
      Şi maşina îl împroşcă pe Panikovski cu un nor de praf roşietic.
      — Luaţi-mă şi pe mine! urlă Panikovski cu ultimele puteri, alergând lângă
maşină. Sunt om de treabă.
      Glasurile urmăritorilor se contopeau într-un mic vuiet ameninţător.
      — Ce-ar fi să-l luăm pe şnapan cu noi? întrebă Ostap.
      — Nu, răspunse cu cruzime Balaganov. Să ştie altă dată ce înseamnă să calci
o convenţie.
      Dar hotărârea lui Ostap era luată.
      — Zvârle pasărea! îi strigă el lui Panikovski şi, adresându-se şoferului, urmă:
Încetineşte!
      Panikovski se supuse imediat. Gâsca se ridică de jos înfoiată, îşi scutură
penele şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, o porni spre oraş.
      — Urcă sus, spuse Ostap, dracu' să te ia! Dar să nu mai păcătuieşti, că altfel
îţi tai mâinile cu braţ cu tot.
      Panikovski se prinse de caroserie, se propti cu burta de bordul maşinii, se
răsturnă în ea ca un înotător când se urcă în barcă şi, bocănind cu manşetele, căzu
pe fund.
     — Cu toată viteza, comandă Ostap. Şedinţa continuă.
     Balaganov apăsă pe claxon şi din cornul de alamă ţâşniră nişte sunete vesele,
demodate, care se întrerupeau brusc:

     Matciş e un dans minunat. Ta-ra-ta...
     Matciş e un dans minunat. Ta-ra-ta...

    Şi "Antilopa-Gnu" se avântă în câmpul sălbatic, gonind ca să ajungă mai
repede la butoiul cu benzină de avion.

CAPITOLUL IV
O VALIZUŢĂ NEOBIŞNUITĂ

      Un om fără pălărie, cu pantaloni de pânză cenuşii, cu sandale de piele
încălţate pe piciorul gol, aşa cum poartă călugării, şi în cămaşă albă, fără guler,
ieşi, aplecând puţin capul, pe portiţa scundă a casei cu numărul 16. Când ajunse
pe trotuarul pavat cu dale de piatră albăstrii, se opri şi zise încet:
      — Azi e vineri. Prin urmare, trebuie să mă duc iar la gară.
      După ce rosti aceste cuvinte, omul în sandale se uită repede în jur. Avusese
impresia că în spatele lui se află un cetăţean cu mutra de zinc a unui copoi. Dar
strada Malaia Kasatelnaia era absolut pustie.
      Dimineaţa de iunie abia se înfiripa. Salcâmii tremurau, lăsând să cadă pe
pietrele netede rouă lor rece, de cositor. Păsărelele ciripeau vesel. La capătul uliţei,
în vale, de cealaltă parte a acoperişurilor, sclipea, parcă turnată, marea.
Uitându-se în jur şi zgâriind cu labele scândura, nişte căţei căutau să se caţere pe
lăzile de gunoi. Ora portarilor care fac curăţenie trecuse, iar ora lăptăreselor încă
nu venise.
      Era între cinci şi şase dimineaţa, când portarii, după ce s-au săturat să-şi
vânture măturile ţepoase, se retrag prin bârlogurile lor, iar în oraş e lumină,
curăţenie şi linişte, ca la Banca de Stat. În asemenea momente, îţi vine să plângi şi
să crezi că, într-adevăr, iaurtul este mai binefăcător şi mai gustos decât rachiul.
Dar iată că în depărtare se aude un tunet: sunt lăptăresele, care coboară cu
bidoanele lor din trenul local. Acuşi se vor repezi în oraş şi pe palierele scărilor de
serviciu vor începe să răsune certurile obişnuite cu gospodinele. Pentru o clipă vor
răsări la lumină muncitori cu sacoşe, ca să dispară îndată pe porţile uzinelor. Din
coşurile fabricilor vor ţâşni trâmbe de fum. Iar după asta, vor începe să zdrăngăne,
pe noptiere, săltând de furie, milioanele de deşteptătoare (mai încetişor cele ale
firmei "Pavel Bouret" şi mai tare cele ale Trustului de Mecanică de Precizie) şi să
mârâie, din somn, funcţionarii sovietici, rostogolindu-se din paturile lor înalte de
fecioară. Ora lăptăreselor se va termina, va începe ora funcţionarilor.
      Acum însă era prea devreme şi funcţionarii mai dormeau sub ficuşii lor. Omul
în sandale străbătu tot oraşul fără să întâlnească aproape pe nimeni. Mergea pe
sub salcâmii care, la Cernomorsk, aveau şi unele funcţii sociale: de unii atârnau
cutii poştale albastre cu emblema departamentului (un plic şi un fulger pe ele), iar
de alţii erau prinse nişte recipiente mici de tablă cu apă pentru câini.
      Omul în sandale ajunse în gara Primorski în momentul în care ieşeau de acolo
lăptăresele. După ce se lovi zdravăn de câteva ori de umerii lor de oţel, ajunse la
biroul de păstrare a bagajelor şi prezentă o chitanţă. Magazionerul se uită la
chitanţă cu o asprime nefirească, obişnuită numai la căile ferate şi îi trânti repede
valiza. Călătorul deschise la rândul său un mic portofel de piele, scoase dinăuntru,
oftând, o monedă de zece copeici şi o puse pe tejgheaua făcută din şase şine vechi şi
lustruite de atâtea coate câte s-au frecat de-a lungul vremii pe ele.
      Ajuns în piaţa gării, omul în sandale puse valiza pe caldarâm, o cercetă atent
cu privirea din toate părţile şi-i pipăi închizătoarea albă. Era o valiză obişnuită,
lucrată grosolan din lemn şi îmbrăcată în fibră artificială.
      În astfel de valizuţe pasagerii mai tineri ţin ciorapi de aţă "Skeci", două bluze
ruseşti, o plasă pentru par, o pereche de chiloţi, broşura Sarcinile Comsomolului la
sate şi trei ouă tari strivite. În afară de acestea, se mai află, în mod obligatoriu,
într-un colţ, câteva rufe murdare înfăşurate în ziarul Ekonomiceskaia Jizn.
Pasagerii mai în vârstă ţin în astfel de valize un costum întreg şi, separat, nişte
pantaloni dintr-un material în carouri, cunoscut sub numele de "a 100-a
aniversare a Odesei", bretele, papuci cu limbă, un flacon cu apă de colonie şi o
pătură albă de vară cunoscută sub numele de "pătură de Marsilia". Trebuie să
menţionăm că şi în cazul acestora există într-un colţ al valizei ceva învelit în
Ekonomiceskaia Jizn, numai că în loc de rufe murdare, e o găină fiartă, galbenă mai
mult de slăbiciune decât de grăsime.
      Mulţumit de rezultatul sumarului control făcut, omul în sandale luă valiza în
mână, se urcă într-un vagon alb de tramvai şi plecă până la celălalt capăt al
oraşului — la Gara de Est, unde făcu exact inversul celor făcute cu puţin timp
înainte la gara Primorski. Depuse spre păstrare valiza şi luă de la impunătorul
magazioner o chitanţă.
      După toate aceste ciudate evoluţii, stăpânul valizei părăsi gara tocmai în
momentul când pe străzi începură să apară funcţionarii cei mai conştiincioşi. El se
amestecă în rândurile lor dezordonate şi îmbrăcămintea lui, în mulţime, îşi pierdu
nota de originalitate. Omul în sandale era funcţionar, iar la Cernomorsk aproape
toţi funcţionarii se îmbrăcau după o modă ale cărei canoane nu erau scrise nicăieri,
dar erau tradiţionale: cămaşă de noapte cu mânecile suflecate cât mai sus
deasupra coatelor, pantaloni subţiri din aceia care se dau la orfelinate, şi sandale
sau pantofi de pânză. Nimeni nu purta pălărie sau şapcă. Rareori vedeai câte un
chipiu, în schimb întâlneai adeseori o chică pe cât de neagră pe atât de
nepieptănată, şi încă şi mai ades chelii arse de soare care luceau ca bostanii şi pe
care tare ai fi avut poftă să scrii ceva cu creionul chimic.
      Instituţia la care lucra omul în sandale se numea "Hercules" şi îşi avea sediul
într-un fost hotel. Uşa turnantă de sticlă cu bare de alamă, ca pe vapor, îl împinse
într-un vestibul mare din marmură roz. În liftul fixat la sol pe vecie se afla instalat
biroul de informaţii unde se şi găsea, la post, o femeie care zâmbea. După ce mai
alergă în virtutea inerţiei câţiva paşi, nou-venitul se opri în faţa bătrânului portar
care purta un chipiu cu un fulger de aur pe cozoroc şi îl întrebă cu un glas tineresc:
      — Ei, ce zici, bătrâne, te-ai hotărât pentru crematoriu?
      — Apăi, tată, răspunse portarul zâmbind bucuros, în columbarul sovietic, de
ce nu?
      Ba îşi însoţi cuvintele şi cu un gest dezarmat al braţelor. Se vedea de o poştă
pe faţa lui blândă că e dispus să fie înmormântat în flăcări chiar şi în momentul
acela.
      La Cernomorsk se vântura ideea de a se construi un crematoriu cu incinta
respectivă rezervată pentru urnele cu cenuşă, adică şi cu un columbar, şi această
inovaţie, proiectată de subsecţia cimitirelor, îi amuza foarte mult, nu se ştie de ce,
pe cetăţeni. Poate fiindcă găseau haz în noile cuvinte — crematoriu şi columbar —
ori poate pentru că li se părea hazos însuşi gândul că poţi arde un om cum ai arde
un butuc de lemn. Fapt e că se legau în tramvai şi pe stradă de toţi bătrânii şi de
toate babele strigându-le: "Ce te bagi, bătrânico? Te grăbeşti să ajungi mai repede
la crematoriu?" sau: "Lăsaţi-l pe bătrânel să treacă înainte, e aşteptat la
crematoriu". Dar de mirare e altceva: că ideea incinerării plăcuse foarte mult
bătrânilor, şi că nu se supărau deloc de glumele pe tema aceasta. În general,
discuţiile despre moarte, care până arunci fuseseră socotite nelalocul lor şi
necuviincioase, începuseră să fie cotate la Cernomorsk tot atât de bine ca
anecdotele evreieşti şi caucaziene şi să stârnească interesul unanim.
      După ce ocoli o fecioară goală de marmură care se afla la capătul de jos al
scării şi ţinea în mâna ridicată o făclie electrică, uitându-se supărată la afişul: "La
«Hercules», încep comprimările. Jos conspiraţia tăcerii şi sistemul de acoperire
reciprocă", funcţionarul urcă la etaj. El lucra la secţia financiară şi de contabilitate.
Până la începerea serviciului mai erau cincisprezece minute, dar Saharkov,
Dreifus, Tezoimeniţki, Muzâkant, Cevajevskaia, Kukuşkind, Borisohlebski şi
Lapidus-junior se şi aflau la birourile lor. Ei nu se temeau defel de reduceri şi şi-o
spuneau reciproc mereu, dar în ultimul timp, nu se ştie de ce, începuseră să vină la
serviciu mai devreme. Profitând de puţinele minute libere câte mai aveau,
conversau zgomotos. Glasurile vuiau în sala uriaşă, în care pe vremuri fusese
restaurantul hotelului şi unde, numai acum, tavanul cu grinzi de stejar sculptate şi
pereţii, pe care se zvârcoleau cu nişte zâmbete ce vârau groaza în tine diverse
menade, naiade şi driade, mai aminteau de acest lucru.
      — Ai auzit noutatea, Koreiko? îl întrebă Lapidus-junior pe cel nou-venit. Chiar
n-ai auzit? Zău? Ai să fii uimit.
      — Ce noutate?... Bună ziua, tovarăşi! rosti Koreiko. Bună ziua, Anna
Vasilievna!
      — Nici n-o să-ţi vină să crezi! spuse cu satisfacţie Lapidus-junior. Contabilul
Berlaga a ajuns la casa de nebuni.
      — Ce vorbeşti? Berlaga? Da' era cât se poate de normal!
      — Până ieri a fost cât se poate de normal, dar începând de azi a devenit cât se
poate de anormal, interveni în discuţie Borisohlebski. Asta e realitatea. Mi-a
telefonat cumnatu-său. Berlaga are o boală psihică gravă, un deranjament al
nervului de la călcâi.
      — Mă mir că nu avem încă cu toţii deranjat nervul ăsta, rosti sumbru bătrânul
Kukuşkind, fixându-şi colegii prin ochelarii săi ovali cu ramă de nichel.
      — Nu mai cobi, zise Cevajevskaia. Omul ăsta nu face decât să te indispună.
      — Totuşi mi-e milă de Berlaga, intră în vorbă şi Dreifus răsucindu-se pe
taburetul lui cu şurub, ca să se întoarcă cu faţa la ceilalţi.
      Toţi tăcură, declarându-se, prin tăcerea lor, de acord cu Dreifus. Numai
Lapidus-junior zâmbi misterios. Începură să discute apoi despre nebuni; vorbiră de
maniaci, povestiră câteva cazuri de nebuni celebri şi apoi trecură la cei apropiaţi.
      — Eu, de pildă, zise Saharkov, am avut un unchi care îşi închipuia că-i în
acelaşi timp Avraam, Isaac şi Iacob! Mamă, mamă, ce scandal făcea!
      — Mă mir numai, spuse cu glas metalic bătrânul Kukuşkind, ştergându-şi
încet ochelarii cu poala hainei, mă mir numai că nu ne închipuim şi noi toţi că
suntem Avraam şi Isaac...
      — Şi pe Iacob unde-l laşi? întrebă ironic Saharkov.
      — Da! Şi Iacob! ţipă deodată Kukuşkind cu glas ascuţit. Şi Iacob! Şi Iacob. Că
trăim nişte vremuri când nici nu mai ştii unde ţi-e capul... Uite, când lucram la
Casa bancară "Sikomerski şi Ţesarevici", nu existau nici un fel de reduceri.
      La cuvântul "reduceri", Lapidus-junior se sculă repede, îl luă pe Koreiko de
braţ şi-l trase lângă o fereastră imensă, pe geamurile căreia erau reprezentaţi, din
bucăţele multicolore de sticlă, doi cavaleri medievali.
      — Dar lucrul cel mai interesant despre Berlaga nu-l ştii încă, îi şopti el.
Berlaga e zdravăn ca un taur.
      — Cum aşa? Prin urmare, nu-i la casa de nebuni?
      — Ba da, e acolo.
      Şi Lapidus zâmbi discret.
      — Aici e tot chichirezul. S-a speriat omul de comprimări şi s-a hotărât să stea
acolo până se termină balamucul. Înţelegi? S-a prefăcut că e nebun. Sigur că acum
urlă, aiurează, râde în hohote. Al dracului! Pe cuvântul meu că-i de invidiat!
      — Dar ce-i cu el? N-are origine sănătoasă? A avut părinţi negustori? Elemente
duşmănoase?
      — Da, părinţii lui nu prea au fost ce trebuie, şi apoi, fie vorba între noi, chiar şi
el a avut farmacie. Cine putea să ştie că o să vină revoluţia? Oamenii se aranjau
care cum putea, unul — farmacie, altul — o fabrică. La urma urmelor, nu văd nimic
rău în asta. Cine putea să ştie?
      — Trebuia să ştie, răspunse cu răceală Koreiko.
      — Păi tocmai asta zic şi eu, o întoarse repede Lapidus, oameni din ăştia n-au
ce căuta într-o instituţie sovietică.
      Şi după ce se uită la Koreiko cu ochi mari, se îndreptă spre biroul său.
      Sala se umpluse de funcţionari. Fiecare începu să umble prin sertare şi să
scoată: unul — o riglă de metal, cu sclipiri argintii ca de scrumbie; altul — un abac;
al treilea — un registru gros cu rubricile marcate cu linii roz şi albastre, şi toţi — fel
de fel de alte rechizite de birou, mici şi mari. Tezoimeniţki rupse foaia din calendar
— începea o zi nouă şi câţiva funcţionari se şi grăbiră să-şi înfigă dinţii tineri în
sandvişurile lungi cu pateu de berbec.
      Koreiko se instala şi el la biroul său. După ce-şi fixă pe masă coatele arse de
soare, începu să scrie în registrul de conturi curente.
      Alexandr Ivanovici Koreiko, unul dintre cei mai mărunţi funcţionari de la
"Hercules", era un bărbat la ultima tinereţe: avea 38 de ani. Pe faţa-i galbenă ca de
ceară se vedeau nişte sprâncene gălbui ca spicul de grâu şi o pereche de ochi
spălăciţi. Mustăcioara lui englezească aducea şi ea la culoare cu o cereală coaptă.
Ar fi părut tânăr de tot la chip dacă obrajii şi gâtul n-ar fi fost brăzdaţi de zbârcituri
din acelea grosolane, ca de cătană bătrână. La serviciu, Alexandr Ivanovici se purta
ea un reangajat în armată: nu discuta, executa ceea ce i se cerea, era harnic şi cam
mărginit.
      — E tare sfios, spunea despre el şeful secţiei financiare şi de contabilitate,
prea umil şi parcă din cale-afară de devotat. Cum se anunţă o subscriere la
împrumut, hop, el cel dintâi îşi dă leafa pe o lună. Şi toată leafa lui e de patruzeci şi
şase de ruble. Tare sunt curios să ştiu cum o scoate la capăt cu banii ăştia...
      Alexandr Ivanovici avea un talent uimitor. Putea să înmulţească şi să împartă
într-o clipă, în minte, numere cu câte trei şi patru cifre. Dar asta nu-i ştirbea din
reputaţia de om mărginit.
      — Ascultă, Alexandr Ivanovici, îl întrebă colegul de alături: cât face 836
înmulţit cu 423?
      — 353 628, răspundea Koreiko după câteva clipe.
      Şi colegul nici nu mai controla rezultatul înmulţirii, căci ştia că mărginitul
Koreiko nu greşeşte niciodată.
      — Un altul în locul lui ar fi făcut carieră, spuneau şi Saharkov, şi Dreifus, şi
Tezoimeniţki, şi Muzikant, şi Cevajevskaia, şi Borisohlebski, şi Lapidus-junior, şi
chiar bătrânul prostănac Kukuşkind, ba până şi contabilul Berlaga, care se
refugiase la casa de nebuni — dar ăsta e un bleg! Toată viaţa lui o să stea în slujbă
cu leafa de patruzeci şi şase de ruble.
      Şi, desigur, toţi colegii lui Alexandr Ivanovici, ba chiar şi şeful secţiei
financiare şi de contabilitate, tovarăşul Arnikov, şi nu numai el, dar până şi Serna
Mihailovna, secretara personală a tovarăşului Polâhăev, directorul lui "Hercules" —
într-un cuvânt, toţi ar fi fost extrem de miraţi dacă ar fi aflat că Alexandr Ivanovici
Koreiko, cel mai potolit dintre funcţionarii instituţiei, se cărase, nu se ştie de ce, cu
o oră mai înainte, de la o gară la alta, cu o valiză în care se aflau nu pantaloni tip "a
100-a aniversare a Odesei", nici vreo găină fiartă şi nici cine ştie ce Sarcini ale
Comsomolului la sate, ci zece milioane de ruble în valută străină şi bancnote
sovietice.
      În 1915, micul burghez Saşa Koreiko era un trântor în vârstă de douăzeci şi
trei de ani, unul dintre aceia care pe bună dreptate sunt numiţi liceeni în retragere.
Nu terminase liceul real, n-avea nici o ocupaţie, se învârtea pe bulevarde şi mânca
la părinţi. De serviciul militar îl scăpase un unchi, funcţionar la comenduire şi de
aceea asculta fără să tremure carnea pe el ţipetele unui vânzător de ziare pe
jumătate nebun care repeta:
      — Ultimele telegrame! Ai noştri înaintează! Bogdaproste! Mulţi morţi şi răniţi!
Bogdaproste!
      Pe vremea aceea, Saşa Koreiko îşi închipuia viitorul cam în felul următor:
merge pe stradă şi, deodată, lângă un burlan presărat cu stele de zinc, chiar lipit de
zid, se găseşte un portofel vişiniu, care scârţâie ca o şa. Portofelul e plin de bani: 2
500 de ruble... Ei, şi după asta cuşma pe-o ureche şi să fim noi sănătoşi!...
      Se gândea la lucrul acesta atât de des, încât parcă şi vedea cum găseşte banii,
ba ştia şi cu precizie unde îi va găsi: pe strada Poltavskaia Pobeda, la colţul acela
asfaltat, lângă burlanul cu steluţe. Acolo, dedesubt, lângă un muc strivit cu
piciorul, zace el, binefăcătorul din piele, acoperit puţin cu flori uscate de salcâm.
Saşa trecea în fiecare zi pe strada Poltavskaia Pobeda, dar spre marea lui mirare nu
găsea portofelul. Scormonea gunoiul cu bastonaşul său de licean şi se uita cu o
mutră stupidă la plăcuţa smălţuită de pe uşa de la intrarea principală: "I. M.
Soloveiski — Inspector fiscal." Şi Saşa se ducea năucit acasă, se trântea pe o
canapea roşie de pluş şi se gândea la bogăţie, asurzit de bătăile inimii şi ale
pulsului, bătăi repezi, furioase parcă şi nerăbdătoare.
      Revoluţia din 1917 îl alungă pe Koreiko de pe canapeaua de pluş. El îşi zise
atunci că ar putea deveni fericitul moştenitor al unor bogătaşi pe care nu-i
cunoştea. Simţise că în întreaga ţară zac acum aruncate fără nici o supraveghere
grămezi de aur, bijuterii, mobilă superbă, tablouri şi covoare, haine de blană şi ser-
vicii de masă. Trebuie numai să nu pierzi momentul şi să pui mâna pe toată
această avere cât mai repede.
      Dar pe arunci era încă tânăr şi prost. Se instală într-un apartament mare, al
cărui proprietar înţelept plecase cu un vapor francez la Constantinopole, şi începu
să-şi ducă viaţa la lumina zilei, sub ochii tuturor. Timp de o săptămână căută să se
încadreze în trenul de viaţă îmbelşugată a negustorului dispărut; bea muscatul
găsit în bufet, cu scrumbia primită pe cartelă, căra şi vindea la piaţă tot felul de
bibelouri şi fu foarte mirat când se văzu într-o zi arestat.
      Ieşi din închisoare după cinci luni. Nu renunţase la gândul de a deveni bogat,
dar pricepu că lucrul acesta trebuie făcut discret, fără publicitate, şi treptat. Mai
trebuia pentru asta să-şi pună şi nişte veşminte de protecţie, aşa că Alexandr
Ivanovici se echipă cu o pereche de cizme înalte, portocalii, o pereche de pantaloni
albaştri bufanţi, fără fund, şi o tunică lungă de lucrător în sectorul aprovizionării
cu alimente.
      În acele vremuri tulburi, tot ce era făurit de mâna omenească făcea omului un
serviciu mai prost decât înainte: casele nu te apărau de frig, mâncarea nu te
sătura, lumina electrică se aprindea numai când se făcea câte o razie mare ca să fie
prinşi dezertorii şi bandiţii, apa ajungea numai până la parter, iar tramvaiele nu
funcţionau deloc. Pe de altă parte, forţele naturii deveniseră mai aprige şi mai
primejdioase: iernile erau mai friguroase decât înainte, vântul mai pătrunzător şi o
răceală care înainte îl vâra pe om în pat pe trei zile, acum, în aceleaşi trei zile îl vâra
în mormânt. Tineri fără ocupaţie precisă rătăceau în grupuri pe străzi, cântând cu
nepăsare cuplete în legătură cu banii ce-şi pierduseră valoarea:

     În bodegă, pentr-un ţap,
     Am plătit ieri, ca să scap,
     Zece milioane-n cap.

     Alexandr Ivanovici constată cu îngrijorare că banii pe care îi aduna prin
numeroase subterfugii se transformau în nimic.
     Tifosul dobora oamenii cu miile. Saşa făcea negustorie cu medicamente furate
de la un depozit. Câştigă la tifos cinci sute de milioane, dar din cauza devalorizării
banului, survenită în decurs de o lună, cele cinci sute de milioane nu mai valorară
decât cinci milioane. La zahăr, câştigă un miliard, dar inflaţia făcu şi din banii ăştia
praf şi pulbere.
     Una dintre afacerile cele mai reuşite ale lui Koreiko, în timpul acela, fu răpirea
unui tren cu alimente care se îndrepta spre regiunea Volgăi. El fusese comandantul
trenului, care plecase din Poltava ca să ajungă la Samara, dar la Samara n-a mai
ajuns şi nici la Poltava nu s-a mai întors. Dispăruse pe drum. O dată cu el, dispăru
şi Alexandr Ivanovici.

CAPITOLUL V
TAINICA ÎMPĂRĂŢIE

     Cizmele portocalii reapărură, la Moscova, la sfârşitul anului 1922. Cizmele
erau dominate de o bekeşă (haină strânsă în talie), încreţită verzuie, căptuşită cu
blană aurie de vulpe. Gulerul de blană de miel, care pe dos. semăna cu o plapumă
vătuită, stătea ridicat şi apăra de frig o mutră de voinic, cu favoriţi à la Sevastopol.
Era acelaşi Alexandr Ivanovici pe capul căruia trona acum şi o straşnică căciulă
miţoasă.
     La Moscova apăruseră însă, în acea vreme, automobile noi, cu faruri de
cristal, şi pe străzi circulau indivizi îmbogăţiţi peste noapte, care purtau tichiuţe de
lutru şi paltoane căptuşite cu biber. Începuseră să fie la modă botinele gotice, cu
vârful ascuţit şi servietele cu mânere şi curele ca geamantanele. Cuvântul
"cetăţean" începuse să înlăture obişnuitul "tovarăş" şi nişte tineri care sesizaseră
repede în ce constă bucuria vieţii s-au lansat prin restaurante în dansuri ca one
step Dixi şi chiar foxtrotul Floarea soarelui. Tot oraşul răsuna de strigătele birjarilor
de lux, iar în clădirea mare a Comisariatului Poporului pentru Afacerile Externe,
croitorul Jurkevici cosea zi şi noapte fracuri pentru diplomaţii sovietici care plecau
peste hotare.
     Alexandr Ivanovici constată cu mirare că veşmintele lui socotite în provincie ca
un indiciu de bărbat bine şi avut sunt aici, la Moscova, ca un vestigiu al trecutului
şi aruncă o umbră compromiţătoare asupra posesorului lor.
     După două luni, se deschise pe bulevardul Sretenski o nouă întreprindere cu
firma Artelul meşteşugăresc de produse chimice "Revanş". Artelul avea două odăi.
În prima, atârna portretul unuia dintre fondatorii socialismului — Friedrich Engels
—, sub care în persoană şedea, zâmbind nevinovat, Koreiko, într-un costum de
stofă englezească gri cu dunguliţă roşie. Cizmele portocalii şi favoriţii anacronici
dispăruseră. Alexandr Ivanovici avea obrazul complet şi bine ras. În odaia din fund
se aflau instalaţiile de producţie — două butoaie de stejar cu manometre şi aparate
de măsurat la nivelul apei, unul din ele pe podea, iar celălalt mai sus. Butoaiele
erau legate între ele printr-un tub subţire şi moale ca de clistir, şi prin ele gâlgâia
un lichid. După ce tot lichidul se scurgea din vasul de sus în cel de jos, apărea în
încăperea de producţie un băieţaş cu pâslari în picioare. Oftând ca un om mare,
băieţaşul scotea cu găleata lichidul din butoiul de jos, îl căra sus şi-l turna în
butoiul rămas gol. După ce termina acest complicat proces de producţie, băiatul
trecea în birou să se încălzească, iar prin tubul moale ca de clistir se auzea din nou
gâlgâitul lichidului, care-şi făcea drumul obişnuit din rezervorul de sus în cel de
jos.
      Alexandr Ivanovici nu ştia nici el cu precizie ce fel de chimicale produce artelul
"Revanş". Nu-i ardea de chimicale. Era şi aşa ocupat până peste cap. Se ducea de la
o bancă la alta, intervenind pentru credite în vederea măririi producţiei. Încheia cu
diferite trusturi contracte pentru livrarea de produse chimice şi primea materii
prime la preţurile fixate oficial. Primea, de asemenea, credite. Îi răpea o mulţime de
vreme revânzarea materiilor prime obţinute de la uzinele de stat şi plasarea lor la
un preţ de zece ori mai mare, iar pe de altă parte cheltuia o mulţime de energie cu
afacerile de valută la bursa neagră, care-şi avea sediul lângă Monumentul Eroilor
de la Plevna.
      După trecerea unui an, băncile şi trusturile îşi manifestară dorinţa să vadă
efectul benefic pe care l-a avut asupra dezvoltării artelului meşteşugăresc "Revanş"
ajutorul în bani şi în materii prime ce i s-a acordat şi dacă nu cumva acest
întreprinzător particular, cu scopuri sănătoase, mai are nevoie de vreun sprijin
oarecare. O comisie, alcătuită din bărbi savante, sosi la artelul "Revanş" în trei
trăsuri. Preşedintele comisiei intră în biroul gol, privi îndelung chipul nepăsător al
lui Engels şi apoi bătu cu bastonul în tejgheaua de brad, să vină conducătorii şi
membrii artelului. În sfârşit, uşa încăperii de producţie se deschise şi în faţa
comisiei apăru un băieţaş cu ochii plânşi şi cu o găleată în mână.
      Din convorbirea cu tânărul reprezentant al artelului reieşi că producţia merge
din plin, dar că patronul n-a mai venit de vreo săptămână. Comisia nu zăbovi
multă vreme în camera de producţie. Lichidul, care gâlgâia atât de preocupat în
tubul moale ca de clistir, amintea prin gust, culoare şi compoziţie chimică apa
obişnuită, ceea ce de fapt şi era. După ce constată acest fapt de necrezut,
preşedintele comisiei spuse "hm" şi se uită la membrii ei, care făcură şi ei "hm".
Apoi, cu un zâmbet fioros, preşedintele se uită la băieţaş şi îl întrebă:
      — Dar câţi ani ai?
      — Am împlinit doisprezece, răspunse băieţaşul.
      Şi începu să plângă atât de tare, încât membrii comisiei fugiră în stradă
înghiontindu-se, se urcară în trăsuri şi plecară total zăpăciţi. Cât priveşte artelul
"Revanş", toate operaţiunile efectuate cu el fură trecute în registrele băncilor şi
trusturilor respective în "Contul de profit şi pierdere" şi anume la capitolul din
acest cont unde nu se pomeneşte nici o vorbă de profituri, fiind în întregime
consacrat pierderilor.
      Chiar în ziua când comisia avea edificatoarea convorbire cu băieţaşul
plângăreţ în biroul artelului "Revanş", Alexandr Ivanovici Koreiko descinse
dintr-un vagon de dormit într-o mică republică viticolă, situată la trei mii de
kilometri de Moscova.
      Când, mai târziu, deschise fereastra camerei de hotel, văzu un orăşel situat
într-o oază, cu conducte de apă făcute din bambus, cu o cetăţuie mizerabilă de lut,
un orăşel ferit de nisipuri prin şiruri de plopi, dar plin de zgomotul lui asiatic.
      Chiar în ziua următoare află că republica a început să construiască o centrală
electrică. Află, de asemenea, că banii lipsesc în permanenţă şi construcţia de care
depinde viitorul republicii ar putea fi întreruptă.
      Şi întreprinzătorul particular, cu scopuri sănătoase, hotărî să ajute republica.
Se afundă din nou în cizmele portocalii, îşi puse o tichie brodată şi, luând cu el o
servietă pântecoasă, se duse la direcţia şantierului.
      Fu primit nu prea prietenos. Dar se purtă foarte demn, nu ceru nimic pentru
el şi puse accentul în special pe faptul că ideea electrificării regiunilor periferice
înapoiate îi este foarte scumpă.
      — Şantierului vostru, spunea el, îi lipsesc banii. Eu vi-i procur.
      Şi propuse să se înfiinţeze pe lângă şantierul centralei electrice o întreprindere
auxiliară rentabilă.
      — Ce poate fi mai simplu?! O să vindem cărţi poştale cu vederi ale şantierului
şi asta ne va aduce fondurile de care are atâta nevoie construcţia. Să nu uitaţi un
lucru: nu veţi da nimic, veţi primi numai.
      Alexandr Ivanovici gesticula foarte elocvent, cuvintele lui sunau convingător,
proiectul părea o afacere sigură şi avantajoasă. După ce încheie un contract prin
care obţinea un sfert din totalul beneficiilor întreprinderii de cărţi poştale, Koreiko
începu să lucreze.
      Mai întâi, avu nevoie de un fond de rulment. Şi-l procură din banii alocaţi
pentru construirea centralei. Alţi bani nu existau în republică.
      — Nu-i nimic, îi consola el pe constructori. Nu uitaţi: din această clipă nu veţi
face decât să primiţi bani.
      Alexandr Ivanovici inspectă călare defileul unde se înălţau paralelipipedele de
beton ale viitoarei centrale şi dintr-o singură privire îşi dădu seama de tot
pitorescul stâncilor de porfir. După el sosiră tot acolo, într-o trăsură, fotografii. Ei
înconjurară şantierul cu trepiedele lor, îşi vârâră capul sub pânzele negre ale
aparatelor, se apucară să ţăcănească cu declanşatoarele şi ţăcăniră aşa vreme
îndelungată. După ce totul fu fotografiat, unul dintre fotografi îşi dădu pânza
deoparte şi spuse cu multă judecată:
      — Ar fi fost mult mai bine, fără îndoială, să se construiască mai la stânga, ca
să aibă ca fond ruinele mănăstirii. Ar fi fost mult mai pitoresc.
      Pentru tipărirea cărţilor poştale se hotărî să se construiască cât mai repede o
tipografie proprie. Ca şi prima dată, banii fură luaţi din fondurile construcţiei. De
aceea, fu nevoie să se reducă unele lucrări de pe şantierul centralei electrice. Toată
lumea se consola însă cu gândul că beneficiile realizate de la noua întreprindere vor
permite să se recupereze timpul pierdut.
      Pentru clădirea tipografiei se alese un loc în acelaşi defileu, peste drum de
centrală. Şi curând, în apropiere de paralelipipedele de beton ale centralei, se
înălţară paralelipipedele de beton ale tipografiei. Stabilindu-se aceste paralele, n-a
mai fost greu ca, printr-o simplă mişcare de translaţie, să fie treptat deplasate şi
butoaiele cu ciment, vergelele de fier, cărămizile şi pietrişul de la un capăt al
defileului la celalalt. După aceea, trecură şi muncitorii mai uşor de partea cealaltă
a defileului: pe noul şantier se plătea mai bine.
      Şase luni mai târziu în toate gările de cale ferată se iviră agenţi plasatori în
pantaloni vărgaţi care vindeau cărţi poştale înfăţişând stâncile republicii viticole în
inima cărora se desfăşurau lucrări grandioase. În grădinile de vară, la teatre şi
cinematografe, pe vapoare şi în staţiunile balneare, domnişoare încreţite ca oiţele
învârteau tobele de sticlă ale unei loterii. Loteria aceasta era fără pierdere: cu orice
număr, câştigai o carte poştală cu o vedere a defileului electric.
      Profeţia lui Koreiko se îndeplini: veniturile curgeau din toate părţile. Alexandr
Ivanovici nu le lăsa din mână. Un sfert îşi lua el, în baza contractului; tot atâta îşi
însuşea, susţinând că n-a primit încă situaţiile de la toate caravanele de agenţi, iar
celelalte fonduri le folosea pentru mărirea combinatului de sprijin şi ajutor.
      — Trebuie să ştii să gospodăreşti, spunea el încet. Mai întâi ne îngrijim ca
temelia să fie cum trebuie, după aceea o să înceapă adevăratele venituri.
      Aşa că, deocamdată, excavatorul "Marion", împrumutat de la centrala
electrică, săpa o groapă adâncă de fundaţie pentru o nouă clădire a tipografiei.
Munca la centrala electrică încetă. Şantierul era pustiu. Se învârteau pe acolo
numai fotografi şi fluturau numai pânze negre.
      Afacerea înflorea şi Alexandr Ivanovici, de pe faţa căruia nu dispărea nici o
clipă un cinstit zâmbet sovietic, începu să tipărească cărţi poştale cu fotografii ale
artiştilor de cinema.
      Dar după cum e obiceiul, într-o bună zi, pe la chindie, sosi, într-o maşină
hodorogită, o comisie. Alexandr Ivanovici nu stătu mult pe gânduri. Aruncă o
privire de adio fundaţiei crăpate a centralei electrice şi îmbrăţişa cu o alta clădirea
grandioasă şi plină de lumină a întreprinderii anexe, după care o şterse.
      — Hm! făcu preşedintele, scormonind cu bastonul în crăpăturile fundaţiei, dar
unde e centrala electrică?
      Şi se uită la membrii comisiei, care, la rândul lor, făcură "hm". Centrala
electrică nu exista.
      În schimb, în clădirea tipografiei comisia găsi munca în toi. Lămpile violete
ardeau, iar maşinile de tipar plan, îşi fluturau neîncetat aripile. Trei dintre ele
scoteau defileul într-o culoare, iar dintr-a patra, care tipărea în mai multe culori,
zburau cu iuţeală, ca nişte cărţi de joc din mâneca unui trişor, cărţi poştale
înfăţişându-l pe artistul Douglas Fairbanks cu o mască neagră pe mutra-i grasă,
lucioasă ca un samovar, pe fermecătoarea Lia de Putti şi pe simpaticul june cu ochi
bulbucaţi, cunoscut sub numele de Monty Banks.
      Şi multă vreme încă după această seară memorabilă se desfăşurară în defileu,
sub cerul liber, procese exemplare. Iar Alexandr Ivanovici adăugă la capitalul său o
jumătate de milion de ruble.
      Pulsul lui repede continua să bată nerăbdător. El simţea că acum, acum, când
vechiul sistem economic a pierit, iar cel nou abia începe să trăiască, e rost de făcut
mare avere. Dar ştia de asemenea că în ţara sovietică nu se poate lupta deschis
pentru îmbogăţire. Şi el privea cu un zâmbet de superioritate pe oamenii care,
ici-colo, îşi mai trăgeau zilele, putrezind în spatele firmelor:

     AICI SE VÂND PRODUSELE TRUSTULUI DE STOFĂ FINĂ "B.A. LEIBEDEV"

     BROCART ŞI OBIECTE PENTRU BISERICI ŞI CLUBURI

     sau

     COLONIALE H. ROBINSON ŞI M. VINERI .

     Sub presiunea statului pârâia şi baza financiară a lui Leibedev, şi cea a lui
Vineri, şi cea a proprietarilor pseudo-artelului muzical "Clinchet de zurgălăi".
     Koreiko pricepu că acum e cu putinţă numai un comerţ clandestin, bazat pe
cel mai strict secret. Toate crizele care zguduiau tânăra economie îi aduceau lui
profituri; la toate obiectele la care statul pierdea, el câştiga. Koreiko profita de orice
lipsă de mărfuri, scoţându-şi cu fiecare prilej suta lui de miişoare. Făcea negoţ cu
produse de brutărie, postavuri, zahăr, textile, cu orice. Şi era singur, absolut
singur cu milioanele sale. În diferite colţuri ale ţării lucrau pentru el escroci mai
mari şi mai mici, dar nici unul nu ştia pentru cine lucrează. Koreiko acţiona numai
prin persoane interpuse. Şi numai el singur cunoştea lungimea reţelei pe care-i
veneau banii.

     Exact la ora douăsprezece, Alexandr Ivanovici dădea de o parte registrul de
conturi curente ca să mănânce ceva. Scoase din sertar un nap crud, dinainte
curăţat şi, cu ochii aţintiţi înaintea sa, îl mâncă cu multă demnitate. Apoi înghiţi
un ou moale, rece. Ouăle moi şi reci nu sunt deloc gustoase şi un om n-o să
mănânce niciodată aşa ceva de bunăvoie. Dar Alexandr Ivanovici nu mânca, ci se
hrănea. El nu-şi lua dejunul, ci îndeplinea procesul fiziologic de introducere în
organism a cantităţii cuvenite de grăsimi, hidraţi de carbon şi vitamine.
     Toţi funcţionarii de la "Hercules" îşi încheiau dejunul cu un ceai, Alexandr
Ivanovici bea un pahar de apă fiartă cu o bucăţică de zahăr din care muşca. Ceaiul
intensifică activitatea inimii, iar Koreiko ţinea la sănătatea sa.
     Posesorul celor zece milioane semăna cu un boxer care se pregăteşte cu grijă
pentru victorie. Boxerul ţine un regim special, nu bea, nu filmează, caută să evite
emoţiile, se antrenează şi se culcă devreme — face totul pentru ca la ziua fixată să
apară în ringul scăldat de lumină ca un învingător fericit. Alexandr Ivanovici voia
să se menţină tânăr şi proaspăt, să-şi conserve sănătatea pentru ziua când vechiul
regim va reveni şi el va putea să iasă din ilegalitate, şi să-şi deschidă fără frică
valiza. Că vechiul regim se va întoarce, era un lucru de care Koreiko nu se îndoia
câtuşi de puţin. Şi el se rezerva pentru capitalism.
     Dar ca nimeni să nu poată ghici această a doua existenţă a sa, în cea
principală, ducea o viaţă de mizerie, căutând să nu depăşească leafa de patruzeci şi
şase de ruble pe care o primea pentru munca nevrednică şi plicticoasă ce-o făcea la
secţia financiară şi de contabilitate, între pereţii pictaţi cu menade, driade şi
naiade.

CAPITOLUL VI
"ANTILOPA-GNU"

       Tărăboanţa verde cu cei patru escroci gonea, săltând pe drumul învăluit în
fum.
     Maşina era mereu supusă la presiunea foiţelor elementare cu care are de
luptat un înotător care se scaldă pe furtună. Ba era azvârlită în sus de câte un
hârtop, ba cădea într-o groapă, ba se vedea fără voie deviată într-o parte, ba în
cealaltă, şi era învăluită într-un praf colorat în roşu de razele amurgului.
     — Ascultă, studentule, se adresă Ostap noului pasager, care îşi revenise din
ultima zdruncinătură şi şedea acum senin alături de comandor. Cum ai îndrăznit
să calci convenţia de la Suharev, acest onorabil pact confirmat de Tribunalul Ligii
Naţiunilor?
     Panikovski se prefăcu că nu aude şi întoarse chiar şi capul într-o parte.
     — Şi, în general, continuă Ostap, ai apucături cam urâte. Am fost chiar acum
martorii unei scene dezgustătoare. Erai urmărit de cetăţenii din Arbatov, cărora le
furaseşi o gâscă.
     — Stârpituri, netrebnici! mormăi supărat Panikovski.
     — Ia te uită! făcu Ostap. Şi dumneata te consideri, probabil, medic veterinar,
activist pe tărâm social. Sau te consideri gentleman? Şi fiindcă veni vorba de
gentleman, uite ce vreau să-ţi spun: dacă dumitale, ca unui adevărat gentleman, îţi
va veni poate ideea să-ţi însemni ceva pe manşetă, să ştii că o să trebuiască să
foloseşti cretă.
     — De ce? întrebă enervat noul pasager.
     — Fiindcă manşetele dumitale sunt negre de murdărie.
     — Eşti o stârpitură, un netrebnic! se grăbi să spună Panikovski.
     — Cum? îmi vorbeşti mie aşa, mie, salvatorului dumitale? întrebă pe un ton
blând Ostap. Adam Kazimirovici, opreşte o clipă maşina. Îţi mulţumesc. Şura,
dragul meu, restabileşte, te rog, statu quo-ul.
     Balaganov nu pricepu ce va să zică statu quo. Dar se orienta după tonul cu
care fuseseră rostite aceste cuvinte. Zâmbind încântat, îl luă pe Panikovski de
subsuori, îl scoase din maşină şi-l lăsă în drum.
     — Studentule, du-te înapoi la Arbatov, spuse rece Ostap. Te aşteaptă acolo cu
nerăbdare stăpânii gâştei. Noi nu avem nevoie de mârlani. Mârlani suntem şi noi.
Să pornim.
     — N-o să mai fac! începu să implore Panikovski. Nervii sunt de vină!
     — Cere iertare în genunchi, zise Ostap.
     Panikovski se lăsă atât de grăbit în genunchi, de parcă i se tăiaseră picioarele.
     — Bine! zise Ostap. Poziţia dumitale mă satisface. Eşti primit condiţionat,
până la prima încălcare a disciplinei, şi cu obligaţia să fii femeie la toate.
     "Antilopa-Gnu" îl primi pe mârlanul pocăit şi porni mai departe, clătinându-se
ca un car funebru.
     După o jumătate de oră, maşina intră pe şoseaua naţională, care duce la
Novozaiţevo şi fără a micşora viteza pătrunse într-un sat. Lângă o casă din bârne,
pe al cărei acoperiş creştea o antenă strâmbă de radio, era adunată lume. Din
mulţime ieşi înainte, cu pas hotărât, un bărbat spân care avea în mână o foaie de
hârtie.
     — Tovarăşi, strigă el supărat, declar şedinţa solemnă deschisă. Daţi-mi voie,
tovarăşi, să socot aceste aplauze...
     Pregătise, se vede, discursul dinainte şi se uita pe hârtiuţă, dar băgând de
seamă că maşina nu se opreşte, nu-l mai continuă.
     — Să ne înscriem cu toţii în Organizaţia Constructorilor de Autostrăzi! zise el
repede, uitându-se la Ostap, care ajunsese în dreptul lui. Să organizăm producţia
în serie de automobile sovietice. Armăsarul de fier vine să ia locul gloabei ţărăneşti.
     Şi, în timp ce maşina se îndepărta, trânti ultima lozincă, acoperind vuietul
mulţimii care aclama:
     — Automobilul nu e un lux, e un mijloc de transport.
     Cu excepţia lui Ostap, toţi membrii echipajului de pe "Antilopa" fură
întrucâtva neliniştiţi de această primire solemnă. Neînţelegând nimic, se foiau în
maşină ca nişte pui de vrabie în cuib. Panikovski, căruia în general nu-i plăceau
aglomerările mari de oameni cinstiţi, se lăsă serios pe vine, aşa încât sătenii nu
putură să vadă decât fundul murdar al pălăriei lui de paie. Ostap însă, nu era
câtuşi de puţin tulburat. El îşi scoase chipiul cu fundul alb şi răspundea la
saluturi, înclinând mândru capul când spre dreapta, când spre stânga.
     — Îmbunătăţiţi drumurile! strigă el la despărţire. Mersi pentru primire!
     Şi maşina ieşi din nou pe şoseaua albă, care străbătea un câmp întins, liniştit.
     — N-o să se ia după noi? întrebă îngrijorat Panikovski. Ce-a fost cu mulţimea
asta? Ce s-a întâmplat?
     — Probabil că oamenii n-au mai văzut niciodată un automobil, zise Balaganov.
     — Schimbul de impresii continuă, zise Bender. Are cuvântul şoferul. Care-i
părerea dumitale, Adam Kazimirovici?
     Şoferul stătu puţin pe gânduri, sperie cu claxonul un câine care ieşise zăpăcit
în drum şi îşi exprimă presupunerea că mulţimea se adunase cu prilejul vreunei
sărbători religioase.
      — La săteni, sărbătorile de felul ăsta sunt destul de dese, explică şoferul
"Antilopei".
      — Da, zise Ostap. Acum văd limpede că am nimerit în societatea unor inculţi,
adică a unor golani fără studii superioare. Of, of, copii, dragi copii ai locotenentului
Schmidt, de ce nu citiţi ziarele? Ziarele trebuie citite. Ele propagă destul de des idei
sănătoase, pline de judecată şi eterne.
      Şi Ostap scoase din buzunar un număr din Izvestia şi citi cu glas tare
echipajului "Antilopei" o informaţie prin care se anunţa cursa de automobile
Moscova — Harkov — Moscova.
      — În momentul de faţă, spuse el încântat de sine, ne aflăm pe ruta cursei
automobilistice, cam cu o sută, cincizeci de kilometri înaintea maşinii din cap. Cred
că acum vă daţi seama despre ce vorbesc?
      Gradele inferioare de pe "Antilopa" tăceau. Panikovski îşi descheie haina şi se
scarpină pe pieptu-i gol, sub cravata murdară de mătase.
      — Care va să zică n-aţi înţeles? Precum se vede, în unele cazuri, nici măcar
cititul ziarelor nu ajută. Ei bine, vă voi expune chestiunea mai amănunţit, deşi asta
nu-mi stă în obicei. Punctul unu: ţăranii au luat "Antilopa" drept prima maşină din
cursă. Punctul doi: noi nu renunţăm la această calitate, ba mai mult chiar, ne vom
adresa tuturor instituţiilor şi persoanelor din drum rugând să ni se dea sprijinul
cuvenit şi punând accentul tocmai pe faptul că deţinem locul întâi în cursă.
Punctul trei... Mă opresc aici pentru că nu vreau să vă încarc mintea. Pentru voi
ajung şi primele două puncte, din care rezultă clar că, pentru câtva timp, vom reuşi
să fim înaintea maşinilor din cursă şi vom putea lua deci caimacul, frişca şi alte
derivate din smântână de pe urma acestei iniţiative de înalt nivel cultural.
      Discursul marelui maestru al combinaţiilor produse asupra auditoriului o
impresie colosală. Kozlevici îi arunca comandorului priviri în care se citea un
devotament fără margini. Balaganov îşi netezea cu mâna chica roşcovană şi râdea
în hohote. Adulmecând un ciubuc fără riscuri, Panikovski ţipa "Ura".
      — Ei, destule efuziuni! zise Ostap. Dat fiind că s-a făcut întuneric, declar
şezătoarea deschisă. Stop!
      Maşina se opri şi membrii obosiţi ai echipajului coborâră. În grânele ce se
coceau, greierii îşi organizau mica lor fericire. Pasagerii apucaseră să se aşeze pe
jos, în cerc, chiar lângă drum, dar bătrâna "Antilopă" încă nu se liniştise: din când
în când caroseria ei scârţâia singură, iar când tăcea, se auzeau scurte gâlgâituri la
motor.
      Neexperimentatul Panikovski făcuse un foc atât de mare, încât aveai impresia
că arde un sat întreg. Scânteile săreau şuierând în toate părţile. În timp ce călătorii
luptau cu coloana de foc, Panikovski alergă încovoiat pe câmp şi se întoarse ţinând
în mână un castravete strâmb, răscopt la soare. Ostap i-l smulse repede din mână,
spunând:
      — Să nu faci din mâncare un cult.
      După care, mâncă singur castravetele. Cinară cu salamul pe care Kozlevici,
fire de gospodar, îl luase de acasă şi adormiră sub coviltirul astral.
      — Ei, spuse în zori Ostap lui Kozlevici, pregăteşte-te cu grijă. O zi ca cea de
astăzi, copaia dumitale mecanică n-a văzut şi nici n-o să mai vadă vreodată.
      Balaganov luă o găleată cilindrică cu inscripţia "Maternitatea din Arbatov" şi
fugi până la pârâu să aducă apă.
      Adam Kazimirovici ridică fluierând capota maşinii, îşi vârî mâinile în motor şi
începu să scormonească printre măruntaiele lui de aramă.
      Panikovski se sprijini cu spatele de o roată şi, făcându-se mic, se uita trist,
fără să clipească, la bucăţica de Soare, roşu ca dulceaţa de coame, ce apăruse la
orizont. Panikovski avea o faţă brăzdată de zbârcituri şi plină cu tot felul de mici
podoabe bătrâneşti: punguţe, vine care zvâcneau şi pete roşii ca de căpşună. O faţă
cum arată de obicei aceea a unui om care a trăit o viaţă lungă şi cumsecade, are
acum copii mari, bea dimineaţa cafeaua sănătoasă "Ghindin" şi scrie din când, în
când la gazeta de perete a instituţiei, sub pseudonimul "Anticrist".
      — Panikovski, vrei să-ţi spun cum ai să mori? i se adresă pe neaşteptate
Ostap.
      Bătrânul tresări şi întoarse capul:
      — Uite cum ai să mori: într-o zi, când te vei întoarce în odaia dumitale goală şi
rece de la hotelul "Marsilia" (dintr-un orăşel de provincie, unde te va duce
profesiunea dumitale), te vei simţi prost. Nu vei mai putea mişca un picior.
Flămând şi nebărbierit, vei zace pe patul de scânduri şi nimeni nu va veni să te
vadă. Nimeni nu va avea lacrimi pentru dumneata, Panikovski. Copii n-ai făcut din
zgârcenie, nevestele le-ai părăsit. Te vei chinui o săptămână întreagă. Agonia
dumitale va fi îngrozitoare. Vei muri greu şi asta va plictisi pe toată lumea. Nici nu
vei închide bine ochii şi un birocrat, responsabilul hotelului, se va grăbi să trimită
repede o adresă la secţia comunală ca să se elibereze un coşciug gratuit... care ţi-e
numele mic şi care-i cel după tată?
      — Mihail Samuelevici, răspunse Panikovski uluit.
      — ... ca să se elibereze un coşciug gratuit pentru cetăţeanul M.S. Panikovski.
Dar nu e cazul încă să plângi, că vreo doi ani tot o mai duci. Acum să trecem la
treabă. Trebuie să avem grijă de latura culturală şi agitatorică a cursei noastre.
      Ostap scoase din automobil valijoara sa de moaşă şi o puse pe iarbă.
      — Asta-i mâna mea dreaptă, spuse marele maestru al combinaţiilor,
mângâind valijoara umflată. Aici se găseşte tot ce este necesar şi de care poate avea
nevoie un cetăţean elegant de vârsta şi anvergura mea.
      Bender se chirci în faţa valijoarei, ca un scamator chinez ambulant în faţa
sacului său fermecat, şi începu să scoată unul după altul diferite obiecte. Mai întâi,
o brasardă roşie pe care erau brodate cu litere de aur cuvintele "serviciu de ordine".
Apoi puse pe iarbă o şapcă de miliţian cu stema oraşului Kiev, patru perechi de
cărţi cu reversul de aceeaşi culoare şi un teanc de acte cu ştampile rotunde,
violacee.
      Tot echipajul, Antilopei" se uita cu respect la valiză. Iar de acolo apăreau
mereu alte obiecte.
      — Voi, ageamiilor, zise Ostap, nu veţi înţelege, desigur, niciodată, că un
pelerin sovietic cinstit ca mine nu se poate lipsi de un halat de doctor.
      În afară de halat, se mai găsea în valiză şi un stetoscop.
      — Nu sunt chirurg, spuse Ostap. Sunt neuropatolog, psihiatru. Studiez
psihicul pacienţilor mei. Şi nu ştiu de ce, dau totdeauna de câte un psihic idiot.
      Apoi apărură la lumină: un abecedar pentru surdomuţi, ilustrate filantropice,
insigne de email şi un afiş cu fotografia lui Bender în persoană, în şalvari şi cu
turban. Pe afiş scria:

     A sosit Marele preot
     (Celebrul brahman yogin din Bombay)
     fiul lui Voinicilă
     Favoritul lui Rabindranath Tagore
     IOCANAANMAR USIDZE (Artist emerit al republicilor unionale)
     Numere bazate pe experienţa lui Sheriock Holmes.
     Fachirul indian. Găinuşa invizibilă.
     Luminări din Atlantida. Cortul infernal.
     Prorocul Samuil răspunde la întrebările publicului.
     Materializarea spiritelor şi împărţirea elefanţilor.

      Preţul biletelor, de la 50 de copeici la 2 ruble.
      După afiş, apăru un turban murdărit de amprente digitale.
      — Distracţia asta o folosesc foarte rar. Închipuiţi-vă că trucul cu marele preot
prinde cel mai uşor la oameni înaintaţi, ca responsabilii cluburilor feroviare.
Munca e uşoară, dar scârboasă. Mie, personal, mi-e greaţă să fiu favoritul lui
Rabindranath Tagore. Iar prorocului Samuil i se pun mereu aceleaşi întrebări: "De
ce nu se găseşte unt la băcănie?" sau: "Dumneata eşti evreu?"
      În sfârşit, Ostap găsi ceea ce căuta: o cutie de tablă lăcuită, cu acuarele în
băiţe de porţelan şi cu două pensule.
      — Maşina care merge în capul coloanei trebuie împodobită măcar cu o lozincă,
spuse Ostap.
      Şi pe o fâşie lungă de pânză galbenă, scoasă din aceeaşi valiză, desenă cu
litere de tipar de culoare cafenie:

     CU CURSA AUTOMOBILISTICĂ —
     SĂ LOVIM ÎN DRUMURILE PROASTE ŞI ÎN
     NEGLIJENŢĂ!

      Lozinca fu fixată deasupra automobilului, pe două beţe. De îndată ce maşina
porni, fâşia de pânză se umflă de vânt şi luă un aspect atât de impetuos, încât
nimeni n-ar mai fi putut pune la îndoială că este absolut necesar ca o cursă de
automobile să lovească în dramurile proaste, în neglijenţă şi, totodată, poate, şi în
birocraţie. Pasagerii "Antilopei" îşi luară, la rândul lor, o ţinută mai demnă.
Balaganov îşi împodobi capul roşcovan cu o şapcă pe care o purta totdeauna în
buzunar. Panikovski îşi întoarse manşetele pe dos, lăsându-le să iasă numai cu doi
centimetri de sub mânecă. Kozlevici avu grijă mai mult de maşină decât de
persoana lui. Înainte de a pomi în cursă, o spălă cu apă şi, ca prin farmec, pe
coastele cam şifonate ale "Antilopei" începură să strălucească razele soarelui.
Comandorul zâmbea vesel şi îşi necăjea tovarăşii de drum.
      — La babord se vede un sat! strigă Balaganov cu palma streaşină la frunte. Ne
oprim?
      — În urma noastră, zise Ostap, vin cinci automobile de prim rang. Planul
nostru nu prevede o întâlnire cu ele. Trebuie să luăm cât mai repede caimacul. De
aceea, stabilesc oprirea în oraşul Udoevo. De altfel, acolo trebuie sa ne aştepte şi
butoiul cu carburanţi. Dă-i bătaie, Kazimirovici.
      — Răspundem la saluturi? întrebă preocupat Balaganov.
      — Răspundeţi înclinându-vă şi zâmbind. Vă rog să nu deschideţi gura, că
altfel dracu ştie ce vă mai scapă.
      Satul întâmpină cu prietenie prima maşină. Dar ospitalitatea obişnuită avea
aici un caracter destul de ciudat. Pe cât se părea, oamenii din sat fuseseră
înştiinţaţi că va trece cineva, dar nu ştiau nici cine, nici în ce scop. De aceea,
pentru orice eventualitate, scoaseră la lumină toate lozincile şi pancartele
confecţionate în ultimii ani. De-a lungul uliţei erau înşiraţi elevi cu placarde de
modă veche, de diferite dimensiuni: "Slavă Ligii Timpului şi întemeietorului ei,
scumpul tovarăş Kerjenţev", "Nu ne temem de-al burgheziei zvon"; "Vom da
răspunsul cuvenit ultimatumului lui Curson"; "Ca pruncii noştri să nu zacă, cerem
o creşă să se facă".
     În afară de acestea, mai erau o mulţime de placarde scrise de multe ori cu
caractere slavone bisericeşti şi cuprinzând acelaşi salut: Bine-aţi venit!
     Toate acestea trecură în goană pe lângă automobiliştii noştri. De data aceasta,
siguri pe ei, îşi fluturau pălăriile. Panikovski nu se putu stăpâni şi, în ciuda
interdicţiei, se ridică în picioare şi strigă un salut de un scăzut nivel politic. Dar din
pricina zgomotului maşinii şi a strigătelor mulţimii, nimeni nu desluşi nimic.
     — Hip-hip-ura! strigă Ostap.
     Kozlevici deschise eşapamentul şi maşina lăsă în urmă un nor de fum
albastru, care făcu să strănute câinii ce alergau după automobil.
     — Cum stăm cu benzina? întrebă Ostap. O să ne ajungă până la Udoevo? Nu
mai avem până acolo decât treizeci de kilometri. Iar acolo, punem mâna pe tot ce ne
trebuie.
     — Trebuie să ne ajungă, răspunse Kozlevici cam cu îndoială.
     — Să aveţi în vedere că nu admit nici un fel de acte de brigandaj, zise Ostap,
învăluindu-şi cu o privire aspră oastea. Nici un fel de încălcări ale legii. Parada o
comand eu.
     Panikovski şi Balaganov priviră în jos, stânjeniţi.
     — Cei din Udoevo ne vor da singuri tot ce avem nevoie. O să vedeţi imediat.
Pregătiţi loc pentru pâine şi sare.
     "Antilopa" străbătu cei treizeci de kilometri într-o oră şi jumătate. Pe parcursul
ultimului kilometru, Kozlevici se chinui foarte mult, apăsa mereu pe accelerator şi
clătina dezolat din cap. Dar toate eforturile şi chiar şi ţipetele şi îndemnurile lui
Balaganov nu dădură nici un rezultat. Finişul strălucit plănuit de Adam
Kazimirovici nu se împlini din lipsă de benzină. Maşina se opri în mod ruşinos în
mijlocul străzii, cu o sută de metri înainte de tribuna împodobită cu crengi de brad,
în cinstea curajoşilor automobilişti.
     Oamenii adunaţi se repeziră ţipând în întâmpinarea Lorain-Dietrich-ului,
venit din negura veacurilor. Laurii gloriei încununară pe dată frunţile nobile ale
automobiliştilor. Ei fură traşi brutal afară din maşină şi săltaţi pe braţe cu atâta
înverşunare, de parcă ar fi fost nişte înecaţi care trebuiau, cu orice preţ, readuşi la
viaţă.
     Kozlevici rămase lângă maşină, iar toţi ceilalţi fură conduşi spre tribună, unde
se prevăzuse, după plan, să aibă loc un miting fulger de trei ore. Un tânăr cu o
înfăţişare de şofer îşi croi drum spre Ostap şi-l întrebă:
     — Ce-i cu celelalte maşini?
     — Au rămas în urmă, răspunse nepăsător Ostap. Pene de cauciuc, pene la
motor, entuziasmul populaţiei. Toate astea te întârzie.
     — Dumneavoastră sunteţi prima maşină? nu se lăsă şoferul amator.
Kleptunov e cu voi?
     — Pe Kleptunov l-am scos din cursă, făcu Ostap acru.
     — Dar profesorul Pesocinikov? E cu Packard-ul?
     — Cu Packard-ul.
     — Dar scriitoarea Vera Cruz? continuă să întrebe curios şoferul. Ah, dacă aş
vedea-o! Pe ea şi pe tovarăşul Nejânski. E şi el cu dumneavoastră?
     — Ştii, sunt cam obosit de cursă, zise Ostap.
     — Dumneavoastră sunteţi cu Studebacker-ul?
     — Poţi să consideri maşina noastră un Studebacker, dacă doreşti, răspunse
Ostap furios, dar până acum ea s-a numit Lorain-Dietrich. Eşti satisfăcut?
     Dar şoferul amator nu era satisfăcut.
     — Daţi-mi voie, rosti el cu o stăruinţă tinerească, dar în cursă nu figurează
nici un Lorain-Dietrich! Am citit în ziar că participă două Packard-uri, două
Fiat-uri şi un Studebacker.
     — Du-te dracului cu Studebacker-ul dumitale, urlă Ostap. Cine-i
Studebacker-ul ăsta? Eşti rudă cu Studebacker? E tatăl dumitale? Ce te ţii scai de
om? Doar ţi-am spus lămurit că în ultimul moment Studebacker-ul a fost înlocuit
cu un Lorain-Dietrich, şi el mă tot bate la cap cu Studebacker!
     Tânărul fusese de mult dat deoparte de oamenii din serviciul de ordine, dar
Ostap mai continuă îndelungă vreme să-şi vânture braţele şi să bombăne:
     — Cunoscători! Cunoscători ca ăştia trebuie omorâţi! Vrea morţiş să-i dau un
Studebacker!
     Preşedintele comisiei pentru primirea cursei introdusese în discursul său de
salut un şir atât de lung de propoziţii incidentale, încât nu izbuti să mai iasă din ele
vreme de jumătate de ceas. În tot acest timp, comandorul cursei era stăpânit de o
mare nelinişte. De la înălţimea tribunei, el urmărea mişcările suspecte ale lui
Balaganov şi Panikovski, care se învârteau prea neastâmpăraţi prin mulţime.
Bender holba la el nişte ochi ameninţători până când izbuti, în cele din urmă, prin
semnalele lui, să-i facă pe copiii locotenentului Schmidt să se potolească.
     — Mă bucur, tovarăşi, declară Ostap în discursul său de răspuns, să tulbur
cu claxonul automobilului meu liniştea patriarhală a oraşului Udoevo.
Automobilul, tovarăşi, nu e un lux, ci un mijloc de transport. Armăsarul de fier vine
să ia locul mârţoagei ţărăneşti. Să punem la punct producţia în serie de automobile
sovietice. Cursa noastră trebuie să constituie o lovitură dată drumurilor proaste şi
neglijenţei. Închei, tovarăşi. După ce vom lua o gustare, ne vom continua drumul.
     În timp ce mulţimea asculta nemişcată în jurul tribunei cuvintele
comandorului, Kozlevici desfăşura o vie activitate. Umplu rezervorul cu benzină,
care, după cum spusese Ostap, se dovedi a fi de cea mai bună calitate şi, fără nici o
jenă, mai luă ca rezervă trei bidoane mari, schimbă camerele şi anvelopele la toate
cele patru roţi, apoi puse mâna pe o pompă şi chiar pe un cric. Cu aceste
aprovizionări şi reechipări, goli complet depozitele filialei organizaţiei de drumuri
auto din Udoevo.
     Aveau acum tot ce trebuia şi mai mult decât le trebuia pentru a ajunge la
Cemomorsk. E drept că nu aveau bani. Dar pe comandor acest lucru nu-l îngrijora.
Luaseră la Udoevo şi un prânz admirabil.
     — La bani de cheltuială nu trebuie să ne gândim, spuse Ostap. Zac pe toate
drumurile şi vom culege pe măsură ce vom avea nevoie.
     Între străvechiul Udoevo, întemeiat în anul 794 şi oraşul Cernomorsk, care
luase fiinţă în anul 1794, era o distantă medie de o mie de ani şi o mie de kilometri
de şosea şi drum de ţară.
     În aceşti o mie de ani, pe drumul de la Udoevo până la Marea Neagră se
perindaseră figuri de tot felul.
     Circulaseră agenţi cu mărfuri ale firmelor comerciale bizantine, cărora le ieşea
înainte, din codrul fremătător, tâlharul Solovei, un bărbat brutal, cu căciulă de
astrahan, care punea mâna pe mărfuri, iar pe agenţi îi omora. Pe acelaşi drum, tre-
cuseră cuceritori cu oştile lor, ţărani, drumeţi cântând.
     Viaţa ţării suferea, veac de veac, prefaceri mari. S-au schimbat veşmintele,
s-au perfecţionat armele, s-au înăbuşit răscoalele înfometaţilor. Oamenii au
învăţat să-şi radă bărbile. A apărut primul balon. Au fost inventaţi gemenii de fier:
vaporul şi locomotiva. Au început să claxoneze automobilele.
     Dar drumul a rămas la fel cum a fost şi pe vremea tâlharului Solovei.
     Vălurit, acoperit cu noroi vulcanic sau cu praf otrăvitor, ca cel pentru
stârpirea ploşniţelor, drumul rusesc trece pe lângă sate, orăşele, fabrici şi
colhozuri, întinzându-se ca o capcană lungă de o mie de verste. Pe marginile lui
zac, în iarba îngălbenită şi pângărită, schelete de căruţe şi automobile care îşi dau
sfârşitul în chinuri.
      Se prea poate ca vreun emigrant, înnebunit să tot vândă ziare pe câmpiile
asfaltate ale Parisului, să-şi aducă aminte de drumul de ţară rusesc ca de un
amănunt fermecător al peisajului din patrie şi să vadă cu nostalgie cum luna se
oglindeşte într-o băltoacă, cum greierii se roagă lui Dumnezeu cu glas tare şi cum o
găleată se bălăbăneşte zăngănind goală, legată de un car ţărănesc.
      Dar lumina lunii are acum o altă menire. Luna ar putea să se oglindească
perfect de bine şi pe şoselele gudronate. Claxoanele ar putea înlocui avantajos
zdrăngănitul simfonic al găleţilor ţărăneşti. Iar greierii ar putea fi ascultaţi încă şi
mai bine în parcuri speciale unde, dacă s-ar construi tribune, cetăţenii, pregătiţi de
cuvântul introductiv al unui specialist încărunţit în studiul greierilor, ar putea să
se desfete cât ar pofti cu cântecul acestor insecte preferate.

CAPITOLUL VII
DULCEA POVARA A GLORIEI

       Comandorul cursei, şoferul, mecanicul de bord şi femeia la toate se simţeau
admirabil.
       Era o dimineaţă răcoroasă. Un soare palid hoinărea pe cerul de mărgăritar.
Prin iarbă cântau tot felul de păsărele.
       Păsările călătoare traversau încet şoseaua, chiar prin faţa roţilor
automobilului. Stepa răspândea mirosuri atât de înviorătoare, încât dacă în locul
lui Ostap ar fi fost vreun scriitoraş rustic din grupul "Ugerul de oţel", el n-ar fi
rezistat, s-ar fi dat jos din maşină, s-ar fi aşezat pe iarbă şi pe loc s-ar fi apucat să
scrie în carnetul său de călătorie o nouă schiţă ce ar fi început cu vorbele: "Amu
s-au pârguit grânele de toamnă. Soarele a pogorât şi şi-o zvârlit razele prin lumea
mare. Moş Romualdici şi-o mirosit obiala sa şi era cât p-acilea să dea ortu popii..."
       Dar lui Ostap şi tovarăşilor lui de drum nu le ardea de impresii poetice. De
douăzeci şi patru de ore goneau înaintea maşinilor participante la cursă. Erau
primiţi cu muzică şi discursuri. Copiii băteau tobele în cinstea lor. Adulţii le
ofereau prânzuri şi cine, îi aprovizionau cu piese de automobil dinainte pregătite,
iar la intrarea într-un oraş li se aduse pâine şi sare pe o tavă sculptată de stejar,
acoperită cu un ştergar brodat cu cruciuliţe. Pâinea şi sarea se aflau pe jos în
maşină, între picioarele lui Panikovski, care, ciupind tot timpul din pâine, făcu în
ea o gaură ca de şoarece. Ostap, căruia i se aplecase văzând aceasta, aruncă pâinea
şi sarea pe drum. Noaptea, echipajul "Antilopei" şi-o petrecu într-un sat,
bucurându-se de toată atenţia activului local. La plecare, luară cu ei o cană mare
cu lapte şi amintirea dulce a mirosului de apă de colonie a finului pe care
dormiseră.
       — Lapte şi fin, spuse Ostap, când, în zori, "Antilopa" părăsea satul. Ce poate fi
mai bun? Totdeauna îţi zici: "Las' că mai apuc eu asta. O să mă mai întâlnesc eu de
multe ori în viaţă cu lapte şi fin." Dar, în realitate, nu mai dai de ele niciodată. Să
ştiţi, bieţii mei prieteni, că asta a fost cea mai frumoasă noapte din viaţa noastră. Şi
voi nici măcar n-aţi băgat de seamă.
       Tovarăşii de drum ai lui Bender îl priveau cu respect. Erau încântaţi de
perspectiva vieţii uşoare ce se deschisese în faţa lor.
       — Ce bine-i să trăieşti! zise Balaganov. Mergem cu maşina, suntem sătui,
poate că ne aşteaptă fericirea...
      — Eşti ferm convins de asta? îl întrerupse Ostap. Fericirea ne aşteaptă în
drum, da? Poate că mai şi flutură din aripioare de nerăbdare? "Unde e amiralul
Balaganov? se întreabă. De ce întârzie atâta?" Eşti un aiurit, Balaganov! Fericirea
nu aşteaptă pe nimeni. Ea rătăceşte prin ţară, în veşminte lungi, albe, şi cântă ca o
copilă: "Ah, America, ca tine altă ţară nu-i. Oamenii se plimbă, cântă, beau şi
mănâncă numai pui." Dar această copilă naivă trebuie cucerită, trebuie să-i placi,
să-i faci curte. Dumneata, Balaganov, nu vei izbuti niciodată să înfiripi o idilă cu
această dulce copilă. Eşti un zdrenţăros. Uită-te în oglindă, să vezi cum arăţi! Un
om cu haine ca ale dumitale nu va căpăta niciodată audienţă la fericire. De altfel,
tot personalul, Antilopei" este echipat oribil. Mă mir că mai suntem luaţi drept
participanţi la cursa automobilistică!
      Ostap îşi privi cu durere în suflet tovarăşii şi continuă:
      — Pălăria lui Panikovski mă face pur şi simplu să ameţesc. În general, el e de
un lux provocator. Acest dinte din metal preţios, aceste şireturi de la izmene, acest
piept păros de sub cravată... Trebuie să te îmbraci mai simplu, Panikovski. Eşti un
bătrân stimabil. Îţi trebuie o haină neagră, lungă, şi o pălărie pluşată. Lui
Balaganov i s-ar potrivi o cămaşă de cow-boy cadrilată şi moletiere de piele. Ar
căpăta îndată aerul unui student care practică sportul, pe când acum seamănă cu
un marinar din flota comercială, dat afară pentru beţie. Despre mult stimatul
nostru şofer nici nu mai vorbesc. Încercările grele ce i-au fost hărăzite de soartă
l-au împiedicat să se îmbrace potrivit funcţiei sale. Nu vă daţi seama ce bine i-ar sta
acestui om cu faţa inspirată, puţin cam murdară de ulei, o salopetă de piele şi o
haină neagră tot de piele? Da, copii, trebuie să vă echipaţi.
      — Nu sunt bani, spuse Kozlevici întorcând capul.
      — Şoferul a pus just problema, declară binevoitor Ostap. Într-adevăr, nu sunt
bani. N-avem aceste mici disculeţe de metal, pe care le ador atât de mult.
      "Antilopa-Gnu" lunecă uşor de pe deal. De ambele părţi ale maşinii se întindea
lin câmpul. O bufniţă mare, roşcovană, şedea chiar la marginea drumului, cu capul
plecat pe o parte, cu ochii, galbeni şi orbi, holbaţi prosteşte. Tulburată de scârţâitul
"Antilopei", pasărea îşi întinse aripile, se roti deasupra maşinii şi se depărtă cu cine
ştie ce treburi plicticoase, ca orice bufniţă care se respectă. Altceva care să merite
atenţie nu se mai petrecu.
      — Priviţi! strigă deodată Balaganov. Un automobil!
      Pentru orice eventualitate, Ostap porunci să se scoată lozinca ce-i vestea pe
cetăţeni că această cursă de automobile loveşte în neglijenţă. În timp ce Panikovski
executa ordinul, "Antilopa" se apropie de maşina întâlnită în drum.
      Un Cadillac cenuşiu tip limuzină stătea uşor aplecat într-o rână la marginea
drumului. Natura acestei regiuni din Rusia centrală, aşa cum se oglindea în
geamurile groase şi lustruite ale elegantei maşini, părea mai curată şi mai
frumoasă decât era în realitate. Şoferul, îngenuncheat, scotea anvelopa de pe una
din roţile din faţă. Lângă el stăteau plictisite, aşteptând, trei siluete în manta de
voiaj de culoarea nisipului.
      — Aveţi o pană? întrebă Ostap, scoţându-şi politicos chipiul. Şoferul ridică
fruntea încruntată, nu răspunse nimic şi se cufundă din nou în lucru.
      Membrii echipajului "Antilopei" coborâră din diligenţa lor verde. Kozlevici ocoli
de câteva ori minunata maşină, oftând invidios, apoi se aşeză pe vine lângă şofer şi
peste câteva minute începu cu el o discuţie de specialitate. Panikovski şi Balaganov
îi cercetau, între timp, cu o curiozitate copilărească, pe pasageri, dintre care doi
aveau un aer foarte înfumurat de străini, iar al treilea, judecând după mirosul
înnebunitor de galoşi pe care-l răspândea mantaua lui confecţionată de Trustul
Cauciucului, trebuia să fi fost un compatriot.
      — Aveţi o pană? repetă Ostap, atingând cu delicateţe umărul de cauciuc al
compatriotului şi îndreptându-şi totodată privirea îngândurată spre cei doi străini.
      Compatriotul începu să-i vorbească enervat de cauciucul care se spărsese, dar
bombănelile lui îi zburară lui Ostap pe lângă urechi. Pe el îl frământa un alt gând:
aici, pe drumul mare, la o sută treizeci de kilometri de cel mai apropiat centru
judeţean, aici, în inima Rusiei europene, se plimbau pe lângă automobilul lor două
gâşte grase din străinătate. Cum să mai fii liniştit?
      — Spune-mi, îl întrerupse el pe cauciucat, ăştia doi nu sunt din Rio de
Janeiro?
      — Nu, răspunse acesta, sunt din Chicago. Iar eu îi însoţesc: sunt tălmaci la
"Inturist".
      — Dar ce fac ei aici, pe drumul ăsta mizerabil, în câmpul ăsta străvechi şi
sălbatic, departe de Moscova, de baletul Macul roşu, de anticarii şi de celebrul
tablou al pictorului Repin, Ivan cel Groaznic ucigându-şi fiul! Nu pricep! De ce i-aţi
adus aici?
      — Lua-i-ar dracu! exclamă îndurerat translatorul. De trei zile umblăm cu
maşina prin sate ca nişte nebuni. Mi-au scos sufletul de tot. Am avut de-a face cu
mulţi străini până acum, dar ca ăştia — şi făcu un semn spre cei doi pasageri
rumeni — n-am mai văzut. Toţi turiştii aleargă prin Moscova şi cumpără tot felul de
ulcioare de lemn de la magazinele de artizanat. Da' ăştia doi s-au rupt de grup şi au
început să cutreiere satele.
      — Asta-i lăudabil, spuse Ostap. Masele largi de miliardari vin să cunoască
viaţa din satul nou sovietic.
      Cetăţenii din Chicago urmăreau demni cum se repară maşina. Purtau pălării
gris-perle, gulere tari şi pantofi roşii de piele mată.
      Translatorul se uită indignat la Ostap şi exclamă:
      — Ai nimerit-o! Grozav le mai arde lor de satul nou sovietic! Pe ei îi interesează
samagonul sătesc, nu satul!
      La auzul cuvântului "samagon", pe care translatorul îl rostise mai tare,
gentleman-ii schimbară între ei priviri neliniştite şi se apropiară de cei doi care
stăteau de vorbă.
      — Vezi! spuse translatorul. Nici măcar cuvântul nu pot să-l audă fără să nu
tresară.
      — Da. Aici trebuie să fie la mijloc cine ştie ce mister, sau poate nişte gusturi
perverse, zise Ostap. Nu ştiu cum poate să placă cuiva samagonul ţărănesc, când
în patria noastră există un sortiment atât de mare de băuturi tari, nobile.
      — Lucrurile stau mult mai simplu decât ţi se pare dumitale, zise translatorul.
Ei vor să afle reţeta preparării unui bun samagon ţărănesc.
      — Clar! strigă Ostap. Am uitat că la ei e Legea prohibiţiei. Acum am priceput
totul... Şi-aţi făcut rost de reţetă? Aha, n-aţi făcut? Fireşte! De ce n-aţi venit cu trei
automobile, nu cu unul? Cum se poate aşa ceva? Păi oamenii cred că sunteţi de la
cine ştie ce autoritate. Vă asigur că aşa puteţi să umblaţi mult şi bine şi tot n-o să
aflaţi reţeta.
      Translatorul începu să se plângă de străini:
      — Mă crezi, nu mă slăbesc nici o clipă: îmi cer întruna să le spun secretul
fabricării samagonului. Or, eu n-am fabricat în viaţa mea samagon. Sunt membru
al Sindicatului Lucrătorilor din învăţământ şi am la Moscova o mamă bătrână.
      — Şi ai vrea tare mult să te întorci la Moscova? La mama? Translatorul oftă să
ţi se rupă inima, nu alta.
      — În cazul acesta, şedinţa continuă, zise Bender. Cât sunt dispuşi patronii
dumitale să dea pentru o asemenea reţetă? O sută cincizeci ar da?
      — Cred că ar da şi două sute, spuse translatorul în şoaptă. Dumneata ai
într-adevăr reţeta?
      — Da' cum! Ţi-o dictez imediat, dacă vrei, adică imediat după primirea banilor.
Şi am ce reţetă vrei: de rachiu de cartofi, de grâu, de caise, de orz, de dud, din casă
de hrişcă. Chiar şi dintr-un taburet obişnuit, că unora le place taburetovka. Sau
mai am şi o reţetă de samagon din stafide sau din prune. Ce mai vorbă multă, vă
pot pune la dispoziţie oricare din cele o sută cincizeci de reţete de samagon pe care
le cunosc.
      Ostap fu prezentat americanilor. Prin aer fluturară de câteva ori pălăriile,
scoase cum cere politeţea. Apoi se trecu la afaceri.
      Americanii aleseră samagonul din gnu, care-i atrăsese prin metoda lui simplă
de fabricare. Reţeta fu trecută cu de-amănuntul în carnete. Sub formă de premiu
gratuit, Ostap le mai explică solilor americani cum se poate face cel mai bun aparat
de distilat samagon şi care poate fi ascuns uşor de privirile indiscrete în sertarul
unui birou. Călătorii îl încredinţară că, având în vedere nivelul atins de tehnica
americană, confecţionarea unei asemenea instalaţii nu prezintă nici o dificultate.
Ostap îi asigură, la rândul său, că aparatul de tipul indicat de el dă pe zi o vadră de
admirabil pervaci (rachiu distilat o singură dată) aromat.
      — O-o-o! exclamară americanii.
      Ei mai auziseră acest cuvânt într-o familie onorabilă din Chicago. Şi acolo se
dădeau referinţe minunate despre pervatsch. Capul acestei familii fusese mai de
mult cu corpul american de ocupaţie la Arhanghelsk, băuse acolo pervatsch şi de
atunci nu mai putea uita senzaţia fermecătoare pe care o încercase.
      Pe buzele turiştilor încântaţi, cuvântul acesta grosolan de pervaci suna gingaş
şi ispititor.
      Americanii scoaseră uşor cele două sute de ruble şi-i scuturară îndelung
mâna lui Bender. Panikovski şi Balaganov reuşiră să strângă şi ei la plecare mâna
cetăţenilor din republica de peste ocean, apăsaţi de Legea prohibiţiei. De bucurie,
translatorul îl sărută pe Ostap pe obraz şi-l rugă să-l viziteze, adăugind că bătrâna
sa mamă va fi foarte bucuroasă. Dar nu se ştie de ce, nu-i dădu adresa.
      Călătorii, despărţiţi în cei mai buni termeni de prietenie, se instalară în
maşinile lor. La plecare, Kozlevici intona din claxon cântecul său şi, în sunetele lui
vesele, automobilele porniră în direcţii opuse.
      — Vedeţi, zise Ostap după ce maşina americană dispăru într-un nor de praf.
Totul s-a petrecut aşa cum v-am spus. Mergeam cu maşina, pe drum zăceau
aruncaţi nişte bani şi eu i-am ridicat. Uitaţi-vă, nici măcar nu s-au prăfuit.
      Şi flutură teancul de bancnote.
      — De fapt, nici n-avem cu ce ne lăuda, căci combinaţia a fost cât se poate de
simplă. Dar curăţenia, cinstea cu care a fost făcută — astea-s de preţ. Două sute de
ruble. În cinci minute. Şi nu numai că n-am încălcat legea, dar am şi făcut un
triplu bine. Am obţinut pentru echipajul "Antilopei" banii care-i lipseau. Am redat
unei bătrâne mame pe fiul ei, translatorul. Şi, în sfârşit, am potolit setea de a
cunoaşte a cetăţenilor unei ţări cu care avem totuşi legături comerciale.
      Se apropia ora mesei. Ostap începu să studieze harta cursei, pe care o rupsese
dintr-o revistă automobilistică şi anunţă că se apropie oraşul Luceansk.
      — E un oraş foarte mic, zise Bender, şi asta e prost. Cu cât oraşul e mai mic,
cu atât discursurile de salut sunt mai lungi. De aceea, o să-i rugăm pe amabilii
părinţi ai oraşului să ne dea mai întâi masa, iar pe urmă discursurile. În pauză, vă
voi echipa. Panikovski! Ai început să-ţi uiţi îndatoririle. Pune lozinca la loc!
      Având acum experienţă în finişuri ceremonioase, Kozlevici opri cu mână
sigură maşina chiar în faţa tribunei. Aici, Bender se mărgini la un scurt cuvânt de
salut. Se stabili ca mitingul să aibă loc două ore mai târziu. După prânzul gratuit,
automobiliştii, cât se poate de bine dispuşi, se duseră la un magazin de confecţii.
Curioşii se ţineau scai după ei. Membrii echipajului "Antilopei" purtau însă cu
demnitate dulcea povară a gloriei. Mergeau prin mijlocul străzii, la braţ, şi
clătinându-se ca marinarii într-un port străin. Roşcovanul Balaganov, care semăna
într-adevăr cu un tânăr şef de echipaj, intonă un cântec marinăresc.
     Magazinul "Haine Bărbăteşti, de Damă şi de Copii" se afla sub o firmă uriaşă,
care acoperea tot edificiul cu un singur cat. Pe firmă erau zugrăvite zeci de siluete:
bărbaţi cu feţe galbene şi mustăcioare subţiri în haine îmblănite cu poalele
răsfrânte, doamne cu manşoane, copii cu picioare scurte, în costumase de
marinar, cosmopolite cu basmale roşii şi ştabi încruntaţi, din sectorul economic,
înfundaţi până la şold în cizme de pânză.
     Toată această măreţie era însă umbrită de hârtiuţa lipită pe uşa de la intrare,
pe care scria:

     NĂDRAGI LIPSEŞTE

      — Phu, ce vulgar, zise Ostap intrând. Imediat vezi că te afli în provincie. Să fi
scris aşa, ca la Moscova: Nu avem pantaloni. E cuviincios şi nobil. Şi când cetăţenii
citesc asta, sunt mulţumiţi şi pleacă la casele lor.
      Automobiliştii nu întârziară mult în magazin. Se găsi pentru Balaganov o
cămaşă de cow-boy cu carouri mari, galbene, şi o pălărie Stetson cu găurele.
Kozlevici fu nevoit să se mulţumească cu şapca de piele promisă şi cu o scurtă la
fel, care avea un luciu de icre tescuite. Mai multă bătaie de cap avură cu
Panikovski. Din prima clipă se văzură constrânşi să renunţe la haina lungă de
pastor şi la pălăria moale, care, aşa cum proiectase Bender, urmau să înnobileze
aspectul violatorului de convenţie. Magazinul nu putea să ofere decât un costum de
pompier: o haină cu furtunuri aurite la petliţe, pantaloni groşi de dimie şi un chipiu
cu panglică albastră. Panikovski se învârti mult în faţa oglinzii care te arăta când
lung, când scurt, ca în oglinzile de la bâlci.
      — Nu pricep ce nu-ţi place la costumul acesta de pompier? zise Ostap. E totuşi
mai frumos decât costumul de rege în exil pe care-l porţi acum. Ia întoarce-te, fiule!
Perfect! Trebuie să-ţi spun că-ţi vine mai bine decât haina la care mă gândisem eu.
      Ieşiră în stradă îmbrăcaţi în straiele noi.
      — Eu am nevoie de un smoching, spuse Ostap. Dar aici nu se găseşte. Voi
aştepta vremuri mai bune.
      Ostap deschise mitingul într-o dispoziţie excelentă, fără să presimtă câtuşi de
puţin ce furtună se apropie pentru echipajul "Antilopei". Glumea, povestea
întâmplări cu haz de pe drum, anecdote evreieşti, cucerind simpatia publicului. La
sfârşitul discursului, analiză problema automobilismului, care era de mult
arzătoare.
      — Automobilul, exclamă el cu un glas ca de tunet, nu e un lux, ci...
      Şi când să continue, văzu că preşedintele comitetului de primire ia din mâna
unui băieţaş care venise alergând o telegramă.
      Rostind cuvintele: "Nu e un lux, ci un mijloc de transport", Ostap se aplecă
spre stânga şi peste umărul preşedintelui îşi aruncă ochii pe telegramă. Ceea ce citi
îl năuci. Crezuse că mai au înaintea lor o zi întreagă. În mintea lui, apărură într-o
clipă toate satele şi oraşele de unde "Antilopa" trăsese profit din materialele şi
fondurile care nu-i erau destinate.
      Preşedintele îşi mai mişca încă mustăţile, căznindu-se să priceapă conţinutul
telegramei, când Ostap îşi şi întrerupse la jumătate cuvântul ce-l rostea, sărise jos
din tribună şi începu a se furişa prin mulţime spre "Antilopa" care se zărea verde la
răscruce. Din fericire, echipajul şedea la locul lui şi aştepta plictisit momentul când
Ostap îi va porunci să care la maşină darurile oraşului, aşa cum se întâmpla de
obicei după fiecare miting.
      În sfârşit, preşedintele se dumiri ce-i cu telegrama.
      Când pricepu, ridică ochii şi-l văzu pe comandant fugind.
      — Sunt nişte escroci! strigă el cu un glas plin de suferinţă. Muncise sărmanul
toată noaptea ca să întocmească discursul de salut şi acum se simţea lovit în
orgoliul său de autor.
      — Puneţi mâna pe ei, băieţi!
      Ţipetele preşedintelui ajunseră până la urechile echipajului de pe "Antilopa".
Escrocii începură să se agite nervoşi. Kozlevici porni motorul şi, dintr-un salt, se
instală la locul său. Maşina o zbughi fără să-l mai aştepte pe Ostap. În grabă,
ceilalţi nici nu-şi dădură seama că-şi lasă comandorul în primejdie.
      — Stai! ţipa Ostap alergând cu salturi uriaşe. Pun eu mâna pe voi şi vă dau
afară pe toţi!
      — Stai! ţipa şi preşedintele.
      — Stai, dobitocule! ţipa la rândul său Balaganov lui Kozlevici. Nu vezi că a
rămas şeful pe jos?
      Adam Kazimirovici apăsă pe frână. "Antilopa" scrâşni şi se opri. Comandorul
se aruncă în maşină ţipând disperat: "Cu toată viteza, înainte!" Deşi avea atâtea
talente şi atâta sânge rece, Ostap nu putea să suporte bătaia. Kozlevici, înnebunit,
trecu pe loc la viteza a treia, maşina se smuci şi Balaganov căzu pe portiera care se
deschisese. Totul se întâmplase cât ai clipi. În timp ce Kozlevici frâna din nou, peste
Balaganov începu să cadă umbra mulţimii ce se apropia. Şi braţe zdravene erau
gata-gata să-l înşface, când "Antilopa" veni în dreptul lui în marche-arrière şi mâna
de fier a comandorului îl apucă de cămaşa de cow-boy.
      — Cu cea mai mare viteză, înainte! urlă Ostap.
      Abia atunci locuitorii Luceanskului pricepură pentru prima oară în ce consta
superioritatea tracţiunii mecanice faţă de tracţiunea animală. Zdrăngănind din
toate mădularele ei, maşina dispăru ca vântul, salvând de dreaptă pedeapsă pe cei
patru infractori.
      Pe parcursul primului kilometru, escrocii se căzniră să-şi recapete suflul.
Balaganov, care ţinea la frumuseţea sa, îşi examina într-o oglinjoară zgârieturile
roşii cu care se alesese pe obraz, cu prilejul căderii. Panikovski tremura în
costumul său de pompier. Se temea de răzbunarea comandorului, care nu întârzie
să vină.
      — Dumneata ai spus să pornească maşina înainte ca eu să fi apucat să mă
urc? întrebă comandorul pe un ton ameninţător.
      — Pe cuvântul meu..., începu Panikovski.
      — Nu, nu nega! Astea-s figurile dumitale. Prin urmare, mai eşti şi laş? Hoţ şi
laş! în bună societate am nimerit! Bine! Te degradez. Până acum ai fost în ochii mei
şef de pompieri. De-acum încolo eşti pompier de rând.
      Şi Ostap rupse ceremonios de pe petliţele roşii ale lui Panikovski furtunurile
de aur.
      După această procedură, Ostap împărtăşi tovarăşilor săi conţinutul
telegramei.
      — E cam albastră situaţia. S-a dat dispoziţie, prin telegramă, să fie oprită
maşina verde care merge înaintea cursei automobilistice. Trebuie s-a cotim imediat
pe un drum lateral. S-a isprăvit cu triumfurile, ramurile de palmier şi mesele
gratuite gătite cu untdelemn. Ideea a dat tot ce-a putut da. Putem s-o cotim numai
pe şoseaua spre Greajsk. Dar până acolo mai avem trei ore de drum şi sunt convins
că în toate centrele locuite de pe parcurs ni se pregăteşte o primire călduroasă.
Blestematul de telegraf şi-a vârât pretutindeni stâlpii şi stanele.
     Comandorul nu greşea.
     Întâlniră mai departe un orăşel al cărui nume nu-l aflară niciodată, dar ar fi
vrut să-l afle, ca să-l poată pomeni cu câte o înjurătură ori de câte ori s-ar fi ivit
ocazia.
     La intrarea în acest orăşel, găsiră drumul barat cu o bârnă groasă. "Antilopa"
întoarse şi, ca un căţel care n-a făcut încă ochi, începu s-o ia ba la dreapta, ba la
stânga, în căutarea unui drum lăturalnic. Dar un asemenea drum nu exista.
     — Înapoi! comandă Ostap, care devenise foarte grav.
     În clipa aceea, escrocii auziră un zumzet îndepărtate de motoare aidoma
bâzâitului unui ţântar. Veneau, pesemne, maşinile din adevărata cursă. Înapoi,
prin urmare, nu se mai putea merge şi atunci "Antilopa" îşi făcu din nou vânt
înainte.
     Încruntat, Kozlevici se apropie cu maşina în plină viteză de bârnă. Cetăţenii
care stăteau în jur săriră speriaţi care încotro, aşteptând să se producă catastrofa.
Dar Kozlevici micşoră brusc viteza şi trecu încet peste obstacol. După asta,
"Antilopa" străbătu orăşelul printre înjurăturile trecătorilor la care Ostap nici
măcar nu răspundea.
     "Antilopa" se apropie de şoseaua care ducea la Greajsk, în zumzetul tot mai
puternic al automobilelor care deocamdată nu se zăreau. Dar chiar îndată după ce
izbutiră să cotească de pe blestemata de şosea principală şi să ascundă maşina
după un dâmb, în întunericul ce se lăsase, se auzi mai desluşit păcănitul
motoarelor şi, puţin după asta, învăluită în lumină, se ivi prima maşină. Escrocii se
ascunseră în iarbă, la marginea drumului, de unde, pierzându-şi deodată
obişnuita obrăznicie, priveau în tăcere coloana care trecea.
     Dâre de lumină orbitoare scăldau drumul. Maşinile abia fâşâiau, trecând în
goană pe lângă echipajul "Antilopei" culcat la pământ. De sub roţile lor se ridicau
nori de praf. Claxoanele sunau prelung. Se stârnise un vânt puternic. Într-o clipă,
năvala trecu şi numai farul rubiniu din spatele ultimei maşini mai clipi îndelung în
întuneric.
     Viaţa adevărată zburase pe lângă ei, trâmbiţând de bucurie şi sclipind cu
aripile-i de lac.
     Aventurierilor le lăsase numai coada de cometă cu miros de benzină. Şi ei
rămaseră încă multă vreme în iarbă, strănutând şi scuturându-se de praf.
     — Da, spuse Ostap, acum văd şi eu că automobilul nu e un lux, ci un mijloc de
transport. Nu te roade invidia, Balaganov? Pe mine, da.

CAPITOLUL VIII
CRIZA GENULUI

     Puţin după ora trei, "Antilopa" hăituită se opri la marginea unei râpe. În vale
se întindea, ca pe o farfurioară, un oraş necunoscut, împărţit în felii regulate, ca o
tortă. Deasupra lui plutea pâcla multicoloră a dimineţii. Membrilor echipajului care
coborâseră din maşină li se păru că aud un păcănit abia perceptibil şi un fluierat
uşor. Drumul cobora în serpentină printre râpe.
     — O vale paradisiacă, zise Ostap. Astfel de oraşe e plăcut să le jefuieşti
dimineaţa devreme, când soarele încă nu dogoreşte. Oboseşti mai puţin.
     — Păi acum e chiar dimineaţa devreme, zise Panikovski, uitându-se linguşitor
în ochii comandorului.
      — Gura, bandă de tâlhari! strigă Ostap. Ia te uită ce bătrân fără astâmpăr! Nu
ştie de glumă.
      — Ce facem cu "Antilopa"? întrebă Kozlevici.
      — Da, răspunse Ostap, acum nu mai putem intra în oraş cu copaia asta verde.
O să ne aresteze. Trebuie să urmăm exemplul ţărilor celor mai înaintate. La Rio de
Janeiro, de pildă, automobilele furate sunt vopsite în altă culoare. Asta din
consideraţiuni pur umanitare, pentru ca vechiul proprietar să nu-şi facă sânge rău
văzând că în maşina lui se plimbă un om străin. "Antilopa" şi-a câştigat o faimă
cam tristă, aşa că trebuie vopsită.
      Hotărâră să meargă până în oraş pe jos, să facă acolo rost de vopsea, şi până
atunci să lase maşina la adăpost undeva, la loc sigur, în afara oraşului.
      Ostap o porni repede pe şosea, de-a lungul râpei şi peste câtva timp zări o
căsuţă strâmbă din bârne, ale cărei geamuri mici aveau reflexe albastre ca apa
unui râu. În spatele căsuţei se vedea o magazie care părea să fie potrivită ca
adăpost pentru "Antilopa".
      În timp ce marele maestru al combinaţiilor se gândea sub ce pretext ar fi mai
bine să intre în casa acestor oameni şi să se împrietenească cu ei, uşa se deschise
şi în prag apăru un domn de o vârstă respectabilă, îmbrăcat în izmene soldăţeşti,
cu nasturi negri de tinichea. Pe obrajii lui palizi ca de parafină se zburleau nişte
favoriţi cărunţi şi stufoşi cât toate zilele. La sfârşitul secolului trecut era cât se
poate de obişnuit să vezi asemenea chipuri. Pe atunci, majoritatea bărbaţilor lăsau
să le crească apendice din astea păroase, oficiale, ca semn că sunt supuşi devotaţi.
Dar acum, când sub favoriţi nu se vedea nici uniforma albastră, nici vreo decoraţie
civilă cu panglică de moar, nici petliţele cu stele de aur de consilier secret, figura
aceasta părea din altă lume.
      — O, Doamne, bombăni locatarul căsuţei de bârne, ridicând braţele spre
soarele ce răsărea. Doamne, Doamne! Mereu aceleaşi vise! Aceleaşi vise!
      După ce se tângui astfel, bătrânul începu să plângă şi, târşâindu-şi picioarele,
o luă la fugă pe cărarea din jurul casei. Un cocoş ca toţi cocoşii, care în clipa aceea
se pregătea să cânte pentru a treia oară şi înaintase în acest scop până în mijlocul
curţii, o şterse; în grabă, îşi pierdu chiar şi o pană, dar curând îşi reveni, sări pe
gard şi, din această poziţie sigură, vesti lumii venirea dimineţii. În glasul lui se
simţea totuşi neliniştea ce i-o stârnise comportarea nedemnă a stăpânului căsuţei.
      — Mereu îi visez, blestemaţii, auzi Ostap glasul bătrânului.
      Bender urmărea mirat cu privirea pe ciudatul cu favoriţi din aceia care mai pot
fi văzuţi acum doar, poate, pe figura ministerială a portarului de la Conservator.
      Între timp, ciudatul personaj îşi termină cursa şi apăru iarăşi în faţa uşii de la
intrare. Aici rămase câteva clipe şi, după ce spuse: "Mă duc să mai încerc o dată",
dispăru în casă.
      — Îmi plac bătrânii, şopti Ostap. Cu ei nu te plictiseşti niciodată. O să
trebuiască să aşteptăm rezultatele misterioasei încercări.
      Ostap nu avu mult de aşteptat. Curând se auziră din casă urlete şi plânsete şi
bătrânul apăru în prag cu spatele, ca Boris Godunov în ultimul act din opera lui
Mussorgski.
      — Piei din faţa mea, piei! exclamă el cu intonaţii de-ale lui Şaleapin în glas.
Mereu acelaşi vis! Of!
      Se întoarse cu faţa şi, împiedicându-se de propriile lui picioare, o porni drept
spre Ostap. Hotărând că a venit vremea să acţioneze, marele maestru ieşi de după
pom şi-l prinse pe purtătorul de favoriţi în braţele-i viguroase.
      — Ce? Cine e? Ce-i asta? strigă bătrânul agitat. Ce vrei?
      Ostap îşi desprinse încet braţele, îi luă bătrânului mâna şi i-o scutură cu
căldură.
      — Ai toată simpatia mea! exclamă el.
      — Zău? făcu stăpânul casei, plecându-şi capul spre umărul lui Bender.
      — Sigur că da, răspunse Ostap. Şi eu visez des.
      — Şi ce anume visezi?
      — Tot felul de lucruri.
      — Dar ce anume, totuşi? stărui bătrânul.
      — Ei, tot felul! Un talmeş-balmeş. Ceea ce se intitulează în ziar De pretutindeni
şi despre toate sau Din lumea largă. Alaltăieri, de pildă, am visat înmormântarea
mikcado-ului. Iar ieri, jubileul unităţii de pompieri din Suscevsk.
      — Doamne! rosti bătrânul. Doamne! Ce om fericit eşti! Ce fericit! Spune-mi, te
rog, dar ai visat vreodată un guvernator general sau... chiar un ministru?
      Bender nu se împotrivi.
      — Am visat, zise el vesel. Cum să nu. Un guvernator general. Vinerea trecută.
Toată noaptea l-am visat. Şi ţin minte că alături de el stătea şi un poliţai cu şalvari
brodaţi.
      — Vai ce frumos! exclamă bătrânul. Dar pe împărat, pe împărat sosind în
oraşul Kostroma l-ai visat vreodată?
      — La Kostroma? Cum să nu! Un moment, stai, când a fost asta?... Da, anul
acesta, la 3 februarie. L-am văzut în vis pe împărat, iar alături de el, ţin minte, se
afla contele Frederiks, ştii, ministrul curţii.
      — O, Doamne! făcu emoţionat bătrânul. Dar de ce stăm în curte? Te rog,
pofteşte înăuntru. Iartă-mă, nu cumva eşti socialist? Nu eşti membru de partid?
      — Vai de mine, cum poţi gândi una ca asta! răspunse blând Ostap. Cum aş
putea să fiu eu membru de partid? Sunt monarhist fără partid. Sluga ţarului,
părintele soldaţilor. Cu alte cuvinte: Vultureşte-atingeţi slava, şoimilor! Destul
suspin!...
      — Un ceai, nu vrei să bei un ceai? murmură bătrânul, îmbiindu-l pe Bender să
intre în casă.
      Căsuţa era alcătuită dintr-o odaie şi un antreu. Pe pereţi atârnau portretele
unor domni în uniformă. Judecind după petliţe, aceşti domni trebuie să fi făcut
parte, la vremea lor, din personalul Ministerului învăţământului Public. Patul era
în dezordine şi dovedea că stăpânul lui îşi petrece acolo orele cele mai agitate ale
vieţii.
      — De mult stai aici ca un pustnic? îl întrebă Ostap.
      — Din primăvară, răspunse bătrânul. Numele meu e Hvorobiev. Credeam că
voi începe aici o viaţă nouă. Şi când colo... spune şi dumneata...
      Feodor Nikitici Hvorobiev era monarhist şi ura Puterea sovietică. Această
putere îi făcea greaţă. El, care fusese pe vremuri inspector regional şcolar, s-a văzut
nevoit să lucreze ca responsabil în sectorul metodologic şi pedagogic al
Prolet-kultului local. Acest lucra îl dezgusta.
      Cât timp a avut slujba, n-a ştiut să desluşească ce înseamnă cuvântul
"Proletkult" şi de aceea îl dispreţuia şi mai mult. Afară de asta, tremura de dezgust
numai când îi vedea pe membrii comitetului sindical, pe colegii de birou şi pe cei
care veneau cu treabă la sectorul metodologic şi pedagogic. Începuse să urască şi
cuvântul "sector". Of, sectorul ăsta! Niciodată Feodor Nikitici, care preţuia tot ce
era graţios şi elegant, inclusiv geometria, nu se gândise că această superbă noţiune
matematică, prin care se desemnează o parte din suprafaţa unei figuri curbilinii, va
fi atât de vulgarizată.
      De altfel, multe îl făceau pe Hvorobiev să turbeze la serviciu: şi şedinţele, şi
gazetele de perete, şi împrumuturile de stat. Dar nici acasă nu găsea linişte pentru
sufletul lui ofensat. Şi acasă erau gazete de perete, împrumuturi de stat, şedinţe.
Cunoscuţii lui vorbeau exclusiv despre lucruri, după părerea lui Hvorobiev,
mârlăneşti: despre leafă, pe care o numeau salariu, despre luna de ajutorare a
copiilor şi despre semnificaţia socială a piesei Trenul blindat.
      Nu puteai să scapi nicăieri de regimul sovietic. Chiar când se plimba amărât şi
singuratic pe străzile oraşului, Hvorobiev auzea din mulţime fraze de care era sătul
până în gât:
      — ...Şi atunci am hotărât să-l scoatem din consiliul de conducere...
      — ...Şi eu, chiar aşa i-am spus: pentru comisia voastră de arbitraj există leac,
camera de reconcilieri.
      Şi uitându-se plictisit la afişele care-i îmboldeau pe cetăţeni să îndeplinească
planul cincinal în patru ani, Hvorobiev repeta enervat:
      — Să-l scoată! Din consiliu! Camera de reconcilieri! în patru ani! Puterea
mârlanilor!
      Când sectorul metodologic-pedagogic începu să lucreze toată săptămâna şi, în
locul duminicilor, zilele de odihnă ale lui Hvorobiev deveniră nişte date oarecare
trecute cu roşu în calendar, el îşi făcu dezgustat rost de o pensie şi se mută departe
de oraş. Procedase astfel pentru a scăpă de noua putere care pusese stăpânire pe
viaţa lui şi îi răpise liniştea.
      Zile întregi şedea monarhistul individualist pe marginea râpei şi, privind
oraşul, căuta să se gândească la lucruri plăcute: la Te Deum-urile oficiate cu
prilejul onomasticii vreunui membru al familiei imperiale, la examenele de la liceu
şi la rudele care lucraseră în Ministerul Învăţământului Public. Dar spre mirarea
lui, gândurile îi fugeau imediat spre neplăcutele treburi sovietice.
      "Ce s-o fi petrecând acum la blestematul acela de Proletkult?" se gândea el.
      După Proletkult îşi amintea de tablouri cu totul şi cu totul revoltătoare:
demonstraţiile de 1 Mai şi 7 Noiembrie, şezătorile intime de la club, cu conferinţe şi
bere, bugetul pe şase luni al sectorului metodologic.
      "Puterea sovietică mi-a luat totul: gradul, rangul, decoraţiile, stima şi banii de
la bancă, se gândea fostul inspector regional şcolar. Mi-a substituit şi gândurile.
Dar există o lume în care bolşevicii nu pot să pătrundă: visele, dăruite omului de
Dumnezeu. Noaptea îmi va aduce liniştea sufleteasca. În vise voi vedea tot ceea ce
mi-ar fi plăcut să văd."
      Dar chiar în prima noapte, Dumnezeu îi trimise lui Feodor Nikitici un vis
îngrozitor. Se făcea că şade pe coridorul unei instituţii, luminat de o lampă cu
petrol. Şade ştiind că dintr-un moment într-altul trebuie să fie scos din consiliul de
conducere. Deodată se deschide o uşă de fier şi nişte funcţionari ies de acolo fuga,
strigând: "Trebuie să-i dăm sarcini noi lui Hvorobiev!" Şi el vrea s-o ia la goană, dar
nu poate.
      Feodor Nikitici se trezi în toiul nopţii. Se rugă lui Dumnezeu, arătându-i că
trebuie să fie o confuzie regretabilă la mijloc şi că un vis destinat, se vede, unui
tovarăş cu munci de răspundere şi poate chiar unui membru de partid, s-a rătăcit
la el care ar dori să vadă în vis — aşa, ca început — pe ţar ieşind din catedrala
"Uspenski".
      Liniştit, adormi din nou, dar în loc de chipul adoratului monarh, văzu pe
preşedintele comitetului sindical, tovarăşul Surjikov.
      Şi astfel, noapte de noapte, Feodor Nikitici era metodic vizitat de aceleaşi vise
categoric sovietice. Vedea în vis: plata cotizaţiilor la sindicat, gazete de perete,
sovhozul "Gigant", inaugurarea solemnă a primei fabrici-bucătărie, pe preşedintele
Asociaţiei Prietenilor Incinerării şi marile zboruri ale avioanelor sovietice.
      Monarhistul plângea în somn cu hohote. Nu voia să-i vadă pe prietenii
incinerării. Ar fi vrut să-l viseze pe Purişkevici, cunoscutul deputat de extremă
dreaptă din Duma de Stat, pe patriarhul Tihon, pe primarul Dumbadze al Ialtei sau
măcar pe vreun revizor de şcoală primară. Dar nimic din toate acestea nu i se arătă.
Regimul sovietic pătrunsese până şi în visele monarhistului.
      — Mereu aceleaşi vise! încheie Hvorobiev pe un ton plângăreţ. Blestemate vise!
      — Stai prost, îi spuse Ostap cu compătimire. După cum se spune, existenţa
determină conştiinţa. Din moment ce trăieşti în ţară sovietică, visele pe care le ai
trebuie să fie şi ele sovietice.
      — N-am o clipă de odihnă, se tânguia Hvorobiev. Să-mi fie dat măcar ceva, cât
de cât. Accept orice. Mă rog, să nu fie Purişkevici. Da' barem Miliukov. Oricât, e un
om cu studii superioare şi monarhist în sufletul lui. Dar, nu şi nu! Nu-mi apar
decât antichriştii ăştia sovietici.
      — Te voi ajuta eu, îi zise Ostap. Am mai avut prilejul să-mi tratez prietenii şi
cunoscuţii după metoda lui Freud. Visul e un fleac. Principalul e să înlături cauza
visului. Şi cauza principală este existenţa însăşi a Puterii sovietice. În momentul de
faţă însă nu pot s-o înlătur, pentru simplul motiv că n-am timp. Ştii, sunt un turist
sportiv, şi trebuie să fac acum o mică reparaţie la maşina mea, aşa că dă-mi voie, te
rog, s-o bag în magazie la dumneata. Cât priveşte cauzele, poţi să fii liniştit, le voi
înlătura când mă întorc. Lasă-mă numai să termin cursa.
      Monarhistul, buimac din pricina visurilor apăsătoare, îngădui bucuros
simpaticului şi săritorului tânăr să folosească magazia. Îşi puse peste cămaşă
paltonul, îşi vârî picioarele goale în nişte galoşi şi ieşi după Bender în curte.
      — Aşadar, pot să am speranţe? întrebă el, alergând cu paşi mărunţi după
oaspetele picat, aşa, din senin, în zori.
      — Să nu te îndoieşti, răspunse nepăsător comandorul. De îndată ce va
dispărea Puterea sovietică, te vei mai uşura. Ai să vezi!
      După o jumătate de oră, "Antilopa" fu ascunsă la Hvorobiev şi lăsată sub pază
lui Kozlevici şi Panikovski. Bender, însoţit de Balaganov, plecă în oraş după vopsea.
      Fraţii de sânge mergeau spre soare, îndreptându-se către centrul oraşului. Pe
cornişele caselor se plimbau porumbei cenuşii. Trotuarele de lemn, stropite cu apă,
erau curate şi răcoroase.
      Într-o dimineaţă ca asta, unui om cu conştiinţa curată i-ar fi făcut plăcere să
iasă din casă, să zăbovească un minut la poartă, să scoată din buzunar o cutie de
chibrituri pe care e lipită poza unui avion cu o tiflă în loc de elice şi pe care scrie:
"Răspuns lui Curzon", să admire un pachet nou de ţigări, să ia o ţigară din el, s-o
aprindă şi să sperie, cu fumul ei de tămâie, o albină cu fireturi de aur pe burtă.
      Bender şi Balaganov se lăsară vrăjiţi de farmecul dimineţii, al străzilor curate
şi al porumbeilor puri la suflet. O vreme li se păru că nimic nu le apasă conştiinţa,
că toată lumea îi iubeşte, că sunt nişte logodnici care se duc la întâlnire cu
logodnicele lor.
      Deodată, le ieşi în drum un om care ţinea într-o mână un şevalet pliant şi
într-alta o cutie lustruită pentru vopsele. Avea o mutră atât de speriată, parcă
sărise cu o clipă înainte dintr-o clădire cuprinsă de flăcări, izbutind să salveze de la
foc numai şevaletul şi cutia.
      — Vă rog să mă iertaţi, zise el cu glas tare, trebuia să treacă chiar acum pe aici
tovarăşul Plotski-Poţeluev. Nu l-aţi întâlnit cumva? Nu l-aţi văzut trecând?
      — Noi nu întâlnim niciodată astfel de oameni, răspunse grosolan Balaganov.
      Pictorul îi dădu cu cotul în piept lui Bender, spuse "pardon" şi fugi mai
departe.
      — Plotski-Poţeluev! bombănea marele maestru, care încă nu-şi luase micul
dejun, şi eu am cunoscut o moaşă pe care o chema Meduza-Gorgoner dar n-am
făcut tapaj pe chestia asta, nu alergam pe stradă ţipând; "N-aţi văzut-o cumva pe
cetăţeana Meduza-Gorgoner? Trebuia să se plimbe pe aici." Auzi, domnule, ce
grozăvie! Plotski-Poţeluev!
     Nici nu apucă bine să-şi termine tirada şi i se iviră înainte alţi doi indivizi cu
şevalete negre şi cutii lustruite, dar cu o înfăţişare cu totul deosebită. Unul dintre ei
era pesemne de părere că un pictor trebuie să fie neapărat păros şi, prin cantitatea
de vegetaţie de pe faţă, ţinea în U.R.S.S. locul lui Henric de Navarra. Mustăţile,
pletele şi bărbuţa animau foarte mult figura lui turtită. Celălalt era chel şi avea
tigva atât de netedă şi de lucioasă, încât părea un abajur de sticlă.
     — Pe tovarăşul Plotski... zise locţiitorul lui Henric de Navarra gâfâind.
     — Poţeluev, adăugă abajurul.
     — Nu l-aţi văzut? strigă Henric de Navarra.
     — Trebuie să se plimbe pe undeva, pe aici, explică abajurul.
     Bender îl dădu la o parte pe Balaganov, care era gata să deschidă gura să
înjure şi, cu o politeţe jignitoare, spuse:
     — Pe tovarăşul Plotski nu l-am văzut, dar dacă acest tovarăş vă interesează
într-adevăr, grăbiţi-vă. Îl mai caută pe aici un om al muncii, după aspect, specialist
în tablouri cu bătălii.
     Agăţându-şi şevaletele şi împingându-se unul pe celălalt, pictorii fugiră mai
departe. În timpul acesta, apăru de după colţ o birjă. În ea şedea un grăsan la care
se putea uşor ghici că sub cutele bluzei albastre are un pântec asudat. Aspectul
general al pasagerului îţi reamintea vechea reclamă a unei creme brevetate, care
începea cu vorbele: "Spectacolul unui trup gol acoperit cu păr face o impresie
dezgustătoare". Nu era greu nici să ghiceşti ce profesie are grăsunul. Cu o mână
ţinea un mare şevalet, iar la picioarele birjarului se afla o cutie lustruită, în care
erau, fără îndoială, vopsele.
     — Alo! strigă Ostap. Îl cauţi pe Poţeluev?
     — Exact, confirmă pictorul gras, uitându-se la Ostap de ţi se făcea milă.
     — Grăbeşte-te! Grăbeşte-te! Grăbeşte-te! strigă Ostap. Ţi-au luat-o trei pictori
înainte. Ce este? Ce s-a întâmplat?
     Dar calul, tropăind din potcoave pe caldarâm, îl duse mai departe pe cel de-al
patrulea reprezentant al artelor plastice.
     — Ce cultură în oraşul ăsta! făcu Ostap. Ai băgat, probabil, de seamă,
Balaganov, că din patru cetăţeni pe care i-am întâlnit, toţi patru erau pictori.
Interesant!
     Când acesta se opri în faţa unei prăvălii cu vopsele, Balaganov îi şopti:
     — Nu ţi-e ruşine?
     — De ce? întrebă Ostap.
     — Păi cum! Chiar ai de gând să dai pe ele bani gheaţă?
     — A, despre asta vorbeşti, zise Ostap. Mărturisesc că mi-e cam ruşine. E o
situaţie caraghioasă. Fireşte. Dar ce să-i faci? Doar n-o să ne ducem la Comitetul
Executiv să cerem vopsele pentru organizarea "Zilei ciocârliei"... Nu-i vorbă, vopsele
ne-ar da ei, dar ar trebui să pierdem pentru asta o zi întreagă.
     Vopselele uscate din borcane, cilindri de sticlă, saci, butoiaşe şi pachete
învelite în hârtie ruptă aveau culori atrăgătoare, ca la circ, şi dădeau prăvăliei un
aer sărbătoresc.
     Comandorul şi mecanicul de bord începură să aleagă pretenţioşi culorile.
     — Negru e prea de doliu, zicea Ostap. Verdele nu ne convine: e culoarea
speranţelor spulberate. Violetul nu merge. N-are decât să umble, în picioare, în
maşină violetă, şeful miliţiei! Rozul e vulgar. Albastrul e banal, roşul prea miroase a
supus credincios. Va trebui să vopsim "Antilopa" în galben. Culoare cam ţipătoare,
dar frumoasă.
     — Dar cine sunteţi dumneavoastră? Pictori? întrebă vânzătorul, a cărui bărbie
era puţintel mânjită de albăstreală.
     — Pictori, răspunse Bender, de bătălii şi de peisaje marine.
     — Atunci nu aici trebuia să veniţi, zise vânzătorul, strângând pachetele şi
borcanele de pe tejghea.
     — Cum nu aici! exclamă Ostap. Dar unde?
     — Peste drum.
     Vânzătorul veni cu cei doi clienţi la uşă şi le arătă cu mâna firma de peste
drum unde era zugrăvit un cap de cal cafeniu şi scria cu litere negre pe fond
albastru:

     OVĂZ ŞI FÂN

      — Perfect, zise Ostap. Nutreţuri tari şi moi pentru vite. Dar ce legătură au
astea cu pictorii? Nu văd nici o legătură.
      Dar legătura exista şi chiar una foarte importantă. Ostap o descoperi încă de
la începutul explicaţiilor date de vânzător.
      În oraş, pictura era apreciată de multă vreme şi cei patru pictori care locuiau
aici de mulţi ani întemeiaseră un grup numit "Portretistul dialectic". Ei făceau
portrete ale activiştilor cu munci de răspundere şi le vindeau la galeria locală de
pictură. Cu timpul, numărul activiştilor cu munci de răspundere cărora nu li se
făcuse portretul scăzu considerabil, ceea ce a redus mult câştigurile portretiştilor
dialectici. Dar era încă de suportat. Anii de suferinţe au început când în oraş a sosit
un nou pictor, Feofan Muhin.
      Prima lucrare a acestui pictor stârni mare senzaţie în oraş. Era portretul
directorului Trustului de Hoteluri. Feofan Muhin îi lăsă mult în urmă pe dialectici.
Făcuse portretul directorului nu în ulei şi nici în acuarelă, cărbune, peniţă,
acvaforte, guaşă sau creion. Nu! îl făcuse din ovăz. Şi când pictorul Muhin trans-
portă tabloul cu birja la muzeu, calul de la trăsură se uita nervos înapoi şi necheza.
      Cu timpul, Muhin începu să folosească şi alte cereale. Portretele sale din mei,
grâu şi mac, schiţele îndrăzneţe din porumb şi hrişcă, peisajele sale din orez şi
naturile moarte din mei cunoscură un succes răsunător.
      Acum lucra la un portret în grup. Pânza — o pânză mare —reprezenta o
şedinţă a Direcţiei Districtuale de Planificare. Feofan făcea acest tablou din fasole şi
mazăre. Dar, în adâncul inimii sale, rămăsese credincios ovăzului graţie căruia se
impusese şi le dăduse la cap portretiştilor dialectici.
      — Desigur, cu ovăz e mai interesant! exclamă Ostap. Tâmpiţii ăia de Rubens şi
Rafael zugrăveau în ulei. Dar şi noi suntem nişte prostănaci à la Leonardo da Vinci.
Dă-ne vopsea galbenă de email.
      Plătind vânzătorului vorbăreţ, Ostap îl întrebă:
      — Dar fiindcă veni vorba, spune-mi, te rog, cine e Plotski-Poţeluev? Că noi nu
suntem de pe-aici şi habar n-avem.
      — Tovarăşul Poţeluev este un cunoscut activist de la centru, concetăţean de-al
nostru, care se află acum aici, venit de la Moscova în concediu.
      — Am înţeles, zise Ostap. Mulţumesc pentru informaţii. La revedere!
      În stradă, fraţii de sânge îi văzură pe portretiştii dialectici stând toţi patru la o
răspântie, ca nişte ţigani, cu feţe triste şi lungi. Lângă ei zăceau şevaletele puse în
piramidă, ca nişte puşti.
      — Ce-i fraţilor, e prost? întrebă Ostap. L-aţi scăpat pe Plotski-Poţeluev?
      — L-am scăpat, se văitară pictorii. Şi când te gândeşti că l-am avut aproape în
mână.
      — Vi l-a suflat Feofan? întrebă Ostap, arătând că ştie bine cum stau lucrurile.
      — A şi început să picteze, cârpaciul, răspunse sosia lui Henric al II-lea de
Navarra. Cu ovăz! Zice că trece din nou la maniera veche. Se plânge, negustorul, de
criza genului.
      — Dar unde e atelierul afaceristului ăstuia? se interesă curios Ostap. Aş vrea
să arunc şi eu o privire acolo.
      Pictorii, care aveau timp liber berechet, îi conduseră pe Ostap şi pe Balaganov
la Feofan Muhin. Feofan lucra în aer liber, în grădiniţa sa. În faţa lui şedea pe un
taburet tovarăşul Plotski, care părea un om sfios. Fără măcar să respire, se uita la
pictor care, asemeni semănătorului de pe bancnota de trei cervoneţi, lua pumni de
ovăz dintr-o legăturică şi-i arunca pe pânză. Muhin se încrunta mereu, căci îl
supărau vrăbiile care se apropiau obraznice de tablou şi ciuguleau din el diferite
detalii.
      — Cât vei lua pe tabloul ăsta? îl întrebă sfios Plotski.
      Feofan se opri din semănat, aruncă o privire critică asupra tabloului său şi
răspunse îngândurat:
      — Ştiu eu? Cred că muzeul îmi va da vreo 250 de ruble.
      — Da' e scump, nu glumă.
      — Ce? Parcă mai poţi găsi astăzi ovăz de cumpărat? răspunse Muhin cu o voce
tărăgănată. E scump că nici nu poţi să te apropii de el!
      — Ei, cum merge însămânţarea de primăvară? întrebă Ostap, vârându-şi
capul prin grilajul grădiniţei. După câte văd, campania de însămânţări se
desfăşoară cu succes. Se realizează planul sută la sută! Toate astea sunt însă
fleacuri în comparaţie cu ceea ce am văzut eu la Moscova. Acolo, un pictor a făcut
un tablou din fire de păr. O compoziţie mare, cu personaje multe şi — ţin să
subliniez — perfect orientat ideologic, cu toate că pictorul a păcătuit, e drept,
folosind fire de păr de la nemembri de partid. Repet însă că din punct de vedere
ideologic tabloul era admirabil. Se chema Unchiaşul Pahom şi tractorul în schimbul
de noapte. Era un tablou atât de nărăvaş, că oamenii nici nu ştiau ce să mai facă cu
el. Uneori părul se ridica măciucă. Dar într-o bună zi a încărunţit de tot şi n-a mai
rămas nici urmă din unchiaşul Pahom şi din tractorul lui. Noroc că pictorul
apucase să ciupească pentru ideea asta o mie cinci sute de ruble. Aşa că să nu-ţi
faci prea mari speranţe, tovarăşe Muhin! Ovăzul ar putea deodată să încolţească,
tablourile dumitale vor da în spic şi nu vei mai apuca niciodată să strângi recolta.
      Portretiştii dialectici râseră satisfăcuţi. Dar Feofan nu se tulbură.
      — Asta sună a paradox, zise el reluând semănatul.
      — Bine, spuse Ostap luându-şi rămas bun. Seamănă ceea ce e raţional, bun,
veşnic, şi-om vedea noi pe urmă! Rămâneţi cu bine şi voi, fraţilor. Lăsaţi dracului
culorile voastre în ulei. Treceţi la mozaicul din piuliţe, piroane şi şuruburi. Un portret
din piuliţe! Grozavă idee!
      Toată ziua, membrii echipajului "Antilopei" şi-o pierdură vopsind maşina.
Până seara, ea deveni de nerecunoscut şi lucea în toate nuanţele gălbenuşului de
ou.
      În zorii zilei următoare, "Antilopa" metamorfozată părăsi magazia ospitalieră şi
o porni spre sud.
      — Păcat că n-am putut să-mi iau rămas bun de la stăpânul casei. Dormea atât
de liniştit, încât n-am vrut să-l trezesc. Poate că, în sfârşit, visează ceea ce dorea de
atâta amar de vreme: mitropolitul Dvuloghi binecuvântând pe ştabii Ministerului
Învăţământului Public cu prilejul tricentenarului înscăunării dinastiei
Romanovilor.
     Dar tocmai când Ostap isprăvi fraza, se auzi din căsuţa cu bârne urletul
plângăreţ care îi devenise cunoscut.
     — Mereu acelaşi vis! urla bătrânul Hvorobiev. Doamne sfinte!
     — Am greşit, recunoscu Ostap. Probabil că nu l-a visat pe mitropolitul
Dvuloghi, ci plenara lărgită a cenaclului literar "Fierăria şi conacul". Dar, în
definitiv, dă-l dracului! Treburile ne cheamă la Cernomorsk.

CAPITOLUL IX
DIN NOU CRIZA GENULUI

      De câte lucruri nu se apucă oamenii!
      Paralel cu lumea mare în care trăiesc oameni mari şi se fac lucruri mari, există
o lume mică, cu oameni mici şi lucruri mici. În lumea mare s-a inventat motorul
Diesel, s-a scris cartea Suflete moarte, s-a construit hidrocentrala de pe Nipru şi s-a
înfăptuit un zbor în jurul lumii. În lumea mică s-a inventat balonaşul ţipător
"dor-de-ducă", s-a scris cântecul Cărămizile şi s-au făcut pantalonii tip
"plenipotenţiar". În lumea mare oamenii sunt mânaţi de dorinţa de a ferici
omenirea. Lumea mică este departe de asemenea preocupări înalte. Locuitorii ei au
o singură dorinţă: să-şi ducă cumva zilele fără să sufere de foame.
      Oamenii mici se grăbesc să-i ajungă din urmă pe cei mari. Ei îşi dau seama că
trebuie să fie în pas cu vremea, căci numai atunci îşi vor putea desface marfa lor
măruntă. În era sovietică, eră în care în lumea mare s-au clădit fortăreţe ideologice,
şi în lumea mică se observă o înviorare. Oricărei invenţii mărunte din această lume
a furnicilor i se dă baza de granit a ideologiei "comuniste". Pe balonaşul
"dor-de-ducă" s-a desenat un Chamberlain, care seamănă foarte mult cu cel ce
apare mereu în Izvestia. Într-un cântec de muzică uşoară, un lăcătuş isteţ, ca să
câştige dragostea unei comsomoliste, îndeplineşte şi chiar depăşeşte în trei refrene
planul industrial şi financiar. Şi în timp ce în lumea mare au loc discuţii aprige
asupra organizării vieţii noi, în lumea mică înnoirea e gata: există cravata "Visului
udarnicului", bluza tip Tolstoi-Gladkov, statueta în gips "Colhoznică făcând baie" şi
subrauri de plută pentru femei: "Dragostea albinelor muncitoare".
      Tot aşa s-a simţit un suflu nou şi în domeniul rebusurilor, şaradelor,
cuvintelor încrucişate etc. Lucrul după metodele vechi a încetat să mai fie la modă.
Secretarii rubricilor În orele de odihna sau Pentru a pune în mişcare
circumvoluţiunile creierului încetară categoric să mai primească la ziarele şi revistele
unde funcţionau marfă fără ideologie. Şi în timp ce ţara fremăta de la un capăt la
altul al vastelor ei întinderi, în timp ce se construiau uzine de tractoare şi se creau
grandioase fabrici de grâne, bătrânul Siniţki, de profesie autor de rebusuri, şedea
în odaia sa şi, privind cu ochi sticloşi tavanul, compunea o şaradă având la bază
cuvântul la modă "industrializare".
      Siniţki avea înfăţişarea unui gnom. De obicei, zugravii desenează asemenea
gnomi pe firmele magazinelor de umbrele. Gnomii de pe firme au tichii roşii pe cap
şi fac prietenos cu ochiul trecătorilor, îmbiindu-i parcă să cumpere cât mai repede
o umbrelă de mătase sau un baston cu măciulie de argint în formă de cap de câine.
Barba lungă, gălbuie, a lui Siniţki cobora până sub masă, în coşul de hârtii.
      — Industrializarea, şoptea el amărât, mişcând din buzele lui bătrâneşti şi
palide ca nişte chiftele neprăjite.
      Şi împărţi cuvântul în particule cum se obişnuieşte la şarade:
      — Indus. Tri. Ali. Za. Rea.
      Totul era în perfectă regulă. Siniţki vedea deja efectul acestei şarade
ingenioase, cu un conţinut plin de miez, uşoară de citit şi greu de ghicit. Îl încurca
numai particula Za.
     "Ce explicaţie să dau la Za? se gândea chinuindu-se bătrânul. Ei, aş putea să-l
transform în Zar şi Ea şi ar ieşi perfect, dar Zar e antiideologic.
     După ce se frământă vreo jumătate de oră, Siniţki hotărî că dezlegarea
sfârşitului va veni de la sine şi se apucă de lucru.
     Începu să-şi scrie poemul pe o foaie ruptă dintr-un registru contabil cu
inscripţia "Debit".
     Pe uşa albă cu geamuri a balconului se vedeau salcâmii în floare, acoperişurile
peticite ale caselor şi dunga de la albastrul tare al mării, în zare. Amiaza învăluia
oraşul Cernomorsk într-o pâclă fierbinte.
     Bătrânul se mai gândi puţin şi aşternu pe hârtie primele versuri:

     Prima parte poartă pe capul ei turban,
     Şi-are reşedinţa în Orientul...

     — Şi-are reşedinţa în Orientul... repetă bătrânul satisfăcut.
     Îi plăcuse ceea ce compusese, dar îi era greu să găsească cuvântul cu rimă la
"turban" şi care să meargă cu "Orientul". Rebusistul se plimba prin odaie
scărpinându-se în barbă. Deodată, îi veni inspiraţia şi scrise:

     Prima parte poartă pe capul ei turban
     Şi în suflet, veşnic, credinţă de brahman.

     Cu următoarele două particule rezolvă uşor:

     Partea doua arat-o întreită parte
     Şi a treia se află într-o vestită carte'
     Unde e eroul unei poveşti cu hoţi
     Care ne-a fost spusă când eram ţânci cu toţi...

     Obosit de acest ultim efort, Siniţki se lăsă pe speteaza scaunului şi închise
ochii. Împlinise şaptezeci de ani. Cincizeci de ani din aceşti şaptezeci compusese
rebusuri, şarade, ghicitori şi anagrame, dar niciodată nu-i venise venerabilului
rebusist atât de greu să lucreze ca acum. Rămăsese în urma vieţii, nu avea deloc
nivel politic şi concurenţii tineri i-o luau uşor înainte. Aceştia aduceau la redacţie
probleme cu o orientare ideologică atât de impresionantă, încât, citindu-le,
bătrânul plângea de invidie. Cum ar fi putut el, bunăoară, să compună o problemă
ca aceasta:

     PROBLEMA —ARITMOID

      Avem trei gări: Vorobiovo, Gracevo şi Drozdovo, cu un număr egal de funcţionari,
fiecare. În gara Drozdovo, sunt de şase ori mai puţini comsomolişti decât în celelalte
două luate la un loc, iar în gara Vorobiovo, doisprezece membri de partid mai mult
decât în gara Gracevo, unde numărul celor fără partid e mai mare cu şase decât în
primele două. Câţi funcţionari avem în fiecare gară şi care e, dintre ei, numărul mem-
brilor de partid şi al comsomoliştilor?

    Trezindu-se din gândurile sale amare, bătrânul luă o altă filă cu menţiunea
"Debit", dar, când să înceapă a scrie, intră în odaie o fată cu părul scurt, ud, şi cu
un costum de baie negru pe umăr.
      Fata ieşi în tăcere pe balcon, atârnă costumul jilav pe balustrada scorojită şi
se uită în jos. În curtea sărăcăcioasă, pe care o cunoştea de atâţia ani, zăceau
aceleaşi lăzi sparte, se plimbau aceiaşi cotoi murdari de cărbune, şi un tinichigiu
repara o găleată, făcând un zgomot infernal. La parter nişte gospodine vorbeau
despre cât de grea e viaţa.
      Fata auzea aceste discuţii pentru a nu ştiu câta oară, pe fiecare cotoi îl ştia pe
nume, iar tinichigiul îi făcea impresia că stă şi repară găleata aceea de ani de zile.
Zosia Siniţkaia se întoarse în odaie.
      — Ideologia asta mi-a mâncat sufletul, îl auzi ea pe bunicu-său bombănind, şi
ce ideologie poate să existe în domeniul rebusurilor? Rebusurile...
      Zosia aruncă o privire asupra mâzgăliturilor de pe foaia de hârtie a bătrânului
şi sări imediat cu gura:
      — Ce-ai scris aici? Ce-i asta? "Şi în suflet, veşnic, credinţă de brahman"? De
ce-ai introdus credinţa? Doar tu ai spus că nu se mai primesc la redacţie rebusuri
cu trimiteri la religie.
      Siniţki rămase cu gura căscată. Strigând: "Unde vezi credinţă, unde? N-am
vorbit de nici o credinţă", el îşi puse, cu mâinile tremurânde, ochelarii de modă
veche pe nas şi reciti cele scrise pe fila de hârtie.
      — Aşa e, făcu el trist. Este... Iar am sfeclit-o. Şi ce păcat! Am avut o rimă atât
de frumoasă.
      — Pune, în loc de "credinţă", "sămânţă", îl sfătui Zosia. Dar Siniţki, speriat,
refuză "sămânţa".
      — Iese ceva rasial. Ştiu eu. Am mai păţit. Of, ce mă fac, Zosenka?
      Zosia se uită indiferentă la bunicul ei şi-i zise s-o ia de la capăt.
      — Oricum, n-ai explicat de-ajuns partea a doua, spuse ea.
      — Am mai păţit, îşi urmă bătrânul gândul, şi tot n-am învăţat. Îţi aduci aminte
de şarada mea cu "panificaţie"? împărţisem cuvântul în "pani-fi-caţ" şi "ie". Şi când
am ajuns la "caţ", am scris: "Iar cea de-a treia parte, ca s-o găsiţi, nu-i greu: ea
reprezint-adesea un nume de evreu". Nu mi-au primit 'şarada. Mi-au spus: "E
slabă, nu merge". Şi cum iar am încurcat-o.
      Şi bătrânul, dând la o parte şarada, începu să compună un rebus mare cu o
solidă orientare ideologică. În primul rind, desenă cu creionul un lup care ţinea în
bot un T, mare şi masiv ca o dublă spânzurătoare. Lucrul începu să meargă.
      Zosia se apucă să pună masa. Se mişca mereu între bufetul cu geamuri de
cristal şi masă, aducând tacâmurile. Mai întâi o supieră de faianţă cu urechile
sparte, apoi nişte farfurii cu şi fără floricele, pe urmă nişte furculiţe îngălbenite şi
chiar o compotieră, deşi pentru masă nu era pregătit nici un fel de compot.
      În general, familia Siniţki stătea prost cu finanţele. Rebusurile şi şaradele
aduceau în casă mai mult emoţii decât bani. Pensiunea, pe care bătrânul rebusist
o oferea câtorva cetăţeni dintre cunoştinţele lui şi care reprezenta principalul
capitol de venituri al familiei, mergea şi ea prost. Podvâsoţki şi Bomze plecaseră în
concediu. Stulian se însurase cu o grecoaică şi începuse să mănânce acasă, iar
Pobiruhin fusese "comprimat" conform punctului 2, din instituţia unde lucra, şi, de
emoţie, îşi pierduse pofta de mâncare şi renunţase la mese. Acum umbla prin oraş,
îşi oprea cunoscuţii şi rostea aceeaşi frază, plină de sarcasm ascuns: "Aţi auzit
ultima noutate? Am fost dat afară conform punctului 2". Unii îi răspundeau
compătimitor: "Frumos ne-au mai aranjat Marx şi Engels ăştia!" Alţii însă nu-i
răspundeau nimic, se uitau pieziş la el şi treceau repede mai departe,
bălăbănindu-şi servietele. În cele din urmă, dintre toţi care mâncau la pensiune
rămase unul singur, dar nici acesta nu mai plătise de o săptămână, susţinând că
s-a întârziat cu leafa.
      Dând supărată din umeri, Zosia se duse la bucătărie, iar când se întoarse, găsi
la masă pe ultimul pensionar: Alexandr Ivanovici Koreiko.
      În afara servicului, Alexandr Ivanovici nu părea a fi un om sfios şi umil. Totuşi,
prudenţa i se citea întotdeauna pe figură. De data aceasta, examina foarte grav
noul rebus al lui Siniţki. Printre alte desene misterioase, era unul reprezentând un
cer, un peşte fără cap şi un picior stingher, desculţ, cu degetul gros foarte precis
reliefat în dreapta. Rebusul se încheia cu o lumânare topită.
      — Îţi va fi greu să dezlegi rebusul ăsta, îi spunea Siniţki lui Koreiko,
plimbându-se în jurul lui. O să trebuiască să te căzneşti mult la el!
      — O să cam trebuiască, o să cam trebuiască, răspunse Koreiko batjocoritor.
Numai lupul mă încurcă. Ce-i cu lupul ăsta? Aha! Am înţeles! Gata! "Prin luptă
fiecare-şi cucereşte dreptul său"?
      — Exact, făcu dezamăgit bătrânul. Cum l-ai dezlegat aşa de repede? Ai
într-adevăr aptitudini. Se vede imediat contabilul de categoria întâi.
      — Categoria a doua, îl corectă Koreiko. Pentru ce ai compus rebusul? Pentru
presă?
      — Da, pentru presă. Degeaba l-ai făcut, zise Koreiko, uitându-se curios la
ciorba deasupra căreia pluteau stele de grăsime ca nişte medalii de aur. Ciorba
asta avea ceva deosebit, ceva piept acoperit cu sclipitoare decoraţii. "Prin luptă îţi
cucereşti dreptul" este o lozincă a socialiştilor revoluţionari. N-o să meargă în
presă.
      — Of, Dumnezeule! gemu bătrânul. Maică Precistă! Iar am încurcat-o. Auzi,
Zosenka, iar am greşit. Ce să fac acum?
      Amândoi începură să-l liniştească. După ce mâncă în pripă, bătrânul se sculă,
îşi strânse tot ce-a compus într-o săptămână, îşi puse o pălărie de pai ca pentru cai
şi spuse:
      — Ei, Zosenka, mă duc la Molodiojnâie vedomosti. Mi-e cam teamă pentru
algebroid, dar cred că o să fac acolo rost de ceva bani.
      La revista comsomolistă Molodiojnâie vedomosti rebusurile bătrânului erau de
foarte multe ori respinse şi i se aduceau reproşuri că e înapoiat, totuşi, nu se
purtau rău cu el şi această revistă era singurul loc de unde-i venea un pârâiaş
subţirel de bănişori. Sinitki luă cu el o şaradă care începea cu vorbele: "Partea întâi
de v-adânciţi, Pe fundul mării o găsiţi", două logogrife colhoznice şi un algebroid în
care, prin înmulţiri şi împărţiri foarte complicate, se demonstra superioritatea
puterii sovietice faţă de oricare altă putere.
      După ce rebusistul plecă, Alexandr Ivanovici începu să se uite încruntat la
Zosia. La început, Alexandr Ivanovici lua masa la Sinitki, fiindcă la el se mânca
ieftin şi bine. În afară de aceasta, îşi propusese ca normă principală de conduită să
nu uite nici o clipă că e un mic funcţionar şi îi plăcea să vorbească despre greutăţile
vieţii într-un oraş mare, când ai o leafă de mizerie. De câtva timp însă, preţul şi
gustul meselor luate la Sinitki pierduseră pentru el semnificaţia abstractă pe care
le-o dădea. Dacă i s-ar fi cerut şi ar fi putut s-o facă fără să fie nevoit să se ferească
de ochii lumii, ar fi plătit pentru o masă nu şaizeci de copeici, ca acum, ci trei sau
chiar cinci mii de ruble.
      Alexandr Ivanovici, sihastrul care se tortura cu bună ştiinţă, purtând cătuşe
financiare, el, omul care-şi interzisese să se atingă de orice costă mai scump de
cincizeci de copeici şi care, de frică de a nu-şi pierde milioanele, nu-şi putea
permite să cheltuiască pe faţă nici o sută de ruble, se îndrăgostise cu toată
pasiunea de care e în stare un om tare, aspru şi înrăit de o aşteptare fără de sfârşit.
      Astăzi se hotărâse, în fine, să declare Zosiei sentimentele sale şi să-i ofere
mâna în care bătea un puls mic şi meschin ca un dihor, şi inima sa, înrobită.
      — Da, zise el, asta e situaţia, Zosia Viktorovna.
      După ce făcu această comunicare, cetăţeanul luă de pe masă o scrumieră pe
care scria lozinca prerevoluţionară: "Bărbate, nu-ţi supăra nevasta!" şi începu s-o
examineze cu adâncă luare-aminte.
      Trebuie să facem aici o paranteză şi să arătăm că nu există pe lume fată care
să nu ştie cel puţin cu o săptămână înainte că i se va face o declaraţie. De aceea,
Zosia Viktorovna oftă preocupată, oprindu-se în faţa oglinzii. Avea alura sportivă pe
care o căpătaseră în ultimii ani toate fetele frumoase. După ce verifică acest lucru,
se aşeză în fata lui Alexandr Ivanovici şi se pregăti să-l asculte. Dar Alexandr
Ivanovici nu mai zise nimic. Nu cunoştea decât două roluri: pe cel de funcţionar şi
pe cel de milionar clandestin. Un al treilea rol nu cunoştea.
      — Ai auzit ultima noutate? întrebă Zosia. Pobiruhin a fost comprimat.
      — Şi la noi au început comprimările, răspunse Koreiko. O să zboare mulţi. De
pildă, Lapidus-junior. De altfel, şi Lapidus-senior e un păcătos...
      În acest moment, Koreiko îşi dădu seama că o ia pe tonul funcţionarului sărac
şi se lăsă cuprins de îngândurare — o îngândurare apăsătoare ca de plumb.
      — Da, da, zise el, trăieşti aşa, în singurătate, fără să cunoşti nici o bucurie.
      — Ce să cunoşti? prinse suflet Zosia.
      — Fără să cunoşti ataşamentul unei femei, rosti Koreiko cu o voce sugrumată.
      Nemaicăpătând nici un sprijin de la Zosia, el îşi dezvoltă ideea.
      E deja bătrân. Adică, nu propriu-zis bătrân, dar nu mai e tânăr. Şi nu atât că
nu mai e tânăr, dar vremea trece, anii se duc, zboară. Şi fuga aceasta a timpului
abate asupra lui tot felul de gânduri. Despre căsătorie, de pildă. Greşit s-ar crede
despre el că ar fi nu ştiu cum şi nu ştiu mai cum. Ba, când te gândeşti bine, nu-i
deloc de aruncat. Nu face nimănui nici un rău. Oamenii ar trebui să-l
compătimească. Are chiar impresia că ar putea fi iubit. Nu e un filfizon ca alţii şi
nu-i place să arunce vorbe în vânt. De ce o anumită fată nu s-ar mărita cu el? După
ce îşi exprimă sentimentele într-o formă atât de sfioasă, Alexandr Ivanovici se uită
pătrunzător la Zosia.
      — Şi, într-adevăr, s-ar putea să-l comprime pe Lapidus-junior? întrebă
nepoata rebusistului.
      Şi fără a mai aştepta răspunsul, trecu la fondul chestiunii.
      Înţelege totul perfect de bine. Timpul trece, într-adevăr, îngrozitor de repede.
Parcă ieri a avut nouăsprezece ani, acum are douăzeci şi peste un an o să aibă
douăzeci şi unu. Ea n-a crezut niciodată că Alexandr Ivanovici ar fi nu ştiu cum şi
nu ştiu mai cum. Dimpotrivă, a fost întotdeauna încredinţată că e un om de treabă.
Mai de treabă decât mulţi alţii. Şi desigur că merită să-i meargă toate din plin. Dar
tocmai acum ea caută ceva, ce anume, nu ştie nici ea. Aşa că, în momentul de faţă
nu poate să se mărite. Şi apoi, ce fel de viaţă ar putea să ducă împreună? Ea, cu
căutările ei, el — ca să vorbim cinstit şi sincer — cu numai patruzeci şi şase de
ruble pe lună. Şi apoi, deocamdată ea încă nu-l iubeşte, ceea ce, lăsând celelalte de
o parte, este foarte important.
      — Care patruzeci şi şase de ruble? exclamă deodată Alexandr Ivanovici cu o
voce de tunet, sculându-se în picioare. Eu am... eu...
      Dar nu mai spuse nimic. Se speriase. Începea rolul de milionar şi aceasta nu
se putea termina decât cu pieirea lui. De spaimă se şi îndepărtă de ochiul dracului
şi prinse a bâlbâi că fericirea nu stă în bani. Dar când să intre mai adânc în acest
subiect, se auzi de afară un gâlgâit. Zosia ieşi repede pe coridor. Dădu peste
bunicul ei care stătea cu pălăria lui mare de pai, cu bumburuţe lucind ca cristalele,
şi nu îndrăznea să intre. De amărăciune, barba i se răsfirase ca o mătură.
      — Cum de te-ai întors aşa de repede? strigă Zosia. Ce s-a întâmplat?
      Bătrânul îşi ridică spre ea ochii plini de lacrimi.
      Speriată, ea îl cuprinse de umerii numai oase şi-l trase repede în odaie. Timp
de o jumătate de oră, Siniţki zăcu pe canapea tremurând.
      După multe rugăminţi, bunicul începu să povestească.
      Totul mersese de minune. Ajunsese cu bine la redacţia revistei Molodiojnâie
vedomosti. Acolo, şeful secţiei Exerciţii mintale îl primise foarte politicos.
      — Mi-a dat mâna, Zosenka, suspină bătrânul. Mi-a zis: ia loc, tovarăşe Siniţki.
Şi apoi mi-a dat cu leuca în cap. Mi-a spus că secţia lor se desfiinţează. Le-a venit
un nou redactor-şef, care a declarat că cititorii nu mai au nevoie de exerciţii
mintale, ci le trebuie, Zosenka, o secţie specială pentru jocul de dame. Şi ce-o să fie
acum, l-am întrebat eu. Nimic, mi-a spus el. Materialul dumitale n-o să intre şi
asta-i tot. Şi unde pui că mi-a lăudat şarada cum nici nu poţi să-ţi închipui. Mi-a
spus că sunt nişte versuri ca ale lui Puşkin, în special pasajul: "Partea-ntâi de
v-adânciţi, Pe fundalul mării o găsiţi, Şi de căutaţi profund Daţi de-a doua, tot la
fund."
      Bătrânul rebusist mai tremură îndelung pe canapea, plângându-se de
presiunea apăsătoare a ideologiei sovietice.
      — Iar o dramă! exclamă Zosia.
      Apoi îşi arboră pălăria şi porni spre uşă. Alexandr Ivanovici se luă după ea,
deşi îşi dădea seama că n-ar fi trebuit s-o facă.
      Pe stradă, Zosia îl luă pe Koreiko la braţ.
      — O să fim totuşi prieteni, nu-i aşa?
      — Ar fi mai bine dacă te-ai mărita cu mine, mormăi sincer Koreiko.
      În faţa gheretelor de răcoritoare se îmbulzeau tineri fără pălării şi cu cămăşi
albe, cu mânecile suflecate până peste coate. Pe rafturi se vedeau sifoanele albastre
cu capişoane metalice. Şi în faţă, aşezaţi pe un suport rotativ, cilindri înalţi de
sticlă plini cu sirop care dădeau gheretei un aer sclipitor de farmacie. Nişte persani
cu feţe triste prăjeau nuci pe cărbuni, atrăgând cu mirosul lor pe cei ieşiţi la
plimbare.
      — Aş vrea să mă duc la cinematograf, spuse Zosia alintându-se. Aş vrea nuci
cojite şi sirop cu sifon.
      Koreiko ar fi fost gata să facă pentru Zosia orice. Ar fi fost chiar hotărât să
rupă puţin cu comportarea lui conspirativă şi să cheltuiască până la vreo cinci
ruble pentru un chef. Avea în momentul acela în buzunar, într-o cutie plată de
tablă în care înainte fuseseră ţingări "Kaukaz", zece mii de rable în hârtii de câte
250 de ruble fiecare. Dar chiar dacă ar fi înnebunit şi s-ar fi hotârât să scoată la
lumină una din bancnote, oricum nu i-ar fi putut-o schimba la nici un
cinematograf.
      — S-a întârziat cu plata salariului, spuse el complet disperat. Ni se plăteşte
foarte neregulat.
      Abia rosti aceste cuvinte şi din mulţimea celor ce se plimbau se desprinse un
tânăr cu nişte sandale minunate pe piciorul gol şi o salută pe Zosia cu braţul în aer.
      — Salut, salut, spuse el. Am două bilete de favoare la cinematograf. Vrei să
mergi? Hotărăşte-te imediat.
      Şi tânărul cu sandalele superbe dispăru cu Zosia sub firma ştearsă a
cinematografului "Încotro-ţi porţi paşii" fost "Quo vadis".
      În noaptea aceea, funcţionarul milionar nu dormi acasă. Cutreieră oraşul
până în zori, uitându-se cu o privire fixă la pozele din vitrinele fotografilor, unde se
vedeau prunci în pielea goală, scormonind cu picioruşele pietrişul din parc; cu
aceeaşi privire fixă contemplă prăpastia întunecoasă a portului, unde vapoare
invizibile îşi transmiteau unul altuia semnale, unde răsunau fluierăturile
miliţienilor şi ochiul roşu al farului îşi urma rotirea.
     — Blestemată ţară! bombănea Koreiko. Ţară în care un milionar nu-şi poate
duce logodnica la cinema.
     Acum i se părea că Zosia îi şi este logodnică.
     Spre dimineaţă, Alexandr Ivanovici, galben de nesomn, ajunse la marginea
oraşului. Pe când trecea pe strada Basarabskaia, auzi nişte sunete de claxon.
Uimit, se opri.
     Din deal cobora drept spre el un automobil galben. La volan şedea încovoiat
un şofer obosit, cu o scurtă de piele. Alături de el moţăia un tânăr lat în umeri,
ţinând aplecat într-o parte capul pe care purta o cască colonială cu găurele. Pe
pernele din fund stăteau tolăniţi alţi doi pasageri: un pompier în uniformă completă
de gală şi un bărbat cu o figură de atlet, care purta un chipiu de marinar cu fundul
alb.
     — Salutăm pe primul locuitor al Cernomorskului! strigă Ostap, când, duduind
ca un tractor, maşina ajunse în dreptul lui Koreiko. Băile calde cu apă de mare mai
există? Teatrul oraşului e deschis? Cemomorskul a fost, sau încă nu, declarat
porto-franco?
     Dar Ostap nu primi nici un răspuns. Kozlevici apăsă pe acceleraţie şi
"Antilopa" îl înecă pe primul locuitor al Cemomorskului într-un nor de fum
albăstrui.
     — Ei, spuse Ostap lui Balaganov care se trezise, şedinţa continuă. Adu-l
încoace pe Rockefeller-ul dumitale clandestin, să ţi-l dezbrac pe loc. Of, m-am
săturat de atâţia prinţi şi cerşetori!




Partea a doua
CEI DOI MAEŞTRI


CAPITOLUL X
TELEGRAMA FRAŢILOR KARAMAZOV

     De câtva timp, milionarul clandestin simţea aţintită asupra lui atenţia
neobosită a cuiva. La început, n-ar fi putut spune nimic precis. Doar că-i dispăruse
sentimentul acela obişnuit şi liniştitor de a se şti singur. Apoi însă, începură să
apară simptoame mai îngrijorătoare.
     Într-o zi, pe când Koreiko mergea ca de obicei cu pasul său măsurat la
serviciu, chiar lângă "Hercules" fu oprit de un cerşetor obraznic cu un dinte de aur.
Călcând pe şireturile de la indispensabili, care îi atârnau la spate, cerşetorul îl
prinse pe Alexandr Ivanovici de braţ şi mormăi repede:
     — Dă-mi un milion, dă-mi un milion, dă-mi un milion! După aceea, cerşetorul
scoase o limbă groasă şi murdară şi începu să aiureze. Era un cerşetor obişnuit, pe
jumătate idiot, cum se întâlnesc adesea în oraşele din sud. Totuşi, Koreiko se simţi
tare tulburat când veni sus, în biroul său de la serviciul financiar.
     După această întâlnire începură să se petreacă tot soiul de drăcovenii.
     Într-o noapte, la ora trei, Alexandr Ivanovici fu trezit din somn de o telegramă.
Clănţănind din dinţi de frigul care îl apucase dându-se jos din patul cald în
răcoarea zorilor, milionarul desfăcu depeşa şi citi:
     "Schimbată faţă contesa fuge iaz."
      — Care contesă? şopti buimac Koreiko, stând cu picioarele goale pe coridor.
      Dar nu-i răspunse nimeni. Poştaşul plecase. În grădiniţa din curte nişte
porumbei gungureau pătimaş. Ceilalţi locatari dormeau. Alexandr Ivanovici suci şi
învârti telegrama pe o parte şi pe alta. Da, adresa era exactă. Numele la fel.
      "Alexandr Koreiko Malaia Kasatelnaia 16. Schimbată faţă contesa fuge iaz."
      Alexandr Ivanovici nu pricepu nimic, dar se nelinişti atât de tare, încât arse
telegrama la flacăra lumânării.
      În aceeaşi zi, la ora şaptesprezece şi treizeci şi cinci de minute, sosi a doua
telegramă:
      "Şedinţa continuă stop un milion de sărutări."
      Alexandr Ivanovici păli de furie şi rupse telegrama bucăţi-bucăţele. Dar în
aceeaşi noapte mai primi încă două telegrame fulger.
      Prima:
      "Încărcaţi portocalele butoaie fraţii Karamazov."
      Şi a doua:
      "Spart gheaţa stop parada o comand eu."
      După aceasta i se întâmplă lui Alexandr Ivanovici ceva foarte neplăcut la
serviciu. Rugat de Cevajevskaia să înmulţească în gând nouă sute optzeci şi cinci
ori treisprezece, greşi, ceea ce nu i se mai întâmplase niciodată în viaţa. Dar acum
nu-i mai ardea de exerciţii aritmetice. Telegramele acelea trăsnite nu-i mai ieşeau
din cap.
      — În butoaie, şoptea el, privindu-l fix pe bătrânul Kukuşkind. Fraţii
Karamazov. Curată porcărie!
      Căuta să se liniştească cu gândul că e vorba de glumele nevinovate ale unor
prieteni, dar fu nevoit să abandoneze repede această ipoteză. Nu avea prieteni. Cât
despre colegii de birou, aceştia erau oameni serioşi care îşi permiteau glume numai
o dată pe an: de 1 aprilie. De altfel, chiar şi în această zi a farselor amuzante, a
păcălelilor nevinovate, făceau veşnic aceeaşi glumă sinistră: băteau la maşină o
scrisoare falsă de concediere a lui Kukuşkind şi i-o puneau pe birou. Şi de şapte ani
în şir, bătrânul îşi ducea repede, de fiecare dată, mâna la inimă, ceea ce-i amuza
grozav pe toţi. În afară de asta, ei nu erau bogaţi, ca să-şi permită să trimită
telegrame.
      După telegrama în care Cetăţeanul necunoscut înştiinţa că parada o va
comanda el şi nimeni altcineva, veni o perioadă de linişte. Alexandr Ivanovici nu
mai fu tulburat timp de trei zile. Începuse chiar să se obişnuiască cu ideea că tot ce
se întâmplase nu-l priveşte, când iată că-i sosi un plic gros, recomandat. El
cuprindea o carte intitulată Rechinii capitalişti, cu subtitlul: "Biografii ale
milionarilor americani."
      Altădată, Koreiko ar fi cumpărat şi singur o carte atât de interesantă, dar
acum se strâmbă de groază. Prima frază era subliniată cu creion albastru şi suna
astfel:
      "Toate marile averi din zilele noastre au fost strânse prin mijloace dintre cele
mai necinstite."
      Pentru orice eventualitate, Alexandr Ivanovici hotărî să întrerupă deocamdată
vizitele la gară, unde îşi avea scumpa lui valiză. Era extrem de neliniştit.
      — Principalul este să provoci derută în lagărul inamic, spunea Ostap,
plimbându-se prin odaia sa spaţioasă de la hotelul "Karlsbad". Duşmanul trebuie
să-şi piardă echilibrul sufletesc. Acest lucru nu e chiar atât de greu de făcut. În
definitiv, oamenii se sperie cel mai mult de ceea ce nu înţeleg. Şi eu am fost cândva
un mistic individualist şi ajunsesem într-o asemenea stare, încât oricine ar fi putut
să mă sperie cu un simplu pumnal finlandez. Da, da. Cât mai multe lucruri de
neînţeles. Sunt convins că ultima mea telegramă: "Alături de tine în toate gândurile
mele", i-a produs omului nostru o impresie zguduitoare. Toate acestea sunt un fel
de superfosfat, îngrăşăminte. Lasă-l să se neliniştească! Victima trebuie obişnuită
cu ideea că va fi nevoită să dea bani. Ea trebuie dezarmată din punct de vedere
moral, trebuie înăbuşite în ea instinctele reacţionare de proprietate.
      După ce rosti acest discurs, Bender se uită sever la subalternii săi. Balaganov,
Panikovski şi Kozlevici şedeau cuviincios în fotolii roşii de pluş, cu franjuri şi
ciucuri. Se simţeau intimidaţi. Îi zăpăcea viaţa, pe picior mare, pe care o ducea
comandorul, după cum îi tulburau lambrechinele aurite, covoarele în culori vii de
chimicale şi gravura Cristos în mijlocul poporului.
      Trăseseră tustrei şi cu "Antilopa" patru la un han şi veneau la hotel numai ca
să primească instrucţiuni.
      — Panikovski, spuse Ostap, ai avut sarcina să te întâlneşti astăzi, pentru a
doua oară, cu clientul nostru şi să-i ceri un milion, însoţind această cerere cu un
râs de idiot.
      — De cum m-a văzut, a trecut pe trotuarul celălalt, răspunse Panikovski,
încântat de sine.
      — Bine. Înseamnă că totul merge cum trebuie. Clientul începe să fie nervos.
Acum trece de la nedumerirea tâmpă la frica fără motiv. Sunt convins că noaptea
sare din pat şi geme de ţi-e mai mare mila: "Mamă, mamă". Încă puţin, o picătură,
o ultimă atingere de penel şi va fi mort, copt. Se va duce plângând la bufet şi va
scoate de acolo farfurioara cu chenar albastru...
      Ostap îi făcu cu ochiul lui Balaganov. Balaganov îi făcu cu ochiul lui
Panikovski. Panikovski îi făcu cu ochiul lui Kozlevici şi, deşi cinstitul Kozlevici nu
pricepuse absolut nimic, începu, la rândul lui, să clipească; şi nu numai cu un sin-
gur ochi, ci cu amândoi. Amicalele semne cu ochiul continuară încă multă vreme în
camera de la hotelul "Karlsbad", însoţite de râsete, plescăituri cu limba şi chiar de
hâţâneli în fotoliile roşii de pluş.
      — Destul cu veselia, porunci Ostap. Deocamdată farfurioara cu bani se află în
mâinile lui Koreiko, dacă, într-adevăr, această farfurioară miraculoasă există.
      După aceste cuvinte, Bender îi expedie pe Panikovski şi Kozlevici la han,
poruncindu-le ca "Antilopa" să fie gata de plecare în orice moment.
      — Aşadar, Şura, spuse el, când rămase singur cu Balaganov, de telegrame nu
mai e nevoie. Munca pregătitoare poate fi considerată ca fiind terminată. Începe
lupta activă. Ne ducem acuşica să-l vedem pe preţiosul nostru viţeluş
îndeplinindu-şi obligaţiile de serviciu.
      Căutând să meargă la umbra difuză a salcâmilor, fraţii de lapte întru acelaşi
tată trecură prin grădina oraşului, unde jerba groasă a unei fântâni arteziene se
îndoia ca o lumânare, trecură pe lângă câteva berării cu vitrine de cristal şi se
opriră în colţul străzii Mehring. Nişte florărese cu feţe roşii ca de marinari îşi
scăldau marfa delicată în lighene smălţuite. Asfaltul, încins de soare, sfârâia sub
picioare. Dintr-o lăptărie cu pereţii căptuşiţi cu plăci albastre de faianţă ieşeau
câţiva cetăţeni, ştergându-şi în mers buzele mânjite de chefir.
      Literele groase ca nişte macaroane de lemn aurit care alcătuiau cuvântul
"Hercules" sclipeau atrăgător. Razele soarelui sclipeau şi ele în geamurile uriaşe ale
uşii turnante. Ostap şi Balaganov intrară în hol şi se amestecară în mulţimea de
oameni preocupaţi.


CAPITOLUL XI
PERSONALUL DE LA "HERCULES"
     Oricât se străduiau şefii ce se schimbau des la conducerea lui "Hercules" să
facă să dispară din clădire izul de hotel, nu izbuteau şi pace. Oricât încercau
administratorii să acopere vechile inscripţii, ele tot ieşeau la suprafaţă. Ba vedeai la
secţia comercială cuvântul "Separeuri", ba întrezăreai, pe uşa de sticlă mată a
biroului unde lucrau dactilografele, inscripţia "Madamă de serviciu", ba apărea pe
pereţi câte o mână cu arătător de aur, îndreptat spre o firmuliţă cu textul francez
"Pour dames" etc. Cu un cuvânt, se simţea hotelul în toate şi peste tot.
     Funcţionarii mai mărunţi lucrau în camerele de câte o rublă pe noapte, de la
etajul trei, unde trăgeau pe vremuri preoţii de ţară, veniţi la congresele eparhiale
sau comis-voiajorii de mâna a doua, cu mustăcioare à la Varşovia. Acolo mai
mirosea încă şi acum a sudoare de subsuori şi mai erau instalate nişte lavoare roz,
din tablă. În camerele mai bunişoare, unde stăteau altădată regii biliardului şi
artiştii dramatici din provincie, se instalaseră şefii de secţii, ajutoarele lor şi
administratorul. În odăile acestea era ceva mai frumos: existau garderobe cu
oglinzi, iar pe jos — linoleum roşu. În camerele luxoase, cu baie şi alcovuri, se
stabiliseră şefii cei mari. În băile albe erau depozitate dosarele, iar în alcovurile
întunecoase atârnau diagrame şi scheme, care arătau plastic structura de la
"Hercules", precum şi legăturile sale cu unităţile din regiunile periferice. Aici se
păstraseră idioatele canapeluţe aurite, covoarele şi noptierele cu plăci de marmură.
În unele alcovuri se aflau chiar nişte paturi mari, cu tăbliile nichelate şi cu bile, pe
care, de asemenea, domneau dosare şi zăcea corespondenţa, ceea ce prezenta o
mare comoditate, căci astfel aveai întotdeauna hârtiile la îndemână.
     Într-una din aceste odăi, la numărul 5, stătuse în 1911 celebrul scriitor
Leonid Andreev. Toţi salariaţii de la "Hercules" ştiau acest lucru şi n-am putea
spune din ce motiv numărul 5 avea în instituţie o faimă proastă.
     Tuturor salariaţilor cu funcţii de răspundere care îşi instalaseră biroul la
numărul 5 li se întâmplase, matematic, câte un bucluc. Nu apuca bine omul să se
familiarizeze cu munca şi era scos şi mutat în altă parte. Şi încă era bine când
scăpa numai cu atât, căci de multe ori se mai adăugau mustrări şi bobârnace prin
presă, şi lucruri şi mai şi, de care te ia cu frig numai să le pomeneşti.
     — O cameră demoniacă, afirmau într-un glas cei loviţi. Cine ar fi putut să
bănuiască?
     Şi pe capul scriitorului, autorul înfiorătoarei Poveşti a celor şapte spânzuraţi,
cădeau cele mai groaznice acuzaţii, de parcă el ar fi fost vinovat că tov. Lapşin
angajase în slujbă şase voinici ca din poveşti, fraţi buni cu el, tov. Spravcenko se
bizuise în colectarea scoarţei de copaci pe mersul de la sine, din care pricină
colectările n-au izbutit, că tov. Indokitaiski pierduse la cărţi 7 384 ruble şi 3 copeici
din banii statului. Oricât s-a dat peste cap Indokitaiski şi oricât a căutat el să
dovedească la instanţele respective că cele 3 copeici le-a cheltuit pentru stat şi că
poate prezenta piese justificative pentru această sumă, nimic nu i-a ajutat. Umbra
răposatului scriitor era neîndurătoare şi, într-o seară de toamnă, Indokitaiski fu
dus la repaus. Într-adevăr, camera aceasta, numărul 5, era cu totul nefastă.
     Şeful cel mare peste tot "Hercules", tov. Polâhaev, era instalat în fosta grădină
de iarnă şi puteai mereu s-o vezi pe secretara lui, Serna Mihailovna, alergând
printre palmierii şi sicomorii rămaşi intacţi. Tot în fosta grădină se afla şi o masă
lungă, ca un peron de gară, acoperită cu postav zmeuriu, la care aveau loc şedinţele
dese şi lungi ale conducerii. Iar de câtva timp în camera nr. 262, unde odinioară
fusese un mic oficiu, se instalase comisia de comprimări, alcătuită din opt tovarăşi
cu ochi cenuşii, care nu se remarcau prin nimic deosebit. Ei veneau regulat, în
fiecare zi, şi citeau mereu nişte hârtii de serviciu.
      În timp ce Ostap şi Balaganov urcau scara, se auzi o sonerie de alarmă şi
dintr-o dată ţâşniră din toate odăile funcţionarii. Viteza cu care fu efectuată
această manevră amintea de ceea ce se întâmplă pe un vas când se comandă:
"Toată lumea pe punte!". Dar aici nu era vorba de o salvare de la un naufragiu, ci de
pauza pentru micul dejun. Unii dintre funcţionari dădură fuga să ajungă mai
repede la bufet, ca să mai apuce sandvişurile cu icre de Manciuria. Alţii se plimbau
deja pe coridoare, mestecând.
      De la secţia de planificare ieşise un funcţionar cu un chip deosebit de distins.
Pe faţa-i palidă şi amabilă atârna o bărbuţă rotundă, lăsată de curând să crească.
Ţinea în mână o chiftea rece, pe care o ducea mereu la gură, după ce mai întâi o
examina atent, cu privirea.
      Funcţionarul fu tulburat din această ocupaţie de Balaganov, care dorea să afle
la ce etaj se află secţia financiară şi de contabilitate.
      — Nu vezi, tovarăşe, că îmi iau gustarea? îl repezi funcţionarul, întorcându-i
indignat spatele.
      Şi fără a mai da nici cea mai mică atenţie fraţilor Schmidt, îşi trecu ochii
asupra ultimei bucăţele de chiftea. După ce o privi cu luare-aminte din toate părţile
şi o şi mirosi în semn de adio, funcţionarul o vârî în gură, îşi bombă pieptul, îşi
scutură firimiturile de pe haină şi se apropie încet de un alt funcţionar, care stătea
lângă uşa biroului său.
      — Ei, ce se aude? îl întrebă el, uitându-se în jur. Cum te simţi?
      — Mai bine nu mă mai întreba, tovarăşe Bomze, răspunse colegul şi, după ce
se uită şi el în jur, adăugă: Parcă asta e viaţă? Nici o posibilitate de manifestare
pentru individ. Mereu acelaşi lucru: planul cincinal în patru ani, planul cincinal în
trei ani.
      — Da, da, răspunse în şoaptă Bomze, e pur şi simplu îngrozitor! Sunt întru
totul de acord cu dumneata. Nici un fel de posibilităţi pentru individ, nici un
stimulent, nici o perspectivă personală. Ştii, până şi nevastă-mea care e gospodină
spune că n-ai nici un stimulent, nici o perspectivă personală. Oftând, Bomze se
îndreptă spre un alt funcţionar.
      — Ei, ce se mai aude? întrebă el, arborând dinainte un zâmbet amar. Cum o
duci?
      — Păi, uite, m-am întors azi dimineaţă din deplasare, îi răspunse cel întrebat.
Am avut norocul să vizitez un sovhoz. E ceva grandios. O fabrică de cereale! Nici
nu-ţi închipui, dragul meu, ce înseamnă planul cincinal, ce înseamnă voinţa colec-
tivului!
      — Cu alte cuvinte, exact ceea ce spuneam eu adineauri! exclamă cu entuziasm
Bomze. Voinţa colectivului! Planul cincinal în patru ani, chiar în trei, iată
stimulentul care... Uite, s-o luăm, de pildă, chiar pe nevastă-mea. Deşi e
gospodină, se închină şi ea în faţa industrializării. Putem spune că sub ochii noştri
creşte o viaţă nouă!
      Şi se îndepărtă clătinând vesel din cap. După un minut, îl ţinea de mânecă pe
blândul Borisohlebski şi-i spunea:
      — Ai dreptate! Şi eu sunt de aceeaşi părere. Ce rost are să construieşti
Magnitogorsk-uri, sovhozuri, tot felul de combine, când nu dai omului viaţă
personală, când individualitatea este oprimată?
      Iar peste un alt minut, vocea lui puţin cam surdă se auzea pe palierul scării:
      — Chiar asta spuneam şi eu adineauri tovarăşului Borisohlebski. Ce rost are
să ne văităm că individualitatea omului, viaţa personală sunt lăsate deoparte, când
în faţa ochilor noştri se ridică fabrici de cereale, Magnitogorsk-uri, tot felul de
combine, betoniere, când colectivul...
      În timpul pauzei, Bomze, căruia îi plăceau contactele spirituale, reuşi să stea
de vorbă cu vreo zece colegi. Subiectul fiecărei convorbiri putea fi uşor ghicit după
expresia feţei sale care, de la amărăciunea ce i-o întipărea oprimarea individu-
alităţii, trecea repede la zâmbetul luminos al entuziasmului. Dar indiferent care
erau sentimentele ce-l stăpâneau pe dinăuntru, de pe faţa lui Bomze nu dispărea
nici un moment distincţia înnăscută. Şi toată lumea, începând cu tovarăşii
conştienţi din Comitetul Sindical şi terminând cu Kukuşkind, care nu ajunsese
încă la o maturitate politică, toţi îl socoteau pe Bomze un om corect şi mai ales
principial. De altfel, asta era şi propria părere despre sine însuşi.
      Soneria zbârnâi din nou, anunţând sfârşitul manevrei. Funcţionarii se
întoarseră în camere. Munca fu reluată.
      La drept vorbind, cuvintele "munca fu reluată" nu aveau nici o legătură cu
activitatea directă a lui "Hercules", care, potrivit statutului de organizare, consta în
diferite operaţiuni comerciale din domeniul materialelor lemnoase şi al cherestelei.
În ultimul an, personalul de la "Hercules", renunţând să se mai ocupe de
plicticoasele bârne, foi de placaj, cedri de export şi alte lucruri neinteresante, avea
o altă preocupare pasionantă: lupta pentru local, pentru iubitul hotel unde îşi
aveau sediul.
      Preocuparea a început de la o hârtiuţă pe care o aduse într-o zi, într-un
registru legat în pânză, cu adrese, un curier leneş de la secţia Gospodăriei
Comunale.
      "O dată cu primirea prezentei — scria în acea hârtiuţă — vi se pune în vedere
să eliberaţi în termen de o săptămână clădirea fostului hotel «Cairo» şi s-o predaţi,
împreună cu tot inventarul fostului hotel, Trustului hotelurilor. Vi se pune, în
schimb, la dispoziţie, sediul fostei societăţi pe acţiunii «Tabla şi Jetonul». Motivul:
hotărârea Sovietului orăşenesc din 12/1929."
      Seara, hârtiuţă ajunse pe biroul tovarăşului Polâhaev, care şedea la umbra
electrică a palmierilor şi sicomorilor.
      — Cum? strigă nervos directorul de la "Hercules". Îmi scriu "Vi se pune în
vedere"! Mie, care sunt subordonat direct centrului! Ce, au înnebunit? Sau cum?
      — Mai lipsea să fie scris "Vi se ordonă", turnă gaz peste foc Serna Mihailovna.
Bădăranii!
      — Are haz chestia asta, spuse Polâhaev, zâmbind sumbru. Şi răspunsul fu
dictat imediat în termenii cei mai categorici. Directorul de la "Hercules" refuza să
elibereze localul.
      — Să ştie altă dată că eu nu-s ordonanţa lor şi că mie nu mi se poate scrie "Vi
se pune în vedere", bombăni tovarăşul Polâhaev, care scoase din buzunar o
ştampilă de cauciuc cu parafa sa şi, de emoţie, aplică semnătura de-a-ndoaselea.
      Şi din nou un curier molâu, de data asta de la "Hercules", o porni agale pe
străzile scăldate în soare, oprindu-se lângă gheretele cu cvas, vârându-şi nasul în
toate scandalurile de pe stradă şi agitând cu disperare registrul cu corespondenţa.
      O săptămână după asta, funcţionarii de la "Hercules" dezbătură situaţia. Erau
cu toţii de acord că Polâhaev nu va admite să i se surpe în felul acesta autoritatea.
      — Nu-l cunoaşteţi încă pe Polâhaev al nostru, spuneau vitejii de la secţia
financiară. Ăsta nu-i dus la biserică. Pe el nu-l răstorni cu o simplă hotărâre.
      Curând după asta, tovarăşul Bomze ieşi din biroul şefului ţinând în mână o
listă mică cu funcţionari aleşi. Se ducea dintr-o secţie în alta, se apleca la urechea
persoanelor trecute pe listă şi le şoptea pe un ton misterios:
      — O mică agapă. Câte trei ruble de căciulă. Îl sărbătorim pe Polâhaev care
pleacă.
      — Cum asta? săreau speriaţi funcţionarii. Pleacă Polâhaev? Îl scoate?
     — Nu, vai de mine. Pleacă pentru o săptămână la centru să intervină în
legătură cu localul. Ai grijă să nu vii târziu. Exact la ora opt, la mine.
     Agapa fu foarte veselă. Funcţionarii, care se uitau cu devotament la Polâhaev
ce şedea cu paharul de vin în mână, băteau scandat din palme şi cântau:
     — Pân' la fund, pân' la fund, pân' la fund, pân' la fund, pân' la fund, pân' la
fund.
     Băură până când iubitul director goli un număr zdravăn de pahare cu vin şi de
păhărele pentru rachiu, după care începu şi el, cu o voce nesigură, cântecul: Pe
vechiul drum spre Kaluga, la versta patruzeci şi nouă. Dar nimeni nu află ce s-a
întâmplat la această verstă, căci, pe neaşteptate, Polâhaev trecu la un alt cântec:

     Trece, trece, trece
     Trambalaiul 10
     Îl calcă pe unul
     Şi îl lasă rece
     Şi-atunci lumea-ntreagă
     Începe să-l tragă
     Pe cel mort din tram
     Tararam — taram.

      După plecarea lui Polâhaev, productivitatea muncii la "Hercules" scăzu
întrucâtva. Era caraghios să lucrezi din plin, fără să ştii dacă vei rămâne în local,
sau dacă va trebui să te cari cu toate obiectele de birou la "Tabla şi Jetonul". Dar şi
mai caraghios ar fi fost să lucrezi din plin după reîntoarcerea lui Polâhaev. După
expresia lui Bomze, el se întoarse călare pe situaţie, clădirea rămase a
"Hercules"-ului şi în orele de lucru funcţionarii trudeau din greu să găsească
anecdote pe seama secţiei Gospodăriei Comunale.
      Instituţia înfrântă ceru să i se dea cel puţin lavoarele şi paturile blindate, dar
Polâhaev, ameţit de succes, nici nu catadicsi să răspundă. Bătălia reîncepu atunci
cu o nouă vigoare. Plângeri peste plângeri zburau la centru. Polâhaev pleca
personal să obţină respingerea lor. Tot mai des se auzea acasă la Bomze
triumfătorul "pân' la fund" şi pături din ce în ce mai largi de salariaţi erau antrenaţi
în lupta pentru local. Materialul lemnos şi cheresteaua fură treptat uitate. Când
Polâhaev găsea subit pe biroul său o hârtie în legătură cu cedrii de export sau cu
foile de placaj, era atât de uimit, încât trebuia să lase să treacă o bucată de vreme
până să priceapă ce i se cere. Acum era preocupat cu îndeplinirea unei sarcini
extrem de importante: căuta să atragă, ispitindu-i cu o leafă mai mare, doi dintre
funcţionarii deosebit de primejdioşi de la secţia Gospodăriei Comunale.
      — Ai avut noroc, îi spuse Ostap însoţitorului său. Asişti la un eveniment
nostim. Ostap Bender păşeşte pe urmele calde. Învaţă! Un purice penal ca
prietenul dumitale Panikovski i-ar fi scris lui Koreiko: "Pune în curte sub lada de
gunoi şase sute de ruble, că altfel va fi rău de tine", iar în loc de semnătură ar fi
desenat o cruce, un craniu şi o luminare. Sonia Mânuţă de Aur, ale cărei merite nu
vreau deloc să le minimalizez, ar fi recurs în cele din urmă la o hoţie ordinară, care
i-ar fi adus vreo mie cinci sute de ruble. Ca paţachinele! Să-l luăm, în sfârşit, pe
cornetul Savin. Escroc excepţional, de talie mare. Ce ar fi făcut el? Ar fi venit acasă
la Koreiko, deghizat în regele Bulgariei, ar fi făcut scandal la administraţie şi ar fi
stricat totul. Pe când eu, după cum vezi, nu mă grăbesc. Ne aflăm la Cernomorsk
de o săptămână şi abia astăzi mă duc la prima întâlnire... Aha, uite şi secţia
financiară! Ei, mecanic de bord, arată-mi pacientul. Dumneata eşti doar specialist
în Koreiko. Intrară în sala plină de lume, unde domnea un zgomot nemaipomenit şi
Balaganov îl conduse pe Bender într-un colţ, unde dincolo de o bară galbenă
şedeau Cevajevskaia, Koreiko, Kukuşkind şi Dreifus. Balaganov dădu să ridice
mâna ca să i-l arate pe milionar, dar Ostap îi şopti furios:
      — Poate vrei să şi ţipi în gura mare: "Uite-l pe bogătaş. Puneţi mâna pe el!"
Tăcere! Ghicesc eu singur. Care o fi din cei patru?
      Ostap se instală pe pervazul răcoros de marmură şi, bălăbănind din picioare
ca un copil, începu să raţioneze:
      — Fata nu contează. Rămân deci trei: lingăul cu mutra roşie şi cu ochi
decoloraţi, bătrânelul ăla ca o ciupercă, cu ochelari cu ramă de metal, şi dulăul cel
gras cu mutra serioasă. Pe bătrânelul-ciupercă îl elimin cu indignare. În afară de
vata din urechile lui miţoase, nu posedă nici un fel de valori. Rămân doi: dulăul şi
lingăul cu ochi decoloraţi. Care dintre ei e Koreiko? Trebuie să ne gândim.
      Ostap întinse gâtul şi începu să-i compare pe cei doi candidaţi. Mişca atât de
repede capul într-o parte şi alta de parcă ar fi urmărit un meci de tenis şi i-ar fi
alergat ochii după fiecare minge.
      — Ştii, mecanic de bord, zise el în cele din urmă, dulăul cel gras se potriveşte
mai bine cu rolul de milionar clandestin decât lingăul cu ochi decoloraţi. Uite ce
neliniştit îi lucesc ochii. Nu poate sta locului, n-are răbdare, ar vrea să ajungă mai
repede acasă şi să-şi vâre labele în pachetele cu cervoneţi. Desigur că el este
colecţionarul de carate şi dolari. Nu vezi că mutra lui grasă nu-i decât o combinaţie
democratică între tipul lui Shylock, al Cavalerului Avar şi al lui Harpagon? Pe când
celălalt, cu ochii decoloraţi, e o nulitate, un şoarece sovietic. Desigur că şi el are
avere: douăsprezece ruble la casa de economii. Limita maximă a viselor lui
nocturne este să-şi cumpere un loden păros cu guler din piele de viţel. Ăsta nu-i
Koreiko, ăsta-i un şoarece care...
      Dar strălucitorul discurs al marelui maestru fu întrerupt în clipa aceea de un
strigăt viguros, care răsună din fundul sălii serviciului financiar şi care era, fără
îndoială, al unui funcţionar care îşi câştigase dreptul să strige:
      — Tovarăşe Koreiko! Unde sunt datele cu privire la datoria ce o are faţă de noi
secţia comunală? Tovarăşul Polâhaev le cere de urgenţă.
      Ostap îl călcă pe Balaganov pe picioare. Dar dulăul continua să scârţâie
netulburat cu peniţa. Dulăul, la trăsăturile căruia contribuiseră Shylock,
Harpagon şi Cavalerul Avar, nici nu se mişcă. În schimb, blondul cu mutră roşie şi
ochi decoloraţi, această nulitate, acest şoarece sovietic ce visa un loden cu guler de
viţel, începu să se agite cu o vioiciune neobişnuită. Scormoni cu zgomot prin
sertare, scoase o hârtiuţă şi alergă repede spre cel care-l chemase.
      Marele maestru înghiţi în sec şi se uită iscoditor la Balaganov. Şura râse.
      — Da, făcu Ostap, după o scurtă tăcere. Ăsta n-o să aducă banii pe
farfurioară. Poate doar dacă o să-l rog frumos de tot. E un obiect demn de respect.
Să ieşim acum mai repede la aer. În creierul meu a luat naştere o combinaţie
amuzantă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, deseară vom pipăi pentru prima oară ugerul
domnului Koreiko. Operaţia asta o vei face dumneata, Şura.

CAPITOLUL XII
HOMER, MILTON ŞI PANIKOVSKI

    Instrucţiunile erau cât se poate de simple:
    1. Cetăţeanul Koreiko trebuie întâlnit întâmplător pe stradă.
    2. Să nu fie bătut sub nici un motiv şi să nu se folosească în general
constrângeri prin mijloace fizice.
    3. Să se ia tot ce se va găsi în buzunarele cetăţeanului mai sus menţionat.
      4. Să se raporteze de executare.
      Cu toate că instrucţiunile date de marele maestru erau cât se poate de simple
şi de limpezi, între Balaganov şi Panikovski se iscă o discuţie aprinsă. Fiii
locotenentului şedeau pe o bancă verde din parcul oraşului şi se uitau cu interes la
intrarea în "Hercules". În focul gâlcevii nici nu băgară de seamă că vântul îi
împroşca cu stropi de la fântâna arteziană. Scuturau numai din cap şi se uitau fără
să priceapă nimic la cerul senin, continuând să se certe.
      Panikovski, care, din pricina căldurii, înlocuise haina groasă de pompier cu o
cămaşă de stambă cu guler "Danton", avea un aer semeţ. Era foarte mândru de
misiunea pe care o primise.
      — Numai furtul, spunea el.
      — Numai jaful, obiecta Balaganov, care era şi el mândru de încrederea ce i-o
arătase comandorul.
      — Eşti o stârpitură, un netrebnic, declară Panikovski, uitându-se cu dezgust
la interlocutorul său.
      — Iar dumneata un chiomp, spuse Balaganov. Acum şeful sunt eu!
      — Cine?
      — Eu! Mie mi s-a încredinţat misiunea.
      — Dumitale?
      — Mie.
      — Ţie?
      — Da' cui? Nu cumva vrei să spui că ţie?
      Şi discuţia trecu într-un domeniu care nu mai avea nimic comun cu
instrucţiunile primite. Escrocii se înfierbântară până într-atât, încât începură să se
înghiontească şi să strige care mai de care: "Dar tu cine eşti?" Asemenea acţiuni
preced de obicei o bătălie generală, cu care prilej adversarii îşi aruncă şepcile pe
jos, îi cheamă pe trecători ca martori şi-şi mânjesc obrajii ţepoşi cu stropi de
lacrimi, ca bebeluşii.
      Dar bătălia nu se dezlănţui. Când ajunseră la momentul cel mai potrivit
pentru prima palmă, Panikovski îşi retrase deodată mâinile şi consimţi să-l
recunoască pe Balaganov şef ierarhic.
      Îşi adusese pesemne aminte că fusese de multe ori bătut de către persoane ce
lucrau pe cont propriu şi de către colective întregi şi că se alesese cu contuzii destul
de dureroase. După ce preluă puterea, Balaganov se făcu dintr-o dată mai blând.
      — De ce nu l-am jefui? spuse el mai puţin stăruitor. Oare e aşa de greu?
Koreiko merge seara pe stradă. E întuneric. Eu mă apropii de el din stânga.
Dumneata, din dreapta. Eu îi dau un ghiont în şoldul stâng, dumneata, în cel
drept. Dobitocul se opreşte şi-mi spune: "Bătăuşule!" "Cine-i bătăuş?" îl întreb eu.
"Cine-i bătăuş?" îl întrebi dumneata şi-l înghesui din dreapta. Şi atunci eu îi dau
una peste gu.. Nu, nu-i voie să-l batem!
      — Tocmai asta e, că nu putem să-l batem, suspină făţarnic Panikovski. Nu ne
dă voie şeful.
      — Ştiu şi eu asta... Aşadar, eu îl ţin de mâini, iar dumneata vezi dacă n-are în
buzunare ceva de prisos. Cum se obişnuieşte în cazuri din astea, el începe să strige:
"Miliţia!" şi atunci eu îl... Eh, fir-ar al dracului! Nu-l putem bate. Şi, la urmă,
plecăm acasă. Ei, ce zici de plan?
      Dar Panikovski evită să dea un răspuns direct. Luă din mâinile lui Balaganov
bastonul cioplit, din acelea care se vând în staţiunile balneare, şi după ce desenă pe
nisip o linie dreaptă, spuse:
      — Uită-te aici. În primul rând, ar trebui să aşteptăm seara. În al doilea rând...
      Şi Panikovski trase de la capătul din dreapta al liniei, vertical, o
perpendiculară ondulată.
      — În al doilea rând, s-ar putea ca deseară el nici să nu iasă în oraş. Şi chiar
dacă iese...
      Panikovski uni cele două linii printr-o a treia, care făcu ca pe nisip să apară
ceva asemănător cu un triunghi, şi încheie:
      — Cine ştie? Poate că iese să se plimbe cu un grup. Şi atunci? Ce părere ai
despre asta?
      Balaganov se uită cu respect la triunghi. Argumentele lui Panikovski nu i se
părură prea convingătoare, dar în triunghi se simţea o lipsă de perspective atât de
reală, încât Balaganov începu să şovăie. Simţind acest lucru, Panikovski nu mai
stătu pe gânduri şi spuse pe neaşteptate:
      — Du-te la Kiev! Du-te neapărat la Kiev! Şi atunci ai să înţelegi că am dreptate.
      — Ce-ţi veni? mormăi Şura. De ce să mă duc acolo?
      — Du-te la Kiev şi întreabă acolo ce făcea Panikovski înainte de revoluţie.
Întreabă! Întreabă neapărat!
      — Ce mă baţi la cap? făcu încruntat Balaganov.
      — Nu, te rog, întreabă! stăruia Panikovski. Du-te şi întreabă! Şi ai să vezi că o
să ţi se spună că înainte de revoluţie Panikovski era orb. Crezi că dacă n-ar fi fost
revoluţia aş fi ajuns copil al locotenentului Schmidt? Eram om bogat. Aveam
familie şi samovar nichelat pe masă. Vrei să ştii din ce trăiam? Din nişte ochelari
albaştri şi un baston.
      Şi scoase din buzunar un toc de carton cu înveliş de hârtie neagră pe care
sclipeau palid steluţe argintii, şi arătă ochelarii albaştri.
      — Uite ochelarii ăştia, spuse el oftând, m-au hrănit ani în şir. Ieşeam cu
ochelarii şi cu bastonul pe Kreşceatik şi rugam pe câte un domn mai bine îmbrăcat
să ajute pe un biet orb să treacă strada. Domnul mă lua de braţ şi mă conducea.
Până să ajungem pe trotuarul celălalt, nu mai avea ceas, dacă până atunci avea,
sau nu mai avea portofel. Pe vremea aia unii purtau cu ei portofele.
      — Şi de ce te-ai lăsat de afacerea asta? întrebă Balaganov interesat.
      — Revoluţia, răspunse fostul orb. Înainte îi dădeam sergentului care stătea în
colţul dintre Kreşceatik şi Proreznaia cinci ruble pe lună şi nimeni nu se atingea de
mine. Sergentul avea chiar grijă ca nimeni să nu-mi facă vreun rău. Era un om tare
cumsecade! îl chema Semion Vasilievici Nebaba. L-am întâlnit nu de mult. Acum e
critic muzical. Pe când astăzi... Parcă mai poţi să te înţelegi cu miliţia? N-am văzut
oameni mai răi ca ăştia. Au nivel ideologic, sunt un fel de agenţi de civilizare. Şi
uite, de aceea, dragă Balaganov, am fost nevoit la bătrâneţe să mă fac escroc. Dar
pentru o afacere atât de importantă ca asta am putea folosi vechii mei ochelari. E
mult mai sigur decât o încercare de jaf.
      După cinci minute, din toaleta publică în jurul căreia erau plantate tufe de
tabac şi mentă, ieşi un orb cu ochelari albaştri. Ţinând bărbia ridicată în sus, şi
bocănind mereu în faţa sa cu bastonul, se îndreptă spre ieşirea din grădină. În
urma lui mergea Balaganov. Panikovski era de nerecunoscut. Cu pieptul bombat şi
punând cu grijă picioarele pe trotuar, se apropia de case bocănind cu bastonul în
barele de la vitrine, dădea peste trecători şi, privind parcă prin ei, mergea înainte.
Lucra atât de conştiincios, încât strică chiar o mică coadă ce se formase lângă un
stâlp cu tăbliţa "Staţie de autobuz". Balaganov se minuna uitându-se la isteţul orb.
      Panikovski se află astfel în treabă, până când în uşa de la "Hercules" apăru
Koreiko. Balaganov începu să se agite. Mai întâi se apropie prea mult de locul
acţiunii, apoi fugi prea departe. Şi abia după acest du-te vino ocupă o poziţie bună
ca post de observaţie, lângă un chioşc de fructe. Nu se ştie de ce simţi în gură un
gust scârbos, de parcă ar fi supt o jumătate de oră o clanţă de aramă. Dar urmărind
mişcările lui Panikovski, se linişti.
      Balaganov văzu pe orb venind spre milionar, agăţându-l cu bastonul de
picioare şi împingându-l cu umărul, după care schimbară pare-se câteva cuvinte,
în urma cărora Koreiko zâmbi, îl luă pe orb de braţ şi-l ajută să coboare pe
caldarâm. Ca să pară un orb cât mai autentic, Panikovski izbea cu toată forţa cu
bastonul în pietrele pavajului şi ridica în sus capul, parcă ar fi avut un frâu în gură.
De altfel, toate acţiunile următoare ale orbului se distinseră prin atâta eleganţă şi
precizie, încât Balaganov simţi că-l apucă invidia. Panikovski îl ţinea pe însoţitorul
lui de talie. Mâna îi alunecă apoi de-a lungul şoldului stâng al lui Koreiko şi se opri
o fracţiune de secundă deasupra buzunarului de la haina de pânză a milionarului
conţopist!
      — Hai, hai, şoptea Balaganov. Dă-i, nu te lăsa, bătrâne, acu-i acu!
      Dar tocmai în clipa aceea se zăriră sclipind nişte geamuri, un claxon suna
alarmat, pământul se cutremură şi un autobuz mare, alb, abia izbuti să frâneze în
mijlocul străzii. Simultan se auziră două ţipete:
      — Idiotule! Nu vezi autobuzul?! urlă Panikovski, care sărise din faţa roţii şi-l
ameninţa pe însoţitorul lui cu ochelarii smulşi de pe nas.
      — Nu e orb! strigă mirat Koreiko. Escrocule!
      Scena fu învăluită într-un fum albastru, autobuzul porni mai departe şi, când
perdeaua de fum se risipi, Balaganov îl văzu pe Panikovski înconjurat de un mic
grup de cetăţeni. În jurul falsului orb începuse mişcarea. Balaganov se apropie mai
mult. Lui Panikovski îi flutura pe faţă un zâmbet strâmb. El era ciudat de
nepăsător faţă de ceea ce se petrecea, deşi o ureche îi ardea atât de tare încât ar fi
putut să lumineze perfect o cameră obscură şi să servească admirabil cu rubiniul ei
la developarea unor clişee.
      Croindu-şi drum printre cetăţenii care dădeau fuga la locul incidentului din
toate direcţiile, Balaganov se repezi la hotelul "Karlsbad".
      Marele maestru şedea la o măsuţă de bambus şi scria.
      — Panikovski mănâncă bătaie! strigă Balaganov, oprindu-se ca o statuie în
uşă.
      — Deja? întrebă nepăsător Bender. Cam prea repede.
      — Panikovski mănâncă bătaie! repetă pe un ton disperat roşcovanul Şura. E
lângă "Hercules".
      — Ce zbieri ca un urs alb pe căldură? îl întrebă sever Ostap. De mult îl bate?
      — De vreo cinci minute.
      — Păi trebuia să spui asta de la început. Of, aiurit bătrân mai e! Hai să
mergem să privim. Ai să-mi povesteşti pe drum ce s-a întâmplat.
      Când marele maestru ajunse la faţa locului, Koreiko nu mai era acolo, dar în
jurul lui Panikovski fremăta o mulţime întreagă care împânzise strada.
Automobilele claxonau nerăbdător, oprite în faţa mulţimii de oameni. De la
ferestrele unui dispensar câteva surori în halate albe priveau spectacolul. Câinii
alergau cu cozile ridicate ca nişte baionete. Fântâna arteziană din grădina oraşului
nu-şi mai arunca stropii de apă în sus. După ce oftă hotărât, Bender se amestecă în
mulţime.
      — Pardon, ţipa el, pardon încă o dată! Vă rog să mă iertaţi, madam, nu cumva
dumneavoastră aţi pierdut la colţ un tichet de marmeladă? Daţi fuga repede acolo,
îl mai găsiţi. Ei, cetăţeni, lăsaţi să treacă experţii! Nu auzi, mă, epuraţiile, lasă-ne
să trecem!
      Folosind astfel politica biciului şi a zăhărelului, Ostap se strecură până în
centru, unde Panikovski îndura patimile. Acuma se puteau efectua şi la lumina
celeilalte urechi a violatorului de convenţii diferite lucrări fotografice. Când îl văzu
pe comandor, Panikovski lăsă capul în jos cu o mutră amărâtă.
      — Ăsta e? întrebă pe un ton aspru Ostap, dându-i lui Panikovski un ghiont în
spate.
      — Ăsta, confirmară bucuroşi numeroşii iubitori de adevăr. L-am văzut cu ochii
noştri.
      Ostap ceru cetăţenilor să facă linişte, scoase din buzunar un carneţel şi după
ce mai aruncă o privire lui Panikovski, zise poruncitor:
      — Rog pe martori să-şi declare numele şi adresa. Cine vrea să fie martor?
      S-ar putea crede că cetăţenii care dăduseră dovadă de atâta zel la prinderea
lui Panikovski se vor grăbi să lovească imediat în infractor cu depoziţiile lor. De fapt
însă, când auziră cuvântul "martori", toţi iubitorii de adevăr făcură nişte mutre
plictisite, începură să schimbe locurile şi să bată în retragere. În mulţime se
produseră goluri. Gloata se destrăma văzând cu ochii.
      — Ei, unde sunt martorii? repetă Ostap.
      Începu panica. Croindu-şi loc cu coatele, martorii o ştergeau care încotro şi
într-un minut strada îşi recăpătă aspectul normal. Automobilele se puseră în
mişcare; ferestrele dispensarului se închiseră, câinii începură să măsoare atent cu
privirea trunchiurile copacilor, iar în grădina oraşului, din fântâna arteziană ţâşni
un evantai proaspăt de apă, fâsâind ca apa minerală.
      După ce se încredinţă că strada e măturată de lume şi că Panikovski nu mai e
ameninţat de nici un pericol, marele maestru se repezi la el, furios:
      — Bătrân neputincios! Nebun fără geniu! Poftim, s-a găsit încă un mare orb —
Panikovski! Homer, Milton şi Panikovski! Frumoasă societate! Şi Balaganov?
Marinar de pe un vas în naufragiu. "Panikovski mănâncă bătaie, Panikovski
mănâncă bătaie!" Şi el... Hai să mergem în grădina publică. Vă aranjez eu acolo,
lângă fântâna arteziană, o scenă de n-o să mai ştiţi cine vă scuipa.
      Când ajunseră acolo, Balaganov dădu imediat toată vina pe Panikovski. Orbul
care se făcuse de râs invocă drept scuză nervii zdruncinaţi de atâţia ani de
peregrinări şi, printre altele, declară că toată vina e a lui Balaganov, care, după
cum se ştie, este un şnapan şi un om de nimic. Fraţii începură pe dată să se
împingă cu ghionturile unul pe celălalt. Se auziră şi exclamaţiile obişnuite: "Dar tu
cine eşti?" Din ochii lui Panikovski ţâşni o lacrimă mare, care prevestea o încăierare
generală, dar marele maestru strigă "brek" şi îi despărţi pe adversari exact ca
arbitrul pe ring.
      — De box o să vă ocupaţi în zilele libere, rosti el. Minunată pereche:
Balaganov, categoria cocoş, Panikovski, categoria găină fiartă! Da, domnilor
campioni, văd că din voi o să iasă ceva, când s-o face sită de mătase din coadă de
câine. Şi vă previn că asta se va termina prost. Vă voi concedia, cu atât mai mult cu
cât nu aveţi nici o valoare socială.
      Uitând de ceartă, Panikovski şi Balaganov începură să se jure şi să-l asigure
pe Ostap că până seara îi vor face neapărat o percheziţie lui Koreiko. Bender se
mulţumea să zâmbească ironic.
      — O să vezi, făcea pe grozavul Balaganov. Atac în plină stradă. Noaptea. Pe
întuneric. Aşa-i, Mihail Samuelevici?
      — Pe cuvânt de onoare, îl susţinu Panikovski. Eu şi cu Şura... să n-ai nici o
grijă! Ai de-a face doar cu Panikovski.
      — Asta mă şi indispune, zise Bender. Deşi, mă rog... Cum aţi zis? Pe
întuneric? Noaptea? Să vă vedem. În tot cazul, ideea este cam slăbuţă. Şi probabil
că şi executarea o să fie ca vai de lume.
      După câteva ore de staţionare pe stradă se iviră, în sfârşit, toate elementele
necesare: noaptea, întunericul şi pacientul în persoană, care ieşise cu o fată din
casa bătrânului rebusist. Fata nu fusese prevăzută în plan. Fraţii se mulţumiră
deocamdată să urmărească perechea care pornise la plimbare spre malul mării.
      O frântură de lună sta spânzurată jos, deasupra malului care se răcea. Pe
stânci şedeau îmbrăţişate ca pe veci perechi negre ca de bazalt. Marea glăsuia în
murmure despre dragostea până la mormânt, despre fericirea eternă, despre
suferinţele inimii şi despre tot felul de alte asemenea mărunţişuri inactuale. Stelele
vorbeau între ele, folosind alfabetul Morse, aprinzându-se şi stingându-se. Tunelul
de lumină al unui far lega ţărmurile golfului. Când dispăru, se mai văzu mult timp
în locul lui o coloană neagră.
      — Am obosit, se văita Panikovski, târându-se prin râpe după Alexandr
Ivanovici şi dulcineea lui. M-au ajuns bătrâneţele. Mi-e greu.
      Se împiedica de vizuinile popândăilor şi cădea, apucându-se cu mâinile de
turte uscate de balegă de vacă. Ar fi vrut să se ducă la han, la gospodarul Kozlevici,
cu care era atât de plăcut să bei un pahar de ceai şi să sporovăieşti despre câte şi
mai câte.
      Dar chiar în clipa când Panikovski hotărâse cu toată energia să plece acasă,
propunându-i lui Balaganov să ducă singur treaba la bun sfârşit, din faţa lor se
auzi:
      — Ce cald e! Dumneata nu te scalzi noaptea, Alexandr Ivanovici? Atunci,
aşteaptă-mă aici. Mă cufund numai o dată în apă şi vin.
      Se auzi zgomotul făcut de pietricele care se rostogoleau spre mare, rochia albă
dispăru şi Koreiko rămase singur.
      — Mai repede! şopti Balaganov, trăgându-l de mină pe Panikovski. Prin
urmare, eu mă apropii de el dinspre stânga, dumneata dinspre dreapta. Dar mai
repede!
      — Eu din stânga, spuse furios violatorul convenţiei.
      — Bine, bine, dumneata din stânga. Eu îl împing în şoldul stâng, nu, în cel
drept, iar dumneata îl înghesui din stânga.
      — De ce din stânga?
      — Of! Na-ţi-o! Ei, bine, fie din dreapta. El spune: "Bătăuşule", dumneata
întrebi: "Cine-i bătăuş?"
      — Nu, dumneata întrebi, nu eu.
      — Bine. Lasă că-i povestesc eu lui Bender. Deocamdată, hai! Prin urmare,
dumneata din stânga...
      Şi vitejii fii ai locotenentului se apropiară, cu teribilă spaimă în suflet, de
Alexandr Ivanovici.
      Planul fu nerespectat chiar din capul locului. În loc să se apropie dinspre
dreapta şi să-l înghiontească pe milionar în şoldul drept, potrivit celor stabilite,
Balaganov bătu pasul în loc şi deodată spuse:
      — N-aveţi cumva un chibrit să aprind ţigara?
      — Nu fumez, răspunse rece Koreiko.
      — Aşa, făcu prosteşte Şura, uitându-se la Panikovski. Dar nu ştiţi cât e
ceasul?
      — Trebuie să fie vreo douăsprezece.
      — Douăsprezece, repetă Balaganov. Hm... Habar n-aveam.
      — Caldă seară, interveni mieros Panikovski.
      Urmă o pauză în răstimpul căreia greierii făcură o gălăgie de taraf. Luna ieşi
din nori şi la lumina ei se puteau vedea umerii laţi ai lui Alexandr Ivanovici.
Panikovski nu mai putu să suporte încordarea şi, trecând în spatele lui Koreiko,
ţipă cu un glas piţigăiat:
      — Mâinile sus!
      — Ce? întrebă uimit Koreiko.
      — Mâinile sus, repetă Panikovski pe un ton mai scăzut.
      Dar în aceeaşi clipă primi o scurtă lovitură, foarte dureroasă, în umăr, şi căzu
la pământ. Când se ridică în picioare, Koreiko se bătea cu Balaganov. Amândoi
răsuflau greu, de parcă ar fi cărat un pian. Din mare se auzea un râs de rusalcă şi
plescăituri.
      — De ce mă baţi? ţipa Balaganov. Doar nu te-am întrebat decât cât e ceasul!...
      — O să-ţi arăt eu cât e ceasul! şuiera Koreiko, punând în loviturile sale ura de
veacuri a bogătaşului împotriva jefuitorului.
      Panikovski se apropie în patru labe de locul bătăliei şi băgă deodată ambele
mâini în buzunarele conţopistului de la "Hercules". Koreiko îi trase una cu piciorul,
dar era prea târziu. Cutia de tablă de ţigări "Kaukaz" se mutase din buzunarul
stâng al posesorului ei în mâna lui Panikovski. Din celălalt buzunar, îi căzură pe
jos tot felul de hârtiuţe şi carnete.
      — Să fugim! strigă Panikovski de undeva, din întuneric.
      Ultima lovitură, Balaganov n-o primi în faţă, ci în spinare.
      Câteva clipe după asta, Alexandr Ivanovici, emoţionat şi cu hainele boţite,
văzu două siluete albastre scăldate în lumina lunii care fugeau pe faleză, spre oraş.
      Zosia, care se întoarse răcorită şi mirosind a iod, îl găsi pe Alexandr Ivanovici
îndeletnicindu-se cu o treabă ciudată. Şedea în genunchi şi, aprinzând cu
degetele-i tremurătoare un chibrit după altul, culegea de pe jos, din iarbă, tot felul
de hârtiuţe. Înainte ca Zosia să apuce a-l întreba ce s-a întâmplat, el găsi chitanţa
de depunere a valijoarei la magazia de bagaje de mână, unde aceasta se afla aşezată
între un coş de trestie plin cu cireşi şi un pled prins cu curele de pâslă.
      — Mi-au scăpat întâmplător pe jos, spuse el cu un zâmbet forţat şi ascunzând
cu grijă chitanţa.
      De cutia de ţigări "Kaukaz" cu cele 10 000 de ruble, pe care nu apucase să le
pună în valiză, îşi aduse aminte abia când reveni în oraş.
      În timp ce pe malul mării se desfăşura lupta titanică Balaganov-Koreiko,
Ostap Bender opină că şederea la hotel sub ochii tuturor depăşeşte cadrul afacerii
plănuite şi-i dă un caracter oficial cu totul inutil. Citind în ziarul de seară din
Cernomorsk anunţul: "Înch.cam.spl.c.t.conf.ved.ma.u.int.-celib.sing." şi
înţelegând cât ai clipi că aceasta înseamnă: "Închiriez cameră splendidă cu tot
confortul şi vedere la mare unui intelectual celibatar singur", Ostap îşi zise: "După
cât mi se pare, sunt acum celibatar. Nu de mult oficiul stării civile din Stargorod
mi-a trimis înştiinţarea că a mea căsătorie cu cetăţeana Griţaţueva a fost desfăcută
la cererea ei şi că pot să-mi reiau numele dinainte de căsătorie, de Ostap Bender.
Ce să-i faci, va trebui să duc o viaţă de holtei. Sunt celibatar, singur şi intelectual.
Camera va fi, fără discuţie, a mea."
      Şi marele maestru îşi puse pantalonii albi răcoroşi de pânză şi se duse la
adresa indicată în anunţ.

CAPITOLUL XIII
VASISUALI LOHANKIN ŞI ROLUL LUI ÎN REVOLUŢIA RUSĂ

     Exact la orele şaisprezece şi patruzeci de minute, Vasisuali Lohankin declară
greva foamei.
     Stătea întins pe o canapea de muşama, cu faţa la speteaza bombată a
canapelei şi cu dosul la lume. Era în bretele şi ciorapi verzi, care la Cernomorsk se
mai numesc şi şosete.
     După ce rabdă de foame vreo douăzeci de minute în această poziţie, Lohankin
gemu, se întoarse pe partea cealaltă (cu care prilej şosetele verzi descriseră în
văzduh un mic arc) şi se uită la soţia sa. Soţia îşi arunca într-un sac de voiaj tot
avutul ei: fel de fel de flacoane de diferite forme, un sul de cauciuc pentru masaj,
două rochii cu trenă şi una veche, fără trenă, o chivără de fetru cu o semilună de
sticlă, nişte cartuşe de alamă cu ruj de buze şi câteva perechi de chiloţi tricotaţi.
      — Varvara! exclamă Lohankin pe nas.
      Soţia tăcea, respirând zgomotos.
      — Varvara! repetă el. Pleci chiar cu adevărat de la mine?
      — Da, răspunse soţia. Plec. Aşa trebuie.
      — La Ptiburdukov?
      — La!...
      — Dar de ce? De ce pleci la el? întrebă Lohankin cu o pasiune vitelină.
      Nările lui, şi aşa mari, se umflară ca pânzele bătute de un vânt de durere.
Bărbuţa ca de faraon îi tremura.
      — Fiindcă-l iubesc.
      — Şi eu cui rămân?
      — Vasisuali! Te-am înştiinţat doar încă de ieri. Nu te mai iubesc.
      — Dar eu! Eu te iubesc, Varvara!
      — Asta te priveşte personal, Vasisuali. Plec la Ptiburdukov. Aşa trebuie.
      — Nu! exclamă Lohankin. Nu trebuie! Doar nu poate un om să plece, dacă
celălalt îl iubeşte!
      — Ba poate, spuse enervată Varvara, uitându-se într-o oglinjoară. Şi, în
general, te rog, nu mai face pe nebunul, Vasisuali.
      — În cazul ăsta continui greva foamei! strigă nefericitul soţ. Nu mănânc nimic
până când nu te întorci. O zi. O săptămână. Un an, o să rabd de foame!
      Lohankin se răsuci din nou şi îşi vârî nasul gros în muşamaua rece şi
alunecoasă.
      — Aşa am să zac, cu bretelele pe mine, se auzi de pe canapea, până când am
să mor. Şi toată vina ai s-o ai tu şi cu inginerul Ptiburdukov.
      Soţia lui se gândi puţin, îşi trase pe umărul alb breteaua ce-i lunecase şi
deodată începu să urle:
      — Să nu îndrăzneşti să vorbeşti aşa de Ptiburdukov! Îţi e superior!
      Asta Lohankin nu mai putu să rabde. Sări în sus ca străbătut de un curent
electric în tot trupul, de la bretele până la şosetele verzi.
      — Eşti o paţachină, Varvara! ţipă el mai mult bocindu-se. O târfă!
      — Vasisuali, eşti un dobitoc! îi răspunse calm soţia.
      — O căţea, continuă Lohankin tot plângăreţ. Te dispreţuiesc. Pleci de la mine
la amantul tău. De la mine la Ptiburdukov. La stârpitura aia de Ptiburdukov? Zi, la
el pleci de la mine, ticăloaso? De la mine? La cine? Şi de ce? Numai ca să-ţi satisfaci
poftele? Căţea, căţea, ah, desfrânată şi, în plus, în plus, spurcată!
      Zdrobit de durerea sa, Lohankin nici nu băgă de seamă că vorbeşte în iambi,
deşi nu scrisese în viaţa lui poezii şi nici nu-i plăcea să le citească.
      — Vasisuali! Nu mai face pe clovnul, spuse căţeaua închizând sacul. Uită-te ce
mutră ai. Măcar dacă te-ai fi spălat. Plec. Adio, Vasisuali! îţi las pe masă cartela ta
de pâine.
      Şi luându-şi sacul, Varvara se îndreptă spre uşă. Văzând că rugăminţile nu-i
ajută, Lohankin sări repede de pe canapea, se apropie de masă şi ţipând "Ajutor!",
rupse cartela. Varvara se sperie. Îl văzu deodată în minte pe soţul ei, istovit de
foame, cu pulsul stins şi membrele reci.
      — Ce-ai făcut? spuse ea. N-ai dreptul să mori de foame.
      — Ba voi muri! declară încăpăţânat Lohankin.
       — Asta-i o prostie, Vasisuali. E o răzvrătire a personalităţii.
       — Ei şi? Ei şi? Cu asta mă şi pot făli, răspunse Lohankin într-o cadenţă
vestitoare de iambi. Tu însă subapreciezi însemnătatea personalităţii şi, în general,
a intelectualităţii.
       — Dar lumea o să te condamne.
       — Să mă condamne, spuse categoric Vasisuali şi se trânti din nou pe canapea.
       Varvara azvârli sacul jos, fără să spună nici un cuvânt, îşi scoase pălăriuţa de
pai şi murmurând: "Taur turbat", "tiranule", "acaparatorule", făcu în grabă un
sandviş cu salată de vinete.
       — Mănâncă! spuse ea, apropiind vinetele de buzele roşii ale soţului ei. Mă
auzi, Lohankin? Mănâncă imediat. Hai!
       — Lasă-mă în pace, spuse el dându-i mâna deoparte.
       Profitând de faptul că gura grevistului se deschise o clipă, Varvara îi vârî cu un
gest de maternă virtuozitate sandvişul în deschizătura formată între bărbuţa sa de
faraon şi mustăcioara tunsă ca la Moscova, dar grevistul azvârli violent hrana cu
limba.
       — Mănâncă, ticălosule! ţipă disperată Varvara, învârtindu-se în jurul lui cu
sandvişul. Intelectualule!
       Dar Lohankin întorcea capul şi mugea mut că nu vrea. După câteva minute,
Varvara, toată o apă şi mânjită peste tot cu pastă verde, capitulă. Se aşeză pe sacul
ei şi începu să plângă cu lacrimi mari de crocodil. Lohankin îşi scutură de pe barbă
firimiturile care îi rămăseseră, aruncă soţiei o privire prudentă cu coada ochiului,
şi rămase tăcut pe canapea. Nu voia deloc să se despartă de Varvara. Pe lângă o
mulţime de defecte, Varvara avea şi două calităţi de seamă: sâni mari şi albi, plus
slujbă. Vasisuali nu lucrase niciodată nicăieri. Slujba l-ar fi împiedicat să mediteze
asupra importanţei intelectualităţii în Rusia — pătură socială în care se îngloba şi
pe el. Meditaţiile lui prelungite se învârteau în jurul următoarelor subiecte plăcute
şi apropiate sufletului său: "Vasisuali Lohankin şi importanţa sa", "Lohankin şi
tragedia liberalismului rus", "Lohankin şi rolul său în revoluţia rusă". Erau
subiecte la care te puteai gândi cu atât mai uşor şi liniştit, cu cât o făceai
plimbându-te prin odaie în papucii de fetru cumpăraţi din banii Varvarei şi privind
dulapul adorat, unde sclipeau cotoarele aurite ale lexiconului enciclopedic
Brockhaus. Vasisuali îşi petrecea o grămadă de vreme în faţa dulapului,
mutându-şi privirea de la un cotor la altul. Erau aşezate acolo, după mărime,
superbe modele de artă legătorească. Marea enciclopedie medicală, Viaţa
animalelor, Bărbatul şi femeia — un volum care cântărea un pud, precum şi
Pământul şi oamenii de Elisée Reclus.
       "Lângă acest tezaur de gândire, îşi zicea leneş Vasisuali, te simţi mai pur, mai
înălţat sufleteşte."
       După ce ajungea la această concluzie, ofta bucuros, scotea de sub dulap
colecţia revistei Patria pe anul 1899, legată într-o copertă de culoarea mării şi, tot
ca marea, cu spumă şi stropi, şi se uita la fotografia din războiul anglo-bur, citea
declaraţia unei doamne necunoscute, care avea ca titlu: "Iată cum am reuşit să-mi
măresc bustul cu şase centimetri" şi alte lucruri interesante.
       O dată cu plecarea Varvarei, ar fi dispărut şi baza materială pe care se
întemeia fericirea unuia dintre cei mai demni reprezentanţi ai omenirii gânditoare.
       Seara, sosi Ptiburdukov. Mult timp nu se putu hotărî să intre în camera
familiei Lohankin şi se învârti prin bucătărie printre primusurile cu flacără mare şi
frânghiile întinse în cruce, pe care atârna o rufărie scrobită, ca de ghips, şi cu pete
de albăstreală. Apartamentul prinse viaţă. Se trânteau uşile, treceau repede nişte
umbre, ochii colocatarilor luceau, iar de undeva se auzi un oftat pătimaş: "A venit
un bărbat!"
       Ptiburdukov îşi scoase şapca, îşi răsuci colţul mustăţii sale inginereşti şi în
sfârşit se hotărî.
       — Varia, spuse el cu glas rugător, intrând în odaie, doar ne-am înţeles.
       — Poftim de admiră-l, Saşuk! strigă Varvara, apucându-l de braţ şi
împingându-l spre canapea. Uite-l! Zace! Masculul! Ticălosul ăsta cu sentimente de
acaparator! Pricepi, feudalul ăsta a declarat greva foamei, fiindcă vreau să plec de
la el.
       Văzându-l pe Ptiburdukov, grevistul recurse imediat la iambii săi
endecasilabici:
       — Ptiburdukov! Eşti un om de omenie. Şi nu cred că cuteza-vei să îmi iei a mea
soţie. Eşti mârlan atunci şi javră şi o pacoste nefastă. Dacă tu râvneşti, infame, ca
să-mi iei a mea nevastă.
       — Tovarăşe Lohankin, făcu buimăcit Ptiburdukov, apucându-se de mustaţă.
       — Te du, te du, te cară din casa mea odată. Năpârcă eşti, ba încă şi spurcată,
continuă Vasisuali, clătinându-se ca un evreu bătrân când îşi face rugăciunea.
Te-ngâmfi că ai un titlu, te porţi inginereşte. Dar eşti un lup de cadru şi-n plus, mai
eşti şi peşte.
       — Cum de nu ţi-e ruşine, Vasisuali Andreevici, spuse Ptiburdukov, pe care
atâtea picioare începeau să-l plictisească. E curată prostie. Gândeşte-te! Fii
rezonabil. În cel de-al doilea an al planului cincinal...
       — Cum îndrăzneşti să-mi spui că-i o prostie? Tu, tu, ce vrei, să-mi furi a mea
soţie? Hai, piei, Ptiburdukov, dispari de-aicea, că nu mai am răbdare. Şi-acu te fac
— cu băţul — ca zebra pe spinare.
       — Văd că am de-a face cu un om bolnav, spuse Ptiburdukov, căutând să se
menţină în limitele bunei-cuviinţe.
       Pentru Varvara însă, aceste limite erau prea înguste. Ea luă de pe masă
sandvişul verde, care apucase să se usuce, şi se apropie de grevist. Lohankin se
apăra cu o disperare de parcă cineva ar fi vrut să-l castreze. Ptiburdukov se
întoarse şi începu să se uite pe fereastră, la lumânările albe ale unui castan înflorit.
În spate auzea mugetul respingător al lui Lohankin şi ţipetele Varvarei: "Mănâncă,
ticălosule! Mănâncă, feudalule!"
       În ziua următoare, necăjită de această piedică ivită pe neaşteptate, Varvara nu
se duse la slujbă. Grevistului i se făcuse mai rău.
       — A început să mă înţepe la stomac, anunţă el satisfăcut. Din cauza
subalimentaţiei acuşi fac scorbut şi o să-mi cadă părul şi dinţii.
       Ptiburdukov îl aduse pe fratele său care era medic militar. Ptiburdukov al
doilea îşi lipi urechea de trupul lui Lohankin şi rămase cu ea lipită mai multă
vreme, ascultând cum îi funcţionează organele, cu atenţia cu care o pisică ascultă
mişcările unui şoarece ce s-a băgat în zaharniţă. În timpul examenului, Vasisuali
îşi privea cu ochii plini de lacrimi pieptul păros ca un loden. Îi era milă de el de i se
rupea inima. Ptiburdukov al doilea se uită la Ptiburdukov întâi şi spuse că bolnavul
nu trebuie să ţină nici un fel de regim. Poate să mănânce orice — supă, chiftele,
compot. Poate să mănânce şi pâine, legume, fructe. Nici peştele nu-i strică. Poate
să şi fumeze, desigur, cu măsură. Nu-l sfătuieşte să bea, dar, ca să aibă poftă de
mâncare, n-ar fi rău să introducă în organism un păhărel de vin bun. În treacăt fie
zis, doctorul nu înţelese nimic din drama sufletească a familiei Lohankin. Foarte
băţos şi tropăind din cizme, plecă declarând la despărţire că bolnavul are voie să se
scalde în mare, dacă vrea, şi să meargă şi cu bicicleta.
       Dar bolnavul nici nu se gândea să introducă în organism compot, peşte,
chiftele sau alte sortimente de mâncare. Nici să se scalde în mare nu se duse, ci
continuă să zacă pe canapea, împroşcându-i pe cei din jur cu ocări în iambi.
Varvara simţi că i se face milă de el. "Suferă de foame din cauza mea, se gândea ea
cu mândrie. Totuşi, ce pasiune! O fi în stare Saşuk de un sentiment atât de
puternic?" Şi ea arunca priviri neliniştite spre sătulul Saşuk, a cărui înfăţişare
arăta că suferinţele din amor nu-l împiedică să introducă regulat în organism
prânzul şi cina. Şi la un moment dat, când Ptiburdukov ieşi din odaie, ea spuse
chiar lui Vasisuali "sărăcuţul", şi în acelaşi timp duse din nou la gura celui în greva
foamei un sandviş, pe care acesta din nou îl respinse. "Încă puţină rezistenţă, se
gândi Lohankin, şi Ptiburdukov n-o va mai vedea pe Varvara mea".
      Şi trăgea satisfăcut cu urechea, ca să audă ce se vorbeşte în camera vecină.
      — O să moară fără mine, spunea Varvara. Va trebui să mai aşteptăm. Vezi
doar că acum nu pot să plec.
      Noaptea, Varvara avu un vis îngrozitor. Vasisuali, ajuns schelet din pricina
puternicelor lui sentimente, rodea pintenii albi de la cizmele medicului militar. Era
groaznic. Medicul avea pe faţă o expresie bleagă, de vacă pe care o mulge hoţul
satului. Pintenii zăngăneau, dinţii clănţăneau. De spaimă, Varvara se trezi.
      Un soare galben, japonez, lumina puternic odaia, cheltuindu-şi aproape
întreaga forţă pentru a pune în relief mărunţişuri, de felul unui dop de la flaconul
cu apă de colonie "Turandot". Canapeaua de muşama era goală. Varvara întoarse
capul şi dădu cu ochii de Vasisuali care stătea cu faţa la uşa deschisă de la bufet şi
cu spatele la pat şi mesteca zgomotos. De nerăbdare şi lăcomie, se apleca, bătea din
piciorul cu şoseta verde şi fluiera pe nas. După ce goli o cutie mare de conserve, luă
încet jos capacul de la o oală şi, vârând degetele în ciorba rece, scoase de acolo o
bucată de carne. Dacă Varvara l-ar fi prins pe soţul ei făcând aşa ceva chiar şi în
cele mai bune perioade ale căsătoriei lor, nici atunci nu i-ar fi fost lui Vasisuali prea
bine, dar acum îi fu fatal.
      — Lohankin! strigă ea cu o voce îngrozitoare.
      Speriat, soţul în greva foamei scăpă din mână carnea, care căzu înapoi în oală
cu un plescăit, făcând să se înalţe o fântână arteziană din stropi de varză şi steluţe
de morcov. Cu un urlet sfâşietor, Vasisuali se repezi spre canapea. Varvara se
îmbrăcă repede şi în tăcere.
      — Varvara! spuse el pe nas. Chiar, într-adevăr, mă laşi şi pleci la Ptiburdukov?
      Dar nu primi nici un răspuns.
      — Eşti o căţea, declară Lohankin cu o voce nesigură. Dacă-i aşa, află mata,
c-ai toat-onoarea mea...
      Dar era prea târziu. Zadarnic se mai boci Vasisuali vorbind de dragoste şi de
moarte prin înfometare. Varvara îl părăsi pentru totdeauna, trăgând după ea sacul
de voiaj cu chiloţi coloraţi, pălăria de fetru, tot felul de flacoane şi alte obiecte de uz
feminin.
      Şi astfel, în viaţa lui Vasisuali Andreevici începu o perioadă de gânduri
apăsătoare şi de crunte suferinţe morale. Există oameni care nu ştiu să sufere,
parcă nu izbutesc s-o facă. Şi chiar atunci când suferă, caută să n-o prelungească
şi cei din jur să n-o observe. Lohankin însă suferea pe faţă, maiestuos, îşi bea
durerea cu stacana, se îmbăta cu ea. Marea suferinţă îi dădea prilejul să mediteze o
dată în plus la importanţa intelectualităţii ruse şi la tragedia liberalismului rus.
      "Poate că aşa şi trebuie, îşi zicea el, poate că asta este o ispăşire din care voi
ieşi purificat. Oare nu aceasta a fost soarta tuturor oamenilor cu constituţie
delicată ce s-au aflat deasupra mulţimii? Galilei, Miliukov, A.F. Koni. Da, da,
Varvara are dreptate, aşa trebuie!"
      Depresiunea sufletească nu-l împiedică totuşi să dea la ziar un anunţ că
închiriază cea de a doua odaie.
     "Asta va constitui totuşi pentru mine un sprijin material la început", hotărî
Vasisuali şi se cufundă din nou în meditaţii nebuloase asupra suferinţelor trupeşti
şi importanţei sufletului ca izvor al frumosului.
     De la această preocupare nu-l puteau distrage nici măcar cererile stăruitoare
ale vecinilor să stingă lumina după ce pleacă de la toaletă. Fiind într-o stare de
deprimare, Lohankin uita în permanenţă să facă acest lucru, ceea ce-i revolta
extrem de mult pe colocatarii economi.
     Or, locatarii marelui apartament nr. 3 în care locuia Lohankin erau socotiţi
oameni cu toane şi erau cunoscuţi în toată casa prin veşnicele lor scandaluri şi
bătăi. Apartamentul nr. 3 fusese chiar poreclit "Cuibul caţelor". Viaţa prelungită în
comun îi călise pe aceşti oameni şi ei nu mai ştiau ce-i frica. Echilibrul din
apartament era menţinut doar de grupurile formate din diferiţi locatari. Uneori, cei
din "Cuibul caţelor" se uneau cu toţii împotriva unuia din chiriaşi şi atunci era vai
de capul lui. Forţa centrifugă a spiritului cârcotaş îl prindea, îl ducea în birourile
avocaţilor, îl trecea în goană prin coridoarele pline de fum ale instanţelor şi-l
împingea în sălile tribunalelor tovărăşeşti şi populare. Şi nesupusul chiriaş
cutreiera aşa, vreme îndelungata, pe la judecăţi, încercând, în căutarea dreptăţii,
să ajungă la starostele întregii Uniuni — tovarăşul Kalinin. Apoi, până la moarte,
chiriaşul nu mai înceta să folosească termenii juridici, învăţaţi prin diferite incinte
publice şi nu mai spunea "se pedepseşte", ci "se sancţionează", nu mai spunea
"faptă", ci "acţiune". Şi sie însuşi nu-şi mai zicea "tovarăşul Jukov", cum i se
statornicise numele de la naştere, ci "partea lezată". Dar cel mai mult, şi cu cea mai
mare plăcere va rosti expresia "intentează acţiune". Şi viaţa lui, care nici înainte nu
era numai lapte şi miere, va deveni mizerabilă de tot.
     Cu mult timp înainte de drama petrecută în familia Lohankin, aviatorul
Sevriugov care, spre ghinionul lui, locuia în apartamentul nr. 3, plecase cu avionul
dincolo de cercul polar, trimis fiind de urgenţă acolo de Osoaviahim (Asociaţie
voluntară de sprijinire a aviaţiei şi a industriei chimice). Întreaga lume urmărea cu
emoţie zborul lui Sevriugov. Dispăruse fără urmă o expediţie străină care se
îndrepta spre pol şi Sevriugov trebuia s-o găsească. Lumea trăia cu speranţa că
aviatorul va izbuti. Posturile de radio de pe toate continentele comunicau între ele,
meteorologii îl preveneau pe intrepidul Sevriugov în ce regiuni bântuie furtunile
magnetice, posturile emiţătoare pe unde scurte umpleau eterul de şuierat şi ziarul
polonez Kurier Poranni, oficiosul Ministerului de Externe, începuse chiar să ceară
extinderea graniţelor Poloniei la cele din 1772. O lună întreagă zbură Sevriugov
deasupra pustiului de gheaţă şi huruitul motoarelor lui se auzea în întreaga lume.
     În sfârşit, Sevriugov săvârşi o faptă care buimăci cu totul oficiosul
Ministerului de Externe polonez. El găsi expediţia pierdută printre gheţuri, apucă
să comunice locul exact unde se găsea, dar după asta dispăru subit el însuşi. La
această ştire, tot globul începu să freamăte. Numele lui Sevriugov era rostit în trei
sute douăzeci de limbi şi dialecte, inclusiv limba indienilor cu piele neagră, iar
portretele lui Sevriugov îmbrăcat în blănuri apărură peste tot unde era o pagină
goală de hârtie. Într-un interviu acordat presei, Gabriele D'Annunzio declară că a
terminat chiar atunci un nou roman şi pleacă neîntârziat cu avionul în căutarea
eroicului pilot rus. Apăru un charleston: Cu puicuţa mea şi la pol mi-e cald. Iar
vechii scribi din Moscova, Ustâşkin, Werther, Leonid Trepetovski şi Boris Amiakov
care de multă vreme practicau dumping-uri literare şi-şi vindeau producţia pe piaţă
la preţuri derizorii, se şi apucaseră să scrie o cronică intitulată Dar dumneavoastră
nu vă e frig? Într-un cuvânt, planeta noastră cunoştea evenimente senzaţionale.
     Dar şi mai multă senzaţie stârni această ştire în apartamentul nr. 3 din
fundătura Limonâi nr. 8, cunoscut mai mult sub numele de "Cuibul caţelor".,
     — S-a curăţat chiriaşul nostru, spunea bucuros fostul portar Nikita Preahin,
uscându-şi pâslarul deasupra primusului. S-a curăţat, mititelul! Apoi dă, n-avea
decât să nu zboare, ce-i asta să zbori! Omul trebuie să umble, nu să zboare. Să
umble, mă-nţelegi matale, să umble.
     Şi învârtea pâslarul deasupra flăcării care fâsâia.
     — Acum s-a săturat de zburat spanchiul ăsta, bombănea o bunicuţă, al cărui
nume nu-l ştia nimeni. Ea locuia la mezanin, deasupra bucătăriei şi, deşi tot
apartamentul avea electricitate, bunicuţa folosea o lampă de gaz cu oglindă. Nu
avea încredere în electricitate. Va să zică e liberă acu' o odaie, spaţiu locativ!
     Bunicuţa rostise prima cuvântul care apăsa de mult pe sufletele locatarilor din
"Cuibul caţelor". Acum începură cu toţii să vorbească de camera aviatorului
dispărut: şi fostul prinţ caucazian, devenit om al muncii din Orient, respectiv
—cetăţeanul Ghighienişvili, şi Dunia care avea închiriat un pat în odaia mătuşii
Paşa, şi însăşi mătuşa Paşa — precupeaţă şi beţivă, şi Alexandr Dimitrievici
Suhoveiko — altădată şambelan la curtea majestăţii sale împăratul, căruia în
apartament i se spunea pur şi simplu Mitrici, şi alţi subchiriaşi, în frunte cu Liuţia
Franţevna Pferd, chiriaşa principală.
     — Ei, din moment ce tovarăşul a dispărut, trebuie să împărţim spaţiul, zice
Mitrici, îndreptându-şi pe nas ochelarii cu ramă de aur, când bucătăria se umplu
de chiriaşi. Eu, de pildă, am de mult dreptul la un spaţiu suplimentar.
     — Ce-i trebuie unui bărbat spaţiu? obiectă Dunia cea cu patul. Unei femei da,
înţeleg. Şi eu poate nici n-am să mă mai întâlnesc în viaţă cu o ocazie ca asta, să
dispară deodată un bărbat.
     Şi se mai vârî încă multă vreme, printre cei adunaţi, cu diferite argumente în
favoarea ei, rostind foarte frecvent cuvântul "bărbat".
     În orice caz, toţii chiriaşii erau de acord că odaia trebuie luată imediat.
     În aceeaşi zi, lumea se cutremură în urma unei noi ştiri senzaţionale.
Intrepidul Sevriugov fusese găsit. Nijni-Novgo-rodul, Quebecul şi Reykjavikul
recepţionaseră semnalele lui. Sevriugov se afla cu avionul său, având saşiul
avariat, la paralela 84. Eterul se zguduia de pe urma ştirilor proaspete care curgeau
şuvoi: "Intrepidul rus se simte perfect de bine", "Sevriugov trimite un raport
prezidiului Osoaviahimului!", "Charles Lindberg îl consideră pe Sevriugov cel mai
bun pilot din lume", "Şapte spărgătoare de gheaţă au plecat în ajutorul lui
Sevriugov şi al expediţiei descoperite de el". În cadrul acestor ştiri, ziarele inserau
fotografii de gheţari şi ţărmuri. Se auzeau la nesfârşit cuvintele: "Sevriugov,
Nordkap, paralela Sevriugov, ţara lui Franz-Josef, Spitzbergen, Kings-Bay, cizme
din piele de ren, carburanţi, Sevriugov".
     Decepţia de care fu cuprins la această ştire "Cuibul caţelor" lasă curând locul
unei încrederi calme. Spărgătoarele de gheaţă înaintau încet, sfărâmând cu greu
întinderile albe.
     — Să luăm camera şi gata, spunea Nikita Preahin. Lui îi convine să stea acolo
pe gheaţă, dar uite, Dunia, de pildă, are tot dreptul. Cu atât mai mult cu cât legea
spune că un locatar nu are dreptul să lipsească din casă mai mult de două luni.
     — Cum de nu ţi-e ruşine, cetăţene Preahin? ripostă Varvara, pe atunci încă
Lohankina, fluturând un număr din Izvestia. El e doar un erou. Se află acum la
paralela 84!
     — Ce-o mai fi şi paralela asta, obiecta nedumerit Mitrici. Poate că nici n-o fi
existând o asemenea paralelă. Noi nu ştim. N-am trecut prin licee.
     Mitrici spunea purul adevăr. Chiar nici nu trecuse prin liceu. Absolvise
"Pajeski Korpus" (Şcoală militară în Rusia ţaristă, pentru fii de generali şi de înalţi
demnitari).
     — Dar înţelegeţi o dată, se înfierbânta Varvara, punându-i şambelanului
gazeta sub nas. Uite aici un articol, vezi? "Printre câmpuri de gheaţă şi aisberguri".
     — Aisberg! repetă Mitrici batjocoritor. Asta, da, mi-e mai familiar. De zece ani
nu mai avem viaţă ca lumea. Numai Aisberg, Vaisberg, Eisenberg şi tot felul de
Rabinovici. Are dreptate Preahin. Să luăm camera şi basta. Cu atât mai mult cu cât
şi Liuţia Franţevna spune că legea aşa scrie.
     — Lucrurile putem să i le aruncăm dracului pe scară! exclamă cu o voce joasă
fostul prinţ, devenit om al muncii din Orient, respectiv cetăţeanul Ghighienişvili.
     Varvara fu repede învinsă de mulţimea celorlalţi şi alergă să se plângă soţului
ei.
     — Dar poate că aşa se cuvine, răspunse soţul, ridicând mai oblic bărbuţa lui
de faraon. Poate că prin gura ţăranului acesta simplu de Mitrici vorbeşte marele
adevăr al poporului. Gândeşte-te numai la rolul intelighenţiei ruse, la importanţa
ei.
     În ziua cea mare, când spărgătoarele de gheaţă ajunseră în sfârşit la cortul lui
Sevriugov, cetăţeanul Ghighienşvili rupse lacătul de la uşa camerei eroului şi-i
aruncă pe coridor tot avutul, inclusiv elicea roşie care atârna pe perete. În odaia lui
se instală Dunia, care imediat primi contra plată şase persoane cărora le închine
câte un pat. Pe teritoriul proaspăt cucerit se chefui toată noaptea. Nikita Preahin
cântă la armonică, iar şambelanul Mitrici dansă căzăceasca cu mătuşa Paşa, care
era beată moartă.
     Dacă gloria lui Sevriugov ar fi fost cu ceva-ceva mai puţin decât o glorie
mondială, cum de fapt o dobândise prin zborurile sale excepţionale deasupra
regiunii arctice, el nu şi-ar mai fi văzut odaia niciodată, ar fi fost prins de forţa
centrifugă a spiritului cârcotaş şi nu i s-ar mai fi spus până la moarte "intrepidul
Sevriugov" sau "eroul gheţarilor", ci numai "parte lezată". Dar aşa, "Cuibul caţelor"
fu zgâlţâit serios. Camera îi fu restituită (de altfel, Sevriugov se mută curând într-o
casă nouă), iar bravul Ghighienişvili stătu la puşcărie patru luni pentru violare de
domiciliu şi se întoarse de acolo furios ca dracu.
     El era acela care îl avertizase primul pe Lohankin, rămas orfan, să stingă
regulat lumina după ce iese de la closet. Şi i-o spusese cu nişte ochi care aveau o
expresie de-a dreptul diabolică. Lohankin, distrat, nu aprecie importanţa
avertismentului cetăţeanului Ghighienişvili şi nu-şi dădu seama că aici e un
început de conflict care avea să ducă curând la un eveniment îngrozitor,
nemaiîntâlnit nici chiar în analele raporturilor între locatari.
     Iată cum se petrecură lucrurile. Vasisuali Andreevici continua să uite să
stingă lumina în încăperea de folosinţă comună. Şi cum ar fi putut să ţină minte
asemenea lucruri mărunte ale vieţii cotidiene, când pe el îl părăsise nevasta,
rămăsese fără nici un ban şi nu reuşise încă să stabilească exact toată importanţa,
sub multiplele ei aspecte, a intelectualităţii ruse? Putea el oare să-şi închipuie că
pâlpâitul gălbui al becului pirpiriu de opt lumini de la W.C. va stârni în vecini un
foc atât de puternic? La început fu prevenit de câteva ori pe zi. Apoi i se trimise o
scrisoare întocmită de Mitrici şi semnată de toţi locatarii. După asta nu-l mai
preveni nimeni şi nici scrisori nu i se mai trimiseră. Lohankin nu-şi dădea încă
seama de importanţa celor ce se petrec, dar simţea vag că un cerc este gata să se
închidă.
     Marţi seara veni fuga la el fetiţa mătuşii Paşa şi-i spuse într-un suflet:
     — Chiriaşii vă trimit vorbă pentru ultima oară să stingeţi lumina.
     Dar nu se ştie cum se întâmplă că Vasisuali Andreevici uită şi de astă dată să
stingă lumina şi becul continuă să lumineze criminal prin păienjeniş şi murdărie.
Tot apartamentul se cutremură de un oftat. Un minut după asta, apăru în pragul
odăii lui Lohankin cetăţeanul Ghighienişvili. Purta cizme albastre de pânză şi o
căciulă turtită de miel cafeniu.
      — Poftim încoace, spuse el, făcându-i lui Vasisuali semn cu degetul.
      Îl apucă apoi tare de braţ şi-l conduse pe coridorul întunecat, unde Vasisuali
se indispuse brusc, nu se ştie de ce, şi începu chiar să opună o slabă rezistenţă.
Dar cu un ghiont în spinare, orientalul fost prinţ îl împinse în bucătărie.
Agăţându-se de frânghiile de rufe, Lohankin izbuti să-şi menţină echilibrul şi se
uită speriat în jur. Se adunaseră acolo toţi locatarii. Liuţia Franţevna Pferd stătea
tăcută. Nişte zbârcituri violete, ca de creion chimic, brăzdau faţa impunătoare a
chiriaşei principale. Alături de ea şedea tristă, pe plită, mătuşa Paşa, beată ca de
obicei. Nikita Preahin, care era în picioarele goale, se uita zâmbind ironic la
speriatul Lohankin. De la mezanin, atârna capul bunicii nimănui. Dunia făcea
semne lui Mitrici. Fostul şambelan al curţii zâmbea, ţinând ceva ascuns la spate.
      — Ce-i asta? Facem adunare generală? întrebă Vasisuali Andreevici cu un glas
piţigăiat.
      — Facem, facem, răspunse Nikita Preahin, apropiindu-se de el. De toate o
să-ţi facem. Şi cafea o să-ţi facem, păcătosule! Culcă-te!, ţipă el deodată, suflându-i
lui Vasisuali în obraz cu un iz care s-ar fi zis că e de votcă, dar putea fi tot atât de
bine de terebentină.
      — Cum adică să mă culc? întrebă Vasisuali Andreevici, începând să tremure.
      — Ce să ne mai pierdem timpul cu nesuferitul ăsta? zise cetăţeanul
Ghighienişvili. Şi, lăsându-se pe vine, începu să-l pipăie pe Lohankin la talie şi să-i
desfacă bretelele.
      — Ajutor! strigă înăbuşit Vasisuali, aţintindu-şi privirea înnebunită asupra
Liuţiei Franţevna.
      — Trebuia să stingi lumina! răspunse aspru cetăţeana Pferd.
      — Noi nu suntem burghezi să ardem de pomană energia electrică, adăugă
şambelanul Mitrici, cufundând ceva în găleata cu apă.
      — Nu sunt vinovat! ţipă Lohankin, căutând să se smulgă din mâinile fostului
prinţ, devenit om al muncii din Orient.
      — Nici noi nu suntem vinovaţi! bombăni Nikita Preahin, ţinându-l pe locatarul
care se zbătea.
      — Ce-am făcut, vă-ntreb?
      — Cu toţii putem întreba ce naiba am făcut.
      — Am o depresiune sufletească.
      — Cu toţii avem depresiuni.
      — Să nu îndrăzniţi să puneţi mâna pe mine! Sunt anemic.
      — Cu toţii suntem anemici.
      — M-a lăsat nevasta! urla Vasisuali.
      — Pe toţi ne-a lăsat nevasta, îi răspunse Nikita Preahin.
      — Ia, hai mai repede, mai repede, Nikituşko! zise grăbit şambelanul Mitrici,
scoţând la lumină nişte nuiele ce luceau de umezeală. Dacă mai stăm mult de
vorbă, nu mai terminăm nici până dimineaţă.
      Vasisuali Andreevici fu întins cu burta pe podea şi i se putea vedea culoarea
lăptoasă a picioarelor, la spate. Ghighienişvili ridică vertiginos braţul în sus şi
nuielele începură să şuiere ascuţit în văzduh.
      — Mamă! urlă Vasisuali.
      — Cu toţii avem mamă! spuse doctorul Nikita, apăsându-l cu genunchiul pe
Lohankin de podea.
      Deodată, Vasisuali tăcu.
      "Poate că aşa se cuvine, se gândi el, tresărind sub şfichiuri şi privind unghiile
groase şi negre de la picioarele lui Nikita. Poate că în asta stă ispăşirea, purificarea,
marele sacrificiu..."
      Şi în timp ce era bătut, în timp ce Dunia râdea ruşinată, iar bunica striga de
sus: "Aşa, dă-i mititelului, învaţă-l minte, puişorul mamei!" Vasisuali Andreevici se
gândea concentrat la rolul intelighenţiei ruse şi la faptul că Galilei suferise şi el
pentru adevăr.
      Ultimul care luă nuielile în mână fu Mitrici.
      — Ia dă-le încoace să mai încerc şi eu, spuse el, ridicând braţul. Să-i dau
câteva la partea sedentară.
      Dar Lohankin nu mai avu fericirea să guste din nuielele şambelanului. Cineva
bătuse la uşa care dădea pe scara de serviciu. Dunia se repezi să deschidă (intrarea
principală în "Cuibul caţelor" era de mult închisă din pricină că locatarii nu se
putuseră înţelege în ruptul capului cine trebuie să spele primul scara; din acelaşi
motiv, era bătută în cuie şi uşa de la baie).
      — Vasisuali Andreevici, te caută cineva, spuse Dunia ca şi cum nimic nu s-ar
fi întâmplat.
      Şi cu toţii văzură într-adevăr în uşă pe cineva în pantaloni albi de gentleman.
Vasisuali Andreevici se ridică iute în picioare, îşi îndreptă ţinuta şi cu un zâmbet
inutil se întoarse spre Bender.
      — Nu v-am deranjat? întrebă politicos marele maestru, privind printre gene.
      — Nu, nu, se bâlbâi Lohankin, vedeţi, eram aici, cum să vă spun, niţeluş
ocupat... Dar... cred că acum sunt liber, nu-i aşa?
      Şi se uită cercetător în jur. Însă în bucătărie nu mai era nimeni, în afară de
mătuşa Paşa, care adormise pe plită în timpul execuţiei. Pe podeaua de scânduri
zăceau câteva nuiele şi un nasture alb de pânză cu două găurele.
      — Poftim la mine, îl invită Vasisuali.
      — Poate totuşi, v-am deranjat? întrebă Ostap, când ajunseră în prima cameră
a lui Lohankin. Nu? Ei, atunci foarte bine. Aşadar, la dumneata este de închiriat
"Cam. splen. c. t. conf. şi ved. ma. u. int. celib. sing."? Şi, într-adevăr, e "splen." şi
are "t. conf."?
      — Întocmai, prinse viaţă Vasisuali. E o cameră splendidă, cu tot confortul. Şi
nu cer scump. Cincizeci de ruble pe lună.
      — N-am să mă tocmesc, zise politicos Ostap, dar vecinii... Cum sunt?
      — Nişte oameni admirabili, răspunse Vasisuali. De altfel, aveţi tot confortul. Şi
apoi e ieftin.
      — Dar mi se pare că s-au introdus aici pedepse corporale?
      — Ah, spuse Lohankin cu însufleţire. Dar, în definitiv, cine ştie? Poate că aşa
se cuvine. Poate că tocmai în asta stă marele adevăr al poporului.
      — Al poporului? repetă îngândurat Bender. Tot ăsta e al opincii, al
sumanului? Aşa, aşa. Dar spune-mi, te rog, din ce clasă de liceu ai fost dat afară,
pentru că învăţai prost? Din a şasea?
      — Nu, din a cincea, răspunse Lohankin.
      — Clasă de aur! Prin urmare, n-ai ajuns până la fizica lui Kraevici? Şi, de
atunci, ai dus un trai exclusiv intelectual? Dar, mă rog, asta nu mă priveşte.
Trăieşte-ţi viaţa cum vrei. Mâine mă mut la dumneata.
      — Şi arvuna? întrebă fostul elev cu o singură clasă superioară de liceu.
      — Nu eşti la biserică, aşa că n-o să te înşele nimeni, spuse autoritar marele
maestru. Va veni şi arvuna. Dar mai întâi eu.

CAPITOLUL XIV
PRIMA ÎNTREVEDERE
      Când Ostap se întoarse la hotelul "Karlsbad" şi, după ce-şi trecu de
nenumărate ori chipul şi făptura prin oglinzile cu care le place atât de mult acestor
instituţii să-şi împodobească holul, scările şi coridoarele, intră în odaia lui şi
rămase tablou în faţa dezordinii care domnea acolo. Un fotoliu roşu de pluş zăcea
cu picioarele-i scurte în sus, expunându-şi văzului tuturor dosul puţin atrăgător
acoperit cu pânză de iută. Cuvertura de catifea cu ciucuri lunecase de pe masă.
Până şi tabloul Cristos înfăţişându-se poporului se strâmbase, pierzând în această
poziţie cea mai mare parte din valoarea instructivă cu care-l înzestrase pictorul. De
pe balcon sufla un vânt puternic ca pe puntea unui vapor, împrăştiind bancnotele
aşternute vraişte pe pat şi printre care zăcea o cutie de tablă de ţigări "Kaukaz". Pe
covor se rostogoleau muţi Panikovski şi Balaganov, ţinându-se strâns unul de altul
şi dând din picioare.
      Marele maestru trecu dispreţuitor peste cei care reeditau luptele romane şi
ieşi în balcon. Jos, pe bulevard, se auzea glasul trecătorilor care se plimbau şi
scrâşnetul pietrişului sub picioarele lor, iar deasupra arţarilor întunecaţi plutea
suflul armonios al unei orchestre simfonice. În portul cufundat în tenebre se
vedeau numai luminile unui frigorifer în curs de construcţie şi se auzea zăngănitul
fierului. Dincolo de dig urla sirena unui vapor invizibil, care cerea, probabil, să i se
permită accesul în port.
      Când se înapoie în odaie, Ostap îi văzu pe fraţii din acelaşi tată şezând unul în
faţa altuia, pe jos, dându-şi obosiţi cu ghiontul şi bombănind: "Dar tu cine eşti?"
      — N-aţi ajuns încă la o înţelegere cu împărţirea banilor? întrebă Bender
trăgând draperiile.
      Panikovski şi Balaganov se ridicară iute în picioare şi începură să povestească.
Fiecare dintre ei îşi atribuia exclusiv succesul repurtat şi-l ponegrea pe celălalt.
Fără să se fi înţeles în prealabil în această privinţă, omiteau amândoi amănuntele
compromiţătoare pentru ei, citând în schimb o mulţime de detalii care puneau
într-o lumină favorabilă curajul şi ingeniozitatea lor.
      — Ajunge! se adresă Ostap lui Panikovski. Nu-ţi mai osteni chelia de pomană.
Am acum clar în faţa ochilor tabloul bătăliei. Ziceţi că era şi o fată cu el? Asta-i
bine. Aşadar, un mic funcţionar poartă asupra lui, în buzunar, foarte simplu şi
normal, suma... mi se pare că aţi şi numărat cât? Cât e acolo? Oho! Zece miişoare!
Leafa domnului Koreiko pe douăzeci de ani de serviciu ireproşabil. Un spectacol
divin, cum scriu cei mai orientaţi autori de articole de fond. Dar nu cumva v-am
deranjat? Ce făceaţi pe jos? Împărţeaţi banii? Continuaţi, continuaţi, eu am să
privesc.
      — Am vrut să împărţim cinstit, după dreptate, spuse Balaganov, strângând
banii de pe pat. Egal la toată lumea: câte 2 500 de ruble.
      Şi după ce împărţi banii în patru grămăjoare, se îndepărtă modest, spunând:
      — Dumitale, mie, lui, şi lui Kozlevici.
      — Foarte frumos, zise Ostap. Acum să-i împartă Panikovski. După câte văd, el
are altă părere.
      Panikovski, care făcuse opinie separată, se puse pe treabă cu multă ardoare.
Aplecat peste pat, mişca din buzele-i groase, îşi uda degetele cu scuipat şi muta la
nesfârşit bancnotele de pe un loc pe altul, de parcă ar fi făcut o pasienţă
complicată. După ce manevră aşa timp îndelungat, reuşi să formeze pe plapumă trei
grămăjoare: una mare — din bancnote curate, nou-nouţe, a doua — la fel de mare
dar din bancnote mai murdare şi a treia — mai mică, din bancnote slinoase de tot.
      — Noi doi câte patru mii, îi spuse el lui Bender, iar lui Balaganov, două, deşi
n-a muncit nici pentru două.
      — Şi lui Kozlevici? întrebă Balaganov, închizând ochii de furie.
      — Pentru ce şi lui Kozlevici? urlă Panikovski cu un glas piţigăiat. Ăsta e jaf!
Cine-i Kozlevici, ca să împărţim cu el? Nu cunosc nici un fel de Kozlevici.
      — Asta-i tot? întrebă marele maestru.
      — Tot, răspunse Panikovski, fără să-şi ia ochii de la teancul de bancnote
curate. Ce legătură are cu asta Kozlevici?
      — Ei, acum o să împart eu, spuse Ostap gospodăreşte.
      Strânse grămăjoarele la un loc, puse banii în cutia de tablă şi o băgă în
buzunarul pantalonilor săi albi.
      — Toţi banii ăştia, încheie el, vor fi imediat restituiţi păgubaşului, cetăţeanul
Koreiko. Vă place acest mod de împărţeală?
      — Nu, nu ne place, îi scăpă lui Panikovski.
      — Lasă glumele, Bender, spuse supărat Balaganov. Trebuie să-i împărţim
după dreptate.
      — Asta nu se va întâmpla, răspunse cu răceală Ostap. Şi, în general, la ora
asta târzie n-am de gând să glumesc cu voi.
      Panikovski îşi împreună palmele vineţii de om bătrân. Se uită cu groază la
marele maestru, se retrase într-un colţ şi tăcu. Doar din când în când, foarte rar,
mai deschidea gura numai ca să-şi arate dintele de aur.
      Faţa lui Balaganov se acoperi dintr-o dată de sudoare, de parcă s-ar fi prăjit la
soare ore întregi.
      — Atunci pentru ce am muncit? întrebă el gâfâind. Aşa nu se poate. Asta...
explică-mi...
      — Dumitale, fiu iubit al locotenentului Schmidt, zise politicos Ostap, nu pot
decât să-ţi repet ceea ce ţi-am mai spus şi la Arbatov. Respect Codul penal. Nu sunt
un jefuitor, ci un luptător de idei pentru cucerirea valorilor monetare. Jaful nu
figurează printre cele patru sute de metode cinstite de a lua banii. Nu ştiu cum, dar
nu se potriveşte cu ele. Şi apoi, noi n-am venit aici pentru zece mii. Numai eu
personal am nevoie de cel puţin cinci sute de mii.
      — Atunci de ce ne-ai trimis? întrebă Balaganov mai potolit. Noi am depus
toată râvna.
      — Cu alte cuvinte, vrei să ştii dacă mult stimatul vostru comandor a avut un
scop şi care anume, când a dispus să se facă ultima operaţiune? La asta îţi
răspund: da, a avut. Şi ştii care?...
      Dar Panikovski pare-se nu voia să-l ştie pentru că tocmai se trase cortina
peste dintele de aur, îşi luă vânt, lăsă capul în jos ca, un taur care vrea să împungă
şi se repezi scos din fire la Ostap, strigând: "Da' cine eşti tu?" Fără să-şi schimbe
poziţia şi chiar fără să întoarcă capul, marele maestru îl readuse cu un pumn ca de
cauciuc pe violatorul de convenţii la punctul său de plecare şi continuă:
      — Uite, îţi voi spune care, Şura. Am vrut să fac un sondaj. Şi dacă la un
funcţionar cu o leafă de patruzeci de ruble pe lună s-au găsit în buzunar zece
miare, ceea ce e cel puţin ciudat, faptul ne deschide perspective mari pentru un pot
gras, cum spun maratoniştii şi chibiţii de la alergări. Şi cinci sute de miare este
incontestabil un pot gras. Şi iată cum o să le obţinem. Îi vei restitui lui Koreiko
aceste zece mii şi el o să le ia. Aş vrea să văd un om care să nu-şi ia înapoi banii. Şi
acesta îi va fi sfârşitul. Lăcomia îl va duce la pieire. De îndată ce va mărturisi că e
bogat, îl am la mână. Ca om deştept, va înţelege că o parte este mai mică decât
întregul şi îmi va da această parte de teamă să nu piardă totul. Şi în acel moment,
Şura, va apărea pe scenă farfurioara cu chenar...
      — Just! exclamă Balaganov.
      Panikovski se văicărea în colţ:
     — Daţi-mi banii mei! Sunt sărac lipit! N-am mai fost de un an la baia de aburi.
Sunt bătrân. Femeile nu mă mai iubesc.
     — Adresează-te Ligii Mondiale pentru Reforme Sexuale, zise Bender. Poate că
cei de acolo te ajută.
     — Nimeni nu mă iubeşte, continuă Panikovski tremurând.
     — Şi de ce să te iubească? Femeile nu iubesc oameni ca dumneata. Ele iubesc
oameni tineri, cu picioare lungi, cu nivel politic ridicat. Iar dumneata eşti cu un
picior în groapă. Şi când vei muri, nimeni nu va scrie despre dumneata la ziar:
"Încă unul căzut pe frontul muncii". Şi la mormântul dumitale n-o să stea o văduvă
frumoasă cu ochi de persană. Şi copii nu vor întreba plângând: "Tăticule, tăticule,
ne auzi tu oare?"
     — Nu mai vorbi aşa! strigă Panikovski speriat. Am să vă îngrop pe toţi. Nu-l
cunoaşteţi pe Panikovski. Panikovski are şapte vieţi. Daţi-mi banii.
     — Mai bine spune: ai de gând să-ţi vezi de treabă sau nu? Te întreb pentru
ultima dată.
     — O să-mi văd, răspunse Panikovski, ştergându-şi lacrimile de bătrân, care i
se prelingeau încet pe obraji.


      Noaptea, noaptea adâncă, noaptea neagră învăluia întreaga ţară.
      În portul Cernomorsk, macaralele se învârteau uşor, lăsându-şi cablurile de
oţel în calele adânci ale vaselor străine, apoi se răsuceau din nou pentru a coborî
încet pe debarcader, cu o prudenţă de pisică, lăzile de brad cu utilaj pentru
şantierul uzinei de tractoare. O lumină trandafirie, ca de cometă, ţâşnea din
coşurile înalte ale uzinelor de silicaţi. Constelaţiile de pe şantierul hidrocentralei de
pe Nipru, din Magnitogorsk şi din Stalingrad sclipeau. În nord, răsărise steaua
uzinei "Putilovul Roşu", iar după ea se aprinseseră o mulţime de alte stele de
mărimea întâi. Erau printre ele fabrici, combinate, centrale electrice, şantiere noi.
Lumina întregul plan cincinal, lăsând în umbră, prin strălucirea lui, cerul vechi, pe
care îl cunoscuseră egiptenii.
      Un tânăr care întârziase cu iubita lui la un club muncitoresc aprindea grăbit
harta electrificată a planului cincinal şi-i şoptea amorului său nestins:
      — Vezi luminiţa cea roşie? Acolo va fi uzina de combine din Siberia. Vom pleca
acolo. Vrei?
      Şi iubita râdea încetişor, trăgându-şi mâna dintr-a lui.
      Noaptea, noaptea adâncă, noaptea neagră, după cum am mai spus, învăluia
întreaga ţară. Monarhistul Hvorobiev visa un uriaş carnet sindical şi gemea în
somn. În tren, pe un pat de sus, sforăia inginerul Talmudovski, care plecase de la
Harkov la Rostov, atras de o leafă mai bună. Gentleman-ii americani, care duceau
în patria lor reţeta unui minunat samagon de grâu, se legănau uşor pe valurile largi
ale Atlanticului. Vasisuali Lohankin se răsucea pe canapeaua sa, frecându-se la
locurile avariate. Bătrânul rebusist Siniţki ardea de pomană lumina, compunând
pentru revista Alimentarea cu apă un labirint cu tema: "Unde este preşedintele
acestei adunări generale a muncitorilor şi funcţionarilor, veniţi la alegerile
comitetului sindical al staţiei locale de pompare?" Totodată căuta să nu facă
zgomot, ca să n-o trezească pe Zosia. Polâhaev era lungit în pat cu Sema
Mihailovna alături. Ceilalţi funcţionari de la "Hercules" dormeau un somn agitat,
prin diferite părţi ale oraşului. Alexandr Ivanovici Koreiko nu putea închide ochii,
chinuit de gândul bogăţiei sale. Să nu fi posedat această bogăţie, ar fi dormit
liniştit. Ce făceau Bender, Balaganov şi Panikovski se ştie. Numai despre Kozlevici,
şoferul şi proprietarul "Antilopei" nu vom spune nimic acum, deşi i se întâmplase
un bucluc cu un caracter cât se poate de politic.
     În zori, Bender deschise trusa sa de moaşă, scoase de acolo un chipiu de
miliţian cu stema oraşului Kiev şi, băgând-o în buzunar, plecă la Alexandr
Ivanovici Koreiko. Pe drum se lega de lăptărese, căci venise ora acestor femei
pişichere, iar ora funcţionarilor încă nu începuse. Mergând, fredona romanţa:

     Şi gândul primei întâlniri
     Sub bolta nopţilor înaltă
     Nu mă mai mişcă în simţiri Şi sângele nu-mi mai tresaltă.

      Marele maestru nu prea spunea adevărul. Prima întâlnire cu
milionarul-conţopist îl emoţiona. Înainte de a intra în casa din Malaia Kasatelnaia
nr. 16, îşi puse chipiul oficial, apoi încruntă sprâncenele şi bătu la uşă.
      În mijlocul odăii stătea Alexandr Ivanovici. Purta un maieu şi apucase să-şi
pună pantalonii de mic funcţionar. Mobilierul camerei era de o sărăcie lucie, aşa
cum se obişnuia să se mobileze, înainte de revoluţie, orfelinatele şi alte organizaţii
asemănătoare, aflate sub patronajul împărătesei Maria Feodorovna. În odaie se
găseau trei mobile: un pat de fier din cele de spital, o masă de bucătărie cu un
dulăpaş, ale cărei uşi erau prevăzute cu o încuietoare de lemn la fel cu cele cu care
se închid de obicei closetele în staţiunile balneare, şi un scaun vienez scorojit.
Într-un colţ, zăceau nişte haltere şi printre ele două greutăţi mari, distracţie de
atlet de categorie grea.
      Văzându-l pe miliţian, Alexandr Ivanovici făcu un pas apăsat înainte.
      — Cetăţeanul Koreiko? întrebă Ostap cu un zâmbet radios.
      — Întocmai, răspunse Alexandr Ivanovici, arătându-şi de asemenea bucuria
că ia contact cu un reprezentant al puterii de stat.
      — Alexandr Ivanovici? se informă Ostap, zâmbind şi mai radios.
      — Exact, confirmă Koreiko, căutând din răsputeri să se arate şi mai bucuros.
      După aceasta nu-i mai rămase marelui maestru decât să se aşeze pe scaunul
vienez şi să-şi fabrice un zâmbet fermecător. După ce făcu şi asta, se, uită la
Alexandr Ivanovici. Dar milionarul-conţopist se încorda din toate puterile şi reuşi
să exprime prin mutra lui şi încântare, şi entuziasm, şi admiraţie, şi adoraţie mută,
toate acestea bineînţeles ca rezultat al întâmplării fericite de a fi luat contact cu un
reprezentant al forţei publice.
      Zâmbetele şi manifestările de bucurie continuau din ce în ce mai accentuate şi
atât de progresiv, încât aminteau de un manuscris al compozitorului Franz Liszt,
unde, pe prima pagină se indica a se cânta "repede", pe a doua pagină — "foarte
repede", pe a treia — "mult mai repede", pe a patra — "cât se poate de repede", şi
totuşi pe a cincea pagină scria: "încă şi mai repede".
      Când Ostap văzu că Alexandr Koreiko a ajuns la pagina a cincea şi că a
continua cu întrecerea a devenit o imposibilitate, trecu la subiect.
      — Am venit la dumneata cu o misiune, spuse el devenind deodată serios.
      — Vă rog, vă rog, făcu Alexandr Ivanovici, de asemenea întunecat la faţă.
      — Vrem să vă facem o bucurie.
      — M-ar interesa mult să aflu despre ce e vorba.
      Foarte melancolic, Bender băgă mâna în buzunar. Koreiko urmărea mişcările
lui cu o mutră ca de înmormântare. La lumină apăru cutia de tablă de ţigări
"Kaukaz". Dar exclamaţia de uimire pe care o aştepta Ostap nu se produse.
Milionarul clandestin privea cutia complet nepăsător. Ostap scoase banii, îi
numără cu grijă şi, împingând teancul spre Alexandr Ivanovici, spuse:
      — Exact zece mii. Fiţi bun şi daţi-mi o chitanţă.
      — Aţi greşit, tovarăşe, zise Koreiko foarte încet. Ce zece mii? Ce chitanţă?
      — Cum ce? Doar aţi fost jefuit ieri.
      — Pe mine nu m-a jefuit nimeni.
      — Cum adică, n-aţi fost jefuit? întrebă Ostap agitat. Ieri pe malul mării. Şi vi
s-au luat zece mii de ruble. Hoţii sunt arestaţi. Făceţi-mi chitanţa.
      — Dar, zău, nu m-a jefuit nimeni, spuse Koreiko, pe faţa căruia sclipi un
zâmbet. E o greşeală. O greşeală flagrantă.
      Deşi încă nu-şi dădea seama cât de adâncă îi este înfrângerea, marele maestru
manifestă o agitaţie nelalocul ei, de care avea să-şi amintească totdeauna cu
ruşine. Începu să stăruie, să se supere, să-i bage lui Alexandr Ivanovici banii în
mână, şi, în general, cum spun chinezii, parcă-şi pierduse faţa lui adevărată.
Koreiko strângea din umeri, zâmbea prevenitor, dar nu voia să ia bani.
      — Prin urmare, n-aţi fost jefuit?
      — Nu m-a jefuit nimeni.
      — Şi nu vi s-au luat zece mii de ruble?
      — Nu, tovarăşe, nu. Cum vă puteţi închipui că aş putea să am eu atâţia bani?
      — Aşa e, aşa e, spuse Ostap potolindu-se. De unde să aibă un mic funcţionar
o asemenea sumă de bani?... Prin urmare, la dumneata totul e în regulă?
      — Totul! răspunse milionarul cu un zâmbet încântător.
      — Şi stomacul e în regulă? întrebă Ostap, zâmbind şi mai încântător.
      — În perfectă regulă. Ştiţi, eu sunt un om foarte sănătos.
      — Şi nu visezi urât?
      — Nu, nu visez.
      Şi iar începură să joace zâmbetele pe ambele feţe ca în bucata aceea a lui Liszt
pentru patru mâini: repede, foarte repede, mult mai repede, cât se poate de repede,
şi încă şi mai repede. Proaspetele cunoştinţe îşi luară rămas-bun cu o dragoste de
parcă s-ar fi iubit de o veşnicie şi pentru vecie.
      — Nu vă uitaţi chipiul de miliţian, zise Alexandr Ivanovici. A rămas pe masă.
      — Să nu mănânci seara roşii crude, îl sfătui Ostap, să nu-ţi facă rău la
stomac.
      — Toate cele bune, spuse Koreiko, înclinându-se bucuros şi apropiind
călcâiele.
      — La revedere, la revedere, răspunse Ostap. Eşti un om foarte interesant! La
dumneata totul e în regulă. Mă şi mir cum un om cu asemenea noroc mai e în
libertate!
      Şi, continuând să arboreze zâmbetul inutil cu care intrase, marele maestru
ieşi repede în stradă. Merse câteva sute de metri în pas alergător, uitând că poartă
pe cap un chipiu oficial cu stema oraşului Kiev, absolut nepotrivit în oraşul
Cernomorsk, şi numai când ajunse în mijlocul unei mulţimi de bătrânei venerabili,
care discutau în faţa terasei acoperite a restaurantului "Nr. 68", îşi veni în fire şi
începu să-şi cântărească la rece şansele.
      În timp ce el medita, plimbându-se distrat înainte şi înapoi, bătrâneii
continuau să-şi vadă de ocupaţia lor zilnică.
      Erau nişte oameni ciudaţi şi caraghioşi pentru zilele noastre. Aproape toţi
purtau veste albe de pichet şi chipiuri de paie. Unii purtau chiar panamale, care
însă se mai închiseseră la culoare. Şi, desigur, toţi aveau la cămaşă gulere
îngălbenite şi scrobite, de sub care apăreau gâturi păroase ca de găină. Aici, în faţa
restaurantului "Nr. 68", unde înainte îşi avusese sediul vestita cafenea "Florida", se
adunau rămăşiţele Cernomorskului comercial dinainte de război: misiţi rămaşi
fără birouri proprii, comisionari care se ofiliseră fiindcă nu mai încasau
comisioane, foşti agenţi de cereale, contabili ramoliţi şi alte lichele. Cândva, se
adunau aici ca să încheie tranzacţii. Acum îi atrăgea în acest colţişor bătut de
razele soarelui obişnuinţa de ani de zile şi nevoia de a mai trăncăni ca babele.
Citeau zilnic Pravda venită de la Moscova (în presa locală nu aveau încredere) şi
priveau tot ce se petrecea în lume ca un preludiu al declarării Cernomorskului oraş
liber. Cândva, cu o sută de ani în urmă, Cernomorsk fusese într-adevăr oraş liber şi
asta îi făcea viaţa atât de veselă şi de prosperă, încât aureola de porto-franco
arunca încă şi acum sclipiri de aur asupra colţului luminos din faţa fostei cafenele
"Florida".
      — Aţi citit despre conferinţa de dezarmare? se adresă o vestă de pichet unei
alte veste de pichet. Cuvântarea contelui Bernstorf?
      — Bernstorf e o minte! răspunse vesta întrebată, pe un ton de parcă ar fi ştiut
asta pentru că îl cunoştea personal pe conte de ani şi ani. Dar dumneavoastră aţi
citit ce discurs a rostit Snowden la adunarea alegătorilor din Birmingham, această
citadelă a conservatorilor?
      — Ei, ce să mai vorbim... Snowden e o minte! Ascultă, Valiadis, se adresă el
unui al treilea bătrânel, cu panamaua. Ce părere ai despre Snowden?
      — Să-ţi spun sincer, răspunse panamaua, Snowden nu-i un om să-i bagi
degetul în gură. Eu personal n-aş face-o.
      Şi fără să se emoţioneze de faptul că Snowden nu i-ar fi permis pentru nimic în
lume să-i vâre degetul în gură, bătrânul continuă:
      — Dar, orice aţi spune, eu vă declar sincer: Chamberlain e totuşi şi el o minte.
      Vestele de pichet ridicară din umeri. Ele nu tăgăduiau că şi Chamberlain e o
minte. Dar cel mai mult îi consola Briand.
      — Briand! spuneau ei cu foc. Ăsta cap! Cu ideea lui pan-europeană...
      — Să-ţi spun sincer, mesie Funt, şopti Valiadis, totul e în regulă. Beneş a şi
acceptat proiectul pentru o pan-Europă, dar ştii cu ce condiţie?
      Vestele de pichet se apropiară şi-şi întinseră gâturile de găină.
      — Cu condiţia ca Cernomorskul să fie declarat porto-franco. Benes e un cap.
Ei trebuie doar să-şi vândă cuiva uneltele lor agricole... Ei bine, noi le vom
cumpăra.
      La auzul acestor cuvinte, ochii bătrânilor străluciră. De câţi ani nu tânjeau ei
să cumpere şi să mai vândă o dată!
      — Briand e o minte! spuseră ei oftând. Benes e şi el o minte.
      Când Ostap se trezi din gândurile sale, observă că îl ţine strâns, de reverul
hainei, un bătrânel necunoscut, cu o pălărie de paie strivită şi o panglică neagră
slinoasă. Papionul îi lunecase într-o parte şi butonul de alamă de sub el se uita
drept la Ostap.
      — Iar eu îţi spun, striga bătrânelul la urechea marelui maestru, că Macdonald
n-o să se lase prins în undiţa asta! N-o să se lase! Mă auzi?
      Ostap dădu la o parte cu mâna pe bătrânelul peste măsură de înflăcărat şi ieşi
din mulţime.
      — Hoover e o minte! se auzea în urma lui. Şi Hindenburg e o minte.
      Ostap luase o hotărâre. Îşi recapitulase în minte toate cele patru sute de
metode cinstite de a scoate bani şi, deşi printre ele existau sisteme strălucite ca, de
pildă, înfiinţarea unei societăţi pe acţiuni pentru scoaterea la suprafaţă a unei
corăbii încărcate cu aur scufundată pe timpul războiului Crimeii, sau organizarea
unei mari serbări de Lăsata secului în folosul prizonierilor capitalului, sau
concesionarea dreptului de a scoate firmele de la magazine, nici una nu se potrivea
în speţă. Şi Ostap născoci metoda patru sute unu.
      "N-am izbutit să cuceresc cetatea cu un atac prin suprindere, îşi zise el, va
trebui să încep un asediu în toată regula. Principalul e stabilit. Inculpatul are bani.
Şi, judecând după faptul că a renunţat fără să clipească la zece mii de ruble,
înseamnă că dispune de sume uriaşe. Aşadar, întrucât părţile n-au căzut de acord,
şedinţa continuă."
      Se întoarse acasă, cumpărând pe drum un dosar gros, galben, cu nişte şireturi
ca de pantofi.
      — Ei? întrebară într-un glas Balaganov şi Panikovski, istoviţi de atâta
aşteptare.
      Ostap se aşeză în tăcere la măsuţa de bambus, puse dosarul în faţa sa şi
scrise pe el cu litere mari:
      "Dosarul Alexandr Ivanovici Koreiko. Început la 25 iunie 1930. Terminat la...
193..."
      Fraţii din acelaşi tată se uitau peste umărul lui Bender la dosar.
      — Ce-i înăuntru? întrebă Panikovski curios.
      — O! făcu Ostap. Înăuntru? De toate: palmieri, femei, expresuri albastre,
marea azurie, un vapor alb, un smoking aproape nepurtat, un lacheu japonez, un
biliard propriu, dinţi de platină, ciorapi necârpiţi, bucate gătite numai cu unt şi,
mai ales, micii mei prieteni, gloria şi puterea pe care o dau banii.
      Şi el deschise în faţa membrilor uimiţi ai echipajului "Antilopa" dosarul gol.

CAPITOLUL XV
COARNE ŞI COPITE

      A fost odată un biet negustor particular. Era un om destul de bogat: proprietar
al unui magazin de galanterie, situat peste drum de cinematograful "Capitol",
vindea liniştit lenjerie, dantele, cravate, nasturi şi alte mărunţişuri, dar la care se
câştiga bine. Într-o seară, veni acasă schimbat la faţă. Fără să spună nici un
cuvânt, cotrobăi prin bufet, scoase de acolo o găină întreagă, rece, şi, plimbându-se
prin odaie, o mâncă toată. După asta, deschise din nou bufetul, scoase o bucată
întreagă de cracauer de vreo jumătate de kilogram, se aşeză pe scaun şi, cu
privirea-i sticloasă pironită în acelaşi punct, mestecă încet toată bucata. Când
întinse mâinile să ia şi nişte ouă tari de pe masă, nevastă-sa îl întrebă speriată:
      — Ce s-a întâmplat, Borea?
      — O nenorocire! răspunse el, băgând în gură un ou tare ca de cauciuc. Mi s-a
pus un impozit îngrozitor. Nici nu poţi să-ţi închipui.
      — Şi de ce mănânci atât de mult?
      — Trebuie să-mi alung gândurile cu ceva, răspunse negustorul particular.
Sunt îngrozit.
      Şi toată noaptea negustorul se învârti prin odăile sale, unde numai şifoniere
avea vreo opt bucăţi, şi mâncă. Mâncă tot ce se găsea în casă. Era îngrozit.
      În ziua următoare, închirie jumătate din magazin unui negustor de articole de
papetărie. Acum, într-o vitrină se aflau cravate şi bretele, iar în alta atârna, de două
frânghiuţe, un uriaş creion galben.
      Veniră apoi vremuri şi mai grele. În magazin apăru un al treilea coproprietar:
un ceasornicar, care împinse creionul într-o parte şi ocupă jumătate de vitrină cu
un ceas de bronz cu o Psyche, dar fără minutare. Şi în faţa bietului negustor de
galanterie, care acum nu mai înceta să zâmbească ironic, şedea, în afară de
plicticosul vânzător de creioane, şi un ceasornicar cu o lupă neagră înfiptă în ochi.
      Nenorocirea se mai abătu încă de două ori asupra negustorului de galanterie
şi în magazin se mai mutară un meşter instalator, care aprinse imediat un primus
de lipit, şi un negustor cu totul ciudat, căruia îi intrase în cap că abia acum, în anul
1930 de la naşterea lui Cristos, venise vremea ca populaţia din Cernomorsk să se
arunce asupra mărfii pe care o vindea el, şi anume: gulere tari.
    Şi firma cândva falnică şi unică la părinţi a negustorului de galanterie căpătă
un aspect dezgustător:

     Comerţ de galanterie                        Reparăm tot felul de ceasornice
     Industrie de produse de galanterie          B. Pavel Bouret
     B. KULTURTRIEGER                            GLAZIUS-ŞENKER
     Articole de papetărie şi rechizite de birou Reparaţii de ţevi şi instalaţii
     Orice furnitură pentru pictorii şi          sanitare
     funcţionarii sovietici                      M. N.FANATJUK
     LEV SOKOLOVSKI

      Specialitate
      Gulere tari din Leningrad KARL PAVIAINEN
      Clienţii intrau cu frică în magazinul care odinioară avea un aspect atât de
frumos. Meşterul ceasornicar Glazius-Şenker, înconjurat de rotiţe, pince-nez-uri şi
arcuri, şedea sub mai multe ceasuri, printre care şi un orologiu de turn. În
magazin, sunau des şi asurzitor deşteptătoarele. În fundul încăperii, se înghesuiau
elevi, care căutau caiete ce nu se găseau nicăieri. Karl Paviainen îşi tot tundea
guleraşele cu foarfecele, ca să-i treacă timpul în aşteptarea clienţilor. Şi nu apuca
serviabilul B. Kulturtrieger să întrebe o cumpărătoare: "Ce doriţi?", că instalatorul
Fanatiuk lovea tare cu ciocanul într-o ţeavă ruginită şi toată funinginea de la lampa
de lipit se aşternea pe marfa fină de galanterie.
      Până la urmă, ciudatul combinat particular se destrămă şi Karl Paviainen îşi
luă o birjă, încărcă în ea marfa sa anacronică şi se topi în beznă. După el, trecu în
neant şi comerţul cu mărfuri de galanterie şi cel cu articole de papetărie şi rechizite
de birou, urmărite de inspectori financiari călare. Fanatiuk căzu în patima beţiei.
Glazius-Şenker intră în cooperativa de ceasornicari "Timpuri Noi". Oblonul încreţit
de fier căzu bubuind. Dispăru şi firma caraghioasă.
      Dar nu trecu mult şi oblonul se ridică din nou, iar deasupra fostei arce a
particularilor apăru o mică tăbliţă îngrijită:

     Filiala din Cernomorsk
     a Oficiului din Arbatov pentru
     Colectarea Coarnelor şi Copitelor

      Cine ar fi aruncat o privire în magazin, ar fi văzut că tejghelele şi rafturile
dispăruseră, că podeaua era proaspăt spălată, că lângă pereţi stăteau mese de
birou de culoarea gălbenuşului iar pe pereţi atârnau afişele obişnuite la instituţii,
cu indicarea orelor de primire şi cu recomandarea de a nu strânge mâna fiindcă e
neigienic.
      Instituţia nou-născută avea chiar din naştere o bară de apărare împotriva
vizitatorilor, care nu apăruseră încă. Lângă o măsuţă pe care un samovar galben
scotea aburi şi şuiera cu glas piţigăiat, plângându-se de soarta sa de samovar,
şedea un curier cu un dinte de aur. Frecând cănile pentru ceai, el fredona, supărat:

     Ce vremuri, Doamne, sunt acu;
     Ce vremuri, aoleu,
     Nu se mai crede-n Dumnezeu,
     Nu se mai crede, nu!
     Dincolo de bară umbla de colo până colo un voinic roşcovan. Din când în când
se apropia de maşina de scris, izbea cu un deget gros şi ţeapăn în claviatură şi
râdea în hohote. În fundul biroului, sub o tăbliţă pe care scria "Directorul filialei",
şedea marele maestru, luminat de o lampă de birou.
     Părăsiseră de mult hotelul "Karlsbad". Toţi membrii echipajului "Antilopei", cu
excepţia lui Kozlevici, se instalaseră în "Cuibul caţelor", la Vasisuali Lohankin, care
era extrem de scandalizat de lucrul acesta. Încercase el să protesteze, arătând că
n-a închiriat camera la trei persoane, ci uneia singure — unui intelectual celibatar,
dar Ostap îi răspunsese nepăsător: "—Mon Dieu, Vasisuali Andreevici, nu te mai
frământa. Dintre toţi trei, doar unul singur, eu, sunt intelectual, aşa că condiţia e
respectată." La plângerile următoare ale gazdei, Bender răspunsese raţional: "Mein
Gott, scumpul meu Vasisuali! Poate tocmai în asta stă marele adevăr al poporului."
Şi Lohankin se linişti pe loc, după ce mai întâi stoarse de la Ostap douăzeci de
ruble. Panikovski şi Balaganov se acomodară de minune în "Cuibul caţelor" şi
glasurile lor răsunau stăpâne în corul întregului apartament. Ba Panikovski fusese
chiar acuzat că noaptea fură petrol din primusurile altora. Mitrici nu întârzie să-i
facă cu acest prilej lui Ostap o observaţie ironică, la care marele maestru îi
răspunse, fără cuvinte, cu una în piept.
     Oficiul pentru Colectarea Coarnelor şi Copitelor fusese deschis din mai multe
motive.
     — Cercetările în cazul Koreiko, spuse Ostap, ar putea să ne răpească foarte
mult timp. Cât timp, numai Dumnezeu ştie. Şi întrucât Dumnezeu nu există, nu
ştie nimeni. Groaznică situaţie. Poate un an, poate numai o lună. În orice caz,
trebuie să avem un statut legal. Trebuie să ne încadrăm în masele active ale
funcţionarilor. Această situaţie juridică ne-o va da oficiul. Pe mine mă atrage de
mult activitatea administrativă. În adâncul sufletului sunt un birocrat şi un
încurcă-lume. Vom colecta ceva foarte caraghios, de pildă, linguriţe de ceai, jetoane
cu numere pentru câini sau păr pentru perii. Ori poate mai bine: coarne şi copite.
Admirabil! Coarne şi copite pentru necesităţile industriei de piepteni şi portţigarete.
Adică de ce n-ar exista o instituţie ca asta? În plus, am în valijoara mea hârtii
minunate cu antete pentru toate împrejurările şi o ştampilă rotundă, aşa-numita
ştampilă de rangul I.
     Banii pe care Koreiko îi refuzase şi pe care scrupulosul Ostap socotise că-i
poate trece acum la venituri, fură depuşi la bancă în contul curent al noii instituţii.
Panikovski se revoltă din nou şi ceru ca banii să fie împărţiţi, ceea ce îi atrase, ca
pedeapsă, numirea într-o funcţie prost plătită şi înjositoare pentru natura sa
iubitoare de libertate, şi anume în funcţia de curier. Balaganov căpătă postul de
răspundere de împuternicit pentru copite, cu o leafă de nouăzeci şi două de ruble.
Fu cumpărată din piaţă o maşină veche de scris "Adler", din care lipsea litera "e",
care fu înlocuită cu litera "î". De aceea, chiar prima adresă, expediată de Ostap
către magazinul cu articole de recuzită, suna astfel:

    Ilibâraţi prâzântatorului, curiârul tov. Panikovski, pântru filiala din Câmomorsk
râcuzitî dî birou în valoarî dî 150 rublî (una sută cincizâci) în contul diricţiâi din oraşul
Arbatov.
    ANIXA. Fără anâxă.

    — Mi-a dat Dumnezeu un dobitoc împuternicit pentru copite! spuse supărat
Ostap. Nu poţi să-i dai nici o sarcină. A cumpărat o maşină cu accent turcesc. Prin
urmare, eu sunt dirâctor dî filială? Eşti o vită, Şura. Asta e!
    Dar nici măcar maşina de scris cu caractere ciudate nu putu să întunece
lumina bucuriei marelui maestru. Noul tărâm de activitate îi plăcea foarte mult. În
fiecare ceas venea la birou cu alte cumpărături. Aducea maşini şi aparate de birou
atât de complicate, încât curierul şi împuternicitul rămâneau cu gura căscată.
Cumpărase perforatoare, prese de copiat, un taburet cu şurub şi o călimară
scumpă de bronz, formată din câteva căsuţe de ţară, pentru cerneluri de diferite
culori. Această operă se chema "Cu faţa spre sat" şi costa o sută cincizeci de ruble.
Culmea o constitui un compostor din fontă de cale-ferată, cerut de Ostap de la gara
de pasageri. Spre sfârşit, Bender aduse nişte coarne de cerb ramificate. Oftând şi
plângându-se de salariul său mic, Panikovski le fixă pe perete, deasupra mesei
şefului. Totul mergea bine, chiar admirabil. Munca planificată suferea numai de
lipsa inexplicabilă a automobilului şi a minunatului şofer, Adam Kozlevici.
      În a treia zi de existenţă a oficiului, apăru primul vizitator. Spre uimirea
generală, era un poştaş. El aduse opt scrisori şi, după ce stătu puţin la taifas cu
Panikovski, curierul, plecă. Printre scrisori se descoperiră trei înştiinţări, prin care
un reprezentant al oficiului era convocat de urgenţă la diferite consfătuiri şi
şedinţe, câteştrele menţionând că prezenţa e obligatorie. Prin celelalte hârtii,
diferite instituţii necunoscute, dar existente, după cât se vede, cereau să li se
prezinte tot felul de date, situaţii şi tabele în mai multe exemplare, şi tot urgent şi
obligatoriu.
      — Ce-i asta? ţipa Ostap. Nu mai departe decât acum trei zile eram ca un vultur
de munte: liber, fâlfâiam din aripi când şi încotro voiam, iar acum, poftim: prezenţă
obligatorie! Constat că în oraşul ăsta există o mulţime de oameni care au o nevoie
nebună de Ostap Bender. Şi atunci, cine va duce toată această corespondenţă cu
prietenii? Va trebui să facem cheltuieli şi să revizuim statele de personal. E nevoie
de o secretară pricepută, care să vadă de corespondentă.
      După două ore îi căzu altă belea pe cap. Veni un ţăran cu un sac mare şi greu.
      — Cine primeşte coarnele? întrebă el, lăsând desaga pe podea.
      Marele maestru se uită pieziş la vizitator şi la marfa lui. Erau coarne mici,
strâmbe şi murdare, şi Ostap le privi cu dezgust.
      — Da' e bună marfa? întrebă prudent directorul filialei.
      — Păi, uitaţi-vă şi 'mneavoastră ce coarne grozave! spuse cu foc ţăranul,
apropiind un corn galben de nasul marelui maestru. Coame prima-ntâia. Cum
scrie la carte.
      Fură nevoiţi să cumpere marfa deoarece corespundea condiţiilor cerute. Apoi
ţăranul se aşeză să bea ceai cu Panikovski şi povesti vreme îndelungată despre
viaţa de la ţară, stârnind în Ostap enervarea firească a omului care a aruncat pe
fereastră cincisprezece ruble.
      — Dacă Panikovski mai dă drumul unui încornorat dintr-ăsta, spuse Ostap
după plecarea vizitatorului, poate să se lingă pe bot de slujbă de acum înainte. Îl
dau afară fără preaviz. Şi, în general, ne ajunge atâta activitate de stat. E timpul să
ne apucăm de treabă.
      După ce atârnă pe uşa de sticlă o tăbliţă pe care scria pauză de prânz,
directorul filialei scoase din dulap mapa în care susţinea că se află marea azurie şi
vaporul alb şi, după ce bătu palma pe ea, zise:
      — Iată de ce se va ocupa biroul nostru. Acum, acest "dosar" nu cuprinde nici o
filă, dar vom da de capătul firului chiar dacă pentru asta va fi nevoie ca Panikovski
şi Balaganov să fie trimişi în deplasare în nisipurile din pustiul Karakum sau la
Kremenciuk, spre a aduce material pentru anchetă.
      În momentul acela clanţa de la uşă începu să se mişte. De cealaltă parte a
geamului un bătrân cu o panama cârpită cu aţă albă şi purtând o haină largă de
şantung, sub care se vedea o vestă de pichet, întindea gâtul său de găină, ca să se
uite, şi lipea de geam o ureche mare, ca să asculte.
      — Închis, fiule! se grăbi să strige Ostap. Colectarea copitelor s-a sistat
temporar.
      Totuşi, bătrânul continua să facă semne cu mâna.
      Dacă Ostap nu i-ar fi dat drumul bătrânului cu vestă albă, poate că romanul
ar fi luat altă turnură şi fireşte nu s-ar fi produs evenimentele surprinzătoare la
care le-a fost dat să participe atât marelui maestru, cu nevricosul său curier şi
veselul său împuternicit pentru copite, cât şi multor altor persoane, printre care un
oarecare înţelept din Orient, nepoata bătrânului autor de rebusuri, un vestit
militant pe tărâm social, directorul de la "Hercules", precum şi un mare număr de
cetăţeni sovietici şi străini.
      Dar Ostap deschise uşa. Zâmbind trist, bătrânul trecu după bară şi se aşeză
pe un scaun. Închise ochii şi rămase tăcut pe scaun vreo cinci minute. Nu i se
auzeau decât şuierăturile scurte, pe care le scotea din când în când pe nasul lui ca
de mort. Când personalul biroului convins, în sfârşit, că degeaba aşteaptă ca acest
vizitator să vorbească, începu să se sfătuiască în şoaptă cum să i se scoată mai
repede leşul în stradă, bătrânul ridică pleoapele pământii şi zise cu voce joasă:
      — Numele meu e Funt. Funt.
      — Şi, după părerea dumitale, asta e suficient ca să dai buzna într-o instituţie
închisă la prânz? îl întrebă, amuzat, Ostap.
      — Dumneata râzi, răspunse bătrânul, dar numele meu e Funt. Am 90 de ani.
      — Şi ce doreşti? întrebă Ostap, care începuse să-şi piardă răbdarea.
      Dar cetăţeanul Funt se cufundă din nou în tăcere şi ramase tăcut destul de
mult timp.
      — Aveţi aici un birou, zise el în sfârşit.
      — Da, da, un birou, îi dădu ghes Ostap. Mai departe. Mai departe.
      Dar bătrânul nu făcea decât să se mângâie cu o mână pe genunchi.
      — Vedeţi pantalonii ăştia de pe mine? rosti el, după o lungă tăcere. Sunt
pantaloni de Paşti. Înainte îi îmbrăcam numai de Paşti, acum îi port în fiecare zi.
      Şi, cu toate că Panikovski îi dădu una în spate să-i scoată vorbele mai repede,
Funt tăcu din nou. Cuvintele le rostea precipitat, dar între fraze făcea pauze care
durau uneori şi trei minute. Pentru oamenii care nu erau obişnuiţi cu el, felul
acesta de a vorbi, a lui Funt putea să-i facă să turbeze. Ostap se şi pregătea, de
altfel, să-l ia pe Funt, nu de fundul pantalonilor săi pascali, ci de zgarda scrobită şi
să-l dea afară, când bătrânul deschise din nou gura. Şi ceea ce spuse în continuare
suscită atâta interes, încât Ostap fu nevoit să se împace cu vorbirea lui în rate
seculare.
      — Nu aveţi nevoie de un preşedinte? întrebă Funt.
      — Ce fel de preşedinte? ripostă Bender.
      — Unul oficial. Într-un cuvânt, un director general al instituţiei.
      — Păi, director sunt eu.
      — Prin urmare, ai de gând să stai singur la răcoare? De ce nu mi-ai spus
atunci din capul locului şi mă chinuieşti de două ore?
      Bătrânul cu pantaloni de Paşte se înfuriase, dar pauzele dintre fraze nu le
scurtase.
      — Eu sunt Funt, repetă el cu suflet. Am 90 de ani. Toată viaţa am slujit de
paravan pentru alţii. Asta-i profesiunea mea, să sufăr pentru alţii.
      — Aha, eşti om de paie?
      — Da, făcu bătrânul, dând în cap cu demnitate. Sunt preşedintele-paravan
Funt. În capul meu s-au spart întotdeauna toate. Mereu am stat la puşcărie. Şi sub
Alexandru al II-lea "Eliberatorul", şi sub Alexandru al III-lea "Pacificatorul", şi sub
Nicolae al II-lea "Împilatorul".
     Şi bătrânul, înşirând ţarii, îndoia încet deget după deget.
     — Am stat şi sub Kerenski. În timpul comunismului de război, e drept, n-am
stat deloc, căci a dispărut comerţul cinstit si n-am mai avut de lucru. Dar, în
schimb, vai cât am stat în perioada NEP-ului! Vai cât am stat! Dar au fost cele mai
frumoase zile din viaţa mea. În patru ani n-am petrecut în libertate mai mult de trei
luni. Am măritat-o pe nepoată-mea, Golkonda Evseevna, şi i-am dat zestre un pian
cu coadă, o păsărică de argint şi optzeci de ruble în monede de câte zece ruble de
aur. Acum umblu şi nu mai recunosc Cernomorskul ăsta al nostru. Unde au
dispărut toate? Unde-i capitalul privat? Unde-i prima societate de credit reciproc?
Unde este asociaţia pe încredere? Unde sunt societăţile pe acţiuni cu capital mixt?
Unde sunt? O mizerie! E revoltător!
     Acest scurt discurs ţinu relativ puţină vreme: o jumătate de oră. Ascultându-l
pe Funt, Panikovski se înduioşă. El îl trase pe Balaganov deoparte şi-i şopti cu
respect:
     — Se vede imediat omul din alte vremuri. Acum cauţi cu lumânarea până să
dai de unul şi, în curând, n-au să mai existe deloc.
     Şi servi cu drăgălăşenie bătrânului o ceaşcă de ceai dulce.
     Ostap îl mută pe preşedintele-paravan la biroul său directorial, porunci să se
închidă uşa şi începu cu răbdare să-i pună întrebări veşnicului deţinut, care şi-a
sacrificat viaţa pentru "prietenii săi". Preşedintele vorbea cu plăcere. Dacă nu s-ar fi
odihnit atât de multe între fraze, s-ar fi putut spune chiar că sporovăieşte fără
punct şi virgulă.
     — Nu cunoşti pe unul Alexandr Ivanovici Koreiko? întrebă Ostap, uitându-se
la dosarul legat cu şireturi de ghete.
     — Nu-l cunosc, răspunse bătrânul. Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta.
     — Dar cu "Hercules" ai avut vreodată de-a face?
     Când auzi cuvântul "Hercules", preşedintele se mişcă uşurel. Ostap nici nu
băgă de seamă această uşoară mişcare, dar dacă în locul lui ar fi fost oricare altă
vestă de pichet de la cafeneaua "Florida", care-l cunoştea de mult pe Funt, Valiadis,
de pildă, acesta şi-ar fi zis imediat în sinea lui: "Funt e ca pe tăciuni aprinşi, e pur
şi simplu neliniştit".
     Cum să nu cunoască Funt "Hercules", când ultimele patru şederi în puşcărie
erau legate direct de această instituţie? De pe urma lui "Hercules" se hrăneau
câteva societăţi particulare pe acţiuni. A existat, de pildă, o societate, "Intensivnik".
Funt a fost invitat să deţină funcţia de preşedinte. "Intensivnik" a căpătat de la
"Hercules" un aconto mare pentru ca să colecteze nu se ştie ce material lemnos —
preşedintele-paravan nu-i ţinut doar să ştie ce se petrece în spatele lui. Şi imediat
după asta, societatea a dispărut. Cineva a pus mâna pe bani, iar Funt a încasat
şase luni de închisoare. După "Intensivnik", s-a constituit o asociaţie pe încredere,
"Cedrul muncitor", fireşte, sub preşedinţia tot a venerabilului Funt. S-a luat,
bineînţeles, de la "Hercules" aconto pentru a-i furniza cedru uscat. Bineînţeles că
s-a produs pe neaşteptate un faliment, cineva s-a îmbogăţit, iar Funt, pentru leafa
lui de preşedinte, a plătit cu puşcărie. Apoi a luat fiinţă "Uniunea Ferăstraielor" —
"Hercules" a dat aconto — firma a dat faliment — cineva a vârât banii în buzunar —
Funt a fost vârât la gherlă. Şi iar a apărut o firmă: "Tăietorul de Lemne din Sud",
"Hercules" — aconto, firma — faliment, X — căptuşit cu un câştig gras, Funt —
căptuşit cu închisoare.
     — Dar cine punea mâna pe bani? întrebă stăruitor Ostap, plimbându-se în
jurul bătrânului. Cine conducea efectiv?
     Bătrânul sorbea tăcut ceaiul din ceaşcă şi ridica încet pleoapele grele.
      — Cine ştie? zise el amărât. Lui Funt nu i se spunea nimic. Eu trebuia să fiu
numai paravan, asta era profesia mea. Şi am fost sub Alexandru al II-lea, şi am fost
sub Alexandru al III-lea, şi am fost sub Nikolai Alexandrovici Romanov şi am fost
sub Alexandr Feodorovici Kerenski. Şi am fost şi în perioada NEP-ului, înainte de
punctul culminant, în timpul punctului culminant şi după punctul culminant.
Acum, însă, sunt fără lucru şi trebuie să port pantalonii de Paşti.
      Ostap continuă încă multă vreme să stoarcă din bătrân vorbă cu vorbă. Se
comporta asemeni unui căutător de aur care trece prin sită tone de mâl şi nisip ca
să dea de câteva fărâme de metal preţios. Îl înghiontea pe Funt cu umărul, când
acesta începea să moţăie şi chiar îl gâdila la subsuoară. După toate aceste
manevre, izbuti să afle că, după părerea lui Funt, în spatele tuturor acestor
societăţi şi firme falimentare se ascundea, fără îndoială, aceeaşi persoană. Cât
priveşte "Hercules", el a fost muls de multe sute de mii de ruble.
      — În orice caz, adăugă străvechiul preşedinte-paravan, în orice caz, acest
necunoscut e un cap. Îl cunoaşteţi pe Valiadis? Nici Valiadis n-ar izbuti să-l bage pe
omul ăsta în cofă.
      — Dar pe Briand? întrebă Ostap zâmbind, amintindu-şi de adunarea vestelor
de pichet de lângă fosta cafenea "Florida". Pe Briand ar putea Valiadis să-l bage în
cofă? Ce părere ai?
      — Cu nici un preţ! răspunse Funt. Briand e un cap. Mişcă trei minute din buze
fără să scoată nici un sunet, apoi adăugă:
      — Hoover e un cap. Şi Hindenburg e un cap. Hoover şi Hindenburg sunt două
capete.
      Ostap se sperie. Cea mai bătrână vestă de pichet se cufunda în mocirla
politicii înalte. Dintr-o clipă în alta ar fi putut să înceapă să vorbească despre
pactul "Kellog" sau despre dictatorul spaniol Primo de Rivera şi atunci nici o forţă
din lume nu l-ar mai fi putut abate de la această îndeletnicire înaltă. Şi chiar apăru
în ochii lui o licărire de idioţenie, iar deasupra gulerului său scrobit, mărul lui
Adam prinse a se mişca prevestind naşterea unei noi fraze. Bender deşurubă
repede un bec electric şi-l trânti de pământ. Becul se sparse cu pocnetul rece al
unui foc de armă. Numai aşa reuşi el să-l abată pe preşedinte de la problemele
internaţionale. Şi, profitând repede de împrejurare, Ostap îl întrebă:
      — Te vedeai totuşi cu cineva de la "Hercules"? În legătură cu acontul?
      — Eu n-aveam de-a face acolo decât cu contabilul Berlaga care era salariatul
lor. Personal, altceva nu ştiu nimic. Mie nu-mi spuneau nimic. Oamenii au nevoie
de mine numai ca să servesc de acoperire. Am servit de acoperire pe vremea
ţarismului, şi pe vremea socialismului, şi pe vremea hatmanului, şi pe vremea
ocupaţiei franceze. Briand e un cap.
      Nu mai puteai smulge nimic de la bătrân. Dar şi ceea ce spusese îngăduia
pornirea cercetărilor.
      "Aici se simte mâna lui Koreiko", se gândi Ostap.
      Directorul filialei din Cernomorsk a Oficiului din Arbatov pentru Colectarea de
Coarne şi Copite se aşeză la birou şi trecu pe hârtie discursul preşedintelui Funt.
Reflecţiile însă asupra relaţiilor dintre Valiadis şi Briand le omise.
      Prima filă a anchetei clandestine în legătură cu milionarul clandestin fu
numerotată, perforată la locul cuvenit şi pusă la dosar.
      — Ei, angajaţi un preşedinte? întrebă bătrânul punându-şi panamaua
cârpită. Văd că biroul vostru are nevoie de un preşedinte. Nu cer mult: o sută
douăzeci de ruble pe lună în stare de libertate şi două sute patruzeci la închisoare.
Sută la sută spor în caz că munca are un caracter vătămător.
      — Poate că o să te luăm, zise Ostap. Fă o cerere şi înainteaz-o împuternicitului
pentru copite.

CAPITOLUL XVI
"JAHRBUCH FUR PSYCHOANALYTIK"

      La secţia financiară şi de contabilitate a lui "Hercules", ziua de muncă începu
ca de obicei exact la ora nouă.
      Kukuşkind îşi ridicase poala hainei ca să-şi şteargă cu ea lentilele de la
ochelari şi, făcând aceasta, să spună colegilor săi că la biroul bancar "Sikomorski şi
Ţesarevici" se lucra mult mai liniştit decât în haosul de la "Hercules". Tezoimeniţki
se întorsese pe taburetul lui cu şurub spre perete şi întinsese mâna ca să rupă
foaia din calendar. Lapidus-junior căscase gura ca să înghită o bucată de pâine
unsă cu pastă de heringi, când uşa se deschise şi în prag apăru — cine şi-ar fi
putut închipui? — contabilul Berlaga.
      Această apariţie neaşteptată stârni în secţie panică. Tezoimeniţki alunecă de
pe farfurioara sa cu şurub şi, poate pentru prima dată în trei ani, fila din calendar
rămase neruptă. Lapidus-junior, uitând să muşte din sandviş, începu să mişte
fălcile în gol. Dreifus, Cevajevskaia şi Saharkov rămaseră cu gura căscată. Koreiko
ridică capul şi îl lăsă iar în jos. Iar bătrânul Kukuşkind îşi puse repede ochelarii,
uitând să-i mai şteargă, ceea ce nu i se mai întâmplase niciodată, în cei treizeci de
ani de când era funcţionar. Berlaga se instală la masa sa, ca şi cum nu s-ar fi
întâmplat nimic, şi, fără să răspundă la zâmbetul de o ironie fină a lui
Lapidus-junior, îşi deschise registrele.
      — Cum mai merge cu sănătatea? întrebă totuşi Lapidus. Ce-i cu nervul din
călcâi?
      — Mi-a trecut complet, răspunse Berlaga, fără să ridice capul. Nici nu cred ca
omul să aibă un astfel de nerv.
      Până la pauza de prânz toţi cei de la secţia financiară şi de contabilitate se
foiră pe taburetele şi perniţele lor, morţi de curiozitate, iar în clipa în care se auzi
semnalul de atac, crema lumii contabile făcu îndată roată în jurul lui Berlaga.
Evadatul, însă, aproape că nici nu răspundea la întrebări. El luă deoparte patru
oameni din cei mai de încredere şi, după ce se convinse că nu-i nimeni de prisos
prin apropiere, le povesti extraordinarele sale aventuri de la casa de nebuni.
Contabilul fugar îşi presără povestirea cu o mulţime de expresii întortocheate şi
diverse interjecţii, pe care le-am lăsat aici deoparte, pentru ca expunerea să fie mai
curgătoare.

   CE-A POVESTIT CONTABILUL BERLAGA ÎN CEL MAI STRICT SECRET LUI
BORIS OHLEBSKI, DREIFUS, SAHARKOV ŞI LAPIDUS-JUNIOR, ÎN LEGĂTURĂ CU
CEEA CE I S-A ÎNTÂMPLAT LA CASA DE NEBUNI

     După cum am mai arătat, contabilul Berlaga fugise la casa de nebuni de teama
comprimărilor. El spera să stea în acest aşezământ medical cât va dura primejdia şi
să se întoarcă la "Hercules" după ce furtuna se va fi potolit şi cei opt tovarăşi cu ochi
cenuşii se vor fi mutat la instituţia vecină.
     Treaba o ticluise cumnatu-său. Făcuse rost de o carte despre comportarea şi
obiceiurile alienaţilor şi, după lungi discuţii, dintre toate ideile fixe, fu aleasă
grandomania.
     — N-o să trebuiască să faci nimic, îi explica cumnatul. Trebuie numai ca îndată
ce se apropie cineva să-i ţipi la ureche: "Eu sunt Napoleon!" sau: "Eu sunt Emile
Zola!" sau "Mahomed!", dacă vrei.
      — Dar vicerege al Indiei pot să fiu? îl întrebă pe un ton încrezător Berlaga.
      — Poţi, cum să nu. Unui nebun îi este permis orice. Prin urmare, vrei să fii
vicerege al Indiei?
      Cumnatul vorbea cu atâta autoritate, de parcă ar fi fost cel puţin intern la un
ospiciu de nebuni. În realitate însă, era un modest agent care se ocupa cu difuzarea
ediţiilor de lux ale editurii de stat şi, din grandoarea comercială din trecut, nu-i mai
rămăsese în cufăr decât o gambetă vieneză cu căptuşeală albă de mătase.
      Cumnatul se duse la telefon să cheme salvarea, iar noul vicerege al Indiei îşi
scoase bluza, îşi sfâşie cămaşa de pânză şi, pentru orice eventualitate, îşi turnă în
cap o sticluţă de cerneală de copiat, de cea mai bună calitate. Apoi se întinsese cu
burta pe podea şi, când sosiră sanitarii, începu să strige:
      — Eu sunt viceregele Indiei! Unde sunt credincioşii mei maharadjahi, unde sunt
vitejii, prietenii şi elefanţii mei?
      Martor al acestei crize de grandomanie, cumnatul clătină cu îndoială din cap.
După părerea lui, naibii şi vitejii nu intrau în sfera de acţiune a regelui Indiei. Dar
sanitarii şterseră cu o batistă udă faţa contabilului pătată cu cerneală de calitate şi,
cu eforturi unite, îl vârâră în ambulanţă. Uşiţele ei date cu lac se închiseră, se auzi
claxonul de alarmă şi maşina îl duse pe viceregele Berlaga în noile lui domenii.
      Pe drum, bolnavul dădu din mâini şi bolborosi ceva, gândindu-se însă neîncetat
cu frică la prima întâlnire cu nebunii adevăraţi. Se temea ca ei să nu-i facă cine ştie
ce sau poate chiar să-l omoare.
      Dar spitalul arăta cu totul altfel decât şi-l închipuise Berlaga. Într-un salon lung
şi luminos, şedeau pe canapele, stăteau întinşi în paturi sau se plimbau oameni în
halate albăstrui. Contabilul observă că nebunii aproape că nu vorbesc între ei. N-au
timp să stea de vorbă. Se gândesc. Se gândesc tot timpul. Au o mulţime de gânduri,
vor să-şi aducă aminte de ceva, de ceva deosebit de important, de care depinde
fericirea lor. Dar gândurile se destramă uşor şi dispar. Şi din nou trebuie să
chibzuieşti la toate, să înţelegi, în sfârşit, ce s-a întâmplat, de ce totul merge acum
aşa de prost, când înainte totul era aşa de bine.
      Pe lingă Berlaga trecu de câteva ori un nebun nepieptănat şi cu o mutră
nenorocită. Ţinându-se cu mâna de bărbie, păşea pe aceeaşi linie — de la fereastră
la uşă, de la uşă la fereastră, apoi iar la uşă, şi iar la fereastră. Şi atâtea gânduri
cutreierau bietul lui cap, încât ducea mereu ba o mână, ba alta la frunte şi grăbea
pasul.
      — Sunt viceregele Indiei! strigă Berlaga, uitându-se pe furiş la sanitar.
      Nebunul nu-l gratifică nici măcar cu o privire. Încruntându-se plin de suferinţă,
începu să-şi adune iar gândurile ce i se risipiseră din pricina strigătului sălbatic al lui
Berlaga. În schimb, se apropie de vicerege un idiot scund şi, cuprinzându-l încrezător
de talie, îi spuse câteva cuvinte într-un fel de limbă păsărească.
      — Ce? întrebă Berlaga, care se speriase.
      — Ene, bene, raba, kvinter, finter, jaba, rosti clar noua lui cunoştinţă.
      Strigând "aoleu!", Berlaga se îndepărtă de idiot. După asta, se apropie de un om
cu o chelie ca lămâia care însă se întoarse imediat cu faţa la perete şi se uită cu
teamă la contabil.
      — Unde sunt maharadjahii mei? îl întrebă Berlaga, simţind nevoia de a-şi
menţine reputaţia de nebun.
      Dar, la întrebarea lui, un bolnav care şedea în pat, în fundul salonului, se ridică
pe picioarele lui subţiri şi galbene ca nişte lumânări de biserică şi strigă cu un glas
nenorocit:
      — Daţi-mi drumul! Vreau să trăiesc în libertate! Vreau să plec în pampas!
      După cum află contabilul mai târziu, cel care voia să plece în pampas era un
bătrân profesor de geografie, din al cărui manual Berlaga învăţase în tinereţea lui
vulcanele, golfurile şi istmurile. Geograful înnebunise cu totul pe neaşteptate: într-o
zi, se uitase pe harta celor două emisfere şi nu găsise pe ea strâmtoarea Bering.
Bătrânul profesor examină harta toată ziua. Toate se aflau la locul lor: şi Noua
Caledonie, şi Canalul de Suez, şi Madagascarul şi insulele Sandwich cu capitala lor
Honolulu, chiar şi vulcanul Popocatepetl, dar strâmtoarea Behring lipsea. Şi chiar pe
loc, acolo, lingă hartă, profesorul a înnebunit. (După informaţiile pe care le deţin
autorii, strâmtoarea Behring lipsea într-adevăr de pe harta care-l înnebunise pe
bietul geograf. Lipsa strâmtorii se datora zăpăcelii care domnea la Editura "Cartea
şi Polul". Vinovaţii şi-au primit pedeapsa meritată. Directorul editurii a fost eliberat
din funcţie şi trimis la munca de jos, iar ceilalţi s-au ales cu mustrare cu
avertisment -nota autorilor).
      Era un nebun blând, care nu făcea rău nimănui, dar Berlaga se sperie groaznic.
Ţipetele lui făceau să i se strângă inima.
      — Vreau să trăiesc în libertate! continua să strige geograful. Să plec în pampas!
      El ştia mai bine decât oricine pe lume ce înseamnă libertatea. Era geograf şi
cunoştea întinderi pe care oamenii obişnuiţi, cu ocupaţii plicticoase, nici nu le
bănuiesc. Voia să trăiască în libertate şi să galopeze pe un armăsar transpirat, prin
desişuri.
      În salon intră o doctoriţă tânără, cu ochi albaştri, blânzi, şi se îndreptă direct
spre Berlaga.
      — Ei, cum te simţi, dragul meu? îl întrebă ea, atingând cu mâna-i caldă pulsul
contabilului. Te simţi mai bine, nu-i aşa?
      — Eu sunt viceregele Indiei! îi raportă el roşind. Daţi-mi înapoi elefantul meu
iubit!
      — Ai visat urât, îi spuse prietenos doctoriţa. Eşti la spital şi o să te vindecăm.
      — O-o-o! Elefantul meu! strigă provocator Berlaga.
      — De ce nu vrei să înţelegi, îi spuse doctoriţa şi mai prietenos. Nu eşti vicerege,
toate astea sunt aiureli, înţelegi, aiureli!
      — Nu, nu sunt aiureli, obiectă Berlaga, care ştia că principalul este să te
încăpăţânezi.
      — Ba da, sunt aiureli! — Nu, nu sunt aiureli!
      — Aiureli!
      — Nu sunt aiureli!
      Văzând că fieru-i cald, contabilul începu să-l bată. O împinse pe blânda
doctoriţă şi scoase un urlet prelung, care îi enervă pe toţi bolnavii şi, în special, pe
micul idiot, care se aşeză pe jos şi, lăsând să-i curgă balele, spuse:
      — En, den, troacatr, madmazel Jurovatr.
      Şi Berlaga auzi satisfăcut în spatele său vocea doctoriţei care-i spunea unui
sanitar:
      — Trebuie să-l mutăm la ăia trei, că altfel o să ne sperie tot salonul.
      Doi sanitari răbdători îl duseră pe certăreţul vicerege într-un salon mic, pentru
bolnavii care nu se purtau cum trebuie şi unde stăteau, întinşi liniştit, trei oameni.
Abia aici înţelese contabilul ce înseamnă nebunia adevărată. Când îşi făcură
apariţia sanitarii cu Berlaga, bolnavii intrară într-o activitate neobişnuită. Un bărbat
gras se rostogoli jos de pe pat, se aşeză repede în patru labe şi, ridicându-şi dosul în
sus, bombat ca o mandolină, începu să latre sacadat şi să zgârie parchetul cu labele
dinapoi, încălţate în papuci de spital. Un altul se înfăşură în pătură şi începu să
strige: "Şi tu, Brutus, te-ai vândut bolşevicilor?" Îşi închipuia fără îndoială că-i Caius
Iulius Cezar. Dar, uneori, în mintea lui zbuciumată sărea un arculeţ şi,
încurcându-se, striga: "Sunt Heinrich Iulius Zimmerman!"
      — Plecaţi de aici! Sunt goală! urlă cel de al treilea. Nu vă uitaţi la mine. Mi-e
ruşine. Sunt o femeie goală.
      Şi femeia goală era bărbat, cu mustăţi şi complet îmbrăcat de sus până jos.
      Sanitarii plecară. Viceregelui Indiei i se făcu atât de frică, încât nici nu se mai
gândea să ceară să i se restituie elefantul iubit, maharadjahii, naibii credincioşi şi
ostaşii misterioşi.
      "Ăştia te strâng de gât cât ai zice peşte", îşi spunea în sinea lui, simţind că îi
îngheaţă sângele în vine de frică.
      Şi regreta amarnic că făcuse scandal în salonul liniştit. Ce plăcut ar fi fost acum
să şadă la picioarele bunului profesor de geografie şi să asculte bombănitul gingaş al
micului idiot: "Ene, bene, raba, kvinter, finter, jaba". Dar nu se întâmplă nimic
îngrozitor. Omul-câine mai lătră de câteva ori şi, bombănind, se urcă în pat. Caius
Iulius dădu pătura la o parte, căscă cu gura până la urechi şi se întinse cât era de
lung, iar femeia cu mustăţi îşi aprinse o pipă şi mirosul dulceag al tutunului,
"Capetownul nostru", linişti sufletul agitat al lui Berlaga.
      — Sunt viceregele Indiei, declară el, prinzând curaj.
      — Tacă-ţi botul, ticălosule! îl apostrofă leneş Caius Iulius. Şi cu felul deschis al
unui roman autentic, adăugă: Te omor! Scot maţele din tine!
      Această ameninţare venită din partea celui mai viteaz dintre împăraţi şi
căpitani de oşti îl readuse pe contabilul fugar la realitate. El se ascunse sub pătură
şi, meditând melancolic la viaţa sa plină de agitaţie, adormi.
      Dimineaţa, Berlaga auzi prin somn nişte vorbe ciudate:
      — S-au apucat să ne aducă pe nebunul ăsta pe cap. Era aşa de plăcut în trei...
şi poftim. Ce bucluc o să mai avem acum cu el! Blestematul ăsta de vicerege poate să
ne şi muşte pe toţi.
      După glas, Berlaga stabili că aceste cuvinte le rostise Caius Iulius Cezar. După
câtva timp, deschizând ochii, văzu că omul-câine se uita la el cu cel mai viu interes.
      "S-a sfârşit, se gândi viceregele. Acum mă muşcă!"
      Dar, pe neaşteptate, omul-câine bătu din palme şi întrebă cu glas omenesc:
      — Spune-mi, te rog, nu eşti fiul lui Foma Berlaga?
      — Ba da, răspunse contabilul, dar amintindu-şi repede că-i vicerege, începu iar
să urle: Da-ţi înapoi, nenorocitului de mine, elefantul meu cel credincios!
      — Uită-te la mine, îi spuse omul-javră. Chiar nu mă recunoşti?
      — Mihail Alexandrovici, exclamă contabilul care pricepuse acum situaţia. Ce
întâlnire!
      Şi viceregele îl îmbrăţişă cu căldură pe omul-câine. Din grabă se izbiră cu
frunţile, scoţând un sunet ca la ciocnirea a două bile de biliard. Ochii lui Mihail
Alexandrovici se umeziseră.
      — Prin urmare, nu eşti nebun? întrebă Berlaga. Atunci de ce ai făcut pe
nebunul?
      — Dar dumneata de ce ai făcut pe nebunul? Şi încă cu pretenţii! Auzi! Să-i dai
elefanţii! Afară de asta trebuie să-ţi spun, prietene Berlaga, că a fi vicerege e foarte,
foarte slab pentru un nebun ca lumea.
      — Dar cumnatul meu mi-a spus că se poate, răspunse amărât Berlaga.
      — Uită-te, de pildă, la mine, zise Mihail Alexandrovici. Joc fin. Omul-câine.
Schizofrenie, cu complicaţie de psihoză maniaco-depresivă şi, în plus, fii atent,
Berlaga, stare de neurastenie. Crezi că am ajuns uşor la asta? Am cercetat toate
izvoarele. Dumneata ai citit cartea profesorului Bleiler, Gândirea autistică?
      — Nu, răspunse Berlaga cu glasul unui vicerege căruia i s-a smuls ordinul
jartierei şi care a fost degradat şi transformat în ordonanţă.
      — Domnilor! ţipă Mihail Alexandrovici. N-a citit cartea Iui Bleiler. Nu vă fie frică,
veniţi încoace. E rege pe cât eşti dumneata Cezar.
      Ceilalţi doi locatari ai micului salon rezervat nebunilor furioşi se apropiară.
      — Nu l-aţi citit pe Bleiler? întrebă Caius Iulius mirat. Atunci după ce tratat te-ai
pregătit?
      — O fi fost abonat la revista germană Jahrbuch für Psychoanalytik und
Psychopathologik, îşi dădu cu părerea mustăciosul.
      Berlaga stătea de parcă ar fi ajuns slugă la dârloagă. Iar iniţiaţii îi tot trăgeau
cu expresii savante din domeniul teoriei şi practicii psihanalizei. Cu toţii erau de
acord că Berlaga o s-o păţească şi că medicul-şef, Titanuşkin, care urmează să
sosească din deplasare dintr-o zi în alta, îl va da de gol în cinci minute. Nu spuseră
însă că apropiata întoarcere a lui Titanuşkin îl făcea şi pe el să se simtă foarte prost.
      — Dar nu s-ar putea să-mi schimb mania? întrebă laş Berlaga. Ce o să fie dacă
am să spun că sunt Emile Zola sau Mahomed?
      — Prea târziu, declară Caius Iulius. În istoricul bolii s-a şi trecut că eşti vicerege,
şi un nebun nu poate să schimbe maniile ca ciorapii. Acum, gata, ai să fii toată viaţa
în postura caraghioasă de rege. Noi stăm aici de o săptămână şi cunoaştem regulile.
      Într-un ceas, Berlaga află în toate amănuntele şi istoricul veritabil al boliilor
vecinilor săi de salon.
      Prezenţa lui Mihail Alexandrovici la casa de nebuni era datorată unor motive
destul de simple şi de ordin practic. Mare nepman, rămăsese întâmplător în urmă cu
plata a 43000 de ruble din impozitul pe venituri. Aceasta îl ameninţa cu o călătorie
forţată în nord, iar afacerile lui cereau imperios ca el să fie prezent la Cernomorsk.
Duvanov, mustăciosul care se dădea drept femeie, era, pare-se, un sabotor de umilă
speţă care avea toate motivele să se teamă de o iminentă arestare. Iar Caius Iulius
Cezar pe al cărui buletin scria că îl cheamă I.N. Starohanski şi că este fost avocat,
stătea acolo din cu totul alte considerente, şi anume, din înalte considerente
ideologice.
      — În Rusia sovietică, spunea el învelindu-se în pătură, casa de nebuni este
singurul loc unde poate trăi un om normal. Tot restul este un hiperbalamuc. Nu, eu nu
pot să trăiesc cu bolşevicii. Mai bine stau aici, în tovărăşia unor nebuni obişnuiţi.
Ăştia, cel puţin, nu construiesc socialismul. Apoi, aici ţi se dă de mâncare gratis. Pe
când acolo, în halimaua lor, trebuie să munceşti. Dar eu n-am să muncesc pentru
socialismul lor. În sfârşit, aici mă bucur de întreaga libertate personală. Libertatea
conştiinţei, libertatea cuvântului...
      Zărind un sanitar prin apropiere, Caius Iulius Starohanski ţipă cu o voce
piţigăiată:
      — Trăiască Adunarea Constituantă! Toţi în for! Şi tu, Brutus, te-ai vândut
activiştilor cu funcţii de răspundere? si, întorcându-se spre Berlaga, adăugă: Ai
văzut? Ce vreau, aia ţip. Ia încearcă să faci asta pe stradă!
      Toată ziua şi cea mai mare parte a nopţii cei patru nebuni furioşi jucară 66, un
joc complicat care cere stăpânire de sine, seninătate de suflet şi claritate de gândire.
      Dimineaţa se întoarse din deplasare profesorul Titanuşkin. El îi examină repede
pe toţi patru şi porunci pe loc să fie daţi afară din spital. Nimic nu le ajută: nici cartea
lui Bleiler, nici starea de neurastenie complicată cu psihoză maniaco-depresivă, nici
Jahrbuch-ul für Psychoanalytik und Psychopathologik. Profesorul Titanuşkin nu-i
iubea pe cei care simulează.
      Daţi pe brânci afară, o luară la fugă pe stradă, făcându-şi loc cu coatele printre
trecători. În frunte păşea Caius Iulius. După el, femeia-bărbat, pe lângă care alerga
omul-câine, iar în urma tuturor, îşi târa picioarele viceregele ce-şi pierduse coroana,
blestemându-şi cumnatul şi gândindu-se cu groază ce se va întâmpla acum.
      După ce termină această poveste plină de învăţături, contabilul Berlaga se
uită trist mai întâi la Borisohlebski, apoi la Dreifus, după aceea la Saharkov şi, în
sfârşit, la Lapidus-junior, ale căror capete se clătinau compătimitor, după cum i se
părea lui în semiântunericul din coridor.
      — Vezi unde ai ajuns cu fanteziile dumitale? spuse asprul Lapidus-junior. Ai
vrut să scapi de o comprimare şi ai dat de alta. Acum ai s-o păţeşti. Din moment ce
te-au comprimat de la casa de nebuni, cu siguranţă că o să te dea afară şi de la
"Hercules".
      Borisohlebski, Dreifus şi Saharkov nu spuseră nimic. Şi, fără o vorbă, îşi luară
încet tălpăşiţa în întuneric.
      — Prieteni! strigă contabilul cu o voce suavă. Încotro?
      Dar prietenii o luaseră la picior şi pantalonii lor de orfani se zăreau tocmai în
capul scării, de unde apoi dispărură.
      — Nu-i frumos, Berlaga, zise rece Lapidus. Degeaba cauţi să mă bagi în
escrocheriile dumitale antisovietice şi murdare. Adio!
      Şi viceregele Indiei rămase singur.
      Ce-ai făcut, contabile Berlaga? Unde ţi-au fost ochii, contabile? Şi ce-ar fi spus
tatăl tău, Foma, dacă ar fi aflat că la bătrâneţe fiul său s-a făcut vicerege? Iată unde
te-au adus, contabile, relaţiile tale primejdioase cu domnul Funt, preşedintele
atâtor societăţi pe acţiuni cu capital mixt şi necurat. Mi-e şi groază să mă gândesc
ce ar fi spus bătrânul Foma despre isprăvile iubitului său fiu. Dar Foma odihneşte
de mult în cimitirul creştin nr.2, sub un serafim de piatră cu o aripă ruptă şi numai
băieţaşii care vin pe acolo să fure liliac mai aruncă uneori o privire nepăsătoare
asupra inscripţiei de pe mormântul lui:

     F. BERLAGA DOARME-AICI
     REGRETAT DE-AI SĂI AMICI
     DE FAMILIA LUI DRAGĂ
     ŞI IUBIT DE-O LUME-NTREAGĂ.

      Dar poate că bătrânul n-ar fi spus nimic. Desigur că n-ar fi spus nimic, căci
nici viaţa lui n-a fost chiar aşa de neprihănită. Pur şi simplu, te-ar fi sfătuit să fii
mai prudent şi să nu te bizui în treburi serioase pe cumnatul tău. Da, în mare
porcărie te-ai vârit, contabile Berlaga!
      Gândurile apăsătoare care puseseră stăpânire pe ex-locţiitorul lui George al
V-lea în India fură întrerupte de nişte strigăte ce veneau dinspre scară:
      — Berlaga! Unde dracu o fi? îl caută cineva. Aha, uite-l! Poftim pe aici,
cetăţene!
      Pe coridor apăru împuternicitul pentru copite. Mişcând braţele ca un ostaş de
gardă, Balaganov se apropie de Berlaga şi îi înmână o citaţie.
      "Tov. Bârlaga. Odată cu primirâa prâzântâi vă vâţi prâzânta imâdiat pântru
lămurirâa anumitor châstiuni."
      Hârtiuţa purta antetul filialei din Cernomorsk a Oficiului din Arbatov pentru
Colectarea de Coarne şi Copite şi o ştampilă rotundă al cărei cuprins ar fi fost cam
greu de descifrat, chiar dacă lui Berlaga i-ar fi venit această idee. Dar contabilul
fugar era atât de deprimat de buclucurile ce-i căzuseră pe cap, încât se mulţumi să
întrebe:
      — Aş putea să dau un telefon acasă?
      — Ce să mai dai? răspunse încruntat responsabilul cu copitele.
      După două ore, mulţimea care stătea în faţa cinematografului "Capitol"
aşteptând să înceapă prima reprezentaţie şi care, neavând ce face, căsca ochii în
toate părţile, observă că din biroul de colectare a coarnelor iese un om care pleacă
încet, ducându-şi mereu mâna la inimă. Era contabilul Berlaga. La început, abia îşi
târa picioarele, apoi grăbi treptat pasul. După ce coti după colţ, contabilul îşi făcu
pe furiş crace şi o luă la fugă ca un nebun. Nu trecu mult şi se văzu iarăşi la biroul
său din secţia financiară şi de contabilitate unde şedea şi se uita buimac în "cartea
mare", plină de cifre care îi jucau în faţa ochilor.
      Marele maestru închise între timp dosarul "cazului Koreiko", şi, uitându-se la
Funt, care şedea sub o tăbliţă nouă cu inscripţia: "Preşedintele consiliului de
administraţie", spuse:
      — Nici când eram foarte tânăr, foarte sărac şi-mi câştigam pâinea prezentând
la bâlciul din Herson pe un călugăr gras şi pieptos pe care-l dădeam drept femeie cu
barbă — fenomen misterios al naturii —, nici atunci nu mă afundasem atât de
adânc în mocirla morală ca acest infam Berlaga.
      — O stârpitură, un netrebnic, întări Panikovski, împărţind paharele cu ceai. Îi
făcea plăcere să ştie că există pe lume oameni încă şi mai josnici decât el.
      — Berlaga nu e o minte, spuse preşedintele cu încetineala-i caracteristică.
MacDonald e o minte. Ideea lui cu privire la pacea de clasă în industrie...
      — Ajunge, ajunge, îl întrerupse Bender. O să fixăm o şedinţă specială ca să
aflăm părerile dumitale asupra lui MacDonald şi a altor politicieni burghezi. Acum
n-am timp. Într-adevăr, Berlaga nu e o minte, dar ne-a comunicat totuşi câteva
lucruri interesante despre viaţa şi activitatea societăţilor pe acţiuni care explodează
singure.
      Marele maestru se simţi deodată foarte bine dispus. Totul mergea de minune.
Nimeni nu mai aducea coarne puturoase. Activitatea filialei din Cernomorsk putea
fi considerată satisfăcătoare, deşi, la fiecare tur, poştaşul aducea noi adrese,
circulare şi cereri, iar Panikovski fusese de două ori la oficiul de plasare ca să
găsească o secretară.
      — Da! strigă brusc Ostap. Unde-i Kozlevici? Unde e "Antilopa"? Ce fel de
instituţie e asta, fără automobil? Trebuie să mă duc la o şedinţă. Toţi mă cheamă,
nu pot să trăiască fără mine. Unde-i Kozlevici?
      Panikovski plecă ochii în jos şi spuse oftând:
      — Cu Kozlevici e bucluc.
      — Cum adică, bucluc? Ce, s-a îmbătat?
      — Mai rău, răspunse Panikovski. Ne-a fost frică să-ţi spunem. L-au ameţit
nişte popi catolici.
      Spunând aceste cuvinte, curierul se uită la împuternicitul pentru copite şi
amândoi clătinară trişti din cap.

CAPITOLUL XVII
FIUL RISIPITOR SE ÎNTOARCE ACASĂ

      Marele maestru nu-i iubea pe popii catolici. El avea, de altfel, aceeaşi
aversiune şi faţă de rabini, de dalai-lama, de preoţii ortodocşi, de muezini, de
şamani şi faţă de alţi slujitori ai cultului.
      — Spre înşelăciune şi şantaj am şi eu însumi înclinaţii, spunea el. Acum, de
pildă, mă ocup cu stoarcerea unei importante sume de bani de la un cetăţean
căpăţânos. Dar eu nu-mi însoţesc actele dubioase nici cu psalmi, nici cu urletul
orgii, nici cu citate idioate în latineşte sau slavonă. Şi, în general, prefer să lucrez
fără tămâie şi fără clopoţei astrali.
      Şi, în timp ce Balaganov şi Panikovski povesteau, vârându-se unul în vorba
altuia, soarta tristă ce-l lovise pe şoferul "Antilopei", inima vitează a lui Ostap se
umplea de mânie şi ciudă.
      Popii catolici subjugaseră sufletul lui Adam Kozlevici la hanul unde, printre
nişte trăsurele de tip nemţesc cu doi cai şi nişte platforme moldoveneşti pentru
fructe, stătea pe un morman de bălegar "Antilopa". Preotul Kuşakovski venea pe la
han pentru convorbiri de ordin moral cu coloniştii catolici. Când văzu "Antilopa",
slujitorul cultului se învârti în jurul ei şi pipăi cu degetul un cauciuc. Intră în vorbă
cu Kozlevici şi află că Adam Kazimirovici aparţine bisericii romano-catolice, dar că
nu s-a mai spovedit de vreo douăzeci de ani. După ce spuse: "Asta nu e frumos, nu
e frumos, pan Kozlevici", preotul Kuşakovski plecă, ţinându-şi în sus cu ambele
mâini poalele sutanei şi sărind peşte băltoacele ca de bere.
      A doua zi, când încă cu noaptea în cap căruţaşii duceau la piaţă, în târguşorul
Koşara, mici speculanţi emoţionaţi, înghesuind câte cincisprezece într-o căruţă,
preotul Kuşakovski apăru din nou. De data aceasta, era însoţit de încă un preot —
Aloizi Moroşek. În timp ce Kuşakovski îi dădea bineţe lui Adam Kazimirovici,
preotul Moroşek examina cu atenţie automobilul şi nu numai că apăsă cu degetul
în cauciuc, dar apăsă şi pe para claxonului, făcându-l să scoată nişte sunete
stridente. După aceasta, preoţii schimbară o privire între ei, se apropiară de
Kozlevici din două părţi şi începură să-l ameţească. Îl ameţiră o zi întreagă. Îndată
ce tăcea Kuşakovski, se pornea Moroşek. Şi nu apuca acesta să se oprească pentru
ca să-şi şteargă sudoarea de pe faţă, că din nou se pornea Kuşakovski să-l toace pe
Adam. Din când în când, Kuşakovski ridica spre cer arătătorul său galben, iar
Moroşek, în acest timp, învârtea pe degete mătăniile. Apoi învârtea Kuşakovski
mătăniile şi îndrepta Moroşek arătătorul spre cer. Ba de câteva ori preoţii prinseră
a cânta încet pe latineşte şi, chiar în seara primei zile, Adam Kazimirovici începu să
le ţină isonul. Totodată, amândoi preoţii se uitau cu interes la maşină.
      După un răstimp, Panikovski observă la stăpânul "Antilopei" o schimbare.
Adam Kazimirovici rostea nişte cuvinte confuze despre împărăţia cerească, lucru
pe care îl confirmă şi Balaganov. Apoi începu să dispară ore întregi şi, în cele din
urmă, se mută cu totul de la han.
      — Şi de ce nu mi-aţi raportat? întrebă indignat marele maestru.
      Au vrut ei să anunţe, dar le-a fost teamă de mânia comandorului. Sperau că
Kozlevici îşi va veni în fire şi se va întoarce singur. Dar acum, speranţele s-au
spulberat. Preoţii l-au năucit complet. Chiar ieri l-au întâlnit întâmplător. Şedea în
maşină, în faţa bisericii. Au vrut să se apropie de el dar n-au apucat. Din biserică a
ieşit preotul Aloizi Moroşek, însoţit de un băiat în haine cu dantele.
      — Înţelegi, Bender, spuse Şura, şi toată banda asta s-a urcat în "Antilopa"
noastră, bietul Kozlevici şi-a scos şapca, băieţaşul a sunat dintr-un clopoţel şi au
plecat. Mi-a fost milă, zău, să mă uit la Adam al nostru. N-o să mai vedem
"Antilopa" noastră.
      Fără să spună nimic, marele maestru îşi puse chipiul de căpitan cu cozoroc
lăcuit şi se îndreptă spre uşă.
      — Funt, zise el, rămâi aici la birou! Nu primeşti sub nici o formă coarne sau
copite. Dacă vine poşta, arunc-o la coş. O s-o descurce apoi secretara. S-a înţeles?
      Când preşedintele deschise gura să răspundă (ceea ce s-a întâmplat exact
după cinci minute), membrii echipajului "Antilopei" erau deja departe. În fruntea
cortegiului călca cu paşi gigantici comandorul, care întorcea din când în când
capul, bombănind: "N-aţi ştiut să mi-l păziţi pe gingaşul Kozlevici, măgarilor! Pe toţi
am să vă dezmoştenesc! Of, ce mi-e şi cu clerul ăsta negru şi alb!" Mecanicul de
bord mergea tăcut, cu o mutră de parcă admonestarea nu l-ar fi privit. Panikovski
sărea ca o maimuţă, întărâtând sentimentul de răzbunare al şefului faţă de
răpitorii lui Kozlevici, deşi parcă simţea în inimă o broască mare şi rece. Îi era frică
de preoţii cei negri, pe care-i credea în stare de tot felul de vrăji.
     În această ordine, întreaga filială de colectare a coamelor şi copitelor sosi la
biserică. În faţa grilajului de fier împletit din spirale şi cruci stătea "Antilopa" goală.
Biserica era imensă. Părea înfiptă în cer, ascuţită ca un os de peşte. Şi osul ăsta îţi
rămânea în gât. Cărămida roşie lustruită, acoperişul povârnit de ţiglă, fanioanele
de tablă, contraforturile oarbe şi idolii frumoşi de piatră, ascunşi în nişe ca să nu-i
plouă — toată această gotică cazonă în poziţie de drepţi se prăbuşi parcă peste
membrii echipajului "Antilopei". Se simţiră mici. Ostap se urcă în automobil,
adulmecă aerul şi spuse cu dezgust:
     — Pfui! Ce porcărie! "Antilopa" noastră a şi început să miroasă a lumânări, a
cutia milei pentru construirea unei biserici şi a cizme popeşti. Desigur, e mai plăcut
să mergi la botez, la nuntă şi la parastase în automobil decât în birjă. Şi încă pe
gratis! Nu, scumpi părinţi, afacerile noastre sunt ceva mai importante!
     Spunând aceste cuvinte, Bender intră în curtea bisericii şi, după ce trecu
printre copiii care jucau şotron pe asfaltul însemnat cu cretă, urcă pe scara de
granit, ca de edificiu bancar, şi se opri la uşa bisericii. Pe canaturile ei groase,
acoperite cu fier, nişte sfinţi în basorelief, aşezaţi în pătrăţele, îşi făceau bezele; alţii
arătau cu mâinile în diverse direcţii, iar alţii se distrau citind cărţi groase, pe care
sculptorul conştiincios gravase chiar şi litere latine. Marele maestru trase de
mâner, dar uşa nu se deschise. Dinăuntru se auzeau sunetele blânde ale unui
armoniu.
     — Îl ameţesc! strigă Ostap, coborând scara. Ameţirea e în toi! în murmurul
dulce al mandolinei.
     — Ce-ar fi să plecăm? întrebă Panikovski, răsucindu-şi pălăria în mână. E
totuşi un lăcaş al Domnului. Nu se cade.
     Dar Ostap, fără să-i dea nici o atenţie, se apropie de "Antilopa" şi începu să
apese nerăbdător pe para claxonului. Claxonă până când dindărătul uşilor groase
se auzi un zăngănit de chei. Membrii echipajului "Antilopei" ridicară capetele. Uşa
se deschise şi seninii sfinţi din pătrăţelele de stejar dispărură încet înăuntru. Din
întunericul amvonului apăru în pridvorul înalt şi luminos Adam Kazimirovici. Era
palid. Mustăţile lui de controlor se muiaseră şi atârnau jalnice din nări. În mână
ţinea o carte de rugăciuni. De ambele părţi îl sprijineau preoţii. Din stânga —
preotul Kuşakovski, din dreapta — preotul Aloizi Moroşek. Ochii sfinţilor erau unşi
cu miere.
     — Alo, Kozlevici! strigă Ostap de jos. Nu te-ai plictisit încă?
     — Noroc, Adam Kazimirovici, spuse cu dezinvoltură Panikovski,
ascunzându-se însă în spatele comandorului.
     Balaganov făcu un salut cu mâna şi o strâmbătură, parcă vrând să spună:
"Adam, lasă-te de şotii"!
     Şoferul "Antilopei" făcu cu trupul un pas înainte, dar cu sufletul, mânat din
dreapta şi din stânga de privirile pătrunzătoare ale lui Kuşakovski şi Moroşek, făcu
un pas înapoi. Se uită melancolic la prietenii săi şi lăsă ochii în jos.
     Astfel începu marea luptă pentru disputarea sufletului nemuritor al şoferului.
     — Hei, voi, heruvimi şi serafimi! exclamă Ostap, provocându-i pe adversari la
duel. Dumnezeu nu există!
     — Ba da, există, replică preotul Aloizi Moroşek, acoperindu-l cu trupul său pe
Kozlevici.
     — Ăsta-i curat huliganism, murmură preotul Kuşakovski.
     — Nu există, nu există, continuă marele maestru, şi n-a existat niciodată. E
fapt constatat de medicină.
      — Consider această discuţie nelalocul ei, declară supărat Kuşakovski.
      — Dar să iei maşina e lucru la locul lui? ţipă Balaganov cu lipsa lui de tact.
Adam! Ei vor nici mai mult nici mai puţin decât să pună mâna pe "Antilopa".
      Când auzi aceasta, şoferul îşi înalţă capul şi se uită întrebător la cei doi preoţi.
Aceştia începură să se văicărească şi, foşnind din sutanele lor de mătase, încercară
să-l ducă pe Kozlevici înapoi în biserică. Dar el se împotrivi.
      — Ei, şi cum rămâne cu Dumnezeu? stărui marele maestru.
      Preoţii fură nevoiţii să angajeze discuţia. Copiii încetară să mai sară într-un
picior şi se apropiară de arenă.
      — Cum puteţi afirma că Dumnezeu nu există? începu Aloizi Moroşek cu o voce
gravă, când el a creat tot ce este viu!...
      — Ştiu, ştiu, spuse Ostap. Şi eu sunt vechi catolic şi latinist. Puer, socer,
vesper, gener, liber, miser, asper, tener.
      Aceste excepţii latineşti, pe care Ostap le tocise în clasa a treia când era la
gimnaziul particular al lui Iliadi şi care îi rămăseseră fără rost în minte până acum,
avură asupra lui Kozlevici un efect magnetic. Sufletul său se alătură trupului şi, în
urma acestei contopiri, şoferul făcu un pas timid înainte.
      — Fiule, spuse Kuşakovski, uitându-se cu ură la Ostap, greşeşti, fiule.
Minunile Domnului dovedesc...
      — Boaită! Nu-ţi mai bate gura de pomană! îi spuse aspru marele maestru. Şi
eu am făcut minuni. Chiar acum patru ani a trebuit să fac, timp de câteva zile,
într-un orăşel, pe Iisus Christos. Şi totul a mers perfect. Am hrănit chiar, cu cinci
pâini, câteva mii de credincioşi. De hrănit i-am hrănit, dar ce bătaie a fost, mamă!
      Discuţia continuă în acelaşi mod ciudat. Argumentele neconvingătoare, dar
hazlii ale lui Ostap avură asupra lui Kozlevici o influenţă cât se poate de
întremătoare. Obrajii îi redeveniră trandafirii şi mustăţile începură să i se
zbârlească în sus.
      — Arde-i, arde-i! se auzeau îndemnuri de după spiralele şi crucile grilajului
îndărătul căruia se strânsese o mulţime de curioşi. Zi-le şi despre Papa de la Roma
şi despre cruciade.
      Ostap le vorbi şi despre Papă. Îl înfieră pe Alexandru Borgia pentru purtarea
lui urâtă, aminti, nu se ştie de ce, de Serafim Saroski şi puse mai cu osebire
accentul pe inchiziţia care l-a prigonit pe Galileu. Se înflăcără atât de mult, încât îi
acuză direct pe Kuşakovski şi Moroşek de toate nenorocirile prin care trecuse
marele savant. Aceasta fu ultima picătură. Când auzi şi de soarta îngrozitoare a lui
Galileu, Adam Kazimirovici puse repede cartea de rugăciuni pe o treaptă şi căzu în
braţele deschise larg ca o poartă ale lui Balaganov. Panikovski se învârtea şi el în
jur, mângâindu-l pe fiul rătăcitor pe obrajii ţepoşi. În văzduh răsunară pupături
fericite.
      — Pan Kozlevici! gemură preoţii. Încotro te duci, pane? Vino-ţi în fire, pane!
      Dar eroii cursei automobilistice se şi instalau în maşină.
      — Vedeţi, strigă Ostap preoţilor plouaţi, ocupându-şi locul de comandor. V-am
spus eu că Dumnezeu nu există. E un adevăr ştiinţific. Adio, părinte! La revedere,
paterilor!
      Însoţită de strigătele de simpatie ale mulţimii, "Antilopa" porni şi peste puţin
fanioanele de tablă şi acoperişul de ţiglă al bisericii nu se mai văzură. De fericire,
membrii echipajului "Antilopei" se opriră la o berărie.
      — Mulţumesc, fraţilor, zise Kozlevici, ţinând în mână cana grea. Era cât p-aci
să mă pierd. Mă ameţiseră popii. În special Kuşakovski. Of! Tare e şiret diavolul! Nu
ştiu dacă mă credeţi, dar m-a făcut să şi postesc. Zicea că altfel nu voi intra în Cer.
     — În Cer! exclamă Ostap. Cerul e acum pe prăbuşite. S-au schimbat
vremurile. Alta-i epoca. Îngerii vor acum să vină pe pământ. Pe pământ e bine,
există servicii comunale, există un planetariu, poţi vedea, la sfârşitul unei
conferinţe ateiste, stelele.
     După a opta cană, Kozlevici comandă a noua, o ridică în sus, deasupra
capului, şi, după ce-şi muşcă mustaţa de controlor, exclamă cu entuziasm:
     — Nu există Dumnezeu?
     — Nu există, răspunse Ostap.
     Bău şi, după asta, înainte de fiecare cană nouă, zicea iar:
     — Există Dumnezeu? Nu există? Nu? Atunci, noroc!
     Panikovski bău şi el la rând cu ceilalţi, dar nu-şi spuse părerea despre
Dumnezeu. Nu voia să se amestece în această problemă litigioasă.

      O dată cu reîntoarcerea fiului risipitor şi a "Antilopei", filiala din Cernomorsk a
Oficiului din Arbatov pentru Colectarea Coarnelor şi Copitelor dobândi strălucirea
care-i lipsea. În faţa uşii fostului combinat al celor cinci negustori particulari
staţiona acum în permanenţă maşina. Desigur că era o mare diferenţă între ea şi
Buick-urile albastre sau Lincoln-urile cu botul lung, era chiar o mare diferenţă
între ea şi cupeurile lui Ford, totuşi era o maşină, un automobil, un mijloc de
transport, care, după cum spunea Ostap, cu toate defectele lui reuşeşte uneori să
meargă pe străzi şi fără ajutorul boilor sau cailor.
      Ostap lucra cu pasiune. Dacă şi-ar fi folosit energia într-adevăr pentru
colectarea de coarne şi copite, e de presupus că industria de portţigarete şi piepteni
ar fi fost asigurată cu materii prime cel puţin până la sfârşitul Veacului bugetar în
curs. Dar şeful biroului se ocupa de cu totul altceva.
      După ce renunţă la Funt şi Berlaga, ale căror informaţii erau foarte
interesante, dar nu duceau deocamdată direct la Koreiko, Ostap îşi propuse ca, în
interesul afacerii, să se împrietenească cu Zosia Siniţkaia şi, între două sărutări de
politeţe sub un salcâm în noapte, să pună problema lui Alexandr Ivanovici, şi nu
atât a lui, cât a situaţiei sale financiare. Dar îndelungatele observaţii făcute de
împuternicitul pentru copite duseră la concluzia că între Zosia şi Koreiko nu există
dragoste şi că, după expresia lui Şura, acesta din urmă arde gazul de pomană în
jurul ei.
      — Unde nu există dragoste, reflectă oftând Ostap, nu se obişnuieşte să se
vorbească de bani. Să lăsăm fata deoparte.
      Şi în timp ce Koreiko îşi amintea cu zâmbetul pe buze de escrocul cu chipiu de
miliţian, care făcuse lamentabila încercare de a-i întinde o cursă grosolană,
directorul filialei gonea prin oraş cu maşina galbenă şi găsea tot felul de oameni de
care milionarul-conţopist uitase de mult, dar care, în schimb, îl ţineau ei bine
minte. Ostap chemă de câteva ori Moscova la telefon pentru a sta de vorbă cu o
cunoştinţă a lui, un negustor particular, specialist în domeniul dedesubturilor
comerciale. Acum soseau la birou scrisori şi telegrame pe care Ostap le alegea
repede din restul corespondenţei, în care continuau să abunde invitaţii la şedinţe,
cereri de coarne şi observaţii că nu se pune destulă energie în colectarea copitelor.
Unele dintre scrisorile şi telegramele primite au fost incluse în mapa legată cu
şireturi de ghete.
      La sfârşitul lunii iulie, Ostap se pregăti să plece în deplasare în Caucaz.
Afacerea impunea prezenţa personală a marelui maestru într-o mică republică
viticolă de acolo.
      În ziua plecării şefului, avu loc la filială o întâmplare scandaloasă. Panikovski,
trimis cu treizeci de ruble în port să cumpere bilet, se întoarse după o jumătate de
oră — beat, fără bilet şi fără bani. Nu izbutea să spună nimic ca să se scuze, ci tot
timpul îşi întorcea pe dos buzunarele goale care îi atârnau ca pungile de la biliardul
rusesc şi ridea neîncetat în hohote. Totul îl amuza: şi mânia comandorului, şi
privirea plină de mustrare a lui Balaganov, şi samovarul de care era chiar el
răspunzător, şi Funt, care moţăia la biroul său, cu panamaua căzută pe nas. Iar
când deodată se uită la coamele de cerb — mândria şi podoaba biroului — , îl apucă
aşa un râs, că se rostogoli pe jos şi peste puţin timp adormi cu un zâmbet fericit pe
buzele-i violete.
      — Acum suntem şi noi o instituţie în toată puterea cuvântu-lui, spuse Ostap.
Avem un delapidator al nostru, care e în acelaşi timp portar beţiv. Amândouă
aceste prototipuri confirmă realitatea tuturor acţiunilor noastre.
      În lipsa lui Ostap, Aloizi Moroşek şi Kuşakovski îşi făcură de câteva ori apariţia
în faţa biroului. Când îi vedea, Kozlevici se ascundea în colţişorul cel mai ascuns al
instituţiei. Popii deschideau uşa, aruncau o privire înăuntru şi strigau încet:
      — Pan Kozlevici! Pan Kozlevici! Nu auzi glasul Părintelui ceresc? Ia aminte,
pane!
      Spunând aceste cuvinte, părintele Kuşakovski ridica un deget spre cer, iar
părintele Aloizi Moroşek îşi învârtea mătăniile. Atunci se apropia de uşă Balaganov,
care le arăta, fără a spune un cuvânt, pumnul său masiv. Şi preoţii plecau,
uitându-se cu melancolie la "Antilopa".
      Ostap se întoarse după două săptămâni. Toată instituţia veni să-l întâmpine.
De pe zidul înalt şi negru al vaporului ce acosta la mal, marele maestru îşi privea
afabil subalternii. Mirosea a miel tânăr şi a vin de Imeretia.
      La filiala din Cernomorsk, în afară de secretara care fusese angajată înainte de
plecarea lui Ostap, mai şedeau doi tineri cu cizme. Erau studenţi de la Şcoala
Medie de Zootehnie, veniţi în practică.
      — Asta-i grozav! spuse Ostap, cu o mutră acră. Ne vine schimbul. Numai că la
mine, dragi tovarăşi, va trebui să munciţi serios. Ştiţi că coarnele, adică aceste
ieşituri pe frunte, acoperite cu lână sau cu un strat tare, osos, sunt nişte anexe ale
craniului şi se întâlnesc în special la mamifere?
      — Asta ştim, răspunseră pe un ton hotărât studenţii.. Noi am vrea să facem
practică.
      Marele maestru fu nevoit să recurgă, ca să scape de studenţi, la o metodă
complicată şi destul de costisitoare. Îi trimise în deplasare în stepa Calmucă, ca să
organizeze acolo centre de colectare. Biroul cheltui pentru asta şase sute de ruble,
dar nu exista altă soluţie: studenţii ar fi fost o piedică în ducerea la bun sfârşit a
afacerii ce evolua cu succes.
      Când Panikovski află cât s-a cheltuit pentru studenţi, îl luă pe Balaganov
deoparte şi-i şopti enervat:
      — Pe mine nu mă trimite în deplasare. Nici concediu nu mi se dă. Ori, eu
trebuie să plec la Essentuki, să mă tratez. N-am nici o zi liberă, îmbrăcăminte de
protecţie nu capăt. Nu, Şura, nu sunt de acord cu condiţiile astea. Şi, în general,
am aflat că la "Hercules" se dau salarii mai bune. Mă angajez acolo curier. Pe
cuvântul meu de onoare că o fac!
      Seara, Ostap îl chemă din nou la el pe Berlaga.
      Îndată ce-l văzu pe contabil, Ostap strigă cu un glas ca al lui Nikolai I:
      — În genunchi!
      Totuşi, convorbirea avu un caracter amical şi ţinu două ceasuri. După asta,
Ostap porunci ca a doua zi de dimineaţă "Antilopa" să aştepte în faţă la "Hercules".

CAPITOLUL XVIII
PE USCAT ŞI PE MARE

      Tovarăşul Skumbrievici veni pe plajă ţinând în mână o servietă de funcţionar
cu răspundere. De servietă era prinsă o carte de vizită din argint, îndoită la un colţ
şi purtând o lungă inscripţie în cursive, din care reieşea că Egor Skumbrievici
apucase să-şi serbeze jubileul de cinci ani de slujbă la "Hercules".
      Avea faţa netedă, cu trăsăturile regulate şi virile ale unui englez care se
bărbiereşte, pe o reclamă pentru săpun de ras. Skumbrievici se opri puţin lângă
tabla pe care era notată cu cretă temperatura apei şi apoi, păşind greu prin nisipul
fierbinte, porni să-şi aleagă un locşor unde să stea mai comod.
      În ziua aceea numărul celor veniţi la plajă era mare. Campamentele lor uşoare
apăreau dimineaţa şi dispăreau o dată cu apusul soarelui, lăsând în urma lor, pe
nisip, deşeuri urbane: coji uscate de pepene galben, coji de ouă şi bucăţele de ziar,
care îşi duceau apoi, toată noaptea, o existenţă misterioasă pe ţărmul pustiu,
foşnind şi refugiindu-se pe sub stânci.
      Skumbrievici se strecura printre corturile improvizate din prosoape pluşate,
umbrele şi cearşafuri, întinse pe beţe, sub care se ascundeau fete în fustanele de
baie. Bărbaţii purtau şi ei costume, dar nu toţi. Unii apelau la frunze de viţă, dar
care nu se aflau pe locul indicat de Biblie, ci pe nasul gentleman-ilor din
Cernomorsk, pentru ca să nu-l prindă soarele şi să se cojească. Astfel echipaţi,
bărbaţii stăteau întinşi în poziţiile cele mai nepăsătoare. Din când în când,
acoperindu-şi cu mâna "locul biblic", intrau în apă, se cufundau o dată şi fugeau
repede înapoi la culcuşul de nisip, spre a nu pierde nici un centimetru cub din
tămăduitoarea baie de soare.
      Ţinuta sumară a acestor cetăţeni era din plin compensată de un gentleman cu
o înfăţişare cu totul diferită. Purta ghete de box cu nasturi, pantaloni vărgaţi, o
haină încheiată la toţi nasturii, guler tare, cravată, lanţ de ceas şi chiar pălărie de
fetru. Mustăţi groase şi vată, ca nişte câlţi băgaţi în urechi, îi completau recuzita.
Lângă el, înfipt perpendicular în nisip, sta de santinelă un baston cu măciulia de
sticlă.
      Arşiţa îl înnebunea. Gulerul i se umflase de transpiraţie. La subsuori avea o
temperatură de furnal la care s-ar fi putut topi cel mai refractar minereu. Totuşi,
continua să stea întins şi nemişcat.
      Un astfel de ins poţi întâlni pe orice plajă din lume. Nimeni nu ştie cine e, de ce
a venit şi de ce stă la soare complet îmbrăcat. O fi fiind membru al vreunei ligi
secrete a dobitocilor sau vreun supravieţuitor al ordinului cândva puternic al
rozacrucienilor, sau vreun celibatar zurliu — cine ar putea spune?...
      Egor Skumbrievici se instala alături de acest ins puritan şi misterios şi se
dezbrăcă repede. În pielea goală, Skumbrievici nu mai semăna deloc cu
Skumbrievici îmbrăcat. Capul său uscăţiv de englez se continua un trup alb, ca de
femeie, cu umerii căzuţi şi bazinul foarte lat. Egor se apropie de apă, încercă marea
cu un picior şi scoase un ţipăt ascuţit. Apoi îşi cufundă în apă al doilea picior şi
iarăşi scoase un ţipăt ascuţit. După asta, făcu câţiva paşi înainte, îşi vârî degetele
groase în urechi, cu arătătoarele îşi închise pleoapele, cu cele mijlocii îşi apăsă
nările, scoase un ţipăt sfâşietor şi se cufundă în apă de patru ori la rând. Şi numai
după ce îndeplini acest ritual, începu să înoate voiniceşte, întorcând capul la
fiecare mişcare a braţului. Valurile line începură să-l poarte în braţe pe acest
funcţionar model de la "Hercules" şi eminent activist pe tărâm obştesc. După cinci
minute, când, obosit, neobositul activist pe tărâm obştesc se întoarse pe spate şi
pântecele lui rotund ca un glob începu să se legene pe suprafaţa apei, pe faleza care
domina plaja se auzi claxonul "Antilopei".
      Din maşină coborâră Ostap Bender, Balaganov şi contabilul Berlaga, pe fata
căruia se putea citi o totală resemnare în faţa soartei. Toţi trei începură să se
plimbe pe plajă şi, scrutând cu privirile, fără nici o jenă, mutrele celor veniţi să se
scalde, se apucară să caute pe cineva.
      — Iată pantalonii lui, zise în sfârşit Berlaga, oprindu-se în faţa hainelor lui
Skumbrievici, care nu bănuia nimic. O fi departe, în larg.
      — Ajunge! exclamă marele maestru. Nu am de gând să mai aştept. Va trebui
să acţionez nu numai pe uscat, dar şi pe mare.
      Îşi scoase hainele şi cămaşa, rămase în chiloţii de baie şi, vâslind cu braţele în
văzduh, se băgă în apă. Pieptul marelui maestru era marcat de un tatuaj albastru
ce-l înfăţişa pe Napoleon cu tricorn pe cap şi cu o halbă de bere în mâna-i scurtă.
      — Balaganov! strigă Ostap din apă. Dezbracă-l şi pregăteşte-l pe Berlaga. S-ar
putea să am nevoie de el.
      Şi marele maestru porni înot pe o parte, spintecând apa cu umăru-i arămiu în
direcţia nord-nord est, unde se legăna burta sidefie a lui Egor Skumbrievici.
      Înainte de a se cufunda în viitoarea mării, Ostap avusese foarte mult de
muncit pe continent. Urma principală îl condusese pe marele maestru sub literele
de aur ale firmei "Hercules", instituţie în care îşi petrecea cea mai mare parte din
vreme. Nu-l mai mirau camerele cu alcovuri şi lavoare, statuile şi portarul cu
chipiul împodobit cu un fulger de aur, căruia îi plăcea să vorbească despre
incinerare. Din explicaţiile confuze ale deznădăjduitului Berlaga, se conturase
figura tovarăşului Skumbrievici, funcţionar cu post de medie răspundere care
ocupa o cameră mare, cu două ferestre, unde trăgeau pe vremuri căpitanii străini,
îmblânzitorii de lei sau studenţi bogaţi din Kiev.
      În odaie, telefoanele sunau des şi enervant, uneori pe rând, alteori amândouă
deodată. Dar nimeni nu ridica receptoarele. Încă şi mai des se deschidea uşa şi un
cap de funcţionar tuns chilug apărea în ea, îmbrăţişa camera cu o privire zăpăcită
şi dispărea pentru a face imediat loc unui alt cap, netuns de data [ aceasta, şi, mai
mult, acoperit cu o coamă aspră sau, iar dimpotrivă, golaş şi vioriu ca o ceapă. Dar
nici craniul în formă de ceapă nu zăbovea mult în crăpătura uşii. Camera era goală.
      Când uşa se deschise poate pentru a cincizecea oară în acea zi, prin crăpătura
ei se ivi capul lui Bender. Ca şi ceilalţi, se uită şi el de la stânga la dreapta, apoi de
la dreapta la stânga, şi tot ca şi ceilalţi, constată că tovarăşul Skumbrievici nu e în
birou. Manifestându-şi impertinent nemulţumirea, marele maestru porni prin
secţii, servicii şi sectoare, întrebând dacă nu l-a văzut cineva pe tovarăşul
Skumbrievici. Peste tot primea acelaşi răspuns: "Skumbrievici a fost chiar acum
aici" sau "Skumbrievici a plecat acum un minut".
      Egor, cel cu postul de răspundere medie, făcea parte din numeroasa categorie
de funcţionari care ori "Au fost chiar acum aici" ori "Au plecat acum un minut" şi
care, în tot cursul zilei de lucru, nici nu izbutesc câteodată să ajungă până la biroul
lor. Funcţionarii din această categorie intră fix la ora nouă în holul instituţiei şi,
animaţi de cele mai frumoase intenţii, pun piciorul pe prima treaptă a scării. Îi
aşteaptă probleme mari. Au stabilit la ei în birou opt întâlniri importante şi au pe
agendă două şedinţe lărgite şi una restrânsă. Pe birou, zace un vraf de hârtii care
necesită răspuns imediat. În general, au o mulţime de treburi, pentru care nu le-ar
ajunge nici douăzeci şi patru de ore. Şi cetăţeanul cu post de jumătate de doză de
răspundere sau chiar de o doză întreagă de răspundere ridică vioi piciorul pentru
a-l pune pe treapta a doua de marmură. Dar nu apucă. "Tovarăşe Parusinov, un
moment, se aude o voce ca un gungurit. Tocmai voiam să discut cu dumneata o
problemă." Şi Parusinov e luat cu blândeţe la braţ şi dus într-un colţ al holului. Din
această clipă, funcţionarul cu doză întreagă de răspundere sau numai pe jumătate
e pierdut pentru patrie: el trece din mână în mână. Nu apucă să termine de
discutat o problemă şi să urce în goană trei trepte, că iarăşi e prins pe drum, dus la
fereastră sau într-un coridor întunecos, sau într-un colţişor pustiu unde
administratorul neglijent a îngrămădit nişte lăzi goale şi acolo unul îi pledează
pentru ceva, altul îi cere ceva, al treilea stăruie ca să se execute cutare şi cutare
treabă urgentă. Pe la ora trei, în sfârşit, reuşeşte să ajungă în dreptul scării. Dacă e
foarte energic, izbuteşte până la cinci să ajungă şi pe palierul etajului unu. Dar
întrucât el îşi are sediul la etajul doi, iar ziua de lucru s-a terminat, fuge repede jos
şi plecă din instituţie, ca să poată ajunge la vreme la o consfătuire interde-
partamentală urgentă. În tot timpul ăsta, în biroul lui telefoanele sună de
înnebunesc, întâlnirile fixate nu mai au loc, corespondenţa zace fără răspuns, iar
cei convocaţi la două şedinţe lărgite şi la una restrânsă beau nepăsători ceai şi
pălăvrăgesc despre conflictele din tramvai.
      La Egor Skumbrievici toate acestea erau agravate la extrem de activitatea
obştească, căreia i se dedica cu o pasiune excesivă. Folosea cu pricepere şi în
folosul său personal tragerea reciprocă pe sfoară, pe toate liniile, care se
încetăţenise, nu se ştie cum, pe neobservate, la "Hercules", şi purta, nu se ştie de
ce, denumirea de sarcină obştească.
      Salariaţii de la "Hercules" şedeau câte trei ore în şir să asculte pălăvrăgeala
agramată a lui Skumbrievici.
      Cu toţii simţeau o dorinţă nebună să-l apuce de pulpanele-i grăsuţe şi să-l
zvârle pe fereastră de la o înălţime considerabilă. Din când în când, aveau impresia
chiar că nu există, în general, şi n-a existat vreodată o activitate obştească, cu toate
că ştiau că dincolo de zidurile de la "Hercules" se desfăşoară o adevărată viaţă
obştească. "Animalul dracului, se gândeau ei, învârtind furioşi în mână creioanele
şi linguriţele de ceai. Prefăcut, făţarnic afurisit!" Dar nu se puteau lega de
Skumbrievici, le era imposibil să-l demaşte. Egor rostea cuvântări pe linie despre
activitatea obştească sovietică, despre munca culturală, despre învăţământul
sindical şi despre cercurile artistice de amatori. Dar în spatele acestor cuvinte
înflăcărate era un deşert total. Cele cincisprezece cercuri politice, muzicale şi
dramatice îşi elaborau de doi ani planurile de perspectivă; celulele asociaţiilor
voluntare, care aveau drept scop sprijinirea dezvoltării aviaţiei, chimiei,
automobilismului, hipismului, construirii de drumuri, precum şi lichidarea cât mai
grabnică a şovinismului naţiunii majoritare, existau numai în imaginaţia
bolnăvicioasă a membrilor Comitetului Sindical. Iar şcoala sindicală, a cărei
înfiinţare Skumbrievici o considera ca un merit al său deosebit, se reorganiza tot
timpul, ceea ce, după cum se ştie, înseamnă totală inactivitate. Dacă Skumbrievici
ar fi fost un om cinstit, ar fi mărturisit poate singur că toată această activitate este
o nălucă. Dar la Comitetul Sindical această nălucă se materializa sub forma unor
dări de seamă, aşa că în instanţa sindicală următoare existenţa cercurilor muzicale
şi politice nu era defel pusă la îndoială. Cei de acolo îşi închipuiau şcoala sindicală
ca fiind o clădire mare de piatră, plină de bănci, cu un profesor priceput, care
desenează cu creta pe tablă curba creşterii şomajului în Statele Unite, şi cu elevi
mustăcioşi, al cărui nivel politic creşte văzând cu ochii. Din întregul inel vulcanic
de activitate obştească, cu care Skumbrievici încinsese "Hercules", erau active
numai două cratere: gazeta de perete Glasul preşedintelui, care apărea o dată pe
lună şi era făcută în orele de serviciu de Skumbrievici şi Bomze, şi un panou de
placaj pe care scria Cei care s-au lăsat de băutură şi-i îndeamnă şi pe alţii să-i
urmeze, dar sub care nu figura nici un nume.
      Bender simţea că înnebuneşte alergând atâta după Skumbrievici pe toate
etajele de la "Hercules". Marele maestru nu izbutea în ruptul capului să-l prindă pe
gloriosul activist pe tărâm obştesc care, mereu, îi scăpa printre degete. Uite, chiar
acum, aici, la Comitetul Sindical, vorbise la telefon, receptorul era cald încă şi pe
lacul negru se mai vedea abureala lăsată de respiraţia lui, dar el se evaporase. Iată,
aici, pe pervazul ferestrei mai şedea cineva cu care Skumbrievici vorbise chiar cu o
clipă înainte, dar Skumbrievici se volatilizase. O dată, Ostap izbuti chiar să-i vadă
silueta într-o oglindă de pe scară. Se repezi ca vântul într-acolo, dar până ajunse,
în oglindă nu se mai vedea decât o fereastră cu un nor îndepărtat.
      — Maică precistă ocrotitoare, o, miliţie salvatoare! exclamă Ostap, răsuflând
din greu. Ce infam birocratism! I-a ajuns lumii până în gât! Şi filiala noastră din
Cernomorsk are părţile ei slabe, dar aşa ceva ca la "Hercules"... Am dreptate, Şura?
      Împuternicitul cu copitele oftă din străfundul rărunchilor. Sunetul rezultat
semăna cu acela al unei pompe de aspirat. Se aflau din nou pe coridorul răcoros de
la etajul întâi, unde mai fuseseră în ziua aceea de vreo cincisprezece ori. Şi, din
nou, pentru a cincisprezecea oară, trecură pe lângă banca de lemn care stătea în
dreptul biroului lui Polâhaev.
      Pe bancă, şedea încă de dimineaţă inginerul Heinrich Maria Sause, un
specialist angajat din Germania cu un salariu foarte mare. Purta haine europene
obişnuite şi numai cămaşa ucraineană, împodobită cu broderie de Zaporojie, arăta
că inginerul se află în Rusia de vreo trei săptămâni şi a apucat să se ducă la un
magazin cu articole de artizanat. Şedea nemişcat, cu capul rezemat de speteaza de
lemn a băncii şi cu ochii închişi, ca un om care aşteaptă la frizer să fie bărbierit.
S-ar fi zis că moţăie. Dar fraţii din acelaşi tată care trecuseră în repetate rânduri pe
lângă el în căutarea lui Skumbrievici băgaseră de seamă că pe faţa nemişcată a
oaspetelui din străinătăţi culorile se schimbau neîncetat. La începutul zilei de
lucru, când inginerul îşi ocupase poziţia lângă uşa lui Polâhaev, obrazul său avea o
rumeneală normală. Din oră în oră însă, el devenea din ce în ce mai roşu şi când
sosi pauza pentru dejun avea culoarea unui sigiliu poştal. După toate proba-
bilităţile, tovarăşul Polâhaev nu izbutise încă până în acel moment să treacă de
jumătatea scării. După pauză, culorile începură să se schimbe în ordine inversă.
Culoarea de sigiliu se transformă în nişte pete ca de scarlatină. Heinrich Maria
începu să pălească şi, pe la mijlocul zilei, când directorul de la "Hercules" probabil
că ajunsese cu ascensiunea la mezanin, faţa specialistului străin se făcuse albă ca
scrobeala.
      — Ce s-o fi petrecând cu omul ăsta? îi şopti Ostap lui Balaganov. Ce evantai de
stări sufleteşti!
      Dar n-apucă bine să isprăvească fraza şi brusc Heinrich Maria Sause se ridică
de pe bancă şi se uită furios la uşa biroului lui Polâhaev, de unde se auzeau
telefoanele sunând în gol şi, ţipând cu o voce ascuţită de tenor, Bürokratismus, se
repezi la marele maestru şi începu să-l scuture cu toată puterea de umeri:
      — Genosse Polâhaev! Genosse Polâhaev! zbiera el, ţopăind de parcă stătea pe
jăratec.
      Scotea mereu ceasul, i-l vâra sub nas lui Balaganov, ridica din umeri şi iar se
repezea la Bender.
      — Was machen Sie? îl întrebă buimăcit Ostap, arătând că ştie oarecum
nemţeşte. Was wollen Sie de la un biet vizitator?
      Dar Heinrich Maria Sause nu se lăsa. Continuând să ţină mâna stângă pe
umărul lui Bender, el îl trase cu dreapta mai aproape pe Balaganov şi le ţinu un
discurs amplu şi înflăcărat, în timpul căruia Ostap se uita nerăbdător în jur, cu
speranţa să-l prindă pe Skumbnevici, iar împuternicitul cu copitele sughiţa
încetişor, acoperindu-şi gura cu mâna şi uitându-se stupid la ghetele străinului.
      Inginerul Heinrich Maria Sause semnase un contract pe un an ca să vină să
lucreze în U.R.S.S. sau, cum spunea Herr Heinrich însuşi, căruia îi plăcea precizia,
la concernul "Hercules". "Bagă de seamă, domnule Sause, îl prevenise o cunoştinţă
a lui, Bernhard Herngross, doctor în matematici, în schimbul banilor lor, bolşevicii
au să te pună să munceşti pe brânci." Sause îi explicase însă că nu-i este frică de
muncă şi că de mult doreşte să găsească un câmp larg de activitate pentru
aplicarea cunoştinţelor sale în domeniul mecanizării gospodăriei silvice.
      Când Skumbrievici îi anunţă lui Polâhaev sosirea specialistului străin,
directorul de la "Hercules" începu să se agite pe sub palmierii săi.
      — Avem urgentă nevoie de el! Unde l-ai dus?
      — Deocamdată la hotel. Să se odihnească. Abia a venit.
      — Care odihnă? Ce odihnă? ţipă Polâhaev. Ştii dumneata câţi bani s-au
cheltuit pentru el? Şi încă în devize! Mâine, fix la ora zece, să fie aici.
      La zece fără cinci minute Heinrich Maria Sause, cu pantaloni de culoarea
cafelei cu lapte, proaspăt călcaţi, intră în cabinetul lui Polâhaev, zâmbind la gândul
că a găsit un câmp vast de activitate. Dar directorul nu venise încă. Nu veni nici
peste o oră, şi nici măcar peste două ore. Heinrich începu să se plictisească. Îl
distra numai Skumbrievici, care apărea din când în când şi-l întreba cu un zâmbet
nevinovat:
      — Cum, Genosse Polâhaev n-a venit încă? Ciudat!
      După alte două ore, Skumbrievici îl opri pe coridor pe Bomze care-şi lua micul
dejun şi-i şopti:
      — Nu ştiu, zău, ce să fac. Polâhaev l-a chemat pe neamţ la ora zece dimineaţa,
şi el a plecat la Moscova să intervină în chestia localului. Se întoarce cel mai
devreme peste o săptămână. Scoate-mă din încurcătură, Adolf Nikolaevici! Am
sarcini pe linie obştească, nu izbutim deloc să reorganizăm învăţământul sindical.
Ocupă-te dumneata puţin de neamţ, distrează-l cu ceva. Doar s-au cheltuit atâţia
bani pentru el, şi încă în devize.
      Bomze mirosi, pentru ultima oară, chifteaua sa cea de toate zilele, o înghiţi şi,
scuturându-şi firimiturile de pe haină se duse să facă cunoştinţă cu oaspetele.
      Într-o săptămână, inginerul Sause, însoţit de amabilul Adolf Nikolaevici, izbuti
să viziteze trei muzee, să vadă baletul Frumoasa adormită şi să stea vreo zece ore la
o adunare solemnă, organizată în cinstea lui. După şedinţă, avu loc partea
neoficială a programului, în timpul căreia reprezentanţii aleşi ai instituţiei
"Hercules" se distrară grozav agitându-şi păhărelele şi strigându-i lui Sause: "Pân'
la fund, pân' la fund!"

     "Draga mea Tilly, îi scria inginerul logodnicei sale la Aachen. De zece zile sunt
la Cernomorsk, dar n-am început încă să lucrez la concernul «Hercules». Mi-e
teamă să nu mi se scadă aceste zile din sumele ce mi se cuvin în baza contractului."

     Totuşi, la data de cincisprezece, casierul îi înmână lui Sause leafa pe
cincisprezece zile.
     — Nu vi se pare că banii ăştia mi s-au plătit de pomană? întrebă Heinrich pe
noul său prieten, Bomze. Doar nu fac nimic.
     — Lăsaţi, colega, gândurile astea sumbre! strigă Adolf Nikolaevici. De altfel,
dacă doriţi, vă putem pune o masă specială în biroul meu.
     Şezând la masa lui specială, Sause scrise într-o zi logodnicei sale:

     "Micuţa mea scumpă, duc o viaţă ciudată şi neobişnuită. Nu fac absolut nimic,
dar primesc banii regulat, la datele stabilite prin contract. Stau şi mă minunez.
Povesteşte asta şi prietenului nostru, doctorul Bernhard Herngross. O să i se pară
interesant."
      Când Polâhaev, întors de la Moscova, află că Sause are deja biroul său, se
bucură.
      — Perfect! spuse el. Skumbrievici să-l pună pe neamţ la curent cu treburile.
      Dar Skumbrievici, care se dedicase cu tot sufletul organizării unui cerc
impunător de armonişti şi acordeonişti, îl pasă pe neamţ lui Adolf Nikolaevici. Lui
Bomze, lucrul acesta nu-i plăcu. Neamţul nu-l lăsa să-şi ia liniştit micul dejun şi în
general se băga în treburi care nu-l priveau, aşa că Bomze îl pasă serviciului de
exploatare. Dar cum serviciul de exploatare îşi reorganiza în acel moment munca,
lucru consta în mutarea la nesfârşit a birourilor dintr-o cameră într-alta, Heinrich
Maria fu pasat serviciului financiar. Aici, Arnikov, Dreifus, Saharkov, Koreiko şi
Borisohlebski, care nu cunoşteau limba germană, crezură că Sause e un turist
venit din Argentina şi se apucară să-i explice zile în şir sistemul de contabilitate
folosit la "Hercules", slujindu-se pentru aceste explicaţii de alfabetul surdomuţilor.
      După o lună, Sause, foarte enervat, îl prinse pe Skumbrievici la bufet şi începu
să ţipe:
      — Nu vreau să primesc banii de pomană! Daţi-mi de lucru! Dacă se mai
continuă astfel, mă voi plânge patronului dumneavoastră!
      Sfârşitul discursului ţinut de specialistul străin nu-i plăcu lui Skumbrievici.
El îl chemă pe Bomze.
      — Ce-i cu neamţul? întrebă el. De ce turbează?
      — Ştii, îi spuse Bomze, după părerea mea e pur şi simplu un cârcotaş. Zău,
şade omul la birou, nu face nimic, încasează o groază de bani şi se mai şi plânge.
      — Într-adevăr, un cârcotaş, făcu Skumbrievici. Mă mir că un neamţ se ocupă
de aşa ceva. Trebuie să trecem la represalii împotriva lui. O să-i suflu eu într-o zi o
vorbă lui Polâhaev şi dacă nu mi l-o pune el repede la respect, lasă.
      Dar Heinrich Maria hotărî să-şi croiască el însuşi drum la Polâhaev. Cum însă
directorul de la "Hercules" era un reprezentant de seamă al acelui tip de salariaţi
care, iată, "au plecat acum un minut" sau "chiar acum au fost aici", această
încercare n-avu ca efect decât aşteptatul pe banca de lemn şi explozia ale cărei
victime căzuseră copiii nevinovaţi ai locotenentului Schmidt.
      — Bürokratismus! ţipa neamţul, renunţând de enervare la limba rusă pe care o
vorbea greu.
      Ostap îl luă în trecere pe oaspetele european de mână, îl conduse până la cutia
de reclamaţii care atârna pe un perete şi îi spuse tare şi silabisit, de parcă ar fi
vorbit cu un surd:
      — Aici! Mă înţelegi? În cutie. Schreiben, schrieb, geschrieben. A scrie. Mă
înţelegi? Eu scriu, tu scrii, el scrie, ea scrie. Ai priceput? Noi, voi, ei, ele scriu
plângeri şi le pun în această cutie. Le pun! Verbul a pune. Noi, voi, ei, ele pun acolo
plângerile... Şi nimeni nu le scoate. A nu scoate! Eu nu scot, tu nu scoţi...
      În clipa aceea însă, marele maestru văzu în capătul coridorului şoldurile late
ale lui Skumbrievici şi, lăsând lecţia de gramatică neterminată, dădu fuga după
invizibilul activist pe tărâm obştesc.
      — Ţin-te bine, Germanie! îi strigă cu îmbărbătare Balaganov neamţului,
luând-o la fugă după comandor.
      Dar, spre marele necaz al lui Ostap, Skumbrievici dispăru din nou, parcă ar fi
încetat deodată de a mai fi materie.
      — Asta-i magie, spuse Bender, învârtind capul într-o parte şi alta. Chiar acum
a fost omul aici şi, într-o secundă, gata, nu-i!
      Disperaţi, fraţii întru tată începură să deschidă uşă după uşă, toate în şir. Dar
dintr-a treia odaie Balaganov ţâşni afară, ca dintr-o copcă făcută în gheaţă. Avea
faţa strâmbată ca de o nevralgie chinuitoare.
      — Da, au, făcu împuternicitul cu copitele, sprijinindu-se de perete. Au, au, au!
      — Ce-i cu dumneata, copile? îl întrebă Bender. Te-a supărat cineva?
      — Acolo... murmură Balaganov, întinzând mâna tremurândă.
      Ostap deschise uşa şi dădu cu ochii de un sicriu negru.
      Sicriul zăcea în mijlocul odăii pe o masă de birou. Ostap îşi scoase chipiul de
căpitan şi se apropie în vârfurile picioarelor de sicriu. Balaganov urmărea cu teamă
mişcările lui. După un minut, Ostap îi făcu semn cu degetul să se apropie şi-i arătă
o inscripţie mare, albă, făcută pe părţile laterale ale coşciugului.
      — Uite, Şura, ce scrie aici, vezi? îi spuse el. "Moarte birocratismului!" Acum
te-ai liniştit?
      Era un sicriu, o minune, făcut în scopuri de agitaţie şi pe care, de sărbătorile
mari, salariaţii de la "Hercules" îl scoteau în stradă şi-l purtau cântând prin tot
oraşul. De obicei, sicriul era dus pe umeri de Skumbrievici, Bomze, Berlaga şi
personal de Polâhaev, care, fiind un om de croială democratică, nu se ruşina să se
arate alături de subalterni la diferite cortegii şi carnavaluri politice. Skumbrievici
nutrea un mare respect pentru acest sicriu, căruia îi atribuia o deosebită
importanţă. Uneori îşi punea un şorţ, şi personal, cu mâna lui, Egor acoperea din
nou sicriul cu vopsea şi împrospăta lozincile antibirocratice, în timp ce în biroul lui
telefoanele răguşeau de atâta sunat şi diverse capete vârâte pe uşă îşi roteau
dezamăgite ochii prin încăpere.
      Până la urmă, nu dădură de Egor. Portarul cu fulger la chipiu îi spuse lui
Bender că tovarăşul Skumbrievici a fost pe acolo acum un minut şi a plecat la plaja
Komendantskaia să facă baie, ceea ce îi dădea, după cum spunea el, o putină de
optimism.
      Luându-l, pentru orice eventualitate, cu ei, şi pe Berlaga, şi scuturându-l pe
Kozlevici care moţăia la volan, membrii echipajului "Antilopei" plecară afară din
oraş.
      Aşa stând lucrurile, nu-i de mirare că, foc şi pară după tot ce se petrecuse,
Ostap n-a mai stat nici o clipă pe gânduri şi s-a aruncat în apă după Skumbrievici,
fără a se sinchisi câtuşi de puţin de faptul că importanta convorbire cu privire la
afacerile necurate pe acţiuni va trebui dusă în Marea Neagră.
      Balaganov execută întocmai ordinul comandorului. Îl dezbrăcă pe docilul
Berlaga, se duse cu el la marginea mării şi, ţinându-l cu amândouă mâinile de talie,
începu să aştepte răbdător. Pe cât se pare, în larg avea loc o explicaţie în condiţii
dificile. Ostap ţipa parcă ar fi fost regele mării. Cuvintele lui nu se puteau desluşi
dar se vedea că Skumbrievici încearcă s-o pornească spre mal, iar Ostap îi taie
calea şi-l împinge spre larg. Apoi, vocile deveniră mai clare şi se auziră crâmpeie de
frază: "Intensivnik!", "Dar cine a luat? Papa de la Roma?...", "Ce amestec am eu în
chestia asta?..."
      Berlaga stătea locului şi parcă îşi dezgheţa picioarele, aşa bătea cu tălpile
goale în nisipul ud, lăsând pe el urme ca de indian. În sfârşit, dinspre mare se auzi
un strigăt:
      — Fă-i vânt!
      Balaganov îl îmbrânci pe contabil în apă şi contabilul, deprins se vede să intre
în apă, începu să înoate cu viteză neobişnuită, câineşte, dând din mâini şi din
picioare. Când Egor Skumbrievici îl văzu pe Berlaga, de frică se lăsă la fund.
      Între timp, împuternicitul cu copitele se întinse pe nisip şi-şi aprinse o ţigară.
Avu de aşteptat vreo douăzeci de minute. Primul care se întoarse fu Berlaga. El se
lăsă pe vine, scoase o batistă din buzunarul pantalonilor şi, ştergându-şi faţa,
spuse:
      — A mărturisit Skumbrievici al nostru. N-a rezistat la confruntare.
      — A trădat, năpârca? întrebă cu dulce glas Şura. Şi scoţându-şi cu degetul
gros şi cu arătătorul mucul de ţigară din gură, plescăi din limbă, apoi, de pe cheiul
buzelor sale, lansă un scuipat lung şi rapid ca o torpilă.
      Sărind într-un picior şi dibuind cu celălalt cracul pantalonului, Berlaga
explică confuz:
      — Am făcut-o nu în interesul adevărului, ci în interesul dreptăţii.
      Al doilea sosi marele maestru. Din mers, se trânti pe burtă şi, lipindu-şi
obrazul de nisipul încins, se uită îndelung şi cu înţeles la Skumbrievici, care ieşea
vânăt din apă. Apoi luă din mâinile lui Balaganov mapa şi, muind vârful creionului
în gură, se apucă să treacă în dosar noile informaţii obţinute cu grea trudă.
      Egor Skumbrievici suferise o transformare uimitoare. În urmă cu jumătate de
oră valurile primiseră în îmbrăţişarea lor pe cel mai activ militant pe tărâm obştesc,
un om de care până şi preşedintele Comitetului Sindical, tovarăşul Niderlandiuk
spunea: "Oricine poate să te facă de râs, numai Skumbrievici nu". Or, Skumbrievici
îi făcuse de râs. Şi încă cum! Valurile mici de vară aduseră pe ţărm nu frumosul
corp feminin cu cap de englez care se bărbiereşte, ci un fel de burduf diform umplut
cu muştar şi hrean.
      În timp ce marele maestru efectua pe mare operaţiunile sale de piraterie,
Heinrich Maria Sause, care reuşise până la urmă să-l prindă pe Polâhaev şi
avusese cu el o discuţie foarte animată, ieşi de la "Hercules" cu totul nedumerit.
Zâmbind într-un fel ciudat, se duse la poştă şi acolo, stând la o măsuţă înaltă
acoperită cu o placă de sticlă, îi scrise logodnicei sale din oraşul Aachen:

     "Scumpă fetiţă. Mă grăbesc să-ţi comunic o ştire îmbucurătoare. În sfârşit,
patronul meu, Polâhaev, mă trimite să lucrez în producţie. Dar ceea ce mă uimeşte,
dragă Tilly, este că la concernul «Hercules» asta se cheamă a da în fabrică. Noul
meu prieten, Bomze, mi-a spus că sunt trimis în producţie ca pedeapsă. Mai
înţelegi tu ceva? Şi tu ca tu, dar ce o să înţeleagă din asta bunul nostru doctor în
matematici, Berhard Herngross?"

CAPITOLUL XIX
ŞTAMPILA UNIVERSALĂ

     În ziua următoare, pe la ora 12, începu să circule prin "Hercules" zvonul că
directorul se închisese cu un vizitator în sala sa cu palmieri şi de trei ore nu mai
răspundea nici la bătăile în uşă ale Sernei Mihailovna, nici la telefonul interior.
Personalul de la "Hercules" făcea tot felul de presupuneri. Ei se obişnuiseră ca
Polâhaev să fie dus toată ziua la braţ pe coridoare, să fie aşezat pe pervazuri sau
tras pe scară şi prin alte colţuri unde se rezolvau toate problemele. Se emise chiar
ipoteza că şeful s-a rupt de masa salariaţilor care "au plecat chiar acum" şi a aderat
la grupul influent al "pustnicilor", care de obicei intră în birourile lor dimineaţa
devreme, se încuie acolo, pun receptorul telefonului pe masă şi, izolându-se astfel
de întreaga lume, întocmesc tot felul de rapoarte.
     Or, între timp, munca mergea înainte, era nevoie de semnături pe hârtii, de
răspunsuri şi rezoluţii. Serna Mihailovna se apropia intrigată de uşa lui Polâhaev şi
căuta să prindă câte ceva din conversaţie. În lobul urechilor ei mari vibrau nişte
globuleţe uşoare, zise perle.
     — Un fapt fără precedent, spuse grav secretara.
     — Dar cine e la el? întrebă Bomze, care răspândea un miros de apă de colonie
amestecată cu chiftele. E vreo inspecţie?
     — Nu, ţi-am mai spus. Un vizitator oarecare.
     — Şi Polâhaev şade cu el de trei ore?
     — Un fapt fără precedent, repetă Serna Mihailovna.
     — Dar ce ne facem? întrebă enervat Bomze. Am nevoie urgent de o rezoluţie.
Am întocmit un raport amănunţit care arată că fostul local al societăţii "Tabla şi
Jetonul" nu poate fi adaptat condiţiilor de lucru ale de la "Hercules". Nu pot să plec
fără rezoluţie.
     Serna Mihailovna era asediată din toate părţile de funcţionari. Cu toţii ţineau
în mână hârtii care mai mari, care mai mici. După ce mai aşteptă o oră, în
răstimpul căreia zgomotul de dincolo de uşă nu se potoli, Serna Mihailovna se
instală la biroul ei şi spuse cu blândeţe:
     — Bine, tovarăşi. Veniţi încoace cu hârtiile.
     Luă din dulap un suport lung de lemn, pe care pendulau 36 de ştampile cu
capete groase şi lăcuite şi, scoţând cu îndemânare din cuiburile lor ştampilele
necesare, începu să le aplice pe hârtiile ce nu sufereau amânare.
     Directorul de la "Hercules" nu mai semna de mult hârtiile cu propria sa mână.
Când era nevoie de o semnătură, scotea dintr-un buzunar al vestei o ştampilă mică
şi, după ce sufla drăgăstos asupra ei, aplica, în dreptul titulaturii "director", un
facsimil violaceu. Acest procedeu de muncă îi plăcea foarte mult şi-i dădu chiar
ideea să fixeze în cauciuc şi unele rezoluţii folosite mai des.
     Astfel, luă fiinţă următoarea primă serie de declaraţii cauciucate:

     Se aprobă. Polâhaev.
     De acord. Polâhaev.
     Bun. Polâhaev.
     A se executa. Polâhaev.

     După ce verifică în practică sistemul, directorul ajunse la concluzia că el îi
simplifică considerabil munca şi că trebuie încurajat şi amplificat. Curând, fu pusă
în funcţiune o nouă serie de cauciucuri. De data aceasta, rezoluţiile cuprindeau
mai multe cuvinte:

     Să i se aplice mustrarea printr-un ordin pe instituţie. Polâhaev.
     Să i se dea un avertisment. Polâhaev.
     Să fie mutat la periferie. Polâhaev.
     Să fie concediat fără preaviz. Polâhaev.

    Pe de altă parte, lupta pe care directorul de la "Hercules" o ducea cu secţia
gospodăriilor comunale în problema localului, îi sugeră ideea să dea să se facă o
nouă serie de ştampile cu texte stereotipe:

     Nu sunt subordonat serviciului comunal. Polâhaev.
     Ce, ăia de acolo au înnebunit? Polâhaev.
     Nu-mi puneţi piedici în muncă. Polâhaev.
     Nu sunt caraula voastră. Polâhaev.
     Hotelul ne aparţine nouă şi basta. Polâhaev.
     Cunosc manevrele voastre. Polâhaev.
     Nu vă dau nici paturile, nici lavoarele. Polâhaev.

     Această serie fu comandată în trei exemplare. Se prevedea că lupta va fi
îndelungată şi şeful, perspicace, se temea pe bună dreptate că numai într-un
singur exemplar ele au să se tocească.
     Pe urmă, fu comandată o garnitură de rezoluţii pentru uz intern.

     Întrebaţi-o pe Serna Mihailovna. Polâhaev.
     Nu mă bateţi la cap. Polâhaev.
     Graba strică treaba. Polâhaev.
     Să vă ia dracu pe toţi! Polâhaev.

      Gândirea creatoare a şefului nu se mărginea, desigur, la latura pur
administrativă. Ca om cu concepţii largi, nu putea să ocolească problemele de
politică curentă. Şi astfel, comandă o admirabilă ştampilă de valoare universală, la
al cărei text munci câteva zile. Era un text ce făcea minuni, el însuşi elastic ca de
cauciuc şi pe care Polâhaev putea să-l folosească în orice împrejurare. În afară de
faptul că îi permitea să ia imediat atitudine faţă de evenimente, îl mai şi scutea de
oboseala de a-şi stoarce creierii de fiecare dată. Ştampila era atât de adaptabilă,
încât era suficient să completezi spaţiile goale ca să obţii oricând o rezoluţie la
ordinea zilei:

      Ca răspuns la..............
      Noi, salariaţii de la "Hercules", declarăm într-un singur glas că vom lupta
pentru:
      a) îmbunătăţirea calităţii corespondenţei de serviciu,
      b) sporirea productivităţii muncii,
      c) intensificarea luptei împotriva birocratismului, a tărăgănelii, a
familiarismului, a nepotismului şi a linguşirii,
      d) lichidarea absenţelor nemotivate şi a onomasticilor,
      e) reducerea cheltuielilor suplimentare pentru calendare şi portrete,
      f) creşterea generală a activităţii sindicale,
      g) renunţarea de a mai sărbători Crăciunul, Paştele, Rusaliile, Buna Vestire,
Bobotează, Curban-batramul, Iomchipurul, Ramazanul, Purimul şi alte sărbători
religioase,
      h) lupta necruţătoare împotriva rătăcirilor, huliganismului, beţiei, lipsei de
răspundere personală, ploconirii şi îngâmfării,
      i) înscrierea tuturor în rândurile asociaţiei "Jos rutina de pe scena operei",
      j) trecerea totală la consumul de soia,
      k) trecerea generală a registraturii la alfabetul latin, precum şi pentru tot ce va
mai fi nevoie de acum înainte.

     Spaţiul punctat îl completa Polâhaev personal, după necesităţi şi potrivit
cerinţelor momentului.
     Încetul cu încetul, Polâhaev se ataşă trup şi suflet de această rezoluţie
universală şi începu s-o folosească din ce în ce mai des. Ajunse până acolo încât
răspundea cu ea şi la atacurile, uneltirile şi actele arbitrare ale propriilor săi
colaboratori.
     De pildă: Ca răspuns la infama cerere a contabilului Kukuşkind de a i se plăti
orele suplimentare, declarăm că vom lupta... Sau: Ca răspuns la uneltirile josnice şi
la atacurile mârşave ale funcţionarului Borisohlebski care a cerut un concediu
suplimentar, declarăm că... etc.
     Şi la încă alte acte de felul acesta se răspundea imediat prin îmbunătăţirea,
sporirea, intensificarea, lichidarea, reducerea, creşterea generală, renunţarea,
lupta necruţătoare, înscrierea tuturor, trecerea totală, trecerea generală, precum şi
prin tot ce va fi nevoie pe viitor.
      Şi numai după ce îi punea astfel la punct pe Kukuşkind, Borisohlebski şi alţii,
şeful folosea ştampila scurtă: Să i se dea un avertisment. Polâhaev. Sau Să fie mutat
în provincie. Polâhaev.
      Când văzură pentru prima dată rezoluţia cea mare de cauciuc, unii salariaţi
de la "Hercules" se indispuseră. Îi speriase numărul considerabil de puncte. Îi
tulbura mai ales punctul cu privire la alfabetul latin şi la înscrierea tuturor în
asociaţia "Jos rutina de pe scena operei!". Dar lucrurile trecură fără incident. E
adevărat că Skumbrievici nu rămăsese cu mâinile în sân şi înfiinţase, în afară de
asociaţia sus menţionată, şi un cerc, "Jos Hovanşcina", dar lucrurile se opriră aici.
      Aşa că acum, în timp ce de cealaltă parte a uşii biroului lui Polâhaev se auzea
murmurul ca de ventilator al glasurilor dinăuntru, munca nu stagna şi Serna
Mihailovna lucra cu spor la expedierea afacerilor urgente. Suportul cu ştampilele
aşezate după mărime — de la cea mai mică: Bun. Polâhaev, până la cea mai mare,
universal valabilă — semăna cu acele complicate instrumente muzicale de circ, la
care un clovn alb, cu un soare pe şezut, cântă cu nişte beţişoare serenada de
Braga. Secretara alegea ştampilele cu textul care era cu aproximaţie cel mai potrivit
şi le aplica pe hârtie. Cel mai mult folosea ştampila prudentă: Graba strică treaba,
ştiind că aceasta era rezoluţia preferată a şefului.
      Munca, prin urmare, mergea înainte. Cauciucul înlocuia admirabil omul.
Polâhaev de cauciuc nu era cu nimic mai prejos decât Polâhaev cel viu.
      "Hercules" se golise, îngrijitoarele umblau în picioarele goale pe coridoare, cu
găleţile de apă murdară, plecase şi ultima dactilografă care mai întârziase un ceas
la birou ca să-şi bată pentru ea personal versurile lui Esenin "Aşternând ale sti-
hurilor rogojini aurii, aş vrea să-ţi cânt ceva duios". Serna Mihailovna, care se
plictisise de atâta aşteptare, se ridicase şi, înainte de a se duce acasă, îşi masa
pleoapele cu degetele-i reci, când deodată uşa de la biroul lui Polâhaev se mişcă, se
deschise şi dinăuntru ieşi, cu pas leneş, Ostap Bender. El se uită somnoros la
Serna Mihailovna şi îşi văzu de drum, agitând o mapă galbenă, legată cu nişte
şireturi de ghete. După el apăru, de sub umbra înviorătoare a palmierilor şi
sicomorilor, Polâhaev. Serna se uita la sus-pusul ei prieten şi, fără a scoate nici un
sunet, se lăsă pe perniţa pătrată care îmblânzea duritatea scaunului ei. Ce bine că
funcţionarii plecaseră şi nu-şi puteau vedea în această clipă şeful! Pe mustaţa lui
spânzura, ca o păsărică pe o creangă, o lacrimă de diamant. Polâhaev clipea
uimitor de repede şi-şi freca mâinile cu atâta forţă încât ai fi zis că vrea să scoată
scântei după metoda folosită de sălbaticii din Oceania. El alergă după Ostap,
zâmbind slugarnic şi ţinându-şi spinarea încovoiată.
      — Şi ce-o să fie? mormăia, gudurându-se pe lângă Ostap, cred că n-o să mi se
întâmple nimic. Hai, spune-mi, scumpule, iubitule, aşa-i că n-o să mi se întâmple
nimic? Pot să fiu liniştit?
      Voia să adauge că are nevastă, copii, că o are pe Serna, copii de la Serna şi de
la încă o femeie, care locuieşte la Rostov-pe-Don, dar simţi că i se opreşte ceva în
gât şi tăcu.
      Gemând uşor, îl însoţi pe Ostap până în hol. În clădirea rămasă pustie nu mai
întâlniră decât doi oameni. La capătul unui coridor stătea Egor Skumbrievici care,
când îl văzu pe marele maestru, îşi duse mâna la falcă şi se retrase într-o nişă. Jos,
pe scara din spatele fecioarei de marmură cu făclia electrică în mână, se ivi capul
contabilului Berlaga care se înclină până la pământ în faţa lui Ostap şi spuse chiar:
"Bună ziua!", dar Ostap nu răspunse la salutul viceregelui.
      La ieşire, Polâhaev îl apucă pe Ostap de mânecă şi murmură:
      — N-am ascuns nimic. Pe cuvânt de onoare! Pot să fiu liniştit? Da?
     — Liniştea deplină o poate da omului numai o poliţă de asigurare, răspunse
Ostap, fără să-şi încetinească pasul. Asta o să-ţi spună orice agent care încheie
asigurări pe viaţă. Personal, nu mai am nevoie de dumneata. Cred însă că statul se
va interesa, în curând, de persoana dumitale.

CAPITOLUL XX
COMANDORUL DANSEAZĂ TANGO

      Într-un mic bufet cu ape gazoase, pe a cărui firmă erau zugrăvite nişte sifoane
albastre, şedeau, la o măsuţă albă, Balaganov şi Panikovski. Împuternicitul cu
copitele mesteca o prăjitură în formă de rulou, atent tot timpul să nu iasă crema
prin partea cealaltă. Înfulecând această mâncare a zeilor, avea grijă s-o
compenseze din când în când sorbind siropul verde "Fân proaspăt", amestecat cu
sifon. Curierul bea chefir aducător de sănătate. În fata lui se aliniaseră deja şase
sticluţe goale. Preocupat, Panikovski scutura acum, într-un pahar, conţinutul gros
al celei de a şaptea. Noua secretară le plătise în ziua aceea leafa potrivit statului
semnat de Bender şi prietenii se delectau la răcoarea ce venea de la plăcile de
mozaic ale bufetului, de la răcitorul cât o casă de bani unde se păstra nişte brânză
udă, de la baloanele cilindrice de culoare închisă cu apă gazoasă şi de la tejgheaua
de marmură. O bucată de gheaţă căzuse din răcitor şi zăcea pe jos, distribuind
generos şuviţe de apă în toate părţile. Îţi făcea realmente plăcere să te uiţi la
această oază de apă după aspectul obositor al străzii cu foarte puţină umbră, cu
trecători istoviţi de căldură şi cu câini înnebuniţi de sete.
      — Frumos oraş, Cernomorsk! spuse Panikovski, lingându-se pe buze. Chefirul
face bine la inimă.
      Declaraţia aceasta îl făcu, nu se ştie de ce, pe Balaganov, să râdă. De râs,
apăsă imprudent pe rulou şi din el ţâşni un cârnăcior de cremă, pe care
împuternicitul abia reuşi să-l prindă din zbor.
      — Ştii, Şura, că am cam început să-mi pierd încrederea în Bender al dumitale,
continuă Panikovski. Parcă nu face ce trebuie.
      — Ia mai las-o! îl repezi ameninţător Balaganov. Nu ţi-a cerut nimeni părerea.
      — Nu, zău, vorbesc serios. Îl respect foarte mult pe Ostap Ibraghimovici: e un
om şi jumătate!... Chiar şi Funt — şi doar ştii cât îl respect pe Funt — a spus despre
Bender că e o minte. Dar dumitale, Şura, pot să-ţi spun că Funt e un măgar! Zău,
e un dobitoc. E pur şi simplu o stârpitură, un netrebnic. De Bender nu pot să spun
nimic rău. Dar e ceva care nu-mi place. Şura, îţi vorbesc ca unui adevărat frate.
      De la ultima convorbire cu un subinspector de la miliţia judiciară, nimeni nu-i
mai vorbise lui Balaganov ca unui adevărat frate. De aceea, el ascultă cu mulţumire
cuvintele curierului şi, imprudent, îl lăsă să continue.
      — Ştii, Şura, şopti Panikovski, că îl respect foarte mult pe Bender, dar trebuie
să-ţi spun: Bender e un măgar! Zău, e o stârpitură, un netrebnic!
      — Ho, ho! făcu Balaganov în chip de semnal de oprire.
      — Stai olecuţă cu ho-ho. Gândeşte-te numai pe ce cheltuieşte el banii noştri.
Adu-ţi aminte! Pentru ce ne trebuie biroul ăsta idiot? De ce atâtea cheltuieli?
Numai pe Funt îl plătim cu o sută douăzeci de ruble. Şi apoi, secretara. Acum ne-a
mai trimis doi indivizi, i-am văzut astăzi trecuţi pe stat, şi au încasat leafa. Pentru
ce toate astea? El zice că pentru forma legală. Puţin îmi pasă de forma legală, dacă
costă atâţia bani. Şi coarnele de cerb de şaizeci şi cinci de ruble! Şi călimara! Şi
toate aparatele astea de făcut găuri!
      Panikovski îşi descheie haina şi plastronul de cincizeci de copeici care îi era
prins cu un buton la gât, sări în sus ca un sul de pergament. Dar Panikovski nici
nu băgă de seamă, atât era de aprins.
      — Da, Şura. Nouă, dumitale şi mie ne dă o leafă de mizerie, iar el se lăfăieşte în
lux. Şi pentru ce, mă rog, a plecat în Caucaz? Zice că în deplasare. Nu cred!
Panikovski nu înghite orice! Eu am alergat în port de i-am luat bilet. Auzi, mă rog
matale, bilet de clasa I. Cu a II-a, filfizonul ăsta de pe Neva nu poate să
călătorească. Uite unde se duc cele zece mii de ruble ale noastre! Vorbeşte la telefon
cu provincia, trimite în toată lumea telegrame fulger. Ştii dumneata cât costă
fulgerele astea? Patruzeci de copeici cuvântul. Iar eu trebuie să-mi refuz o sticluţă
de chefir, de care am atâta nevoie pentru sănătate. Sunt doar bătrân şi bolnav. Îţi
spun deschis: Bender nu e o minte.
      — Totuşi, nu te lansa aşa, răspunse Balaganov, şovăitor. Doar Bender te-a
făcut om. Adu-ţi aminte cum alergai la Arbatov cu gâsca. Pe când acum ai slujbă,
leafă, eşti membru al societăţii.
      — Nu vreau să fiu membru al societăţii! declară deodată Panikovski şi,
coborând glasul, adăugă: Bender al dumitale e un idiot. A pornit aceste cercetări
tâmpite, când banii pot fi luaţi chiar astăzi fără nimic la mână.
      Auzind aceste cuvinte, împuternicitul cu copitele uită de şeful lui iubit şi îşi
trase mai aproape scaunul de Panikovski, iar acesta, tot îndreptându-şi mereu
plastronul neastâmpărat, îi împărtăşi lui Balaganov o experienţă cât se poate de
serioasă, pe care o făcuse pe propriul său risc.
      În ziua când marele maestru şi cu Balaganov îl urmăriseră pe Skumbrievici,
Panikovski lăsase cu de la sine putere biroul pe seama bătrânului Funt,
pătrunsese pe ascuns în odaia lui Koreiko şi, profitând de lipsa de acasă a
stăpânului, făcuse cercetări amănunţite. Desigur că nu găsise acolo nici un fel de
bani, dar descoperise ceva mai bun: nişte greutăţi negre, foarte mari, de vreo
douăzeci şi patru de kile fiecare.
      — Uite, Şura, îţi vorbesc ca unui frate. Am descoperit secretul acestor greutăţi.
      Panikovski prinse în sfârşit ţumburlucul neastâmpărat al plastronului său, îl
încheie de nasturele de la pantalon şi se uită triumfător la Balaganov.
      — Ce secret poate să fie? spuse dezamăgit împuternicitul cu copitele. Nişte
greutăţi obişnuite pentru gimnastică.
      — Ştii, Şura, ce mult te respect, se înfierbântă Panikovski, dar eşti un măgar.
Sunt greutăţi de aur! Ai înţeles? Greutăţi din aur curat! Fiecare are câte douăzeci şi
patru de kile. Aproape cincizeci de kile de aur curat. Mi-am dat seama de asta de
cum m-am uitat la ele, de parcă aş fi văzut o nălucă. Stăteam în faţa acestor
greutăţi şi râdeam ca un nebun. Ce ticălos e Koreiko ăsta! Şi-a turnat nişte greutăţi
din aur, le-a vopsit în negru şi crede că nimeni n-o să le dea de urmă. Îţi spun,
Şura, ca unui frate: crezi că ţi-aş fi destăinuit asta, dacă m-aş fi putut căra singur
cu greutăţile alea? Dar eu sunt bătrân şi bolnav, şi ele cântăresc greu. Aşa că te iau
părtaş la treaba asta ca pe un frate. Eu nu sunt Bender, eu sunt om cinstit!
      — Şi dacă nu-s de aur? întrebă scepticul fiu al locotenentului, care tare mult
dorea ca Panikovski să-i spulbere cât mai repede îndoielile.
      — Şi atunci din ce sunt, după părerea dumitale? întrebă ironic violatorul de
convenţii.
      — Da, spuse Balaganov, clipind din genele-i roşcovane, acum e limpede totul.
Ia te uită, bătrân, bătrân, dar l-a descoperit. Ai dreptate, Bender nu face ceea ce ar
trebui să facă: scrie tot felul de hârtiuţe, călătoreşte... O să-i dăm totuşi şi lui o
parte, judecată dreaptă, ce zici?
      — Şi de ce, mă rog? obiectă Panikovski. Las' să fie totul pentru noi. Să trăim şi
noi minunat, Şura. Eu am să-mi pun dinţi de aur şi am să mă însor. Zău că mă
însor, pe cuvânt de onoare!
     Hotărâră să pună imediat mâna pe greutăţile preţioase.
     — Plăteşte pentru chefir, Şura, spuse Panikovski. Ne socotim pe urmă.
     Complotiştii ieşiră din bufet şi, orbiţi de soare, începură să hoinărească prin
oraş. Nerăbdarea nu le dădea astâmpăr. Se opriră îndelung pe toate podurile din
oraş şi, cu burţile peste parapet, se uitară fără interes în jos, apoi la acoperişurile
caselor, la străzile ce coborau spre port şi pe care autocamioanele mergeau cu
prudenţa unui cal. Vrăbiile grase din port loveau cu ciocurile în caldarâm, urmărite
de pe toate gardurile de nişte pisici murdare. Dincolo de acoperişurile ruginii, de
felinarele din podurile caselor şi de antene se zărea apa albastră, o şalupă care
înainta cu toată viteza şi un coş galben de vapor, cu o literă mare, roşie, pe el.
     Din când în când, Panikovski înălţa capul şi se apuca să calculeze.
Transforma kilogramele în grame şi de fiecare dată obţinea o cifră atât de
ademenitoare, încât nu-şi putea opri un uşor ţipăt.
     După orele zece seara, fraţii după acelaşi tată, încovoiaţi sub povara celor
două greutăţi mari, se îndreptau spre biroul de colectare a coarnelor şi copitelor.
Panikovski îşi ducea partea lui cu amândouă mâinile, cu burta scoasă în afară şi
gâfâind vesel. Se oprea des, punea greutatea pe trotuar şi murmura: "Mă însor! Pe
cuvânt de onoare că mă însor!" Balaganov, care era voinic, ducea greutatea pe
umăr. Din când în când, Panikovski nu izbutea să cotească, fiindcă în virtutea
inerţiei greutatea îl ducea înainte şi atunci Balaganov îl apuca cu mâna pe care o
avea liberă de gulerul hainei şi-l îndrepta pe scumpul său frate în direcţia bună.
     În pragul biroului, se opriră.
     — Tăiem acuşi cu pila câte o bucăţică, zise repede Panikovski, şi mâine
dimineaţă o vindem. Am aici un ceasornicar cunoscut, pe domnul Biberhan. El o să
ne dea exact cât face. Nu ca cei de la comerţul de stat cu metale, care nu-ţi dau
niciodată preţul adevărat.
     Dar în clipa aceea complotiştii observară că printre perdelele verzi ale biroului
se zăreşte o rază de lumină.
     — Cine poate să fie înăuntru la ora asta? se miră Balaganov, aplecându-se
spre broască.
     La birou, în lumina puternică a lămpii de masă, şedea Ostap Bender şi scria
ceva repede.
     — Scriitorul! spuse Balaganov, începând să râdă şi îl lăsă pe Panikovski să se
uite şi el.
     — Sigur, iar scrie, făcu Panikovski, după ce se sătură privind. Zău că ţicnitul
mă face să râd. Dar unde tăiem greutăţile?
     Şi stabilind cu înflăcărare că e neapărat nevoie să se ducă chiar a doua zi
dis-de-dimineaţă să vândă ceasornicarului două bucăţele de aur, fraţii după
acelaşi tată îşi luară greutăţile şi se făcură nevăzuţi în întuneric.
     Între timp, marele maestru termina biografia lui Alexandr Ivanovici Koreiko.
Căpăcelele de bronz de pe toate cele cinci căsuţe de ţară, care alcătuiau călimara
"Cu faţa spre sat", fuseseră scoase şi Ostap muia peniţa unde nimerea, se foia pe
scaun şi-şi mişca mereu picioarele sub masă.
     Avea faţa istovită a unui jucător de cărţi, care a pierdut toată noaptea şi abia
în zori a prins, în sfârşit, un pachet bun. O noapte întreagă nu i-a intrat carte şi
mereu i s-a săltat banca. În zadar a schimbat el mesele de joc, căutând să înşele
soarta şi să dea de un loc cu noroc, dar degeaba: nu-i intra carte şi pace. A filat el
ce-a filat, adică după ce se uita la prima carte, începea s-o tragă încetişor pe cea de
dedesubt; sau punea cartea pe marginea mesei şi o privea de jos în sus, aşeza
amândouă cărţile faţă în faţă şi le "gusta" pe rând — într-un cuvânt, făcea tot ce fac
oamenii când le merge prost la chemin de fer. Dar nimic nu-i ajuta. De cele mai
multe ori îi intrau figuri: valeţi cu mustăcioarele ca nişte şnururi, dame care
miroseau a flori de hârtie şi rigi cu bărbi ca de portari. Foarte des îi cădeau decari
negri şi roşii. În general, îi intrau numai porcării din cele care oficial se numesc
"bacara", iar neoficial "bac" sau "zero". Şi abia în ceasul când candelabrele pălesc şi
se sting şi când sub afişele pe care scrie "Dormitul interzis" sforăie pe scaun
ghinioniştii cu gulere murdare, atunci se produce minunea. "Mâna" începe dintr-o
dată să ţină, figurile şi decarii dezgustători dispar şi încep să-ţi curgă optarii şi
noarii. Jucătorul nu mai schimbă locul, nu mai filează cărţile, nu se mai uită la ele
de jos în sus. Simte sub mână un pachet norocos. Şi chibiţii se înghesuie în spatele
băftosului, îl trag de mânecă şi-i şoptesc: "Nene Iura, dă-mi trei ruble". Iar el, palid
şi mândru, dă curajos pe faţă cărţile şi în strigătele: "Se eliberează locul şi la masa
nr.9!" şi "Crupieri, trimiteţi monede de câte 50 de copeici!", îşi termină partenerii. Şi
masa verde, marcată cu linii şi arcuri albe, îi apare acum veselă ca un teren de
fotbal.
      Ostap nu mai avea nici o îndoială. În jocul lui se produsese o cotitură.
      Tot ce fusese neclar devenise clar. Nenumăraţii oameni cu mustăcioare ca
nişte şnuruleţe şi cu bărbi de rigi, cu care Ostap fusese nevoit să se întâlnească şi
care lăsaseră urme în mapa galbenă legată cu şireturi de ghete, dispărură subit şi
pe primul plan, sfărâmând pe toţi şi tot, apăru mutra de porc, cu ochi şterşi, cu
sprâncene de culoarea spicului de grâu şi cu zbârcituri adânci, de plutonier, pe
obraji.
      Ostap puse punct, apăsă peste biografie tamponul cu ursuleţ de argint în loc
de mâner şi începu să coasă documentele. Îi plăcea să ţină dosarele în ordine.
Admiră pentru ultima oară declaraţiile, telegramele şi diferitele note informative
frumos netezite. Mai erau pe lângă ele, în mapă, şi fotografii şi extrase de conturi.
Era acolo toată viaţa lui Alexandr Ivanovici Koreiko şi, în perspectiva ei, palmierii,
femeile, marea azurie, vaporul alb, expresurile albastre, automobilul cu geamuri de
cristal şi Rio de Janeiro, oraşul fermecat din fundul acestui golf, unde vieţuiesc
mulatri blânzi şi unde covârşitoarea majoritate a cetăţenilor umblă în pantaloni
albi. În sfârşit, marele maestru găsise pe individul la care visase toată viaţa.
      — Şi nici măcar n-are cine să-mi aprecieze munca aceasta titanică, spuse
melancolic Ostap, ridicându-se de pe scaun şi legând mapa groasă. Balaganov e
foarte simpatic, dar e prost. Panikovski e doar un bătrân caraghios. Iar Kozlevici e
un înger fără aripi. Şi astăzi încă e perfect convins că noi aici colectăm coarne
pentru nevoile industriei de ţigarete. Unde sunt prietenii mei, nevestele mele, copiii
mei? N-am decât speranţa că stimabilul Alexandr Ivanovici va aprecia vasta mea
muncă şi, ţinând seamă de sărăcia mea, îmi va da cinci sute de miişoare. Deşi, nu!
Acum nu iau mai puţin de un milion, căci altfel blânzii mulatri n-o să mai aibă nici
un respect faţă de mine.
      Ostap trecu de după birou, în faţă, îşi luă la subsuoară minunata mapă şi
începu să se plimbe îngândurat prin încăperea goală, ocolind maşina de scris cu
"î"-ul turcesc şi compostorul de cale ferată, atingând aproape cu capul coamele de
cerb. Cicatricea albă de pe gâtlejul lui se făcuse trandafirie. Treptat, mişcările
marelui maestru se încetiniră; picioarele lui, încălţate cu nişte pantofi roşii
cumpăraţi de ocazie de la un marinar grec, alunecau fără zgomot pe podea. Pe
neobservate, începu să se mişte cu trupul înclinat într-o parte. Cu mâna dreaptă
ţinea cu gingăşie strânsă, la piept, mapa, de parcă ar fi strâns o fată, iar cu mâna
stângă, parcă plutea. În aer zbârnâia clar roata norocului. Hârâitul ei era ca un
sunet fin, muzical, care se transformă deodată într-o melodie uşoară, cântată de
mai multe viori la unison... Şi o melodie de mult uitată, care-ţi strângea inima, făcu
să răsune toate obiectele ce se găseau în filiala din Cernomorsk a Oficiului pentru
Colectarea de Coarne şi Copite. Primul care dădu tonul fu samovarul din care căzu
pe neaşteptate, pe tavă, un mic tăciune aprins. Şi samovarul începu să cânte:

     Sub cerul cel de foc al Argentinei
     Sub bolta ei d-azuru-acvamarinei...

     Marele maestru dansa tango. Figura lui de efigie sta din profil. Se lăsa într-un
genunchi, se îndrepta repede, se întorcea şi, călcând uşor, luneca iarăşi înainte.
Cozi invizibile de frac fluturau la piruetele neaşteptate.
     Melodia o continuă maşina de scris cu "î"-ul turcesc:

     ...Sub bolta îi d-azuru-acvamarinâi Undi fâmâilî sclipâsc în bolâro...

    Şi compostorul greoi de tuci, care trăise multe, ofta surd cu sufletul la
vremurile apuse:

     ...Unde femeile sclipesc în bolero
     Toţi peste tot dansează dulcele tango.

      Ostap dansa tangoul clasic provincial, precum la teatrele de varieteu cu
douăzeci de ani în urmă, atunci când contabilul Berlaga purta prima sa gambetă,
Skumbrievici avea serviciu la secretariatul primăriei, Polâhaev dădea examen
pentru cel mai mic grad de funcţionar public, iar preşedintele-paravan, Funt, era
încă un septuagenar viei care, împreună cu alte veste de pichet, şedea la cafeneaua
"Florida" şi comenta cutremurătorul eveniment al închiderii Dardanelelor, în
legătură cu războiul italo-turc. Şi vestele de pichet, care pe vremea aceea aveau
încă obrajii rumeni şi netezi, îşi dădeau atunci cu părerea despre oamenii politici ai
zilei. "Enver-bei e o minte! Iuan Şi-Kai e o minte! Purişchevici e şi el, totuşi, o
minte!" spuneau ei. Şi încă de pe atunci afirmau că Briand e o minte, fiindcă şi pe
atunci Briand era ministru.
      Ostap dansa. Deasupra capului lui fremătau palmieri şi zburau păsărele
multicolore. Transoceanice se frecau cu bordul de cheiul de la Rio de Janeiro.
Pişicherii negustori brazilieni se ocupau sub ochii tuturor cu dumping-ul de cafea,
iar în restaurantele în aer liber tinerii se distrau consumând băuturi spirtoase.
      — Parada o voi comanda eu! exclamă marele maestru. Stinse lumina, ieşi din
birou şi o luă pe drumul cel mai scurt spre strada Malaia Kasatelnaia. Picioarele
firave ca de compas ale reflectoarelor se răşchirau pe cer, coborau, tăiau pe
neaşteptate o bucată de casă, scoţând la lumină un balcon sau un geamlâc, unde
şedea câte o pereche încremenită de surpriză. De după un colţ, lui Ostap îi ieşiră
înainte, legănându-se şi duduind cu şenilele, două tancuri mici, cu pălăriuţe
rotunde, ca nişte ciuperci. Un călăreţ aplecându-se din şa întrebă pe un trecător
cum se poate ajunge mai repede în Piaţa Veche. Pe altă stradă, o unitate de artilerie
îi tăie lui Ostap calea. El se strecură între două baterii. Văzu apoi nişte miliţieni
care băteau grăbiţi, de poarta unei case, o tăbliţă pe care scria cu litere negre:
"Adăpost în caz de atac cu gaze asfixiante".
      Ostap se grăbea. Îl mâna din urmă tangoul argentinian. Fără să se uite nici în
dreapta, nici în stânga, intră în casa lui Koreiko şi bătu la uşă.
      — Cine-i acolo? se auzi glasul milionarului clandestin.
      — O telegramă! răspunse marele maestru, făcând cu ochiul în întuneric.
      Uşa se deschise şi el intră, agăţându-se cu dosarul de tocul uşii.
      În zori, departe, într-o râpă din afara oraşului, şedeau împuternicitul şi
curierul.
      Ei tăiau cu o pilă greutăţile. Nasurile le erau murdare de praf de fontă. Lângă
Panikovski zăcea pe iarbă plastronul pe care şi-l scosese fiindcă-l stingherea la
lucru. Prevăzător, violatorul convenţiei aşternuse sub greutăţi o foaie de ziar, ca să
nu se piardă nici o fărâmiţă din metalul preţios.
      Fraţii după acelaşi tată schimbau din când în când între ei priviri pline de
importanţă şi continuau să pilească cu şi mai multă vigoare. În liniştea dimineţii,
nu se auzeau decât şuierăturile popândăilor şi scrâşnetul pilelor înfierbântate.
      — Ce-i asta?! exclamă deodată Balaganov oprindu-se, pilesc de trei ore şi tot
nu dau de aur.
      Panikovski nu răspunse. Se dumirise de mai înainte şi, de jumătate de oră,
mişca pila numai aşa, ca să se afle în treabă.
      — Ei, să mai pilim niţel! spuse optimist roşcovanul Şura.
      — Sigur că trebuie să pilim, răspunse Panikovski, căutând să mai amâne ora
teribilă a răzbunării.
      Îşi duse palma la faţă şi urmărea printre degetele răsfirate cum spinarea lată a
lui Balaganov se mişcă în ritm egal de sus în jos şi înapoi.
      — Nu pricep nimic! spuse Şura, după ce termină de pilit şi desfăcu greutatea
în două jumătăţi, ca pe un măr. Ăsta nu-i aur!
      — Pileşte, pileşte, murmură speriat Panikovski.
      Dar Balaganov, ţinând în fiecare mână câte o emisferă de fontă, se apropia
încet de violatorul de convenţii.
      — Nu te apropia de mine cu fierul ăsta! chiţcăi Panikovski, fugind într-o parte.
Te dispreţuiesc!
      Dar în clipa aceea, Şura îşi făcu vânt şi, gâfâind de atâta sforţare, aruncă în
intrigant una din emisfere. Auzind deasupra capului său şuierul proiectilului,
intrigantul se trânti la pământ.
      Lupta dintre împuternicit şi curier nu dură mult. Balaganov, scos din fire,
călcă mai întâi cu sete în picioare plastronul, apoi trecu la proprietarul lui. Cu
fiecare lovitură, Şura îi expunea şi motivele:
      — Cine a născocit greutăţile astea? Cine a delapidat banii statului? Cine l-a
bârfit pe Bender?
      În afară de asta, primul născut al locotenentului îşi mai aminti, cu acest prilej,
de violarea convenţiei de la Suharevka, fapt pentru care Panikovski căpătă câţiva
pumni în plus.
      — Ai să-mi dai socoteală pentru plastron! ţipa furios Panikovski, apărându-se
cu coatele. Să ştii că n-o să te iert niciodată pentru plastron! Unde mai găseşti
acum de cumpărat astfel de plastroane?
      În încheiere, Balaganov îi luă inamicului, drept captură, portofelul său vechi
cu treizeci şi opt de ruble înăuntru.
      — Asta-i pentru chefirul tău, năpârcă! îi spuse el.
      Se întoarseră în oraş plouaţi.
      Înainte mergea Şura, furios, iar în urma lui, şchiopătând de un picior şi
văitându-se amarnic, se târa Panikovski.
      — Sunt un bătrân sărac şi nefericit! se tânguia el. Ai să-mi dai socoteală
pentru plastron. Dă-mi înapoi banii.
      — Ai să-i iei, lasă! îi răspundea Şura fără să întoarcă capul. Am să-i povestesc
tot lui Bender. Aventurier ce eşti!

CAPITOLUL XXI
FÂRŞITUL "CUIBULUI CAŢELOR"

       Varvara Ptiburdukova era fericită. Şezând la masa ei rotundă, îşi îmbrăţişa cu
privirea gospodăria. Odaia lor era atât de plină de mobilă, că aproape nu mai exista
nici un locşor liber. Dar şi atâta loc cât mai rămânea era suficient pentru fericire.
Lampa revărsa lumină şi afară, pe fereastră, unde o rămurică verde tremura ca o
broşă de damă. Pe masă se aflau fursecuri, bomboane şi şalău marinat într-o cutie
rotundă de tablă. Ceanicul electric colecta pe suprafaţa lui curbă toată căldura
cuibului Ptiburdukovilor. În el se reflectau şi patul, şi perdeluţele albe, şi noptiera.
Se reflecta în el chiar şi Ptiburdukov însuşi care, în pijamaua albastră, cu
brandenburguri, şedea în faţa nevestei sale. Şi el era fericit. Scotea pe nas un fum
gros de ţigară şi făcea, din placaj, un closet mic de ţară, cu un ferăstrău de traforaj.
Munca era migăloasă. Trebuia să facă pereţii, să fixeze deasupra un acoperiş
înclinat, să confecţioneze scaunul interior, să pună geam la fereastră şi să
înşurubeze în uşă un cârlig microscopic. Ptiburdukov lucra cu pasiune; socotea
lucrul la traforaj cea mai bună odihnă.
       După ce-şi termină treaba, inginerul începu să râdă încântat, îşi mângâie
nevasta pe spinarea grasă şi caldă şi trase spre el cutioara cu şalău. Dar în clipa
aceea se auzi o bătaie puternică în uşă, lampa clipi şi ceainicul alunecă de pe
suportul său de sârmă.
       — Cine o fi atât de târziu? zise Ptiburdukov, deschizând uşa.
       Pe scară, stătea Vasisuali Lohankin. Era învelit până la bărbie într-o
cuvertură albă de vară, de sub care i se vedeau picioarele păroase. Strângea la piept
cartea Bărbatul şi femeia, groasă şi aurită ca o icoană, şi avea privirea rătăcită.
       — Intră, te rog, spuse buimăcit inginerul, dându-se cu un pas înapoi. Varvara,
ce înseamnă asta?
       — Am venit la voi pe veci să m-oploşesc, răspunse Lohankin în iambi funebri.
Şi sper ca aici de toate să găsesc.
       — Cum adică să te oploşeşti? întrebă Ptiburdukov, înroşindu-se la faţă. Ce
doreşti, Vasisuali Andreevici?
       Varvara ieşi repede pe scară.
       — Saşuk! Uită-te, e în pielea goală! strigă ea. Ce s-a întâmplat, Vasisuali?
Poftim, intră, intraţi.
       Lohankin care era în picioarele goale păşi pragul şi mormăind: "Nenorocire,
nenorocire", începu să umble încoace şi încolo prin odaie. Cu un capăt al cuverturii
dădu imediat jos lucrarea fină făcută la traforaj de Ptiburdukov, care se retrăsese
într-un colţ, simţind că această vizită nu prevesteşte nimic bun.
       — Care nenorocire? îl iscodea Varvara. De ce eşti numai cu pătura pe tine?
       — Am venit la voi pe veci să m-oploşesc, repetă Lohankin cu o voce bovină.
       Şi cu talpa-i galbenă bătea toba pe podeaua curată, dată cu ceară.
       — Ce-s cu aiurelile astea? îl repezi Varvara pe fostul ei soţ. Du-te acasă şi
culcă-te. Pleacă de-aici. Du-te, du-te acasă!
       — S-a dus casa, s-a dus, zise Vasisuali, continuând să tremure. A ars complet
de jos până sus. Incendiul încoace m-a adus. N-am apucat să salvez decât doar
cuvertura şi cartea asta-n plus. Dar dacă vi-e purtarea atâta de haină, eu plec şi las
blestemul în locul meu să vină.
       Clătinându-se îndurerat, Vasisuali se îndreptă spre uşă. Dar Varvara şi soţul
ei îl reţinură. Îi cerură iertare, îi spuseră că nu şi-au dat seama din primul moment
ce s-a întâmplat şi începură să se agite. Scoaseră din dulap costumul nou al lui
Ptiburdukov, rufărie şi pantofi.
       În timp ce Lohankin se îmbrăca, soţii se sfătuiau pe coridor.
     — Ce facem cu el? spunea în şoaptă Varvara. Doar nu poate să rămână la noi
peste noapte, că avem o singură odaie.
     — Mă mir de tine, zise bunul inginer. Omul a rămas pe drumuri şi tu te
gândeşti numai la comoditatea ta.
     Când soţii se întoarseră în odaie, îl găsiră pe sinistrat stând la masă şi
mâncând direct din cutia de tablă marinată de peşte. În afară de asta, de pe raft
fuseseră aruncate jos două volume din Rezistenţa materialelor şi în locul lor se afla
acum cartea Bărbatul şi femeia, cu scoarţele aurite.
     — Şi chiar a ars toată casa? întrebă compătimitor Ptiburdukov. Ce grozăvie!
     — Dar eu mă gândesc că poate aşa trebuie, zise Vasisuali, terminând cina
gazdei. Poate că din flăcări voi ieşi şi eu transformat!
     Dar nu se transformă.
     După ce terminară de vorbit despre toate, Ptiburdukovii începură să se
pregătească pentru culcare. Lui Vasisuali i se puse o saltea pe restul acela de
suprafaţă care, cu o oră înainte, li se părea suficient ca să încapă în el fericirea.
Închiseră fereastra, stinseră lumina şi noaptea se furişă în odaie. Vreo douăzeci de
minute statură cu toţii în tăcere, răsucindu-se din când în când şi oftând din greu.
Apoi se auzi de pe podea şoapta tărăgănată a lui Lohankin:
     — Varvara! Varvara! Ascultă-mă, Varvara!
     — Ce vrei? întrebă indignată fosta lui nevastă.
     — De ce m-ai lăsat, Varvara?
     Neprimind nici un răspuns la această întrebare principială, Vasisuali începu
să bocească:
     — Eşti o paţachină, Varvara! Eşti o căţea! O căţea şi te dispreţuiesc...
     Inginerul stătea nemişcat în pat, strângând pumnii şi sufocându-se de furie.
     "Cuibul caţelor" luase foc pe la douăsprezece noaptea, tocmai când Ostap
Bender dansa tango în biroul său gol, iar fraţii Balaganov şi Panikovski ieşeau din
oraş, încovoiaţi sub povara greutăţilor de aur.
     În şirul lung de întâmplări care precedaseră incendiul din apartamentul nr.3,
veriga iniţială fusese bunica nimănui. După cum ştim, ea folosea în odaia ei o
lampă cu gaz, căci nu avea încredere în electricitate. După ce Vasisuali Andreevici
fusese bătut, multă vreme nu se mai petrecu în apartament nici un fel de
eveniment interesant, şi mintea în veşnic neastâmpăr a şambelanului Mitrici
suferea din pricina acestei inactivităţi forţate. După ce medita adânc la obiceiurile
bunicii, se alarmă.
     — O să dea foc la toată casa, baba! bombăni el. Ei ce-i pasă? Are numai
bulendre, pe când la mine numai pianul face poate vreo două mii de ruble.
     Ajungând la această concluzie, Mitrici îşi asigură împotriva incendiului toată
averea lui mobilă. Acum putea să fie liniştit şi se uita nepăsător cum cară bunica
sus, la ea, damingeana mare, tulbure, cu gaz, ţinând-o în braţe ca pe un copil.
Primul care află de actul de prudenţă şi prevedere al lui Mitrici fu cetăţeanul
Ghighienişvili, care îl interpretă numaidecât în felul său. El se apropie de Mitrici pe
coridor şi, punându-i mâna în piept, îi spuse ameninţător:
     — Vrei să dai foc la tot apartamentul? Vrei să pui mâna pe asigurare? Crezi că
Ghighienişvili e un prost? Ghighienişvili pricepe totul.
     Şi pătimaşul chiriaş se asigură şi el, în aceeaşi zi, pentru o sumă importantă.
Aflând această ştire, întreg "Cuibul caţelor" fu cuprins de groază. Liuţia Franţevna
Pferd dădu năvală în bucătărie cu ochii ieşiţi din orbite.
     — Ticăloşii ăştia au să ne dea foc! Faceţi ce vreţi, cetăţeni, dar eu mă duc chiar
acum să mă asigur. De ars, oricum o să ardem, aşa că măcar să primesc
asigurarea. Nu vreau ca din cauza lor să rămân numai cu ce-i pe mine.
     În ziua următoare, se asigură tot apartamentul, cu excepţia lui Lohankin şi a
bunicii nimănui. Lohankin citea Rodina şi nu observa nimic, iar bunica nu avea
încredere în asigurare, după cum nu avea încredere în electricitate. Nikita Preahin
aduse acasă poliţa de asigurare cu chenarul liliachiu şi cercetă îndelung, la
lumină, filigramul.
     — Prin urmare, statul ţine seama de nevoile noastre? zise el pe un ton
sumbru. Îi ajută pe chiriaşi? Foarte bine! Acum putem face ce vrem.
     Şi, punându-şi poliţa în buzunarul de la piept, Preahin se retrase în odaia lui.
Cuvintele lui băgară atâta spaimă în toţi, încât în noaptea aceea nimeni nu mai
închise ochii în "Cuibul caţelor". Dunia îşi strângea lucrurile în legăturici, iar
chiriaşii ei la câte un pat plecară să-şi petreacă noaptea pe la cunoştinţe. În tot
timpul zilei se supravegheară reciproc şi cărară mereu din casă câte ceva din
avutul lor.
     Lucrurile erau clare. Casa era condamnată. Nu putea să nu ardă. Şi,
într-adevăr, la douăsprezece noaptea se aprinse, dintr-o dată, din şase părţi.
     Din casa care se umplu repede de un fum ca de la un samovar, cu licăriri de
flăcări, ultimul sări afară Lohankin, învelit în cuvertura albă. El ţipa din toate
puterile: "Foc! Foc!", deşi nu mai izbuti să mire pe nimeni cu această noutate. Toţi
locatarii "Cuibului caţelor" erau în păr. Preahin, beat, şedea pe cufărul său cu
colţurile ghintuite şi se uita cu o privire îndobitocită la ferestrele pline de scântei,
spunând: "Ce vrem, aia facem". Ghighienişvili îşi mirosea scârbit mâinile care
puţeau a gaz şi, de fiecare dată după ce le mirosea, le ştergea de pantaloni. O
tulumbă de foc izbucni pe un oberlicht şi, azvârlind scântei, se întinse sub cornişa
de lemn. Primul geam plesni şi se sparse cu zgomot. Bunica nimănui începu să urle
îngrozitor.
     — Patruzeci de ani a stat casa în picioare, explica sfătos Mitrici, plimbându-se
prin mulţime. A dăinuit sub toate regimurile, era o casă bună. Şi uite, sub cel
sovietic a ars. Ăsta-i faptul trist, cetăţeni.
     Contingentul de femei din "Cuibul caţelor" se strânse grămadă şi nu-şi lua
ochii de la flăcări. Acum, din toate ferestrele ţâşneau limbi de foc ca din nişte guri
de tun. Uneori, focul dispărea şi atunci casa întunecată părea că se dă înapoi ca
tunul după ce a aruncat încărcătura. Apoi un nor galben-roşu izbucnea iar în
afară, luminând ca de sărbătoare fundătura Limonâi. Se făcu cald. Lângă casă nu
se mai putea sta şi toată societatea se mută pe trotuarul de peste drum. Numai
Nikita Preahin moţăia pe cufăr în mijlocul străzii. Deodată, sări în sus, desculţ şi
groaznic la înfăţişare.
     — Fraţi creştini! exclamă el, sfâşiindu-şi cămaşa. Cetăţeni!
     Se îndepărtă de foc, se băgă în mulţime şi, strigând cuvinte cu neputinţă de
înţeles, începu să arate cu mâna spre casa care ardea. În mulţime intră panica.
     — A fost uitat un copil, spuse convinsă o femeie cu pălărie de paie.
     Lumea se adună în jurul lui Nikita care îi împingea şi căuta să-şi croiască
drum spre casă.
     — E pe pat! ţipă înnebunit Preahin. Dă-mi drumul, îţi spun!
     Pe faţă îi curgeau lacrimi de foc. Îi dădu una în cap lui Ghighienişvili, care
încerca sâ-i aţină calea şi se repezi în curte, de unde apăru peste un minut cărând
o scară.
     — Opriţi-l! striga femeia cu pălărie de paie. O să ardă de viu.
     — Pleacă, îţi spun! urla Nikita Preahin, sprijinind scara de zid şi îmbrâncind
tinerii din mulţime care căutau să-l apuce de picioare. N-o să-l las să piară. Îmi
arde sufletul.
     Dădea din picioare şi se căţăra pe scară, îndreptându-se spre fereastra de la
etaj de unde ieşeau trâmbe de fum.
     — Înapoi! ţipau oamenii din mulţime. De ce te caţeri? O să arzi!
     — E pe pat! continua să strige Nikita. O gâscă întreagă şi un sfert întreg de
rachiu. Ce, am să le las să se piardă, cetăţeni, pravoslavnici?
     Cu o extraordinară îndemânare, Preahin se apucă de marginea ferestrei şi,
într-o clipă, dispăru, înghiţit de vârtejul de aer. Ultimele sale cuvinte fură: "Ce
vrem, aia facem". În fundătură se făcu linişte, o linişte întreruptă doar de clopotul
şi sunetele de trompetă ale pompierilor care pătrunseră fuga în curte, îmbrăcaţi în
costume din pânză de azbest şi încinşi cu brâie late, albastre.
     O clipă după ce Nikita Preahin săvârşi singura faptă eroică din viaţa sa, o
bârnă cuprinsă de flăcări se desprinse de casă şi se prăbuşi la pământ. Acoperişul
se destramă, scrâşnind, şi căzu înăuntrul clădirii. Spre cer se ridică o coloană de
flăcări, de parcă s-ar fi tras din casă o ghiulea spre lună.
     Astfel dispăru, mistuit de flăcări, apartamentul nr.3, cunoscut mai mult sub
porecla de "Cuibul caţelor".
     Deodată, se auzi în fundătură tropot de copite. Pe lângă vâlvătaie trecu, într-o
birjă, inginerul Talmudovski, pe genunchii căruia se putea vedea o valiză plină de
etichete. Săltând uşor la hopuri, inginerul se apleca mereu spre birjar şi ţipa:
     — N-o să mai pun piciorul aici cât voi trăi. Ce, ăsta-i salariu? Mână mai
repede, birjar!
     Şi cât ai clipi, spinarea lui solidă, luminată de flăcări şi de făcliile pompierilor,
se topi după colţul ulicioarei.

CAPITOLUL XXII
PARADA O VOI COMANDA EU

     — Mor de urât aici, cu dumneata, spuse Ostap. Stăm de vorbă numai de două
ore şi m-am săturat de persoana dumitale, de parcă te-aş cunoaşte de o viaţă
întreagă. Cu o fire atât de hapsână, e bine să fii milionar în America. La noi,
milionarul trebuie să fie mai înţelegător.
     — Eşti nebun! rosti Alexandr Ivanovici.
     — Nu mă insulta, făcu cu blândeţe Bender. Sunt fiu de cetăţean turc şi, prin
urmare, coborâtor din ieniceri. N-o să te cruţ dacă mă vei ofensa. Ienicerii nu
cunoşteau îndurare nici faţă de femei, nici faţă de copii, nici faţă de milionarii
sovietici clandestini.
     — Pleacă de aici, cetăţene! glăsui Koreiko pe un ton demn de un birocrat de la
"Hercules". E aproape trei noaptea şi vreau să dorm, mâine trebuie să mă duc la
serviciu devreme.
     — Aşa e, aşa e, am uitat! exclamă Ostap. Nu poţi întârzia la slujbă. S-ar putea
să te concedieze fără preaviz. Şi preavizul, de! reprezintă totuşi leafa pe două
săptămâni: douăzeci şi trei de ruble. Cu spiritul dumitale de economie ai putea să
trăieşti cu aceşti bani şase luni.
     — Asta nu-i treaba dumitale. Lasă-mă în pace. Mă auzi? Cară-te!
     — Dar acest spirit de economie te va duce la pieire. Bineînţeles că ar fi
periculos să scoţi la lumină milioanele. Dar dumneata exagerezi. Te-ai gândit ce se
va întâmpla dacă într-o zi, în sfârşit, îţi vei putea cheltui banii? Abstinenţa e un
lucru periculos! O cunoştinţă de-a mea, Ernestina Iosifovna Poincare, profesoară
de franceză, n-a pus în gură în viata ei un strop de alcool. Şi ce crezi că i s-a
întâmplat? La o serată, i s-a oferit un păhărel de coniac. I-a plăcut atât de mult,
încât s-a apucat să bea o sticlă întreagă şi a înnebunit chiar acolo, la masă. Şi
astfel, în lume, am rămas cu o profesoară de franceză mai puţin. Acelaşi lucru ţi
s-ar putea întâmpla şi dumitale.
      — Dar, în definitiv, ce dracu' vrei de la mine?
      — Ceea ce a vrut şi un prieten al meu din copilărie, Kolea Osten-Baken, de la
o prietenă de a mea tot din copilărie, frumoasa poloneză Inga Zaionţ. A vrut
dragostea ei. Şi eu tot dragostea dumitale o vreau. Vreau, cetăţene Koreiko, să
prinzi dragoste pentru mine şi, în semn de simpatie, să-mi verşi un milion de ruble.
      — Ieşi afară! spuse Koreiko nu prea tare.
      — Ei, vezi, iar ai uitat că sunt urmaş al ienicerilor.
      Spunând aceste cuvinte, Ostap se ridică de pe scaun. Acum stăteau faţă în
faţă. Koreiko era înnourat la figură şi în ochi îi scăpărau fulgere. Marele maestru
zâmbea prietenos, arborând nişte dinţi albi, mari cit boabele de porumb. Adversarii
se apropiară de lampa de pe masă şi umbrele lor uriaşe se întinseră pe perete.
      — Ţi-am spus de o mie de ori, zise Koreiko stăpânindu-se, că n-am nici un fel
de milioane şi nici n-am avut. M-ai înţeles? Ei, şi acum, cară-te! Am să fac plângere
împotriva dumitale.
      — N-ai să faci niciodată, îi replică, cu subînţeles, Ostap. Dar de plecat voi
pleca, te previn însă că n-am să apuc să ies pe strada asta a dumitale, Malaia
Kasatelnaia, cum îi spune, că ai să şi alergi plângând după mine şi ai să-mi lingi
tălpile de ienicer, implorându-mă să mă întorc.
      — Şi de ce anume am să te implor?
      — Fiindcă ai să mă implori. Sau, cum îi plăcea să spună prietenului meu
Vasisuali Lohankin, fiindcă aşa trebuie. În mapa asta stă adevărul poporului.
Iată-l!
      Marele maestru puse pe masă mapa şi, desfăcând încet şireturile de ghete, cu
care era legată, urmă:
      — Numai că aş vrea să ne punem de acord de la început. Nici un fel de excese!
Nu trebuie să mă strângi de gât, nu trebuie să te arunci pe fereastră, şi, mai ales,
nu trebuie să mori de vreun atac de cord. Dacă ţi-o veni în cap să mori aici subit,
mă vei pune într-o situaţie idioată. Se vor pierde roadele unei munci îndelungate şi
conştiincioase. Şi acum, hai să stăm de vorbă. Nu mai este un secret că dumneata
nu mă iubeşti. Şi nu voi obţine niciodată de la dumneata ceea ce a obţinut Kolea
Osten-Baken de la Inga Zaionţ, prietena mea din copilărie. De aceea, nu-mi voi
pierde vremea cu ofuri zadarnice şi nu te voi cuprinde de talie. Consideră serenada
terminată. Balalaicile, guslele şi harfele aurite au amuţit. Am venit la dumneata ca
o persoană juridică la o altă persoană juridică. Iată aici un pachet care cântăreşte
trei, patru kilograme. El este de vânzare şi costă un milion de ruble, tocmai
milionul pe care, din zgârcenie, nu vrei să mi-l dăruieşti. Cumpără-l!
      Koreiko se aplecă peste masă şi citi pe mapă: "Dosarul Alexandr Ivanovici
Koreiko. Început la 25 iunie 1930. Terminat la 10 august 1930."
      — Ce aiureală o mai fi şi asta?! exclamă împricinatul desfăcând braţele
dezarmat. Ce blestem pe capul meu! O dată ai venit la mine cu nişte bani, acum cu
un dosar, ce-i bazaconia asta?
      — Ei, ce zici, cumperi? o ţinea pe a lui marele maestru. Preţul e rezonabil.
Revine la numai trei sute de mii de ruble de fiecare kilogram de informaţii excelente
din domeniul comerţului ilegal.
      — Ce informaţii? Să văd! zise brutal Koreiko, întinzând mâna spre mapă.
      — Cât se poate de interesante, răspunse Ostap, dându-i politicos mâna la o
parte. Informaţii despre a doua şi principala dumitale viaţă şi care se deosebeşte ca
de la cer la pământ de prima, de aceea de patruzeci şi şase de ruble lunar de la
"Hercules". Prima dumitale viaţă o cunoaşte toată lumea. De la orele zece până la
patru eşti un prozelit al Puterii sovietice. Dar despre cea de a doua viaţă a dumitale,
cea de la patru la zece, nu ştiu decât eu. Ai înţeles situaţia?
       Koreiko nu răspunse. Cutele de plutonier-major de pe obrazul lui erau în
umbră.
       — Nu, spuse apăsat marele maestru, dumneata nu te tragi din maimuţă, ca
toţi cetăţenii, ci din bou. Judeci foarte greu, absolut la fel cu un mamifer
paricopitat. Asta ţi-o spun eu, ca specialist în coarne şi copite. Aşadar, încă o dată.
După informaţiile mele, dumneata ai vreo şapte-opt milioane. Mapa se vinde contra
un milion. Dacă n-ai s-o cumperi, o duc imediat în altă parte. Acolo n-o să mi se dea
nici o copeică pentru ea, dar dumneata vei fi un om pierdut. Ţi-o spun ca o
persoană juridică unei alte persoane juridice. Voi rămâne mai departe tot un bigam
şi un poet sărac ca şi înainte, dar mă va consola până la moarte gândul că am
salvat societatea de un mare potlogar.
       — Arată-mi dosarul, spuse Koreiko, căzut pe gânduri.
       — Nu te agita, zise Ostap, deschizând mapa. Parada o voi comanda eu. Ai fost
înştiinţat de lucrul acesta la timp, prin telegramă. Acum, parada a început şi, după
cum poţi să constaţi, o comand eu.
       Alexandr Ivanovici aruncă o privire pe prima filă din dosar şi, văzând acolo
lipită fotografia sa, zâmbi cam strâmb şi spuse:
       — Tot nu reuşesc să pricep ce vrei de la mine. Mă uit numai aşa, din
curiozitate.
       — Şi eu ţin să-ţi satisfac această curiozitate, declară marele maestru. Ei, hai
să începem, mânaţi de acest sentiment care e în fond un sentiment nevinovat.
Domnilor juraţi, Alexandr Ivanovici Koreiko s-a născut... dar putem trece, cred,
peste epoca copilăriei fericite. În acea vreme senină, Saşa nu se ocupa încă de jaful
comercial. S-o numim, epoca de azur. După ea, vine epoca trandafirie a
adolescenţei. Să mai întoarcem o filă. Iată şi tinereţea, începutul vieţii. Aici ne
putem opri. De curiozitate, bineînţeles. Numai din curiozitate. Fila a şasea din
dosar...
       Ostap întoarse fila a şasea şi citi cuprinsul filelor şapte, opt şi aşa mai departe,
până la fila doisprezece inclusiv.
       — Şi iată, domnilor juraţi, am făcut să se perinde prin faţa ochilor
dumneavoastră primele afaceri mari ale clientului meu, printre care: comerţ cu
medicamente ale statului în timpul foametei şi a epidemiei de tifos, precum şi o vie
activitate în domeniul aprovizionării, de pe urma căreia a dispărut fără urmă un
tren întreg cu alimente ce se îndrepta spre regiunea Volgăi, unde bântuia foametea.
Toate aceste fapte, domnilor juraţi, ne interesează numai din pură curiozitate.
       Ostap vorbea în stilul de proastă calitate al unui avocat pre-revoluţionar care,
după ce s-a cramponat de un cuvinţel, nu-l mai lăsa şi-l plimba cu el în toate cele
zece zile cât ţinea un proces mare.
       — De asemenea, nu este lipsită de interes apariţia clientului meu la Moscova,
în 1922...
       Chipul lui Alexandr Ivanovici continua să rămână impasibil, dar mâinile lui
scormoneau fără rost pe masă, de parcă ar fi fost mâinile unui orb.
       — Daţi-mi voie, domnilor juraţi, să vă pun o întrebare. Desigur, numai şi
numai din curiozitate. Ce venit pot să aducă unui om două butoaie obişnuite, pline
cu apă de cişmea? douăzeci de ruble? trei ruble? opt copeici? Nu, domnilor juraţi!
Lui Alexandr Ivanovici ele i-au adus patru sute de mii de ruble aur, virgulă, zero
zero copeici. E drept că butoaiele acestea aveau un nume expresiv: "Artelul
meşteşugăresc de produse chimice «Revanş»". Dar să mergem mai departe. Filele
42-53. Locul acţiunii: o mică republică încrezătoare. Cer albastru, cămile, oaze şi
filfizoni cu tichii aurii. Clientul meu ajută la construirea unei centrale electrice.
Subliniez: ajută. Uitaţi-vă la faţa lui, domnilor juraţi!...
      Ostap, care se lăsase antrenat de pledoarie, se întoarse spre Alexandr
Ivanovici şi-l arătă cu degetul. Dar nu izbuti să descrie cu mâna arcul acela lin, pe
care îl desenau înainte avocaţii, căci clientul îi prinse pe neaşteptate braţul în zbor
şi, fără să scoată nici o vorbă, începu să-l răsucească. Totodată, domnul client avea
de gând să-l strângă cu cealaltă mână, de gât, pe domnul avocat. Timp de o
jumătate de minut adversarii se luptară, tremurând de încordare. Cămaşa lui
Ostap se descheie şi i se văzu tatuajul de pe piept. Napoleon continua să ţină în
mână halba de bere, dar era atât de roşu, de parcă prinsese între timp momentul să
se cherchelească în toată legea.
      — Nu face presiuni asupra psihicului meu! spuse Ostap, când izbuti să se
desprindă de Koreiko şi abia îşi mai trăgea răsuflarea. Aşa nu se poate lucra.
      — Ticălosule! Ticălosule! şoptea Alexandr Ivanovici. Ce ticălos!
      Se aşezase pe jos, strâmbat de durere de pe urma bătăliei cu descendentul
ienicerilor.
      — Şedinţa continuă! rosti Ostap, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi, după
cum vedeţi, domnilor juraţi, gheaţa s-a spart. Clientul a încercat să mă omoare.
Desigur, tot dintr-o copilărească curiozitate. Voia numai să afle ce se găseşte în
interiorul corpului meu. Mă grăbesc să-i satisfac această curiozitate. Aici,
înăuntru, se află o inimă nobilă şi foarte sănătoasă, plămâni excelenţi şi un ficat
fără nici urmă de piatră. Vă rog să treceţi acest amănunt în procesul-verbal. Iar
acum, să ne continuăm jocul, cum spunea redactorul responsabil al unei reviste
umoristice, deschizând şedinţa obişnuită şi uitându-se sever la colaboratorii săi.
      Jocul nu-i plăcu deloc lui Alexandr Ivanovici. Deplasarea din care Ostap se
întorsese mirosind a vin şi a miel lăsase în dosar urme serioase, printre care copia
unei sentinţe pronunţată în lipsă, planurile faimosului combinat filantropic copiate
pe calc, extrase din "contul de profit şi pierderi", precum şi diverse fotografii ale
defileului electric şi ale unor stele de cinema.
      — Şi, în sfârşit, domnilor juraţi, cea de a treia etapă a activităţii bătăiosului
meu client: o muncă modestă de conţopist la "Hercules" — pentru societate, şi o
intensă activitate comercială clandestină — pentru propriul său suflet. Tot numai
din simplă curiozitate vom menţiona din acest câmp de activitate: speculă cu
valută, cu blănuri, cu pietricele şi cu alte obiecte grele de primă necesitate. Şi, în
sfârşit, ne vom opri asupra seriei de societăţi pe acţiuni care explodează de la sine
şi poartă diverse denumiri colorate şi impertinent-cooperatiste: "Intensivnik",
"Cedrul Muncitor", "Uniunea Ferăstraielor" şi "Tăietorul de Lemne din Sud". Şi
toate aceste le învârtea nu domnul Funt, prizonierul capitalului privat, ci prietenul
şi clientul meu.
      Rostind aceste cuvinte marele maestru îl arătă din nou cu mâna pe Koreiko şi
descrise în aer acel curcubeu de mare efect, de mult plănuit.
      Apoi Ostap, ceru în expresii pompoase, imaginarului tribunal, permisiunea de
a-i pune inculpatului câteva întrebări şi, după ce lăsă din politeţe să treacă un
minut, începu:
      — N-a avut cumva inculpatul anumite afaceri în afara serviciului cu
funcţionarul Berlaga de la "Hercules"? N-a avut. Aşa e! Dar cu funcţionarul
Skumbrievici de la "Hercules"? Nici cu el. Admirabil! Dar cu funcţionarul Polâhaev,
de asemenea de la "Hercules"?
      Milionarul-conţopist tăcea
      — Nu mai am de pus nici o întrebare. Uf! Am obosit şi mi-e foame. Spune-mi,
te rog, Alexandr Ivanovici, n-ai cumva vreo chiftea rece în sân? Nu ai? Uimitoare
sărăcie, mai ales dacă ţinem seama ce considerabilă sumă ai stors, cu ajutorul lui
Polâhaev, de la docilul "Hercules". Iată declaraţiile scrise chiar de mâna lui
Polâhaev, singurul om de la "Hercules" care ştia cine se ascunde sub masca
conţopistului cu leafă de patruzeci şi şase de ruble. Dar nici el nu şi-a dat seama cu
adevărat cine eşti dumneata. În schimb, ştiu eu. Da, domnilor juraţi, clientul meu
a păcătuit. Acest lucru este dovedit. Îmi voi permite totuşi, să vă cer circumstanţe
atenuante, cu condiţia însă ca clientul meu să-mi cumpere dosarul. Am terminat.
      Spre sfârşitul pledoariei marelui maestru, Alexandr Ivanovici se linişti. Cu
mâinile în buzunarele pantalonilor săi subţiri, se apropie de fereastră. Ziua abia
deschisese ochii şi scâncea cu huruitul şi cu clopotele tramvaielor, umplând tot
oraşul de gălăgie.
      De cealaltă parte a gardului din grădină, treceau nişte membri ai
"Osoaviahim", ţinând pe umeri puştile strâmb, de parcă ar fi dus nişte târnăcoape.
Pe cornişa acoperită cu tablă zincată se plimbau nişte porumbei, bocănind cu
lăbuţele lor roşii şi alunecând mereu. Alexandr Ivanovici, care se învăţase cu
economia, stinse lampa de pe masă şi spuse:
      — Aşadar, dumneata îmi trimiteai telegramele alea idioate?
      — Eu, răspunse Ostap. "Încărcaţi portocale în butoaie fraţii Karamazov". Ce e
rău?
      — Cam neghiob.
      — Dar cerşetorul pe jumătate cretin? întrebă Ostap, simţind că manevra a
izbutit. Nu era grozav?
      — Golănii! Şi cartea despre milionari o altă obrăznicie. Iar când ai venit la
mine deghizat în miliţian din Kiev, mi-am dat seama imediat că eşti un găinar. Din
păcate, am greşit. Altfel, nu m-ai fi găsit niciodată.
      — Da, ai greşit. Calul are patru picioare şi tot se poticneşte, cum a spus
frumoasa poloneză Inga Zaionţ, la o lună după ce s-a căsătorit cu prietenul meu
din copilărie, Kolea Osten-Baken.
      — Bine, o coţcărie mai înţeleg, dar ce-i cu greutăţile? De ce mi-ai furat
greutăţile?
      — Care greutăţi? N-am furat nici un fel de greutăţi.
      — Ţi-e ruşine să recunoşti. De altfel, nu-i prima prostie pe care ai făcut-o.
      — Se poate, răspunse Ostap. Nu sunt un înger. Am şi lipsuri. Dar am flecărit
prea mult cu dumneata. Mă aşteaptă mulatrii. Când pot să primesc banii?
      — Da, banii, făcu Koreiko. Cu banii e o mică încurcătură. Mapa e bună, nimic
de zis, şi merită să fie cumpărată, dar, calculând veniturile mele, ai scăpat complet
din vedere cheltuielile şi pierderile. Un milion este o cifră absurdă.
      — La revedere, răspunse pe un ton rece Ostap, şi te rog să mai stai pe acasă o
jumătate de oră. Va veni să te ia un admirabil cupeu cu gratii.
      — Nu se fac afacerile aşa, zise Koreiko, cu un zâmbet de negustor.
      — Poate, oftă Ostap, dar ştii, eu nu sunt financiar, sunt un artist liber şi un
filozof rece.
      — Dar pentru ce vrei să-mi iei banii? Eu i-am câştigat, pe când dumneata...
      — Eu n-am muncit numai. Am şi suferit. După convorbirile cu Berlaga,
Skumbrievici şi Polâhaev mi-am pierdut încrederea în omenire. Oare încrederea în
omenire nu merită un milion de rable?
      — Merită, merită, îl linişti Alexandr Ivanovici.
      — Prin urmare, mergem la tezaur? întrebă Ostap. Dar, fiindcă veni vorba,
unde îţi ţii numerarul? Cred că nu la casa de economii?
      — Să mergem! răspunse Koreiko. Ai să vezi acolo.
      — Nu e cumva departe? începu să se agite Ostap. Să chem o maşină?
      Dar milionarul refuză maşina şi declară că nu e mult de mers şi, în general, nu
este nevoie de prea multă paradă. El îl lăsă politicos pe Bender să treacă înainte şi
ieşi luând de pe masă un pacheţel înfăşurat în hârtie de ziar. Coborând scara,
Ostap fredona: Sub cerul cel de foc al Argentinei...

CAPITOLUL XXIII
INIMĂ DE ŞOFER

      Pe stradă, Ostap îl luă pe Alexandr Ivanovici la braţ şi cei doi virtuoşi porniră
repede spre gară.
      — Ştii că eşti mai cumsecade decât am crezut, zise prietenos Bender. Şi bine
faci. De bani, trebuie să te desparţi uşor, fără văicăreli.
      — Pentru un om bun nu-ţi pare rău nici de un milion, răspunse conţopistul,
căutând să prindă un anumit sunet din văzduh.
      Când cotiră pe strada Mehring, răsună un urlet de sirenă în tot oraşul. Era un
sunet prelung, ondulat şi trist. Când, într-o noapte ceţoasă, marinarii aud astfel de
sunete, îşi pierd deodată dispoziţia şi, nu se ştie de ce, vor să ceară spor de salarii
pentru serviciu primejdios. Sirena continua să urle. La sunetul ei se adăugară
sunetele unor claxoane de pe uscat şi alte sirene, mai îndepărtate, şi mai triste.
Deodată, trecătorii începură să se grăbească, parcă i-ar fi alungat o ploaie
torenţială. În acelaşi timp toţi rânjeau şi se uitau la cer. Vânzătoarele de seminţe,
nişte bondoace bătrâne, fugeau cu burţile scoase în afară în zgomotul de castaniete
al paharelor ce zăngăneau în coşurile lor de paie. Adolf Nikolaevici Bomze trecu
strada în goană, pieziş, reuşind să ajungă cu bine de partea cealaltă şi să dispară
pe uşa rotativă de la "Hercules". Un pluton de miliţieni, călări pe cai de toate
culorile, trecu în galop. O clipă, se zări o maşină a Crucii Roşii. Strada rămase
deodată goală. Ostap observă că departe, în faţă, lângă fosta cafenea "Florida", se
agită o herghelie de veste de pichet. Fluturându-şi ziarele, pălăriile de paie şi
panamalele, bătrânii o luau la fugă prin mijlocul străzii. Dar nu apucară să ajungă
până la colţ, când se auzi o salvă asurzitoare de tun; vestele de pichet plecară
capetele, se opriră şi, îndată după asta, începură să alerge în direcţia opusă.
Poalele hainelor lor de şantung se balonau umflate de vânt.
      Panica din rândurile vestelor de pichet îl amuză pe Ostap. În timp ce el admira
gesturile şi săriturile surprinzătoare, Alexandr Ivanovici desfăcu pachetul luat de
acasă.
      — Ce bătrâni libidinoşi! Comici de operetă! spuse Ostap, întorcându-se spre
Koreiko.
      Dar Koreiko nu mai era. În locul lui îl privea pe marele maestru o mutră
hidoasă cu ochelari de scafandru şi cu o trompă de cauciuc, la capătul căreia se
bălăbănea un cilindru de tablă de culoare kaki. Ostap se miră atât de tare, încât
sări în sus.
      — Ce figuri sunt astea? spuse el ameninţător, întinzând mâna spre masca de
gaze. Cetăţene client, te chem la ordine.
      Dar în clipa aceea fu înconjurat de un grup de cetăţeni care toţi purtau măşti
la fel şi cine să-l mai poată descoperi pe Koreiko printre aceste zece boturi identice
de cauciuc? Ţinându-şi bine mapa, Ostap începu să examineze picioarele
monştrilor dar, când i se păru că reuşise să distingă pantalonii de celibatar ai lui
Alexandr Ivanovici, fu luat de subsuori şi un glas îndrăzneţ îi spuse:
      — Tovarăşe! Eşti otrăvit!
      — Cine e otrăvit? strigă Ostap, căutând să se smulgă din mâinile
respectivului. Lăsaţi-mă să plec!
      — Tovarăşe, eşti otrăvit cu gaze asfixiante! repetă vesel sanitarul. Ai nimerit
într-o zonă infectată. Vezi, acolo e o bombă cu gaze.
      Pe caldarâm se afla, într-adevăr, o cutiuţă din care se ridica un fum gros.
Pantalonii suspecţi ajunseră între timp departe. Ostap îi zări pentru ultima oară,
între două trâmbe de fum, şi apoi nu-i mai văzu. Marele maestru tăcea şi se lupta
cu furie să scape. Dar acum, îl ţineau şase măşti.
      — În afară de asta, eşti rănit de o schijă la braţ. Nu te înfuria, tovarăşe! Fii
conştient! Ştii doar că se fac acum exerciţii de apărare pasivă, trebuie să te pansăm
şi să te ducem într-un adăpost.
      Marele maestru nu izbutea deloc să priceapă că orice rezistenţă e inutilă.
Jucătorul căruia, în zori, îi intrase carte şi impresionase pe toată lumea, avea să
piardă totul, pe neaşteptate, în zece minute, banii luându-i un tânăr intrat în joc,
pentru o clipă, din curiozitate. Şi acum, gata, nu mai e palid dar victorios,
înconjurat de chibiţi care îi cerşesc câţiva bănuţi ca să-şi încerce norocul, ci e
numai plouat. Se va duce acasă pe jos.
      O comsomolistă cu o cruce roşie pe sorţ se apropie în fugă de ghinionistul
nostru, scoase dintr-o geantă de pânză pansamente şi vată şi, încruntându-se ca
să nu izbucnească în râs, îi bandajă marelui maestru braţul pe deasupra, peste
mânecă. După ce îndeplini actul de caritate, fata râse şi fugi la rănitul următor,
care îi întinse docil piciorul. Ostap fu cărat spre o targă. Aici avu loc o nouă luptă,
în timpul căreia trompetele se bălăbăneau, iar primul sanitar însărcinat cu ordinea
continua să depună toate sforţările pentru ca să trezească în Ostap, cu glasul său
de conferenţiar, conştiinţa şi alte virtuţi civice.
      — Fraţilor! mormăia marele maestru, în timp ce era legat cu curelele de targă.
Anunţaţi-l, fraţilor, pe răposatul meu tată, supus turc, că fiul lui iubit, fost
specialist în coarne şi copite, a căzut ca un viteaz pe câmpul de luptă.
      Ultimele cuvinte ale celui căzut pe câmpul de luptă fură numai cântec:
      "Dormiţi, vulturi viteji!", "Ciocârlie, ciocârlie, păsărică..."
      După asta, Ostap amuţi şi se lăsă dus, cu ochii aţintiţi la cerul pe care se
petreceau lucruri extraordinare. Ghemotoace luminoase de fum se rostogoleau
fibroase ca nişte inimi. Avioane străvezii de celuloid treceau la mare înălţime
scoţând un zgomot puternic, încât ai fi putut crede că sunt legate între ele cu fire de
fier. În intervalele scurte dintre o salvă de tun şi alta, sirenele continuau să urle.
      Ostap mai fu nevoit să îndure încă o palmă. Fu purtat pe lângă "Hercules". La
ferestrele tuturor celor trei etaje ale instituţiei forestiere, funcţionarii stăteau şi se
uitau. Toată secţia financiară şedea pe pervazuri. Lapidus-junior îl speria pe
Kukuşkind prefăcându-se că vrea să-i facă vânt jos. Berlaga zgâi ochii şi salută
targa. La o fereastră de la primul etaj, având ca fundal palmierii, stăteau
îmbrăţişaţi Polâhaev şi Skumbrievici. Când îl văzură pe Ostap legat, începură să-şi
spună ceva în şoaptă şi închiseră repede fereastra.
      În faţa firmei "Adăpostul nr. 34" sanitarii se opriră. Ostap fu ajutat să se dea
jos de pe targă şi, întrucât încercă din nou să se smulgă, sanitarul însărcinat cu
ordinea fu nevoit să facă din nou apel la conştiinţa lui.
      Adăpostul era situat în clubul unei case. Era un demisol lung şi luminos, cu
un tavan din grinzi, pe care erau legate cu sârmă modele de avioane militare şi
poştale. În capătul clubului se afla o scenă mică, pe al cărei fundal erau desenate
două ferestre albastre cu lună şi stele, şi o uşă cafenie. Lângă peretele pe care scria:
"Nu vrem război, dar suntem gata să ne apărăm", se înghesuia întreaga herghelie a
vestelor de pichet, care fuseseră prinse toate. Pe scenă se plimba un conferenţiar în
tunică verde care, uitându-se nemulţumit la uşa prin care mereu intrau noi
grupuri de otrăviţi, spunea apăsând cuvintele milităreşte:
      — Prin caracterul efectului lor, substanţele toxice de luptă se împart în
asfixiante, lacrimogene, general toxice, iritante etc. Dintre substanţele toxice
lacrimogene, putem menţiona cloro-picrina, bromura de benzon, brom,
clor-acetofenona...
      Ostap îşi duse privirea încruntată de la conferenţiar spre cei din sală. Tinerii
se uitau în gura oratorului sau luau note pe nişte carneţele, iar parte din ei se
înghesuiau lângă panoul cu piese de armă. În rândul al treilea stătea singură o fată
cu o înfăţişare de sportivă, care se uita îngândurată la luna de pe scenă.
      "Drăguţă fată, se gândi Ostap. Păcat că n-am timp. De ce o fi aşa de
preocupată? Fără îndoială că nu la bromura de benzol se gândeşte. Of, of, of! Azi
dimineaţă încă aş fi putut să fug cu o fată ca asta undeva în Oceania, pe insula Fidji
sau pe nişte insule ale Asociaţiei Locatarilor, sau la Rio de Janeiro."
      Când îşi aduse aminte de Rio, pe care-l pierduse, Ostap începu să se plimbe
încoace şi încolo prin adăpost.
      Vestele de pichet, în număr de circa patruzeci, îşi reveniseră din şoc, îşi
îndreptaseră gulerele scrobite şi acum discutau cu însufleţire despre pan-Europa,
despre conferinţa navală a celor trei puteri şi despre gandhism.
      — Aţi auzit? îi spunea o vesta alteia. Gandhi a sosit la Dandi.
      — Gandhi e o minte! oftă celălalt. Şi Dandi e o minte.
      Se încinse o nouă discuţie. Unele veste susţineau că Dandi e un oraş şi deci nu
poate fi o minte. Alţii căutau cu o încăpăţânare nebună să dovedească contrariul.
În concluzie, cu toţii căzură de acord că în zilele următoare Cernomorsk va fi
proclamat oraş liber. Conferenţiarul se strâmbă din nou, fiindcă uşa se deschise iar
şi în încăpere intrară cu zgomot alţi doi otrăviţi — Balaganov şi Panikovski. Atacul
cu gaze îi surprinsese pe când se întorceau din expediţia nocturnă. De la munca
depusă cu greutăţile erau murdari ca nişte cotoi poznaşi. Când îl văzură pe
comandant, fraţii lăsară ochii în jos.
      — Ce-i cu voi, aţi fost la o onomastică la vreun arhiereu? îi întrebă acru Ostap.
      Se temea să nu i se pună întrebări despre felul cum mergea afacerea cu
Koreiko şi de aceea încruntă furios sprâncenele şi trecu el la atac.
      — Ei, păcătoşilor, ce-aţi mai făcut?
      — Zău, spuse Balaganov ducând mâna la inimă. Panikovski a pus totul la
cale.
      — Panikovski! exclamă sever comandorul.
      — Pe cuvânt de onoare! exclamă violatorul de convenţii. Doar dumneata ştii,
Bender, ce mult te respect! Astea-s figurile lui Balaganov.
      — Şura! rosti Ostap şi mai sever.
      — Şi poţi să-l crezi?! întrebă cu reproş împuternicitul cu copitele. Îţi închipui
că eu aş fi luat greutăţile astea fără aprobarea dumitale?
      — Aşadar, voi aţi luat greutăţile? strigă Ostap. Pentru ce?
      — Panikovski a spus că sunt de aur.
      Ostap se uită la Panikovski. Abia acum băgă de seamă că acesta nu mai are
sub haină plastronul de cincizeci de copeici şi că pieptul i-a rămas descoperit,
expus în toată goliciunea lui la lumina zilei. Fără să mai spună nici un cuvânt,
marele maestru se trânti pe un scaun şi începu să se scuture, vâslind prin aer cu
mâinile. Din gâtlej îi erupseră nişte bubuituri vulcanice, din ochi începură să-i
curgă lacrimi şi un râs care cuprindea toată oboseala din timpul nopţii, toată
dezamăgirea încercată în lupta cu Koreiko, atât de lamentabil parodiată de fraţii
din acelaşi tată, un râs înfiorător răsună în adăpost. Vestele de pichet tresăriră, iar
conferenţiarul începu să vorbească încă şi mai tare, şi mai scandat despre
substanţele toxice de luptă.
      Râsul îl mai înţepa încă pe Ostap cu mii de ace ca de la apă gazoasă, dar el se
simţea acum împrospătat şi întinerit, ca un om trecut prin toată maşinăria frizeriei:
şi brici, şi foarfece, şi ploicică de apă de colonie şi chiar periuţa pentru netezirea
sprâncenelor. Un val de apă lăcuită de ocean plescăi din nou în inima sa şi, la
întrebarea lui Balaganov cum merg treburile, răspunse că totul merge de minune,
lăsând de o parte doar fuga neaşteptată a milionarului spre o destinaţie
necunoscută.
      Fraţii Schmidt nu dădură vorbelor lui Ostap atenţia cuvenită. Îi bucura că
scăpaseră atât de uşor din povestea cu greutăţile.
      — Uită-te acolo, Bender, e o domnişoară, spuse împuternicitul cu copitele. Ea
e aceea cu care se plimba Koreiko întotdeauna.
      — Prin urmare, asta este Zosia Siniţkaia? exclamă Ostap accentuând fiecare
cuvânt. Asta într-adevăr e chiar: În toiul unui bal zgomotos, întâmplător..( Romanţă
de Ceaikovski)
      Ostap îşi făcu drum spre scenă, îl opri politicos pe orator şi, aflând de la el că
vor mai fi ţinuţi în captivitate vreun ceas jumătate-două, îi mulţumi şi se aşeză
chiar lângă scenă, alături de Zosia. După câtva timp, fata nu se mai uita la
fereastra pictată. Râzând nelalocul ei de tare, căuta să-şi smulgă pieptenele din
mâinile lui Ostap. În ce-l priveşte pe marele maestru, judecind după mişcările
buzelor lui, vorbea fără întrerupere.
      În adăpost mai fu adus şi inginerul Talmudovski. El se apăra cu două valize.
Fruntea-i roşie era udă de sudoare şi lucea ca o clătită.
      — Nu pot să-ţi fac nimic, tovarăşe! îi spunea sanitarul însărcinat cu ordinea.
Manevre! Ai nimerit într-o zonă infectată.
      — Bine, dar eu mergeam cu trăsura! ţipa furios inginerul. Cu trăsura! Mă
grăbesc să ajung la gară în interes de serviciu. Azi noapte am pierdut o dată trenul.
Vreţi să întârzii şi acum?
      — Tovarăşe, fii conştient!
      — De ce trebuie să fiu conştient, dacă mergeam cu trăsura? striga indignat
Talmudovski.
      Insista atât de mult pe faptul că era în trăsură, de parcă mersul cu trăsura l-ar
face pe pasager invulnerabil şi ar lipsi cloro-picrina, brom-acetona şi bromura de
benzol de proprietăţile lor toxice nefaste. Nu se ştie câtă vreme s-ar mai fi certat
Talmudovski cu cei de la "Osaviahim", dacă în adăpost n-ar fi intrat un nou
cetăţean otrăvit, care, judecind după pansamentul de la cap, era şi rănit.
Talmudovski, când îl zări pe noul oaspete, tăcu şi se ascunse cât ai clipi în
mulţimea vestelor de pichet. Dar omul cu bandaj la cap observă imediat silueta
corpolentă a inginerului şi se duse glonţ la el.
      — În sfârşit, te-am prins, inginer Talmudovski! spuse el pe un ton
ameninţător. Pe ce bază ai părăsit uzina?
      Talmudovski se uită în toate părţile, cu ochii lui mici, de porc mistreţ. Când
văzu că nu are unde să fugă, se aşeză pe valizele sale şi-şi aprinse o ţigară.
      — Vin la el la hotel, urmă omul cu capul bandajat, cu o voce care cutremura
pereţii, şi mi se spune că a plecat. Cum adică, a plecat, întreb eu, dacă a sosit abia
ieri şi, potrivit contractului, e obligat să lucreze un an de zile? A plecat, mi se
spune, cu valizele, la Kazan. Mă gândeam că gata, s-a isprăvit, că iarăşi va trebui să
umblăm după un specialist, dar iată că l-am prins: sade după cum vedeţi şi
fumează. Eşti un chiulangiu, inginer Talmudovski! Dezorganizezi producţia!
      Inginerul se ridică de pe valize şi strigând: "Dumneata dezorganizezi
producţia!" îl prinse pe demascator de talie, îl duse într-un colţ şi începu să
zumzăie ca un bondar. În curând se auziră de acolo crâmpeie de fraze: "Cu o leafă
ca asta...", "N-ai decât să te duci să cauţi", "Şi banii de deplasare?" Omul cu bandaj
la cap se uita melancolic la inginer.
      Conferenţiarul terminase cu sfaturile şi, ca încheiere, arătă cum trebuie
folosită masca de gaze, după care uşile adăpostului se deschiseră şi vestele de
pichet, ţinându-se una de alta, dădură fuga spre "Florida"; Talmudovski îl îmbrânci
pe urmăritorul său, se smulse din lanţuri şi, văzându-se în libertate, începu să-l
strige pe birjar cât îl ţinea gura; numai marele maestru continua să pălăvrăgească
cu Zosia.
      — Ce femeie! spuse gelos Panikovski, ieşind cu Balaganov în stradă. Ah, dacă
greutăţile ar fi fost de aur! Pe cuvânt de onoare că m-aş fi însurat cu ea!
      Auzind de greutăţile cu bucluc, Balaganov îl înghionti puternic cu cotul pe
Panikovski. O făcuse la timp. În uşa adăpostului apăra Ostap cu dulcineea la braţ.
Rămase mai mult timp, spre a-şi lua rămas bun de la ea, privind-o mereu languros
în ochi. Zosia zâmbi o ultimă oară şi plecă.
      — Ce ai vorbit cu ea? întrebă bănuitor Panikovski.
      — Fleacuri, răspunse Ostap. Ei, vidanjorilor, acum la treabă! Trebuie să găsim
clientul.
      Panikovski fu trimis la "Hercules", Balaganov, acasă la Alexandr Ivanovici, iar
el, Ostap, începu să colinde gările. Dar milionarul-conţopist parcă intrase în
pământ. La "Hercules" fişa lui nu fusese scoasă de pe tabloul de pontaj, acasă nu se
întorsese, iar în timpul atacului cu gaze, plecaseră din gări opt trenuri de cursă
lungă. De altfel, nici Ostap nu se aştepta la alt rezultat.
      — În definitiv, spuse el cam trist, nu s-a întâmplat nimic îngrozitor. În China,
adevărat, e cam greu să dai de un om de care ai nevoie, că are o populaţie de patru
sute de milioane. La noi însă e foarte uşor: nu sunt decât o sută şaizeci de milioane
de locuitori. Deci e de trei ori mai uşor decât în China. Numai bani să ai. Or, noi
avem.
      Dar de la bancă Ostap ieşi ţinând în mână numai treizeci şi patru de rable.
      — Asta-i tot ce-a mai rămas din cele zece mii, spuse el cu o tristeţe
inexplicabilă, iar eu credeam că mai avem în contul curent vreo şase-şapte mii...
Cum de s-a întâmplat asta? Era aşa de plăcut, colectam coarne şi copite, viaţa era
încântătoare, globul se învârtea special pentru noi şi deodată... pricep! Cheltuieli
suplimentare! Cheltuielile de reprezentare ne-au mâncat toţi banii.
      Şi se uită la fraţii lui de sânge cu o privire plină de mustrare. Panikovski dădu
din umeri, parcă ar fi vrut să spună: "Ştii doar, Bender, ce mult te respect! Dar am
spus întotdeauna că eşti un măgar!" Balaganov îşi trecu năucit degetele prin plete
şi întrebă:
      — Şi ce ne facem?
      — Cum ce?! strigă Ostap. Dar biroul pentru colectarea coarnelor şi copitelor?
Dar inventarul? Numai pentru călimara "Cu faţa spre sat" orice instituţie va da
bucuroasă o sută de ruble! Şi maşina de scris?! Şi perforatorul, coarnele de cerb,
birourile, bara, samovarul?! Toate astea se pot vinde. În sfârşit, avem în rezervă şi
dintele de aur al lui Panikovski. E, desigur, mai mic decât greutăţile, dar reprezintă
totuşi o moleculă de aur, de adevărat metal nobil.
      În faţa biroului, prietenii se opriră. Uşa era deschisă şi dinăuntru se auzeau
vocile tinere, ca de lei, ale studenţilor de la Şcoala Medie Tehnică de Zootehnie,
întorşi din deplasare, bombănitul somnoros al lui Funt şi încă nişte glasuri
necunoscute de başi şi baritoni, cu un timbru evident agronomic.
      — Avem de-a face cu o infracţiune! ţipau practicanţii. Ne-am mirat de la
început. În toată campania s-au colectat numai douăsprezece kilograme de coame
de calitate proastă.
      — O să vă dăm pe mâna justiţiei! duduiau başii şi baritonii. Unde este
directorul filialei? Unde e împuternicitul cu copitele?
      Balaganov începu să tremure.
      — Biroul şi-a dat obştescul sfârşit, şopti Ostap, nici aici nu mai e nevoie de
noi. Noi vom merge pe un drum scăldat în soare, iar Funt va fi dus într-o casă de
cărămidă roşie, la ferestrele căreia, dintr-un ciudat capriciu al arhitectului, sunt
prinse nişte gratii groase.
      Ex-directorul filialei nu greşea. Îngerii căzuţi nici nu apucară bine să se
depărteze de birou, şi la urechi le şi ajunse din urmă uruitul unei birje. În birjă era
Funt. Semăna perfect cu un bunic de treabă, care, după ce s-a pregătit îndelung,
pleacă la un nepot căsătorit. Numai că pe scară stătea un miliţian care îl ţinea pe
bătrân de spatele cocârjat.
      — Funt a înfundat întotdeauna închisoarea, auziră membrii echipajului
"Antilopei" vocea joasă şi surdă a bătrânului, când trăsura trecu pe lângă ei. Funt a
stat la răcoare $i sub Alexandru al II-lea "Eliberatorul", şi sub Alexandru al III-lea
"Pacificatorul", şi sub Nicolae II "împilatorul", şi sub Alexandr Feodorovici
Kerenski...
      Şi înşiruindu-i pe toţi aceşti ţari şi avocaţi, Funt îndoia un deget după altul.
      — Ei, ce ne facem acum? întrebă Balaganov.
      — Vă rog să nu uitaţi că trăiţi în aceeaşi epocă cu Ostap Bender, zise
melancolic marele maestru. Să nu uitaţi că el are o valijoară fermecată în care se
găseşte tot ce trebuie pentru procurarea banilor de buzunar. Hai acasă la
Lohankin.
      În fundătura Limonâi îi aştepta o nouă lovitură.
      — Dar unde-i casa? exclamă Ostap. Parcă aseară era aici o casă?
      Dar casa nu mai era, nu mai exista "Cuibul caţelor". Pe grinzile înnegrite se
plimba un inspector de la asigurări care, găsind în curtea din dos un bidon de gaz
gol, îl mirosi şi clătină din cap bănuitor.
      — Ei, şi acum ce ne facem? întrebă Balaganov, zâmbind speriat.
      Marele maestru nu răspunse. Era abătut de pierderea valijoarei. Arsese
săculeţul fermecat în care se aflau turbanul indian, afişul "A sosit marele preot",
halatul de medic, stetoscopul... Şi ce nu era acolo?!
      — Iată, rosti în sfârşit Ostap, soarta se joacă cu omul, iar omul se joacă de-a
puia-gaia.
      Porniră pe străzi palizi, dezamăgiţi, tembelizaţi de durere. Trecătorii îi
îmbrânceau şi ei nici măcar nu înjurau. Panikovski, care ridicase umerii încă în
momentul când aflase dezastrul de la bancă, nu-i mai lăsa în jos. Balaganov îşi
răsucea şuviţele groase roşcovane şi ofta amărât. Bender mergea în urma tuturor,
cu ochii în pământ şi fredonând maşinal: "S-a dus, s-au dus zilele dulcilor
petreceri..." În starea aceasta sufletească, ajunseră la han. În fund, sub un şopron,
se zărea galbenă "Antilopa". Pe prispa hanului şedea Kozlevici. Suflând fericit în
farfurioară, bea ceai fierbinte. Avea faţa roşie, ca o oală de argilă roşie. Se delecta.
      — Adam! spuse marele maestru, oprindu-se în faţa şoferului. Nu ne-a mai
rămas nimic. Suntem nişte cerşetori. Adam! Fii bun, primeşte-ne! Ne prăpădim.
      Kozlevici se ridică în picioare. Comandorul stătea umil şi sărac în faţa lui, cu
capul descoperit. Ochii lui Adam Kazimirovici, ochii aceia de culoare deschisă ca ai
tuturor polonezilor, se umplură de lacrimi. El coborî treptele şi-i îmbrăţişa, pe
rând, pe toţi membrii echipajului.
      — Taxiul e liber! spuse el, înghiţind lacrimile de milă. Vă rog să vă urcaţi.
      — Dar poate va trebui să plecăm departe, foarte departe, grăi Ostap. Poate la
marginea pământului sau poate şi mai departe. Gândeşte-te!
      — Mergem unde vreţi! răspunse credinciosul Kozlevici. Taxiul e liber.
     Panikovski plângea cu faţa în pumni şi murmura:
     — Ce suflet! Pe cuvânt de onoare! Ce suflet!

CAPITOLUL XXIV
VREMEA FAVORIZA DRAGOSTEA

      Panikovski n-avea deloc cuvinte bune pentru tot ceea ce făcu marele maestru
în zilele care urmară mutării lor la han.
      — Bender e nebun! spunea el lui Balaganov. O să ne distrugă cu totul.
      Şi, într-adevăr, în loc să caute să economisească cât mai mult ultimele treizeci
şi patru de ruble, rezervându-le în exclusivitate pentru mâncare, Ostap se duse la o
florărie şi cumpără cu treizeci şi cinci de ruble un buchet mare de trandafiri care
fremăta ca un rond de flori. Rubla ce-i lipsea o luă de la Balaganov. Printre flori
puse un bileţel: "Auzi cum bate inima mea deschisă?" Balaganov primi ordin să
ducă florile Zosiei Siniţkaia.
      — Ce faci? întrebă Balaganov agitând buchetul. Ce-i cu luxul ăsta?
      — Aşa trebuie, Şura, aşa trebuie, răspunse Ostap. Nu e nimic de făcut! Am,
într-adevăr, o inimă largă ca de viţel. Şi apoi, oricum, treizeci şi patru de ruble nu
sunt bani. Ne trebuie o idee.
      După aceasta, Ostap se urcă în "Antilopa" şi-l rugă pe Kozlevici să-l ducă afară
din oraş.
      — Am nevoie să filozofez în singurătate asupra a tot ce s-a petrecut, spuse el,
şi să fac pronosticurile necesare pentru viitor.
      Toată ziua, credinciosul Adam îl plimbă pe marele maestru pe drumurile albe
de pe ţărmul mării, pe lângă casele de odihnă şi sanatoriile unde cei veniţi în
concediu lipăiau cu papucii, loveau cu ciocanele în bilele de crochet sau ţopăiau
lângă plasele de volei. Firele de telegraf scoteau nişte sunete ca de violoncel.
Vilegiaturistele cărau în sacoşe burduhănoase vinete şi turkestani. Tineri cu
batiste pe părul ud de la baia în mare se uitau obraznic în ochii femeilor şi le făceau
complimente, folosind limbajul din garnitura completă pe care o are fiecare locuitor
sub douăzeci şi cinci de ani din Cernomorsk. Dacă treceau două vilegiaturiste,
tinerii ziceau, urmărindu-le cu privirea: "Ah, ce drăguţă e cea de la margine!" Şi
râdeau cu poftă, amuzaţi de faptul că vilegiaturistele nu puteau să stabilească în
nici un fel căreia dintre ele i se adresa complimentul. Dacă întâlneau însă o singură
vilegiaturistă, glumeţii se opreau ca loviţi de trăsnet şi clămpăneau multă vreme
din buze, prefăcându-se căzuţi într-un extaz amoros. Tânăra vilegiaturistă roşea,
iuţea pasul, pierdea în grabă vinetele, ceea ce-i făcea pe crai să râdă în hohote
homerice.
      Ostap stătea întins pe jumătate pe pernele tari ale "Antilopei" şi se gândea. Nu
izbutise să ciupească nimic de la Polâhaev sau Skumbrievici, deoarece plecaseră în
concediu. Contabilul nebun Berlaga nu conta, căci de la el nu se putea stoarce
mare lucru. Or, planurile lui Ostap şi inima lui deschisă îi cereau să mai stea la
Cernomorsk. Deocamdată, îi era şi lui greu să stabilească cât va dura această
şedere.
      Auzind un glas cunoscut venit ca de dincolo de mormânt, Ostap aruncă o
privire spre trotuar. În umbra şirului de plopi păşea la braţ o pereche care nu mai
era tânără. Soţii se îndreptau pesemne spre plajă. În urma lor se târa Lohankin
care ducea o umbrelă de damă şi un coş de unde scotea capul un termos şi atârna
un cearşaf de baie.
      — Varvara, spunea el tărăgănat, ascultă-mă!
      — Ce mai vrei, nenorocirea mea? întrebă Ptiburdukova, fără să se întoarcă.
     — Să te am vreau, Varvara!...
     — Ce ticălos! făcu Ptiburdukov, de asemenea fără să se întoarcă.
     Ciudata familie dispăru în praful stârnit de "Antilopa".
     Când praful se depuse pe pământ, Bender zări pe fundalul mării şi al unui
parter de flori o clădire mare de sticlă.
     La poalele scării de onoare şedeau nişte lei de ipsos cu boturile murdare. Din
clădire răzbătea un miros tulburător de esenţă de pere. Ostap adulmecă aerul şi-l
rugă pe Kozlevici să oprească. Coborî din maşină şi începu să inspire pe nări
mirosul înviorător al esenţei.
     — Cum de nu mi-a venit de la început ideea aceasta în cap?! mormăi el,
învârtindu-se pe lângă intrare.
     Se uită la firmă: "Studioul Cinematografic nr. l din Cernomorsk", mângâie
coama caldă a leului care păzea scara şi după ce spuse: "Golconda", se întoarse
repede înapoi, la han.
     Toată noaptea şezu la pervaz şi scrise la lumina unei lămpi cu gaz. Vântul care
venea pe fereastră îi răvăşea filele scrise, iar peisajul pe care îl avea în faţă nu era o
muză prea atrăgătoare: e drept, luna era tot atât de palidă şi delicată, dar pervazul
care îi slujea de masă de scris marelui maestru nu era al unui turn de fildeş, ci al
hanului cu freamăt de respiraţii, mişcări şi sforăituri, însoţite de nechezatul şi
tropăitul prin colţuri întunecoase al unor cai invizibili. Speculanţi mărunţi
dormeau în căruţe, culcaţi pe mizeria lor de marfă. Un cal lăsat liber rătăcea prin
curte, călcând cu grijă peste hulube şi băgându-şi botul prin căruţe, în căutare de
orz. El se apropie şi de fereastra scriitorului şi, punând capul pe pervaz, se uită trist
la Ostap.
     — Hai, du-te, du-te, murgule, îi spuse marele maestru. Asta nu-i o treabă
pentru mintea ta.
     Când se crăpă de ziuă şi hanul începu să se trezească, iar printre căruţe se ivi
un băieţaş cu o găleată cu apă, strigând piţigăiat: "Cine vrea să-şi adape caii?",
Ostap îşi termină lucrarea, scoase din "dosarul Koreiko" o foaie curată de hârtie şi
aşternu pe ea titlul:

     GÂTUL
     FILM DE LUNG METRAJ
     SCENARIU DE O. BENDER

      La Studioul Cinematografic nr.1 din Cernomorsk domnea o harababură cum
se întâlneşte numai la bâlciurile de cai, şi anume când toată lumea încearcă să
pună mâna pe un hoţ de buzunare.
      La intrare şedea un portar. El cerea cu severitate tuturor celor care intrau
permisul, iar dacă nu i se arăta, tot îi lăsa înăuntru. Nişte oameni cu băşti
bleumarin se ciocneau cu alţii în salopete de muncitori, toţi alergau când sus, când
jos, pe numeroasele scări şi apoi iarăşi în jos, iarăşi în sus, pe aceleaşi scări. În hol
descriau un cerc, se opreau o secundă, se uitau zăpăciţi înaintea lor şi din nou o
porneau în sus, într-o viteză de parcă ar fi fost bătuţi la spate cu nuiele ude. La
goana aceasta nebună participau toţi: asistenţii, consultanţii, experţii,
administratorii, regizorii cu aghiotantele lor, specialiştii în lumină, redactorii
monteuri, scenaristele înaintate în vârstă, responsabilii cu virgulele şi păstrătorii
marelui sigiliu.
      Ostap, care începuse să se plimbe prin studioul cinematografic cu pasul său
obişnuit, băgă curând de seamă că nu se poate defel încadra în această lume ce se
învârtea ca o morişcă. Nimeni nu-i răspundea la întrebări, nimeni nu se oprea.
     "Trebuie să ne adaptăm metodelor inamicului", îşi spuse Ostap.
     Adoptă un uşor pas alergător şi simţi imediat o uşurare. Izbuti chiar să
schimbe vreo două cuvintele cu o aghiotantă. Văzând aşa, marele maestru mări
compasul până ajunse la maximum de viteză şi atunci observă că, în sfârşit, a
intrat în ambianţă. Alerga acum cot la cot cu secretarul literar.
     — Am un scenariu! strigă Ostap.
     — Ce fel? întrebă secretarul literar, alergând mai departe în trap săltat.
     — Bun! răspunse Ostap, înaintând cu corpul pe jumătate întors.
     — Te întreb, ce fel? Mut sau sonor?
     — Mut.
     Zvârlind uşor înainte picioarele-i încălţate în ciorapi groşi, la turnantă
secretarul literar i-o luă înainte lui Ostap şi strigă:
     — Nu ne trebuie!
     — Cum adică, nu vă trebuie? întrebă marele maestru, trecând de la trap la
galop.
     — Aşa! Cinematograful mut nu mai există. Adresează-te sonorizatorilor.
     Amândoi se opriră o clipă, se uitară buimaci unul la celălalt şi o porniră mai
departe la fugă, în direcţia opusă. După cinci minute, Bender, fluturând
manuscrisul, alerga iarăşi, de data aceasta în compania a doi consultanţi trăpaşi.
     — Am un scenariu! le spuse Ostap, răsuflând greu. În acelaşi pas de trap,
consultanţii se întoarseră spre Ostap.
     — Ce fel de scenariu?
     — Sonor.
     — Nu ne trebuie, răspunseră consultanţii, sporind viteza. Marele maestru
greşi din nou pasul şi începu să galopeze ca să nu rămână de ruşine.
     — Cum adică, nu vă trebuie?
     — Păi uite aşa, nu ne trebuie. Cinematograful sonor încă nu există.
     După o jumătate de oră de trap zelos, Bender înţelese situaţia delicată de la
Studioul Cinematografic nr. 1 din Cernomorsk. Situaţia delicată era că
cinematograful mut nu mai producea, fiindcă venise era cinematografului sonor,
iar cel sonor încă nu funcţiona din pricina unor lipsuri organizatorice legate de
lichidarea erei cinematografului mut
     În toiul zilei de lucru, când alergătura asistenţilor, consultanţilor, experţilor,
administratorilor, regizorilor, aghiotantelor, operatorilor, scenariştilor şi
păstrătorilor marelui sigiliu ajunsese la viteza trăpaşului de curse "Krepiş", celebru
la vremea lui, se răspândi un zvon că undeva, într-un birou, sade cineva care
proiectează de urgenţă cinematograful sonor. Ostap dădu năvală în plină viteză
într-un birou mare şi se opri uimit de liniştea ce domnea acolo. La masă şedea,
într-o parte, un omuleţ cu o bărbuţă de beduin şi ochelari cu şnur. Aplecat, se
sforţa să-şi scoată pantoful din picior.
     — Bună ziua, tovarăşe! rosti cu glas tare marele maestru.
     Dar omul nostru nu-i răspunse. Îşi scoase pantoful şi începu să scuture
nisipul din el.
     — Bună ziua! repetă Ostap. Am adus un scenariu.
     Omul cu bărbuţă de beduin îşi puse tacticos pantoful în picior şi începu tăcut
să-şi lege şireturile. După ce făcu şi treaba aceasta, se întoarse la hârtiile lui şi,
închizând un ochi, începu să deseneze nişte litere strâmbe şi mici.
     — De ce taci? urlă Bender cu atâta putere, încât telefonul de pe masa
cineastului zăngăni.
     Abia atunci cineastul înălţă capul, se uită la Ostap şi-i spuse:
     — Te rog, vorbeşte mai tare, nu aud.
      — Vorbeşte-i prin bileţele, îl sfătui un consultant într-o vestă pestriţă, care
trecea în goană pe acolo. E surd.
      Ostap se aşeză la masă şi scrise pe un petic de hârtie:
      "Eşti specialist în cinematograful sonor?"
      — Da, răspunse surdul.
      "Am adus un scenariu sonor. Se cheamă Gâtul, tragedie populară în şase
părţi", scrise repede Ostap.
      Surdul se uită la bileţel cu ochelarii lui de aur şi zise:
      — Admirabil! O să te antrenăm imediat în muncă. Avem nevoie de forţe
proaspete.
      "Sunt bucuros să-mi dau concursul. Care sunt condiţiile în ceea ce priveşte
avansul? scrise Bender.
      — Gâtul este tocmai ceea ce ne trebuie! îi răspunse surdul. Stai puţin aici, că
vin îndată. Să nu pleci nicăieri. Într-un minut sunt înapoi.
      Surdul luă cu el scenariul filmului de lung metraj şi dispăru din odaie.
      — O să colaborezi la echipa de film sonor! strigă el, dispărând pe uşă. Mă
întorc într-un minut.
      Ostap aşteptă un ceas şi jumătate, dar surdul nu se mai întorcea. Abia după
ce ieşi pe scară şi se încadra în ritmul general, Ostap află că surdul a plecat de mult
cu maşina şi nu se mai întoarce în ziua aceea. Şi că, în general, nu se mai întoarce
deoarece a fost mutat pe neaşteptate la Uman, ca să desfăşoare muncă culturală
printre cărăuşi. Lucrul cel mai îngrozitor era însă că surdul plecase cu Gâtul,
scenariul filmului de lung metraj. Marele maestru se desprinse din cercul
alergătorilor şi se aşeză pe o bancă, sprijinindu-se de umărul portarului care şedea
tot acolo.
      — Iată eu, de pildă! zise deodată portarul, continuându-şi pesemne un gând
care îl frământa de mult. Ajutorul de regizor Terentiev mi-a spus să-mi las barbă. Ai
să joci, mi-a zis, rolul lui Nabucodonosor sau al lui Baltazar, într-un film care nu
mai ştiu cum îi spune. Şi mi-am lăsat, după cum vezi, un bărboi de patriarh! Vorba
e, ce mai fac acum cu barba asta? Ajutorul de regizor zice că n-o să mai existe un
film mut, iar că în cel sonor eu nu pot să joc că n-am o voce plăcută. Şi stau aşa cu
barba ca un ţap, ptiu, fir-ar al dracului! S-o rad, mi-e milă, s-o port, mi-e ruşine. Şi
uite aşa, păcatele mele, mă chinuiesc.
      — Dar la voi nu se fac filme? întrebă Bender revenindu-şi treptat în fire.
      — Ce să facă? răspunse demn portarul barbă-cot. Anul trecut s-a turnat un
film mut din viaţa romanilor şi nici până astăzi încă nu s-au terminat procesele cu
matrapazlâcurile.
      — Dar de ce aleargă toţi ăştia? se interesă marele maestru, arătând spre scară.
      — Ei, nu chiar toţi aleargă, îi spuse portarul. Tovarăşul Suprugov nu aleargă.
E om serios. Mă şi gândesc, de altfel, să mă duc la el să văd cum o să mi se
plătească pentru barbă: pe stat sau cu dispoziţie de plată separată...
      Auzind cuvintele "dispoziţie de plată", Ostap se duse la Suprugov. Portarul nu
minţise. Într-adevăr, Suprugov nu alerga de la un etaj la altul, nu purta beretă de
vânător alpin şi nici măcar pantaloni de golf de import. Îţi făcea plăcere să-ţi
odihneşti privirile asupra persoanei sale.
      H primi pe marele maestru extrem de rece.
      — Sunt ocupat, spuse el cu o voce ca de păun. Pot să-ţi acord numai două
minute.
      — E absolut suficient, începu Ostap. Scenariul meu, Gâtul...
      — Mai scurt, zise Suprugov.
      — Scenariul Gâtul...
      — Spune clar, ce vrei?
      — Gâtul...
      — Mai scurt. Cât ţi se cuvine?
      — Un surd mi-a...
      — Tovarăşe! Dacă n-ai să-mi spui imediat cât ţi se cuvine, am să te poftesc
afară. N-am timp.
      — Nouă sute de ruble, murmură marele maestru.
      — Trei sute! i-o reteză categoric Suprugov. Încasează-i şi pleacă. Şi să ţii
seamă că mi-ai răpit în plus un minut şi jumătate.
      Cu un scris lăbărţat, Suprugov întocmi un bileţel către contabilitate, îl dădu
lui Ostap şi se repezi la telefon.
      Ieşind de la contabilitate şi băgând banii în buzunar, Ostap spuse:
      — Nabucodonosor are dreptate. Un singur om serios există în această
instituţie, şi acela e Suprugov.
      Între timp, alergătura pe scări, învârtitul în cerc, ţipetele ascuţite şi gâfâitul de
la Studioul Cinematografic nr. 1 din Cernomorsk atinseră limita maximă.
Aghiotantele rânjeau, arătându-şi dinţii. Nişte ajutori de regizori duceau un ţap
negru, entuziasmaţi cât e de fotogenic. Consultanţii, experţii şi păstrătorii sigiliului
se izbeau unul de altul şi râdeau răguşit. Trecu în goană o curieră cu un pămătuf.
Marele maestru avu chiar, la un moment dat, impresia că unul dintre
asistenţii-aspiranţi cu pantaloni albaştri se ridicase în zbor deasupra mulţimii şi,
ocolind candelabrul, se instalase pe o cornişă.
      În acelaşi moment se auzi bătaia ceasului din hol.
      "Bang!" bătu orologiul.
      Studioul de sticlă fu instantaneu zguduit de un vuiet general. Asistenţii,
consilierii, experţii, monteurii se rostogoleau în valuri pe scări. La uşă se îngrămădi
o mare de capete.
      "Bang! Bang!" bătea ceasul.
      Şi cu fiecare bătaie, din colţ în colţ se făcea linişte. Dispărură păstrătorii
marelui sigiliu, responsabilii cu virgulele, administratorii şi aghiotantele. Curiera
fu zărită pentru ultima dată.
      "Bang!" bătu ceasul pentru a patra oară.
      În studio nu mai rămase nimeni. Numai la uşă, agăţat cu buzunarul de la
haină de clanţa de alamă, se zbătea, schelălăia jalnic şi scormonea cu copitele
pardoseala de marmură un asistent-aspirant în pantaloni albaştri.
      Ziua de lucru se terminase.
      Dinspre aşezarea de pescari de pe ţărm se auzi cântatul unui cocoş.


      Când casa "Antilopei" se completă cu banii luaţi de la studioul cinematografic,
prestigiul comandorului, care pălise puţin după fuga lui Koreiko, crescu iar.
Panikovski căpătă o mică sumă pentru chefir şi făgăduiala de a primi nişte dinţi de
aur. Lui Balaganov, Ostap îi cumpără o haină şi, ca anexă la ea, un portofel de piele
care scârţâia ca o şa. Deşi portofelul era gol, Şura îl scotea de nenumărate ori şi se
uita înăuntru. Kozlevici primi cincizeci de ruble ca să-şi cumpere benzină.
      Membrii echipajului "Antilopei" duceau o viaţă pură, morală, aproape rustică.
Îl ajutau pe responsabilul hanului să facă ordine şi se puseră la curent cu preţurile
la orz şi la smântână. Panikovski şedea uneori în curte, deschidea preocupat gura
primului cal care îi ieşea în cale, îl căuta la dinţi şi murmura: "Bun armăsar", deşi
avea în faţa lui o iapă.
      Numai comandorul dispărea zile întregi, iar când venea la han era vesel şi
distrat. Se aşeza lângă prietenii săi care beau ceai în geamlâcul ca un grajd de
murdar, punea picior peste picior şi spunea cu dulce glas:
      — E oare, într-adevăr, minunată viaţa, Panikovski, sau numai mi se pare mie?
      — Pe unde arzi gazul? îl întreba gelos violatorul de convenţii.
      — Bătrâne! Fata asta nu-i de dumneata, îi răspundea Ostap.
      Balaganov râdea complice şi-şi contempla portofelul cel nou, iar Kozlevici
zâmbea cu înţeles pe sub mustaţa-i de controlor, nedestăinuind nimănui că nu o
dată îi plimbase pe şoseaua de pe litoral pe comandor şi pe Zosia.
      Vremea favoriza dragostea. Vestele de pichet ziceau că un august ca ăsta n-a
mai fost de pe timpul când oraşul era port liber. Noaptea desfăşura un cer curat
telescopic, iar ziua arunca spre oraş valurile răcoritoare ale mării. Portarii făceau la
poarta lor negoţ cu pepeni verzi, dungaţi, de mânăstire, iar cetăţenii, ducându-i la
ureche şi apăsând cu podul palmelor, se străduiau din răsputeri să audă pârâitul
mult aşteptat Seara, de pe terenurile de sport, fotbaliştii se întorceau transpiraţi şi
fericiţi. În urma lor alergau, stârnind praful, copiii care arătau cu un deget pe câte
un celebru portar sau îl luau chiar pe umeri şi-l purtau pe sus, cu respect.
      Într-o seară, comandorul preveni echipajul "Antilopei" că a doua zi urmează să
se organizeze o mare plimbare distractivă în afara oraşului, la care se vor împărţi şi
daruri.
      — Întrucât matineul nostru pentru copii va fi onorat şi de prezenţa unei fete,
spuse Ostap cu schepsis, aş ruga pe domnii teterişti să se spele pe faţă, să se
dichisească niţeluş şi, mai ales, să nu folosească în timpul plimbării expresii
grosolane.
      Panikovski fu foarte emoţionat, îi ceru comandantului trei ruble, dădu fuga la
baia de aburi şi apoi, toată noaptea, îşi curăţă hainele ca un soldat înainte de
paradă. Se sculă înaintea tuturor şi tot îi dădea ghes lui Kozlevici să se grăbească.
Membrii echipajului se uitau la Panikovski uimiţi. Era perfect ras şi pudrat, şi
semăna cu un comper în retragere. Mereu îşi îndrepta haina şi învârtea gâtul
strâns într-un guler à la Oscar Wilde.
      În tot cursul plimbării, Panikovski avu o ţinută foarte demnă. Când fu
prezentat Zosiei, îşi încovoie elegant spinarea, dar se ruşină în aşa hal, că până şi
pudra-i de pe obraji se roşi. Stând în automobil, îşi ascundea mereu piciorul stâng,
ca să nu i se vadă gheata ruptă din care îi ieşea afară degetul mare. Zosia purta o
rochie albă, tivită cu roşu. Membrii echipajului "Antilopei" îi plăcură foarte mult. O
amuza butucănosul Şura Balaganov care tot drumul se pieptăna şi din când în
când îşi curăţa nasul cu degetul, după care scotea regulat batista şi melancolic îşi
făcea vânt cu ea. Adam Kazimirovici o învăţă să conducă "Antilopa", fapt care îi
atrase toată simpatia ei. O cam stingherea puţin Panikovski. Ea credea că nu stă de
vorbă cu dânsa din mândrie. Dar cel mai des i se oprea privirea pe chipul de efigie
al comandorului.
      Când soarele se duse să se culce, Ostap împărţi darurile făgăduite. Kozlevici
căpătă un breloc reprezentând o busolă care se potrivea foarte bine cu ceasornicul
lui gros de argint. Balaganov primi volumaşul Ceteţ-Declamator cu scoarţe de
pergamoid, iar Panikovski — o cravată roz cu floricele albastre.
      — Iar acum, dragi prieteni, spuse Bender când "Antilopa" se întoarse în oraş,
Zosia Viktorovna şi cu mine ne mai plimbăm puţin, iar voi duceţi-vă la han, căci e
timpul să faceţi nani.
      Tot hanul adormise, Balaganov şi Kozlevici trăgeau la aghioase pe bază de
arpegii majore; numai Panikovski, cu cravata nouă la gât, umbla printre căruţe,
frângându-şi mâinile cu o durere mută.
      — Ce femeie! şoptea el. O iubesc ca pe fiica mea!
     Ostap şedea cu Zosia pe treptele Muzeului de Antichităţi. În piaţa pavată cu
lavă, tinerii se plimbau, spunându-şi vorbe drăguţe şi râzând. În spatele unui şir de
platani se zăreau, luminate, ferestrele Clubului Internaţional al Marinarilor.
Marinari străini, cu berete moi pe cap, se plimbau în grupuri de câte doi sau trei,
spunându-şi unul altuia impresiile în fraze scurte, care, din păcate, nu se puteau
înţelege.
     — De ce-ţi sunt dragă? întreba Zosia, atingând mâna lui Ostap.
     — Fiindcă eşti gingaşă şi fermecătoare, răspunse comandorul. Şi mai bună
decât toate fetele din lume.
     Rămaseră multă vreme tăcuţi, la umbra neagră a coloanelor muzeului,
gândindu-se la mica lor fericire. Era cald şi întuneric, ca între două palme lipite.
     — Ţii minte că ţi-am vorbit de Koreiko? spuse deodată Zosia. Acela care m-a
cerut în căsătorie.
     — Da, răspunse Ostap distrat.
     — Tare caraghios mai e, urmă Zosia. Ţii minte că ţi-am povestit cum a plecat
pe neaşteptate?
     — Da, zise Ostap mai atent, e un mare caraghios!
     — Închipuie-ţi, am primit astăzi de la el o scrisoare foarte amuzantă...
     — Cum? exclamă îndrăgostitul, ridicându-se în picioare.
     — Eşti gelos? îl întrebă şireata Zosia.
     — M-m, puţin. Şi ce-ţi scrie tipul ăsta josnic?
     — Nu-i deloc josnic. E pur şi simplu un om nenorocit şi sărac. Stai jos, Ostap.
De ce te-ai sculat în picioare? Zău, nu-l iubesc deloc. Mă roagă să vin la el.
     — Unde, unde să vii? ţipă Ostap. Unde e acum?
     — Nu, nu-ţi spun. Eşti gelos. Ai fi în stare să-l şi omori.
     — Se poate, Zosia, să spui una ca asta? făcu prudent comandorul. Sunt
numai curios să aflu cum se descurcă oamenii.
     — O, e foarte departe! Scrie că a găsit o slujbă foarte convenabilă, că pe aici
avea leafă mică. Lucrează acum la construcţia Magistralei Ferate de Răsărit.
     — În ce loc?
     — Pe cuvântul meu că un om atât de curios n-am mai văzut! Nu se poate să fii
asemenea lui Othello!
     — Zău, Zosia, mă faci să rid. Semăn eu oare cu maurul acela bătrân şi prost?
Pur şi simplu, aş vrea şi eu să ştiu în ce punct de cale ferată îşi fac unii oameni
drum în viaţă.
     — Dacă vrei, îţi spun. Lucrează ca normator în Orăşelul de Montaj al Şinelor
din Nord, răspunse blajina fată. Dar îi zice numai orăşel: în realitate, e un tren.
Alexandr Ivanovici mi-a descris foarte interesant toate astea. Trenul acesta aşează
şinele. Mă înţelegi? Şi apoi, înaintează pe ele. Iar dinspre sud vine înaintând, spre
nord, alt orăşel. La fel. În curând se vor întâlni. Şi atunci va avea loc solemnitatea.
Şi gândeşte-te că toate astea, scrie el, se petrec în pustiu, printre cămile... Aşa-i că
e interesant?
     — Teribil de interesant, exclamă marele maestru nemaigăsindu-şi loc printre
coloane. Ştii, Zosia, că trebuie să mergem. E târziu. Şi e frig. Şi, în general, hai să
mergem!
     O ajută pe Zosia să se ridice de pe trepte, coborâră în piaţă şi aici se opri
nehotărât.
     — Nu mă conduci acasă? întrebă alarmată fata.
     — Ce anume? replică Ostap. A, acasă? Da, dar vezi că...
     — Bine, i-o tăie Zosia pe un ton sec. La revedere. Şi să nu mai vii pe la mine.
M-ai auzit?
     Dar marele maestru nu mai auzea demult nimic. Abia când ajunse într-un
suflet la colţul următor, se opri şi murmură:
     — Gingaşă şi fermecătoare!
     Apoi se întoarse şi alergă înapoi, după iubita lui. Alergă vreo două minute pe
sub copacii învăluiţi în întunericul nopţii, se opri iar, îşi scoase chipiul de căpitan şi
se învârti locului.
     — Nu, asta nu-i Rio de Janeiro! zise el în cele din urmă.
     Făcu alţi doi paşi, şovăi la al treilea, se opri iar, îşi puse chipiul pe cap şi, fără
să se mai gândească la nimic, se îndreptă grăbit spre han.
     Chiar în aceeaşi noapte, "Antilopa" ieşi pe poarta hanului cu farurile ei palide
aprinse. Buimac de somn, Kozlevici abia putea învârti volanul. Balaganov dormea
în maşină unde aţipise încă pe când se făceau în pripă pregătirile de drum.
Panikovski, pe faţa căruia se mai vedeau urmele pudrei de la petrecere, se uita trist
în jur, tremurând de frigul nopţii.
     — Carnavalul s-a sfârşit! strigă comandorul, când "Antilopa" trecea duduind
pe sub un pod de cale ferată. Încep zilele grele de muncă.
     Şi în timpul acesta, în camera bătrânului autor de rebusuri, fata gingaşă şi
fermecătoare uda cu lacrimi amare buchetul de trandafiri ofiliţi.

CAPITOLUL XXV
TREI DRUMURI

      "Antilopa" nu se simţea bine. Se oprea chiar la urcuşurile uşoare şi luneca
apatică înapoi. În motor se auzeau zgomote străine şi un horcăit de parcă sub
capota galbenă a automobilului ar fi fost cineva strâns de gât. Maşina era
supraîncărcată. În afară de echipaj, ducea rezerve mari de carburanţi. În bidoanele
şi sticlele care umpleau cel mai mic locşor, gâlgâia benzina. Kozlevici clătina din
cap, apăsa cu furie pe accelerator şi se uita melancolic la Ostap.
      — Adam, spunea comandorul, dumneata eşti tatăl nostru, noi suntem copiii
dumitale. Direcţia spre răsărit! Avem un minunat instrument de navigaţie:
busola-breloc. Nu greşi drumul.
      "Antilopa" mergea de trei zile, dar în afară de Ostap nimeni nu ştia exact ţinta
finală a noii călătorii. Panikovski se uita necăjit la câmpiile cu porumb şi bombănea
fricos:
      — De ce suntem iar pe drum? Ce rost au toate astea? Era aşa de bine la
Cernomorsk!
      Şi, amintindu-şi de femeia la care îi rămăsese inima, ofta din greu. În afară de
aceasta, îi era foame şi mâncare nu aveau: banii se terminaseră.
      — Înainte! răspunse Ostap. Nu te mai văita, bătrâne. Te aşteaptă nişte
maxilare de aur, o văduvioară dolofană şi un bazin întreg de chefir. Lui Balaganov îi
voi cumpăra un costumaş de marinar şi îl voi înscrie la şcoala primară, să înveţe să
citească şi să scrie, ceea ce-i absolut necesar la vârsta lui. Iar Kozlevici, cre-
dinciosul nostru Adam, va primi o maşină nouă. Ce maşină vrei, Adam
Kazimirovici? Un Studebacker? Un Lincoln? Un Royce? O Hispano-Suiza?
      — O Isotta-Fraschini, răspunse Kozlevici, roşindu-se la faţă.
      — Bine. O vei căpăta. Ea se va numi "Antilopa a II-a" sau "Fiica Antilopei",
după cum vei dori. Iar acum, nu trebuie să ne pierdem curajul. De alimente o să am
eu grijă. E adevărat că valijoara mea a ars, dar îmi rămân ideile, care nu ard. Dacă
ne va merge rău de tot, ne vom opri în vreun orăşel fericit şi vom organiza acolo o
luptă de tauri, ca la Sevilla. Panikovski va fi pica-dor. Acest lucru va stârni un
interes nesănătos în rândurile publicului şi, prin urmare, ne va aduce încasări
uriaşe.
      Maşina înainta pe o şosea lată cu urme de pinteni de tractoare. Deodată,
şoferul frână.
      — Încotro o luăm? întrebă el. Aici se deschid trei drumuri.
      Pasagerii coborâră din maşină şi făcură câţiva paşi ca să-şi dezmorţească
picioarele slăbite. La răspântie, se afla un stâlp de piatră aplecat într-o parte pe
care şedea o cioară grasă. Soarele turtit apunea în spatele porumbului pletos.
Umbra îngustă a lui Balaganov se pierdea în zare. Pământul începuse să se acopere
de culori întunecate şi o stea, nerăbdătoare, vestea din timp venirea nopţii.
      Trei drumuri se desfăşurau în faţa echipajului "Antilopei": unul asfaltat, unul
pietruit, şi unul de ţară. Asfaltul mai era încă galben de razele soarelui, când
deasupra şoselei pietruite se înălţa un abur albăstrui, iar drumul de ţară se
întunecase de tot şi se pierdea în câmp, nu departe, după stâlp. Ostap strigă la
cioară, care se sperie grozav dar nu-şi luă zborul, se plimbă cam îngândurat la
răspântie, şi spuse:
      — Declar deschisă conferinţa vitejilor din poveste! Sunt prezenţi: Ilia Muromeţ
— Ostap Bender; Dobrânea Nikitici —Balaganov şi Alioşa Popovici — Mihail
Panikovski pe care-l respectăm cu toţii.
      Profitând de haltă, Kozlevici se băgase în patru labe sub "Antilopă", cu o cheie
franceză în mână, şi de aceea nu fu trecut printre viteji.
      — Dragă Dobrânea, începu Ostap, aşează-te, te rog, în dreapta! Musiu
Popovici, ocupă-ţi locul în stânga! Puneţi-vă palmele streaşină la ochi şi uitaţi-vă
înainte.
      — Ce-s glumele astea? se revoltă Alioşa Popovici. Mi-e foame. Hai să mergem
mai repede undeva!
      — Ruşine, Alioşenka, zise Ostap, aşează-te aici, cum se cuvine unui viteaz din
timpurile străvechi, şi chibzuieşte. Uită-te cum se poartă Dobrânea. Dacă l-ai lua
de model, ai putea să scrii o bâlină. Aşadar, viteji din poveste, pe ce drum o
apucăm? Pe care din ele zac aruncaţi banii de care avem nevoie pentru cheltuielile
curente? Ştiu, Kozlevici ar porni-o pe drumul asfaltat: şoferilor le plac drumurile
bune. Dar Adam e un om cinstit şi se descurcă prost în viaţă. Vitejii nu au nevoie de
asfalt. El duce, probabil, spre un gigant producător de grâne. Ne vom pierde acolo
în zgomotul maşinilor. Ne va strivi vreun caterpilar sau vreo combină. Să mori
călcat de combină e un lucru plicticos. Nu, vitejilor, n-o vom lua pe şoseaua
asfaltată. Să trecem acum la cea pietruită. Desigur că Kozlevici n-ar refuza-o nici pe
aceasta. Dar, credeţi-l pe Ilia Muromeţ: nici şoseaua pietruită nu ne convine. N-au
decât să ne acuze alţii că suntem înapoiaţi, dar noi nu vom merge nici pe acest
drum. Presimt că ne vom întâlni pe el cu colhoznici lipsiţi de tact şi cu alţi cetăţeni
model. În afară de aceasta, lor nu le arde de noi. Pe terenurile lor colectivizate
umblă acum numeroase brigăzi literare şi muzicale care strâng material pentru
poeme agronomice şi cantate despre zarzavat. Ne rămâne deci drumul de ţară,
cetăţeni viteji din poveste! Iată-l —străvechiul drum din basme, pe care va porni
"Antilopa". Aici se simte duhul rusesc! Aici miroase a Rusia! Aici mai zboară încă
pasărea măiastră şi aici, unor oameni cu meseria noastră, poate să le pice câte o
pană de aur. Aici mai şade încă pe cuferele sale chiaburul Kaşcei, care se socotea
nemuritor şi care acum s-a convins cu groază că i se apropie sfârşitul. Or nouă,
viteji, de la unul ca el mai poate să ne pice ceva, mai ales dacă vom apărea în faţa
lui în chip de călugări rătăcitori. Din punctul de vedere al tehnicii rutiere, acest
drum de basm este oribil, dar pentru noi nu există alt drum. Adam! Pornim!
      Kozlevici îndreptă trist maşina pe drumul de ţară, unde a început imediat să
descrie opturi, să se aplece pe o parte şi să-i arunce pe pasageri în sus. Membrii
echipajului se ţineau unul de altul, înjurau printre dinţi şi se ciocneau cu
genunchii de bidoanele tari.
      — Vreau să mănânc! gemea Panikovski. Vreau o gâscă! De ce-am plecat din
Cernomorsk?
      Maşina gâfâia, căutând să se smulgă dintr-un hârtop adânc ca să intre din
nou în alt hârtop.
      — Ţin-te bine, Adam! strigă Bender. Rezistă cu orice preţ! Să ne ducă numai
"Antilopa" până la calea ferată de răsărit şi-o vom răsplăti cu cauciucuri de aur cu
spade şi panglici!
      Kozlevici nu-l asculta. Din pricina hopurilor îngrozitoare, volanul îi scăpa din
mâini. Panikovski continua să sufere.
      — Bender, horcăi el deodată, doar ştii cât de mult te respect, dar dumneata nu
pricepi nimic. Dumneata nu ştii ce înseamnă o gâscă. Ah, cât îmi place pasărea
asta! E o pasăre minunată, grasă, pe cuvânt de onoare. O gâscă! Bender! Of, o
aripioară! Gâtul ei! Pulpa! Ştii, Bender, cum prind eu gâsca? O omor ca un
toreador, dintr-o singură lovitură. E o adevărată operă să vezi cum vânez eu gâsca!
Carmen!...
      — Ştim! răspunse comandorul. Am văzut la Arbatov. A doua oară nu te
sfătuiesc s-o mai faci.
      Panikovski tăcu, dar după un minut, când la o nouă hurducătură fu aruncat
peste Bender, se auzi din nou şoapta lui de om cuprins de friguri:
      — Bender! S-o vezi! Se plimbă pe drum. Se plimbă, iar eu stau şi mă prefac că
nu mă interesează. Ea se apropie. Acuşi o să înceapă să sâsâie. Aceste păsări cred
că sunt mai tari decât toată lumea şi asta-i partea lor slabă. Bender! Asta-i partea
lor slabă!...
      Acum, violatorul convenţiei aproape că nu mai vorbea, ci cânta:
      — Ea vine spre mine şi sâsâie ca un patefon. Dar eu nu sunt un fricos, Bender.
Altul, în locul meu, ar fugi, eu însă stau pe loc şi o aştept. Iat-o că se apropie şi
întinde gâtul, gâtul ei alb de gâscă cu cioc galben. Vrea să mă muşte. Bagă de
seamă, Bender, superioritatea morală e de partea mea. Nu o atac eu pe ea, ci ea pe
mine. Şi, fiind în legitimă apărare, o înşf...
      Dar Panikovski nu apucă să-şi termine discursul. Se auzi un trosnet îngrozitor
şi, într-o secundă, membrii echipajului .Antilopei" se pomeniră în drum, în cele mai
variate poziţii. Picioarele lui Balaganov ieşeau dintr-un şanţ. Pe burta marelui
maestru trona un bidon cu benzină. Panikovski gemea cu piciorul prins uşor sub
un arc. Kozlevici se ridică în picioare şi făcu câţiva paşi, clătinându-se.
      "Antilopa" nu mai exista Pe drum zăcea un morman inform de resturi:
pistoane, perne, arcuri. Măruntaiele de alamă luceau în lumina lunii. Caroseria,
care se desfăcuse, lunecase în şanţ şi zăcea alături de Balaganov, ce-şi revenise
tocmai în fire. Un lanţ alunecase într-o groapă, ca un şarpe. În liniştea ce se
aşternuse, se auzi un zăngănit uşor şi de pe un dâmb veni rostogolindu-se o roată,
aruncată departe de explozie. Roata descrise un cerc şi ateriză încet la picioarele lui
Kozlevici.
      Abia atunci şoferul îşi dădu seama că totul s-a sfârşit. "Antilopa" îşi încheiase
viaţa. Adam Kazimirovici se aşeză pe jos şi-şi cuprinse capul în mâini. După câteva
minute, comandorul îi puse mâna pe umăr şi-i spuse cu glasul schimbat:
      — Adam, trebuie să pornim.
      Kozlevici se sculă în picioare, dar imediat se lăsă iar jos.
      — Trebuie s-o pornim, repetă Ostap. "Antilopa" a fost o maşină credincioasă,
dar mai există în lume multe maşini. În curând vei putea s-o alegi pe care-o vei
vrea. Trebuie să mergem, să ne grăbim. Trebuie să dormim undeva peste noapte, să
ne procurăm bani pentru bilete. Avem un drum lung de făcut. Să mergem, să
mergem, Kozlevici! Viaţa e minunată, în ciuda tuturor lipsurilor. Unde e
Panikovski? Unde e acest hoţ de gâşte? Şura! Sprijină-l pe Adam!
     Kozlevici fu ridicat de subsuori. Se simţea ca un cavalerist din neglijenţa
căruia se prăpădise un cal. I se părea, acum, că toţi pietonii vor râde de el.
     Cu dispariţia "Antilopei", viaţa deveni dintr-o dată mai grea. Fură nevoiţi să-şi
petreacă noaptea în câmp.
     Ostap, furios, adormi imediat, Balaganov şi Kozlevici adormiră şi ei, numai
Panikovski rămase toată noaptea treaz lângă foc şi tremură.
     Membrii echipajului se sculară în zori, dar nu izbutiră să ajungă în satul cel
mai apropiat decât abia pe la ora patru după-amiază. În tot timpul dramului,
Panikovski se târâise în urma coloanei. Şchiopăta. De foame, ochii îi sclipeau ca la
pisică şi se tânguia fără încetare împotriva soartei şi a comandorului.
     Ajunşi în sat, Ostap porunci restului echipajului să-l aştepte pe Uliţa nr. 3 şi
să nu se mişte de acolo, iar el se duse în Uliţa nr. l, la Sovietul sătesc. Se întoarse de
acolo destul de repede.
     — Totul s-a aranjat, spuse el cu o voce mai veselă. Acuşi vom fi încartiruiţi şi
ni se va da de mâncare. După masă ne vom culca în fân. Ţineţi minte: lapte şi fin?
Iar seara o să dăm un spectacol. L-am şi vândut pe cincisprezece ruble. Banii i-am
încasat. Şura! Dumneata va trebui să declami ceva din cărticica pe care ţi-am
dăruit-o, eu am să fac scamatorii atee cu cărţi de joc, iar Panikovski... Unde-i
Panikovski? Unde s-a ascuns?
     — A fost chiar acum aici, zise Kozlevici.
     Dar în clipa aceea, de după gardul lângă care stăteau membrii echipajului, se
auzi un gâgâit de gâscă şi ţipetele ascuţite ale unei femei. Nişte pene albe zburară
prin văzduh şi Panikovski se năpusti în uliţă. Se vede că mâna îl trădase pe
toreador şi, în legitima lui apărare, îi dăduse păsării o lovitură greşită. În urma
toreadorului nostru fugea stăpâna gâştii, ameninţându-l cu un retevei.
     — O stârpitură, o netrebnică! ţipa Panikovski, fugind spre marginea satului.
     — Ce porcărie! exclamă Ostap, fără să-şi ascundă mânia. Ticălosul ăsta ne-a
stricat tot spectacolul. Să fugim până nu ni se iau înapoi cele cincisprezece rable.
     Între timp, ţăranca furioasă îl ajunse pe Panikovski şi, cu toată furia, îl croi cu
reteveiul pe spinare. Violatorul de convenţii căzu jos, dar repede se ridică şi o luă la
sănătoasa cu o iuţeală neobişnuită. Femeia, după ce-şi vărsă năduful, se întoarse
bucuroasă înapoi. Trecând pe lângă ceilalţi membri ai echipajului, îi ameninţă şi pe
ei cu reteveiul.
     — Acum cariera noastră artistică s-a terminat, spuse Ostap, ieşind în pas
alergător din sat. Masa, odihna, toate s-au dus dracului.
     Dădură peste Panikovski abia după vreo trei kilometri. Zăcea în şanţul de
lângă drum şi se tânguia cu glas tare. De oboseală, frică şi durere, pălise şi îi
dispăruseră de pe faţă numeroasele pete de roşeaţă bătrânească. Arăta atât de
lamentabil, încât comandorul amână pedeapsa pe care avusese de gând să i-o
aplice.
     — L-au atins pe Alioşa Popovici pe spinarea-i voinicească! spuse Ostap,
trecând pe lângă el.
     Cu toţii se uitară la Panikovski cu dezgust. Şi el începu iar să se târască în
coada coloanei, gemând şi bombănind:
     — Aşteptaţi-mă, nu vă grăbiţi. Sunt bătrân, sunt bolnav, mi-e rău!... Gâsca!
Ce pulpă! Ce gât! Stârpituri, netrebnici ce sunteţi!...
     Dar ceilalţi membri ai echipajului se obişnuiseră atât de mult cu tânguielile
bătrânului, încât nu-i mai dădeau nici o atenţie. Foamea îi grăbea. Niciodată până
atunci nu se aflaseră într-o stare atât de mizerabilă. Drumul nu mai avea sfârşit,
iar Panikovski rămânea tot mai mult în urmă. Camarazii săi ajunseră într-o vale
îngustă, galbenă şi el mai era încă pe creasta dealului, profilându-se pe cerul verzui
al amurgului.
      — Bătrânul a devenit insuportabil, spuse Bender, care nu mai putea de foame.
Va trebui să-l concediem. Du-te, Şura, şi adu-l aici pe prefăcutul ăla!
      Balaganov plecă nemulţumit să execute ordinul. În timp ce urca grăbit dealul,
silueta lui Panikovski dispăru.
      — S-a întâmplat ceva, zise Kozlevici după oarecare vreme, uitându-se la
coama dealului de pe care Balaganov făcea semne cu braţele, ca un semafor.
      Şoferul şi comandorul urcară la rândul lor dealul.
      Violatorul de convenţii zăcea în mijlocul drumului, nemişcat ca o păpuşă.
Panglica roză a cravatei îi stătea pieziş pe piept. Un braţ îi era răsucit sub spate.
Ochii-i priveau obraznici spre cer. Panikovski murise.
      — Paralizie a inimii, zise Ostap, ca să spună ceva. Se poate constata şi fără
stetoscop. Bietul bătrân!
      Şi întoarse capul. Balaganov, dimpotrivă, nu-şi putea lua ochii de la mort.
Deodată, se schimonosi la faţă şi rosti cu greutate:
      — Şi eu, care l-am bătut din cauza greutăţilor. Şi m-am mai luat la harţă cu el
şi înainte.
      Kozlevici îşi aminti de răposata "Antilopă", se uită cu groază la Panikovski şi
începu să îngâne o rugăciune latinească.
      — Lasă-te de astea, Adam! spuse marele maestru. Ştiu tot ce ai de gând să
spui. După psalmi vei zice: "Domnul a dat, Domnul a luat", apoi: "Cu toţii suntem
fiii Domnului", pe urmă altceva, tot atât de lipsit de sens, ca, de pildă: " Acum lui îi
e mai bine decât nouă". Dar toate astea nu servesc la nimic, Adam Kazimirovici.
Avem o datorie simplă: să-l îngropăm.
      Se făcuse întuneric de-a binelea, când violatorul de convenţii fu coborât în
lăcaşul său de veci. Era un mormânt natural, săpat de ploi la temelia unei lespezi
de piatră, aşezată perpendicular pe pământ. Această lespede se afla pesemne de
mult la marginea drumului. Poate că o dată şi o dată purtase inscripţia: "Domeniul
moşierului Ghiorghi Afanasievici Volk-Lisiţki, maior în retragere", sau poate fusese
doar un însemn de hat de pe vremea lui Potemkin. De altfel, asta nu avea nici o
importanţă. Panikovski fu băgat în groapă, apoi cu nişte beţe adânciră groapa şi-l
acoperiră cu pământ, pe urmă se proptiră cu umerii în lespedea şubrezită de vreme
şi o împinseră deasupra. Acum mormântul era gata. La lumina unor chibrituri,
marele maestru scrise cu o bucată de cărămidă, pe lespede, epitaful:
      Aici zace

     MIHAIL SAMUELEVICI PANIKOVSKI,
     OM FĂRĂ BULETIN DE IDENTITATE

     Ostap îşi scoase apoi chipiul de căpitan şi cuvântă astfel:
     — Am fost adesea nedrept cu răposatul. Dar a fost oare răposatul un om
moral? Nu, n-a fost un om moral. Era un fost orb, un impostor şi un hoţ de gâşte.
Şi-a folosit toate forţele ca să trăiască pe spinarea societăţii. Dar societatea nu voia
ca el să trăiască pe spinarea ei. Mihail Samuelevici n-a putut îndura această
contradicţie în concepţii, fiindcă era iute din fire. Şi de aceea a murit. Asta-i tot!
     Kozlevici şi Balaganov rămaseră nemulţumiţi de discursul funebru al lui
Ostap. Socoteau că ar fi fost mai nimerit ca marele maestru să fi vorbit despre
binefacerile aduse de răposat societăţii, despre ajutorul pe care l-a dat săracilor,
despre sufletul lui simţitor, despre dragostea lui pentru copii, precum şi despre tot
ce se atribuie oricărui defunct. Balaganov se apropie chiar de mormânt ca să spună
el însuşi toate astea, dar comandorul îşi pusese chipiul şi se îndepărtă cu paşi
repezi.
      Când resturile armatei de pe "Antilopa", după ce străbătură valea, trecură pe
alt deal, în faţa lor apăru o mică gară de cale ferată.
      — Iată şi civilizaţia, zise Ostap. Poate că aici s-o găsi un bufet, ceva de
mâncare. O să dormim pe bănci şi dimineaţă vom pomi spre răsărit. Ce părere
aveţi?
      Şoferul şi mecanicul de bord tăceau.
      — De ce tăceţi ca nişte miri?
      — Ştii, Bender, spuse în sfârşit Balaganov. Eu nu merg mai departe. Să nu te
superi, te rog, dar nu mai cred în reuşită. Nici nu ştiu unde mergem. O să pierim cu
toţii. Nu. Eu rămân.
      — Şi eu am vrut să-ţi spun acelaşi lucru, îl susţinu Kozlevici.
      — Cum vreţi, răspunse Ostap pe un ton deodată rece.
      În gară nu exista nici un bufet. Ardea o lampă cu gaz. În sala de aşteptare
moţăiau, pe nişte saci, două femei de la ţară. Tot personalul gării umbla pe peronul
de scânduri, scrutând cu nelinişte, dincolo de semafor, întunericul premergător
zorilor.
      — Ce tren trebuie să vină? întrebă Ostap.
      — Un tren special, răspunse nervos şeful gării, îndreptându-şi chipiul roşu cu
galoane de argint. A fost oprit două minute. Halta nu mi-a dat linie liberă.
      Se auzi un vuiet, stanele începură să tremure, apărură nişte ochişori de lup şi
un tren scurt şi scânteind de lumini intră în plină viteză în gara. Ferestrele late ale
vagoanelor de clasa I, se opriră chiar sub ochii echipajului "Antilopei", după ce îi
fură trecute pe sub nas buchetele de flori şi sticlele de vin din vagonul restaurant;
însoţitorii cu felinare în mână săriră jos din mers şi peronul se umplu deodată de
vorbărie veselă, în ruseşte şi în limbi străine. De-a lungul vagoanelor atârnau
ghirlande de brad şi lozinci: "Cinste eroilor constructori ai Magistralei Ferate de
Răsărit!"
      Trenul special cu oaspeţi mergea la inaugurarea noii căi ferate.
      Marele maestru dispăru. După o jumătate de minut apăru din nou şi spuse în
şoaptă:
      — Plec! Cum plec, nu ştiu. Nu ştiu, dar plec! Vreţi să veniţi cu mine? Vă întreb
pentru ultima oară.
      — Nu, spuse Balaganov.
      — Nu plec, zise Kozlevici. Nu mai pot.
      — Şi ce-o să faceţi?
      — Păi ce să fac? răspunse Şura. Mă fac iar copil al locotenentului Schmidt şi
gata.
      — Mă gândesc să montez la loc "Antilopa", rosti pe un ton care îţi rupea inima
Adam Kazimirovici. Mă duc să văd dacă nu pot s-o repar.
      Ostap mai vru să spună ceva, dar un şuierat prelung îi închise gura. Îl trase la
pieptul său pe Balaganov şi-l mângâie pe spate, se sărută cu Kozlevici, le făcu un
semn cu mâna şi alergă spre trenul ale cărui vagoane se şi repeziseră unul
într-altul de îndată ce locomotiva se urni. Dar nu ajunse la tren: se întoarse înapoi,
băgă în mâna lui Kozlevici cele cincisprezece ruble căpătate pentru spectacolul
vândut şi sări pe scara ultimului vagon.
      Când se uită îndărăt văzu în pâcla viorie două siluete mici care urcau
terasamentul. Balaganov se întorcea în tabăra neliniştită a copiilor locotenentului
Schmidt. Kozlevici se îndrepta cu paşi înceţi spre rămăşiţele "Antilopei".



Partea a treia
PERSOANĂ PARTICULARĂ



CAPITOLUL XXVI
PASAGER ÎN TRENUL SPECIAL

      La rampa asfaltată a gării Reazan din Moscova stătea un tren special care nu
avea decât şase vagoane. Vagonul de bagaje, contrar obiceiului, nu cuprindea
bagaje, ci rezerve de alimente păstrate la gheaţă. În afară de aceasta, trenul avea un
vagon-restaurant, din care scotea capul un bucătar îmbrăcat în alb, şi un
vagon-salon ministerial. Celelalte trei vagoane erau de călători şi pe canapelele lor
acoperite cu huse din pânză dungată urma să se instaleze o delegaţie de muncitori
fruntaşi, precum şi o serie de corespondenţi străini şi sovietici.
      Trenul se pregătea să plece spre Magistrala de Răsărit, unde trebuia să ajungă
la solemnitatea inaugurării liniei.
      Călătoria avea să fie lungă. Udarnicii, muncitorii fruntaşi, se urcau în vagoane
cu coşuri de voiaj închise cu lacăte mici, negre, ce se legănau pe vergele de fier.
Ziariştii sovietici alergau pe peron, bălăbănind în mâini cufăraşe din placaj lăcuit.
      Străinii se ţineau după hamalii care le transportau valizele groase de piele,
cuferele şi cutiile de carton cu etichetele divers colorate ale birourilor de turism şi
companiilor de navigaţie.
      Călătorii îşi procuraseră broşurică Magistrala Ferată de Răsărit, pe a cărei
copertă se vedea o cămilă care miroase o şină. Broşurică se vindea pe peron la un
cărucior pentru bagaje. Autorul ei, ziaristul Palamidov, trecuse deja de câteva ori
prin faţa căruciorului, uitându-se cu ochi scormonitori la cumpărători. El era
considerat un cunoscător al noii căi ferate şi pleca într-acolo pentru a treia oară.
      Se apropia momentul plecării, dar scena de despărţire nu amintea deloc
plecarea unui tren obişnuit de pasageri. Pe peron nu se aflau bătrâne, nimeni nu
scotea pe fereastră vreun prunc ca să-l pună să mai arunce o ultimă privire
bunicului său. Bineînţeles că nu exista nici bunicul în ai cărui ochi şterşi se
reflectă, de obicei, în gară, teama de curenţii din tren. Şi, fireşte, nici nu se săruta
nimeni. Delegaţia de muncitori fruntaşi era condusă la gară de un grup de activişti
sindicali, care încă nu apucaseră să prelucreze cu sindicaliştii problema
săruturilor de despărţire. Corespondenţii din Moscova erau conduşi de funcţionari
din redacţie, obişnuiţi în asemenea cazuri să se mărginească la strângeri de mână.
Pe de altă parte, corespondenţii străini, în număr de vreo treizeci, mergeau la
inaugurarea căii ferate în garnitură completă, cu neveste şi patefoane, aşa că nu
avea cine să-i conducă.
      Aşa cum cerea momentul, participanţii la expediţie vorbeau mai tare ca de
obicei, scoteau mereu fără nici un rost carnetele şi admonestau pe cei veniţi să-i
conducă, reproşându-le că nu pleacă împreună cu ei într-o călătorie atât de
interesantă. Cel mai zgomotos era ziaristul Lavuazian, care avea un suflet tânăr,
deşi în pletele lui chelia lumina ca luna în junglă.
      — Mi-e greaţă să mă uit la voi! striga el celor veniţi să-l conducă. Parcă sunteţi
voi în stare să înţelegeţi ce înseamnă Magistrala de Răsărit?!
      Dacă mâinile înflăcăratului Lavuazian n-ar fi fost ocupate cu o maşină de scris
mare, vârâtă într-o husă de muşama ca de birjă, poate că ar fi şi bătut pe vreunul
din prietenii lui, atât era de aprins şi de îndrăgostit de ale gazetăriei. Voia să trimită
de pe acum redacţiei sale o telegramă fulger, dar nu avea despre ce să scrie.
      Uhudşanski, redactorul unui organ sindical, care sosise primul la gară, se
plimba de-a lungul trenului, ţinând în mână volumul Ţinutul Turkestanului,
descriere geografică completă a patriei noastre, carte de căpătâi şi de drum pentru
oamenii ruşi de Semionov-Tian-Şanski, publicată în 1903. Se oprea lângă grupurile
celor care plecau şi ale celor veniţi să-i conducă şi, cu o notă satirică în glas,
spunea:
      — Plecaţi? Hm, da!
      Sau:
      — Rămâneţi? Hm, da!
      Şi aşa, din grup în grup, ajunse în capul trenului, privi mult timp cu capul dat
pe spate locomotiva şi, în cele din urmă, îi spuse mecanicului:
      — Munciţi? Hm, da!
      Apoi ziaristul Uhudşanski se urcă în compartiment, deschise ultimul număr
al organului sindical la care scria şi se apucă să citească propriul său articol cu
titlul Să fie îmbunătăţită activitatea comisiilor de prăvălie şi cu subtitlul Comisiile se
reorganizează insuficient. Articolul era o dare de seamă asupra unei şedinţe şi
atitudinea autorului faţă de evenimentul de care se ocupa ar fi putut fi definită
printr-o singură propoziţie: "Şedinţă? Hm, da". Uhudşanski citi până la plecarea
trenului.
      Unul dintre cei veniţi să-i conducă pe cei care plecau, un tip cu un nas roz ca
de pluş şi tâmple ca de catifea, rosti o profeţie care îi sperie teribil pe toţi.
      — Cunosc eu călătoriile astea, declară el, am umblat şi eu prin lume. Ştiu
perfect ce-o să se-ntâmple. Sunteţi aici vreo sută. Veţi călători, cu totul, o lună
încheiată. Doi dintre voi vor întârzia să se urce în tren şi vor rămâne într-o gară
mică, pierdută undeva, fără bani şi fără acte şi vă vor ajunge din urmă abia după o
săptămână, flămânzi şi cu hainele zdrenţuite. Unuia o să i se fure cu siguranţă
geamantanul. Poate lui Palamidov, poate lui Lavuazian, poate lui Navroţki. Şi
păgubaşul se va văita tot drumul şi va cerşire la vecini pămătuful de ras. Pămătuful
îl va restitui nespălat, iar castronaşul îl va pierde. Bineînţeles că un alt călător va
muri şi prietenii răposatului, în loc să se ducă la inaugurarea căii ferate, vor fi
nevoiţi să transporte îndărăt la Moscova rămăşiţele pământeşti ale scumpului
dispărut. E foarte plicticos şi nesuferit să transporţi nişte rămăşiţe pământeşti. În
afară de asta, pe drum o să înceapă certuri, încăierări. Vă rog să mă credeţi!
Cineva, poate tot Palamidov sau Uhudşanski, va comite o faptă antisocială. Voi vă
veţi pierde nu ştiu câtă vreme judecându-l plictisiţi, iar el se va apăra cu "oh" şi
"vai". Cunosc toate astea. Plecaţi acum cu pălării şi şepci, şi vă veţi întoarce cu
tichii brodate. Care va fi mai prost, va cumpăra echipamentul întreg al unui evreu
din Buhara: căciulă de catifea garnisită cu blană de şacal şi o plapumă groasă,
vătuită, cusută în formă de halat. Bineînţeles că seara veţi cânta în vagon Stenka
Razin şi veţi urla ca proştii: "Şi-o aruncă peste bord, în valul care vine". Ba mai
mult chiar, până şi străinii vor cânta: "În jos, pe maica Volgă, sur notre mère Volga,
per alma mater Volga".
      Lavuazian se înfurie şi ridică maşina de scris să lovească în proroc.
      — Ne invidiezi! spuse el. N-o să cântăm.
      — O să cântaţi, scumpii mei. E inevitabil. Cine să ştie mai bine totul, decât
mine.
      — N-o să cântăm.
     — Ba o să cântaţi. Şi dacă sunteţi oameni cinstiţi, o să-mi scrieţi imediat o
carte poştală confirmându-mi lucrul ăsta.
     În momentul acela, se auzi un ţipăt înăbuşit. Reporterul fotograf Menşov, care
se căţărase pe acoperişul vagonului de bagaje ca să fotografieze scena plecării,
căzu. Timp de câteva secunde zăcu pe peron, ţinând aparatul deasupra capului.
Apoi se ridică, controlă preocupat declanşatorul şi se căţără iarăşi pe acoperiş.
     — Ai căzut? întrebă Uhudşanski, scoţând capul pe fereastră şi ţinând ziarul în
mână.
     — Ce, asta-i căzătură? spuse pe un ton dispreţuitor reporterul fotografic. Să fi
văzut dumneata cum am căzut de pe toboganul în spirală din parcul de cultură şi
odihnă!
     — Hm, de, făcu reprezentantul organului sindical şi dispăru de la fereastră.
     Când ajunse pe acoperiş, Menşov se lăsă într-un genunchi şi îşi văzu de
treabă mai departe, urmărit, cu o expresie de vie satisfacţie, de către un scriitor
norvegian, care îşi pusese lucrurile în compartiment şi ieşise pe peron să se plimbe.
Scriitorul avea un păr blond, ca de copil, şi un nas mare. Norvegianul era atât de
impresionat de eroismul fotografic al lui Menşov, încât simţi nevoia să-şi
împărtăşească cuiva sentimentele. Se apropie cu paşi repezi de un bătrân muncitor
fruntaş de la Trehgorka, îi înfipse arătătorul în piept şi exclamă cu o voce piţigăiată:
     — Dumneata!!
     Apoi arătă cu acelaşi deget spre pieptul său şi ţipă cu aceeaşi voce piţigăiată:
     — Eu!!
     Epuizându-şi cu aceste două pronume tot bagajul de cuvinte ruseşti de care
dispunea, scriitorul zâmbi prietenos şi dădu fuga spre vagonul său, deoarece se
sunase pentru a doua oară. Bătrânul muncitor fruntaş alergă şi el la vagon.
Menşov coborî pe peron. Oamenii începură să dea din cap, fură arborate ultimele
zâmbete şi un foiletonist, în palton cu guler negru de catifea, trecu în viteză. Când
coada trenului se afla la ultimul macaz, din restaurantul gării ţâşniră deodată
afară doi fraţi corespondenţi — Lev Rubaşkin şi Ian Skameikin. Skameikin ţinea în
dinţi un şniţel vienez. Sărind ca nişte căţeluşi, fraţii se repeziră de-a lungul
peronului, trecură pe terasamentul pătat de păcură şi abia când se văzură între
traverse, îşi dădură seama că nu vor mai putea prinde trenul.
     Ieşind din Moscova plină de şantiere, trenul îşi începu cântecul său asurzitor.
Roţile-i duduiau, vagoanele hohoteau satanic trecând peste poduri şi abia când
garnitura ajunse în pădurile unde-şi fac moscoviţii vilegiatura, se mai potoli şi mări
viteza. Trenul avea de descris pe glob o curbă considerabilă, urmând să treacă prin
câteva zone climaterice, să ajungă din centrul răcoros în pustiul fierbinte, să lase în
urmă o mulţime de oraşe mari şi mici şi să ia avans asupra orei Moscovei cu patru
ceasuri.
     În seara primei zile, în vagonul corespondenţilor sovietici intrară doi crainici ai
lumii capitaliste: domnul Heinrich, reprezentantul unui ziar austriac
liber-cugetător şi americanul Hiram Burman. Veniseră să facă cunoştinţă. Herr
Heinrich era mic de statură. Mister Hiram purta o pălărie moale cu borurile în sus.
Amândoi vorbeau destul de corect ruseşte. Câtva timp rămaseră cu toţii tăcuţi pe
culoar, privindu-se cu interes unii pe alţii. Ca să înceapă convorbirea, deschiseră o
discuţie despre Teatrul de Artă. Heinrich lăudă teatrul, dar mister Burman spuse
evaziv că în calitatea sa de sionist, ceea ce îl interesează cel mai mult în U.R.S.S. e
problema evreiască.
     — La noi această problemă nu mai există, spuse Palamidov.
     — Cum poate să nu existe problema evreiască? întrebă mirat Hiram.
     — Iac-aşa. Nu-i. Nu există.
      Mister Burman se tulbură. Toată viaţa scrisese în ziarul său articole despre
problema evreiască şi i-ar fi fost greu să se despartă de această problemă.
      — Dar bine, în Rusia nu există evrei? întrebă el circumspect.
      — Există, răspunse Palamidov.
      — Prin urmare, există şi problema.
      — Nu. Evrei există, dar problema nu există.
      Electricitatea care se acumulase pe culoarul vagonului fu oarecum eliberată
prin apariţia lui Uhudşanski, care se îndrepta spre toaletă cu un prosop în jurul
gâtului.
      — Staţi de vorbă? întrebă el, clătinându-se din pricina vitezei cu care mergea
trenul. Hm, da!
      Când se întoarse curat şi înviorat, cu picături de apă pe la tâmple, găsi
discuţia extinsă pe tot culoarul. Ziariştii sovietici ieşiseră cu toţii din
compartimente; din vagonul vecin veniseră câţiva muncitori udarnici, mai sosiră şi
alţi doi străini: un corespondent italian cu o insignă fascistă, înfăţişând un
mănunchi de nuiele şi o secure — emblema lictorilor romani —, precum şi un
profesor orientalist german, care mergea la solemnitate invitat de VOKS. Discuţia
îmbrăţişa subiecte foarte variate: de la construirea socialismului în U.R.S.S. până
la băştile bărbăteşti, a căror modă începuse în Occident. Şi în toate chestiunile,
indiferent de natura lor, se iveau divergenţe.
      — Vă certaţi? Hm, da! spuse Uhudşanski, intrând în compartimentul său.
      În larma generală nu se puteau distinge decât strigăte răzleţe.
      — Dacă e aşa, spunea domnul Heinrich, apucându-l de bluză pe muncitorul
Suvorov de la uzina "Putilov", de ce de treisprezece ani nu faceţi decât să flecăriţi?
De ce nu organizaţi revoluţia mondială despre care vorbiţi atâta? Înseamnă că nu
sunteţi în stare! Atunci nu mai pălăvrăgiţi!
      — Dar nici n-o să facem revoluţie la voi! O s-o faceţi singuri!
      — Eu? Nu, eu nu fac revoluţie.
      — Ei bine, o să se facă fără dumneata şi fără să te întrebe nimeni.
      Mister Hiram Burman stătea rezemat de peretele căptuşit cu piele şi se uita
nepăsător la cei ce discutau. Problema evreiască se pierduse chiar de la începutul
discuţiei, iar alte teme nu stârneau nici un fel de emoţie în sufletul lui. Din grupul
în care profesorul german recunoştea superioritatea căsătoriei sovietice faţă de
căsătoria religioasă, se desprinse un foiletonist care scria versuri şi semna cu
pseudonimul Gargantua. El se apropie de Hiram, care stătea îngândurat, şi începu
să-i explice ceva cu aprindere. Hiram încercă să-l asculte, dar constată numaidecât
că nu poate să priceapă nimic. Între timp, Gargantua îndrepta în fiecare clipă
altceva la ţinuta vestimentară a lui Hiram, ba îi lega mai strâns cravata, ba îi dădea
jos o scamă de pe haină, ba îi încheia şi iar îi descheia un nasture. Vorbea destul de
tare şi s-ar fi zis că rosteşte cuvintele clar. Dar pronunţia lui avea un defect
insesizabil care îi transforma vorbele într-un fel de rumeguş. Nenorocirea mai era
agravată şi de faptul că lui Gargantua îi plăcea să vorbească şi să ceară, după
fiecare frază, interlocutorului său, să-l aprobe.
      — Aşa e? întreba el învârtind capul, ca şi cum ar fi vrut să-şi bage nasul destul
de mare în nutreţ. E corect?
      Numai aceste vorbe se puteau înţelege din discursul lui Gargantua. Tot restul
se contopea într-un fel de gângurit de o inepuizabilă elocinţă. Din politeţe, mister
Burman aproba totul, dar după câtva timp o şterse. În general, de altfel, toată
lumea era mereu de acord cu Gargantua şi el se considera a fi un om capabil să
convingă pe oricine, de orice.
      — Vezi, îi spuse el lui Palamidov, dumneata nu ştii să vorbeşti cu oamenii. Pe
când eu l-am convins. Chiar acum i-am demonstrat, şi el s-a raliat la părerea mea,
că la noi nu există nici o problemă evreiască. Aşa e? E corect?
      Palamidov nu pricepu nimic, dar îl aprobă din cap şi începu să asculte
convorbirea dintre orientalistul german şi însoţitorul vagonului. Însoţitorul ardea
de mult de dorinţa de a intra şi el în vorbă cu cineva, dar abia acum găsise o
persoană liberă care să-l asculte. După ce se interesă în prealabil de ocupaţia,
precum şi de numele şi prenumele interlocutorului său, însoţitorul lăsă mătura
deoparte şi începu cu un glas tărăgănat:
      — Poate n-aţi auzit, domnule profesor, dar să ştiţi că în Asia centrală există un
animal care se cheamă cămilă. El are în spinare două ridicături. Şi am avut un
feroviar cunoscut, desigur, aţi auzit de el, tovarăşul Doljnostiuk, magazioner la
bagaje, care s-a urcat o dată pe o cămilă de asta, între cocoaşele ei, şi s-a apucat
să-i tragă cu biciuşca. Cămila era rea şi a început să-l strângă între cocoaşe,
mai-mai să-l strivească. Noroc că Doljnostiuk a reuşit să sară jos, la timp. Era un
flăcău curajos, aţi auzit, desigur, de el. Dar când s-a dat jos, ce să vezi? Cămila l-a
scuipat pe toată tunica, o tunică pe care abia o scosese de la spălătorie...
      Discuţia nocturnă se apropia de sfârşit. Ciocnirea dintre cele două lumi se
isprăvise cu bine. Prin nu se ştie ce minune, nu se iscase nici o ceartă. Coexistenţa
între cele două sisteme — capitalist şi socialist — în trenul special trebuia să
dureze, vrând, nevrând, circa o lună. Domnul Heinrich, duşmanul revoluţiei
mondiale, povesti o anecdotă veche, din cele care se spun de obicei în tren, după
care se duseră cu toţii la vagonul-restaurant să cineze, trecând dintr-un vagon în
altul pe plăcile tremurătoare de fier de deasupra tampoanelor şi închizând ochii din
cauza curentului. În vagonul-restaurant lumea din tren se împrăştie, aşezându-se
la mese. Tot aici avu loc prima luare de contact între străini şi autohtoni.
Străinătatea, reprezentată prin corespondenţii celor mai mari ziare şi agenţii de
ştiri din lume, atacă demn rachiul şi se uita cu o politeţe glacială la udarnicii cu
cizme în picioare şi la ziariştii sovietici care veniseră ca acasă, în papuci şi numai
cu butoni la gât în loc de cravată.
      În vagonul-restaurant şedeau împreună oameni de toate naţiile: şi mister
Burman, provincial din New York, şi o fată canadiană care sosise de peste ocean
numai cu o oră înainte de plecarea trenului special şi de aceea mai învârtea încă,
înnebunită, capul deasupra chiftelei ce-i fusese servită într-o tăviţă de metal, şi un
diplomat japonez şi încă un alt japonez, mai tânăr, şi domnul Heinrich, ai cărui
ochi căprui zâmbeau, nu se ştie de ce, şi un tânăr diplomat englez, cu o talie
subţire de jucător de tenis, şi orientalistul german care ascultase foarte răbdător
povestea însoţitorului ce-i adusese la cunoştinţă că ar exista un animal ciudat cu
două ridicături în spinare, şi un economist american, şi un ceh, şi un polonez, şi
patru corespondenţi americani, printre care şi un pastor, colaborator la ziarul
Uniunii Tinerilor Creştini, şi o americancă cu nume sută la sută olandez, dintr-o
familie veche de pionieri, care ajunsese vestită datorită faptului că, un an înainte,
pierduse trenul, la Mineralnâie Vodî şi, spre a-şi face reclamă, se ascunsese câtva
timp în bufetul gării (dispariţia ei stârnise mare vâlvă în presa americană unde,
timp de trei zile, apărură articole cu titluri atrăgătoare ca: O fată dintr-o veche
familie în ghearele muntenilor sălbatici din Caucaz şi Moarte sau răscumpărare?) şi
multe altele. Unii aveau o atitudine ostilă faţă de tot ce era sovietic, alţii sperau ca
în cel mai scurt timp să afle ce se ascunde în sufletele misterioase ale asiaticilor, iar
alţii căutau să se dumirească conştiincios ce se petrece de fapt în ţara sovietică.
      Partea sovietică făcea mult zgomot la măsuţele unde şedea. Udarnicii îşi
aduseseră mâncare în pachete învelite în hârtie şi începură să bea nenumărate
ceaiuri în suporturi de metal alb, de la Krupp. Ziariştii mai cu dare de mână
comandară şniţele, iar Lavuazian, cuprins pe neaşteptate de un acces de slavofilie,
hotărî să nu se facă de râs în faţa străinilor şi comandă rinichi sote. Nu mâncă
rinichii, fiindcă nu putea să-i sufere de mic copil, dar se umflă mândru în pene şi
arunca străinilor priviri sfidătoare. Partea sovietică număra şi ea oameni de prin
diferite locuri. Se aflau în rândurile ei un muncitor din Sormovo, trimis în călătorie
de adunarea generală a uzinei sale, se afla şi un constructor de la uzina de
tractoare din Stalingrad, care în urmă cu zece ani zăcuse în tranşee luptând
împotriva lui Vranghel chiar pe câmpul unde se înălţa acum gigantica uzină de
tractoare, se mai afla şi un ţesător din Serpuhovo, pe care Magistrala Ferată de
Răsărit îl interesa pentru că trebuia să grăbească transportarea bumbacului în
regiunile cu industrie textilă.
      Se aflau, de asemenea, acolo, metalurgişti din Leningrad şi mineri din Donbas,
un mecanic din Ucraina, şi conducătorul delegaţiei, care purta o cămaşă albă,
rusească, cu o stea mare de Buhara, căpătată pentru lupta sa împotriva emirului.
Ce s-ar mai fi mirat diplomatul cu talie de jucător de tenis, dacă ar fi aflat că
scundul şi politicosul autor de versuri Gargantua fusese de opt ori prizonier pe la
diferiţi hatmani ai haidamacilor şi o dată fusese chiar executat de oamenii lui
Mahno, lucru despre care nu-i plăcea să vorbească, căci păstrase amintiri cât se
poate de neplăcute despre momentul când, cu umărul găurit, ieşise din groapa
comună.
      Poate că şi reprezentantul tinerilor creştini ar fi simţit o săgeată în inimă, dacă
ar fi aflat că veselul Palamidov fusese cândva preşedintele tribunalului militar, că,
pentru a-şi procura informaţii pentru ziar, Lavuazian se deghizase în femeie şi
pătrunsese la o adunare a baptistelor, despre care scrisese apoi un lung reportaj
împotriva religiei, şi dacă ar mai fi aflat că nici unul dintre cetăţenii sovietici nu-şi
botezase copiii şi că, printre ei, sunt chiar patru scriitori.
      În vagonul-restaurant şedeau, va să zică, tot felul de oameni.
      În a doua zi de călătorie se împliniră cuvintele prorocului de pluş. Când trenul,
cu roţile duduind, trecea Volga peste podul de la Sâzran, pasagerii speciali
începură să intoneze cu voci neplăcute de orăşeni cântecul despre viteazul de pe
Volga, căutând, totodată, să nu se uite unul la altul. În vagonul vecin, străinii, care
nu ştiau exact ce şi unde se cuvine să cânte, executau cu mare foc Ei, e plină, plină
cutiuţa, cu un refren şi mai ciudat: "Eh, iuhnem!". Dar nimeni nu trimise o carte
poştală omului cu nas de pluş, căci le era ruşine. Singur Uhudşanski rezista. Nu
cânta împreună cu ceilalţi. Nebunia cântatului puse stăpânire pe tot trenul, dar el
tăcea, strângând tare din dinţi şi prefăcându-se că citeşte Descrierea geografică
completă a patriei noastre. Fu aspru pedepsit pentru asta căci, într-o noapte, când
erau departe, dincolo de Samara, fu cuprins de o puternică criză muzicală. La
miezul nopţii, când trenul special dormea, se auzi din compartimentul lui
Uhudşanski o voce şovăitoare, cântând: "Există pe Volga o stâncă sub muşchi, sub
muşchi sălbatic ascunsă". Călătoria îşi făcea efectul.
      Iar mult după miezul nopţii, după ce adormi şi Uhudşanski, uşa dintre
vagoane se deschise, o secundă se auzi limpede ritmul egal al roţilor şi, pe culoarul
pustiu şi luminat păşi, uitându-se în jur, Ostap Bender. Şovăi o clipă, apoi,
somnoros, făcu cu mâna un gest de "fie ce-o fi" şi deschise uşa primului
compartiment. În semiîntunericul unui bec albastru de noapte, dormeau
Gargantua, Uhudşanski şi fotograful Menşov. A patra cuşetă, de sus, era goală.
Marele maestru nu mai rămase nici o clipă pe gânduri. După atâtea grele
peregrinări şi pierderi ireparabile, după cele două ore petrecute pe scara vagonului,
simţea că nu se mai poate ţine pe picioare şi urcă în cuşetă. De acolo, dădu cu ochii
de o arătare de basm: pe măsuţa de lângă fereastră zăcea, cu picioarele în sus ca
nişte hulube, o găină albă, fiartă.
      — Calc pe drumul greşit al lui Panikovski, şopti Ostap.
      Şi, cu aceste cuvinte, înşfăcă găina şi o devoră fără pâine şi fără sare. Oasele le
ascunse sub somieră şi adormi fericit în scârţâitul pereţilor dintre compartimente
şi în mirosul inegalabil de vopsea feroviară.

CAPITOLUL XXVII
"DAŢI-I VOIE SĂ INTRE UNUI MERCENAR AL CAPITALULUI"

      Noaptea, Ostap visă chipul trist, cam şters, al Zosi6i, iar apoi i se arătă în vis
Panikovski. Violatorul de convenţii purta o pălărie de birjar cu pană şi,
frângându-şi mâinile, spunea: "Bender! Bender! Dumneata nu ştii ce este o găină!
Găina este o pasăre minunată, grasă!" Ostap nu pricepea şi răspundea supărat:
"Care găină? Doar specialitatea dumitale sunt gâştele!" Panikovski însă stăruia:
"Găina, găina, găina!"
      Bender se trezi. Mai întâi se lovi cu ochii de tavanul jos şi boltit, care aducea
cu capacul de la cufărul bunicii. Apoi dădu cu nasul de plasa pentru bagaje. În
compartiment era o lumină puternică. Pe fereastra lăsată pe jumătate în jos,
pătrundea aerul fierbinte al stepei Orenburg.
      — Găina! auzi el de jos. Unde a dispărut găina mea? Doar în afară de noi, nu
mai era nimeni în compartiment! Nu-i aşa? Dar staţi puţin, ale cui picioare sunt
astea?
      Ostap îşi acoperi ochii cu mâna, dar îşi aminti numaidecât furios că aşa făcea
şi Panikovski când îl ameninţa o belea. Îşi luă mâna de la ochi şi văzu nişte capete
la nivelul cuşetei lui.
      — Dormi? Hm, da! spuse primul cap.
      — Spune-mi, te rog, dragul meu, i se adresă pe un ton amabil al doilea,
dumneata mi-ai mâncat găina? Aşa e? E corect?
      Reporterul fotografic Menşov continua să şadă cu amândouă mâinile vârâte
până la cot într-un sac negru, fotografic. Reîncărca de zor casetele.
      — Da, zise flegmatic Ostap. Eu am mâncat-o.
      — Foarte mulţumesc! explică pe neaşteptate Gargantua. Nu mai ştiam ce să
fac cu ea. Pe căldura asta putea să se strice. Nu-i aşa? Şi ar fi fost păcat s-o arunc!
E corect?
      — Bineînţeles, zise Ostap rezervat. Mă bucur foarte mult că am putut să-ţi fac
acest mic serviciu.
      — De la ce ziar eşti dumneata? îl întrebă reporterul fotografic, continuând să
scotocească în sac cu un zâmbet galeş. Nu te-ai urcat la Moscova...
      — Văd că eşti fotograf, zise Ostap, eschivându-se de la un răspuns direct. Am
cunoscut în provincie un fotograf care până şi conservele le deschidea la lumină
roşie, de teamă ca altfel să nu se strice.
      Menşov râse. Spiritul noului pasager îi plăcuse. Şi în dimineaţa aceea nimeni
nu mai puse marelui maestru întrebări delicate. Marele maestru sări jos din cuşetă
şi, trecându-şi palma peste obrajii pe care în trei zile îi crescuse o barbă de tâlhar,
se uită întrebător la bunul Gargantua. Foiletonistul versificator îşi desfăcu valiza,
scoase aparatul de ras şi i-l dădu lui Ostap, explicându-i îndelung ceva, cu gestul
de a ciuguli dintr-un sac cu fâneaţă şi cerând, în fiecare clipă, să i se confirme că e
aşa cum zice el.
      În timp ce Ostap se bărbierea, se spăla şi-şi curăţa hainele, Menşov, încins cu
curelele fotografice, răspândi prin tot vagonul vestea că în compartimentul lor
călătoreşte un nou corespondent din provincie, care a luat avionul ca să poată
prinde trenul şi l-a ajuns azi noapte când, se vede, mort de foame, a mâncat găina
lui Gargantua. Povestea cu găina stârni mare animaţie. Aproape toţi corespondenţii
îşi luaseră de acasă mâncare pentru drum: pesmeciori, chiftele, franzele, ouă
răscoapte. Şi nimeni nu consuma această mâncare. Toţi preferau să mănânce în
vagonul-restaurant.
      Aşa că Bender nu apucă să-şi termine toaleta, şi se trezi în compartiment cu
un scriitor gras, îmbrăcat într-o hăinuţă de diftină, din acelea pentru copii, care îi
puse în faţă, pe măsuţă, 12 ouă răscoapte, spunându-i:
      — Uite, ai ouă. Mănâncă. Din moment ce sunt ouă, trebuie să le mănânce
cineva, nu?
      Apoi, scriitorul se uită pe fereastră, privi stepa plină de negi şi adăugă cu
amărăciune:
      — Pustiul este o absurditate. Dar există. Şi dacă există, e un lucru de care
trebuie să ţinem seamă.
      Era filozof. După ce primi mulţumirile lui Ostap, scriitorul salută din cap şi
plecă în compartimentul său, să-şi termine schiţa. Om cu tabiet, hotărâse să scrie
în fiecare zi câte o schiţă. Şi se executa cu sârguinţa unui elev premiant. Îl
îndemna, pesemne, gândul că, de vreme ce hârtia există, cineva trebuie să scrie pe
ea.
      Exemplul filozofului fu urmat şi de alţi pasageri. Navroţki aduse un borcan cu
ardei umpluţi, Lavuazian nişte chiftele pe care se lipiseră câteva rânduri de ziar,
Sapeghin, o scrumbie şi pesmeciori, iar Dnestrov, un pahar cu marmeladă de mere.
Mai veniră şi alţii, dar Ostap nu mai primi nimic.
      — Nu mai pot, nu mai pot, dragii mei prieteni, spunea el. E destul să faci
unuia un serviciu, ca să nu mai scapi de toţi ceilalţi.
      Corespondenţii îi plăcuseră foarte mult. Ostap era gata să lase să i se moaie
inima, dar mâncase atâta, încât nu mai era în stare de nici un sentiment. Se căţără
cu greu pe bancheta lui şi dormi aproape toată ziua.
      Începuse a treia zi de călătorie. În aşteptarea evenimentelor, trenul special se
plictisea. Până la magistrală mai era încă mult, nu se întâmplase nimic demn de
semnalat, totuşi corespondenţii din Moscova, care se topeau de pe urma acestei
inactivităţi silite, îşi aruncau unul altuia pe furiş priviri suspicioase.
      "N-o fi aflat oare cineva ceva şi o fi trimis o telegramă fulger la redacţia unde
lucrează?"
      În cele din urmă, Lavuazian nu se mai putu stăpâni şi trimise următoarea
telegramă:

     "Trecut Orenburg stop coşurile locomotivei scot trâmbe de fum stop dispoziţia
bună stop delegaţii discută în vagoane numai magistrala ferată răsărit stop
trimiteţi fulger instrucţiuni marea aral lavuazian."

     Secretul fu aflat repede şi la gara următoare se făcu coadă la ghişeul de
expediere a telegramelor. Toţi expediară depeşe relatând dispoziţia bună din tren şi
atmosfera de fum de la locomotivă.
     Pentru străini, se deschise un câmp larg de activitate imediat după Orenburg,
când văzură prima cămilă, prima iurtă şi primul kazah cu căciula aceea de blană,
ţuguiată, şi cu un bici în mână. Într-o haltă unde trenul opri întâmplător, cel puţin
douăzeci de aparate fotografice fură aţintite spre botul unei cămile. Începea
exotismul: corăbiile deşertului, fiii iubitori de libertate ai stepei şi tot restul
decorului romantic.
     Americanca, descendentă a unei vechi familii, cobori din vagon purtând
ochelari mari de soare. Se apăra de razele soarelui şi cu o umbreluţă verde. Şi chiar
aşa, cu ochelarii şi umbreluţa, îi făcu mai multe poze un american cărunt care avea
un aparat manual de filmat "Aimo". Mai întâi, aceasta se aşeză alături de cămilă,
apoi în faţa ei şi în sfârşit pe ea, vârâtă între cocoaşele despre care povestea cu
atâta căldură însoţitorul vagonului. Heinrich, mic şi rău, se foia prin mulţime şi
spunea tuturor:
      — Aveţi grijă de ea, te pomeneşti că rămâne din întâmplare aici, în gară, şi iar
o să apară ştiri senzaţionale în presa americană: O corespondentă curajoasă în
ghearele unei cămile înnebunite.
      Diplomatul japonez stătea la doi paşi de un kazah. Se uitau unul la altul, fără
să-şi spună nimic. Aveau feţe absolut la fel, cam turtite, cu mustăţi aspre, o piele
galbenă, parcă lăcuită şi ochi înguşti, cu pleoapele umflate. I-ai fi luat drept
gemeni, dacă japonezul n-ar fi purtat un costum gri lucrat la Londra, iar kazahul —
o şubă de oaie şi un brâu de stambă, şi dacă kazahul n-ar fi început să citească
abia de un an, iar japonezul n-ar fi avut două diplome universitare — una de la
Tokio şi alta de la Paris —, luate cu douăzeci de ani în urmă. Diplomatul se dădu cu
un pas înapoi, fixă ochii în vizor şi apăsă pe declanşator. Kazahul râse, se urcă pe
căluţul său lăţos şi plecă în stepă.
      În gara următoare, în romantica odisee a trenului special se iviră elemente noi.
În spatele clădirii gării se aflau nişte butoaie cilindrice, roşii, pentru carburanţi, şi
se zărea o clădire nouă, de lemn, vopsită în galben, prin faţa căreia treceau coloane
de tractoare care-şi înfigeau adânc şenilele în pământ. Pe o stivă de traverse stătea
o tânără tractoristă în pantaloni negri de lucru şi pâslari. Corespondenţii sovietici
îşi luară aici revanşa. Cu aparatele fotografice la ochi, ei se apropiară de fată. În
fruntea tuturor păşea Menşov. El ţinea în dinţi o casetă de aluminiu şi aducea prin
mişcările sale cu un ostaş care îşi schimbă locul în lanţul de trăgători. Dar de unde
cămila se fotografiase pe deplin conştientă de dreptul ei la celebritate, tractorista se
dovedi a fi mai modestă. La vreo cinci fotografii rezistă calmă, dar apoi roşi şi plecă.
Fotografii trecură la tractoare. În treacăt fie zis, la orizont, în spatele maşinilor, se
zărea şi un şir de cămile. Tractoarele şi cămilele se încadrau perfect într-o fotografie
ce-ar fi putut purta ca titlu Vechi şi nou, sau Care pe care?
      Ostap se trezi pe la apusul soarelui. Trenul continua să alerge în pustiu. Pe
culoar se plimba Lavuazian, îndemnându-şi tovarăşii să scoată un ziar special al
trenului. Îi găsise chiar şi titlul: Cu toată viteza.
      — Ce titlu e şi ăsta?! zise Ostap. Uite, eu am văzut gazeta de perete a unei
echipe de pompieri care se chema Nu te juca cu focul. Asta înseamnă să atingi chiar
fondul problemei.
      — Eşti un profesionist al condeiului! strigă Lavuazian. Mărturiseşte că ţi-e pur
şi simplu lene să scrii pentru un organ al publicului din tren. Marele maestru nu
nega că este un profesionist al condeiului. La nevoie, ar fi declarat, fără să stea pe
clipă pe gânduri, şi care e organul de presă pe care îl reprezintă în acest tren:
Gazeta Cernomorskului. Dar nu era obligat s-o facă, deoarece trenul, fiind special,
nu exista pericolul să vină vreunul din acei controlori încruntaţi, înarmaţi cu cleşti
de nichel. Lavuazian, între timp, se instalase cu maşina de scris în vagonul
udarnicilor, unde propunerea sa stârni larmă. Bătrânul de la Trehgorka se apucă
să scrie cu un creion chimic o notiţă despre necesitatea de a se organiza în tren o
seară pentru schimb de experienţă şi lecturi literare; se începu căutarea unui
caricaturist, iar Navroţki fu mobilizat să facă o anchetă printre delegaţi, care dintre
întreprinderile lor îndeplinise mai bine planul de producţie şi financiar.
      Seara, în compartimentul lui Gargantua, Menşov, Uhudşanski şi Bender, se
adunase o mulţime de pasageri din lumea gazetărească. Şedeau înghesuiţi câte
şase pe o banchetă. De sus, atârnau capete şi picioare. Noaptea rece îi răcorise pe
ziarişti, care suferiseră toată ziua de căldură, iar ţăcănitul monoton al roţilor, care
nu se mai potolea de trei zile, predispunea la prietenie. Se vorbea despre
magistrală, se depănau amintiri despre redactorii şi secretarii de redacţie, se
povesteau greşelile caraghioase apărute în ziare şi toţi în cor îl şicanau pe
Uhudşanski, reproşându-i că nu are stofă de ziarist. Uhudşanski ridica sus capul
şi răspundea cu un aer superior:
      — Pălăvrăgiţi? Hm, da!
      În toiul veseliei apăru domnul Heinrich.
      — Daţi-i voie să intre unui mercenar al capitalului, spuse el cu dezinvoltură.
      Heinrich se instală pe genunchii scriitorului cel gras, care suspină şi îşi zise cu
stoicism: "Din moment ce am genunchi, fireşte că trebuie să şadă cineva pe ei...
uite că şade şi ăsta".
      — Ei, cum mai merge cu construirea socialismului? întrebă sfidător
reprezentantul ziarului liber-cugetător.
      Nu se ştie cum, prin ce întâmplare, ziariştii sovietici se purtau cu toţi străinii
din tren politicos, adresându-li-se cu: Mister, Herr sau Signor, dar
corespondentului gazetei liber-cugetătoare îi spuneau, pur şi simplu, Heinrich, îl
socoteau palavragiu şi nu-l luau în serios. De aceea, la această întrebare directă,
Palamidov îi răspunse:
      — Degeaba te agiţi, Heinrich! Ştiu că acuşi ai să începi iar să înjuri Puterea
sovietică, ceea ce e plicticos şi absolut neinteresant. Şi apoi, noi putem auzi astea şi
de la o bătrânică răutăcioasă care stă la coadă.
      — Nu, cu totul altceva, spuse Heinrich. Vreau să vă spun povestea biblică
despre Adam şi Eva. Îmi daţi voie?
      — Ascultă, Heinrich, cum de vorbeşti aşa de bine ruseşte? întrebă Sapeghin.
      — Am învăţat la Odesa, în 1918, când, împreună cu armata generalului von
Belz, am ocupat acest minunat oraş. Eram pe atunci locotenent. Bineînţeles că aţi
auzit de von Belz?
      — Nu numai că am auzit, spuse Palamidov, dar l-am şi văzut. von Belz al
dumitale zăcea în cabinetul său aurit din palatul comandamentului regiunii
militare Odesa, cu capul străpuns de un glonţ. Se împuşcase auzind că în patria
dumneavoastră a izbucnit revoluţia.
      Când auzi cuvântul "revoluţie", domnul Heinrich zâmbi oficial şi spuse:
      — Generalul a fost credincios jurământului depus.
      — Dar dumneata de ce nu te-ai împuşcat, Heinrich? întrebă cineva aşezat în
cuşeta de sus. Dumneata nu depuseseşi jurământul?
      — Ei, vreţi să ascultaţi povestea biblică? întrebă enervat reprezentantul
ziarului liber-cugetător.
      Dar confraţii îl mai torturară câtva timp cu întrebări în legătură cu jurământul
şi, numai când se supără de-a binelea şi era gata-gata să plece, acceptară să
asculte povestea.

     POVESTEA DOMNUL HEINRICH DESPRE ADAM ŞI EVA

      — A fost odată, domnilor, la Moscova, un tânăr comsomolist. Îl chema Adam.
Şi, în acelaşi oraş, trăia o fată tânără, comsomolistă şi ea — Eva. Şi aceşti tineri
s-au dus într-o zi să se plimbe în raiul Moscovei, în parcul de cultură şi odihnă. Nu
ştiu despre ce au stat de vorbă acolo. La noi, de obicei, tinerii vorbesc despre
dragoste. Dar Adam şi Eva ai voştri erau marxişti, şi vorbeau, poate, despre
revoluţia mondială. În tot cazul, fapt este că plimbându-se prin fosta grădină
"Neskucinâi", s-au aşezat pe iarbă, sub un copac. Nu ştiu ce fel de copac era. Poate
că era pomul cunoaşterii binelui şi a răului. Dar, după cum ştiţi şi dumneavoastră,
marxiştii nu admit misticismul. Aşa că, după toate probabilităţile, lor li s-o fi părut
că e un simplu sorb. Continuând să stea de vorbă sub copac, Eva rupse o creangă
şi o dărui lui Adam. Dar tocmai în clipa aceea apăru un om pe care tinerii marxişti
lipsiţi de imaginaţie îl luară drept paznic al grădinii. Or, el, după toate
probabilităţile, era un înger cu spada de foc. Înjurând şi bombănind, îngerul îi duse
pe Adam şi Eva la biroul administraţiei, ca să li se întocmească un proces-verbal
pentru stricăciunile aduse grădinii. Acest neînsemnat fapt cotidian i-a distras pe
tineri de la politica înaltă şi Adam a văzut că are în faţa lui o gingaşă Evă, iar Eva a
băgat de seamă că are în faţa ei un viril Adam. Şi tinerii se îndrăgostiră unul de
altul. După trei ani, aveau deja doi fii.
      La acest punct, domnul Heinrich tăcu pe neaşteptate, vârându-şi în mâneci
manşetele moi, cu dungi.
      — Ei şi? întrebă Lavuazian.
      — Nimic. Important este, spuse mândru Heinrich, că pe unul din fii îl cheamă
Cain, iar pe celălalt Abel şi că, după un anumit interval de timp, Cain îl va ucide pe
Abel. Abraham îi va da naştere lui Isaac, Isaac îi va da naştere lui Iacob şi, în
general, toată povestea biblică se va repeta de la început şi nici un fel de marxism
nu va putea să împiedice lucrul acesta. Totul se repetă. Vom avea din nou potopul,
din nou pe Noe cu cei trei fii ai săi, şi din nou Ham îl va supăra pe Noe, şi vom avea
şi turnul Babei, care nu va putea fi niciodată terminat, domnilor. Şi aşa mai
departe. Nimic nou nu se va întâmpla sub soare. Aşa că zadarnic v-aţi frământat
pentru o viaţă nouă.
      Şi Heinrich se aşeză satisfăcut, lăsându-se pe spate, şi strivindu-l cu spinarea
lui îngustă, ca de scrumbie, pe scriitorul cel gras şi blajin.
      — Toate acestea ar fi foarte bune, zise Palamidov, dacă ar fi susţinute cu
dovezi. Dar dumneata nu poţi să dovedeşti nimic. Vrei pur şi simplu să fie aşa. Nu
putem să-ţi interzicem să crezi în minuni. N-ai decât să crezi, să te rogi,
      — Dar voi aveţi dovezi că o să fie altfel? întrebă reprezentantul ziarului
liber-cugetător.
      — Avem, răspunse Palamidov. Una dintre ele o vei vedea poimâine, în punctul
unde se întâlnesc cele două linii ale magistralei.
      — Of, iar începe! bombăni Heinrich. Construcţie! Uzine! Plan cincinal! Ce-mi
tot băgaţi în ochi fierul vostru? Important e spiritul! Totul se va repeta! Vom avea
din nou un război de treizeci de ani, şi un război de o sută de ani, şi iar vor fi arşi de
vii oamenii care vor îndrăzni să spună că pământul este rotund. Şi iar bietul Iacob
va fi înşelat şi pus să muncească şapte ani fără plată, pentru ca apoi să i se bage pe
gât nevastă, pe Lia cea urâtă şi mioapă, în locul Raşelei, cea cu piept frumos. Totul,
totul se va repeta. Şi jidovul rătăcitor va continua ca şi înainte să rătăcească pe
pământ...
      — Jidovul rătăcitor nu va mai cutreiera niciodată pământul! spuse deodată
marele maestru, uitându-se cu o privire veselă la cei prezenţi.
      — Şi asta poţi să mi-o dovedeşti în decurs de două zile? urlă Heinrich.
      — Chiar acum, răspunse amabil Ostap. Dacă adunarea îmi permite, vă voi
povesti ce s-a întâmplat cu aşa-numitul jidov rătăcitor.
      Adunarea îngădui cu plăcere. Şi cu toţii se arătară gata să asculte povestea
noului pasager, iar Uhudşanski zise chiar: "Povesteşti? Hm, da!"
      După care marele maestru începu.

     POVESTEA LUI OSTAP BENDER DESPRE JIDOVUL RĂTĂCITOR
     — Nu vă voi mai reaminti povestea lungă şi plicticoasă a jidovului rătăcitor. Vă
voi spune numai că, timp de aproape două mii de ani, acest bătrân infam a colindat
lumea întreagă, fără să se înscrie în registrele hotelurilor şi plictisind cetăţenii cu
plângerile sale împotriva tarifelor mari de cale ferată, care-l sileau să meargă pe jos.
A fost văzut în nenumărate rânduri. A asistat la şedinţa istorică la care Columb n-a
izbutit până la urmă să justifice sumele luate ca avans pentru descoperirea
Americii. Pe când era încă tânăr de tot, a văzut Roma arzând. Vreo sută cincizeci de
ani a trăit în India uimindu-i la extrem pe yoghini prin vitalitatea şi prin firea sa
cârcotaşă. Într-un cuvânt, bătrânul ar fi putut să povestească multe lucruri
interesante, dacă la sfârşitul fiecărui secol şi-ar fi scris memoriile. Dar jidovul
rătăcitor nu ştia carte şi, în afară de asta, avea şi o memorie cam şubredă.
     Nu demult, bătrânul a stat în minunatul oraş Rio de Janeiro, unde sorbea
băuturi răcoritoare, se uita la transoceanice şi se plimba pe sub palmieri, în
pantaloni albi. Pantalonii şi-i cumpărase de ocazie cu vreo opt sute de ani în urmă,
în Palestina, de la un cavaler care eliberase mormântul Domnului, şi erau aproape
noi. Deodată, bătrânul a simţit un neastâmpăr. I s-a făcut poftă să plece în Rusia,
pe Nipru. Fusese pretutindeni: pe Rin, pe Gange, pe Mississippi, pe Iantzâ, pe Niger
şi pe Volga. Numai pe Nipru nu fusese. Şi vedeţi dumneavoastră, i s-a făcut omului
poftă să arunce o privire şi asupra acestui fluviu larg.
     Exact în 1919, jidovul rătăcitor, purtând tot pantalonii lui de cavaler, a trecut
clandestin graniţa românească. Nu mai e nevoie să vă spun că, la burtă, ascundea
opt perechi de ciorapi de mătase şi un flacon cu parfum parizian, pe care o doamnă
din Chişinău îl rugase să le dea unor rade ale ei din Kiev. Pe vremea aceea agitată
transportul de contrabandă, la burtă, se numea "a purta compresă". Bătrânul fu
repede învăţat la Chişinău cum se face treaba asta. Jidovul rătăcitor şi-a îndeplinit
misiunea şi, într-o bună zi, stând pe malul Niprului, cu barba-i verzuie şi
neîngrijită atârnând până la pământ, s-a apropiat de el un om cu vipuşti galbene şi
albastre şi cu epoleţi ai armatei lui Petliura şi l-a întrebat aspra:
     — Eşti jidov?
     — Jidov, a răspuns bătrânul.
     — Atunci, hai cu mine, l-a poftit omul cu vipuşti. Şi l-a dus la ataman.
     — Am prins un jidov, i-a raportat el, împingându-l pe bătrân înainte, cu
genunchii.
     — Eşti jidov? l-a întrebat atamanul amuzat de descoperire.
     — Jidov, i-a răspuns rătăcitorul.
     — Atunci, ia puneţi-l la zid, a spus drăguţ atamanul.
     — Da' bine, eu sunt rătăcitor! a strigat bătrânul.
     De două mii de ani aştepta nerăbdător să moară, şi acum îl apucase deodată
pofta să trăiască.
     — Gura, jidov parşiv! a strigat încântat atamanul buzat. Tăiaţi-l cu săbiile,
băieţi!
     Şi jidovul rătăcitor a încetat să mai existe.
     — Asta-i tot, încheie Ostap.
     — Cred, domnule Heinrich, că, în calitate de fost locotenent al armatei
austriece, ştii obiceiurile prietenilor dumitale din armata lui Petliura? întrebă
Palamidov.
     Heinrich nu răspunse nimic şi plecă imediat. La început, toată lumea crezu că
s-a supărat, dar a doua zi se află că, din vagonul sovietic, corespondentul ziarului
liber-cugetător s-a dus direct la mister Hiram Burman, căruia i-a vândut povestea
jidovului rătăcitor cu patruzeci de dolari. Şi chiar din prima gară, Hiram transmise
telegrafic ziarului său povestea lui Ostap Bender.

CAPITOLUL XXVIII
VALUL DE SUDOARE AL INSPIRAŢIEI

      În a patra dimineaţă de drum, trenul luă direcţia spre răsărit. Mergând pe
lângă şiruri de munţi înzăpeziţi — primele culmi ale lanţului Himalaya —, făcând
să duduie diferitele construcţii artificiale (podeţe, ţevi pentru scurgerea apelor de
primăvară etc.) pe care le traversa, şi aruncând o umbră tremurătoare asupra
pâraielor ce şipoteau la picioarele lui, trenul special trecu pe lângă un orăşel
străjuit de plopi şi se învârti multă vreme pe lângă pereţii abrupţi de piatră ai unui
munte mare, acoperit cu zăpadă. Nefiind în stare să străbată dintr-o dată
trecătoarea, trenul special se apropia de munte când dinspre dreapta, când dinspre
stânga, o cotea din nou înapoi, gâfâia, se întorcea iar, se freca de munte cu
şoldurile lui de un verzui prăfuit, făcea tot felul de şiretlicuri până când, în cele din
urmă, se avântă spre libertate. Mai mişcă din roţi cu osârdie şi, în sfârşit, opri
voiniceşte în ultima gară dinainte de punctul de plecare al magistralei.
      O locomotivă de culoarea ierbii fragede se odihnea scăldată în razele unui
soare uimitor, pe fondul unor munţi de aluminiu. Era darul muncitorilor din gări
pentru noua cale ferată.
      Vreme destul de îndelungată, lucrurile nu au prea mers cum trebuie, la noi, în
ceea ce priveşte darurile pentru diferite solemnităţi şi aniversări. De obicei, se
dăruia sau un model de locomotivă, mic cât o pisică, sau, dimpotrivă, se oferea o
daltă care depăşea în dimensiuni un stâlp de telegraf. Această transformare
obositoare a obiectelor mici în mari şi viceversa răpea şi multă vreme şi bani.
Locomotivele avortone se acopereau cu praf în dulapurile din birouri, iar dalta
titanică, ce era transportată pe două platforme, ruginea de florile mărului în curtea
instituţiei sărbătorite.
      Dar locomotiva O.V., scoasă prin meritele udarnicilor din reparaţiile capitale,
avea o mărime absolut normală şi se pare că şi dalta folosită, fără îndoială, la
repararea ei fusese, de asemenea, de dimensiuni obişnuite. Darul acesta frumos fu
imediat înhămat la un tren şi "oiţa" (cum obişnuiau să denumească feroviarii
locomotivele din seria O.V.), purtând în faţă o pancartă cu inscripţia "Să unim
liniile" se îndrepta spre gara Gornaia, capătul sudic al noii căi ferate.
      Exact cu doi ani în urmă, se întinsese aici, pe pământ, prima şină de un negru
albăstrui, fabricată de o uzină din Ural. De atunci, din laminoarele uzinei au
început să iasă fără încetare benzile de foc ale şinelor. Calea ferată solicita un
număr tot mai mare. Echipele de montaj, care mergeau una în întâmpinarea
celeilalte, organizară o întrecere şi adoptară un asemenea ritm, încât îi puse la grea
încercare pe toţi furnizorii de materiale.
      Seara aceea din gara Gornaia, iluminată cu rachete roz şi verzi, fu atât de
frumoasă, încât de-ar fi existat bătrâni prin partea locului, ar fi zis, fără îndoială, că
nu-şi mai aduc aminte să fi apucat o asemenea seară. Din fericire, la Gornaia nu
existau localnici în vârstă. Ba mai mult încă, în 1928 nu numai că nu existau
localnici în vârstă, dar nu existau nici case, nici gară, nici şine, nici acel arc de
triumf făcut din lemn şi acoperit cu lozinci şi steaguri, în apropierea căruia se
oprise trenul special.
      În timp ce mitingul se desfăşura la lumina unor felinare cu gaz şi toată
populaţia se înghesuise lângă tribună, reporterul fotografic Menşov, echipat cu
două aparate, un trepied şi un dispozitiv pentru aprins magneziul, se învârtea în
jurul arcului de triumf. Arcul i se părea admirabil reporterului şi, în plus, foarte
fotogenic dar, din păcate, trenul staţiona la vreo douăzeci de paşi de arc şi, dacă ar
fi luat în prim plan arcul, ar fi ieşit trenul prea mic, iar dacă ar fi luat în prim plan
trenul, ar fi ieşit arcul prea mic. Într-o astfel de situaţie, Mahomed se ducea el
însuşi la munte, dându-şi prea bine seama că muntele n-o să vină la el. Dar
Menşov făcu un lucru care i se păru şi mai simplu. Ceru ca trenul să fie tras sub
arcul de triumf, cu tonul cu care rogi pe cineva în tramvai să se dea mai încolo. În
afară de asta, stărui ca din coşul locomotivei să iasă un abur gros şi alb. Apoi mai
pretinse ca mecanicul să privească vultureşte, de la ferestruica lui, în zare, cu
palma streaşină la ochi. Feroviarii se zăpăciră şi, crezând că asta face parte din
îndatoririle lor, îi satisfăcură rugămintea. Trenul fu tras, cu tot duruitul de rigoare,
sub arc, din coş ţâşni aburul cerat, iar mecanicul, scoţând capul pe ferestruică, luă
o mutră fioroasă. Menşov aprinse atunci magneziul în atât de mare cantitate, încât
pământul se cutremură şi câinii începură să latre pe o rază de o sută de kilometri.
După ce isprăvi de fotografiat, reporterul mulţumi pe un ton rece personalului
feroviar şi se retrase repede în compartimentul său.
      Noaptea târziu, trenul special se angajă, în sfârşit, pe magistrală. Când lumea
din tren adormea, ieşi pe culoar fotograful Menşov care, fără să se adreseze cuiva
anume, spuse îndurerat:
      — Ciudată întâmplare! Am fotografiat blestematul ăla de arc cu o casetă goală!
Aşa că n-o să iasă nimic.
      — Nu-i nici o nenorocire, îi răspunse compătimitor Lavuazian. E foarte
simplu. Roagă-l pe mecanic şi o s-o ia imediat îndărăt. În trei ore, cel mult, ai să fii
iar la Gomaia şi o să iei poza din nou. Solemnitatea inaugurării putem s-o amânăm
cu o zi.
      — Pe dracu' mai pot fotografia acum! spuse trist reporterul fotografic. Mi s-a
terminat tot magneziul, altfel, fireşte că-i ceream să ne întoarcem.
      Călătoria pe magistrală îi producea marelui maestru deosebită plăcere. Cu
fiecare ceas se apropia tot mai mult de Orăşelul de Montaj din Nord, unde se afla
Koreiko. Ostap îi găsea plăcuţi şi pe pasagerii trenului special. Erau oameni tineri,
veseli, fără scrântelile birocratice care-i caracterizau pe cunoscuţii lui de la
"Hercules". Ca fericirea să-i fie deplină, îi mai lipseau numai banii. Alimentele ce i
se dăruiseră le mâncase, iar pentru vagonul-restaurant avea nevoie de numerar. La
început, când noii lui prieteni îl trăgeau la masă, Ostap refuza, pretextând că n-are
poftă de mâncare, dar nu trecu mult şi îşi dădu seama că aşa nu se poate trăi.
Câtva timp îl urmări pe Uhudşanski, care-şi petrecea toată ziua la fereastră, pe
culoar, uitându-se la stâlpii de telegraf şi la păsările de pe sârme. Pe buzele lui
Uhudşanski plutea un uşor zâmbet satiric. El lăsa capul pe spate şi şoptea
păsărilor: "Zburaţi? Hm, de!" Ostap se arătă atât de curios, încât citi chiar şi
articolul lui Uhudşanski, Să îmbunătăţim activitatea comisiilor de prăvălie. După
asta, Ostap îl mai măsură o dată cu privirea, din cap până în picioare, pe ciudatul
ziarist, zâmbi cu răutate şi, simţind cunoscuta emoţie a vânătorului, se încuie în
compartiment.
      Ieşi de acolo abia după trei ceasuri, ţinând în mână o coală mare de hârtie,
liniată ca un borderou.
      — Scrii? îl întrebă indiferent Uhudşanski.
      — Special pentru dumneata, îi răspunse marele maestru. Am observat că eşti
tot timpul frământat de chinurile creaţiei. Desigur, e foarte greu să scrii. Ca vechi
editorialist şi confrate al dumitale întru condei, îţi pot confirma acest lucru. Dar eu
am inventat ceva care te scuteşte să mai aştepţi să te cuprindă valul de sudoare al
inspiraţiei. Poftim, citeşte.
      Şi Ostap îi întinse lui Uhudşanski o foaie de hârtie pe care scria:
    GLOSAR FESTIV
    CĂLĂUZĂ INDISPENSABILĂ PENTRU COMPUNEREA
    DE ARTICOLE COMEMORATIVE,
    FOILETOANE, ANIVERSĂRI, PRECUM ŞI DE POEZII OCAZIONALE, ODE ŞI
EPITALAMURI

   PARTEA I. DICŢIONAR

   SUBSTANTIVE
   1. Urale
   2. Oamenii muncii
   3. Zorile, zările
   4. Viata
   5. Farul
   6. Vină-Greşeli
   7. Drapel (stindard)
   8.Baal
   9. Moloh
   10. Sluga
   11. Ceas
   12. Duşman
   13. Pas
   14. Val
   15. Nisipuri
   16. Gheară
   17. Zmeu
   18. Inimă
   19. Trecut

   ADJECTIVE

   1.   Imperialist
   2.   Capitalist
   3.   Istoric
   4.   Ultimul
   5.   Industrial
   6.   Oţelit
   7.   Întărit


   VERBE

   1.   A   stârni praf
   2.   A   scurma
   3.   A   scoate la iveală
   4.   A   roşi
   5.   A   te înălţa
   6.   A   împlini
   7.   A   cânta
   8.   A   defăima
     9. A scrâşni
     10. A ameninţa

     EPITETE ARTISTICE

     1. Veninos
     2. Colţos


     ALTE PĂRŢI DE CUVÎNT

     1.   Al nouălea
     2.   Al doisprezecelea
     3.   N-au decât!
     4.   Nu-i nimic!
     5.   Înainte!

     (interjecţii, prepoziţii, conjuncţii, virgule, puncte de suspensie, semne de
exclamaţie, ghilimele etc).
     Nota bene. Virgulele se pun înainte de "după", "ca" şi "cum". Punctele de
suspensie, semnele de exclamaţie şi ghilimelele se pun oriunde e posibil.

     PARTEA A II-A. PARTEA DE CREAŢIE

     (se întocmeşte exclusiv din cuvinte luate din Partea I)

     & 1. ARTICOL DE FOND


     AL NOUĂLEA VAL
     Magistrala de Răsărit este un zmeu de fier care, scurmând cu gheara sa de oţel
nisipurile trecutului, împlineşte pasul istoriei, făcând să iasă din nou la iveală
scrâşnetul colţos al duşmanului defăimător, asupra căruia a şi început să se abată
al nouălea val, care ameninţă cu ceasul al doisprezecelea, ultimul ceas pentru
slugile Molohului imperialist, acest Baal capitalist, dar, în ciuda greşelilor, să
fluture şi totodată să se înalţe în văzduh stindardele roşii lângă farul
industrializării ce arde în uralele oamenilor muncii, care fac ca în sunetele lor să
răsară zorile unei vieţi noi: înainte!

     & 2. REPORTAJ-FOILETON ARTISTIC

     N-AUDE CÂT!...
     — Înainte!
     El arde în uralele oamenilor muncii...
     El face să răsară zorile unei vieţi noi...
     — Farul!
     — Industrializările!
     — N-au decât să fie unele greşeli. N-au decât. În schimb, cum flutură
stindardele roşii... Cum... Cum se înalţă... aceste stindarde! Aceste steaguri!...
     — Baalul capitalismului!... Molohul imperialismului!... N-au decât!
     Asupra slugilor a şi început să se abată:
      — Ultimul val!
      — Al nouălea ceas!
      — Al doisprezecelea Baal!
      N-au decât să defăimeze. N-au decât să scrâşnească. N-are decât să se arate
duşmanul veninos şi colţos!
      Se împlineşte pasul istoriei. Nisipurile trecutului sunt scurmate de gheara de
oţel.
      Ăsta-i zmeul "de fier"!
      Asta e:
      — Magistrala!
      — Din răsărit!
      "Cântă inimile"...


    & 3. POEZIE ARTISTICĂ

    A) AL TREISPREZECELEA BAAL
    Cântă inimile-n zvon luminos
    Tremură farul în rozaliul zării
    Tremure duşmanul cel veninos
    În faţa făcliei industrializării.
    Zmeul de fier înainte goneşte
    Scurmând cu-a istoriei gheară de zor
    Şi pe oamenii muncii îi îmboldeşte
    Vinile să la demaşte necruţător. Se apropie cel de pe urmă talaz
    Se înalţă şi vine al nouălea val,
    Şi îţi sună al doisprezecelea ceas
    Ţie, teribile Moloh-Baal!



    B) VARIANTA ORIENTALĂ
    Înfloreşte uriukul în zvon de vapori
    Tremură-un kişlak în kârmâzul din zori,
    Iar printre arâkuri şi printre cărări
    Se plimbă-un işak, un işak fără zări.

    ÎNFLORITURI ASIATICE

    1. Uriuk (caişi)
    2. Arik (canal)
    3. Işak (măgar)
    4. Plov (mâncare)
    5. Bai (om rău)
    6. Basmak (om rău)
    7. Şakal (animal)
    8. Kişlak (sat)
    9. Piala (cană)
    10. Medrese (seminar)
    11. Icigh (âncălţăminte)
    12. Şaitan (dracu)
     13. Arba (căruţă)
     14. Şaitan-arba (cale ferată din Asia centrală)
     15. Tu la mine nu înţelege — expresie
     16.Iavaş-iavaş — expresie


     ANEXĂ

      Cu ajutorul materialului din partea I şi aplicându-se metodele din partea a
II-a, se pot de asemenea compune: romane, nuvele, poeme în proză, povestiri,
schiţe din viaţa de toate zilele, reportaje artistice, cronici, epopei, piese, comentarii
politice, jocuri distractive, oratorii radiofonice etc.


     După ce Uhudşanski citi hârtia, ochii lui, înainte tulburi, se înviorară. El, care
nu scrisese în toată cariera lui decât dări de seamă pentru şedinţe, întrezări
perspectiva unor sclipitoare înălţimi stilistice.
     — Şi toată afacerea nu costă decât douăzeci şi cinci de tugrici, douăzeci şi
cinci de ruble mongole, spuse nerăbdător marele maestru, chinuit de foame.
     — N-am ruble mongole, răspunse redactorul organului sindical, fără să dea
din mână Glosarul festiv.
     Ostap se învoi să primească ruble obişnuite şi îl invită cu el, în
vagonul-restaurant pe Gargantua, căruia îi spunea deja "naş şi binefăcător". În
vagonul-restaurant, i se servi o carafă cu votcă care sclipea a gheaţă de mercur, o
salată şi o pârjoală, mare şi grea ca o potcoavă. După votcă, care îi dădu o uşoară
ameţeală, marele maestru comunică misterios cumanului şi binefăcătorului său că
speră să găsească în Orăşelul de Montaj din Nord un om care-i datorează o mică
sumă de bani. Dacă dă peste el, îi va invita pe corespondenţi la un chef. La care,
Gargantua răspunse printr-un discurs lung şi elocvent, din care, ca de obicei, nu
se putu înţelege nici un cuvânt. Ostap îl chemă pe bufetier, îl întrebă dacă are
şampanie, câte sticle anume, ce delicatese mai are şi în ce cantităţi, fiindcă doreşte
să ofere, peste vreo două zile, un banchet confraţilor săi întru condei. Bufetierul
declară că va face tot ce se poate.
     — Aşa cum cer legile ospitalităţii, adăugă el, nu se ştie de ce. Pe măsură ce
trenul se apropia de locul unde liniile trebuiau
     să se întâlnească, numărul nomazilor devenea tot mai mare. Purtând nişte
căciuli ce semănau cu pagodele chinezeşti, ei coborau de pe dealuri, de parcă ar fi
vrut să taie drumul trenului. Trenul special trecu cu huruitul său prin defileurile
stâncoase de porfir, traversă un pod nou, şi începu să ia în piept vestita trecătoare
Hrustalnâi. Faima i-o aduseseră constructorii magistralei, care efectuaseră toate
lucrările de dinamitare şi de montaj în trei luni, în loc de opt, cum prevedea planul.
     În tren, oamenii începură treptat să se simtă ca acasă. Străinii, care plecaseră
din Moscova cu gulere tari, făcute parcă din porţelanul din care se fac borcanele de
farmacie, cu cravate pretenţioase de mătase şi cu haine de stofă, începură să
renunţe, treptat, la ele. Căldura îi dădea gata. Primul îşi schimbă îmbrăcămintea
un american. Râzând ruşinat, el ieşi din vagonul său într-un echipament ciudat.
Purta nişte pantofi groşi, galbeni, ciorapi trei sferturi şi pantaloni golf, ochelari cu
ramă de baga şi o cămaşă rusească brodată cu cruciuliţe, de felul acelora care se
văd la colectorii de grâne. Şi cu cât se făcea mai cald, cu atât mai puţini străini
rămâneau credincioşi costumului european. Îşi făcură apariţia cămăşi de tot felul:
rubaşte, cămăşi cadrilate de apaş, cămăşi japoneze, ecoseze, fantezi, cămăşi
tolstoiene precum şi semitolstoiene etc. care, împreună cu sandalele de Odesa şi
tenişii, îi transfigurară complet pe reprezentanţii presei din lumea capitalistă. Ei
începură să semene uimitor cu nişte bătrâni funcţionari sovietici şi simţeai o
dorinţă nebună să-i întrebi ce au făcut înainte de 1917, dacă nu sunt birocraţi,
dacă nu sunt gură-cască şi cum stau dinspre partea rudelor.
     Harnica "oiţă", împodobită cu steaguri şi ghirlande, aduse trenul special în
gara Gremeaşci Kliuci, unde liniile urmau să se întâlnească. Operatorii
cinematografici făcură o lumină orbitoare, învăluindu-l în ea pe şeful construcţiei,
care sta şi se uita emoţionat la tren. În vagoane era întuneric. Toată lumea dormea.
Numai la vagonul ministerial ferestrele mari şi pătrate erau luminate. Uşa acestui
vagon se deschise de altfel repede şi, din el, un membru al Guvernului sări jos.
     Şeful construcţiei Magistralei de Răsărit făcu un pas înainte, duse mâna la
chipiu şi dădu raportul pe care îl aştepta întreaga ţară. Magistrala de Răsărit, care
unea în linie dreaptă Siberia cu Asia centrală, fusese terminată cu un an înainte de
termen.
     După ce această formalitate fu îndeplinită şi raportul dat a fost receptat, cei
doi bărbaţi, care nu mai erau tineri şi sentimentali, se îmbrăţişară.
     Toţi corespondenţii — atât cei sovietici cât şi cei străini —, inclusiv Lavuazian,
care nu mai avusese răbdare şi trimisese o telegramă despre fumul ce ieşea din
coşul locomotivei, plus fata canadiană, care alergase ca o nebună în zbor, de peste
ocean — toţi dormeau. Numai Palamidov alerga pe terasamentul proaspăt, căutând
ghişeul pentru telegrame. Spera că, dacă va trimite imediat o telegramă fulger, ea
va putea să apară în numărul din dimineaţa aceea. În sfârşit, găsi în pustiul
cufundat în întuneric căsuţa improvizată în grabă a oficiului telegrafic.

    "În strălucirea stelelor, scria el, furios pe creionul care mergea prea încet, dat
raportul terminarea magistralei stop asistat îmbrăţişarea istorică şeful construcţiei
membru Guvernului Palamidov."

    Redacţia publică prima parte a telegramei, dar îmbrăţişarea o scoase.
Redactorul-şef spuse că unui membru al Guvernului nu-i şade bine să se
îmbrăţişeze.

CAPITOLUL XXIX
GREMEAŞCI KLIUCI

     Soarele se ridică deasupra pustiului deluros la orele 5,02 minute, 46 secunde.
Ostap se sculă cu un minut mai târziu. Reporterul fotografic Menşov începuse să-şi
agaţe pe el genţile şi curelele. Şapca şi-o puse cu cozorocul la spate, ca să nu-l
împiedice să se uite în vizor. Îl aştepta o zi mare. Ostap spera şi el într-o zi mare şi,
fără să se spele măcar, se dădu jos din vagon, luând dosarul galben cu el.
     Trenurile cu oaspeţii veniţi din Moscova, Siberia şi Asia centrală formaseră
adevărate străzi şi ulicioare. Garniturile se apropiau din toate părţile de tribună,
locomotivele şuierau şi aburii albi făceau haltă pe pânza cu lunga lozincă:
"Magistrala de Răsărit, primul copil al planului cincinal."
     Toată lumea mai dormea încă şi vântul răcoros făcea să fluture steagurile de la
tribuna goală, când Ostap văzu zarea senină a acestei regiuni accidentate
întunecându-se deodată, din pricina unor nori de praf. De după dealuri răsăriră
din toate părţile căciuli ţuguiate. Mii de călăreţi, stând în şei de lemn şi mânându-şi
căluţii păroşi, se grăbeau să ajungă la săgeata de lemn, înfiptă în punctul unde se
stabilise, cu doi ani în urmă, că se vor întâlni cele două linii.
      Grupuri întregi de nomazi veneau spre locul joncţiunii. Capii de familie
mergeau călare; tot călare, bărbăteşte, soseau nevestele, iar copiii, câte trei, erau şi
ei pe căluţii lor. Nu lipseau nici măcar soacrele, care, rele, îşi mânau caii
credincioşi, izbindu-i cu tocurile în burtă. Grupurile de călăreţi alergau pe câmp cu
flamuri roşii, se ridicau în scări şi, întorşi pe jumătate în şa, priveau, curioşi,
minunile. Minunile erau multe: trenuri, şine, operatori cinematografici cu
înfăţişare voinicească, cantina din scânduri spaţiate, apărută subit pe un loc viran,
megafoane din care se auzea o voce fragedă repetând: "unu, doi, trei, patru, cinci,
şase", spre a verifica dacă instalaţia de radio e gata ş.a.m.d. Cele două Orăşele de
montaj, cele două întreprinderi de construcţie pe roţi, cu depozitele lor de
materiale, cu cantinele, birourile, băile şi locuinţele respective pentru muncitori,
stăteau una în faţa celeilalte, în dreptul tribunei, despărţite între ele numai cu
douăzeci de metri de traverse, pe care şinele încă nu fuseseră fixate. Pe acest
interval urma să se aşeze ultima şină şi să se bată ultimul crampon. În capul
Orăşelului din sud atârna o pancartă: "Arată ce poţi, nordule!" iar în capul
orăşelului din nord, alta: "Arată ce poţi, suduie!"
      Muncitorii din ambele orăşele se amestecaseră, formând o singură mulţime.
Se vedeau pentru întâia oară, deşi aflaseră unii despre alţii chiar de la începutul
construcţiei, când îi despărţeau 1 500 de kilometri de deşert, stânci, lacuri şi nuri.
Întrecerea în muncă grăbise întâlnirea între ei cu un an. În ultima lună, şinele erau
aşezate în ritm alert. Nordul şi sudul luptau, care pe care, să ajungă primul la
Gremeaşci Kliuci. Învinsese nordul. Acum, şefii ambelor echipe, unul — într-o
scurtă de culoarea grafitului, celălalt, într-o cămaşă albă, discutau prieteneşte
între ei, lângă săgeată. Pe faţa şefului nordului apărea din când în când, fără voia
lui, un zâmbet perfid. Nordistul se grăbea să-l alunge şi lăuda sudul, dar zâmbetul
său făcea să-i joace mustăţile decolorate de soare.
      Ostap alergă spre vagoanele Orăşelului nordic, dar nu găsi pe nimeni. Toţi se
strânseseră la tribuna în faţa căreia muzicanţii se şi aflau instalaţi. Frigându-şi
buzele de muştiucurile lor de metal încins, cântau o uvertură.
      Ziariştii sovietici ocupară aripa stângă a tribunei. Aplecat peste balustradă,
Lavuazin îl implora pe Menşov să-l fotografieze în exerciţiul funcţiunii. Dar lui
Menşov nu-i ardea de el. El îi fotografia pe udamicii de la calea ferată în grupuri şi
separat, punându-i pe cei ce bătuseră crampoanele să ridice ciocanele, iar pe
săpători, să se sprijine în lopeţi. În aripa dreaptă, luară loc străinii. La intrarea în
tribună, ostaşi ai Armatei Roşii controlau invitaţiile. Ostap nu avea invitaţie. Şeful
trenului le eliberase pe baza unei liste pe care O. Bender, reprezentantul Gazetei
Cernomorskului, nu figura. Zadarnic îi făcea Gargantua semne să vină sus,
strigând: "Nu-i aşa? E corect?" Ostap clătina negativ din cap şi era cu ochii
nedezlipiţi de tribuna unde şedeau înghesuiţi eroii şi oaspeţii.
      În chiar rândul întâi şedea liniştit normatorul Alexandr Koreiko, din Orăşelul
de Montaj din Nord. Spre a se feri de soare, îşi pusese pe cap un tricorn făcut
dintr-un ziar. Când se plecă puţin, ca să-l poată auzi mai bine pe primul orator,
care-şi croia drum spre microfon, Ostap, cu mâinile pâlnie la gură, strigă:
      — Alexandr Ivanovici!
      Koreiko se uită în jos şi se ridică în picioare. Muzicanţii intonară
Internaţionala, dar bogatul normator asculta imnul cu capul în altă parte. Silueta
marelui maestru, care alerga pe terenul curăţat pentru aşezarea ultimelor şine, îi
răpise dintr-o dată toată liniştea sufletească. Privi peste capetele mulţimii,
gândindu-se unde să fugă. Dar în jur era deşertul.
      Cincisprezece mii de călăreţi alergau fără astâmpăr, neîncetat, înainte şi
înapoi, trecând de zeci de ori vadul pârâului rece şi abia când începu mitingul se
aliniară în spatele tribunei. Iar unii, sfioşi şi mândri, colindară toată ziua pe
vârfurile dealurilor, neputându-se hotărî să se apropie de mitingul ce fremăta
zgomotos.
      Constructorii magistralei îşi sărbătoreau victoria zgomotos, veseli, cu vuiete şi
muzică, săltându-i în braţe pe favoriţii şi eroii lor. Pe traverse fură întinse, cu tot
zăngănitul de rigoare, şinele, într-un minut fură potrivite pe locul destinat, şi
muncitorii montori, care bătuseră până atunci milioane de crampoane, cedară
ultimele lovituri conducătorilor lor.
      — Potrivit legilor ospitalităţii, zise bufetierul, care şedea cu bucătarii pe
acoperişul vagonului-restaurant.
      Un inginer decorat cu Ordinul Drapelul Roşu îşi dădu pălăria mare de fetru pe
ceafă, apucă ciocanul de mânerul lui lung şi, făcând o mutră nenorocită, izbi cu el,
nimerind în pământ. Această izbitură fu urmată de râsul prietenos al muncitorilor,
printre care erau viteji care fixau cramponul în şină dintr-o singură lovitură.
Totuşi, loviturile seci, în pământ, începură să alterneze cu altele, tunătoare, fapt ce
dovedea că ciocanul mai vine uneori în contact şi cu cramponul. Băteau cu
ciocanele şi şefii nordului şi cei ai sudului, şi diverşi oaspeţi, şi secretarul
comitetului de ţinut şi membri ai Guvernului. Cel din urmă crampon îl bătu în
traversă, în vreo jumătate de oră, directorul construcţiei.
      Apoi începură discursurile care erau rostite de câte două ori: o dată în kazahă,
o dată în ruseşte.
      — Tovarăşi, spuse încet un muncitor udarnic, căutând să nu se uite la
Ordinul Drapelului Roşu, care-i fusese prins cu câteva clipe înainte de cămaşă, ce
s-a făcut, s-a făcut, şi nu e cazul să mai vorbim despre asta. Din partea întregului
nostru colectiv de montaj rugăm Guvernul să ne trimită imediat pe un şantier nou.
Ne-am sudat bine împreună şi, în ultimele luni, am izbutit să aşezăm câte 5 km de
şină pe zi. Ne luăm angajamentul să menţinem şi să sporim această normă.
Trăiască Revoluţia noastră mondială! Aş vrea să mai spun, tovarăşi, că traversele
ne-au venit cu un mare procent de rebuturi şi a trebuit să aruncăm multe. Acest
sector trebuie îmbunătăţit.
      Corespondenţii nu se mai puteau plânge acum că nu au material de comentat.
Luau note după discursuri. Luau inginerii de talie şi le cereau date precise. Se
făcuse cald, se stârnise praf şi toată lumea era preocupată. Mitingul acesta
desfăşurat în pustiu fumega ca un foc uriaş. Lavuazian, după ce mâzgălea zece
rânduri, dădea fuga la telegraf, expedia o telegramă fulger şi din nou se apuca să
noteze. Uhudşanski nu nota nimic şi nu trimitea nici un fel de telegrame. Avea în
buzunar Glosarul festiv, care-i dădea posibilitatea să întocmească în cinci minute o
corespondenţă admirabilă, cu înflorituri asiatice. Viitorul lui era asigurat. De
aceea, se adresa, acum, confraţilor săi, cu o şi mai accentuată nuanţă satirică în
glas decât de obicei:
      — Vă străduiţi? Hm, da!
      Pe neaşteptate, apărură în loja ziariştilor sovietici Lev Rubaşkin şi Ian
Skameikin, care rataseră plecarea la Moscova şi-i adusese un avion sosit în zori la
locul solemnităţii. Avionul aterizase la zece kilometri de Gremeaşci Kliuci, după un
deal îndepărtat, pe un aerodrom natural, şi fraţii corespondenţi sosiră abia acum,
venind pe jos de acolo. După ce-i salutară în grabă pe ceilalţi, Lev Rubaşkin şi Ian
Skameikin îşi scoaseră din buzunare carnetele şi se apucară să recâştige timpul
pierdut.
      Aparatele fotografice ale străinilor ţăcăneau fără întrerupere. Gâtlejurile se
uscaseră din cauza discursurilor şi a căldurii. Participanţii la miting se tot uitau în
jos, la pârâul rece şi la cantina unde umbrele vărgate ale şopronului cădeau pe
mesele lungi de banchet, pline de sticle verzi cu apă minerală. Alături se aflau
chioşcuri unde participanţii la miting fugeau din când în când să bea câte ceva.
Koreiko nu mai putea de sete, dar răbda sub tricornul său de hârtie. Marele
maestru îl întărită de la distanţă, tot ridicând în sus o sticlă cu limonada şi dosarul
galben legat cu şireturi de ghete.
      Pe masă, între carafa cu apă şi microfon, fu urcată o mică pionieră.
      — Hai, fetiţo, zise vesel directorul construcţiei, spune-ne ce părere ai despre
magistrala noastră.
      N-ar fi fost de mirare ca fetiţa să fi bătut pe neaşteptate din picior şi să fi
început: "Tovarăşi! Daţi-mi voie să fac bilanţul realizărilor care..." şi aşa mai
departe, pentru că la noi poţi întâlni copii model care, cu o tristă sârguinţă, rostesc
discursuri de câte două ceasuri. Dar pioniera din Gremeaşci Kliuci prinse cu
mânuţele-i slabe taurul de coarne şi, fără alte introduceri, cu o voce subţire şi
caraghioasă, strigă:
      — Trăiască planul cincinal!
      Palamidov se apropie de profesorul economist străin, vrând să obţină de la el
un interviu.
      — Sunt entuziasmat, spuse profesorul, toată opera de construcţie pe care am
văzut-o în U.R.S.S. este uriaşă. Nu mă îndoiesc că planul cincinal va fi îndeplinit.
Voi scrie despre lucrul acesta.
      Şi, într-adevăr, după şase luni scoase o carte în care demonstra, pe două sute
de pagini, că planul cincinal va fi îndeplinit în termenul stabilit şi că U.R.S.S. va
deveni una dintre cele mai puternice ţări industriale. Iar la pagina două sute unu,
profesorul declara că tocmai din această cauză Ţara sovietelor trebuie distrusă cât
mai repede, căci altfel va provoca, în mod firesc, dispariţia societăţii capitaliste.
Profesorul se dovedi a fi un om mai practic decât palavragiul Heinrich.
      De după un deal apăru un avion alb. Kazahii o luară la fugă care încotro,
risipindu-se ca puii de potârniche. Umbra mare a avionului trecu peste tribună,
apoi, tremurătoare, se îndreptă spre pustiu. Strigând şi agitând bicele în aer,
kazahii o porniră în goană după umbră. Operatorii de cinema învârteau neliniştiţi
aparatele lor. Se făcu şi mai mult praf, încă şi mai multă hărmălaie. Mitingul se
terminase.
      — Uite ce e, tovarăşi, spuse Palamidov, ducându-se grăbit la cantină
împreună cu confraţii săi. Hai să ne înţelegem să nu scriem banalităţi.
      — Banalităţile sunt dezgustătoare! îl susţinu Lavuazian. Sunt îngrozitoare.
      Şi, în drum spre cantină, corespondenţii hotărâră în unanimitate să nu scrie
despre Uzun-Kulak, care înseamnă ureche lungă, şi, la rândul ei, înseamnă
telegraf de stepă. Despre asta au scris toţi cei care au fost în Orient şi ţi se făcea pur
şi simplu silă să mai citeşti. Se înţeleseră, de asemenea, să nu scrie reportaje
intitulate Legenda lacului Issâk-Kul. Ajunge cu banalităţile în stil oriental!
      În tribuna rămasă goală, printre mucurile de ţigară, biletele rupte şi nisipul
adus de vânt din pustiu, nu mai şedea decât Koreiko, care nu se putea hotărî deloc
să coboare.
      — Vino jos, Alexandr Ivanovici! îi striga Ostap. Fie-ţi milă de dumneata! O
înghiţitură de apă minerală rece! Ei, ce zici? Nu vrei? Atunci, fie-ţi milă de mine!
Mi-e foame! Ştii că tot nu voi pleca! Poate vrei să-ţi cânt serenada lui Schubert Cu
pas uşor, la mine, vino, dragul meu prieten! Pot s-o fac, dacă ţii numaidecât.
      Dar Koreiko nu mai aşteptă. Îşi dădea seama şi fără serenadă că va trebui să
dea banii. Gheboşat, începu să coboare, oprindu-se la fiecare treaptă.
      — Porţi tricorn? se amuză Ostap. Dar unde-i surtucul cenuşiu? N-ai să mă
crezi când am să-ţi spun ce dor mi-a fost de dumneata. Ei, bine te-am găsit, bine
te-am găsit! Poate vrei să ne îmbrăţişăm? Sau mergem direct la tezaur, în peştera
lui Leichtweis, unde-ţi păstrezi tugricii!
      — Întâi să mâncăm, răspunse Koreiko, a cărui limbă se uscase de sete şi era
aspră ca un raşpel.
      — Putem să mergem şi la masă. Numai că, te rog, de data asta, să nu-mi faci
feste! De altfel, n-ai nici o şansă. Băieţii mei stau la pândă pe dealuri, minţi Ostap,
pentru orice eventualitate.
      Şi, amintindu-şi de băieţi, se întristă.
      Masa pentru constructori şi oaspeţi fu servită în stil euro-asian. Kazahii se
aşezară turceşte pe covoare, aşa cum fac în Orient toţi oamenii, iar în Occident
numai croitorii. Mâncau pilaf în străchini albe şi beau limonadă. Europenii se
aşezară la mese.
      Constructorii magistralei trecuseră în cei doi ani de muncă prin nenumărate
greutăţi, griji şi emoţii. Dar tot atât de multă bătaie de cap le dădu şi organizarea
banchetului în mijlocul pustiului. Meniul — asiatic şi european — fu discutat
vreme îndelungată. Problema băuturilor spirtoase stârni şi ea dezbateri prelungite.
Timp de câteva zile, direcţia şantierului începu să semene cu Statele Unite înainte
de alegerile prezidenţiale. Adepţii regimului sec luptau crâncen cu adepţii
regimului umed. În cele din urmă, celula de partid se pronunţă împotriva
băuturilor spirtoase. Se puse atunci o altă problemă: străinii, diplomaţii,
moscoviţii! Cum să li se dea o masă mai elegantă? Orice s-ar spune, ei, la Londra şi
la New York, sunt învăţaţi cu tot felul de excese culinare. Şi aşa se hotărî aducerea
din Taşkent a bătrânului specialist Ivan Osipovici care pe vremuri fusese maâtre
d'hôtel la Moscova, la celebrul restaurant "Martianâci", iar acum îşi termina zilele
ca responsabil al unui bufet de lângă Piaţa de Păsări.
      . — Ai grijă, Ivan Osipovici, îi spuseră cei din direcţie, să nu ne faci de râs. O să
fie şi străini. Trebuie să aranjezi ceva aşa, mai cu şic.
      — Zău, credeţi-mă, îngăimă bătrânul cu lacrimi în ochi, ce oameni am servit
eu, ehei! L-am servit şi pe prinţul de "Würtemberg! Nu trebuie să-mi plătiţi nici o
leţcaie. Cum, n-am să-mi dau eu toată grija acum, spre sfârşitul vieţii? Vreau să-i
satur, apoi las' să mor!
      Ivan Osipovici era teribil de emoţionat. Când află că s-a renunţat definitiv la
băuturile spirtoase, era cât pe ce să se îmbolnăvească, dar nu se putu hotărî să lase
Europa fără masă. Devizul ce-l prezentă fu mult amputat şi bătrânul, mârâind sub
mustaţă: "Vreau să-i satur, apoi să mor", adăugă şaizeci de ruble din propriile sale
economii. În ziua banchetului, Ivan Osipovici sosi într-un frac scos de la naftalină.
În tot timpul mitingului fu foarte nervos, se uita mereu la soare şi ţipa la nomazii
care, din simplă curiozitate, încercau să intre călare în cantină. Bătrânul îi
ameninţa cu şervetul şi striga:
      — Pleacă de-aici, păgânule, nu vezi ce se întâmplă? Of, Doamne! Sosul picant
o să se taie. Şi consommeul încă nu e gata!
      Aperitivele se aflau deja pe masă. Totul era aranjat foarte frumos şi cu multă
pricepere. Şervetele scrobite stăteau drept, untul, tăiat artistic în cubuleţe, stătea
pe gheaţă, pe farfurioare de sticlă, scrumbiile ţineau în gură câte un rondel de
ceapă verde sau o măslină, masa era plină de flori şi chiar şi pâinea neagră
obişnuită arăta cât se poate de prezentabil.
      În sfârşit, oaspeţii veniră la masă. Toţi erau prăfuiţi, congestionaţi de căldură
şi lihniţi de foame. Nici unul nu semăna cu prinţul de Wurtemberg. Ivan Osipovici
simţi deodată că vine o nenorocire.
      — Cer iertare oaspeţilor, spuse el curtenitor, dar masa nu va fi gata decât
peste cinci minute! Am o rugăminte personală: să nu vă atingeţi de nimic de pe
masă până n-o să înceapă să se servească, pentru ca totul să fie aşa cum trebuie.
     Fugi pentru un minut la bucătărie, cu pas uşor şi săltat, ca în localurile de
lux, dar când se întoarse cu tava cu peşte fastuos prezentat, se lovi cu ochii de un
tablou îngrozitor. Parcă năvăliseră barbarii. Atât de mult se deosebea tabloul pe
care îl avea în faţă de ceremonialul pe care îl stabilise el pentru masă, încât Ivan
Osipovici încremeni pe loc. Englezul cu talie de jucător de tenis mânca senin pâine
cu unt, Heinrich, întins peste masă, căuta să scoată cu degetele o măslină din gura
unei scrumbii. Pe masă domnea o harababură ca după un măcel. Potolindu-şi
puţintel foamea, oaspeţii începură veseli să schimbe impresiile între ei.
     — Ce e asta? întrebă bătrânul cu un nod în gât. Dar unde-i supa, şefule?
strigă Heinrich cu gura plină.
     Ivan Osipovici nu răspunse nimic. Făcu numai un gest de silă şi plecă. Lăsă
restul pe seama subalternilor săi.
     Când cei doi meşteri răzbătură până la masă, un grăsan cu nasul ca o banană,
rostea primul discurs. Spre marea sa mirare, Ostap îl recunoscu pe inginerul
Talmudovski.
     — Da! Suntem nişte eroi, exclama Talmudovski, ţinând întinsă mâna în care
avea paharul cu apă minerală. Cinste nouă, constructorii Magistralei Ferate de
Răsărit. V-aţi gândit în ce condiţii muncim noi aici, cetăţeni? Să luăm, de pildă,
salariul. E adevărat că aici salariul e mai bun decât în alte locuri, dar condiţiile de
confort unde sunt?! Teatru nu există! Pustiu! Nici un fel de canalizare!... Nu, în
asemenea condiţii nu pot să lucrez!
     — Cine e ăsta? se întrebau constructorii între ei. Îl cunoşti?
     Între timp, Talmudovski îşi şi trase afară valizele de sub masă.
     — Puţin îmi pasă de contract! ţipa el, îndreptându-se spre ieşire. Cum? Să dau
înapoi banii de deplasare? Numai prin justiţie, numai prin justiţie.
     Şi chiar şi atunci când, croindu-şi dram să plece, îi înghiontea cu valizele pe
cei ce şedeau la masă, în loc de scuze, continua să ţipe sălbatic: "Numai prin
justiţie!"
     Şi, în aceeaşi noapte, dumnealui, Talmudovski, în compania unor meşteri
rutieri care plecau cu treburi la capătul sudic al căii ferate, zbura la vale într-o
drezină cu motor spre alte meleaguri. Şedea călare pe valize şi explica meşterilor de
ce nu poate lucra un specialist cinstit prin asemenea coclauri. O dată cu ei pleca
acasă şi bătrânul maâtre d'hôtel Ivan Osipovici. De durere, nu mai apucase să-şi
scoată nici fracul. Şi era beat mort.
     — Barbarii! striga el, ţinând capul în vânt şi ameninţând cu pumnul în
direcţia staţiei Gremeaşci Kliuci. Tot serviciul s-a dus dracului!... L-am servit pe
Anton Pavlovici, pe prinţul de Würtemberg!... Să mă văd acasă şi mor! Atunci o
să-şi aducă aminte de Ivan Osipovici. Pregăteşte, o să-mi zică, un banchet pentru
optzeci şi patru de persoane, la dracu'! Pregăteşte, da' n-o să mai aibă cine! Fiindcă
Ivan Osipovici Trikatov n-o să mai fie! Ivan Osipovici va fi mort pe vecie, trecut
într-o lume mai bună, unde nu există durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă
fără de sfârşit... Ve-e-eşnică po-me-ni-re!
     Şi în timp ce bătrânul îşi cânta singur prohodul, coada fracului flutura în vânt
ca un steag.


     Nemailăsându-l pe Koreiko nici măcar să-şi termine compotul, Ostap îl ridică
de la masă şi-l trase după el, să se socotească. Pe o scăriţă demontabilă, maeştrii se
urcară în vagonul de marfă, unde se afla biroul grupului de montaj din nord şi
unde se găsea şi patul pliant din pânză al normatorului. Se încuiară în vagon.
     După masă, când pasagerii trenului special se odihneau ca să prindă forţe
pentru a lua parte la chermeza din acea seară, foiletonistul Gargantua îi surprinse
pe cei doi fraţi corespondenţi îndeletnicindu-se cu un lucru nepermis. Lev
Rubaşkin şi Ian Skameikin duceau la telegraf două hârtiuţe. Pe una era o ştire
scurtă:

     "Urgent Moscova telegraful stepă uzun-kulak stop ureche lungă stop transmis
vestea terminării magistralei ferate răsărit Rubaşkin".

     A doua hârtiuţă era mâzgălită de sus şi până jos. Iată ce aprindea:

     LEGENDA LACULUI ISSÎK-KUL

     Bătrânul kara-kalpak Uhum Buheev mi-a povestit următoarea legendă
învăluită de colbul veacurilor. În urmă cu 200.485 de luni, nevasta hanului,
frumoasa Sumburun, tânără şi iute de picior ca un djejran (berbec de munte), s-a
îndrăgostit din tot sufletul de tânărul viteaz Ai-Bulak. Mare fu durerea bătrânului
han, când află că mult iubita sa soţie îl înşală. Bătrânul făcu rugăciuni timp de
douăsprezece luni, apoi, cu lacrimi în ochi, o închise pe frumoasa Sumburun
într-un butoi de care legă un bolovan de aur curat ce avea o greutate de şapte
djasasini (optsprezece kilograme), şi aruncă preţioasa încărcătură într-un lac de
munte. De atunci, lacul a căpătat numele de Sf. Issâk-Kul, adică pe kazahă: La
donna e mobile.
     Ian Skameikin- Sarmatski (Piston)

      — Nu-i aşa? întreba Gargantua, arătând hârtiuţele capturate de la cei doi
fraţi. N-am dreptate?
      — Desigur că e revoltător! răspunse Palamidov. Cum aţi îndrăznit să scrieţi
legenda, după cele ce am hotărât? După părerea voastră, Issâk-Kul se traduce prin
La donna-e mobile. Dar aşa o fi? Nu v-a minţit cumva aşa-zisul kara-kalpak Uhum
Buheev? Oare numele ăsta nu se traduce prin: "Nu aruncaţi în lac femeile tinere şi
frumoase, ci aruncaţi-i pe corespondenţii creduli, care cad sub influenţa nefastă a
exotismului"?
      Scriitorul cu hăinuţă de copil roşi. În carnetul lui figurau deja şi Uzun-Kulak,
şi două legende înmiresmate, prevăzute cu înflorituri orientale.
      — După părerea mea, spuse el, nu-i nimic rău în asta. Din moment ce
Uzun-Kulak există, trebuie doar să scrie cineva despre el.
      — Dar despre asta s-a scris de o mie de ori! răspunse Lavuazian.
      — Uzun-Kulak există, oftă scriitorul, şi dacă există este un lucru de care
trebuie să ţinem seama.

CAPITOLUL XXX
ALEXANDR IBI-IVANOVICI

     În vagonul acela de marfă încins de căldură şi întunecos, aerul era îmbâcsit şi
nemişcat ca într-o gheată veche. Mirosea a piele şi a picioare. Koreiko aprinse un
felinar de însoţitor de vagon şi se băgă sub pat. Ostap, şezând pe o ladă goală de
macaroane, se uita îngândurat la el. Cei doi meşteri în combinaţii erau obosiţi de
luptă şi se comportau cu un calm oficial faţă de evenimentul de care Koreiko se
temuse atât de tare şi pe care Ostap îl aşteptase atât de mult. Ai fi putut avea chiar
impresia că lucrurile se petrec ca în magazinul unei cooperative: cumpărătorul cere
o pălărie, iar vânzătorul îi aruncă pe tejghea, cu un gest de lasă-mă să te las, o
şapcă pluşată de culoarea bitumului de pe caldarâm. Lui îi este indiferent dacă
cumpărătorul va lua sau nu va lua şapca. De altfel, nici pe cumpărător nu-l prea
interesează şi întreabă numai de formă: "Poate mai aveţi şi altele?" la care urmează,
de obicei, răspunsul: "Luaţi-o, luaţi-o, că acuşi n-o să mai fie nici asta". Şi amândoi
se uită unul la altul complet nepăsători. Koreiko scormoni multă vreme sub pat,
descuind probabil capacul valizei şi bâjbâind prin ea.
      — Hei, cei de acolo, din cală! strigă obosit Ostap. Ce noroc că nu fumezi! Să
ceri o ţigară de la un zgârie-brânză ca dumneata ar fi pur şi simplu un calvar. N-ai
întinde niciodată portţigaretul, de teamă ca în loc de o ţigară să nu ţi se ia mai
multe, şi ai sta şi ai scormoni şapte ceasuri prin buzunar, până să deschizi cutia şi
să scoţi dinăuntru o biată ţigară îndoită. Eşti un om rău. Ce era dacă scoteai toată
valiza!
      — Şi altceva ce mai vrei? bombăni Koreiko, sufocându-se sub pat.
      Comparaţia cu fumătorul zgârcit nu-i făcea plăcere. Tocmai în clipa aceea
scotea din valiză nişte pachete groase. Limba nichelată a broaştei îi zgâria braţele
dezgolite până la cot. Ca să-i fie mai comod, se întinse pe spate şi continuă să
lucreze ca un miner în abataj. Din saltea, milionarului îi curgeau în ochi paie şi
praf.
      "Of, Doamne, stau prost al dracului, se gândea Alexandr Ivanovici, prost şi
înfiorător! Dar dacă mă strânge acuşi de gât şi-mi ia toţi banii? Şi ce, asta ar fi mare
lucru? Mă taie în bucăţi şi le expediază cu coletăria în diferite oraşe. Iar capul mi-l
pune la murat într-un butoi cu varză."
      Koreiko simţi că-l trece un fior rece, ca de pivniţă. De teamă, scoase capul de
sub pat. Bender moţăia pe lada lui, cu capul aplecat spre felinar.
      "Sau poate, pe el... cu coletăria, se gândi Alexandr Ivanovici, continuând să
scoată pachetele şi să se îngrozească, în diferite oraşe? Strict confidenţial. Ce-ar fi?"
      Mai scoase o dată capul de sub pat. Marele maestru se întinse şi căscă
disperat, ca un dog. Apoi luă felinarul şi începu să-l clatine, strigând:
      — Gara Haţepetovka. Coboară, cetăţene! Am sosit! Fiindcă veni vorba,
uitasem cu totul să-ţi spun: poate ai de gând să mă înjunghii? Să ştii că mă
împotrivesc. Şi apoi, am mai fost omorât o dată. A încercat un bătrân zevzec, de
familie bună, fost mareşal al nobilimii şi totodată conţopist la oficiul stării civile —
unul, Kisa Vorobianinov. Am căutat, tovarăş cu el, fericirea în sumă de o sută
cincizeci de mii de ruble. Şi încă înainte de împărţeală, prostul s-a repezit şi mi-a
tăiat beregata cu briciul. O, nici nu pot să-ţi spun ce urât a fost asta, Koreiko. Urât
şi dureros! Chirurgii au reuşit cu chiu cu vai să salveze tânăra-mi viaţă, fapt pentru
care le sunt profund recunoscător.
      În sfârşit, Koreiko ieşi de sub pat şi împinse spre picioarele lui Ostap pachetele
cu bani. Fiecare pachet avea o banderolă lipită cu grijă şi era legat cu o sfoară.
      — Nouăzeci şi nouă de pachete, spuse Koreiko trist, a câte 10 000 fiecare. În
bancnote de douăzeci şi cinci cervoneţi. Poţi să nu mai numeri, că la mine e ca la
bancă.
      — Dar unde e al o sutălea pachet? întrebă Ostap cu entuziasm.
      — Zece mii am scăzut. Nu m-aţi jefuit de suma asta pe malul mării?
      — Asta-i o porcărie. Banii au fost cheltuiţi tot numai pentru dumneata. Nu
mai face pe chiţibuşarul.
      Oftând, Koreiko îi dădu şi banii care mai lipseau şi primi în schimb
manuscrisul biografiei sale din dosarul galben, legat cu şireturi de ghete. Aruncă
imediat biografia pe foc, în soba de tuci, al cărei burlan trecea prin acoperişul
vagonului. Între timp, Ostap luă unul din pachete, rupse banderola şi, după ce se
încredinţă că Koreiko nu l-a înşelat, îl băgă în buzunar.
      — Dar unde-i valuta? întrebă cusurgiu marele maestru. Unde sunt dolarii
mexicanii, lirele turceşti, unde sunt lirele sterline, rupiile, pesetele, centavosurile,
leii româneşti, unde sunt latii şi zloţii de pe la vecini? Dă-mi măcar o parte în
valută.
      — Ia ce este, răspunse Koreiko stând în faţa sobei şi uitându-se la
documentele ce se mistuiau în foc. Ia, că în curând n-o să mai fie nici asta. Valută
nu ţin.
      — Iată-mă şi milionar! exclamă Ostap cu plăcută uimire. Mi s-au împlinit
visurile idioate!
      Şi, deodată, Ostap se întristă. Era uluit de cadrul prozaic în care se desfăşura
împlinirea visului său, i se părea ciudat că lumea nu se schimbase instantaneu şi
că în jur nu se întâmplase nimic, absolut nimic. Şi, deşi ştia că în vremurile noastre
aspre nu te mai poţi aştepta la nici un fel de peşteri misterioase, butoiaşe cu aur şi
lămpi ale lui Aladin, îi păru totuşi rău de ceva. Se simţi oarecum cuprins de spleen,
ca Roald Amundsen, care, trecând cu dirijabilul "Norge" deasupra Polului Nord,
spre care se zbătuse toată viaţa să ajungă, spusese fără nici un entuziasm
companionilor săi: "Ei, iată-ne ajunşi". Jos se vedea gheaţa sfărâmată, era frig şi
pustiu. Misterul fusese descoperit, ţelul atins, nu mai era nimic de făcut şi trebuia
să-ţi schimbi meseria. Dar tristeţea-i trecătoare, pentru că te aşteaptă gloria,
onorurile, respectul tuturor — ţi se cântă coruri, eleve de liceu, în pelerinele lor
albe, stau aliniate şi te primesc în urale, bătrânele mame ale exploratorilor polari
mâncaţi de tovarăşii din expediţie plâng, se intonează imnuri naţionale, se aprind
focuri de artificii şi bătrânul rege îl strânge pe explorator la pieptul său plin de
ordine şi stele ţepoase.
      Slăbiciunea care îl cuprinse o clipă îi trecu. Ostap aruncă pachetele într-un
săculeţ pe care Alexandr Ivanovici avu drăgălăşenia să i-l ofere, îl luă la subsuori şi
deschise uşa grea a vagonului de marfă.
      Serbarea era pe terminate. Rachetele era zvârlite în adâncul siniliu al cerului
ca nişte undiţe aurii şi pescuiau de acolo peştişori roşii şi verzi, lumina rece te izbea
în ochi, se învârteau tot felul de sori pirotehnici. Dincolo de coliba unde era instalat
telegraful, pe o estradă avea loc un spectacol pentru nomazi. Unii dintre ei şedeau
pe bănci, alţii priveau spectacolul de la înălţimea şeii. Caii nechezau des. Trenul
special era luminat dintr-un capăt în celălalt.
      — A! exclamă Ostap. Banchetul din vagonul-restaurant! Am şi uitat! Ce
bucurie! Hai să mergem, Koreiko. Îţi fac cinste. Fac cinste la toată lumea! Potrivit
legilor ospitalităţii! Vermut cu lămâie, găluşti din vânat, fricando cu ciuperci, vin
unguresc vechi, vin unguresc nou, şampanie!...
      — Fricando, fricando, zise Koreiko furios, iar apoi te bagă la zdup. Nu vreau să
mă afişez.
      — Îţi făgăduiesc o cină ca în paradis, pe o faţă de masă albă, stăruia Ostap.
Vino, vino! Şi, în general, lasă-te de sihăstrie. Grăbeşte-te să-ţi bei partea dumitale
de băuturi spirtoase, să mănânci cele douăzeci de mii de chiftele care ţi se cuvin.
Că de nu, vor veni alţii şi îţi vor înghiţi porţia. Te aranjez în trenul special, căci acolo
mă cunosc toţi şi chiar mâine ne vom afla într-un centru relativ civilizat. Iar unde-i
civilizaţie, cu mijloacele noastre... Alexandr Ivanovici!...
      Marele maestru ar fi vrut acum să fericească pe toată lumea, ar fi vrut să-i
bucure pe toţi. Dar mutra acră a lui Koreiko îl indispunea. Şi se apucă să-l
convingă. Era de acord că nu trebuie să se afişeze, dar de ce să lase să-i fie foame?
Ostap nu-şi dădea nici el bine seama ce nevoie are de un normator vesel, dar din
moment ce se pornise, nu se mai putea opri. În cele din urmă, începu chiar să-l
sperie:
      — O să şezi pe valiza dumitale şi, într-o zi cu soare, o să vină hârca şi o să-ţi
dea cu coasa peste ceafă. Ce zici, ce plăcere? Grăbeşte-te, Alexandr Ivanovici,
chiftelele sunt încă pe masă. Nu fi încăpăţânat.
      După pierderea milionului, Koreiko devenise mai moale şi mai receptiv.
      — Poate chiar ar fi cazul să mă mai aerisesc? spuse el şovăielnic. Să facem o
plimbare la centru? Dar, bineînţeles, fără nici un fel de lux, fără bravade de husar.
      — Care bravade de husar? Pur şi simplu, doi medici militanţi pe tărâm social
se duc la Moscova ca să meargă la Teatrul de Artă şi să vadă cu ochii lor o mumie de
la Muzeul de Arte Plastice. Ia-ţi valiza.
      Milionarii porniră spre tren. Ostap cădelniţa nepăsător săculeţul. Alexandr
Ivanovici zâmbea prosteşte. Pasagerii trenului special se plimbau prin apropierea
vagoanelor, căci se şi punea locomotiva. În întuneric, pantalonii albi ai corespon-
denţilor luceau.
      În compartiment, pe bancheta de sus a lui Ostap, stătea întins sub un cearşaf
un om necunoscut, care citea un ziar.
      — Ei, dă-te jos, zise Ostap prietenos. A venit stăpânul casei.
      — E locul meu, tovarăşe, răspunse necunoscutul. Sunt Lev Rubaşkin.
      — Uite ce e, Lev Rubaşkin, nu trezi fiara din mine şi cară-te de aici.
      Pe marele maestru îl îmboldea la harţă privirea nedumerită a lui Alexandr
Ivanovici.
      — Ia te uită, exclamă corespondentul cu înfumurare. Dar cine eşti dumneata?
      — Nu-i treaba ta de măgar! Ţi s-a spus dă-te jos, dă-te jos.
      — Orice beţiv, începu cu un glas piţigăiat Rubaşkin, îşi poate permite aici acte
de huliganism...
      Ostap nu-i răspunse, dar îl apucă de piciorul gol. La ţipetele lui Rubaşkin se
adună tot vagonul. Koreiko, pentru orice eventualitate, ieşi pe platformă.
      — Vă bateţi? întrebă Uhudşanski. Hm, da.
      Ostap apucase să-l pocnească pe Rubaşkin cu sacul în cap, şi acum
Gargantua şi scriitorul cel gras, cu hăinuţă de copil, îl ţineau de braţe.
      — Să arate biletul! urla marele maestru. Să arate tichetul!
      Rubaşkin sărea, în pielea goală, de pe o banchetă pe alta şi cerea să vină şeful
de tren. Ostap, care-şi pierduse simţul realităţii, stăruia şi el să fie chemat şeful de
tren. Scandalul se încheie cu un lucru tare neplăcut. Rubaşkin prezentă şi biletul,
şi tichetul, după care, cu o voce tragică, ceru lui Bender să facă acelaşi lucru.
      — Eu nu arăt din principiu! declară marele maestru, părăsind în grabă locul
incidentului. Am şi eu principiile mele!
      — E călător clandestin! urlă Lev Rubaşkin, sărind în pielea goală pe culoar. Îţi
atrag atenţia, tovarăşe şef, că aici a călătorit un pasager clandestin!
      — Unde e? întrebă şeful de tren, în ochii căruia se aprinse o licărire de copoi.
      Ascuns sperios după un colţ al tribunei, Alexandr Ivanovici cerceta iscoditor
întunericul, dar nu putea deosebi nimic. Lângă tren se mişcau nişte siluete, se
vedeau farurile minuscule ale ţigărilor aprinse şi se auzeau glasuri: "Fiţi bun şi
prezentaţi biletul!" "Iar eu îţi spun că nu fac lucrul acesta din principiu!"
"Huliganism!" "Nu-i aşa? N-am dreptate?" "Doar trebuie să meargă cineva şi fără
bilet!" Tampoanele se ciocniră, la o palmă de pământ trecu şuierând un şuvoi de
aer de la frâne şi ferestrele luminate ale vagoanelor se clintiră din loc. Ostap mai
făcea încă pe grozavul, dar deja prin faţa lui începuseră să se perinde banchetele
vărgate, plasele de bagaje, însoţitorii cu felinare, buchetele de flori de pe mese şi
elicele din tavanul vagonului-restaurant Pleca banchetul cu şampanie, cu vin
unguresc vechi şi nou. Îi treceau pe la nas găluştele din vânat, dispărând în nord.
Fricandoul, fragedul fricando, despre care Ostap vorbise cu atâta căldură, părăsi
Gremeaşci Kliuci. Alexandr Ivanovici se apropie de el.
     — Nu voi lăsa lucrurile aşa, bombănea Ostap. Auzi! Un corespondent al presei
sovietice să fie părăsit în pustiu! Voi ridica în picioare întreaga opinie publică.
Koreiko! Plecăm cu primul rapid! Hai să cumpărăm toate locurile din vagonul
internaţional.
     — Care rapid?! spuse Koreiko. De aici nu pleacă nici un tren. Potrivit planului,
exploatarea începe abia peste două luni.
     Ostap înălţă capul. Privi cerul negru abisinian, stelele deşertului sălbatic, şi
văzu trista realitate. Totuşi, când Koreiko îi aminti timid de banchet, simţi că-i vin
forţe noi.
     — Peste deal se află un avion, cel venit la solemnitate, spuse Bender. Va pleca
în zori. Avem timp să ajungem acolo.
     Spre a nu întârzia, milionarii o porniră cu paşi mari de dromader. Picioarele li
se înfundau în nisip, focurile nomazilor ardeau, iar căratul geamantanului şi
sacului nu le făcea nici o plăcere, deşi nu erau grele. În timp ce se căţărau pe deal,
dinspre cealaltă parte se iviră, în vuiet de elice, zorile. Bender şi Koreiko o luară la
picior, coborând dealul în fugă, de teamă ca avionul să nu plece fără ei.
     Sub aripile înalte ca un acoperiş ale avionului se foiau nişte mecanici mititei,
în haine de piele. Cele trei elice se învârteau slab, ventilând pustiul. La ferestrele
pătrate ale cabinei pentru pasageri se clătinau nişte perdeluţe cu ciucuri de pluş.
Pilotul stătea rezemat cu spatele de o treaptă de aluminiu şi mânca un pateu,
sorbind câte o înghiţitură de apă minerală direct din sticlă.
     — Suntem pasageri, strigă Ostap gâfâind. Două bilete de clasa I.
     Nu-i răspunse nimeni. Pilotul aruncă sticla şi începu să-şi pună mănuşile.
     — Nu sunt locuri? repetă Ostap, apucându-l pe pilot de mână.
     — Nu primim pasageri, zise pilotul, punând mâna pe balustrada scării. E o
cursă specială.
     — Cumpăr avionul! zise repede marele maestru. Împachetaţi-mi-l.
     —Fereşte din drum! strigă mecanicul, urcându-se după pilot.
     Elicele începură să se învârtească repede şi nu se mai văzură. Săltând şi
clătinându-se, avionul începu să înainteze împotriva vântului. Vârtejurile de aer îi
aruncară pe milionari înapoi, spre deal. Lui Ostap îi zbură de pe cap chipiul de
căpitan, care se duse de-a rostogolul, în direcţia Indiei, cu o viteză care îi asigura
sosirea la Calcutta în cel mult trei ore. Şi poate ar fi nimerit chiar pe strada
principală din Calcutta, stârnind prin apariţia lui misterioasă atenţia cercurilor
apropiate Intelligence Service-ului, dacă avionul n-ar fi plecat şi furtuna nu s-ar fi
potolit. În văzduh, avionul mai sclipi o dată şi apoi se pierdu în razele soarelui.
Ostap alergă după chipiul care, din fericire, se agăţase de o tufă de saksaul, şi zise:
     — Cu mijloacele de transport stăm prost. Cu calea ferată ne-am certat. Liniile
aeriene de comunicaţie ne sunt închise. S-o luăm pe jos? Patru sute de kilometri!
Nu-i o idee care să te încânte. Nu ne mai rămâne decât să trecem la
mahomedanism şi să adoptăm călătoria cu cămilele.
     Koreiko nu zise nimic cu privire la mahomedanism, dar ideea cu cămilele îi
surâse. Aspectul ispititor al vagonului-restaurant şi al avionului îi aprinsese
dorinţa de a întreprinde o călătorie de plăcere ca medic militant pe tărâm social,
desigur, fără bravade de husar, totuşi cu oarecare aplomb.
     Nomazii veniţi la solemnitate nu se risipiseră încă, astfel încât cei doi izbutiră
să cumpere două cămile în apropiere de Gremeaşci Kliuci. Corăbiile deşertului îi
costară câte o sută optzeci de ruble bucata.
     — Ce ieftin! şopti Ostap. Hai să cumpărăm cincizeci de cămile. Sau o sută!
     — Asta-i nesocotinţă de husar, zise încruntat Alexandr Ivanovici. Ce să facem
cu ele? Ne ajung şi două.
     Cu strigăte, kazahii îi instalară pe cei doi proaspeţi convertiţi între cocoaşe şi-i
ajutară să-şi lege valiza, sacul şi proviziile pentru drum: burduful cu lapte de iapă
şi doi berbeci. Cămilele se ridicară întâi pe picioarele dinapoi, silindu-i pe milionari
să se încline înainte până la pământ, apoi pe picioarele din faţă, şi o porniră de-a
lungul Magistralei de Răsărit. Berbecii legaţi cu frânghii fugeau cu paşi mărunţi în
urmă, bălegându-se din timp în timp şi behăind sfâşietor.
     — Ei, şeic Koreiko! strigă Ostap. Alexandr-Ibi Ivanovici! Nu-i aşa că viaţa e
minunată?
     Şeicul nu răspunse nimic. Nimerise o cămilă trândavă şi o bătea cu furie pe
bucile pleşuve, cu un băţ de suksaul.

CAPITOLUL XXXI
BAGDAD

      Cămilele îi cărară pe proaspeţii şeici prin pustiu vreme de şapte zile. La
începutul călătoriei, Ostap fu teribil de vesel. Îl amuza totul: şi Alexandr Ivanovici,
care se sucea între cocoaşele cămilei, şi corabia leneşă a deşertului, care căuta să
scape de îndatoririle ei, şi sacul cu milionul, cu care marele maestru dădea ghes
din când în când berbecilor nesupuşi. Ostap îşi zise colonelul Lawrence.
      — Sunt un emir-dinamită! ţipa el, clătinându-se pe spinarea înaltă a cămilei.
Dacă în două zile nu primim mâncare cum se cuvine, fac să se răscoale trib după
trib. Pe cuvânt de onoare! Mă numesc în postul de împuternicit al Profetului şi
declar războiul sfânt, djihad. De pildă, Danemarcei. Pentru ce l-au chinuit în aşa
hal danezii pe prinţul lor Hamlet? În condiţiile politice actuale, până şi Liga
Naţiunilor va fi satisfăcută de acest motiv de război. Zău, cumpăr de la englezi, de
un milion, puşti — lor le place să vândă arme de foc triburilor — şi marş-marş, spre
Danemarca. Germania ne va lăsa să trecem în contul reparaţiilor. Îţi închipui
tabloul? O invazie a triburilor în Copenhaga. Şi, în fruntea tuturor, eu, pe o cămilă
albă. Ah! Păcat că nu mai trăieşte Panikovski. Ce i-ar mai fi plăcut o gâscă daneză!
      După câteva zile însă, când din berbeci nu mai rămaseră decât frânghiuţele şi
tot laptele de iapă fusese băut, până şi emirul-dinamită se întrista şi nu mai făcea
decât să bodogăne melancolic:
      — "Stepele arabe sub cerul aprins, trei mândri palmieri străjuiau în întins."
(Citat din Trei palmieri de M. Lermontov).
      Amândoi şeicii slăbiseră mult, hainele li se făcuseră zdrenţe, le crescuseră
bărbuţe şi începuseră să semene cu nişte dervişi dintr-o parohie săracă.
      — Încă puţină răbdare, Ibi-Koreiko şi vom ajunge într-un orăşel cu nimic mai
prejos decât Bagdad. Acoperişurile plate, orchestre autohtone, restaurante mici în
stil oriental, vinuri dulci, fete ca din basme şi patruzeci de mii de frigări cu
chebapuri de Kars, turceşti, tătăreşti, de Mesopotamia şi Odesa. Şi, în sfârşit, cale
ferată.
      A opta zi, drumeţii dădură peste un cimitir străvechi. Până în zare se
întindeau, în valuri de piatră, şiruri de morminte în formă de semicerc. Morţii aici
nu erau îngropaţi. Erau întinşi pe pământ şi acoperiţi cu un fel de capace de piatră.
Peste oraşul acesta cenuşiu al morţilor strălucea un soare înspăimântător.
Orientul antic odihnea în coşciugele sale încinse.
      Aventurierii noştri dădură bici cămilelor şi curând intrară în oază. Oraşul era
străjuit, până departe în jur, de faclele verzi ale plopilor ce se oglindeau în pătratele
inundate cu apă ale plantaţiilor de orez. Ici, colo se înălţau karagaci singuratici,
care semănau perfect cu un glob uriaş pe picior de lemn. Începură să întâlnească
măgăruşi care purtau în spinare drumeţi graşi, în veşminte lungi, şi mănunchiuri
de lucernă.
      Koreiko şi Bender treceau pe lângă prăvălioare unde se vindea tabac verde
praf şi un săpun conic rău mirositor care semăna cu un şrapnel. Meşteşugari cu
bărbi albe ca de muslină trebăluiau, aplecaţi peste un maldăr de foi de aramă, din
care făceau lighene şi căni cu gâtul îngust. Cizmarii uscau la soare piei mici,
vopsite cu cerneală. Vitraliile galbene şi albastre ale moscheilor sclipeau cu
strălucirea ştearsă a sticlei proaste.
      Restul zilei şi toată noaptea milionarii şi-o petrecură la hotel, dormind somn
greu. Dimineaţa îşi făcură baie în nişte căzi albe, se bărbieriră şi ieşiră în oraş.
Buna dispoziţie a şeicilor era stricată din pricină că trebuiau să care cu ei valiza şi
sacul.
      — Socot că prima mea datorie, spuse Bender lăudăros, este să-ţi arăt o
cârciumioară fermecătoare. Se cheamă "Sub clar de lună". Am fost pe aici acum
vreo cinci ani şi am ţinut nişte conferinţe despre combaterea avorturilor. Ce
pivnicioară! Semiîntuneric, răcoare, patronul e din Tiflis, orchestra de prin partea
locului, votcă rece, dansatoare cu dairale şi cimbale. Ne instalăm acolo pentru
toată ziua. Doar au voie nişte medici care activează pe tărâm social să aibă şi micile
lor slăbiciuni, nu-i aşa? Eu fac cinste. Viţelul de aur plăteşte.
      Şi marele maestru îşi agită sacul în văzduh ca o dairea.
      Dar cârciumioara "Sub razele lunii" nu mai exista. Spre mirarea lui Ostap, nu
mai exista nici măcar strada unde răsunaseră dairalele şi cimbalele lui. Pe locul
acela trecea o stradă dreaptă în stil european şi de ambele părţi ale ei se construia
de zor. Se vedeau garduri de rogojini, în aer plutea pulbere de alabastru, iar
autocamioanele făceau să se încingă şi mai tare aerul şi aşa fierbinte. După ce privi
un minut faţadele de cărămidă cenuşie cu ferestrele lor lungi, Ostap îi dădu un
ghiont lui Koreiko şi, spunându-i: "Mai există un local pe care-l ţine unul din
Baku", îl cară în celălalt capăt al oraşului. Dar localul nu mai avea firma cu versuri,
pe care şi-o compuse personal cârciumarul din Baku:

     Respectă-te pe tine,
     Respectă-ne pe noi,
     Respectă Caucazul,
     Dar vino şi la noi.

    În locul ei şeicii văzură o pancartă de carton, pe care scria cu litere arabe şi
ruseşti:

     MUZEUL ORĂŞENESC DE ARTE PLASTICE

     — Să intrăm, zise trist Ostap. Aici e cel puţin răcoare. Şi apoi, vizitarea
muzeului face parte din programul unor medici călători care activează pe tărâm
social.
     Pătrunseră într-o odaie mare, lăsară jos milioanele şi-şi şterseră multă vreme
frunţile brobonite, cu mâneca. Muzeul nu cuprindea decât opt piese: un colţ de
mamut, dăruit tânărului muzeu de oraşul Taşkent, tabloul în ulei Încăierare cu
basmacii, două veşminte de emir, un peştişor de aur într-un acvariu, o vitrină cu
lăcuste uscate, o statuetă de porţelan, făcută la fabrica "Kuzneţov", şi, în sfârşit,
macheta obeliscului pe care oraşul intenţiona să-l instaleze în piaţa principală. Pe
piedestalul proiectului se afla o coroană mare de tablă cu panglici. Fusese adusă
recent de o delegaţie specială dintr-o republică vecină, dar întrucât obeliscul nu
exista încă (fondurile alocate pentru el fiind cheltuite pentru construirea unei băi,
care se dovedise mult mai necesară), delegaţia, după ce rosti discursurile de
circumstanţă, depusese coroana pe machetă.
      Îndată se apropie de vizitatori un tânăr care avea pe capul ras o tichie de
Buhara cu ţesătură de covor, şi emoţionat ca un autor, îi întrebă:
      — Care sunt impresiile dumneavoastră, tovarăşi?
      — Merge, zise Ostap.
      Tânărul era responsabilul muzeului. El începu imediat să vorbească despre
greutăţile prin care trece instituţia ce o conduce. Creditele sunt insuficiente.
Taşkentul s-a mulţumit să dea colţul de mamut şi nu există nimeni care să adune
valorile artistice şi istorice locale. S-a cerut un specialist, dar până acum nu s-a
primit nici un răspuns.
      — Eh, să am trei sute de ruble! strigă responsabilul, aş face un Luvru aici!
      — Spune-mi, cunoşti bine oraşul? îl întrebă Ostap, făcându-i lui Alexandr
Ivanovici cu ochiul. N-ai putea să ne arăţi locurile demne de văzut? Am mai fost în
oraşul vostru, dar parcă s-a schimbat.
      Responsabilul se bucură grozav. Spunându-le încântat că le va arăta personal
totul, puse lacătul la uşa muzeului şi-i conduse pe milionari pe strada pe care
înainte cu o jumătate de oră căutaseră cârciumioara "Sub razele lunii".
      — Bulevardul Socialismului! zise el, trăgând cu plăcere în piept praful de
alabastru. Ah! Ce aer minunat! Şi ce va fi aici peste un an! Asfalt! Autobuz! Un
institut pentru irigaţie! Un institut tropical! Să vedem dacă şi de data asta
Taşkentul n-o să ne dea forţe ştiinţifice!... Ştiţi, ei au puzderie de oase de mamut şi
mie nu mi-au trimis decât colţul ăsta, când în republica noastră există atâta interes
pentru ştiinţele naturii.
      — Ia te uită! se indignă Koreiko, aruncând o privire de reproş lui Ostap.
      — Şi ştiţi, continuă entuziastul în şoaptă, bănuiesc că nici nu e un colţ de
mamut. Cred că mi-au trimis unul de elefant.
      — Dar ce se aude pe la voi cu... cum să le zic... cârciumioarele acelea în stil
clasic, ştii, cu talere şi flaute? întrebă nerăbdător marele maestru.
      — Le-am desfiinţat, răspunse nepăsător tânărul. De mult trebuia stârpită
această murdărie, aceste focare de epidemii. Chiar astă primăvară a fost închisă
ultima tavernă. Se chema "Sub razele lunii".
      — Închisă? întrebă Koreiko înmărmurit.
      — Pe cuvânt de onoare! în schimb, s-a deschis o fabrică-bucătărie. Masă
europeană. Farfuriile sunt spălate şi uscate electric. Rata bolilor gastrice a scăzut
vertiginos.
      — Extraordinar! exclamă marele maestru, acoperindu-şi faţa cu mâinile.
      — N-aţi văzut încă nimic! zise responsabilul muzeului, râzând stânjenit. Să
mergem să luăm masa la fabrica-bucătărie.
      Se urcară într-o şarabană cu coviltir de pânză, cu festoane şi chenar albastru,
şi porniră. Pe drum, amabilul ghid îi silea mereu pe milionari să scoată capul de
sub baldachin şi le arăta clădirile nou construite, cele aflate în construcţie şi
locurile pe care abia urma să se construiască. Koreiko îi aruncă lui Ostap priviri
furioase. Acesta întoarse capul şi zise:
      — Ce minunată piaţă autohtonă! Bagdad!
      — Pe data de 17 începe dărâmarea, spuse tânărul. Aici vor fi un spital şi un
centru cooperatist.
      — Şi nu regretaţi exotismul ăsta? Parcă am fi la Bagdad!
      — E foarte frumos, oftă Koreiko.
        Tânărul se supără:
        — E frumos pentru dumneavoastră, străini de oraş, dar noi trebuie să trăim
aici.
      În sala mare a fabricii-bucătărie, între pereţii acoperiţi cu plăci de faianţă şi
sub panglicile de prins muşte atârnate de tavan, călătorii mâncară o supă de
arpacaş şi nişte chifteluţe mici, cafenii. Ostap se interesă de vin, dar primi
răspunsul încântat că recent s-a descoperit în apropiere de oraş un izvor de apă
minerală care întrece, ca gust, faimosul "Narzan". Şi ca să i-o dovedească, tânărul
comandă o sticlă de apă minerală care fu băută într-o tăcere mormântală.
      — Dar ce se aude cu rata prostituţiei? întrebă, cu speranţă în suflet, Alexandr
Ibi-Ivanovici.
      — Scade vertiginos, răspunse tânărul neîndurător.
      — Vai, ce se petrece! făcu Ostap, râzând.
      Dar el, într-adevăr, nu ştia ce se petrece. Când se ridicară de la masă, aflară că
tânărul apucase să plătească pentru toţi. El nu vru să accepte în ruptul capului să
ia bani de la cei doi milionari, afirmând că peste două zile primeşte leafa, şi până
atunci o să se descurce.
      — Ei, şi cu distracţiile cum e? Cum se distrează lumea aici? întrebă Ostap, dar
fără extazul dinainte. Talere, dairale?
      — Cum, nu ştiţi?! exclamă uimit responsabilul muzeului. Săptămâna trecută
s-a înfiinţat la noi o filarmonică a oraşului. Avem şi un mare cvartet simfonic "Bebel
şi Paganini". Să mergem acolo. Cum de-am putut să uit de asta, vai?!
      După ce le plătise masa, cei doi nu mai puteau acum refuza, din motive etice,
invitaţia la filarmonică. Ieşind de acolo, Alexandr Ibi-Ivanovici spuse grosolan:
      — Flaşneta orăşenească.
      Marele maestru roşi.
      În drum spre hotel, tânărul opri pe neaşteptate birja, îi rugă pe milionari să
coboare, îi luă de mână şi, călcând pe vârfuri din pricina emoţiei ce-l stăpânea, îi
duse până la o piatră mică, înconjurată de un gărduleţ.
      — Aici se va înălţa obeliscul! zise ceremonios. Coloana marxismului!
      Apoi îşi luă rămas bun de la ei şi îi rugă să vină să viziteze mai des oraşul.
Ostap îi făgădui amabil că va veni neapărat, pentru că n-a mai petrecut niciodată o
zi atât de plăcută.
      — Eu mă duc la gară, zise Koreiko, după ce rămase singur cu Bender.
      — Ce-ar fi să plecăm în alt oraş să petrecem? întrebă Ostap. Cred că la
Taşkent ar fi rost să ne distrăm vreo trei zile.
      — Mie mi-ajunge, răspunse Alexandr Ivanovici. Mă duc la gară să dau valiza la
bagaje şi m-angajez aici, undeva, conţopist. Aştept capitalismul. Arunci am să
petrec şi eu.
      — N-ai decât să aştepţi, spuse Ostap pe un ton destul de brutal. Eu însă plec.
Ziua de astăzi a fost pur şi simplu o lovitură ratată, consecinţă a exagerărilor acelea
care se observă în provincie. Viţelul de aur mai are încă un cuvânt de spus în ţara
noastră!
      În piaţa gării, îi văzură îmbulzindu-se pe corespondenţii din trenul special,
care, după ce luaseră parte la solemnitatea joncţiunii liniilor ferate, făceau o
excursie prin Asia centrală. Ei se înghesuiau în jurul lui Uhudşanski. Posesorul
Glosarului festiv se învârtea ca un păun în toate părţile, arătându-şi cumpărăturile.
Purta o căciulă de catifea împodobită cu o coadă de şacal, şi un veşmânt lung, făcut
dintr-o plapumă vătuită.
      Prezicerile prorocului de pluş continuau să se împlinească.
CAPITOLUL XXXII
PORŢILE MARILOR POSIBILITĂŢI

      Într-o zi tristă şi luminoasă de toamnă din acelea în care în scuarurile din
Moscova grădinarii taie florile şi le împart copiilor, Şura Balaganov, principalul fiu
al locotenentului Schmidt, dormea pe o bancă în sala de aşteptare a gării "Reazan".
Stătea cu capul rezemat de marginea de lemn a băncii. Şapca mototolită îi
alunecase pe nas. Se vedea, după tot aspectul şi mutra lui, că mecanicul de bord al
"Antilopei" şi împuternicitul cu copitele e prăpădit şi lefter. De obrazu-i nebărbierit
se lipise o coajă de ou. Pantofii de pânză îşi pierduseră forma şi culoarea şi
semănau mai degrabă cu nişte opinci moldoveneşti. Sub tavanul înalt al sălii cu
două rânduri de ferestre zburau rândunelele.
      Prin ferestrele mari şi murdare se vedeau blocul, semafoarele şi alte diverse
obiecte necesare în gospodăria căilor ferate. Deodată, hamalii începură să alerge şi
peste puţin timp sala de aşteptare deveni locul de trecere al publicului din trenul
care abia sosise. La urmă de tot, intră un pasager foarte bine îmbrăcat. Sub
pardesiul subţire pe care îl purta descheiat se vedea un costum din stofă cu
minunate pătrăţele caleidoscopice. Pantalonii îi veneau perfect şi manşetele lor
acopereau uşor pantofii de lac. Pasagerul avea un aer străin, subliniat şi mai mult
de pălăria moale, trasă uşor pe frunte. El nu recursese la serviciile unui hamal şi-şi
ducea singur valiza. Trecea cu paşi leneşi prin sala ce se golise şi fără îndoială că ar
fi ajuns în holul gării, dacă n-ar fi observat deodată figura ce-ţi inspira milă a lui
Balaganov. Închise ochii pe jumătate, se apropie şi-l cercetă câtva timp, pe sub
gene, pe cel care dormea. Apoi, cu băgare de seamă, ridică cu două degete
înmănuşate şapca de pe faţa mecanicului de bord şi zâmbi.
      — Scoală-te, conte, te cheamă cineva dintr-o subterană! spuse el, zgâlţâindu-l
pe Balaganov.
      Şura se aşeză pe bancă, în capul oaselor, se frecă cu mâna la ochi şi abia după
asta îl recunoscu pe călător.
      — Comandorule! exclamă el.
      — Nu, nu, făcu Bender, apărându-se cu mâna. Nu mă îmbrăţişa, acum am
devenit fudul.
      Balaganov începu să se învârtă în jurul comandorului. Nu-l recunoştea. Nu
numai hainele îi erau schimbate. Ostap slăbise, avea o privire distrată şi era
bronzat la faţă, de parcă ar fi venit din colonii.
      — Uite ce s-a bronzat, grozav te-ai bronzat! exclamă bucuros Balaganov.
      — Da, m-am bronzat, confirmă Bender foarte demn. Şi uită-te la pantalonii
mei. Europa "A"! Dar asta ai văzut? Ştii ce am pe degete? Un inel cu briliante. Patru
carate! Dar dumneata ce-ai realizat între timp? Tot mai faci pe fiul?
      — Hm, de, zise Şura stânjenit, mai mult mă ocup cu mărunţişuri. La bufet,
Ostap îşi comandă vin alb şi biscuiţi, iar pentru mecanicul de bord ceru bere şi
sandvişuri.
      — Spune cinstit, Şura, câţi bani îţi trebuie ca să fii fericit? întrebă Ostap.
Numai să ai grijă şi calculează bine totul.
      — O sută de ruble, răspunse Balaganov, lăsând cu părere de rău la o parte
pâinea cu salam.
      — Nu, nu m-ai înţeles. Nu vorbesc pentru astăzi, ci în general. Ca să fii fericit,
e limpede? Ca să te simţi la largul tău pe lumea asta.
      Balaganov se gândi îndelung, zâmbind sfios şi, în cele din urmă, declară că
pentru fericirea sa deplină are nevoie de şase mii patru sute de ruble, cu care sumă
se va simţi foarte la largul său pe lumea asta.
      — Bine, zise Ostap, uite, ai cincizeci de mii.
      Deschise pe genunchi valijoara-i pătrată şi îi dădu lui Balaganov cinci pachete
învelite în hârtie albă şi legate cu sfoară. Mecanicul de bord pierdu pe loc pofta de
mâncare. Încetă să mai mănânce, băgă banii în buzunar şi nu-şi mai scoase
mâinile de acolo.
      — Şi chiar pe farfurioară? întrebă el cu admiraţie.
      — Da, da, pe farfurioară, răspunse Ostap flegmatic. Cu chenar albastru!
Inculpatul a adus-o în dinţi. A dat mult şi bine din coadă până am acceptat s-o
primesc. Acum parada o conduc eu! Mă simt călare pe situaţie.
      Ultimele cuvinte le rostise pe un ton şovăitor.
      Adevărul este că parada nu prea mergea şi marele maestru minţea când
afirma că se simte călare pe situaţie. Mai exact ar fi poate să spunem că se simţea
oarecum sub cal, fapt pe care nu voia însă să şi-l mărturisească nici sieşi.
      De când se despărţise de Alexandr Ivanovici la magazia de bagaje de mână,
unde milionarul clandestin îşi predase valiza, trecuse o lună.
      Chiar în primul oraş în care Ostap poposi cu un sentiment de cuceritor, nu
putu să găsească nici măcar o cameră la hotel.
      — Plătesc oricât! spusese semeţ marele maestru.
      — Nu pot face nimic, cetăţene, răspunse portarul. Au venit delegaţii la
Congresul pedologilor să viziteze staţiunea experimentală. Camerele sunt reţinute
pentru reprezentanţii ştiinţei.
      Şi pe chipul politicos al portarului se putea citi un mare respect pentru acest
congres. Ostap simţi o dorinţă nebună să strige că el e cineva, că trebuie să i se dea
tot respectul şi consideraţia, că are în sac un milion, dar socotise că e mai bine să
se abţină de la asemenea confidenţe şi părăsi hotelul cât se poate de enervat.
      Toată ziua se plimbă cu birja prin oraş. Se duse să mănânce la cel mai bun
restaurant, dar trebui să aştepte un ceas şi jumătate până când pedologii să-i lase
o masă liberă. La teatru nu putu să capete bilet pentru că se dădea un spectacol
pentru pedologi şi intrarea era numai cu invitaţii. Şi apoi, nici n-ar fi fost lăsat să
intre în sala de spectacol cu un sac în mână, şi n-avea unde să-l lase. Pentru a
nu-şi petrece noaptea pe stradă de hatârul ştiinţei, milionarul îşi luă pentru
aceeaşi seară un bilet de tren şi-şi făcu somnul în vagonul de dormit.
      Dimineaţa, descinse într-un oraş mare de pe Volga. Frunze galbene, străvezii,
cădeau din copaci, învârtejindu-se în văzduh. Dinspre Volga bătea un vânt
puternic. În nici un hotel nu se găseau camere.
      — Poate peste o lună, spuneau, îndoindu-se ei înşişi de vorbele lor,
responsabilii de hotel, cu bărbi şi fără bărbi, cu mustăţi sau complet raşi. Până nu
se va monta cel de-al treilea agregat la centrala electrică, nici să nu speraţi în vreo
cameră. Toate sunt ocupate de specialişti. Şi, afară de asta, acum mai are loc şi
Congresul districtual al Comsomolului. Nu putem face nimic.
      Şi în timp ce marele maestru stătea să se roage în faţa tejghelelor înalte ale
portarilor, pe scările aceloraşi hoteluri mişunau grăbiţi ingineri, tehnicieni,
specialişti străini şi consomolişti delegaţi la congres.
      Şi din nou îşi petrecu Ostap ziua într-o birjă, aşteptând cu nerăbdare rapidul,
unde să se spele, să se odihnească şi să citească un ziar.
      Marele maestru petrecu cincisprezece nopţi în diferite trenuri, plecând
dintr-un oraş în altul, fiindcă nicăieri nu se găseau camere. Într-un loc se construia
un furnal, în alt loc se făcea o instalaţie frigoriferă, în altă parte o fabrică de zinc.
Peste tot mişunau oameni preocupaţi. Într-un loc dădu peste o adunare a
pionierilor şi, în camera unde milionarul ar fi putut să petreacă vesel seara cu o
prietenă, se zbenguiau copiii. Pe drum, se mai pricopsi: îşi cumpără o valiză pentru
milion şi cele necesare pentru voiaj; de asemeni, se echipă. Începuse să se
gândească la o călătorie lungă şi liniştită până la Vladivostok, sperând că drumul
dus şi întors va dura trei săptămâni, când, deodată, simţi că dacă nu se va stabili
imediat undeva, va muri de o misterioasă boală feroviară. Şi atunci făcu ceea ce
făcuse totdeauna pe vremea când fusese posesorul fericit al unor buzunare în care
sufla vântul: începu să se dea drept altul, telegrafiind dinainte la hoteluri că vine
un inginer sau un medic activist pe tărâm social, un tenor, sau un scriitor. Spre
mirarea lui, pentru oamenii care veneau cu treburi se găseau camere şi Ostap îşi
mai reveni puţin după hurducăturile din tren. Odată, ca să capete o cameră, fu
chiar nevoit să se dea drept fiul locotenentului Schmidt. După această întâmplare,
marele maestru fu cuprins de gânduri triste.
      "Asta-i viaţa de milionar? îşi zise el amărât. Unde-i respectul? Unde-i
consideraţia? Unde-i gloria? Unde-i puterea?"
      Chiar şi acea Europa "A", cu care Ostap se lăudase faţă de Balaganov,
costumul, pantofii şi pălăria fuseseră cumpărate într-un magazin de consignaţie şi,
în pofida calităţii lor excelente, aveau un defect: nu erau lucruri noi, ale lui
personal. Le mai purtase cineva, poate o oră, poate un minut, totuşi cineva le
purtase. Mai era supărător şi faptul că Guvernul nu dădea nici o atenţie situaţiei
deplorabile a milionarilor şi repartiza bunurile vieţii, planificat. În general, de altfel,
era prost. Şefii de gară nu mai salutau cu mâna la chipiu, cum făceau altădată în
faţa oricărui negustoraş cu un capital de cincizeci de mii de ruble, edilii urbelor nu
veneau la hotel să se prezinte, presa nu se grăbea să-i ceară interviuri şi, în locul
fotografiilor de milionari, ziarele publicau pe cele ale unor fruntaşi oarecare, care
câştigau o sută douăzeci de ruble pe lună.
      Ostap îşi număra milionul în fiecare zi şi de fiecare dată constata că din el nu
lipseşte aproape nimic. Depunea toate eforturile, prânzea de câteva ori pe zi, bea
vinuri dintre cele mai scumpe, împărţea bacşişuri nemaipomenite, îşi cumpără un
inel, un vas japonez şi o şubă îmblănită cu dihor. Şuba şi vasul fu nevoit să le
dăruiască madamei de la hotel, pentru că lui nu-i plăcea să se care la drum cu
lucruri grele. Şi apoi, la nevoie, putea să-şi cumpere oricând o mulţime de şube şi
de vase. Cu toată această risipă, nu cheltui într-o lună decât şase mii de ruble.
      Nu! Parada nu reuşise, deşi existau toate elementele. Ştafetele fuseseră
trimise la timp, unităţile sosiseră la data stabilită, fanfara cânta. Dar regimentele
nu se uitau la el, nu lui îi strigau "Ura!", iar capelmaistrul nu dădea din mâini
pentru el. Totuşi, Ostap nu capitulă. Îşi punea mari speranţe în Moscova.
      — Dar ce s-aude cu Rio de Janeiro? îl întrebă transportat Balaganov. Plecăm
acolo?
      — Să-l ia dracu'! răspunse Ostap cu o furie neaşteptată. Toate astea sunt
născociri. Nu există nici un Rio de Janeiro, nu există nici America, nici Europa,
nimic nu există. Şi, în general, ultimul oraş este Şepetovka, de care se sparg
valurile Oceanului Atlantic.
      — Albastră situaţie! oftă Balaganov.
      — Un doctor mi-a explicat totul, continuă Ostap. Străinătatea este un mit ca
Viaţa de Apoi. Cine ajunge acolo, nu se mai întoarce.
      — Adevărat circ! exclamă Şura, care nu înţelesese nimic. Eh, ce-am să mă mai
pun pe trai! Săracul Panikovski! E adevărat că încălcase convenţia. Dar Dumnezeu
să-l ierte, mult s-ar fi bucurat bătrânul!
      — Propun să ne ridicam în picioare, pentru a cinsti memoria răposatului, zise
Bender. Fraţii din acelaşi tată se sculară şi păstrară un minut de tăcere, uitându-se
în jos, la biscuiţii sfărâmaţi şi la sandvişul neterminat.
      Tăcerea aceasta apăsătoare fu întreruptă de Balaganov.
     — Ştii ce s-a întâmplat cu Kozlevici? întrebă el. Un adevărat circ! Până la urmă
a montat la loc "Antilopa" şi lucrează la Cernomorsk. Mi-a trimis şi o scrisoare.
Iat-o...
     Mecanicul de bord scoase din şapcă o scrisoare.

      "Dragă Şura, scria şoferul «Antilopei». Ce mai faci? Tot mai eşti fiu al lt. S.? Eu
n-o duc rău, numai că n-am bani, iar maşina, de când am reparat-o, are toane, şi
nu funcţionează decât o oră pe zi. Tot timpul stau şi o repar, nici nu mai am putere.
Clienţii se supără. Te rog, dragă Şura, dacă poţi, trimite-mi o pompă de ulei, fie
chiar şi una veche. Pe piaţă aici nu izbutesc să găsesc una. Caută tu în piaţa
Smolenskaia, acolo unde se vând lacăte şi chei vechi. Dacă o duci prost, vino aici şi
ne-om descurca noi. Mă găseşti în staţia din colţul străzii Mehring. Unde se află
acum O.B.? Cu stimă, al dumitale, Adam Kozlevici. Am uitat să-ţi spun că au venit în
staţie la mine popii — Kuşakovski şi Moroşek — şi am avut scandal cu ei. A.K."

      — Mă duc repede, chiar acum, să-i caut pompa, spuse preocupat Balaganov.
      — Nu-i nevoie, răspunse Ostap, lasă că-i cumpăr o maşină nouă. Hai să
mergem la "Grand Hotel", unde am reţinut telegrafic o cameră pentru un dirijor de
orchestră simfonică. Şi văd că dumneata trebuie să fii spălat, îmbrăcat şi să ţi se
facă reparaţii capitale. Şura, ţi se deschid porţile unor mari perspective.
      Ieşiră în piaţa Kalancevskaia. Dar nu exista nici un taxi. Ostap refuză să
meargă cu trăsura.
      — Ăsta-i un vehicul al trecutului, zise Bender cu dispreţ. Cu el nu ajungi
departe. În afară de asta, e un cuib de şoricei.
      Fură nevoiţi să se urce în tramvai. Vagonul era arhiplin. Era unul din acele
vagoane contaminate de ceartă, care circulă atât de des în capitală. Încăierarea o
porneşte o bătrânică cârcotaşă, dimineaţa, în orele de înghesuială, care preced
începerea serviciului laic. Treptat, sunt antrenaţi în ceartă toţi pasagerii din vagon,
chiar şi cei care s-au urcat mult după ce s-a iscat incidentul. Bătrânica arţăgoasă a
coborât de mult, nici nu se mai ştie cum şi din ce cauză s-a pornit cearta, dar
ţipetele şi ocările reciproce continuă şi mereu alţi pasageri întreţin ciondăneala. În
astfel de vagoane înjurăturile şi scandalurile merg în bandă rulantă până noaptea
târziu.
      Pasagerii grăbiţi şi nervoşi îl împinseră repede pe Balaganov departe de Ostap
şi, în curând, fraţii Schmidt se pomeniră turtiţi între coşurile piepturilor şi coşuri
propriu-zise, unul — la un capăt, şi celălalt — la celălalt capăt al vagonului. Ostap
atârna de-o curea, abia izbutind să ţină geamantanul pe care-l lua mereu curentul.
      Deodată, din direcţia unde Balaganov era făcut sardea, se auzi urletul unei
femei, care acoperi zgomotul obişnuitelor înjurături din tramvai:
      — Hoţii!! Puneţi mâna pe el! Uite-l, chiar aici!
      Toţi întoarseră capetele. Spre locul incidentului, începură să-şi croiască
drum, gâfâind de curiozitate, amatorii de asemenea scene. Ostap vedea faţa uluită
a lui Balaganov. Mecanicul de bord nu înţelegea nici el însuşi ce s-a întâmplat, dar
cineva îl şi ţinea de mâna în care strângea o poşetă de damă de calitate inferioară,
cu un lănţuc de bronz.
      — Pungaşul! ţipa femeia. Numai cât am întors capul, şi mi-a şi...
      Posesorul a cincizeci de mii de ruble furase o poşetă în care se afla o pudrieră
de baga, un carnet sindical şi bani — o rublă şi şaptezeci de copeici. Vagonul se
opri. Amatorii îl traseră pe Balaganov spre uşa de coborâre. Trecând pe lângă
Ostap, Şura şopti amărât:
      — Nu ştiu ce-a fost. Am făcut-o automat.
     — Îţi arăt eu automat! spuse un dezinteresat cu ochelari şi servietă umflând
satisfăcut un pumn după ceafă mecanicului de bord.
     Ostap văzu pe fereastră cum se apropie în pas alergător de grup un miliţian,
care apoi plecă cu infractorul prin mijlocul străzii.
     Marele maestru întoarse capul.

CAPITOLUL XXXIII
OASPETELE INDIAN

      În curtea din spate a "Grand Hotelului" se auzeau zgomotele de la bucătărie,
fâsâit de aburi şi strigăte: "Două ceaiuri complete la 16!", iar pe coridoarele albe era
lumină şi linişte ca în sala în care se află tabloul de distribuţie al unei centrale
electrice. În o sută cincizeci de camere dormeau delegaţii la Congresul Pedologilor,
reîntorşi din călătorie; treizeci de camere erau rezervate unor comercianţi din
străinătate care căutau să lămurească problema arzătoare: dacă, în definitiv, se
poate face comerţ avantajos cu Uniunea Sovietică; cel mai bun apartament de
patru camere îl ocupa un celebru poet şi filozof indian, iar într-o cameră mică,
rezervată pentru dirijorul unei orchestre simfonice, dormea Ostap Bender.
      Era întins îmbrăcat, pe o pătură de pluş, şi strângea la piept valiza cu
milionul. În timpul nopţii, marele maestru inspirase tot oxigenul aflat în cameră,
iar elementele chimice ce mai rămăseseră puteau fi denumite numai din politeţe
azot. Mirosea a vin acru, a chiftele şi încă a ceva îngrozitor de scârbos. Ostap gemu
şi se întoarse pe cealaltă parte. Valiza îi căzu pe jos. Deschise repede ochii.
      — Ce-a fost asta? murmură el, strâmbându-se. Am făcut-o de oaie. M-am
purtat ca un porc! Ptiu! Ca un negustoraş de mâna a patra! Nu cumva oi fi jignit pe
vreunul din cei ce se aflau acolo? Un dobitoc ţipa: "Pedologi, sculaţi-vă în picioare!"
— apoi a plâns şi s-a jurat că în fundul inimii e şi el pedolog. Dobitocul acela eram,
fireşte, eu. Da, dar din ce cauză?
      Şi îşi aminti că în ajun, hotărându-se să înceapă o viaţă de om cumsecade, se
gândise să-şi construiască o vilă în stil maur. Îşi petrecuse dimineaţa în visuri
grandioase. Îşi închipuia o casă cu minarete, având la intrare un portar cu un chip
ca de efigie, un salonaş mic, o sală de biliard şi nu ştiu ce sală de conferinţe. La
secţia financiară a Sovietului i se răspunse marelui maestru că i se poate da un
teren. Dar, la biroul de construcţii, totul se nărui. Din portarul cu chipul de piatră
se alese praf, sala aurită de conferinţe se topi şi minaretele se prăbuşiră.
      — Sunteţi o persoană particulară? fu întrebat milionarul la acest birou.
      — Da, răspunse Ostap, o individualitate ce se manifestă net ca atare.
      — Din păcate, construim numai pentru colective şi organizaţii.
      — Cooperatiste, sociale şi economice? întrebă Bender cu amărăciune.
      — Da, pentru ele.
      — Şi eu ce să fac?
      — Dumneata construieşte-ţi singur.
      — Foarte bine, dar de unde fac rost de pietre, de cremoane? În sfârşit, de
pervazuri?
      — De unde ştii. Deşi, o să fie cam greu să ţi le procuri. Materialele au fost toate
repartizate pe baza cererilor din industrie şi cooperaţie.
      Pe cât se pare, aceasta fusese cauza dezgustătoarei sale purtări nocturne.
      Continuând să stea culcat, Ostap îşi scoase carneţelul şi începu să adune
cheltuielile făcute din momentul în care pusese mâna pe milion. Pe prima pagină
era o notă memorabilă:
     O cămilă.................... 180 ruble
     1 berbec..................... 30 ruble
     lapte de iapă............... 1 rublă, 75 copeici
     Total: 211 ruble, 75 copeici

      Mai departe, lucrurile nu stăteau mai strălucit. O şubă, o masă, un bilet de
tren, iar o masă, iar un bilet, trei turbane cumpărate pentru zile negre, birjari, un
vas şi tot felul de aiureli. Dacă n-ar fi socotit cele cincizeci de mii de ruble date lui
Balaganov, fără să-i fi dat şi norocul cu ele, milionul rămânea aproape neatins.
      "Nu te lasă să faci investiţii capitale! se revolta Ostap. Nu te lasă! Ce-ar fi să
trec la o viaţă intelectuală, ca prietenul meu Lohankin? În definitiv, valori materiale
am acumulat; ar trebui să acumulez cât de cit şi valori spirituale. Trebuie să mă
lămuresc imediat în ce rezidă sensul vieţii."
      Îşi aminti că în holul hotelului se îmbulzesc toată ziua o mulţime de fete care
ard de dorinţa de a sta de vorbă despre suflet cu filozoful indian.
      "Mă duc la indian, hotărî el, să aflu în sfârşit despre ce e vorba. E adevărat că
asta e o aiureală, dar altă soluţie nu există."
      Îşi luă valiza şi coborî la mezanin aşa cum era, cu hainele mototolite. Bătu la
uşa marelui om. Îi deschise un interpret.
      — Filozoful primeşte? întrebă Ostap.
      — Depinde pe cine, răspunse interpretul politicos. Sunteţi o persoană
particulară?
      — Nu, nu, făcu speriat marele maestru. Sunt din partea unei organizaţii
cooperatiste.
      — Aţi venit în grup? Câte persoane sunteţi? Ştiţi, profesorului îi e greu să
primească pe fiecare în parte. Preferă să stea de vorbă...
      — Cu un colectiv? îi luă Ostap vorba din gură. Da, tocmai colectivul m-a
împuternicit să rezolv o importantă problemă principială privind sensul vieţii.
      Interpretul dispăru şi se întoarse după cinci minute. Trase draperia şi spuse
cu emfază:
      — Să intre organizaţia cooperatistă care doreşte să afle în ce constă sensul
vieţii.
      Marele filozof şi poet, îmbrăcat într-o rasă cafenie de catifea şi având pe cap o
bonetă la fel, şedea într-un fotoliu cu speteaza sculptată, înaltă şi incomodă. Avea
faţa smeadă, cu trăsături fine şi ochi negri ca de sublocotenent. Barba, albă şi lată
ca un plastron de frac, îi acoperea tot pieptul. La picioarele lui şedea o stenografă.
Doi tălmaci, un indian şi un englez, stăteau de o parte şi de cealaltă.
      Când îl văzu pe Ostap cu valiza, filozoful începu să se sucească pe fotoliu şi să
şoptească ceva, neliniştit, tălmaciului. Stenografa se apucă să ia grăbită note, iar
tălmaciul se adresă marelui maestru:
      — Profesorul vrea să afle dacă în valiza dumitale nu se află cântece şi eposuri
şi dacă nu aveţi cumva de gând să i le citiţi cu glas tare, căci profesorului i s-au citit
până acum multe cântece şi eposuri şi nu mai vrea să audă.
      — Comunicaţi profesorului că n-am nici un fel de epos, răspunse respectuos
Ostap.
      Bătrânul cu ochi negri se nelinişti şi mai tare şi, vorbind cu înflăcărare, arătă
în acelaşi timp cu teamă spre valiză.
      — Profesorul întreabă, traduse tălmaciul, dacă nu ai de gând să te instalezi în
apartamentul lui, căci până acum n-a venit încă nimeni ca să-l consulte cu un
geamantan în mână.
      Şi numai după ce Ostap îl linişti pe tălmaci, iar tălmaciul, la rândul lui, pe
filozof, tensiunea scăzu şi începu discuţia.
      — Înainte de a răspunde la întrebarea dumitale, cu privire la sensul vieţii, zise
interpretul, profesorul vrea să spună câteva cuvinte despre învăţământul public
din India.
      — Comunică dumneata, te rog, profesorului, replică Ostap, că problema
învăţământului public mă preocupă din tinereţe.
      Filozoful închise ochii şi începu să cuvânteze tacticos. Primul ceas vorbi în
englezeşte, al doilea în bengaleză. Din când în când, începea să cânte cu o voce
joasă şi plăcută, iar la un moment dat se sculă în picioare şi, ridicându-şi rasa,
făcu câţiva paşi de dans, care ilustrau, probabil, jocurile elevilor din Pundjab. Apoi
se aşeză şi închise din nou ochii, iar Ostap ascultă şi ascultă timp îndelungat
traducerea. La început, dădea politicos din cap, apoi se uită somnoros pe fereastră
şi în cele din urmă căută să se distreze: se jucă cu mărunţişul din buzunar, îşi
admiră inelul, ba făcu chiar destul de vizibil cu ochiul stenografei — o fată drăguţă,
căreia începu imediat după asta să-i alerge şi mai repede creionul pe hârtie.
      — Cum rămâne totuşi cu sensul vieţii? întrebă milionarul, prinzând un
moment prielnic.
      — Profesorul, zise tălmaciul, vrea ca înainte de asta să spună un cuvânt
despre materialul imens pe care a izbutit să-l strângă, studiind felul cum este
organizat învăţământul public în U.R.S.S.
      — Transmite-i înălţimii sale, răspunse Ostap, că nu am nimic împotrivă.
      Şi maşina se puse din nou în mişcare. Profesorul vorbea, intona cântece
pioniereşti, arăta gazeta de perete pe care i-o dăruiseră copiii de la Şcoala
Muncitorească nr. 146, şi chiar plânse puţin. Tâlmacii mormăiau pe două voci,
stenografa scria, iar Ostap îşi curăţa distrat unghiile.
      În cele din urmă, Ostap tuşi tare:
      — Ştiţi ceva, nu mai e nevoie să traduceţi. Am început să înţeleg oarecum
bengaleza. Când va vorbi despre sensul vieţii, atunci să-mi traduceţi.
      Când i se comunică filozofului dorinţa stăruitoare a lui Ostap, bătrânul cu
ochii negri se tulbură.
      — Profesorul declară, grăi interpretul, că el însuşi a venit în marea voastră
ţară ca să afle în ce constă sensul vieţii. Numai acolo unde învăţământul public se
află la un nivel atât de înalt ca la voi, viaţa începe să aibă sens. Colectivul...
      — La revedere, zise repede marele maestru. Comunicaţi-i profesorului că cer
permisiunea să mă retrag imediat.
      Dar filozoful cânta cu o voce caldă Marşul lui Budionnâi, pe care-l învăţase de
la copiii sovietici. Şi Ostap plecă fără dezlegare din partea lui.
      — Krişna! striga marele maestru, alergând prin odaia sa. Vişnu! Ce se petrece
pe lumea asta? Unde-i adevărul poporului? Sau poate sunt eu un dobitoc şi nu
pricep nimic, iar viaţa a trecut absurdă, fără sistem? Vedeţi dumneavoastră, un
indian adevărat ştie totul despre întinsa noastră ţară, iar eu, ca oaspetele indian
din operă, o ţin una şi bună: "Nenumărate sunt diamantele cu focuri din tainiţele
acestor locuri". E dezgustător!
      În ziua aceea, Ostap nu luă votcă la masă şi pentru prima dată îşi lăsă valiza
în odaie. Apoi se aşeză cuminte pe pervazul ferestrei şi se uită cu interes la
trecătorii obişnuiţi care săreau în autobuz ca nişte veveriţe.
      Noaptea, marele maestru se trezi deodată şi se ridică în pat. Era linişte şi doar
prin gaura cheii răzbătea din restaurant un melancolic vals boston.
      — Cum am putut să uit! exclamă el supărat.
      Apoi începu să râdă, aprinse lumina şi scrise repede o telegramă:
    "Cernomorsk. Zosia Siniţkaia. Gata să repar greşeala capitală a vieţii mele
dispus să zbor Cernomorsk pe aripile dragostei telegrafiază fulger răspunsul
Moscova Grand Hotel, Bender."

     Sună şi ceru ca telegrama să fie expediată imediat fulger.
     Zosia nu răspunse. Ostap mai trimise şi alte telegrame întocmite pe acelaşi
ton disperat şi liric. Dar nici la ele nu sosi vreun răspuns.

CAPITOLUL XXXIV
PRIETENIE CU TINERETUL

       Trenul mergea spre Cernomorsk.
       Primul pasager îşi scoase haina, o agăţă de un cuier de aramă care atârna ca o
codiţă de plasa de bagaje, apoi îşi scoase ghetele, apropiindu-şi, pe rând, până la
bărbie, genunchii cărnoşi, şi îşi puse papucii cu limbă.
       — Aţi auzit povestea topografului din Voronej care s-a descoperit rudă cu
împăratul Japoniei? întrebă el, zâmbind dinainte.
       Al doilea şi al treilea pasager se traseră mai mult spre el. Al patrulea pasager
se afla încă dinainte instalat pe bancheta de sus, sub pătura zmeurie şi ţepoasă, şi
răsfoia îmbufnat o revistă ilustrată.
       — Chiar n-aţi auzit? O vreme s-a vorbit foarte mult despre asta. Era un
topograf obişnuit: cu nevastă, o singură cameră, şi o sută douăzeci de ruble leafă. Îl
chema Bigusov. Un om obişnuit, care nu se distingea prin nimic, ba chiar, dacă
vreţi să ştiţi, fie vorba între noi, un mârlan. Şi într-o zi vine domnul acasă de la
slujbă şi găseşte în odaie un japonez cu ochelari, într-un costum — fie vorba între
noi, excelent, şi cu pantofi, dacă vreţi să ştiţi, din piele de şarpe, ultima modă.
"Numele dumneavoastră e Bigusov?" îl întreabă japonezul. "Da", răspunde Bigusov.
"Şi cum îl chema pe tatăl dumneavoastră?" "Cutare", răspunde topograful. "Exact,
face japonezul. În cazul acesta, v-aş ruga să fiţi atât de amabil şi să vă scoateţi
bluza, fiindcă trebuie să vă văd gol." "Mă rog", zice Bigusov. Şi, dacă vreţi să ştiţi,
japonezul, fie vorba între noi, nici nu s-a uitat la altceva ci s-a repezit direct şi
imediat la aluniţă. Avea Bigusov o aluniţă pe şold. Japonezul a scos o lupă, s-a
uitat la ea, s-a făcut alb la faţă că, fie vorba între noi, galben era, şi a spus: "Vă
felicit, cetăţene Bigusov, şi daţi-mi voie să vă înmânez acest colet şi această
scrisoare". Bineînţeles, nevasta a deschis imediat coletul. Şi acolo, dacă vreţi să
ştiţi, era o spadă japoneză cu două tăişuri, ambalată în rumeguş de lemn. "Dar
ce-mi trebuie mie spada?" a întrebat topograful. "Citiţi scrisoarea, i-a zis japonezul.
În scrisoare scrie tot. Sunteţi samurai." Când a auzit asta, s-a făcut galben şi
Bigusov. Că, dacă vreţi să ştiţi, Voronej nu era un oraş prea mare. Şi, fie vorba între
noi, ce atitudine vreţi să aibă cei de acolo faţă de un samurai? Cea mai negativă!
Dar nu era nimic de făcut. Bigusov a luat scrisoarea, a desfăcut cele paisprezece
peceţi de ceară şi a citit-o. Şi ce credeţi că a aflat de acolo? A aflat că exact în urmă
cu treizeci şi şase de ani a trecut incognito prin gubernia Voronej un semiprinţ
japonez. Şi, bineînţeles, alteţa sa, fie vorba între noi, s-a încurcat cu o fată din
Voronej şi i-a făcut incognito un copil. Ce-i drept, dacă vreţi să ştiţi, a vrut să se
căsătorească cu ea, dar împăratul i-a interzis printr-o telegramă cifrată.
Semiprinţul a fost nevoit să plece şi copilul a rămas nelegitim. Copilul ăsta, dacă
vreţi să ştiţi, era tocmai Bigusov. Şi au trecut ani şi ani, şi când semiprinţul a simţit
că i se apropie sfârşitul şi a văzut că n-are cui să lase moştenirea fiindcă, între noi
fie vorba, ca un făcut, nu avea copii legitimi, şi, nu-i era numai de moştenire, dar
s-ar fi stins şi un neam vestit, ceea ce pentru un japonez e mai rău decât orice,
atunci, dom'le, a trebuit să-şi amintească de Bigusov. Auzi, noroc ce dă peste un
om! Se zice că acum e în Japonia. Bătrânul a murit, Bigusov e prinţ, rudă cu
împăratul şi, în afară de asta, fie vorba între noi, a pus mâna pe un milion de ieni
numerar. Un milion! Auzi, dom'le! Un tâmpit ca ăsta!
      — Dacă mi s-ar fi dat un milion de ruble! zise al doilea pasager, mişcând din
picioare, le-aş fi arătat eu ce se face cu un milion.
      În spaţiul dintre cele două banchete de sus se ivi capul celui de-al patrulea
pasager. El se uită atent la omul care ştia cu precizie ce se poate face cu un milion
şi, fără să spună un cuvânt, se ascunse din nou îndărătul revistei.
      — Da, făcu al treilea pasager, desfăcând un pacheţel feroviar, cu doi biscuiţi.
În domeniul circulaţiei băneşti, se întâmplă diferite cazuri. Unei fete din Moscova
i-a murit un unchi din Varşovia şi i-a lăsat moştenire un milion, dar ea nu ştia
nimic. Acolo, în străinătate, s-a aflat însă, şi după o lună a sosit la Moscova un
străin destul de arătos. Acest tinerel hotărâse să se însoare cu fata, înainte ca ea să
afle de moştenire. Fata avea însă la Moscova un logodnic, de asemenea un tânăr
destul de frumos, de la Oficiul de Măsuri şi Greutăţi. Ea îl iubea foarte mult şi,
fireşte, nu voia să se mărite cu altul. Celălalt, străinul, nu mai ştia ce să facă,
înnebunea pur şi simplu, îi trimitea buchete de flori, bomboane şi ciorapii cei mai
fini. Că, vedeţi dumneavoastră, junele străin nu venise din proprie iniţiativă, ci din
partea unei societăţi pe acţiuni, care se constituise special pentru exploatarea
moştenirii lăsate de unchi. Aveau chiar şi un capital de bază de 18 000 de zloţi.
Trimisul lor trebuia cu orice preţ să se însoare cu fata şi s-o aducă în străinătate.
Foarte romantică poveste! închipuiţi-vă situaţia trimisului special! Ce răspundere!
El luase un avans şi acuma nu mai putea, din cauza acestui logodnic sovietic, să-l
justifice. Iar acolo, la Varşovia, jale mare! Acţionarii aşteptau, se frământau,
acţiunile scădeau. De altfel, afacerea s-a terminat cu un faliment. Fata s-a măritat
cu logodnicul sovietic. Şi nici n-a aflat de moştenire.
      — Ce proastă! spuse al doilea pasager. Să-mi fi dat mie milionul acela!
      Şi, de furie, smulse din mâna vecinului un biscuit şi-l mâncă nervos.
      Ocupantul banchetei de sus tuşi spre a-şi semnala prezenţa. Se vede că
discuţiile îl împiedicau să adoarmă.
      Cei de jos începură să vorbească mai încet. Se strânseră unul mai lângă altul,
îşi apropiară capetele conspirativ şi-şi continuau discuţia pe înfundate:
      — Nu de mult societatea internaţională de Cruce Roşie dăduse un anunţ în
ziare că se caută moştenitorii soldatului american Harry Kovalciuk, căzut pe front
în 1918. Moştenirea era de un milion! Adică mai puţin de un milion, dar se
adăugaseră dobânzile... Şi iată că dobânzile... Şi iată că într-un sătuc uitat de lume
din Volân...
      Pe bancheta de sus pătura zmeurie se mişca întruna. Lui Bender îi era
lehamite. Se săturase de vagoane, de banchetele de sus şi de jos, de toată această
lume hurducată a călătoriilor. Ar fi dat cu drag jumătate de milion ca să adoarmă,
dar şoaptele de jos nu mai conteneau:
      — ... Înţelegeţi, la o întreprindere de locuinţe şi localuri vine într-o bună zi o
bătrânică şi zice: "Am găsit, la mine în subsol, o ulcică şi nu ştiu ce e în ea, fiţi buni
şi vedeţi dumneavoastră". S-au uitat cei de la direcţia întreprinderii în ulcică şi ce
credeţi că au găsit înăuntru?... Rupii indiene de aur, un milion de rupii...
      — Ce proastă! Cui s-a găsit ea să se ducă să spuie!... Să-mi fi căzut mie acest
milion...
      — Între noi fie vorba, dacă vreţi să ştiţi, banii-s totul.
      — Dar într-o peşteră de lângă Mojaisk...
      De sus se auzi un geamăt, un geamăt greu, de om care moare.
      Povestitorii se tulburară o clipă, dar vraja bogăţiilor picate din senin, din
buzunarele prinţilor japonezi, rudelor din Varşovia sau soldaţilor americani era
atât de mare, încât începură din nou să se apuce unul pe altul de genunchi şi să
mormăie:
      — Şi când s-a făcut dezgroparea moaştelor, s-au găsit înăuntru, între noi fie
vorba, un milion de...
      Dimineaţa, buimac de somn, Ostap auzi zgomotul storului tras şi o voce:
      — Un milion! Mă înţelegeţi, un milion...
      Prea era de tot. Marele maestru se uită mânios în jos. Dar pasagerii din ajun
nu mai erau. Coborâseră în zori la Harkov, lăsând în urma lor paturile mototolite, o
filă slinoasă dintr-un caiet de aritmetică, firimituri de chiftele şi pâine, precum şi o
sforicică. Noul pasager care stătea la fereastră se uită cu indiferenţă la Ostap şi
continuă, adresându-se celor doi tovarăşi ai săi de drum:
      — Un milion tone de fontă. Până la sfârşitul anului. Comisia a găsit că
uniunea poate să dea această cantitate. Şi lucrul cel mai comic este că Harkovul a
aprobat!
      Ostap nu găsi nimic comic în această declaraţie. Totuşi, noii pasageri începură
să râdă în cor. Şi de râs, începură pe toţi trei să scârţâie mantalele cauciucate, pe
care nu apucaseră încă să şi le scoată.
      — Şi ce face Bubeşko, Ivan Nikolaevici? întrebă cu pasiune cel mai tânăr
dintre pasageri. Bineînţeles că acum dă din coate!
      — Nu mai dă. A ajuns într-o situaţie caraghioasă. Dar ce-a fost atunci? La
început, a sărit la bătaie... Îl ştiţi pe Ivan Nikolaevici ce fire are... 825 000 de tone şi
nici una mai mult. Şi s-a pornit o chestie serioasă. Exagerarea în minus a posi-
bilităţilor... E un fapt real! Alinierea după locuri înguste... E un fapt real! Omul ar fi
trebuit să-şi recunoască, de la început, în întregime, greşeala. Dar nu! Ambiţie!
Închipuie-ţi, nobilimea să recunoască şi gata. Nu, el a luat-o parţial. A hotărât să-şi
păstreze autoritatea. Şi s-a pornit o muzică curat ca la Dostoievski: "Pe de o parte,
recunosc, dar pe de altă parte, arăt că...". Ce să mai arăţi, ce să te mai ploconeşti! Şi
a fost nevoit, Bubeşko al nostru, să trimită o a doua scrisoare.
      Pasagerii râseră din nou.
      — Dar nici în scrisoarea asta nu a suflat o vorbă despre oportunismul său. Şi
s-a pornit pe scris. În fiecare zi o scrisoare. Vor acum să facă pentru el o rubrică
specială: "Corectări şi încercări de dezicere". Şi doar ştie singur că a intrat în bucluc
şi vrea s-o dreagă, dar s-a împotmolit atât de tare, încât nu mai poate. Ultima oară
a ajuns până acolo încât a scris: "...greşeala mi-o recunosc, dar prezenta scrisoare
o consider insuficientă".
      Ostap plecase demult să se spele, dar noii pasageri încă mai râdeau. Când se
întoarse, găsi compartimentul măturat, banchetele coborâte, iar însoţitorul pleca,
purtând în braţe un maldăr de cearşafuri şi pături pe care îl ţinea cu bărbia Nişte
tineri, care nu se temeau de curent, deschiseseră fereastra şi în compartiment sufla
un vânt de toamnă care se zbătea ca un val închis într-o ladă.
      Ostap aruncă în plasa pentru bagaje valiza cu milionul şi se aşeză, uitându-se
prietenos la noii vecini, care puneau parcă un deosebit zel ca să se obişnuiască cu
vagonul de dormit: se uitau mereu în oglinda de lângă uşă, săreau pe banchetă ca
să încerce cât de elastice sunt arcurile, lăudau calitatea pluşului roşu şi lucios şi
apăsau pe toate butoanele. Din când în când, câte unul dispărea pentru câteva
minute şi, când se întorcea, vorbea în şoaptă cu tovarăşii săi. În sfârşit, apăru în
uşă o fată în palton bărbătesc şi purtând tenişi cu şireturile răsucite în jurul
gleznelor, aşa cum era moda la grecii antici.
      — Tovarăşi! spuse ea pe un ton energic. Asta-i o porcărie. Vrem şi noi să
călătorim în lux. Chiar la prima gară să facem schimb.
      Tovarăşii de compartiment ai lui Bender începură să ţipe revoltaţi.
      — Da, da. Toţii avem aceleaşi drepturi ca şi voi, continuă fata. Am şi tras, de
altfel, la sorţi, şi a ieşit că urmează să vină aici Tarasov, Paroviţki şi cu mine. Aşa
că, hai, căraţi-vă la clasa a doua.
      Din discuţia lor, Ostap înţelese că un grup numeros de studenţi de la
politehnică se întorcea la Cernomorsk de la practica de vară făcută într-o uzină. Nu
găsiseră locuri destule la clasa a doua, şi fuseseră nevoiţi să cumpere trei bilete la
vagonul de dormit, diferenţa fiind plătită de tot grupul.
      Ca urmare, fata rămase în compartiment, iar primii trei plecară, arborând o
demnitate tardivă. În locul lor sosiră imediat Tarasov şi Paroviţki, care, şi ei, se
apucară imediat să sară pe banchetă şi să apese pe butoane. Fata sărea împreună
cu ei. Nu trecu nici o jumătate de oră şi dădură buzna în compartiment şi primii
trei. Îi adusese înapoi dorul după paradisul pierdut. După ei, îşi mai făcură
apariţia, cu zâmbete stânjenite, alţi doi, iar apoi încă unul, mustăcios.
Mustăciosului îi venea rândul să călătorească în lux abia în ziua următoare, dar nu
mai avea răbdare. Apariţia lui stârni proteste care atraseră numaidecât pe
însoţitorul vagonului.
      — Ce-i asta, cetăţeni, întrebă el pe un ton oficial. Ce-i toată banda asta
adunată aici? Cei care au locuri la clasa a doua să plece. Altfel, mă duc şi-l chem pe
şef.
      Banda se fâstâci.
      — Au venit în vizită, zise fata amărâtă. Stau numai puţin.
      — Nu-i permis, declară însoţitorul. Plecaţi.
      Mustăciosul începu să se retragă cu spatele spre uşă, dar în clipa aceea
interveni în conflict marele maestru.
      — De ce vorbeşti aşa, nenişorule, zise el însoţitorului. Pasagerii nu trebuie
apostrofaţi, fără un motiv puternic. De ce să respecţi atât de strict litera legii?
Trebuie să fim ospitalieri. Ştii cum e în Orient? Vino cu mine să-ţi explic.
      Şi după ce stătu de vorbă cu Ostap pe culoar, însoţitorul se pătrunse până
într-atât de spiritul Orientului, încât, departe de a se mai gândi să alunge banda,
aduse, dimpotrivă, nouă pahare de ceai în suporturi masive şi toată rezerva de
biscuiţi. Şi nici nu le luă măcar bani.
      — După cum e obiceiul în Orient, spuse Ostap grupului, potrivit legilor
ospitalităţii, cum zicea un lucrător din sectorul culinar.
      Tinerii fură serviţi cu atâta amabilitate şi simplitate, încât nici nu puteau să
refuze. Pacheţelele cu biscuiţi trosneau sub degetele celor care le desfăceau. Ostap
împărţea gospodăreşte ceaiul şi în scurtă vreme se împrieteni cu cei opt studenţi şi
cu studenta
      — Mă interesează de mult problema învăţământului universal, egal şi secret,
sporovăia el vesel. Recent, am stat chiar de vorbă, în această privinţă, cu un
filozof-amator indian, tobă de carte. De aceea, indiferent ce spune, vorbele lui sunt
imediat înregistrate pe o placă de patefon. Şi cum bătrânului îi place să vorbească
— are el acest mic păcat —, s-au strâns până în prezent 800 de vagoane de plăci şi
acum se fac din ele nasturi.
      Cu acest mic discurs improvizat de început, marele maestru luă în mână un
biscuit.
      — De la acest biscuit până la piatra de polizor nu-i decât un singur pas, zise el.
Şi acest pas s-a şi făcut.
      Mai cu o glumă, mai cu alta, toate de felul acesta, prietenia între marele
maestru şi studenţi se legă foarte repede şi curând toată banda, sub conducerea lui
Ostap, cânta cupletul:

     Petru-ntâi, zis cel Mare
     N-are soaţă, nici nepoată,
     Doar un cal şi-un şarpe are,
     Asta-i familiunea toată.

      Până seara, Ostap ştia cum îi cheamă pe toţi, iar cu unii se şi tutuia. Totuşi,
multe lucruri despre care vorbeau tinerii el nu le înţelegea. Avu deodată
simţământul că e foarte bătrân. În faţa lui şedea un tineret puţin cam necioplit,
cam deschis şi parcă supărător de sincer. El nu fusese aşa la douăzeci de ani. Îşi
mărturisi că la douăzeci de ani fusese mult mai multilateral şi mai rău. Pe atunci
nu râdea, ci rânjea doar. Iar ăştia râdeau din toată inima.
      „De ce se bucură aşa tineretul ăsta cu piele de toval? se întrebă el deodată,
enervat. Pe cuvânt de onoare că încep să-l invidiez."
      Deşi Ostap era, fără îndoială, centrul atenţiei întregului compartiment şi
vorbea fără oprire, deşi cei din jur se purtau cu el cât se poate de bine, nu constată
la dânşii nici adoraţia lui Balaganov, nici supunerea laşă a lui Panikovski, nici
dragostea devotată a lui Kozlevici. Simţea la studenţii aceştia superioritatea specta-
torului faţă de comper. Spectatorul îl ascultă pe cetăţeanul în frac care prezintă
spectacolul, râde uneori, îl aplaudă alene, dar la urmă pleacă acasă şi uită de
comper. Iar acesta se duce după spectacol la clubul artiştilor, şade trist cu o chiftea
în faţă şi se plânge unui confrate — comic de operetă — că publicul nu-l înţelege,
iar Guvernul nu-l apreciază. Comicul bea votcă şi se plânge şi el că lumea nu-l
înţelege. Dar ce să nu înţeleagă? Glumele sunt vechi, trucurile — vechi, şi e prea
târziu să te apuci iar să înveţi. Pare-se că totul e limpede.
      Povestea cu Bubeşko, care micşorase planurile, fu povestită pentru a doua
oară, de data aceasta special pentru Ostap. El se duse cu noii săi prieteni în
vagonul de clasa a doua, s-o convingă pe studenta Lida Pisarevskaia să vină la ei în
vizită şi fu atât de elocvent, încât sfioasa Lida consimţi şi veni să-şi aducă con-
tribuţia ei la larma generală. Subita încredere născută între Ostap şi tineri crescu
până într-atât încât pe seară, plimbându-se pe cheiul unui mare nod de cale ferată
cu fata în palton bărbătesc, marele maestru ajunse cu ea aproape până la
semaforul de la ieşire şi aici, fără a se aştepta el însuşi la aşa ceva, îşi deschise
sufletul în declaraţii destul de banale.
      — Mă înţelegi, îi explică el, lumina luna, regina panoramei. Noi şedeam pe
treptele unui muzeu de antichităţi şi deodată am simţit că o iubesc. Dar în aceeaşi
seară a trebuit să plec, aşa că am ratat totul. Cred că s-a supărat. Ba chiar, cu
siguranţă s-a supărat.
      — Ai fost trimis în deplasare? îl întrebă fata.
      — Mda. Oarecum. Adică nu tocmai în deplasare, ci într-o chestiune urgentă.
Acum sufăr. Sufăr maiestuos şi prosteşte.
      — Asta nu-i chiar atât de grav, zise fata. Cheltuieşte-ţi surplusul de energie
făcând o muncă oarecare. De pildă, taie lemne. Există o teorie acum care
recomandă lucrul acesta.
      Ostap făgădui să facă aşa cum îl sfătuise fata şi, deşi nu-şi putea închipui cum
tăiatul lemnelor o va înlocui pe Zosia, simţi totuşi o mare uşurare. Se întoarseră în
vagon cu un aer misterios şi apoi mai ieşiră de câteva ori pe culoar ca să vorbească
iarăşi în şoaptă despre dragostea neîmpărtăşită şi despre noile teorii în acest
domeniu.
      În compartiment, Ostap continua să depună toate eforturile pentru a fi pe
placul grupului. Şi ajunse chiar ca studenţii să-l considere drept unul de-ai lor.
Paroviţki, care nu era prea bine crescut, îl pocni cu toată puterea peste umăr şi
strigă:
     — Înscrie-te la noi, la politehnică. Zău! Ai să capeţi o bursă de şaptezeci şi
cinci de ruble. Şi ai să trăieşti ca un zeu. La noi, la cantină, se serveşte carne în
fiecare zi. Iar apoi o să plecăm în Ural, la practică.
     — Eu am mai absolvit o facultate de ştiinţe umaniste, se grăbi să spună
marele maestru.
     — Şi acum ce faci? îl întrebă Paroviţki.
     — Lucrez pe linie financiară.
     — Eşti funcţionar de bancă?
     Ostap se uită deodată sarcastic la student şi spuse pe neaşteptate:
     — Nu, nu sunt funcţionar. Sunt milionar.
     Desigur că această declaraţie nu-l obliga la nimic şi ar fi putut da cuvintelor
un caracter de glumă, dar Paroviţki începu să râdă cu atâta poftă, încât marele
maestru se simţi ofensat. O dorinţă irezistibilă îl cuprinse de a-i impresiona pe
tovarăşii săi de drum şi a-i face să aibă pentru el şi mai multă admiraţie.
     — Şi câte milioane ai? îl întrebă fata cu tenişi, îmbiindu-l către un răspuns
care să-i amuze.
     — Unul singur, zise Ostap palid de mândrie.
     — Cam puţin, declară mustăciosul.
     — Puţin, puţin! strigară ceilalţi.
     — Mie îmi ajunge, spuse Bender triumfător.
     Şi rostind aceste cuvinte, coborî valiza, deschise încuietoarele nichelate şi
răsturnă pe banchetă tot conţinutul. Pachetele de bancnote formară o moviliţă.
Ostap îndoi unul din pachete şi învelitoarea plesni ca atunci când desfaci un
pachet de cărţi de joc.
     — În fiecare pachet sunt câte zece mii de ruble. E puţin? Un milion întreg, nu
lipseşte dintr-însul decât niscaiva mărunţiş. Şi totul în regulă. Semnături, filigran,
desen.
     În tăcerea generală, Ostap băgă banii înapoi în valiză şi aruncă valiza în plasa
pentru bagaje cu un gest care i se păru regesc. Se aşeză din nou pe banchetă, se
lăsă pe spetează, întinse picioarele şi se uită la tineri.
     — După cum vedeţi, şi ştiinţele umaniste raportează, spuse milionarul,
invitându-i pe studenţi să facă haz împreună cu el.
     Dar studenţii tăceau, cercetând cu privirile diferitele butoane şi cârlige de pe
pereţii ornamentaţi ai compartimentului.
     — Trăiesc ca un zeu, continuă Ostap, sau ca un semizeu, ceea ce în definitiv e
acelaşi lucru.
     Marele maestru mai aşteptă puţin, apoi începu să se agite şi întrebă pe tonul
cel mai prietenos:
     — Dar de ce aţi lăsat nasul în jos, diavolilor?
     — Ei, eu mă duc, zise mustăciosul, după o clipă de gândire. Mă duc la noi în
vagon, să văd ce se mai aude.
     Şi o zbughi afară din compartiment.
     — Uimitor lucru, încântător lucru, spuse Ostap, azi dimineaţă nici nu ne
cunoşteam, iar acum ne simţim ca şi cum ne-am cunoaşte de zece ani. O fi vreun
fluid?
     — Cât datorăm pentru ceai? întrebă Paroviţki. Cât am băut, tovarăşi? Nouă
pahare sau zece? Trebuie să-l întrebăm pe însoţitor. Vin îndată.
     După el se mai ridicară alţi patru tineri, mânaţi de dorinţa de a-l ajuta să facă
socoteala cu însoţitorul.
     — Ce-ar fi să cântăm ceva? propuse Ostap. Ceva cu foc. De pildă, Popa
Serghei, popa Serghei! Vreţi? Am o minunată voce de bas de pe Volga.
     Şi, fără să aştepte răspunsul, marele maestru începu să cânte: "Jos pe râuleţ
în vale, pe Kazanka jos în vale, înoată vesel şi zglobiu un crap gras şi cenuşiu".
Când veni momentul să se cânte refrenul, Ostap ridică braţele şi începu să bată din
picior ca un capelmaistru, dar corul nu-i răspunse. Numai Lida Pisarevskaia
începu, din sfiiciune, să cânte cu un glăscior ascuţit: "Popa Serghei, popa Serghei!",
dar tăcu numaidecât şi fugi din compartiment.
     Prietenia se evapora văzând cu ochii. Curând, nu mai rămase în compartiment
decât fata cea compătimitoare, încălţată cu tenişi.
     — Dar unde-or fi fugit cu toţii? întrebă Bender.
     — Chiar, adevărat, răspunse aproape în şoaptă fata, trebuie să văd ce-i cu ei.
     Şi cu o mişcare sprintenă se repezi la uşă, dar nefericitul milionar o prinse de
mână.
     — Am glumit, murmură el, sunt un om al muncii. Sunt dirijor de orchestră
simfonică!... Sunt fiul locotenentului Schmidt. Tatăl meu a fost supus turc. Te rog
să mă crezi!...
     — Lasă-mă! şopti fata.
     Marele maestru rămase singur.
     Compartimentul se hâţâna şi scârţâia. Linguriţele se învârteau în paharele
goale, care lunecau încet spre marginea măsuţei. În uşă apăru însoţitorul, care
ţinea în braţe şi apăsa cu bărbia un teanc de pături şi cearşafuri.

CAPITOLUL XXXV
L-AU IUBIT GOSPODINE, FEMEI DE SERVICIU, VĂDUVE ŞI
CHIAR O FEMEIE-TEHNICIAN DENTIST

     La Cernomorsk, acoperişurile vuiau şi străzile erau pradă curenţilor. Prin
puterea vântului care se abătuse pe neaşteptate asupra oraşului, dinspre nord-est,
vara gingaşă, cochetă, fusese alungată spre lăzile de gunoi, burlanele şi colţurile
caselor, unde îşi dădea sufletul printre frunze de arţar carbonizate şi bilete de
tramvai rupte. În lighenele florăreselor zăceau crizanteme glaciale. Obloanele verzi
ale gheretelor cu cvas bâţâiau închise. Porumbeii gungureau "mor, mor". Vrăbiile
se încălzeau, ciugulind bălegarul fierbinte. Locuitorii din Cernomorsk se luptau cu
vântul, înfigându-se în el cu capetele plecate, ca nişte tauri. Cel mai prost se
simţeau "vestele de pichet". Vântul le smulgea canotierele şi panamalele şi le
rostogolea la vale, spre bulevard, pe caldarâmul alunecos ca parchetul. Bătrânii
fugeau după ele gâfâind şi revoltându-se. Rafalele de vânt îi mânau şi pe ei atât de
repede, încât uneori o luau înaintea pălăriilor şi se trezeau abia când se opreau la
picioarele ude ale făpturii de bronz a vreunui demnitar de pe vremea Ecaterinei,
aşezat în mijlocul pieţei.
     "Antilopa" scârţâia în staţie ca o corabie. Dacă înainte maşina lui Kozlevici
stârnea o veselă nedumerire, acum inspira milă: aripa stângă din spate era legată
cu o frânghie, o bucată bună de parbriz era înlocuită cu un dreptunghi de placaj şi
în locul melodioasei pare de cauciuc, pierdută cu prilejul catastrofei, atârna de o
sforicică un clopoţel nichelat de preşedinte de tribunal. Până şi volanul pe care
odihneau mâinile cinstite ale lui Adam Kazimirovici se încovoiase puţin într-o
parte. Pe trotuar, lângă "Antilopa", stătea marele maestru. Sprijinit de bordul
maşinii, el spunea:
     — Te-am minţit, Adam. Nu pot să-ţi dăruiesc nici o Izotta-Fraschini, nici un
Lincoln, nici un Buick, nici măcar un Ford. Nu pot să-ţi cumpăr nici o maşină
nouă. Statul nu mă consideră cumpărător. Sunt o persoană particulară. Singurul
lucru pe care l-aş putea cumpăra printr-un anunţ la ziar ar fi tot o vechitură ca şi
"Antilopa" noastră.
      — Dar de ce, obiectă Kozlevici, Lorain-Dietrichul meu este o maşină bună.
Dacă aş face rost de o pompă veche de ulei, nu mi-ar mai trebui nici un fel de
Buickuri.
      — Pompa ţi-am adus-o, răspunse Ostap. Iat-o. Şi acesta este singurul lucru,
dragă Adam, cu care pot să te ajut în domeniul mecanizării transportului.
      Kozlevici se bucură grozav de pompă, o învârti în mână pe o parte şi pe alta,
privind-o îndelung, apoi începu imediat s-o monteze. Ostap trase de clopoţel, care
scoase un sunet tipic de şedinţă, şi începu să-şi descarce focul de pe inimă:
      — Ştii, Adam, am aflat ceva nou: fiecare cetăţean stă sub apăsarea unei
coloane de aer care cântăreşte două sute paisprezece kilograme!
      — N-am auzit, zise Kozlevici. Ei şi?
      — Cum, ei şi? E un fapt ştiinţific, medical. Şi de câtva timp simt greutatea.
Gândeşte-te numai! Două sute paisprezece kilograme! Şi te apasă zi şi noapte, mai
ales noaptea. Dorm prost. Ce-ai zis?
      — Nu, nimic, ascult, răspunse blând Kozlevici.
      — Mă simt foarte prost, Adam. Am o inimă prea mare.
      Şoferul "Antilopei" făcu "hm". Ostap continua să pălăvrăgească:
      — Ieri s-a apropiat de mine, pe stradă, o bătrână care mi-a oferit un ac pentru
primus care ţine o veşnicie. Află, Adam, că nu l-am cumpărat. N-am nevoie de un
ac care ţine o veşnicie, nu vreau să trăiesc o veşnicie. Vreau să mor. Prezint toate
simptomele banale ale îndrăgostitului: lipsă de poftă de mâncare, insomnie şi
mania de a compune versuri. Ascultă ce am fabricat azi noapte la lumina
şovăielnică a becului electric: "Mi-aduc aminte sfânta clipă, nainte-mi tu te-ai
arătat, vedenie ce piere-n pripă, al frumuseţii duh curat". Aşa-i că-i frumos? Am
talent, nu? Ei bine, abia în zori, după ce-am terminat de scris ultimul vers, mi-am
adus aminte că poezia asta a mai scris-o Puşkin. E permis unui clasic să-ţi facă
asemenea figură? Ai zis ceva?
      — Nu, nu, continuă, spuse Kozlevici compătimitor.
      — Şi uite, aşa trăiesc, urmă Ostap cu tremur în glas. Corpul meu este înscris
la hotelul "Cairo", iar sufletul meu rătăceşte, nu-i mai arde nici de Rio de Janeiro.
Şi, în afară de asta, mă mai apasă şi coloana atmosferică.
      — Şi nu te-ai dus pe la ea? întrebă Kozlevici, care nu ştia s-o ia pe ocolite. La
Zosia Viktorovna?
      — Nu vreau să mă duc, spuse Ostap, din pricina sfielii ce mi-o dă mândria. În
mine s-au trezit ienicerii. Am trimis ticăloasei ăsteia telegrame din Moscova de trei
sute cincizeci de ruble şi n-am primit răspuns nici măcar de cincizeci de copeici. Şi
asta să mi-o facă mie, mie, care am fost iubit de gospodine, de femei de serviciu, de
văduve şi chiar de o femeie-tehnician dentist. Nu, Adam, n-am să mă duc acolo. La
revedere!
      Marele maestru se duse la hotel, scoase de sub pat valiza cu milionul, care
zăcea alături de nişte ghete scâlciate, se uită la ea câtva timp cu o privire lipsită de
expresie, apoi o apucă de mâner şi ieşi în stradă. Vântul îl prinse de umeri şi-l
împinse spre bulevardul de pe malul mării. Bulevardul era pustiu. Nimeni nu mai
şedea pe băncile albe, pe care atâţia în timpul verii crestaseră cuvinte de amor. Din
radă ieşea, ocolind farul, un cargobot scund, cu catarge groase, drepte.
      — Destul, spuse Ostap, viţelul de aur nu-i de mine. Să-l ia cine vrea. N-are
decât să facă altul pe milionarul!
     Se uită în jur şi, văzând că nu-i nimeni, aruncă valiza pe pietriş.
     — Poftim, exclamă el, adresându-se arţarilor negri şi făcându-le o plecăciune.
     Porni apoi pe o alee, fără să mai întoarcă capul. La început, merse încet, ca
omul care se plimbă, apoi îşi băgă mâinile în buzunar, pentru că începu deodată să
le simtă de prisos, şi iuţi pasul, ca să-şi înfrângă şovăielile. Se sili chiar s-o
cârmească după colţ şi să fredoneze un cântec, dar după o clipă o luă la fugă
înapoi. Valiza zăcea pe locul unde o lăsase. Dar, din direcţie opusă, se apropia de
ea, aplecat şi cu mâinile greblă, un cetăţean între două vârste şi cât se poate de
obişnuit ca înfăţişare.
     — Încotro?! îi strigă Ostap de departe. Îţi arăt eu să pui mâna pe valizele
altora. Nu poţi să laşi un lucra o clipă. Ce porcărie!
     Cetăţeanul strânse supărat din umeri şi se retrase. Iar Bender se cară din nou
cu viţelul de aur în mână.
     "Ce pot să fac acum? se gândi el. Cum să scap de blestemata asta de povară,
care mă îmbogăţeşte numai cu suferinţe morale? S-o ard?"
     Marele maestru se opri bucuros la această idee.
     "O, chiar am în camera mea un cămin. Să ard banii în cămin! Grandios! Gest
demn de Cleopatra! În foc! Pachet cu pachet! Ce să-mi bat capul cu ei? Dar nu,
asta-i o prostie. Să arzi banii e o absurditate! O bravadă de husar! Dar ce pot să fac
cu ei decât să mă îndop ca un nepman? Tâmpită situaţie! Responsabilul de muzeu
are de gând cu trei sute de ruble să facă un Luvru, orice colectiv de marinari sau
Corporaţia Cooperatistă a Dramaturgilor poate să-şi construiască cu un milion o
jumătate de zgârie-nori, cu acoperiş-terasă pentru conferinţe în aer liber. Iar Ostap
Bender, urmaş al ienicerilor, poate să facă numai pe dracu' ghem! Ia te uită dom'le,
cum apasă clasa-hegemon pe un biet milionar individualist!"
     Tot gândindu-se ce să facă cu milionul, marele maestru se învârtea în pas
alergător pe alei, se aşeza pe parapetul de ciment şi se uita furios la vaporul ce se
legăna dincolo de dig.
     "Nu, la incendiu va trebui să renunţ. Să arzi banii e un act laş şi dizgraţios.
Trebuie să găsesc un gest mai de efect. Poate să institui o bursă purtând numele lui
Balaganov, pentru elevii de la Şcoala Medie Tehnică de Radio fără frecvenţă? Să
cumpăr cincizeci de mii de linguriţe de argint, să torn din ele o statuie ecvestră a lui
Panikovski şi s-o instalez pe mormântul lui? Să încrustez "Antilopa" cu sidef? Sau
poate..."
     Marele maestru sări jos de pe parapet, luminat de o idee nouă. Fără a mai
zăbovi o clipă, părăsi grădina şi, înfruntând cu dârzenie vântul frontal şi lateral, se
îndreptă spre poştă.
     Aici, la cererea lui, valiza fu cusută într-o rogojină şi legată în cruce cu o sfoară
groasă. Valiza luă astfel aspectul simplu al unui colet din cele care se primesc la
poştă zilnic cu miile şi în care diferiţi cetăţeni trimit rudelor lor untură de porc,
dulceaţă sau mere.
     Ostap luă un creion chimic şi, după ce-l învârti de câteva ori prin aer ca pe o
sfârlează, scrise:

     COLET
     CU VALOARE DECLARATĂ
     COMISARULUI POPORULUI PENTRU FINANŢE.
     MOSCOVA.

    Coletul, azvârlit cu un gest profesional de către funcţionarul voinic care îl
primise, căzu pe un morman de baloturi ovale, saci şi lăzi. Băgând chitanţa în
buzunar, Ostap văzu cum milionul lui îşi lua valea, aşezat laolaltă cu alte colete
într-un cărucior, pe care îl împingea într-o sală de alături un bătrânel cu pas
încetinel şi cu fulgere albe la petliţe.
      — Şedinţa continuă, spuse marele maestru, dar de data aceasta fără Ostap
Bender, deputat al agrarienilor nebuni.
      Mai stătu multă vreme sub bolta de la intrarea poştei, ba aprobându-şi fapta,
ba regretând-o. Vântul i se vâra sub mantaua lui de ploaie. I se făcu frig şi îşi aduse
aminte cu tristeţe că nu-şi cumpărase o a doua şubă.
      Chiar în faţa lui se opri pentru o secundă o fată. Ea ridică capul spre a se uita
la cadranul strălucitor al orologiului de la poştă şi apoi pomi mai departe. Purta un
paltonaş cam sărăcuţ, mai scurt decât rochia şi un basc albastru cu pompon, ca de
copil. Cu mâna dreaptă îşi ţinea poala de la palton, ca să nu i-o ridice vântul. Inima
comandorului se strânse încă înainte de a o fi recunoscut în ea pe Zosia şi se luă
după dulcinee pe dalele ude ale trotuarului, ţinându-se fără voie la oarecare
distanţă. Din când în când, fata dispărea în mulţimea trecătorilor şi atunci Ostap
cobora jos de pe trotuar, se uita la Zosia dintr-o parte şi se gândea la principalele
puncte ale explicaţiei ce trebuia să urmeze.
      La un colţ, Zosia se opri în faţa unei gherete cu articole de galanterie şi începu
să se uite la nişte ciorapi maron bărbăteşti, care se legănau pe o sforicică. Ostap
patrula prin apropiere.
      Chiar la marginea trotuarului, discutau cu mult foc doi tipi cu serviete în
mână. Amândoi purtau pardesie de sub care se vedeau pantalonii lor albi de vară.
      — Ai plecat la timp de la "Hercules", Ivan Pavlovici, spunea unul,
strângându-şi servieta la piept. E o jale acum acolo, îi dă afară pe capete.
      — Tot oraşul vorbeşte, oftă celălalt.
      — Ieri l-au lichidat pe Skumbrievici, zise primul cu bale la gură de plăcere. Era
o înghesuială că nici nu puteai pătrunde în sală. La început, totul a decurs foarte
civilizat. Skumbrievici şi-a descris în aşa fel autobiografia, încât toată lumea l-a
aplaudat. "Eu, a zis el, m-am născut între ciocan şi nicovală", vrând prin asta să
arate că părinţii lui fuseseră fierari. Dar apoi cineva din sală l-a întrebat:
"Spune-mi, te rog, nu-ţi aduci aminte şi de o firmă «Skumbrievici şi fiul. Articole de
fierărie?» Nu cumva eşti dumneata acel Skumbrievici?" Şi dobitocul se apucă şi
răspunde: "Eu nu sunt Skumbrievici, eu sunt fiul". Îţi închipui ce-o să i se întâmple
acum? Punctul "e" e asigurat.
      — Da, tovarăşe Veintorg, sunt grozav de severi. Ia spune, azi pe cine scoate?
      — Azi e o zi mare! îl comprimă pe Berlaga, cel care a încercat să scape de
epurare, internându-se la nebuni. Apoi îi vine rândul chiar lui Polâhaev personal şi
scârbei ăleia de Serna Mihailovna, nevasta lui morganatică. Era o nenorocire
muierea asta pe capul tuturor celor de la "Hercules". Astăzi mă duc cu vreo două
ore înainte de începe, că altfel risc să nu mai găsesc loc. În afară de asta, Bomze...
      Zosia porni înainte şi Ostap nu mai află ce s-a întâmplat cu Adolf Nikolaevici
Bomze. Dar asta nu-l supără câtuşi de puţin. Îşi pregătise fraza cu care să înceapă
convorbirea şi se apropie repede de fată.
      — Zosia, spuse el, am sosit şi acest fapt nu poate fi ignorat.
      Rostise această frază cu teribilă dezinvoltură. Fata se retrase doi paşi şi marele
maestru îşi dădu seama că luase un ton fals. Schimbă tonul şi se porni să
vorbească repede şi mult, plângându-se de împrejurări, spunându-i că tinereţea lui
a trecut cu totul altfel decât îşi închipuise în copilărie, că viaţa s-a dovedit a fi
sucită şi de un nivel coborât, ca o cheie fa.
      — Ştii, Zosia, spuse el în cele din urmă, că fiecare om, chiar şi membrii de
partid, trăiesc sub apăsarea unei coloane atmosferice în greutate de două sute
paisprezece kilograme. Ai băgat sau n-ai băgat de seamă acest lucru?
      Zosia nu răspunse.
      În momentul acela treceau pe lângă cinematograful "Capitol". Ostap aruncă
repede o privire cu coada ochiului în direcţia unde în vară îşi avusese sediul biroul
înfiinţat de el şi lăsă să-i scape un strigăt uşor. Pe toată faţada, cât era de lată, se
întindea o firmă pe care scria:

     ÎNTREPRINDEREA DE STAT PENTRU COARNE ŞI COPITE

     Prin toate ferestrele se vedeau maşini de scris şi portrete ale fruntaşilor
statului. La intrare şedea, cu un zâmbet victorios, un tânăr curier, care nu semăna
deloc cu Panikovski. Pe poarta deschisă de care era bătută o tăbliţă pe care scria
"Depozitul bazei" intrau autocamioane de câte trei tone, încărcate vârf cu coarne şi
copite ce satisfăceau condiţiile prevăzute. Se vedea bine că progenitura lui Ostap o
luase pe calea cea bună.
     — Ia te uită ce avânt a luat clasa-hegemon, zise Ostap trist. Până şi ideea mea
uşuratică a folosit-o pentru scopurile ei. Iar pe mine m-a dat deoparte, Zosia. Ai
auzit, pe mine m-a dat deoparte. Sunt nenorocit.
     — Eşti trist ca un îndrăgostit, rosti Zosia, întorcându-se pentru prima oară
spre Ostap.
     — Da, răspunse Ostap, sunt un tipic Evgheni Oneghin, un cavaler căruia
Puterea sovietică i-a răpit moştenirea.
     — Grozav cavaler, nimic de zis!
     — Nu fi supărată, Zosia. Ţine seama de coloana atmosferică. Am chiar
impresia că pe mine mă apasă mult mai tare decât pe alţi cetăţeni. Asta din pricina
dragostei ce ţi-o port. Şi apoi, eu nu sunt membru al vreunui sindicat. Şi asta
sporeşte apăsarea.
     — Plus fiindcă minţi mai mult decât alţi cetăţeni.
     — Asta nu-i minciună. E o lege fizică. Sau n-o fi existând în realitate nici o
coloană şi totul e numai fantezia mea?
     Zosia se opri şi începu să-şi scoată mănuşa care avea culoarea unui ciorap
cenuşiu.
     — Am treizeci şi trei de ani, se grăbi să spună Ostap. Cât Iisus Cristos. Şi
ce-am făcut până acum? O învăţătură n-am creat, pe învăţăcei i-am pierdut, pe
răposatul Panikovski nu l-am înviat, şi numai dumneata...
     — Ei, la revedere, spuse Zosia. Mă duc la cantină.
     — Iau şi eu masa cu dumneata, declară marele maestru, uitându-se la firma:
"Combinatul alimentar — model al Şcolii de Producţie de pe lângă Academia de Arte
Spaţiale din Cernomorsk"; vreau să mănânc o ciorbă model de pe lângă această
academie. Poate mi se va uşura inima.
     — Aici e numai pentru sindicalişti, îl preveni Zosia.
     — Atunci voi sta aşa, fără să mănânc.
     Coborâră treptele. În fundul combinatului alimentar-model, sub coroana
verde a unui palmier, şedea un tânăr cu ochii negri, care cerceta cu un aer demn
meniul.
     — Periei! îl strigă Zosia de departe. Ţi-am cumpărat nişte ciorapi cu călcâi
dublu. Să vă prezint. Femidi...
     — Femidi, repetă tânărul, strângând cu căldură mâna lui Ostap.
     — Bender-Zadunaiski, îşi declină brutal identitatea marele maestru, dându-şi
seama imediat că a sosit prea târziu la festinul dragostei şi că ciorapii cu călcâi
dublu nu erau un simplu produs al unei cooperative de pretinşi invalizi, ci simbolul
unei căsătorii fericite legalizate de Oficiul Stării Civile.
      — Cum! Te mai cheamă şi Zadunaiski? întrebă veselă Zosia.
      — Da, Zadunaiski. Dar nici pe dumneata nu te mai cheamă numai Siniţkaia.
Judecând după ciorapi...
      — Mă cheamă Siniţkaia-Femidi.
      — De douăzeci şi şapte de zile, zise tânărul, frecându-şi mâinile.
      — Îmi place soţul dumitale, zise cavalerul căruia i se răpise moştenirea.
      — Şi mie îmi place, răspunse Zosia arţăgoasă.
      În timp ce tinerii soţi mâncau o ciorbă marinărească, tot ducând lingurile la
gură şi uitându-se unul la altul, Ostap citea indispus afişele de pe pereţi. Pe unul
scria: "Nu vorbiţi în timp ce mâncaţi. Aceasta împiedică buna secreţie a sucului
gastric." Altul era întocmit în versuri: "Sucuri de fructe — aflaţi, dau organismului
hidraţi." Nu mai avea ce face aici. Trebuia să plece, dar îl împiedica o sfială, apărută
cum şi de unde nici el nu ştia.
      — În această ciorbă marinărească, se strădui Ostap să glumească, plutesc
epavele unui vas naufragiat.
      Soţii Femidi râseră binevoitori.
      — Dar, de fapt, în ce sector lucrezi? îl întrebă Ostap pe tânăr.
      — De fapt, sunt secretarul colectivului plastic al pictorilor feroviari, răspunse
Femidi.
      Marele maestru se sculă încet de pe scaun.
      — Aha, reprezentantul unui colectiv! Era de aşteptat! Dar să nu vă mai distrag
cu vorbăria. Asta va împiedica buna secreţie a sucului vostru gastric, atât de
necesar pentru sănătate.
      Plecă fără să-şi mai ia rămas bun şi se îndreptă spre ieşire strecurându-se
printre mese.
      — Mi-a suflat fata! murmură el când ajunse pe stradă. Mi-a suflat-o de-a
dreptul de sub nas. Femidi! Nemesidi! Femidi, reprezentantul unui colectiv, i-a
suflat unui milionar...
      Şi, în clipa aceea, îşi aduse aminte, cu o claritate cutremurătoare, că nu mai
are nici un fel de milion.
      Începu să alerge grăbit şi îşi termină gândul pe drum, dând deoparte cu
braţele pe trecători, cum dă deoparte un înotător apa, la un concurs, pentru a
doborî recordul mondial.
      — Iaca na, s-a găsit un nou apostol Pavel, mormăia el, sărind peste rondurile
de flori din grădina oraşului. Arghirofob, vită încălţată! Menonit blestemat,
adventist de ziua a şaptea! Dobitoc sinistru! Dacă au expediat coletul, mă spânzur!
Asemenea adepţi ai lui Tolstoi trebuie omorâţi!
      După ce alunecă de două ori pe podeaua de mozaic de la poştă, marele
maestru ajunse într-un suflet la ghişeu. În faţa ghişeului se afla o coadă mică,
gravă şi tăcută. În furia lui, Ostap dădu să bage capul pe ferestruica ghişeului, dar
cetăţeanul care stătea primul la coadă ridică nervos coatele-i ascuţite şi-l dădu pe
nou-venit puţin înapoi. Al doilea cetăţean ridică şi el coatele, de parcă ar fi avut un
mecanism, şi marele maestru se pomeni ceva mai încolo de mult doritul ghişeu.
Dar nu rămase nici la această distanţă deoarece, tot în deplină tăcere, alte coate se
ridicară şi traseră parcă nişte vâsle invizibile până când obraznicul se văzu plasat
la locul lui legitim: ultimul din coadă.
      — Eu vreau numai... Începu Ostap.
      Dar nu mai urmă. Era inutil. Coada cenuşie, ca de piatră, era de neclintit, ca o
falangă grecească. Fiecare îşi ştia locul şi era gata să-şi apere micul său drept cu
preţul vieţii.
     Abia după trei sferturi de oră reuşi Ostap să bage capul pe ghişeu şi să ceară
cu aprindere să i se dea înapoi coletul. Funcţionarul îi restitui nepăsător recipisa.
     — Tovarăşe, nu dăm coletele înapoi.
     — Cum! L-aţi şi expediat? întrebă marele maestru cu o voce şovăitoare. L-am
predat abia acum o oră!
     — Tovarăşe, nu dăm coletele înapoi, repetă funcţionarul.
     — Dar e coletul meu, spuse Ostap cu blândeţe, mă înţelegeţi, al meu. Eu l-am
expediat, eu vreau să-l iau înapoi. Am uitat să bag un borcan cu dulceaţă. De
merişoare. Vă rog foarte mult. Unchiu-meu o să se supere îngrozitor. Mă înţelegeţi?
     — Tovarăşe, nu dăm coletele înapoi.
     Ostap întoarse capul, căutând sprijin în jur. În spatele lui se întindea coada
tăcută şi gravă, care cunoştea toate regulile, printre care şi aceea că pachetele nu
se dau înapoi.
     — Să bag un borcănaş, murmură Ostap, cu merişoare.
     — Tovarăşe, borcănaşul poţi să-l trimiţi cu un alt colet, zise funcţionarul
îmblânzindu-se. N-o să i se întâmple nimic unchiului dumitale.
     — Nu-l cunoaşteţi pe unchiul meu! zise cu căldură Ostap. Şi-apoi sunt un
student sărac. N-am bani. Vă rog ca pe un activist pe tărâm obştesc.
     — Unde să-l caut acum, tovarăşe? spuse funcţionarul cu un glas plângăreţ.
Sunt trei tone de colete acolo.
     Dar marele maestru începu să îndruge la palavre atât de sfâşietoare, încât
lucrătorul de la comunicaţii plecă în cealaltă sală să caute coletul studentului
sărac. În coada tăcută până atunci răsunară energice proteste. Marele maestru era
făcut cu ou şi cu oţet că nu cunoaşte legile poştei, iar o cetăţeancă mânioasă îl şi
ciupi.
     — Să nu mai faci niciodată asta, zise sever funcţionarul, aruncându-i lui
Bender valijoara.
     — N-am să mai fac niciodată! declară comandorul. Pe cuvântul meu de
student!
     Vântul făcea acoperişurile să vuiască, felinarele să se clatine, umbrele să
tremure pe pământ, iar ploaia tăia pieziş razele farurilor de la automobile.
     — Ajunge cu excesele psihologice, spuse vesel Bender. Ajunge cu suferinţele şi
autozgândăririle. E timpul să încep o viaţă burgheză, de muncă. La Rio de Janeiro!
Îmi voi cumpăra o plantaţie şi îl voi angaja pe Balaganov ca maimuţă. Să rupă
bananele din pom, pentru mine.




CAPITOLUL XXXVI
UN CAVALER AL ORDINULUI LINII DE AUR

     Un individ ciudat păşea într-o noapte prin luncile de pe malul Nistrului. Era
gigantic şi rotund ca un poloboc. Purta strânsă pe el o manta din pânză de cort cu
gluga ridicată. Individul acesta ciudat înainta pe lângă parcelele de stuf, pe sub
pomii rămuroşi, în vârful picioarelor, de parcă ar fi umblat într-un dormitor. Din
când în când se oprea şi ofta. Atunci, de sub manta se auzea acel zăngănit pe care-l
scot obiectele din metal când se ciocnesc. Şi de fiecare dată după aceasta răsuna,
ca un ecou, prin văzduh, un clinchet subţire, nespus de delicat. La un moment dat,
individul se împiedică de o rădăcină udă şi căzu pe burtă. O dată cu căzătura lui se
auzi un zgomot atât de puternic, de parcă ar fi căzut o întreagă armură pe parchet.
Şi omul nostru rămase mai mult timp aşa, pe jos, iscodind cu privirea întunericul.
      Noaptea aceea de martie era plină de freamăt. De pe copaci se prelingeau şi
cădeau zgomotos, la pământ, picături dense ca de farmacie.
      — Blestemată tavă! şopti ciudatul.
      Apoi se ridică în picioare şi, urmându-şi drumul mai departe, ajunse până la
Nistru fără alte peripeţii. Ajuns la Nistru, îşi ridică poalele mantalei, coborî încet de
pe mal, şi, păstrându-şi cu greu echilibrul pe zăpoare, o porni în fugă spre malul
românesc.
      Marele maestru se pregătise toată iama. Cumpărase dolari nord-americani cu
portrete de preşedinţi cu bucle albe, cumpărase ceasornice şi porţigarete de aur,
verighete, briliante şi alte drăcii preţioase.
      Purta asupra lui acum şaptesprezece portţigarete masive cu monograme,
vultur şi diverse inscripţii gravate:
      "Lui Evsei Rudolfovici Polufabrikant, directorul Băncii Ruso-Carpate şi
binefăcătorul nostru, cu prilejul nunţii sale de argint din partea colegilor
recunoscători."
      "Consilierului intim M.I. Sviatotaţki cu prilejul terminării inspecţiei sale
senatoriale, din partea funcţionarilor de la primăria oraşului Cernomorsk."
      Dar cel mai greu era portţigaretul cu dedicaţia: "Domnului pristav al
circumscripţiei Alexeev, din partea negustorilor evrei recunoscători." Sub inscripţie
era o inimă de email, roşie ca focul, străpunsă de o săgeată, ceea ce voia, fireşte, să
simbolizeze dragostea negustorilor evrei faţă de domnul pristav.
      Prin diferite buzunare mai avea băgate tot felul de verighete, inele şi brăţări,
înşirate pe sfoară precum covrigii. Pe spinare îi atârnau, în trei şiruri legate cu sfori
tari, douăzeci de perechi de ceasuri de aur. Unele dintre ele ticăiau enervant şi
Bender avea impresia că-i umblă pe spate nişte insecte. Printre ceasornice erau şi
câteva care fuseseră oferite în dar, lucru pe care îl dovedea, de pildă, următoarea
inscripţie de pe un capac: "Iubitului meu fiu Seriojenka Kastraki, de ziua trecerii
examenului de maturitate". Deasupra cuvântului "maturitate" era zgâriat, cu un
ac, cuvântul "sexuală". Probabil că aceasta o făcuseră prietenii tânărului Kastraki,
elevi tot atât de proşti ca şi el. Multă vreme, Ostap nici nu vru să cumpere acest
ceas necuviincios, dar în cele din urmă îl luă, deoarece se hotărâse în mod ferm să
bage tot milionul în lucruri de preţ.
      În general, avusese de muncit mult şi greu toată iarna. Marele maestru nu
găsise briliante decât în valoare de patru sute de mii de ruble, iar valută, inclusiv
nişte bani polonezi şi balcanici dubioşi, numai cincizeci de mii. Pentru restul sumei
fu nevoit să cumpere obiecte grele. Deosebit de anevoios îi era să circule cu tava de
aur pe burtă. Tava era mare şi ovală, ca scutul unei căpetenii de trib africane şi
cântărea douăzeci de funţi. Pe de altă parte, grumazul viguros al comandorului se
încovoia sub povara unei cruci de arhiereu cu inscripţia "În numele Tatălui, şi al
Fiului şi al Sfântului Duh", pe care o cumpărase de la cetăţeanul Samooblojenski,
fost protodiacon la catedrală. Deasupra crucii atârna, pe o panglică minunată,
Ordinul Lânei de Aur — un miel turnat din aur.
      Ostap cumpărase acest ordin de la un bătrân ciudat, care fusese ori
într-adevăr mare duce, ori poate numai valet al unui mare duce. Bătrânul ţinea
grozav la preţ, susţinând că un astfel de ordin nu-l au decât câţiva oameni în toată
lumea, printre care, cei mai mulţi, capete încoronate.
      — Lâna de Aur, murmura bătrânul, se dă pentru acte de supremă vitejie.
      — Păi tocmai supremă e şi vitejia mea, răspundea Ostap. Plus că eu, cumpăr
mielul numai ca aur brut.
      Dar comandorul nu era sincer. Ordinul îi plăcuse din capul locului şi hotărâse
să-l păstreze pentru totdeauna ca Ordin al Viţelului de Aur.
      Mânat de teama de a nu se pomeni cu un foc răsunător de armă, Bender izbuti
să ajungă până la mijlocul râului, dar aici se opri. Îl apăsa aurul: tava, crucea,
brăţările. Şalele îl mâncau de la ceasurile ce-i atârnau la brâu. Poalele mantalei i se
udaseră şi cântăreau acum câteva puduri. Gemând, Ostap îşi scoase mantaua, o
aruncă pe gheaţă şi porni mai departe. Acum se putea vedea că sub manta purta o
şubă mare, aproape cum nu mai există alta şi care era poate lucrul cel mai de preţ
din întreaga toaletă a lui Ostap. Lucrase la ea timp de patru luni, o clădise cum ţi-ai
clădi o casă, făcuse schiţa ei, strânsese materialele. Şuba era dublă — căptuşită cu
vulpi argintii, iar pe deasupra lutru veritabil, gulerul fiind din samur. Uimitoare era
şuba asta! O superşubă, cu buzunare de şinşila, pline cu medalii pentru salvarea
oamenilor de la înec, cruciuliţe şi punţi de aur, ultima realizare a tehnicii dentare.
Pe cap, marele maestru îşi pusese o căciulă — dar căciulă nu-i cuvântul, mai bine
zis, o tiară, o tiară de biber.
      Toată această încărcătură preţioasă era destinată să-i asigure comandorului o
viaţă uşoară, lipsită de griji, pe malul oceanului cald, printre palmierii şi ficuşii din Rio
de Janeiro — oraşul ce-i tulbura imaginaţia încă din copilărie. La ora trei noaptea,
urmaşul nărăvaş al ienicerilor puse piciorul pe malul străin. Era şi aici linişte, şi
întuneric, era şi aici primăvară şi de pe crengi cădeau şi aici picături. Marele
maestru surâse.
      "Acum câteva formalităţi cu inimoşii boieri români şi drumul e liber. Cred că
două-trei medalii pentru salvarea înecaţilor vor înfrumuseţa de-ajuns viaţa lor
plicticoasă de pe graniţă."
      Se întoarse cu faţa spre malul sovietic şi, întinzând în întunericul ce prinsese
a se topi braţul gros, îmbrăcat în lutru, zise:
      — Totul trebuie făcut după protocol. Formularul nr. 5: rămas bun de la patrie.
Ei, ce să-i faci, adieu, ţară mare. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu primul din clasă şi
să capăt note bune la atenţie, sârguinţă şi purtare. Sunt o persoană particulară şi
nu sunt obligat să mă interesez de gropile, tranşeele şi turnurile pentru silozuri. Nu
ştiu de ce, mă interesează prea puţin problema transformării socialiste a omului în
înger şi în depunător la Casa de Economii. Dimpotrivă. Mă interesează problemele
arzătoare ale atitudinii grijulii faţă de persoana indivizilor milionari...
      Dar, în clipa aceea, rămasul bun de la patrie în conformitate cu Formularul
nr. 5 îi fu întrerupt de apariţia câtorva siluete înarmate, în care Bender recunoscu
grănicerii români. Marele maestru se înclină cu demnitate şi rosti clar următoarea
frază special învăţată pe de rost:
      — Trăiască România Mare!
      Se uită prietenos la grănicerii ale căror chipuri abia se zăreau în semiîntuneric
şi i se păru că grănicerii zâmbesc.
      — Trăiască România Mare! repetă Ostap pe ruseşte. Sunt un bătrân profesor
fugit de la CEKA din Moscova! Zău, abia am scăpat din ghearele lor! Salut în
persoana dumneavoastră...
      Unul dintre grăniceri se apropie de Ostap şi, fără a scoate un cuvânt, îi trase
jos de pe cap tiara de blană. Ostap făcu gestul să-şi ia căciula înapoi, dar, tot fără a
scoate un cuvânt, grănicerul îi dădu mâna la o parte.
      — Ho! făcu comandorul pe acelaşi ton amical. Ho, ho! fără mâini! Mă voi
plânge împotriva voastră la Sfatul ţării, la Marele Huruldan!
      În timpul acesta, un alt grănicer începu să descheie cu o abilitate de amant
experimentat impunătoarea şubă a lui Ostap. Comandorul se trase înapoi. Cu
acest prilej, îi căzu pe jos, dintr-un buzunar, o brăţară mare de damă.
      — O brăţară! strigă ascuţit ofiţerul de grăniceri, care purta o manta scurtă cu
guler din blană de câine şi cu nasturi mari de metal pe posterioru-i bombat.
      — O brăţară! ţipară ceilalţi, repezindu-se la Ostap.
      Încurcându-se în şubă, marele comandor căzu şi, în aceeaşi clipă, simţi cum îi
trage cineva afară din pantaloni tava preţioasă. Când se ridică în picioare, văzu că
ofiţerul cântăreşte tava în mâini cu un zâmbet care nu mai avea nimic omenesc.
Ostap apucă obiectul care era proprietatea lui şi îl trase din mâinile ofiţerului,
pentru care fapt încasă imediat o lovitură în obraz care îl făcu să vadă negru
înaintea ochilor. Evenimentele se desfăşurau cu iuţeala unei mişcări militare. Şuba
îl stingherea pe marele maestru şi o bucată de vreme se bătu cu duşmanii stând în
genunchi şi aruncând într-înşii cu medaliile pentru salvarea înecaţilor. Apoi simţi,
deodată, o uşurare inexplicabilă, care-i îngădui să aplice inamicului o serie de
lovituri zdrobitoare. O explicaţie totuşi era: grănicerii izbutiseră să smulgă de pe el
şuba de o sută de mii de ruble.
      — Aşa-a? Asta-i atitudinea voastră? răcni Ostap, uitându-se fioros în jur.
      Fu un moment când el stătea sprijinit cu spatele de un copac şi izbea cu tava
strălucitoare în capetele atacatorilor. Fu un alt moment când un grănicer vru să-i
smulgă de la gât Ordinul Lânii de Aur şi comandorul dădea din cap ca un cal. Fu,
de asemenea, un moment când, ţinând ridicată în sus crucea de arhiereu pe care
scria "În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh", Ostap striga isteric:
      — Exploatatori ai poporului muncitor! Păianjeni! Slugi ale capitalului!
Năpârci!
      Din gură îi curgeau bale roz-albe. Ostap lupta pentru milionul său ca un
gladiator. Îi culca la pământ pe duşmani, cădea şi se scula iar în picioare,
uitându-se înainte cu o privire întunecată.
      Îşi veni în fire întins pe gheaţă, cu mutra făcută zob, cu o singură cizmă în
picioare, fără şubă, fără portţigaretele împodobite cu inscripţii, fără colecţia de
ceasuri, fără tavă, fără valută, fără cruce şi briliante, fără milion. Pe malul înalt
stătea ofiţerul cu guler de blană de câine şi se uita în jos, la Ostap.
      — Siguranţă blestemată! ţipă Ostap, ridicând piciorul gol. Paraziţi!
      Ofiţerul scoase încet revolverul şi trase înapoi piedica. Marele maestru înţelese
că interviul s-a terminat. Încovoiat, porni şchiopătând înapoi spre malul sovietic.
      De pe fluviu se înălţa o ceaţă albă ca fumul de ţigară. Descleştând pumnul,
Bender văzu în palmă un nasture turtit de aramă, un smoc de păr negru, aspru,
cârlionţat, şi Ordinul Lânii de Aur, salvat ca prin minune în luptă. Marele maestru
se uită cu o privire absentă la trofeele şi rămăşiţele bogăţiei sale şi îşi continuă
drumul, alunecând pe gheaţă şi strâmbându-se de durere.
      O bubuitură prelungă şi puternică, ca de tun, făcu să se clatine luciul gheţii.
Un vânt cald sufla cu putere. Bender se uită la picioare şi văzu pe gheaţă o
crăpătură mare, verde. Platoul de gheaţă pe care se afla se clătină şi un colţ al lui
începu să se cufunde.
      — Au pornit zăpoarele! ţipă îngrozit marele maestru. Au pornit zăpoarele,
domnilor juraţi!
      Începu să sară pe sloiurile care se desfăceau, grăbindu-se cât îl ţineau puterile
să ajungă pe pământul de care se despărţise cu atâta trufie, cu o oră înainte. Pâcla
se ridica maiestuos şi molcom, dezgolind lunca.
      După zece minute, apăru pe malul sovietic un om ciudat, fără căciulă şi cu o
singură cizmă. Fără să se adreseze nimănui, el spuse cu glas tare:
      — Nu e nevoie de ovaţii. N-am reuşit să ajung un nou conte de Monte Cristo.
Va trebui să mă recalific şi să mă fac administrator de bloc.
      -------------------

				
DOCUMENT INFO
Shared By:
Categories:
Stats:
views:98
posted:5/1/2011
language:Romanian
pages:205
lazelucian lazelucian
About