Docstoc

Jean-Luc Wauthier_ „poetul fără frontiere”_ este_ în mod

Document Sample
Jean-Luc Wauthier_ „poetul fără frontiere”_ este_ în mod Powered By Docstoc
					      Jean-Luc Wauthier, „poetul fără frontiere”, este, în mod
incontestabil, una dintre figurile marcante ale spaţiului literar francofon.
Preşedinte al Centrului belgian al Asociaţiei internaţionale a criticilor literari
şi, începând din 2004, al Centrului Internaţional, redactor-şef al revistei
„Journal des poètes”, Jean-Luc Wauthier se impune, în acelaşi timp, drept un
creator remarcabil. Opera sa literară impresionantă – peste şaptesprezece
volume de versuri, proză scurtă, eseuri şi un roman, Le Royaume – i-a adus
consacrarea la nivel internaţional.
      Pentru volumele de versuri (Mon pays aux beaux noms, Morteville, La
neige en feu, Secrète évidence, Tessons d’absence, Le domaine, Les vitres de
la nuit, Lumière noire, Le nom du père, Parle silence et l’ombre, La soif et
l’oubli, L’autre versant, Fruits de l’ombre), Jean-Luc Wauthier a fost
recompensat cu distincţii prestigioase: premiile „Ville de Charleroi Nicole
Houssa” şi „Emile Polak” (acordate de Academia Belgiană), Premiul
Internaţional „Lucian Blaga” pentru ansamblul operei poetice, Premiul
Internaţional René Lyr, Premiul Internaţional Gauchez-Philippot.
      Poezia lui Jean-Luc Wauthier propune o experienţă ontologică şi
existenţială uneori la limita imposibilului, într-o realitate discontinuă şi
contradictorie, în care prozaicul şi insolitul coexistă. O scriitură senzorială,
bazată pe forţa de sugestie a „cuvântului-imagine”, îl atrage pe lector într-un
„univers elemental”. Un univers în care nisipul deşertului, vântul, zăpada,
focul, copacul se regasesc asociate spontan cu medii transparente sau de
reflexie – fereastră, oglindă, geam – care sugerează un joc continuu al
instabilului şi al efemerului, o oscilaţie permanentă între o viziune
reconfortantă şi una destabilizantă a lumii.
                                        (prezentare de Valentina Rădulescu)
                                 POEME

Moi
l’aphasique
l’illettré
celui qui perd ses mots comme des clés
et qui radote un beau
langage mité jusqu’à l’os – omble
chevalier qui miroite pour rien
sous les arches de fer d’un
d’un fleuve apprivoisé
Moi
l’homme déguisé
dont on oublie le nom
l’imposteur prudent
le poète désaffecté
au masque usé par la marche
forcée
écrasé dans le désert
par un long soleil de cendre
celui qui
tire de son sang la dernière réplique
d’une pièce inachevée sur un rideau de fer
et qui
n’a jamais pu arracher le bâillon enfoncé
par l’enfance
dans la gorge de l’ombre



Eu
cel afazic
cel analfabet
cel care îşi pierde cuvintele precum cheile
cel care se bâlbâie într-o limbă frumoasă
mistificată până în măduva oaselor
cavaler care străluceşte în van
sub arcadele de fier ale unui
fluviu îmblânzit
Eu
omul deghizat
al cărui nume l-am uitat
impostor prudent
poet dezafectat
cu masca uzată în marş
forţat,
strivit în deşert
de un soare lung de cenuşă
cel care
îşi trage din sânge ultima replică
o piesă neterminată după o cortină de fier
şi cel care n-a putut niciodată să smulgă căluşul pus de copilărie
în gâtlejul umbrei


***

C’est ici que s’achève tout langage
– pour unique bagage les
désirs et l’absence
        Trop tard pour arpenter encore
ce grand territoire d’hostilité
où la mort ricane
soulève le cercle
des émois nocturnes
        Trop tard
la hache du temps
achève de disloquer l’espace


Chiar aici sfârşeşte orice vorbire –
drept unic bagaj
dorinţele şi absenţa
        Prea târziu pentru a măsura cu pasul
acest întins teritoriu al ostilităţii
unde moartea care rânjeşte
stârneşte cercul
emoţiilor nocturne
        Prea târziu
securea timpului
termină de dislocat
spaţiul


***

Il possède
de grands livres de nuit
où il se retire le jour venu
Il y demeure
immobile,
les yeux fixés
sur les prédateurs du matin.
Il laisse son double
aller son amble, discourir,
serrer des mains, aborder
l’inabordable, rêver de
femmes
intouchables
empoisonnées
pérorer sur la place publique
offerte aux Vanité –
lui qui, dans son abri obscur,
tutoie la mort
et lui parle en silence
jusqu’au fond des yeux.


El posedă
marile cărţi ale nopţii
unde se retrage când vine ziua
El rămâne aici
nemişcat
cu ochii fixaţi
pe prădătorii dimineţii.
El îşi lasă dublul
să meargă la trap, ţinând discursuri,
strângându-vă mâinile, abordând
inabordabilul, visând la
femei
intangibile
otrăvite
perorând în piaţa publică
oferită celor Vanitoşi –
el, cel care, în adăpostu-i obscur
se tutuieşte cu moartea
vorbindu-i în tăcere
până în adâncul ochilor.


***

Erigé comme un pays
perdu,
Le bel aujourd’hui
sourit au fond du temps.
Ni vent ni pluie
ne viennent rider le visage
des morts. Car
le bel aujourd’hui
fleurit
pour rien
pour personne
une fois
tous les sept ans
alors hennissent de joie
les chevaux du ciel
et se fend l’écorce des murs
Et si, par hasard, l’Indifférence
arpente les rides du jardin
rien ne dit
que l’épaule du vent
se penchera au creux d’un futur
à jamais hors d’atteinte
Et si, par chance, l’espoir ivre
balaie les feuilles mortes
et que, un instant, l’homme
lève les yeux vers le regard
du ciel,
la fleur peut apparaître soudain
sur un cil de femme
jusqu’ici dénudé
en pure perte
et son parfum fera faner
les dépotoirs
(comme une jeune fille que
l’on ne voit jamais que de dos
et dont les yeux baissés
sur le silence
nous font vieillir
soudainement) –
L’oiseau, alors
n’aura plus que son chant
pour pleurer
tandis que nous marcherons
sur la neige nouvelle,
couleur du sang.

Instituit ca o ţară
pierdută,
frumosul astăzi
zâmbeşte în adâncul timpului.
Nici vântul nici ploaia
nu vin să rideze feţele
celor morţi. Fiindcă
frumosul astăzi
înfloreşte
în zadar
pentru nimeni
odată
la şapte ani
atunci nechează de bucurie
caii cerului
şi crapă coaja de pe ziduri
Şi dacă, din întâmplare, Indiferenţa
măsoară cu pasul ridurile grădinii
nimic nu ne spune
că umerii vântului
se vor apleca peste groapa dintr-un viitor
pe veci neatins
Şi dacă, printr-un noroc, speranţa beată
mătură frunzele moarte
şi, o clipă, omul
ridică ochii către privirea
cerului
floarea poate apărea pe neaşteptate
în genele unei femei
până atunci despuiată
ca o pierdere neprihănită
iar parfumul ei va ofili
uzinele de reciclare a gunoaielor
(ca o femeie tânără pe care
o vedem mereu numai din spate
şi ai cărei ochi plecaţi
asupra tăcerii
ne fac să îmbătrânim
dintr-o dată) –
Atunci, pasărea
nu va mai avea decât cântecul
ca să plângă
în timp ce noi vom păşi
pe zăpada proaspătă
de culoarea sângelui.


***

La belle est au jardin du silence
et qu’elle ait le visage tourné
vers la nuit
ne peut rien épuiser
de cette houle du cœur qui bat
pour personne dans une rue déserte
où seuls te comprennent les abois des chiens.
Ouvre la fenêtre,
renverse
le sel sur la table
frappe
à te briser les mains
sur la porte du temps
La belle est au jardin du silence
L’amour est un souffle mutilé
perdu sous les arbres
aux yeux fixes.
Au loin
s’éteint le son têtu
d’une étoile qui ne veut pas mourir.


Frumoasa stă în grădina tăcerii
poate că are faţa întoarsă
către noapte
nu epuizează nimic
din această hulă a inimii care bate
pentru nimeni pe o stradă pustie
unde te înţeleg doar lătrăturile câinilor.
Deschide fereastra
varsă sarea pe masă
bate
până ai să-ţi rupi mâinile
de uşa timpului
Frumoasa stă în grădina tăcerii
Iubirea este un suflu mutilat
pierdut sub copacii
care clipesc din ochii lor ficşi
sub săgeţile unei negre lumini.
În depărtări se stinge sunetul încăpăţânat
al unei stele ce nu vrea să moară.


(Cinci poeme inedite din ciclul Reversul cerului – L’envers du ciel)

***
LE NU INTÉRIEUR
Celui qui est en moi
et qui me ronge
avec la patience des termites
(ne laissant peu à peu
que l’écorce d’un sourire
à fleur de peau
sur un geste inventé)

Celui-là
depuis longtemps
n’est plus un homme
C’est du vent
du schiste
un souffle une momie un vieux châle troué
le nu intérieur
dont je suis l’os brisé

Parfois
 je crache sur lui
 l’inonde à coups de sperme et d’encre
Le lendemain, il est à nouveau là
 palpitant et tranquille
 intact

Parfois
  je ferme les yeux
  mais il les rouvre
et sourit de mes faux airs
  d’opéra

Je pourrai tout aussi bien
  l’appeler mon dieu
  mon ange
  ou mon voleur

(car, peu à peu, il me prend tout
– mon sexe, mon rire, les mots
jusqu’au bruit de mon sang)

Celui qui est en moi
 et qui me ronge
 (on l’appelle folie
 furie, orgueil ou poésie)
n’a pas de nom
Son travail de dure prédation
est de transformer
un vivant

en lettres mortes



                           DESPUIEREA LĂUNTRICĂ


Cel care este în mine
şi cel care mă roade
cu răbdarea termitelor
(nelăsând, puţin câte puţin,
decât coaja unui surâs
ca o epidermă
ca un gest inventat)

Acela
de multă vreme
nu mai este un om
acela e vânt
ori este şist cristalin
un suflu o mumie un vechi şal găurit
despuiere lăuntrică
al cărei os sfărâmat îi sunt eu

Câteodată
      eu îl scuip
      îl inund cu valuri de spermă şi de cerneală

A doua zi, el este iarăşi acolo
      palpitând liniştit
      intact

Câteodată
      închid ochii
      dar el mi-i deschide din nou
      şi râde de falsele mele arii
      de operă

La fel de bine aş putea
        să-l numesc zeul meu
        îngerul meu
          sau hoţul meu

(căci, puţin câte puţin, el mă cuprinde cu totul –
sexul meu, râsul meu, cuvintele
până la zvâcnetul sângelui meu)

Cel care este în mine
        şi care mă roade
(îi spun nebunie
        mânie, mândrie sau poezie)
nu are nume
Travaliul lui de prădător fără milă
este acela de a preface
un om viu

în litere moarte

(Poem extras din Fructele umbrei, Copacul cu cuvinte, B-Amay 2002)

***

Parfois
l’enfant que nous avons été
se souvient de nous
Cela lui vient de loin
 – par exemple du pays des larmes
Il voudrait tant
retrouver notre adresse
hésite à nous téléphoner
car il craint de paraître importun
(on ne dérange pas ceux qui travaillent
même à leur propre perte
on ne frappe pas volontiers à la porte
d’un étranger)

Parfois
l’enfant que nous avons été
s’approche à pas de loup
Nous avons mal soudain
Sous le sein gauche
Et nous prêtons l’oreille :
quelqu’un
n’aurait-il pas franchi
la porte du domaine ?

Parfois
dans un grand album vide
tu regardes
la lueur hésitante du soir
les couleurs de la vie
que cachait ton enfance

Tu grandis
face au terrible gaspillage
que forment tes rides
       tes yeux blessés
       tes jours usés
       dans le silence et le vide

C’est un regard léger
posé sur l’objectif
qui soudain te blesse
et t’achève

C’est un enfant secret qui range
la panoplie du bonheur
un enfant bien connu
et que tu ne reconnais plus

C’est la vie étrangère
et la jeunesse
passée en d’autres mains

Parfois
tu regardes
un grand album vide
et tu grandis.


Uneori
copilul care am fost
îşi aminteşte de noi
Asta îi vine de foarte departe –
de exemplu din ţara lacrimilor
El ar vrea atât de mult
să ne găsească adresa
ezită să ne dea telefon
fiindcă se teme să nu pară inoportun
(nu-i deranjezi pe cei ce lucrează
chiar pentru propria lor pierdere
nu baţi bucuros la uşa
unui străin)
Uneori
copilul care am fost
se apropie cu paşi de pisică
Ni se face rău pe neaşteptate
din partea stângă a pieptului
şi tragem cu urechea:
nu o fi intrat cineva
pe poarta domeniului?

Uneori
într-un album mare şi gol
tu priveşti
în lumina şovăielnic-a serii
culorile vieţii
pe care ţi le-ascundea copilăria

Tu creşti,
în faţa cumplitei risipe
care înseamnă ridurile tale
        ochii tăi răniţi
        zilele tale duse
        în tăcere
        şi vidul

Este o privire lejeră
aţintită pe obiectiv
care te răneşte subit
şi te termină

Este un copil secret
care pune ordine
în panoplia fericirii
un copil binecunoscut
pe care tu nu-l mai recunoşti

Este viaţa întreagă
ce trece în alte mâini

Uneori
tu priveşti
un album mare şi gol
şi te vezi crescând

***
Rien à signaler
du côté de l’enfance :
quelques oiseaux
perchés
sur l’un ou l’autre piquet
à demi renversé par le vent,
une grille rouillée
par le souffle secret de la mer
un ange ambigu
posé aux lisières
du bonheur

Rien à signaler non plus
de l’autre côté,
celui du désert
où nous jouons
à effrayer la vie
en ne lui donnant plus
aucune nouvelle.


 Nimic de semnalat
dinspre partea copilăriei:
câteva păsări
căţărate
pe un ţăruş ori pe altul
pe jumătate răsturnat de vânt,
un grilaj ruginit
de suflul tainic al mării
un înger ambiguu
postat la marginile
fericirii

Nici dinspre cealaltă parte
nimic de semnalat,
dinspre partea deşertului
unde ne jucăm
ca să speriem viaţa
fără a-i mai aduce
nici o veste

***

Ce n’est pas toujours la mort
qui fait le plus de bruit.
Ni la respiration des fleuves.
Ce n’est pas non plus
La neige qui fait le plus de silence
Ni les pas qui hésitent et s’enfoncent
dans la pénombre du ciel.

Ce n’est pas la mer
qui effraie le plus
l’enfant rêveur
appuyé sur ses larmes comme un tablier bleu
des rivières.

C’est le dos tourné d’une très jeune femme
qui ne te regarde jamais –
Alors s’allument les bruits les silences
et la peur


Nu întotdeauna moartea
face cel mai mare zgomot
Nici respiraţia fluviilor

Nici zăpada
Nu mai aduce
cea mai adâncă linişte
Nici paşii ce ezită şi se înfundă
în penumbra cerului

Nici marea
ce-l înspăimântă cel mai tare
pe visătorul copil
sprijinit cu coatele pe lacrimile lui
asemenea unui şorţ albastru al râurilor

Este spatele întors al unei femei foarte tinere
care nu te priveşte niciodată –
Atunci se aprind zgomotele tăcerile
şi frica

***

Me voici maintenant devant l’établi
Le soir tombe
La solitude me suit à la trace
Rien n’est dit
et je sais que certains silences
ne parleront jamais

Il faut poursuivre pourtant
        écouter le cri perdu
de l’oiseau dont l’aile égarée
frôle les yeux fatigués de la nuit
        écouter le vent
qui frappe à la porte et s’obstine
à trébucher à travers des étoiles
        dire le proche et le lointain
aussi bien le souffle du marcheur
qui arpente à contre-voix les digues du sommeil
que le silence d’une étoile
morte sur un ciel sans rives

       Délivré
des oiseaux noirs et des émeutes
le chant se brise dans les courants
d’une ligne de crête
enfin visible

La pauvreté du jour
face à ta pauvreté
Le fragile support
du songe éveillé
Les images de l’enfance
Les braises ranimées
tandis que nous détournons les yeux

Femme, ton visage déchiré
demeure la seule part visible
de l’univers.


Iată-mă acum la masa de lucru
Se lasă seara
Singurătatea îmi merge pe urme
Nimic nu se spune
iar eu ştiu că tăceri anumite
nu vor vorbi niciodată

Totuşi, trebuie să nu contenim
        să ascultăm ţipătul pierdut
al păsării cu aripa rătăcită
ce atinge în treacăt ochii obosiţi ai nopţii
        să ascultăm vântul
     care bate la uşă şi se încăpăţânează
     să se clatine printre stele
             să spunem aproapele şi departele
     ca şi respirarea mărşăluitorului
     care măsoară în sens invers digurile somnului
     ca şi tăcerea unei stele moarte
     pe un cer fără ţărmuri

             Eliberat
     de păsări negre şi de răzvrătiri
     cântecul se sparge
     în curenţii
     unei linii de creastă
     în sfârşit vizibilă


     (Cinci poeme extrase din volumul Setea şi uitarea, Editions de L’Age
     d’Homme, 1999)

Traducere din franceză de Ioan Lascu
JEAN-LUC WAUTHIER, volumul Fruits de l’ombre

1. Tentation de dieu
        I p. 226
Ceci n’est rien
qu’un eu de paille
et de lumière
où l’eau vivante
fait son nid
(Dans le désert
        les pas qui viennent des étoiles
        cherchent l’image de l’enfant)
Ceci n’est rien
qu’un peu de mots
pour aider l’âne et le bœuf
à réchauffer l’espace
où le miracle
prend feu

       1. ISPITĂ DIVINĂ

         I.
Nimic mai mult
decât o mână de fân
şi un strop de lumină
în care apa vie
se adăposteşte
(In deşert,
         paşii care vin din stele
         caută imaginea copilului)
Nimic mai mult
decât câteva cuvinte
pentru a-i ajuta pe măgar şi pe bou
să încălzească spaţiul
în care miracolul
ia foc


        II.
Admis au parloir,
je m’approche en tremblant
de la table d’hôte
(au plafond, une lézarde
        sans lumière
        que l’on prendrait pour un visage)
Nul ne me dit d’aller plus loin
(portes fermées
au seuil desquelles se retranche la nuit)



Admis la vorbitor,
mă apropii tremurând
de masa de oaspeţi
(în tavan, o crăpătură
        întunecată
        pare a fi un chip)
Nimeni nu-mi spune să merg mai departe
(uşi închise
în pragul cărora
se baricadează noaptea)

        III
Sous les ronces
l’habitude fait son nid
Un orage solitaire abaisse et relève
à coups d’injures
les blés mûrs.
Nous nous sommes assez rapprochés
pour entrevoir un Dieu
à jamais hors d’atteinte
malgré les insultes du ciel bleu.

Sub muri
se cuibăreşte obişnuinţa
O furtună solitară culcă şi înalţă
blestemând
spicele coapte.
Ne-am apropiat îndeajuns
pentru a întrezări un Dumnezeu
etern intangibil
în ciuda insultelor cerului albastru.


p. 228

Non pas la mort
      mais le trou
Non pas la guerre
      mais la blessure
Non pas l’orage
      mais l’éclair
Non pas la poésie
      mais les mots
         Liberté grande
         sous les débris
         du silence fertilisé


Nu moartea
        ci abisul
Nu războiul
        ci rana
Nu furtuna
        ci fulgerul
Nu poezia
        ci cuvintele

         Libertate imensă
         sub rămăşiţele
         tăcerii fertilizate.


p. 230

Fruits de l’ombre,
vous pressentez nos traces
Non pas frontières
mais territoires
                où le regard est pourchassé
                par les spasmes du vent
                où le présence du feu
                prend acte et se souvient

Fructe ale umbrei,
ne presimţiţi urmele
Nu frontiere
ci teritorii
         unde privirea e hărţuită
         de spasmele vântului
         unde prezenţa focului
         e vie şi îşi aminteşte.


p. 216

Seule
sur une falaise de craie
la femme nue
rongée par l’amour
et qui te crie
sans cesse
« la vie est autre chose la vie
est ailleurs »
avant de se jeter dans le vide
et de t’aimer
en pure perte

Singură
pe o faleză de cretă
femeia goală
devorată de dragoste
şi care îţi strigă
fără încetare
„viaţa este altceva viaţa
este altundeva”
înainte de a se arunca în gol
şi de a te iubi
inutil.




p. 217

Un visage se pence
Notre corps lui répond
Fêlure des bouches
Fraîcheur des genoux
Caressés longuement

Secret des toisons
chaude, l’offrande du sang
ce poids de poitrines haletantes
soulevé du sol
sous le soc du laboureur aveugle

Ombre
sous le coquillage
mouillé par la mer
Marées d’équinoxe
Silence qui
les yeux fermés
boit longuement

Un chip se apleacă
Corpul îi răspunde
Buze întredeschise
Genunchi fragezi
îndelung mângâiaţi
Secretul sexelor
caldă, ofranda sângelui
această povară a piepturilor gemând
răscolită
de brăzdarul plugarului orb


Umbră
sub cochilia
scăldată de mare
Maree de echinocţiu
Tăcere care
Cu ochii închişi
bea îndelung

Traducere din limba franceză de Valentina Rădulescu
JEAN-LUC WAUTHIER, volumul Fruits de l’ombre
p. 172

Je ne suis plus aujourd’hui
que cette chair
prolongeant notre chair,
cette enfant
jetant des cailloux dans la rivière.
Alors qu’approche le visage
de futures catastrophes,
je me détourne des nuits
pour saisir avec elle les miroitements du soleil
et le froissement des navires
balafrant les rives
sous les gestes du vent.
Rien désormais ne peut me distraire
de son regard bleu
posé sur les pierres
où, tranquille,
ma mort songe dans la lumière.


Astăzi nu mai sunt
decât această carne
prelungindu-ne carnea,
această copilă
aruncând cu pietricele în râu.
Când se apropie chipul
Catastrofelor viitoare,
întorc spatele nopţilor
pentru a sorbi împreună cu ea sclipirile soarelui
şi foşnetul vapoarelor
spintecând ţărmurile
în bătaia vântului.
De acum înainte nimic nu mă poate distrage
din privirea ei albastră
ce se lasă pe pietrele
unde, liniştită,
moartea mea visează în lumină.

     p. 202

Perdu pour jamais
au vaste cadran du monde
alors que
sans feu ni lieu
je me fais peu
jusqu’à devenir invisible
sous les braises du jour

Perdu
pour jamais
tandis que les pas s’enfoncent dans la neige
et que surgit le souvenir
de la délicate forge sur le sable

Perdu
dans les marges du desert
Perdu
sous le porche de la nuit
et sous les escaliers
de pierre


Pe veci pierdut
pe vastul cadran al lumii
atunci când
fără foc fără loc
mă fac mic
până devin invizibil
sub jeraticul zilei

Pe veci
pierdut
în timp ce paşii se afundă în zăpadă
şi se iveşte amintirea
delicatei topiri pe nisip

Pierdut
la marginile deşertului
Pierdut
sub porticul nopţii
şi sub treptele
de piatră


     p. 208

Un jour
       j’ai marché plus vite
        et l’ai rejoint, lui
        qui toujours me précède
        et ne me suit jamais

Il ne voulait pas se retourner
        je lui ai tordu le visage
        brisé le cou

Quand ses vertèbres sous ma poigne ont craqué,
      les commerçants ont fermé leurs volets de fer
      les ivrognes se sont claquemurés
      dans leur dernier verre
      les enfants en tablier bleu on couru
      dans les bras de leur mère

Mais alors
       le petit inconnu
       qui toujours me précède
       et ne me suit jamais
       a repris sa marche

Într-o zi
        am mers mai repede
        şi l-am ajuns, pe el
        cel ce mereu mă întrece
        şi nu mă urmează vreodată

Nu voia să se întoarcă
       faţa i-am schimonosit
       gâtul i-am rupt

Când i-au trosnit vertebrele în mâna mea,
       negustorii şi-au tras obloanele de fier
       beţivanii s-au refugiat
    în ultimul lor pahar
       copiii cu şorţuri albastre au fugit
       în braţele mamelor

Dar atunci
       micul necunoscut
       care mereu mă întrece
       şi nu mă urmează vreodată
       şi-a văzut de drum
     p. 209

S’il mourait je sais bien
       qu’il ne resterait devant moi
       que le trou
               le blanc
               la déchirure
               le visage écrasé

d’un enfant disparu


Dacă ar muri ştiu bine
      că nu ar rămâne în faţa mea
      decât abisul
              vidul
              sfâşierea
              chipul strivit

ale unui copil dispărut



     p. 216

Seule
sur une falaise de craie
la femme nue
rongée par l’amour
et qui te crie
sans cesse
“la vie est autre chose la vie
est ailleurs”
avant de se jeter dans le vide
et de t’aimer
en pure perte

Singură
pe un ţărm de cretă
femeia goală
măcinată de iubire
şi care îţi strigă
fără încetare
“viaţa e altceva viaţa
e altundeva”
înainte de a se arunca în gol
şi de a te iubi
ca o pură pierzanie

     p. 217

Un visage se penche
Notre corps lui répond
Fêlure des bouches
Fraîcheur des genoux
caressés longuement

Secret des toisons
chaude, l’offrande du sang
ce poids de poitrines haletantes
soulevé du sol
sous le soc du laboureur aveugle

Ombre
sous le coquillage
mouillé par la mer
Marées d’équinoxe
Silence qui
les yeux fermés
boit longuement

Un chip se apleacă
Trupul nostru-i răspunde
Întredeschise gurile
Reci genunchii
mângâiaţi îndelung

Secret al firelor de păr
caldă, ofranda sângelui
această povară a piepturilor ce respiră din greu
ridicată deasupra pământului
de sub brazda plugarului orb

Umbră
sub cochilia
scăldată în mare
Mareele echinocţiului
Tăcere care
cu ochii închişi
bea îndelung
                      Maritimes

           p. 232

La mer seule
dénombre au large
les terres promises
enlève à nos regards fatigués
toute mémoire
disperse sur le sable
les oripeaux du temps

Nous rendons grace

      ІІ

La mer toujours nous défend la tristesse
malgré l’oiseau
malgré l’écume
qui parlent de mort
et de vanité

La mer toujours nous dit la tendresse
Nous oblige à redresser la tête
à hurler plus haut que le vent

Et le sel pour toute soif
        recueille sur le sable
        les débris de nos cris triomphants



     Maritime

Marea singură
prenumără în larg
pământurile făgăduite
ne uşurează privirile obosite
de orice amintire
împrăştie pe nisip
rămăşiţele timpului

Noi îi mulţumim
        ІІ

   Marea ne apără întotdeauna tristeţea
   în ciuda păsării
   în ciuda spumei
   ele vorbesc despre moarte
   şi vanitate

   Marea ne spune întotdeauna despre tandreţe
   ne obligă să ridicăm capul
          să urlăm mai intens decât vântul

   Şi sarea pentru orice sete
          adună de pe nisip
          rămăşiţele strigătelor noastre triumfătoare

Traducere din limba franceză de Oana-Laura Anghel
JEAN-LUC WAUTHIER, volumul L’envers du ciel
PARIS (p. 97)

La femme du HLM
soulève sur la peur
le rideau de tulle
Elle ignore tout du voyageur
qui, du train en marche,
          la regarde soudain

Le ciel est sombre
la clarté, noire au coeur de la nuit

Sur l’horizon possible
plane l’échange
du regard
et du don


PARIS

Femeia din locuinţa săracă
ridică cu teamă
perdeaua de tul
Nu ştie nimic despre călătorul
care, din mersul trenului,
o priveşte neaşteptat

Cerul este întunecat
lumina, neagră în inima nopţii

Peste orizontul posibil
planează schimbul
de priviri
şi de daruri


p. 106-107

Entrez dans la salle
et fermez une à une
toutes les portes
(c’est désormais d’un long silence
qu’il sera question entre nous﴿
Entrez et touchez
le regard de l’aveugle
la parole du muet
le souffle de l’emmuré
le songe du veilleur

Nul regard
Nul décor
dans cette salle nue
qui revêt pour elle seule
la bure des commencements.
Aux frontières,
sur les tables,
les morts
un sourire posé
sur le fil du jour
ouvrent une fenêtre
qui n’existe pas.


Intraţi în sală
şi închideţi una câte una
toate uşile
(urmează de-acum o linişte lungă
ce se va aşterne între noi)
Intraţi şi atingeţi
privirea orbului
graiul mutului
suflarea celui zidit
gândul celui care veghează

Nici o privire
Nici un decor
în această cameră goală
care îmbracă pentru sine
pănura începuturilor.
La hotare,
pe mese,
morţii
cu un surâs aruncat
de–a lungul zilelor
deschid o fereastră
care nu există.
MOMENT MUSICAL (p. 112–113)

Pourquoi ne pas dire
         ce bonheur simple,
assis à tes pieds comme un beau chien couché
et qui croît en silence
à hauteur d’homme?
(bonheur honteux lorsque
la terre boit l’ombre
de ceux qui furent
le ciel de la terre?)

Pourquoi ne pas chanter
ce vent du Sud,
qui effleure ton visage dans un petit
jardin – tu as placé
tes morts dans l’arche,
les oiseaux transparents
te frôlent, plus rien
ne sépare les futaies de leur ombre et
les larmes même offrent leur plus beau visage
aux secrets
Absente, de l’autre côté de la vie,
la douleur te fait
un dernier signe imperceptible.


MOMENT MUZICAL

De ce să nu îţi mărturiseşti
această fericire simplă,
culcat la picioarele tale ca un câine frumos
şi care creşte în linişte
până la înălţimea omului?
(fericire ruşinoasă când
pământul soarbe umbra
celor care au fost
cerul pământului?)

De ce să nu cânţi
acest vânt al sudului,
care îţi mângâie faţa într-o mică
grădină – ţi-ai aşezat
morţii în arcă,
păsările transparente
te ating uşor, nimic nu mai
desparte crângurile de umbra lor
chiar lacrimile îşi oferă cel mai frumos chip
secretelor
Absentă, de cealaltă parte a vieţii,
durerea îţi face
un imperceptibil semn ultim.


p. 118–119

Rien ne sera pris en compte,
sauf l’enfance
dont le poème
est un très ancien voisin
Poussière que tout le reste,
sinon le bel amour
le double fruit
a secrète évidence

Je suis passé juste à côté du poème
cet inconnu aspiré par les couloirs
de l’ombre et dont le visage
en clair-obscur, inconnu de tous,
allait son chemin tandis que
je restais là, immobile, bras ballants, plein
de ces mots papiers–cadeaux
que nul n’écoute
Alors même que je n’étais pas sûr
de reconnaître
la démarche oblique des mots glissés
sous les portes du sommeil
puis abattus comme un bouquet d’oiseaux
sous le grand compas
du silence


Nimic nu va fi luat în seamă,
în afara copilăriei
al cărei foarte
vechi vecin este poezia
Pulberea ca tot restul,
în afara frumoasei iubiri
de două ori fructul
realitatea secretă

Tocmai am trecut pe lângă poezie
acest necunoscut aspirat prin culoarele
umbrei şi al cărei chip
în clar-obscur, nedesluşit de nimeni,
mergea pe drumul lui în timp ce
eu rămâneam acolo, nemişcat, cu braţele neputincioase, plin
ca hârtia ce înveleşte cadourile de acele cuvinte
pe care nimeni nu le ascultă
Chiar atunci când nu eram sigur
că recunosc
mersul pieziş al cuvintelor strecurate
pe sub uşile somnului
apoi doborâte ca un stol de păsări
sub marele compas
al liniştii


p. 114–115

Quand la part d’ombre
tombe
de l’autre côté du ciel,
n’oublie pas, si tu voyages,
de n’emporter pour seul bagage
que la valise de l’oubli.
Respire, une fois encore,
cet air bleui sur
les prémices du monde
Puis,
regagne ton quartier
sur lequel tombe
une impossible pluie d’étoiles.

Celui qui, de jour
ou de nuit
vous écrit d’un pays pesant
où ne plane même plus
l’ombre des oiseaux migrateurs
tuée sur l’ombre de la pluie,
celui–là conserve
pour Dieu sait quand
au creux des paumes
le souvenir indistinct du vent
et les débris
d’une étoile
à la blessure intacte.
Când partea de umbră
cade
din cealaltă parte a cerului,
nu uita, dacă eşti pe drum,
să iei cu tine ca unic bagaj
doar valiza uitării.
Respiră, încă o dată,
acest aer învineţit de la
începuturile lumii
Apoi,
întoarce-te la tine în cartierul
deasupra căruia cade
o imposibilă ploaie de stele.

Acela care, ziua
sau noaptea
vă scrie dintr-o ţară apăsătoare
unde nu mai pluteşte
umbra păsărilor migratoare
ucisă sub umbra ploii,
acela păstrează
pentru cine ştie când
în căuşul palmelor
urma nedesluşită a vântului
şi rămăşiţele
unei stele
cu rana întreagă.

Traducere din limba franceză de Adrian Angheloiu
JEAN-LUC WAUTHIER, volumul Fruits de l’ombre

À ta présence
je reconnais la terre
et l’ombre ourlée de mes pas
À ton absence je définis
l’espace placé entre le Néant et moi.

Sans toi le monde s’est dénoué
dans tout ce qui fait vivre un oiseleur
dans tout ce qui le fait esclave et maître
douce amie si chaste aux pièges du dormeur.



Lângă tine
recunosc pământul
şi umbra prinsă de paşii mei
În lipsa ta definesc
spaţiul aflat între Neant şi mine.

Fără tine lumea s-a destrămat
din tot ceea ce îl ţine-n viaţă pe păsărar
din tot ceea ce îl face sclav şi stăpân
suavă prietenă atât de castă în capcanele celui adormit.

***

Quand venus de la Provence ou de l’Oural
monteront vers nous les cris
de tous ceux qui ont faim
de tous ceux qui sont las
de tous ceux qui sont morts dans d’inutiles combats

Quand le vent de la révolte
aura passé sur le château de cartes
des poètes décadents

Quand les hommes se souviendront du feu
et que sera mort
Manhattan
et Moscou, grand gâteau qui dessine
un givre d’os sur le siècle mourant

Quand, d’un seul regard, l’homme
saura évaluer le vol de l’hirondelle
et parer d’un coup d’aile celui du faucon,

Nous, les derniers héritiers de ce siècle fumant,
les pauvres enfants de fausses guerres aux paix
déboussolées,
Nous de Dakar ou de Charleroi,
Nous, les contourneurs de sincérité,
les éclusiers de trop sèches amours,
les pauvres fruits encore verts
d’un siècle trop tôt fâné



Când ajunse din Provenţa sau din Ural
se vor înălţa spre noi strigătele
tuturor celor înfometaţi
tuturor celor care sunt osteniţi
tuturor celor care au murit în lupte zadarnice

Când vântul revoltei
va trece peste castelul de cărţi
de joc ale poeţilor decadenţi

Când oamenii îşi vor aminti de foc
şi când va fi murit
Manhattan-ul
şi Moscova, ditamai pleaşca ce ornează
coliva secolului muribund

Când, dintr-o singură privire, omul
va şti să preţuiască zborul rândunicii
şi să-l împodobească cu o bătaie de aripă pe cel al şoimului,

Noi, ultimii moştenitori ai acestui secol fumegos,
bieţi copii ai falselor războaie pentru pace
debusolate,
Noi, cei din Dakar sau din Charleroi,
Noi, cei care evităm sinceritatea,
paznici ai prea sterpelor iubiri,
sărmanele fructe încă verzi
ale unui secol trecut prea devreme


***
Ce n’est rien de nommer
Dans la beauté des signes
le feu invite au sommeil

Ce n’est rien d’aimer
Toutes les portes sont ouvertes sur la mer
la nuit demeure

Ce n’est rien d’attendre
la mort s’arme de ses ombres
la conquête du jour est remise à demain

Ce n’est rien de vivre
un peu d’écume
aux lèvres du silence
Il ne vient aucun signe

La mort trace au large de l’éclair
le sang des vignes déchirées



Nu e nimic rău în a numi
În frumuseţea semnelor
focul invită la somn

Nu e nimic rău în a iubi
Toate uşile sunt deschise înspre mare
domneşte noaptea

Nu-i nimic rău în a aştepta
moartea se înarmează cu ale sale umbre
cucerirea zilei este lăsată pe mâine

Nu-i nimic rău în a trăi
puţină spumă
pe buzele tăcerii
Nu vine nici un semn

Moartea loveşte prin fulger
sângele viilor distruse
***
Pour Christian Hubin

Quand la peur monte
à l’ombre des cités mortes
Quand le souffle du dernier
dormeur
n’est plus qu’un pas sur la nuit
et que la fenêtre à secrets
s’ouvre sur les noces du schiste
et de la mer
Quand les invités du jour
ressemblent à s’y méprendre
aux visiteurs du soir
et que le visage d’une morte
se fait divin sur l’immobilité,

Le monde se met à ressembler
à l’homme
et fait le tour de la vie
sur les branches du jour.



Pentru Christian Hubin

Când teama se înalţă
la umbra cetăţilor moarte
Când răsuflarea ultimului
adormit
nu mai este decât un pas în noapte
şi când fereastra tainelor
se deschide spre însoţirea şistului
cu marea
Când cei chemaţi ai zilei
seamănă leit încât îi confunzi
cu oaspeţii serii
şi când chipul unei moarte
devine divin în nemişcare,

Lumea începe să semene
cu omul
şi dă înconjur vieţii
în coroanele luminii.
***
Ombres sans ombre
Visages sans visage
Vous dessinez sur la mort
le signe inconscient des fontaines

Le feu monte aux échelles
de la peur
La moiteur a gain de cause
sur les traces de l’exil
-     Pour toujours, la réalité
      clouée d’une autre réalité
      Pour toujours le ciel
      sous l’intérieur du songe

Ombres sans ombre
illusions de midi sur la hauteur des blés
L’homme impatient
meurt de soif sur sa rive de sel.



Umbre fără umbră
Feţe fără chip
Voi desenaţi pe moarte
semnul involuntar al fântânilor

Focul se-aburcă pe scările
fricii
Umezeala are câştig de cauză
pe urmele exilului
-      Pentru totdeauna, realitatea
       ţintuită pe altă realitate
       Pentru totdeauna cerul
       sub visul lăuntric

Umbre fără umbră
iluzii de amiază peste înălţimea spicelor
Omul neliniştit
moare de sete pe ţărmul său de sare.


Traducere din limba franceză de Angela Coadă
JEAN-LUC WAUTHIER, volumul Fruits de l’ombre

p. 93

Parler jusqu’à vouloir dire
jusqu’à vouloir aimer
la fenêtre embrasse la totalité du ciel
le drame zèbre la surface des eaux.
Foudre couvrant le néant des mots,
la mort singe mal la poésie.


Vorbeşte până vrei să grăieşti
până vrei să iubeşti
fereastra îmbrăţişează cerul întreg
catastrofa brăzdează suprafaţa apelor.
Trăznet acoperind neantul cuvintelor,
moartea imită prost poezia.


            ***
p. 94

Assise au bord de l’herbe en feu,
ta vie aux mains vides égare
le silence des pierres
Tout juste parviens-tu
à ne pas trop pencher le front
quand passent les glaciales méduses de la nuit.


                 Qui parlait de vaincre
        par ces yeux vaincus avant de naître ?
                  Qui parlait de jour
             sous la dissidence du désert?



Aşezată la marginea ierbii în flăcări
viaţa ta cu mâinile goale rătăceşte
tăcerea pietrelor
De-abia reuşeşti
să nu-ţi pleci prea tare fruntea
când trec recile meduze ale nopţii.

               Cine vorbea de biruinţă
      prin aceşti ochi învinşi înainte de-a se naşte?
                Cine vorbea despre ziuă
             sub dezacordul pustiului?

                ***

p. 127

                       Pour André Schmitz
Poème, vitrail éclaté
où s’achève le cri de l’ombre
Un regard, à peine dévasté
interroge
(Bonne journée, dirons-nous
à ceux qui seront venus
prendre langue avec nous)

                             Pentru André Schmitz

Poem, vitraliu spart
unde se sfârşeşte strigătul umbrei
O privire deabia răvăşită
întreabă
(O zi bună, le vom spune
celor care vor veni
să ne vorbească)


***

p. 130

                                      Pour Michel Pesch
Le corps attend

tout est à refaire
          à revivre
(comme un ouvrier de la nuit
Qui retrouve son bleu
Après avoir, tout le jour,
Dormi les yeux ouverts
Dans un grand lit
Tandis qu’au loin résonnait
Un air de fête).
                                 Pentru Michel Pesch
Trupul aşteaptă

totul e de refăcut
        de retrăit
(precum un muncitor al nopţii
care-şi regăseşte salopeta
după ce toată ziua
a dormit cu ochii deschişi
într-un pat mare
în timp ce în depărtare răsuna
un cântec de sărbătoare).

         ***

p. 131
                                   Pour Philippe Jones
Si la source nous devine
si l’arbre nous pressent,
la peur nous définit
l’irrespect nous empoigne.
Nulle main complaisante
Nulle regard de gratitude
Ici
mais la soif qui assèche
mais la hache qui abat

mais le regard qui défait

                                  Pentru Philippe Jones
De izvorul ne ghiceşte
de copacul ne bănuieşte
teama ne defineşte
lipsa de respect ne cuprinde
Nicio mână îngăduitoare
Nicio privire recunoscătoare
Aici
ci setea care seacă
ci toporul care doboară

ci privirea care-nvinge

         ***
p. 163
Près de cette saison vive,
je rends les armes,
étanche ma soif
divise en moi
la part qui revient au monde
et dérobe le corps en feu
où je me suis trouvé .


În apropierea anotimpului animat
depun armele,
îmi astâmpăr setea
separ în mine
partea care revine lumii
şi fur corpul aprins
în care m-am regăsit.


***
p. 164

D’où vient
cette pluie rouge
griffée sur ces murs d’ombre
D’où vient le silence
du plus haut silence
cet ailleurs où s’agrandit
le cercle des aveugles
jusqu’aux dimensions
du ciel?

Pas besoin de bûcher
pour brûler les yeux de l’Impatient.

De unde vine
această ploaie roşie
zbicită pe aceşti pereţi de umbră
De unde vine tăcerea
celei mai adânci tăceri
acest altundeva unde se lărgeşte
cercul orbilor
până în înălţimile
cerului?

 Nu este nevoie să te străduieşti prea mult
pentru a-l orbi pe Nerăbdător.

Traducere din limba franceză de Alexandra FLOREA
JEAN-LUC WAUTHIER, volumul Fruits de l’ombre
p. 41

Ces chants
qui ne chantent plus
dès qu’on pousse la porte sur la nuit
Tu croyais les entendre
mais aucun ne venait d’ici.
Il ne reste rien
les trains envahis d’herbes folles
les oiseaux blessés
l’or secret des souvenirs

Dans la cour,
l’arbre
à la recherche du jardin perdu



Aceste cânturi
care nu se mai aud
de îndată ce se-nchide noaptea uşa
Credeai că le auzi
dar niciunul nu venea de aici
Nimic nu rămâne
trenurile năpădite de buruieni
păsările rănite
aurul secret al amintirilor

În curte,
copacul
în căutarea grădinii pierdute


     ***
p. 56

                                     à René Char
solaire

De nouveau oiseaux
de nouveau regards
et toute la mémoire du fleuve
Si la coupe est pleine,
la lumière y débordera
en cette nuit de la Saint-Jean
Si la plaine est un brasier
nous y laisserons à jamais
l’empreinte de nos pas

Homme nouveau
homme chantant
te voici tambour
sous la peau du vent

                                  lui René Char
solar

Păsări noi
priviri noi
şi întreaga amintire a fluviului
De e cupa plină,
lumina se va revărsa
în această noapte de Sfântul Ion
De-i câmpia un cărbune aprins
vom lăsa pentru totdeauna
urma paşilor noştri

Om nou
om cântând
iată-te toboşar
în pielea vântului



***
p. 57
                                 pour Albert Ayguesparse

Moi, l’inconnu
dispersé par le ciel
laissé pour mort
(lointain, si lointain
ce miroir d’eau
aux aguets de l’instant)

Moi, l’aube
aigue
brutale
avec ses cris étouffants
ses longs silences
Et ce feu,
dérisoire
sur la nuit connivente.

                                Pentru Albert Ayguesparse
Eu, necunoscutul
de cer împrăştiat
sortit morţii
(îndepărtat, aşa de-ndepărtat
acest ochi de apă
pândind clipa)

Eu, răsăritul
intens
brutal
cu ţipetele sale înăbuşite
tăcerile sale lungi
Şi acest foc,
derizoriu
asupra nopţii complice


    ***
p. 58
                                    Pour Pierre Bourgeois
L’homme arbre

Non pas celui aux souples fruits accouplés
de la pesante argile, ni cet autre, de sable
au feuillage clair
Mais cet arbre,
tordu de schiste prȇt à goȗter jusqu’au bout
le sein de la rosée parcimonieuse
Verger des versants fragiles
des herbes rares
du chardon sec


Car c’est de ce maître-arbre qu’il s’agit,
veine noire tendue sur le ciel.
***
p. 59
                                     Pentru Pierre Bourgeois
Omul copac

Nu cel cu fructe mici dicotiledonate
al argilei greoaie, nici celălalt de nisip
cu frunzişul rar
Ci acest copac,
strâmb de şisturi
gata să guste până la capăt
sânul zbârcitei rouă
Livadă de versanţi fragili
de ierburi rare
de scaiete uscat


Pentru că despre acest maestru-copac este vorba
vînă neagră înălţată spre cer.



***
p. 60
                                      Pour André Schmitz
Essayer
tenter
je ne dis pas : savoir

Aller à contre-ciel
à contre-voix
se blottir une dernière fois
au creux des mots

Finir, enfin,
comme on a commencé
la porte fermée
la page blanche

Essayer
tenter
je ne dis pas : savoir


                                 pentru André Schmitz
Să încerci
să te străduieşti
nu zic: să ştii

Să mergi împotriva cerului
împotriva vocii
să te ghemuieşti pentru ultima dată
în cuvinte goale

Să termeni, în sfârşit,
aşa cum ai început
uşa închisă
pagina albă

Să încerci
să te străduieşti
nu zic: să ştii


***
p. 61

i peu de langage
moins encore
Avance
Au bout , cette naissance incroyable
la porte
la lampe
si peu
plus rien
bientôt
sinon l’aube
et la mort


atât de puţine cuvinte
şi mai puţine
Anticipează
La termen, această naştere incredibilă
uşa
lampa
atât de puţin
mai nimic
curând
dacă nu revărsatul zorilor
şi moartea
***
p. 83

Langue morte
fanal balancé
homme sans terre
tout le bleu du ciel
pend aux gorges du silence
Un regard
éclabousse des mains
écrasées de lumière

Poésie, lampe levée sur le seuil
naissance aveugle de l’amour fracturé.



Limbă moartă
felinar legănându-se
om fără ţară
Tot seninul cerului
atârnă de gâtul tăcerii
O privire
împroaşcă mâinile
zdrobite de lumină

Poezia, lampă înălţată pe prag
naştere oarbă a iubirii frânte.



Traducere din limba franceză de Andreea GĂNCILĂ
JEAN-LUC WAUTHIER, volumul L’envers du ciel
p. 24

Seul
dans la nuit
de cette chambre étroite
qui s’appelle mémoire,
chambre sans lumière
où je jette sur une chaise de bois
les habits de la peur
les oripeaux du ciel
le silence des silences,
que n’étanche nulle soif

Seul
égaré dans les ruelles
sans air d’une ville en ruine.

Sur la place des supplices
agonise une tête absente.


Singur
în noaptea
acestei camere strâmte
numită memorie
cameră obscură
unde arunc pe un scaun de lemn
straiele fricii
sclipirile deşarte ale cerului
tăcerea tuturor tăcerilor,
care nu astâmpără nicio sete

Singur
rătăcit pe străduţele
fără aer dintr-un oraş în ruină.

În piaţa supliciilor
agonizează un cap absent.


p. 25

Celui-là,
vous ne le verrez jamais
que dans un poème
ou le long des rails,
marchant à contre-voix
sur l’envers du ciel
détourné,
le coeur glacé
d’attente
tandis qu’aux lisières de l’horizon
marche devant lui une très jeune fille
qui ne comprend rien
aux secrets d’un cri
mutilé.


Pe acela,
n-o să-l vedeţi niciodată
poate într-un poem
sau de-a lungul şinelor,
mergând împotriva vântului
pe partea cealaltă a cerului
de-a-ndoaselea,
cu inima îngheţată
de aşteptare
în timp ce la linia orizontului
trece prin faţa lui o foarte tânără fată
care nu înţelege nimic
din secretele unui strigăt
mutilat.

p. 36

L’ombre s’achève.
De son rire secret,
l’aube obéit aux équations
du rêve.
Nul éclair de solitude
n’est venu mourir
sous les draps de la nuit
que ravaude
une mémoire
absente

Umbra se aşterne.
Din râsul său ascuns
zorii se supun socotelilor
visului.
Nicio sclipire de singurătate
n-a murit
sub faldurile nopţii
care cârpeşte
o memorie
absentă



p. 37

Tais-toi
ne dis plus ces mots qui tuent.
Mille oiseaux surpris
s’effacent dans la lumière
Le soufflé d’une aile affolée
cherche à sortir de sa cage d’os.

Au milieu du trottoir,
sous la pluie,
une triste fille de joie
se réchauffe contre
ton destin


Taci
nu mai rosti aceste cuvinte care ucid.
Mii de păsări surprinse
dispar în lumină
Adierea unei aripi înspăimântate
încearcă să scape din colivia de os.

În mijlocul trotuarului,
în ploaie,
o prostituată patetică
se încălzeşte
în braţele destinului tău



p. 38

Depuis logtemps, tout est dit.
Reste l’ombre
et le souvenir de l’ombre
l’errance parmi les debris
les escaliers de marbre
la tentation du silence
la pulsation entêtée
de l’homme caché
sous les secrets de l’avenir.


Totul a fost spus demult.
Rămâne umbra
şi amintirea umbrei
rătăcirea printre ruine
scările de marmură
tentaţia tăcerii
zvâcnirea încăpăţânată
a omului ascuns
în tainiţele viitorului.


p. 39

La chaise
La table
La sale nue
Une très jeune femme
qui te tourne le dos
Sur la chaise,
une tache de sang
Sur la table,
les vêtements épars
et la jeune femme
dont tu ne connaîtras jamais le visage
et que tu n’aimeras
qu’à corps absent.


Scaunul
Masa
Sala pustie
O femeie foarte tânără
care îţi întoarce spatele
Pe scaun
o pată de sânge,
Pe masă,
hainele împrăştiate
şi tânăra femeie
a cărei faţă n-o vei cunoaşte niciodată
şi pe care n-o vei iubi
decât ca trup în absenţă.



p. 52

Dans la maison vide
penchée sur la vie
comme un navire qui sombre,
tu t’aproches de l’âtre
et tu ôtes du feu
la dernière bûche
qu m’empêche de mourir
de froid
Et tu baisses les yeux
vers le silence
qui parcourt ma vie en cendre.

Chante
une flame invisible
tandis que j’agonise
dans la chambre nue


În casa goală
aplecată peste viaţă
ca un vapor ce se scufundă,
te apropii de vatră
şi scoţi din foc
ultima buturugă
care mă-mpiedică să mor
de frig
Şi-ţi cobori ochii
spre tăcerea
care-mi străbate viaţa de cenuşă.

Cântă
o flacără nevăzută
în timp ce eu agonizez
în camera goală
p. 53

Tendue vers le silence
des marées d’équinoxe
La seule étoile vivante
le seul passage pour atteindre le rivage
quand la nuit deviant féline
et que tu secoues ta chevalure
de soleil et d’ombre
sur les marches du sommeil.


Întinsă spre tăcerea
mareelor echinocţiului
Singura stea vie
singura cale de a atinge ţărmul
când noaptea se preface-n felină
când tu îţi scuturi părul
de soare şi de umbră
 pe treptele somnului.



p. 54

Comme cette morte
qui traverse notre sommeil
Comme cette porte
qui troue la lumière
Comme cette ombre
plus épaisse que l’ombre
Et ce fabuleux carroussel
cette incroyable ivresse
qui perle aux yeux
du jour
Et cet appel
qui a le couleur
de tes cheveux défaits


Precum această moartă
care ne traversează somnul
Precum această poartă
care străpunge lumina
Precum această umbră
mai densă decât Umbra
Şi acest fantastic carusel
această incredibilă beţie
care înrourează zorii
zilei
Şi această chemare
de culoarea părului
tău despletit


p. 55

Nous ne sommes pas voisins
- quand je veille, tu rêves
et si la dernière frontière
échappe à ton regard,
elle remplit mes yeux.
La lumière craintive
qui hésite à nous unir
est gardée prisonnière
sous les grands orages
qui te consumment
et m’emprisonnent.
Nous ne sommes pas voisins
et pourtant
les mêmes étoiles
sont notre partage

Nu suntem vecini
- când eu veghez, tu visezi
şi dacă ultima graniţă
scapă privirii tale,
mie îmi sare în ochi.
Lumina sfioasă
care ezită să ne unească
este prizonieră
în marile furtuni
care te mistuie,
şi mă întemniţează.
Nu suntem vecini
şi totuşi
împărţim
aceleaşi stele

Traducere din limba franceză de Adina Torişte
JEAN-LUC WAUTHIER, volumul Fruits de l’ombre

                                                   À Marcel Thiry

Morteville

À suivre pas à pas
les signes de la vie,
nous finirons par oublier la mort.
À suivre geste à geste
les pas de la vie,
nous finirons par oublier la mort.



                                                  Lui Marcel Thiry

Morteville

Urmărind pas cu pas
însemnele vieţii,
vom ajunge să uităm de moarte.
Urmărind una câte una
etapele vieţii,
vom ajunge să uităm de moarte.


***


Quelle est cette lampe vacillante
au chevet des étoiles et cette ombre
hésitante entre le ciel et nous?
Seules sur le quai sans réponse
nos mémoires muettes regardent partir au loin
les arbres déserts d'un septembre sans fin


Ce să fie această lumină pâlpâind
la căpătâiul stelelor şi această umbră
şovăind între noi şi cer?
Singure pe peron, fără răspuns
amintirile noastre nerostite privesc cum pleacă departe
copacii goi ai unui septembrie fără sfârşit
Pour Marcel Delmotte


                                 Le château de poussières
                                   (quatrième version)


     As-tu déjà vu le château où vivent les années mortes? Il est perdu dans le souvenir
du temps, bâti dans ce long pays blanc où se tient la douceur du sang. Dehors, des
corneilles privées d'eau passent en criant sous les douves. Nul pont-levis n'y salue l'entrée
d'un prince légendaire.

     Mais il est plein de bohémiens troués de vents, de chants criés sous les branches,
d'étoiles s’enchevêtrant aux nuits. Le jour n’y paraît qu’à travers la noirceur du ciel et la
mémoire y stagne, grand fleuve muet perdu sous des allées que ne trouble nul pas.

      Penses-tu parfois, homme périssable, au château de poussières que, jour après jour,
ta vie a bâti de ses paumes fragiles?


Lui Marcel Delmotte

                                     Castelul de pulbere
                                     (a patra variantă)



     Ai văzut deja castelul unde dăinuie anii fără viaţă? S-a rătăcit în negura timpului,
zidit în această imens ţinut alb unde se mai păstrează încă blândeţea sângelui. Afară,
ciori însetate zboară ţipând prin şanţurile cu apă. Niciun pod mobil nu salută intrarea
vreunui prinţ legendar.

      Dar este plin de ţigani pătrunşi de vânt, de cânturi ce răsună pe sub ramuri, de
stele împletite în noapte. Lumina se zăreşte aici doar când străpunge cerul întunecat şi
amintirea stă pe loc, mare fluviu tăcut
pierdut pe sub alei pe care nu le tulbură niciun pas.

      Te gândeşti vreodată, om trecător, la castelul de pulbere pe care,
zi de zi, viaţa ta l-a clădit cu palmele-i fragile?
Pour Odette Flavion

Il suffit

Il suffit
de si peu de choses
D'un silence fêlé
par un cri
D'une larme
vite effacée
D'une lettre qu'on déchire
sans se regarder

Il suffit d'un seul rire
pour briser l'aube...



Pentru Odette Flavion


Ajunge

Ajung
atât de puţine lucruri
O linişte sfâşiată
de un strigăt
O lacrimă
ştearsă în grabă
O scrisoare pe care o rupem
fără a o privi

Ajunge un singur râs
pentru a întrerupe zorile...


***

Nous voici tous deux
captifs de notre règne d'amour

Nous allons dans le jour de feu
à la poursuite de nous-mêmes
dans un fragment de ciel bleu.
Iată-ne pe amândoi
prizonieri sub stăpânirea iubirii

Plecăm în ziua de foc
să ne urmărim pe noi înşine
într-o frântură de cer albastru


Le secret déplié

La mer me frôle,
interdite au-delà des songes.
La ville est un coquillage
posé en équilibre sur le Temps.
À l'ombre des étés déserts,
le monde se pense lumière
avant d'inventer à nouveau
le secret déplié des vagues interdites.


Secretul dezvăluit

Marea mă atinge uşor
interzisă la uşa viselor.
Oraşul este o scoică
în echilibru stând pe Timp.
La umbra verilor pustii
lumea se crede lumină
înainte de a inventa iarăşi
secretul dat în vileag al valurilor interzise.

      ***
Nulle étoile pour briser l'aube
Nul ruisseau pour briser la soif.
À peine quelques pas dans la poussière
À peine deux enfants perdus
et déjà, l'homme n'est plus l'homme
mais le chemin nouveau de la délivrance nue.


Nicio stea nu întrerupe zorile
Niciun pârâu nu potoleşte setea.
De-abia câţiva paşi prin praf
Doar doi copii rătăciţi
şi deja omul nu mai e om
ci noua cale a descătuşării dezgolite.
      ***

S'il y avait un ciel
plus haut que le ciel
Un ciel pour libérer
les prisonniers de leur rêves

S'il y avait un fleuve
plus profond que le fleuve
où garder les yeux
des mémoires prisonnières

S'il y avait une terre
pus lourde que la terre
pour répondre
à l'invite du vent.


Dacă ar exista un cer
mai înalt decât cerul
Un cer pentru a-i elibera
pe cei captivi de visele lor

Dacă ar exista un fluviu
mai adânc decât fluviul
unde se păstrează ochii
amintirilor captive

Dacă ar exista un pământ
mai greu decât pământul
pentru a răspunde
la chemarea vântului

Traducere din limba franceză de Flori Solomonescu