Fr by doc5671

VIEWS: 0 PAGES: 15

									IV. RECENZII
142
                   Frédéric Calas (dir.), Coherence et discours,
               Presses de l’Université Paris-Sorbonne, 2006, 436 p.

            Culegerea de studii pe care o recenzăm reprezintă rezultatul cercetărilor
întreprinse în domeniul analizei discursului şi lingvisticii textuale de specialişti din
Franţa şi din mai multe ţări francofone (Tunisia, Algeria, Liban, Belgia, Elveţia etc.),
rezultat care merită cunoscut atît pentru latura sa novatoare, cît şi pentru perspectivele
eterogene de investigare. Printre autori, se afirmă nume noi, promotoare cu mult aplomb
de idei importante (Anne Joubert, Nayla Fahed etc.), dar se remarcă şi contribuţia
specialiştilor consacraţi care propun acum aprofundări ale problematicii lor favorite (M.
Charolles, B. Combettes, Martin Riegel etc.). Structura cvadripartită a lucrării colective
satisface criteriul construcţiei unitare, în sensul că fiecare secvenţă se justifică în raport
cu studiile incluse şi în relaţie cu celelalte trei, coordonata urmărită de colectivul de
redacţie fiind una clasică: concepţiilor teoretice care aduc precizări de natură noţională
şi terminologică le urmează firesc aplicaţiile de natură didactică şi practică.
            Dacă în privinţa definirii parametrilor coerenţei nu se avansează ipoteze
revoluţionare, (ezitarea conceptuală şi terminologică mai veche şi bine cunoscută dintre
coerenţă şi coeziune trenînd), se remarcă totuşi tentative de sistematizare a factorilor care
asigură producerea şi receptarea coerentă a discursului, prin aplicarea unor grile
complementare. De exemplu, M. Charolles consideră că în investigarea coerenţei, luîndu-
se în calcul teoria pertinenţei şi teoria inferenţei, se poate observa cum operează, între
unităţile discursului, relaţiile de conexiune (relaţii referenţiale, exprimate prin diferite
forme de anaforă, prin timpul şi aspectul verbal şi relaţiile de discurs, semnalate prin
conectori), tot aşa cum în cazul coeziunii operează relaţiile de indexare, materializate în
adverbe de încadrare (cadrative) (p. 37). Un gramerian clasic, precum M. Riegel va găsi că
în descrierea organizării textuale se pot exploata şi sînt suficiente instrumentele gramaticii
frastice, cu condiţia ca să se ţină seama de parametri specifici care transformă frazele
canonice/necanonice în secvenţe textuale. Alţi autori extind viziunea asupra coerenţei, fie
din perspectivă semiotică (atunci cînd se încearcă surprinderea trăsăturilor acesteia în
comunicarea orală), fie prin prisma achiziţiilor gramaticii generative.
            În partea a doua a lucrării descoperim sugestii profitabile pentru maniera în care
studiile asupra coerenţei ori coeziunii ar putea fi exploatate în predarea–învăţarea organizării
exprimării corecte într-o limbă dată şi în asigurarea perfomanţelor în receptarea unui text
prin lectură. Un articol util şi pentru profesorii noştri de română este cel în care se arată cum
ar trebui evaluată coerenţa unei teme realizate de studenţi, în ce mod se poate motiva
instaurarea incoerenţei în text şi cum s-ar formula o rezolvare a temei propuse.
            A treia parte a volumului, intitulată «Mărci lingvistice ale coeziunii şi ale
coerenţei» reuneşte studii realizate asupra unor texte eterogene (beletristice, ştiinţifice)
sau care redau varianta orală a limbii franceze, în vederea depistării rolului avut de
instrumentele coeziunii asupra manifestării coerenţei. Se arată aici că unele elemente de
relaţie care instituie rupturi ale coeziunii devin paradoxal factori de coerenţă (parce que,

                                              143
c’est à dire) sau că un deictic precum là-bas este în mod surprinzător o marcă a
coerenţei, în ciuda absenţei referinţei unice.
            În ultima parte a lucrării, se înscriu aplicaţiile realizate asupra textelor
beletristice, pe corpusuri alcătuite din fragmente de literatură franceză clasică şi
modernă, pînă la autorii contemporani, diferite generic, subliniidu-se particularităţile
acestor tipuri de limbaje în raport cu toate celelalte variante funcţionale ale limbii,
particularităţi materializate, printre altele, şi în jocul subtil dintre coerenţă şi incoerenţă
(discoerenţă), ca reflex al unei organizări sui-generis a discursului ficţional, în care
normele comunicării obişnuite sînt abolite în favoarea generării tensiunii poetice.
            O trecere în revistă a liniilor trasate de autorii acestor studii de ultimă oră este
prin firea lucrurilor limitativă şi insuficientă, dar poate declanşa interesul pentru
parcurgerea atentă şi integrală a lucrării semnalate, cu real profit cognitiv pentru toţi cei
avizaţi sau în curs de perfecţionare.

                                                                               Rodica NAGY




    Ioana Rostoş, Alfred Margul-Sperber als Mitarbeiter am Czernowitzer
          Morgenblatt, Editura Universităţii Suceava, 2006, 160 p.

            Titlul lucrării, Alfred Margul-Sperber – colaborator la Czernowitzer
Morgenblatt, elaborate de Ioana Rostoş, lector doctorand la Catedra de Limbi
Germanice a Facultăţii de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării din cadrul Universităţii
„Ştefan cel Mare” din Suceava, ascunde, pentru cei mai mulţi dintre cititori, cel puţin o
necunoscută.
            Lucrarea este structurată în şase capitole, avînd ca obiect de studiu activitatea
unuia dintre cei mai reprezentativi colaboratori ai cotidianului Czernowitzer
Morgenblatt, cotidian redactat de către jurnalistul Julius Weber şi avocatul Dr. Elias
Weinstein, apărut la Cernăuţi între 14 mai 1918 şi 28 iunie 1940, în nu mai puţin de
6484 de numere. După cum se afirmă în introducere, simpla menţionare a numelui
Alfred Margul-Sperber trezeşte, de regulă, una dintre cele două reacţii posibile: ori
nedumerire, ori întrebarea dacă este vorba despre poetul socialist, care a scris atît în
limba germană, cît şi în română.
            Lucrarea nu aprofundează, deci, lirica lui Alfred Margul-Sperber, cercetată,
de altfel, în detaliu, atît în România cît şi în Occident (amintim aici pe Amy Colin,
Alfred Kittner, Anton Schwob, Klaus Werner, Peter Motzan ş. a.), ci se referă în primul
rînd la cealaltă dimensiune a operei lui Sperber, jurnalismul, dezvăluind o personalitate
impunătoare, convingător angajată în problemele timpului său.
            Considerăm că adjectivul impunător acoperă întru totul descrierea plină de
savoare aleasă de către autoare, citîndu-l pe Hans Bergel, unul dintre prietenii din
perioada bucureşteană a poetului (amintim aici doar o frîntură dintr-o conversaţie
purtată de cei doi: „Da, da, sînt doar cu trei centimetri mai mic decît Friedrich Schiller –
el avea 2,06 m. Ştiaţi asta?”), cu scopul de a familiariza cititorii cu poetul rămas în

                                             144
conştiinţa colectivă drept un bărbat înalt şi tăcut, dar neobişnuit de cultivat, inteligent şi
experimentat. Astfel, aflăm că la începutul anilor ‘50 poetul străbătuse deja aproape
jumătate din lume, trecuse prin două războaie mondiale şi îşi pierduse nu numai patria
geografică, ci şi pe cea spirituală.
            În capitolul al doilea este punctată contribuţia lui Alfred Margul-Sperber în
calitate de colaborator permanent al ziarului cernăuţean, în perioada ianuarie 1927 –
aprilie 1933, fiind menţionate peste 280 de articole purtînd una dintre semnăturile ori
pseudonimele atribuite lui.
            Articolele sînt analizate mai mult sau mai puţin detaliat: autoarea trasează, de
pildă, o linie distinctă între „marile” şi „micile” istorisiri şi aşa-numitele „predici de
sfîrşit de săptămînă”. „Marile istorisiri” însumează 14 serii de articole, concentrate în
jurul unor subiecte dintre cele mai variate, prezentate şi completate de către autoare cu
observaţii critice; cităm spre exemplificare: Poetul de la ospiciu, Corul invizibil, Crima
Lopuszynska, Călătorie în Moldova, Mistere neelucidate ale istoriei Bucovinei, În New
York, În Văleni de Munte, În Moreni, Superstiţiile în Bucovina, Povestea căpeteniei de
tîlhari Doboş, Bărbatul cu masca de fier, Nemuritorul roman ieftin, Adevăratul Al
Capone, Descoperitorul Americii.
            Prin cele 89 de articole grupate în lucrare sub titlul „mici istorisiri” ni se
dezvăluie foiletonistul Sperber, adică „omul care merge pe stradă şi observă la un
moment dat ceva interesant, frumos, neobişnuit ori poate agasant, sau poate chiar ceva
impresionant, ceea ce-i oferă un prilej de a scrie un articol mic, comic sau poate chiar
serios.” Paleta tematică cuprinde domenii diferite: politică (După alegeri, Conversaţie
cu Gerda Arlosoroff), sociologie (Un destin printre o mie, Duminica servitoarelor),
lingvistică (1000 cuvinte din limba bucovinenilor. Un vademecum pentru filologi),
psihologie (De ce se opresc oamenii pe stradă, Femeile), istorie (Spaima Bucovinei:
1866. Jaf, foamete, război, ciumă, holeră) ş. a.
            „Predicile de sfîrşit de săptămînă”, în număr de 80, sînt, în fapt, comentarii la
adresa poziţiei politice a României în Europa şi în lume. Atenţia lui Sperber se concentrează
mai ales asupra politicii bucureştene, el canalizînd însă totodată atenţia publicului şi spre
evenimentele politice din Cernăuţi şi din Bucovina. Totuşi, „predicile” sale nu se limitează
doar la politică, jurnalistul atingînd şi sfera evenimentelor sociale şi culturale însemnate.
            Autoarea a ordonat şi analizat textele în ordine cronologică, fapt ce
facilitează cititorului formarea unei imagini de ansamblu asupra epocii. Detaliile aparent
neînsemnate, prezentate de Sperber voit ironic, conferă culoare şi farmec. Cităm aici
doar cîteva titluri, care vorbesc pentru sine: Este într-adevăr foarte frig, Excese,
procese, conferinţe, catastrofe: o medie a săptămînii. Europa 1929, Lamentări înaintea
sosirii primăverii, Despre pisici şi alegeri, Misterul mandatelor, Zvonuri nebuneşti,
Pălării de vară, cai arabi şi antisemiţi evrei, Apa, turcii şi alte lucruri, Semn şi minune,
Uraa, zburăm!, Totul se clatină, Despre conferinţe, naşteri şi lucruri asemănătoare,
Economisiţi! Economisiţi!, Surprize parlamentare, Cadouri de Anul Nou, O dată fără
politică, Încă o dată Cernăuţi!, Primăvara e aici, Goethe şi proprietarii de case, Bietele
soacre!, Antisemiţii şi crematoriile, Concurenţă!, Păcat!, Cine-i tatăl?
            În toate aceste „predici de sfîrşit de săptămînă”, autoarea a descoperit o serie
de laitmotive şi o galerie pestriţă, dar cu atît mai impresionantă, de personaje,
cuprinzînd stît personalităţi politice marcante ale timpului, cît şi oameni simpli,
pensionari, funcţionari, chiriaşi, hoţi, executori judecătoreşti, comunişti, etc.
                                            145
           Spre finalul studiului, autoarea se întoarce „acasă”, în Storojineţ, oraşul natal
al poetului, însoţindu-l apoi pe acesta la teatru, la cinematograf şi la concerte.
Următoarele capitole se constituie dintr-o minuţioasă prezentare cronologică a
colaborărilor lui Alfred Sperber la Czernowitzer Morgenblatt, urmate apoi de texte
exemplare, cititorilor fiindu-le lansată astfel invitaţia de a parcurge şi de a descifra pe
cont propriu problemele dezbătute de jurnalist.
           Prezentul studiu se constituie, aşadar, într-o primă replică dintr-un posibil
dialog, sau într-o introducere la o viitoare aprofundare, avînd scopul de a-l scoate la
lumină, spre cunoaştere şi apreciere, pe jurnalistul Alfred Margul-Sperber, unul dintre
colaboratorii ziarului Czernowitzer Morgenblatt.

                                                                          Anca ZAHARIA




      Atelier de traduction No 5-6, Dossier: Traduction et Francophonie,
                      Editura Universităţii Suceava, 2006

            Ce numéro de la revue Atelier de traduction commence avec un entretien
avec André Class (pages 13-18) et un aspect de cet entretien tend à résumer le contenu
de la Revue. André Class disait qu’«à l’heure actuelle la traduction devient de plus en
plus un travail de réseau, de collaboration…». La revue roumaine se joint à un réseau
mondial avec un antécédent en META, revue dirigée par André Class depuis 1968.
            Atelier de Traduction. Dossier: Traduction et Francophonie est une
collection d’articles de cinq continents – les deux Amériques, Europe, Afrique et Asie.
            Mariana Neţ présente l’écrivain Gellu Naum et le gâchis de traduction qu’il
fait de la traduction des œuvres roumaines qu’il a eues à traduire. Elle donne l’exemple
plus précis de mécompréhension de Gellu Naum de l’expression française «déclarer la
vendetta à quelqu’un», qu’il n’a pas bien rendue en roumain, à partir de la traduction du
Comte de Monte-Cristo de A. Dumas. Elle conclut que «la traduction de tout texte
littéraire doit être précédée de l’analyse approfondie du texte source».
            Aux pages 27-38, Alina Ţenescu présente la communication interculturelle et
la traduction, prenant comme point de départ la difficulté de traduire Le mot sablier de
Dumitru Tsepenag par Alain Paruit. Ţenescu fait comprendre que l’auteur, Tsepeneag,
voulait privilégier la langue cible – le français, et qu’il fallait que le traducteur en tînt
compte. Devant tant de résistances – résistance provenant de la culture du lecteur-cible
(Français), résistance provenant de la source, l’auteur (Roumain bilingue) – il était
évident que l’auteur visait à la fois l’assimilation et le désir d’interculturation
privilégiant le français. Le traducteur doit se forcer à une fidélité au sens de l’auteur.
            Visant toujours la fidélité telle que l’aurait voulue l’auteur, Rossana Curreri
présente un cas tunisien (pages 39-49). Curreri affirme que l’oralité tunisienne subit une
énorme évaporation d’information une fois transcrite ou traduite. Elle considère que la
transcription des textes oraux est une forme particulière de traduction où il y a une
source, mais où le texte-source n’existe pas. Dans ce cas, le rôle du «traducteur» est

                                            146
essentiel. Un traducteur bien renseigné des faits d’oralité est mieux placé pour
reproduire l’oralité en texte écrit que toute autre personne de discipline différente.
             L’article de Claudia Cardone (pages 51-65) met en évidence le problème
d’adaptation des registres de langue dans la traduction des œuvres théâtrales. Elle
analyse la traduction en italien de la pièce Les Belles-sœurs, de Michel Tremblay, en
expliquant les difficultés posées par le fait que les personnages parlent en joual, la
langue des habitants de Montréal, ce qui implique le besoin de trouver des solutions
pour rendre en italien les marques de l’identité québécoise.
             L’étude quantitative de Katrien Lievois, des pages 67-78, démontre qu’il y a
beaucoup à faire encore pour traduire les œuvres littéraires d’origine francophone. Cela
s’insère dans le cadre d’une entreprise traductrice pour l’entente et la paix comme l’avait
envisagé Ariole (2005) au cours de son intervention au cinquantième anniversaire de
META. Pour le moment les Néerlandais et les Allemands accueillent mieux les œuvres
littéraires en français traduites dans leurs langues. D’après ses constats, la liste des auteurs
francophones les plus traduits ne sont pas nécessairement ceux qui ont le plus influencé la
réflexion sur la francophonie. En comparaison avec la norme, il y a moins de traductions
espagnoles et portugaises de la littérature francophone.
             «La traduction aux prises avec la généricité» (pages 79-89) est la contribution
de Hafida Messaoudi du Maroc. Elle exprime les problèmes rencontrés pour traduire les
contes marocains rendus par de vieilles femmes dans les trois traditions qui influent sur
le Maroc – arabe, berbère et française. Elle analyse diverses stratégies interprétatives et
traductionnelles, en mettant l’accent sur les choix traductionnels correspondant à l’ordre
des priorités du traducteur et sur les choix traductionnels correspondant aux spécificités
de l’un des deux systèmes linguistiques en contact. Au niveau lexical elle préconise le
recours à l’équivalence et à l’emprunt. Aux niveaux syntaxique et stylistique elle
encourage l’usage de nouvelles règles d’écriture qui visent la distanciation,
restructuration ou simple remembrement des cadres formels originaux.
             Hélène Lenz (pages 91-100) apprécie l’art de Panaït Istrati dans l’article :
«Panaït Istrati et la transposition du nom propre». D’après elle, Istrati émaille sa
création des noms propres intraduisibles renvoyant à des réalités spécifiques. Elle
réussit quand même à expliquer la philosophie de la civilisation qui crée de tels noms.
Par exemple, «Loutchia» ne se voit pas facilement comme «Lucia» ou «Lucie». Ici, il
s’agit des collocations sonores au niveau phonétique et les orthographes possibles à ne
pas confondre du point de vue roumain ou français. D’après Lenz, la sensibilité d’Istrati
à la transcription de l’oralité du discours pourrait relever d’un parti pris esthétique à se
rattacher à une poétique; tenant compte des principes prônés par une linguistique de
l’énonciation comme celle de Bakhtine.
             Dans le but de donner une définition opérationnelle ou même ciblée à la
fidélité en traduction, Alexandre Ndeffo Tene (pages 101-109) écrit: «Qu’est-ce que la
fidélité en traduction? Le traducteur littéraire entre re-production et adaptation. Pour lui,
fidélité pour le traducteur est de rester conforme à la conception de l’auteur du texte à
traduire. Ou, encore, à propos des textes littéraires africains, accepter leurs présentations
hybrides – orale et écrite à la fois; respecter et rester fidèle en donnant aux lecteurs une
idée des systèmes d’expression et de pensée africaines qui s’y trouvent.» D’après lui,
adapter un texte littéraire au contexte d’arrivée revient à refuser au texte étranger et à la
culture étrangère dans laquelle il est ancré, et dont il est le reflet, le droit à la différence.
                                              147
           Vera Fernandes affirme le droit à la différence avec la présentation critique
de la traduction d’ESTORVO de Chico Buarque: EMBROUILLÉ, en français. Le droit à
la différence a certainement embrouillé le traducteur qui, tout en suivant de près le texte
original, se voit contraint à substituer les lexèmes du texte original par des expressions
équivalentes en français.
           Boussad Berrichi (pages 125-145) constate que la création littéraire et la
traduction sont imbriquées dans l’œuvre de Mouloud Mammeri et envisage la traduction
comme puissance et désir d’affirmation d’une culture et d’une langue.
           Van Dai Vu intitule son article des pages 147-157 «Le savoir-faire en
traduction». A partir d’une expérience de classe de traduction au Vietnam, il met en
discussion les diverses théories de la traduction qui ne sont, d’après lui, que des essais
de conceptualisation des pratiques traduisantes. Ce qui l’intéresse surtout, c’est la
relation entre la traductologie et la formation à la traduction.
           Alain Joseph Sissao (pages 159-169) considère que la traduction des Contes
du pays des moose facilite le dialogue entre deux cultures, la culture française et la
culture africaine. La traduction suppose un enrichissement des deux cultures.
           La partie Pratico-Théories de la revue Atelier de traduction comprend des
constats théoriques des chercheurs en traductologie.
           Ioana Bălăcescu et Bernd Stefanink (pages 173-197) apportent des précisions
sur ce que représente «Skoposthéorie», la traductologie telle qu’elle est pratiquée en
Allemagne. D’après eux, la linguistique, avec ses disciplines connexes comme la
pragmatique, la théorie des speech acts, la «Textlinguistik», la psychilinguistique
appliquée à l’étude des procédures de traduction, a subi une évolution dont la
traductologie allemande a amplement tiré profit.
           Ana Guţu (pages 199-208) réalise un article portant sur la terminologie
linguistique, par rapport aux autres terminologies des sciences humaines.
           Pour Ioana Bălăcescu [«Intuition et contraintes sémantiques: Le «Joker
sémantique», pages 209-220], il faut valider une stratégie de traduction dérivée de
l’herméneutique. D’après elle, il y a lieu de négocier à travers des conversations avec un
groupe avisé pour aboutir à une version commune et acceptable du texte à traduire.
           Cristina Drahta, dans «Gargantua et Pantagruel en roumain, ou Comment
traduire les archaïsmes» (pages 221-225), fait une comparaison entre deux traductions
de l’œuvre de François Rabelais et conclut que c’est mieux si la traduction emploie la
langue normale du moment au lieu d’archaïser à tort.
           La revue Atelier de traduction continue avec des traductions de poèmes et de
fragments de prose, réalisées par Camelia Capverde (poèmes de Habib Tengour),
Muguraş Constantinescu (Conte populaire de Bourkina Faso), Elena Brânduşa Steiciuc
échantillons de Tahar Ben Jelloun et de Daniel Maximin), Gina Puică (Elisa Brune: La
Forêt et la Haine), Irina Mavrodin (Eveline Caduc: De ce côté des choses), Emanoil
Marcu (Mihai Ursachi: Poème), Paul Miclău (Vasile Voiculescu: Sonnet), Otila Părău et
Bianca Buţerchi (Edouard Glissant: La plage noire).
           Le compte rendu du numéro d’anniversaire de META (La traduction au
Liban entre 1840-1914) est écrit par Gina Puică. Quant à Mihaela Arnat, elle présente
deux ouvrages récents sur la traduction, publiés par Magda Jeanrenaud et Ana Guţu.
           Atelier de Traduction est riche d’articles courants. C’est une revue qui prône
une francophonie extraordinaire, comme l’indique Irina Mavrodin dans son avant-
                                           148
propos. Il s’agit d’une revue qui plaide explicitement ou implicitement pour une
francophonie sans rivages, une francophonie qui ne doit pas exclure les auteurs non
issus de l’aire géographique traditionnellement francophone. Avec une mondialisation
qui semble être d’une envergure fusée à sens vectoriel, la Francophonie offre
certainement une envergure fusée à sens scalaire. Ainsi cette revue est du côté de la
mondialisation à ton francophone.



           RÉFÉRENCES

*** Assises de l’enseignement du français et en français, Montréal, AUF, 1998
Ariole, Victor C., Intervention au cours de 50e anniversaire de META, Montréal, Université de
            Montréal, 2005
BABEL: Revue de la Fédération des Traducteurs, Amsterdam, John Benjamin
META: Journal des Traducteurs, Montréal, Université de Montréal

                                                                        Victor C. ARIOLE
                                                       University of Lagos, Akoka, Nigeria




    Wojciech Chlebda, Elementy frazematyki, wprowadzenie do frazeologii
          nadawcy1, Łask, Oficyna Wydawnicza LEKSEM, 2003

           Wojciech Chlebda este profesor de lingvistică la universitatea din Opole,
remarcîndu-se, printre altele, ca cercetător în domeniul frazeologiei. Lucrările sale se
bucură de aprecierea specialiştilor, Stanisław Bąba incluzîndu-l în Materiały do
bibliografii frazeologii polskiej. Prace opublikowane w latach 1996 – 2000 (Materiale
pentru frazeologia poloneză. Lucrări publicate între anii 1996 - 2000) cu patru lucrări:
Frazeologia potocznych gatunków mowy (Frazeologia formelor lingvistice uzuale),
Frazeologia w rekłamie i reklama we frazeologii (Frazeologia în reclamă şi reclama în
frazeologie), Między cytatem a skrzydlatym słowem (Între citat şi cuvînt înaripat), W
stronę frazeologii pragmatycznej (În direcţia frazeologiei pragmatice).
           Lucrarea Elementy frazematyki, wprowadzenie do frazeologii nadawcy a fost
publicată de Oficyna Wydawnicza LEKSEM, Łask, 2003, 316 p. şi este un studiu, care,
aşa cum mărturiseşte autorul, a fost scris în anii ‘80 ai secolului al XX-lea ca lucrare de
doctorat, dar includerea în circuitul ştiinţific corespunzător a fost prejudiciată de numărul
mic de exemplare. Investigaţia subiectului îşi are rădăcinile într-o lucrare mai veche a sa,
Oksymoron. Z problemów językowego poznania rzeczywistości (Oximoronul. Din
chestiunile cunoaşterii lingvistice a realităţii), pe tema relaţiei „libertate-determinism” din
cadrul activităţii lingvistice umane, cercetate din perspectiva conţinutului şi formei

1 Elemente de frazematică, introducere în frazeologia emiţătorului. Traducerea titlurilor de
lucrări şi a citatelor aparţine recenzentului.
                                             149
acesteia, adică avîndu-se în vedere factorii de inovaţie, schemă, creaţie, reproducere,
convenţie, stereotip etc. şi modul lor de manifestare.
            Baza acestei lucrări o constituie teza că, în centrul frazeologiei, este omul
„care într-o situaţie concretă se adresează cu un anumit scop, de pe o oarecare poziţie şi
cu o anumită intenţie unui alt om; realizînd această strategie privată, vorbitorul în cauză
este în acelaşi timp – fie că-şi dă seama de acest lucru sau nu – supus presiunii
obiceiului (comportamentul într-un anumit fel, specific situaţiei date), tradiţiei (vorbirea
într-un anumit fel, în împrejurări specifice), convenţiilor de manifestare existente, în a
căror orbită s-a aflat fie doar şi pentru că s-a născut într-un loc şi timp dat sau a fost
crescut într-un anumit mediu şi nu în altul.”2
            În acest caz, principala întrebare a autorului are următorul conţinut: ce este
străin, preluat, conştient sau inconştient, din exterior, creaţie după cineva, în mesajul
nostru şi ce ne este propriu, creat sic et nunc?
            Răspunsul la prima parte a întrebării ţine de frazeologie. Numai că aici
autorul face o distincţie importantă, între frazeologie, înţeleasă în mod clasic, şi
frazematică, sub eticheta căreia, apreciază, au început a se grupa multe expresii care
puteau fi cu greu incluse în frazeologie, adică mii de expresii pragmatice de genul: “Un
moment!, Pe ce lume trăieşti?, La mulţi ani!, Bună ziua!, Încă cît! etc.” Criteriul
constitutiv al acesteia trebuie să fie „reproducerea3, reconstrucţia unei oarecare forme
lingvistice în procesul vorbirii într-o situaţie dată de un <conţinut potenţial> subliniat
(al aceluia ce vrea să se comunice), iar unitatea – acea formă lingvistică, care, pentru
exprimarea situaţiei date a unui conţinut potenţial, devine, în cadrul comunicării
adoptate, verbalizatorul său.”4
            Lucrarea este structurată în cinci capitole, în care sînt incluse chestiuni cu
privire la constituirea frazematicii.
            Capitolul introductiv delimitează domeniul frazematicii şi fixează metodele
de lucru din cadrul acestuia.
            W. Chlebda menţionează două curente de gîndire în legătură cu tema tratată:
curentul vinogradovian şi curentul polyvanovian. În toate studiile în care se vorbeşte
despre frazeologie, se aminteşte de domeniul definit de V. V. Vinogradov, care are la bază
criteriul semantic de identificare a unităţilor frazeologice în cadrul dihotomiei „ori – ori” –
„dacă nu este frazeologism, atunci este îmbinare liberă de cuvinte”. Chlebda introduce
curentul polivanovian pornind de la studiile cercetătorului rus Polyvanov, care, încă în anii
’20 ai secolului al XX-lea, aprecia că frazeologia, (=studiul construcţiilor fixe) va deveni
un domeniu distinct în cadrul ştiinţei limbii (asemenea foneticii, morfologiei etc.), pe
măsură ce vor fi cercetate toate aspectele. Modul acestuia de a interpreta problema este
diferit de cel vinogradovian, care, de fapt, a apărut ulterior şi porneşte de la judecata că
omul care vorbeşte nu trebuie să răspundă la întrebări creînd de fiecare dată ceva nou, ci
săapeleze la fraze deja existente în gîndirea sa. Polyvanov situează frazeologismele în
sfera contextului situaţional şi le analizează astfel, spre deosebire de V. V. Vinogradov,


2  Wojciech Chlebda, Elementy frazematyki, wprowadzenie do frazeologii nadawcy, Oficyna
Wydawnicza LEKSEM, Łask, 2003, p. 10.
3 „Reproducerea” în concepţia autorului este înţeleasă ca apelarea, însufleţirea în vorbire a creaţiei

existente în limbă (creaţie  produs de limbă).
4 Ibidem, p. 11.

                                                150
care le cercetează independent de actul vorbirii şi de însăşi persoana vorbitoare. Pornind
de aici, W. Chlebda va identifica o nouă noţiune, frazematica.
            Criteriile de delimitare a frazeologismelor extrase din diferite lucrări
(recrearea în vorbire, stabilitatea componenţei lexicale, repetabilitatea, deplasarea de
sens (metaforicitatea), idiomaticitatea (respectiv intraductibilitatea), o singură
semnificaţie, o singură nominaţie, indivizibilitatea, impenetrabilitatea, expresivitatea) îl
vor conduce la identificarea a două metode de cercetare:
            - analitică, care are în vedere diferenţierea proverbelor de zicători, a
frazeologismelor de idiomuri etc., uitîndu-se că, de fapt, vorbitorului îi este indiferent
dacă exprimarea pe care o adoptă este idiom, proverb, construcţie sintactică sau
frazeologism, dacă este reproducere a realităţii sau reproducere din gîndire a unei forme
gata-făcute; W. Chlebda apreciază că aceasta este direcţia impusă de V. V. Vinogradov;
            - sintetică, direcţia lui Polyvanov, care are la bază ideea comună a
reproducerii, a reconstrucţiei unei anumite forme lingvistice într-o anumită situaţie, fapt
pentru care această formă are caracter de simbol stabil. Importantă devine nu numai
valoarea stilistică a unităţilor frazeologice, ci, mai ales, dobîndeşte importanţă valoarea
lor pragmatică psiho- şi sociolingvistică.
            W. Chlebda stabileşte în lucrarea sa două direcţii pornind de la frazeologia
rusă, deşi cercetătorul elveţian Ch. Bally în Traité de stylistique française, înaintea lui
V. V. Vinogradov, aprecia că grupurile consacrate de uz pot fi serii frazeologice, atunci
cînd elementele grupului conservă autonomia lor, lăsînd să se vadă o afinitate evidentă,
întregul grup dînd dovadă de <déjà vu> (ex. gravement malade şi nu sérieusement
malade sau dangereusement malade) sau unităţi frazeologice, atunci cînd cuvintele care
le compun pierd întreaga semnificaţie şi doar întregul are o unică şi nouă semnificaţie,
diferită de suma semnificaţiilor elementelor.
            După trecerea în revistă a teoriilor poloneze asupra frazeologiei, excerptînd
crîmpeie de frazematică, autorul pune bazele noului concept (rolul principal îl are
vorbitorul, noţiunea de reproducere devine conştientă şi nu subînţeleasă prin ea însăşi),
explicînd astfel de ce numele lucrării începe cu „elemente”, adică atenţionează că se va
ocupa de problemele, caracteristicile, „semele” unei noi noţiuni: frazematica.
            Capitolul al II-lea „Frazematyka w kręgu ograniczków swobody człowieka”
(Frazematica în cadrul factorilor care îngrădesc libertatea omului) porneşte de la triada limbă
– gîndire – acţiune, pentru a delimita determinările omului şi locul frazematicii în cadrul
acestora. W. Chlebda vorbeşte despre: determinări extralingvistice (1. biologice, 2. culturale,
3. mentale, 4. situaţionale – a) sociale, b) temporale –, 5. stilistico-formale) şi determinări
intralingvistice. Tot aici sînt evidenţiate componentele aparatului generator de mesaj şi este
integrată frazematica în cadrul acestuia printr-o interesantă schemă de alcătuire a mesajului.
            Capitolul al III-lea „Semantyczne podstawy frazematyki” (Bazele semantice
ale frazematicii) debutează cu un citat din F. Dostoiewski: „Deci şi tu suferi uneori, cînd
gîndul nu ţi-a intrat în cuvinte! Aceasta, prietenul meu, este o suferinţă nobilă şi este
numai pentru cei aleşi; prostul este întotdeauna mulţumit de ceea ce a spus”, care
ilustrează ideea autorului că, în formularea răspunsului, alegerea schemei
componenţiale şi alegerea cuvintelor pot fi potrivnice. Gîndul „de la intrare” („ceea ce
s-a vrut a spune”, conţinutul potenţial) şi gîndul „de la ieşire” („ceea ce s-a spus în
realitate”, sensul care rezultă din răspunsul gata făcut) nu sînt de regulă aceleaşi.

                                             151
             Pe lîngă semantica unităţilor frazelogice inclusă în orice dicţionar, cea a
unităţii frazelogice dintr-o propoziţie prin care se ilustrează realizarea acesteia, autorul
mai identifică o a treia semnificaţie, cea a frazemului. Este vorba de semnificaţia
frazeologismului folosit în structurarea unui mesaj, care este realizată de un emiţător,
într-o anumită situaţie şi îndreptată cu o intenţie precisă spre un receptor. W. Chlebda
are în vedere aici, deci, „semnificaţia emiţătorului” atribuită frazeologismului.
             Aceste chestiuni sînt detaliate şi explicate pe parcursul întregului capitol.
             „Oamenii cred, că propria lor minte conduce cuvintele, dar se întîmplă astfel, că,
prin forţa lor, cuvintele se întorc şi acţionează asupra minţii” (aşa cum specifica F. Bacon, în
Novum Organum). Este un alt citat prin care W. Chlebda atenţionează cititorii asupra temei
abordate. Citatul este plasat la începutul celui de-al IV-lea capitol „Odtwarzalność i
wskazniki frazematyczności” (Reproducerea şi indicii frazematicităţii), ce are în vedere
criteriul esenţial al frazematicii: reproducerea. Sînt enumerate cu acest prilej principalele
lucrări ale cercetătorilor ruşi şi polonezi care ating această chestiune şi se face distincţie între
noţiunile de reproducere şi de reluare şi se analizează manifestarea acesora în frazematică.
Apoi, ţinînd cont de faptul că limba nu este aceeaşi pentru fiecare comunitate, privind
lucrurile la nivelul structurii ei, Chlebda identifică prezenţa frazemelor la nivelul idiolectului,
vorbirii familiei etc., numindu-şi cercetările: idiofrazematica, frazematica familială,
frazematica tipurilor de răspuns. După identificarea indicilor frazematicităţii (indici de
frecvenţă, formali, metatextuali, structurali şi semantici), autorul concluzionează că formele
„gata făcute” sînt frazeologisme, iar formele „gata făcute pentru” sînt frazeme.
             Încheiem, atipic, prezentarea acestui important studiu pentru domeniul
frazelogiei, cu o afirmaţie a lui George Orwell menţionată de W. Chlebda, care are în
vedere faptul tragic că „formularea este formarea” gîndirii: „cînd cuvintele <se aşează
singure> şi stereotipuri gata făcute se îmbină în fraze plutitoare, iar golurile se izolează
cu cuvinte lipsite de semnificaţie, se petrece faptul că gîndul zboară, în timp ce zboară
numai banalităţile şlefuite... Cînd un astfel mod de formulare a gîndului devine mişcare,
omul nu mai este în stare să-şi formuleze gîndul foarte precis şi renunţă la el; cînd astfel
vorbeşte întreaga societate, aceste gînduri devin de neexprimat în general, renunţă toţi la
ele şi acest gînd încetează să mai existe” . Ajungem astfel la concluzia că Wojciech
Chlebda ne oferă, sub toate aspectele, un studiu plin de sugestii şi de idei novatoare.

                                                                                   Alina GALEŞ




     Radu-Nicolae Trif, Influenţa limbii engleze asupra limbii române în
    terminologia informaticii, Academia Română, Bucureşti, 2006, 324 p.

           Lucrarea Influenţa limbii engleze asupra limbii române în terminologia
informaticii, realizată de Radu-Nicolae Trif, reprezintă unul dintre foarte puţinele studii
ample care vizează domeniul. Compartimentul limbii analizat are o evoluţie precipitată
şi generează modificări majore la nivelul limbajelor de specialitate, în general, şi la
nivelul limbajului informatic în special.

                                               152
             Scopul declarat al lucrării, după cum reiese din titlu şi din introducere, este „să
analizeze modalitatea în care se concretizează influenţa limbii engleze asupra limbii
române la nivelul terminologiei informaticii” (p. 8). Rămîne de văzut însă în ce măsură
reuşeşte autorul să-şi atingă obiectivul, întrucît la vederea cuvintelor influenţă şi
modalitate, un cititor avizat s-ar aştepta la un studiu centrat pe proces, iar nu pe produs,
aşa cum se întîmplă în lucrare, căci sensul celor două cuvinte trimite la ideea de „acţiune
exercitată asupra unui lucru, putînd duce la schimbarea lui” sau la cea de „procedeu,
mijloc, metodă folosită în vederea atingerii unui scop” (DEX). Facem această afirmaţie
fiindcă, cel puţin cantitativ, din cele 324 de pagini ale lucrării, 75% reprezintă un glosar de
termeni împrumutaţi în limbajul informatic românesc din limba engleză. Nu negăm
utilitatea şi importanţa unui asemenea glosar, atît pentru specialiştii informaticieni, cit şi
pentru lingviştii care manifestă un interes academic pentru acest compartiment al limbii.
Semnalăm doar că formularea din titlu „Influenţa limbii engleze...”, la fel ca şi cea din
introducere, este deficitară, neadecvată conţinutului lucrării, axat pe produsul acestei
influenţe, şi nu pe acţiunea propriu-zisă, exercitată de limba engleză asupra limbii române.
             Astfel, după o scurtă introducere şi un capitol ce tratează terminologia
informaticii în cele două limbi: prezent şi trecut, al treilea capitol al lucrării, deosebit de
amplu, urmăreşte să analizeze Împrumuturi lexicale. Abrevieri. Acronime, pornind de la
o prezentare, considerăm noi, superficială, a adaptării morfologice şi fonetice suferite de
elementul englez la trecerea în limba română. Se poate observa aici predispoziţia
manifestată de autor pentru modelul de analiză propus mai înainte şi de Georgeta
Ciobanu (menţionată în bibliografie şi în notele de subsol), nu numai în ceea ce priveşte
informaţia, ci şi modul de organizare a acesteia (adaptarea morfologică; adaptarea
fonetică: vocalismul, diftongi; consonantismul, distribuţia sunetelor, grupurile
consonantice iniţiale, grupurile consonantice finale; accentul).
             Apreciem ca fiind simplist mai ales acest capitol, şi aici ne referim în special la
partea lui teoretică, lăsînd la o parte glosarul alcătuit de autor, nu doar din cauza lipsei
informaţiei detaliate, care să lămurească publicul în ceea ce priveşte fenomenul adaptării
termenilor informatici pătrunşi în vocabularul românesc. Ne referim, spre exemplu, la o
aplecare spre expresivitatea prolixă, redundantă, de tipul „Influenţa globală tot mai mare
pe întreg mapamondul al limbii engleze, devenită o adevărată lingua franca în prezent” (p.
23), şi, mai ales, la ceea ce îndrăznim să numim chiar erori de ordin ştiinţific.
             Aşadar, înainte de a trece la analiza adaptării morfologice şi fonetice, autorul
precizează că „părţile de vorbire vizate sînt substantivul şi adjectivul, care constituie
majoritatea covîrşitoare a împrumuturilor de termeni informatici; pe de altă parte, deşi
relativ puţini termeni împrumutaţi sînt verbe...” (p. 27-28), pentru ca puţin mai încolo să
descopere că „un număr mai mic de termeni împrumutaţi pot fi încadraţi în categoria
adjectivului” (p. 32), iar verbele împrumutate „sînt relativ numeroase” (p. 34). Mai apoi
stabileşte că verbele „sînt mai numeroase decît adjectivele, ceea ce nu trebuie să
surprindă, întrucît latura activă, mobilă a tehnologiei calculatoarelor, a proceselor de
operare (diversele comenzi de lucru) este mai bine reprezentată decît latura descriptivă a
sistemelor de calcul” (p. 35). Atrage atenţia, totodată, opţiunea autorului pentru forma
accentuată a numeralului ordinal cu valoare adjectivală atunci cînd se referă la verbele
care „aparţin conjugării a I-a” (p. 34, p. 35).
             În abordarea substantivelor pătrunse în terminologia informatică, autorul pare
a nu stăpîni problema îmbogăţirii vocabularului prin mijloace interne, şi anume,
                                             153
derivarea şi compunerea. Astfel, discutînd despre substantivele feminine, Radu-Nicolae
Trif identifică întîi „termeni formaţi cu ajutorul elementelor de compunere ciber-, sub-,
super-, tele-” (p. 29) – prefixoide, deci – urmînd să integreze unele din acestea în
categoria prefixelor: „prefixele hiper- (hyper-) şi super-” (p. 31), pentru ca în cele din
urmă să ajungă la concluzia că „mulţi termeni împrumutaţi sînt formaţi cu elemente de
compunere prefixoidale de genul mega-, meta-, micro-, mini-, multi-, pseudo-, sub-,
tele-” (p. 31). Or, se ştie că nu se poate pune semnul egal între prefixe şi prefixoide,
care funcţionează ca elemente de compunere savantă.
            Totodată, se face confuzia între derivare şi compunere, autorul susţinînd că
„unele compuse englezeşti împrumutate aparţin tipului prefix + substantiv: out+put în
output, over+score în overscore sau prefix +verb: up+grade în upgrade” (p. 31).
Ulterior, realizează că, în cazul termenilor formaţi prin derivare, „trebuie observată
împrumutarea unor termeni care au prefixe sau sufixe inexistente în română: output,
overwrite, underscore, respectiv aliasing, greeking, handshaking, logica fuzzy” (p. 36).
Aceleaşi formulări nefericite pot fi semnalate nu doar la nivelul procedeelor cu care
operează vocabularul, ci şi la nivelul morfologiei, autorul nefiind atent atunci cînd
furnizează exemplele care îi susţin teoria. Chiar în exemplele de mai sus, pentru a
ilustra ‚compunerea’ de tipul prefix+substantiv (!), autorul oferă exemplul cuvîntului
„output” în care put cunoaşte numai valoarea morfologică de verb.
            În tratarea adjectivelor împrumutate în limbajul informatic, Radu-Nicolae
Trif lasă loc unor semne de întrebare atunci cînd, tot în cazul compunerii, încadrează
greşit propriile exemple: „Uneori este preluat ca atare un adjectiv creat în engleză prin
contopirea unor termeni (trunchiaţi), ca în flatbed scanner (flat+bed), ori floptical,
termen obţinut prin contopirea fl (oppy disk) + optical” (p. 33). Or, cel din urmă
compus conţine un cuvînt trunchiat, fl(oppy disk), şi nu primul, unde flat şi bed intră în
relaţie de compunere prin contopire, dar nu sunt trunchiate.
            Categoria verbelor de origine engleză, la fel şi adaptarea fonetică a
împrumuturilor, sunt analizate succint, fiind luate în calcul schimbările majore care au
loc în sistemul vocalic şi consonantic la trecerea din limba engleză în limba română. În
continuare, se revine cu informaţii asupra metodologiei alcătuirii unui glosar de termeni
împrumutaţi, după ce s-au făcut unele precizări legate de acest aspect şi în partea
introductivă a capitolului.
            În ciuda tuturor acestor scăpări la nivel teoretic, glosarul alcătuit de Radu-
Nicolae Trif are o calitate esenţială: aceea de a oferi, în marea majoritate a cazurilor, nu
doar definiţia termenilor (uneori însoţită şi de ilustraţii ajutătoare), precizări de ordin
morfologic, sintactic şi semantic, ci şi pronunţia corespunzătoare termenilor respectivi
în limba română. Glosarul acoperă termenii reprezentînd împrumuturi, termenii
împrumutaţi în frazeologisme, abrevieri şi acronime, precum şi calcurile lingvistice de
diferite tipuri (calcuri lexicale de structură, calcuri semantice, gramaticale şi
frazeologice) cărora le alocă un capitol separat.
            În alcătuirea glosarului, autorul reuşeşte să recupereze pierderile din
secţiunea teoretică a lucrării, detaliind în cazul unora dintre termeni explicaţiile privind
modificările suferite de aceştia în procesul de adaptare la limba română. Totodată oferă
exemple şi de îmbinări frazeologice în care termenii respectivi ar putea apărea. Glosarea
cuvîntului hard ilustrează foarte bine acest plus al lucrării lui Radu-Nicolae Trif.

                                           154
           Ultima secţiune a lucrării expune, tot rezumativ, „formaţiile noi” aparţinând
terminologiei informaticii, autorul încadrînd aici acei termeni creaţi cu mijloace proprii
limbii noastre, şi anume, afixe derivative sau elemente de compunere. Iniţializare,
criptare, resetare, formatare sunt cîteva din puţinele exemple furnizate de autor.
           Conchizînd, cartea lui Radu-Nicolae Trif îşi atinge obiectivul de a fi un
instrument academic de lucru util. Şi este folositoare chiar şi atunci cînd, involuntar,
semnalizează şi proceduralul din înţelegerea lingvistului asupra ‚ştiinţei şi tehnicii’
înmagazinate exponenţial şi livrate zilnic de prezent în şi printr-un jargon informatic agresiv.
Iar cartografierea formală a acestei vulgate a utilizatorului de calculator român are la
începuturile sale Influenţa limbii engleze asupra limbii române în terminologia informaticii.

                                                                          Georgeta CĂRARE




                                             155

								
To top