Vasile LUHA

Document Sample
Vasile LUHA Powered By Docstoc
					     Vasile LUHA




REGIMUL JURIDIC AL
  INSOLVENŢEI

    suport de curs




      Alba Iulia
      sept. 2008
2
                      CUPRINS


CAPITOLUL 1                                           7
Explicaţii preliminare
1.1. Aspecte introductive                             7
1.2 Terminologie şi evoluţie                          8

CAPITOLUL 2                                          13
Procedura falimentului reglementată de Codul
Comercial român de la 1887
2.1. Definiţie                                         13
2.2. Caracterele specifice ale procedurii reglementate de
codul comercial                                        14
2.3. Fundamentarea ideii de intervenţie a creditorilor şi
a justiţiei în afacerile private ale debitorului falit 17
2.4. Declanşarea procedurii                            19
2.5. Participanţii la procedura falimentului           22
2.6. Rezolvările amiabile şi redresarea debitorului 25
2.7.Inconvenientele majore ale procedurii reglementate
de Codul comercial                                     27

CAPITOLUL 3                                          31
Procedura insolvenţei reglementată prin legea nr.
64/1995
 3.1 Trăsături specifice                      31
 3.2 Modificări aduse Legii nr. 64/1995       38


CAPITOLUL 4                                          41
Actualul cadru legislativ privind procedura insolvenţei
                        3
4.1. Consacrarea legală a termenului de insolvenţă   41
4.2. Scopul şi principiile procedurii insolvenţei    45
4.3.Domeniul de aplicare                             53
4.4. Obiectul procedurii insolvenţei                 58


CAPITOLUL 5                                          71
Participanţii la procedura insolvenţei
5. 1. Instanţele judecătoreşti                    71
5. 2. Judecătorul sindic                          81
5.3. Creditorii                                   87
5.4. Administratorul special                      98
5.5. Administratorul judiciar                    100
5. 6. Lichidatorul                               107
5.7. Debitorul                                   109
5.8. Acţiunile în revendicare împotriva patrimoniului
debitorului                                      114

CAPITOLUL 6                                          117
Deschiderea procedurii insolvenţei
6. 1 Cererile introductive                   117
6. 2. Deschiderea procedurii insolvenţei     129
6.3. Natura juridică a hotărârii de deschidere a
procedurii                                   138
6.4. Efectele legale ale deschiderii procedurii
insolvenţei                                  142

CAPITOLUL 7                                          169
Stabilirea pasivului
 7.1. Ocrotirea averii debitorului. Primele măsuri
consecutive deschiderii procedurii insolvenţei 169
7.2. Admiterea creanţelor                      173


                       4
7.3.Soarta unor contracte ale debitorului în procedura
insolvenţei                                        178
7.4. Soarta unor contracte ale debitorului în procedura
insolvenţei. Contracte în curs de executare        187


CAPITOLUL 8                                        201
Procedura a planului de reorganizare judiciară
8.1. Propunerea planului de reorganizare . Persoanele
care pot propune un plan                            201
8.2. Conţinutul planului de reorganizare            202
8.3. Comunicarea planului                           206
8.4.Admiterea sau respingerea planului de către
judecătorul-sindic                                  207
8.5. Publicarea planului admis                      208
8.6.Votarea planului                                209
8.7. Confirmarea planului                           211
8.8. Efectele confirmării planului şi neconfirmarea unui
plan                                                212
8.9. Executarea planului de reorganizare            213

CAPITOLUL 9                                        217
Procedura a falimentului
9.1. Principiile procedurii falimentului           217
9.2.Situaţiile care determină aplicarea procedurii
falimentului                                       218
9.3. Efectele intrării în faliment şi măsurile
Consecutive                                        221
9.4. Notificarea intrării în faliment              224
9.5. Verificarea creanţelor născute după deschiderea
procedurii                                         228
9.6. Intrarea în faliment după confirmarea unui plan de
reorganizare                                       229
9.7. Măsuri premergătoare lichidării               230
                       5
9.8.Efectuarea lichidării                              233
9.9.Planurile de distribuire periodică între creditori 241

CAPITOLUL 10                                          249
Răspunderea membrilor organelor de conducere
10.1.Condiţiile răspunderii                           249
10.2.Procedura stabilirii răspunderii                 265

CAPITOLUL 11                                          279
Închiderea procedurii insolvenţei
11.1. Situaţii în care se închide procedura           279
11.2.Efectele închiderii procedurii                   283

Bibliografie selectivă                                289
Lista de abrevieri                                    293




                         6
                     CAPITOLUL 1
                EXPLICATII PRELIMINARE

       1 .1. Aspecte introductive

        Activitatea comercială are la baza raporturile existente
între comercianţi, în marea lor parte, raporturi contractuale.
Desfăşurarea normală a activităţii impune ca toţi participanţii
ce şi-au asumat obligaţii să şi le execute în stricta conformitate
cu contractele încheiate.

        În cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţia,
creditorul are la dispoziţie mijloacele specifice executării silite
a obligaţiei putând ajunge până la valorificarea tuturor
bunurilor din patrimonial comerciantului.
        Analizând un astfel de raport juridic “ut singuli” s-ar
putea trage concluzia că nu este necesară intervenţia
legiuitorului pentru adoptarea unor norme speciale în care
creditorii să participe colectiv şi concursual la executarea
forţată a activelor din patrimoniul debitorului. Asta, deoarece în
aparenţă norma ce indică procedura după care se lichidează silit
activele patrimoniului debitorului satisfăcând individual
creanţele fiecărui creditor în ordinea dată de scadenţa fiecărei
obligaţii ar satisface nevoile creditului.

        Însă trebuie să se aibă în vedere faptul că dezvoltarea
unor relaţii comerciale presupune integrarea comerciantului
într-o reţea în care acesta are dubla calitate: el apare în acelaşi
timp atât cu calitatea de debitor cât şi cu cea de creditor. În
aceste condiţii apare evident faptul că neexecutarea obligaţiilor
din partea unui participant la acest circuit conduce la apariţia
unei sincope care ar afecta, după principiul “bulgărelui de
zăpadă” şi activitatea celorlalţi participanţi.

                                7
        De obicei comerciantul are mai mulţi creditori, iar
executarea obligaţiilor numai faţă de unul din ei dă dreptul
solicitantului să procedeze la executarea silită a patrimoniului
debitorului până la epuizarea totală a acestuia. Asemenea
procedură poate afecta în mod direct activitatea celorlalţi
comercianţi. Diminuarea patrimoniului ce se constituie ca gaj
general pentru toţi creditorii chirografari, sau chiar epuizarea
sa, afectează direct sau indirect drepturile celorlalţi creditori
nesolicitanţi, ajungându-se la o situaţie inechitabilă în care doar
unii creditori şi-ar realiza creanţele în detrimentul celorlalţi.

      Tocmai pentru a evita o astfel de situaţie legiuitorul a
încercat să găsească o formulă procedurală prin care să se
împartă în mod echitabil, pragmatic, în favoarea dezvoltării
creditului, patrimoniul comerciantului debitor între toţi
creditorii săi. Fiecare creditor trebuie sa primească ceva, să aibă
şansa să-şi achite propriile datorii şi să rămână în circuitul
economic. S-a conceput astfel o procedură mai complexă, celei
prin care se execută singular şi individual activele patrimoniale
ale debitorului, executare ce poate duce până la lichidarea
tuturor acestor active. Se urmăreşte asigurarea unei securităţi
suficiente asupra modului de lichidare, în interesul şi favoarea
tuturor creditorilor, indiferent de originea creanţei.


     1.2.Terminologie şi evoluţie

      Noţiunea de faliment are ca origine cuvântul latinesc
fallo-fallere, cu sensul de a înşela, a nu izbuti, a greşi. Dreptul
roman a consacrat primele reglementări, care, prin
perfecţionarea lor, au dus mai târziu la instituţia falimentului
pentru ca apoi tradiţia dreptului roman să fie păstrată şi


                                8
dezvoltată în dreptul medieval în special în statutele oraşelor
italiene Genova, Florenţa şi Veneţia.

      O primă reglementare care a pus bazele instituţiei
falimentului o reprezintă Ordonanţa din 1673 emisă de Ludovic
al XIV, dar prima reglementare completă şi sistematică s-a
realizat prin Codul comercial francez din 1807.

       Codul comercial francez1 organiza o procedură de
lichidare a bunurilor falitului şi de distribuire a sumelor
realizate intre creditorii falitului. În acest scop, toate bunurile
falitului erau puse sub sechestru, cu privarea falitului de dreptul
de a administra şi dispune de aceste bunuri.
       Reglementarea falimentului a fost apreciată în doctrină ca
„o cucerire epocală”, ca o formă de executare colectivă,
întemeiată pe principiul egalităţii creditorilor, în care se îmbină
armonios interesele acestora, cu acelea ale creditului general2.
        Concepţia Codului comercial francez a fost preluată şi
de Codul comercial italian din 1882 şi apoi de Codul comercial
roman din 1887.
        Reglementarea cuprinsă în Condica pentru comerciu,
adoptată în 1840, este considerate prima lege românescă
completă a falimentului, care s-a aplicat în Muntenia, iar din
1864 şi în Moldova.

       Procedura falimentului reglementată de Codul
comercial român3 de la 1877 cu modificările ulterioare, se
remarcă prin exagerarea funcţiei punitive şi infamante, care se

1
  Pentru detalii a se vedea E. Thaler, Traite elementaire de droit commercial,
7-ieme ed., lib.Arthur Rousseau, Paris, 1925, p-1023 ;
2
  I. L. Georgescu, Autonomia dreptului comercial, în Revista de drept
comercial nr.4/1993, p.-7 ;
3
   A se vedea Ioan C. Marinescu, Codul comercial adnotat, ed.Tiparul
românesc, Bucureşti, 1944, p. 233-357;

                                      9
exprimă mai ales în măsurile privative de libertate, în
publicitatea falimentului, în limitarea mijloacelor de
subzistenţa, în aplicarea de sigilii şi derularea procedurii până
la lichidarea averii comerciantului.
        Cele 253 articole care reglementează falimentul (695-
888 şi 936-994) şi care alcătuiesc cca 60% din textul rămas în
vigoare din Codul comercial anterior Legii nr. 64/1995, sunt
consacrate comerciantului persoana fizica, excepţie făcând doar
articolele 866-874 care se referă la societăţile comerciale1.

        Dacă în prima perioadă de aplicare a codului,
administrarea falimentului era încredinţată unui mandatar al
creditorilor, adeseori avocat, după intrarea în vigoare a Legii
din 20 iunie 1895, sindicul a devenit judecător-sindic, un
magistrat profesionist, asimilat judecătorilor de şedinţă şi
judecătorilor de instrucţie pe care îi şi înlocuia uneori. Funcţia
de sindic a câştigat în prestanţă dar nu şi în competenţă, pentru
că judecătorii nu posedau o pregătire economică şi managerială
pentru a se putea substitui directorului, contabilului şi
inginerului sef, iar de altă parte, judecătorul (sindic) este
implicat în activităţi tehnico-materiale sub condiţia sa de
magistrat (inventare, sigilii, vânzări la licitaţie). În majoritatea
legislaţiilor aceste atribuţii sunt încredinţate unor administratori
profesionişti, membri ai unui corp profesional. Astfel, legea
(franceză) din 25 ianuarie 1985 a creat două noi profesiuni
rezultate din scindarea celei de judecător sindic şi anume,
administratorul judiciar şi mandatarul lichidator.

       Întrucât reglementarea Codului comercial referitoare la
faliment nu mai corespundea exigenţelor, a fost adoptată o noua
reglementare concretizată în Legea nr. 64/1995 privind
procedura reorganizării şi lichidării judiciare2.

1
    Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2006, p.15
2
    Monitorul oficial nr.130 din 29 iunie 1995

                                      10
       După doi ani de la adoptarea sa, Legea nr. 64/1995 a
fost modificată şi completată prin OUG nr. 58/19971.
Modificările şi completările aduse legii prin aceasta ordonanţă
au determinat şi modificarea titlului legii şi anume:” Legea
privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului”.

        Raportul Comisiei Europene cu privire la progresele
înregistrate de România în cursul anului 2004 în procesul de
aderare la Uniunea Europeană a concluzionat că “sistemul
legislativ românesc nu prevede mecanisme adecvate şi eficiente
pentru ieşirea de pe piaţă a operatorilor economici” datorită
neajunsurilor importante ale legislaţiei cum sunt: complexitatea
procedurii, aplicarea neuniformă a legislaţiei în materie,
protecţia redusă de care beneficiază creditorii. Astfel, pornindu-
se de la acquisul comunitar în domeniu, Guvernul României a
elaborat un nou act normativ privind procedura insolvenţei,
concretizat ulterior în Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei2 care reprezintă actualul cadru legislativ.




1
    Monitorul oficial nr. 265 din 3 octombrie 1997
2
    Monitorul oficial nr.359 din 21 aprilie 2006

                                      11
Bibliografie :

   1. Georgescu, I.L., Autonomia dreptului comercial, în
      Revista de drept comercial nr.4/1993
   2. Marinescu, Ioan-C., Codul comercial adnotat, Editura
      Tiparul românesc, Bucureşti, 1944, p. 233-357;
   3. Thaler, E., Traite elementaire de droit commercial, 7-
      ieme ed., lib.Arthur Rousseau, Paris, 1925
   4. Turcu, Ion., Tratat de insolvenţă, Ed. CH Beck,
      Bucureşti, 2006, p.15




                            12
                   CAPITOLUL 2
    Procedura falimentului reglementată de Codul
            Comercial român de la 1887
        2.1. Definiţie

       Folosind ca model Codul comercial italian din 1882,
Codul comercial român se menţine pe linia tradiţiei Codului
comercial francez.
Codul comercial român reglementează instituţia falimentului în
Cartea III “Despre faliment”, art. 695-888.

        Definiţia şi domeniul de aplicare rezultă din textul art.
695 C.com: „Comerciantul care a încetat plăţile pentru datoriile
sale comerciale este în stare de faliment “1 Astfel, din textul
legii rezultă că procedura falimentului se aplică:
 - numai persoanele fizice şi persoanele juridice a căror calitate
de comerciant este determinată conform dispoziţiilor art. 7
C.com. (şi ulterior al art.1 alin. 2 al Legii nr. 26/1990:
persoanele fizice care exercită în mod obişnuit acte de comerţ,
societăţile comerciale, regiile autonome şi organizaţiile
cooperatiste).
 - numai comercianţilor care se află în incapacitate de plată
(insolvenţă).
 - numai plăţilor care privesc obligaţiile comerciale, în sensul
de a intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 3 sau ale art. 4 C.com.

1
  Este de observat că în Transilvania s-a aplicat până în anul 1943, anul
extinderii legislatiei civile şi comerciale româneşti, Legea maghiară XVII
din 1881 care preciza: “starea de faliment trebuie declarată imediat dacă
cineva şi-o cere însuşi(art.82). Dacă comerciantul sau societatea îşi incetază
plăţile, sunt datori să anunţe aceasta în scris, neamânat, tribunalului
competent pentru declararea stării de faliment şi totodată să pună la
dispoziţia exclusivă a tribunalului registrele lor comerciale, şi după
posibilitate, să-şi prezinte şi bilanţul (art. 244 )”

                                     13
(,,celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu
sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi
actul“).

        Natura comercială a obligaţiei pe care comerciantul este
incapabil să o plătească este doar o condiţie1 pentru declanşarea
procedurii falimentului (art. 704 alin.1 : „Orice creditor, a cărui
creanţă are o cauză comercială, poate să ceară tribunalului
competinte declaraţia în faliment a debitorului său comerciant,
probând încetarea plăţilor“).
        După pronunţarea sentinţei, în conformitate cu
dispoziţiile art. 701 Cod com., pot fi reprezentate şi creanţele
necomerciale, pentru că această procedură se poate sfârşi prin
lichidarea întregului activ al patrimoniului falitului.



      2.2. Caracterele specifice ale procedurii reglementate
de codul comercial

       Procedura falimentului, în concepţia codului comercial
roman este o procedură de executare silită care are următoarele
caractere2:

 - este judiciară - se desfăşoară în faţa instanţei, sub controlul
acesteia; debitorul falit este, desesizat “pierzând dreptul de a-şi
administra averea şi această atribuţie este preluată de
judecătorul sindic. Măsura poate fi atenuată, în condiţiile
reglementate de Codul comercial (art. 761).

- este profesională1 – se aplică numai comercianţilor.
Determinare calităţii de comerciant se face un raport de

1
    Cas.III, dec. nr.291 din 12 .02.1935, Pandectele române, 1935, III, p. 132 ;
2
    Vasile Luha, Drept comercial, Ed. Altip, Alba Iulia, 2003, p.- 288

                                        14
prevederile art. 7 al Codului comercial („Sunt comercianţi aceia
care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune
obişnuită şi societăţile comerciale“) astfel cum au fost implicit
modificate prin dispoziţiunile alin. 2 al art.1 din Legea nr.
26/19902 privind registrul comerţului („În sensul prezentei legi,
comercianţii sunt persoanele fizice care exercită în mod
obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, regiile
autonome şi organizaţiile cooperatiste“) şi prin dispoziţiile art.
2 al Legii nr. 31/19903 care adaugă societatea cu răspundere
limitată celorlalte patru forme de societăţi comerciale
reglementate de Codul comercial. Prin excepţie, aceasta
procedură poate fi aplicată şi faţă de unii necomercianţi, cum
sunt asociaţii societăţii în nume colectiv sau comanditaţii
societăţii în comandită (art. 867 alin 1 C.com.) dar numai
pentru datoriile societăţii şi asociaţii într-o asociaţiune în
participaţiune (art. 251 – 256 C.com.) dar aceste excepţii rămân
de strictă interpretare.

       De asemenea, procedura falimentului este aplicabilă şi
comerciantului retras din comerţ sau decedat, în condiţiile
reglementate de dispoziţiile art. 707 C.com.4

        Pentru determinarea naturii comerciale a datoriei
neplătite la scadenţă sunt incidente dispoziţiile art. 3 C.com.
privind enumerarea exemplificativă a faptelor de comerţ
obiective precum şi dispoziţiile art. 4 C.com. conform cărora
„se socotesc, afară de acestea, ca fapte de comerţ, celelalte



1
  Cas. III, dec. din 1 iunie 1942, Pandectele romane,1943, III, 56;
2
  Monitorul ofical nr.49 din 4 februarie 1998
3
  Republicată în monitorul oficial nr. 1066 din 17.11. 2004
4
  Cas. III, dec. Din 27. 09. 1938, în Pandectele romane, 1939, III, 81; I. N.
Finţescu, Curs de drept comercial, Bucureşti, 1930, p.-41 ;

                                     15
contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de
natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul“1.

        Numai neplata datoriilor comerciale certe lichide şi
exigibile poate justifica declararea stării de faliment dar după ce
sentinţa a devenit executorie, pot fi prezentate la masa credală
şi trebuie sa fie incluse în procedura falimentului şi datoriile
necomerciale, cum sunt cele civile şi cele bugetare, pentru că
este foarte probabil ca aceasta procedură va epuiza activul
patrimoniului debitorului şi titularii creanţelor necomerciale nu
pot fi discriminaţi în sensul de a aştepta satisfacerea cu
prioritate a celorlalte creanţe şi cu atât mai puţin ar putea fi
condamnaţi la o soarta inexorabilă, de a-şi vedea sacrificate
drepturile în favoarea altor creditori concurenţi.

 - este generală şi unitară pentru că priveşte toate activele
patrimoniale ale debitorului 2.

 - colectivă deoarece reprezintă o apărare comună a intereselor
şi drepturilor tuturor creditorilor acestui comerciant. Scopul ei
este de a asigura reparaţia echitabilă, egalitară a prejudiciilor
suferite de toţi creditorii falitului prin insolvenţa acestuia, în
sensul că din rezultatul financiar al procedurii falimentului
fiecare creditor va primi o cota parte direct proporţională cu
ponderea pe care o are propria sa creanţă în totalul masei
credale.

 - egalitară pentru ca se realizează stingerea tuturor creanţelor
într-o proporţie directă cu ponderea pe care fiecare creanţă o
deţine în pasivul patrimonial falitului 3.

1
  Cas. III, dec din 14.05. 1935, Revista de drept comercial, 1937, p.-490;
2
  M.N. Costin, Angela Miff, Instituţia juridica a falimentului. Evoluţie şi
actualitate, în Revista de drept comercial nr,. 3/1996, p.-43;
3
  Cas. III, dec. din 1 iunie 1942, Pandectele române, 1943,III, 56;

                                    16
 - are un caracter de remediu (redresarea debitorului şi plata
pasivului) sau, după caz, de executare silită (lichidarea
patrimoniului acestuia)1


        2.3.Fundamentarea ideii de intervenţie a creditorilor
şi a justiţiei în afacerile private ale debitorului falit

        Justificarea ideii de pornire a procedurii falimentului
astfel cum este ea reglementată de codul comercial decurge din
aplicarea a două principii fundamentale ale obligaţiilor
comerciale :

        1. Comerţul se bazează pe credit, relaţiile comerciale se
stabilesc pe baza prezumţiei că fiecare comerciant este capabil
să-şi plătească la scadenţă obligaţia asumată. De aceea
incapacitatea de plată este un incident major care poate aduce
perturbări grave comerţului şi care justifică intervenţia justiţiei.

        Incapacitatea de plată trebuie să fie delimitată în raport
cu alte două noţiuni : insolvabilitatea şi refuzul de plată.
        Insolvabilitatea exprimă dezechilibrul financiar al
patrimoniului debitorului, caracterizat prin preponderenţa
pasivului faţă de active iar incapacitatea de plată (denumită de
jurisprudenţă şi „insolvenţă “) reprezintă absenţa fondurilor
băneşti necesare plăţii obligaţiei scadente. Aşadar, patrimoniul
debitorului poate avea un activ predominat faţă de pasiv, dar în
absenţa numerarului disponibil pentru a plăti la scadenţa
obligaţia comercială, există incapacitatea de plată deşi nu există
insolvabilitatea. Invers, pasivul fiind superior valoric activului
patrimoniului sau, debitorul este virtual insolvabil dar nu se află


1
 M. N. Costin, I. Schiau, T. Prescure, Reorganizarea şi lichidarea judiciară,
ed. Lumina Lex, Bucureşti 1997, p.-13;

                                     17
în incapacitatea de plată pentru că beneficiază de sprijinul
creditului bancar.

        Nici refuzul plăţii obligaţiei comerciale nu se confundă
cu incapacitatea de plată. Conform dispoziţiilor art. 696 c.com.
„singurul refuz al unor plăţi, pe temeiul de excepţiuni pe care,
în buna credinţă, debitorul îl socoteşte întemeiat, nu constituie
o probă de încetare a plăţilor “.
        Tribunalul este suveran să aprecieze elementele de fapt
pe care le invocă un comerciant pentru justificarea refuzului de
plată şi să hotărască dacă aceste elemente se încadrează sau nu
în conceptul de „bună credinţă”.

         2. Obligaţia comercială se execută la scadenţă, nici mai
târziu, nici mai devreme. Acest principiu se regăseşte atât în
normele Codului comercial (art. 43 – curgerea de drept a
dobânzilor din ziua scadenţei; art.44 – interzicerea acordării de
către judecător a termenului de graţie permis de art. 1021 Cod
civil ) cât şi din dispoziţiile legii asupra cambiei şi a biletului la
ordin nr. 58/1934 (art.41- obligaţia posesorului de a prezenta
cambia la plată fie în ziua scadenţei, fie în una din cele două
zile lucrătoare ce urmează ; art.46 – dreptul oricărui debitor de
a consemna suma când cambia nu este prezentată spre plată în
termenul fixat de art. 40 ; art.44 – posesorul cambiei nu este
ţinut să primească plata înainte de scadenţă; trasul care plăteşte
înainte de scadenţă o face pe riscul său ).

       Deci, instituţia falimentului este justificată de două idei:
a) necesitatea păstrării unui mediu economic sănătos, adecvat
care să sprijine şi să stimuleze creditul văzut ca motor al
prosperităţii economice şi b) pe ideea de fraudă: cel ce nu-şi




                                 18
achită datoriile la timp sau deloc înşeală încrederea celorlalţi
comercianţi cu care direct sau indirect este în relaţii de afaceri1.

        În principiu, neplata unei singure datorii comerciale la
scadenţă poate justifica admiterea cererii de declarare în
faliment a debitorului. Instanţa este suverană2 în a declara
starea de faliment atunci când debitorul se găseşte într-o
imposibilitate absolută de a-şi continua comerţul. Starea de
încetare a plăţilor trebuie sa fie reală, permanentă cu caracter de
generalitate şi manifestată prin semne exterioare care să
producă dezechilibrul economic al comerciantului şi implicit să
alarmeze pe creditori.


         2.4. Declanşarea procedurii

        Conform Codului comercial, procedura falimentului
poate fi iniţiată pe trei căi :
 a) prin declaraţia debitorului (art. 703 C.com. ). ;
 b) la cererea oricărui creditor a cărui creanţă are o cauză
comercială (art.704);
 c) din oficiu, de către instanţă ( art. 705 ).


1
   Este de obsevat ca însuşi conceptul economic de credit are ca şi
componenta de bază ideea de încredere alături de riscul asumat şi de
mecanismele ce presupun plata la termen; procedurile de constatare a
insolventei şi de lichidare silită, fortuită şi controlată a averii debitorului
incapabil să-şi plătească datoriile, ca formă specială de executare silită o
obligaţiilor nu este decât consecinţa operaţională a conceptului de credit;
pentru dezvoltări în acest sens a se vedea: Mircea N. Costin, Vasile Luha,
Funcţiile cambiei, în Revista de drept comercial nr.3/ 1995, p.-27; în acest
sens şi jurisprudenţa italiană mai veche: dec. din 18 martie 1936, Pandectele
române, 1937, III, 68.
2
  Cas.II, dec nr. 39 din 10 .02.1901, citată de Ioan C. Marinescu, Codul
comercial adnotat, ed.Tiparul românesc, Bucureşti, 1944, p.-235;

                                     19
       Competenţa de a declara falimentul aparţine tribunalul
în circumscripţia căruia se află domiciliul sau sediul
comerciantului (art. 702 ). Acelaşi tribunal este investit cu
întreaga procedură a falimentului şi va judeca acţiunile
derivând din faliment, cu excepţia acţiunilor care prin natura lor
atrag competenţa altei instanţe civile. Mutarea sediului
comerciantului nu are efect asupra menţinerii investirii
tribunalului1.

        Sentinţa de declarare a falimentului are caracter
declarativ sau, după caz, constitutiv de drepturi, prin ea
transformându-se starea de fapt, de insolvenţa într-o stare de
drept, falimentul2.
        Cuprinsul sentinţei este reglementat de art. 708 C.com.
        Sentinţa este cu execuţie provizorie şi produce efecte
faţă de toţi creditorii. Ea poate fi atacată de către debitor cu
opoziţie său de către creditor cu apel în termen de 10 zile de la
afişarea dispozitivului (art. 711 C.com.)3.

       Sentinţa pronunţată conform dispoziţiilor art. 708
C.com. produce două categorii de efecte: nepatrimoniale şi
patrimoniale.



1
  Cas. II, dec. nr. 51 din 11. 02. 1898, citată de Ioan C. Marinescu, Codul
comercial adnotat, ed.Tiparul românesc, Bucureşti, 1944, p.-241;
2
  S-a observat de jurisprudenţa mai veche că efectul acestei hotărâri este
erga omnes şi că ea nu au caracterul hotărârilor de drept comun, care produc
efecte retroactive din momentul formulării acţiunii; prin ea se constată o
situaţiune la un moment dat şi în egală măsură atribuie falitului şi
creditorilor o condiţie juridică deosebită de ceea care au avut-o până în
momentul pronunţării; C. de ap. Bucureşti, III, dec. din 1.12.1911 citată de
Ioan C. Marinescu, Codul comercial adnotat, ed.Tiparul românesc,
Bucureşti, 1944, p.-247;
3
  Cas. II, dec. din 27.03.1927, Pandectele române 1927, III, p. 86;

                                    20
        Efectele cu caracter nepatrimonial ale sentinţei sunt
privarea de libertate a falitului(art.713) sau limitarea libertăţii
de deplasare a falitului persoană fizică (art.716) şi publicitatea
prin afişarea sentinţei la uşa tribunalului (art.710) ori în alte
locuri precum şi în presă (art. 943 C.com.).

         Efectele cu caracter patrimonial pe care le produce
sentinţă de declarare a falimentului sunt :
 a) Încetarea dreptului falitului de a-şi administra averea
(desesizarea), toate prerogativele administrării fiind, de regulă,
asumate de judecătorul –sindic. Orice act de administrare
realizat de falit după afişarea sentinţei este nul şi nu produce
efecte faţă de creditori (art. 724 alin.1 ).
 b) Toate datoriile falitului devin instantaneu exigibile
(art.719)1.
 c) Sunt de asemenea, fără efect faţă de masa creditorilor (art.
704 alin.2):
 - actele cu titlu gratuit făcute cu şase luni înainte de data
încetării plăţilor;
 - plata datoriei înainte de scadenţă, făcută după data încetării
plăţilor, prin numerar, cesiune, vânzare, compensaţiune sau
astfel ;
 - înstrăinările de bunuri mobile făcute către rude sau alte
persoane menţionate de lege, în cele 6 luni anterioare încetării
plăţilor.


1
  Acest efect are semnificaţia unei decăderi din beneficiul termenului pentru
debitorul falit şi este de esenţa oricărei proceduri colective, concursuale şi
egalitariste; altfel creditorii nu pot fi aduşi într-o poziţie egală cu creanţele
lor şi cu interesele lor cel mai adesea divergente. Deci creanţele împotriva
falitului sunt declarate exigibile, indiferent dacă sunt civile sau comerciale,
chirografare sau garantate cu garanţii personale sau reale; în acest sens şi
jurisprudenţa mai veche: Trib. Ilfov, II, dec. din 21.03.1927 citată de Ioan C.
Marinescu, Codul comercial adnotat, ed. Tiparul românesc, Bucureşti, 1944,
p.-258;

                                      21
 d)Toate actele făcute în frauda creditorilor, în orice timp ar fi
făcute, se anulează conform dispoziţiilor art. 975 Cod civil (art.
725 C.com.). Se prezumă până la proba contrarie, că sunt în
aceasta situaţie actele juridice enumerate de art. 726 C.com.
 e)Se suspendă, numai faţă de masa creditorilor, curgerea
dobânzilor, pentru creanţele neînsoţite de garanţii reale sau de
privilegii (art.718 ) în sensul că dobânzile posterioare datei
sentinţei de declarare a falimentului nu se mai plătesc1.

        Obiectivele procedurii falimentului erau2 :
 - constatarea, conservarea şi reîntregirea activului
patrimoniului falitului;
 - stabilirea pasivului aceluiaşi patrimoniu şi identificarea
creditorilor;
 - căutarea unor posibile soluţii amiabile pentru redresarea
debitorului şi concomitent plata datoriilor acestuia, iar în cazul
nereuşitei,
 - lichidarea activului şi plata drepturilor creditorilor în mod
echitabil.

        2.5. Participanţii la procedura falimentului

       Procedura falimentului a atribuit un rol pasiv debitorului
şi un rol activ celorlalţi trei participanţi: judecătorul-sindic,
adunarea creditorilor şi tribunalul.

        Judecătorul-sindic era investit cu două categorii de
atribuţiuni: jurisdicţionale şi de administrare.


1
  Suspendarea dobânzilor este referitoare numai la masa credală şi are drept
scop de a crea un tratament egal pentru toţi creditorii ce alcătuiau masa
credală.
2
  Ion Turcu, Falimentul-Noua procedură-, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003,
p.-26

                                    22
 a) Atribuţiile jurisdicţionale erau :
 - verifica creanţele, în contradictoriu cu cei interesaţi (art.772).
 - se pronunţa, prin ordonanţa, în contradictoriu cu falitul şi cu
creditorii asupra cererilor necontestate de revendicare şi a
cererilor de revendicare contestate (art. 817).Pot fi revendicate
pe aceasta cale titlurile de credit remise falitului şi mărfurile
predate sau nepredate (art. 812-815).
 - discuta cu creditorii cererea de moratoriu (art. 835).
 - participa la judecarea de către tribunal a cererii de moratoriu
(art.837) şi prezidează adunarea creditorilor pentru concordat
(art.847 şi urmat.).
 - se pronunţa prin ordonanţa asupra sumelor care se rezerva
creditorilor ale căror creanţe nu au fost trecute în bilanţ pentru
că nu au fost admise la pasivul falimentului din momentul
repartiţiei (art. 821). Ordonanţa, executorie de drept, era supusă
apelului.
 - întocmea situaţia repartiţiei sumelor rezultate din lichidarea
activului şi o supunea aprobării tribunalului (art.820).

 b) Atribuţiile de administrare erau:
 - exercita acţiunile falitului şi i se substituia în acţiunile
îndreptate contra acestuia, inclusiv acţiunile pauliene (art. 717,
725) sau cele pentru rezilierea locaţiunii (art. 721), pentru
retragerea bunurilor date în gaj sau pentru vânzarea gajului (art.
782).
 - inventaria şi sigila averea falitului, asigura depozitarea şi
paza bunurilor, valorilor şi a registrelor (art. 743-756).
 - verifica bilanţul întocmit de falit sau întocmea acest bilanţ în
locul falitului (art. 754-756).
 - convoca pe falit pentru examinarea şi semnarea registrelor
(art.757).
 - încasa creanţele falitului şi efectua actele de conservare a
drepturilor acestuia (art.758).
 - încheia tranzacţii, cu aprobarea tribunalului (art. 805);

                                 23
 - deschidea corespondenţa falitului (art.759);
 - convoca pe creditori şi prezida adunarea acestora (art. 938);
 - propunea tribunalului măsuri privind mijloacele de
subzistenţă ale debitorului (art. 762);
 - lichida activul falimentului în condiţiile reglementate prin
dispoziţiile art. 803 C.com. Evaluarea bunurilor se făcea de
către experţi numiţi de tribunal.

       Conform prevederilor art. 761 C.com. tribunalul putea
autoriza pe judecătorul-sindic să fie ajutat în activitatea de
administrare de una sau mai multe persoane retribuite. De
asemenea, tribunalul îl putea autoriza să-l întrebuinţeze pe falit
pentru a-i înlesni administrarea (în anumite condiţii, stabilite
prin încheierea tribunalului). Judecătorul-sindic prezenta lunar
rapoarte tribunalului asupra mersului procedurii (art. 765, 766).

       Adunarea creditorilor nu avea personalitate juridică. Ea
avea atribuţii care se circumscriau celor trei soluţii amiabile:
continuarea comerţului (art. 760, 804, 806), moratoriul (art.
835, 836 ) şi concordatul (art. 845 şi următ.).

       Hotărârile    adunării    creditorilor, prezidate de
judecătorul-sindic, erau adoptate, după caz, cu majoritatea
simplă (absolută) sau cu majoritate calificată.

        Tribunalul exercita următoarele competenţe :
 1) Judeca, în prima instanţă, contestaţiile privind admiterea la
masa falimentului a creanţelor de peste 10 milioane şi în a doua
instanţă apelurile contra sentinţelor judecătorului-sindic (art.
772 alin. 5, art.775).
 2) Excludea unele creanţe, privind sume datorate de falit ca
garant (art. 773).
 3) Admitea provizoriu, pentru sume determinate, la pasivul
falimentului, creanţele contestate (art.776).

                               24
 4) Ordona vânzarea gajului (art.782).
 5) Soluţiona contestaţiile privind privilegiile asupra bunurilor
mobile (art.784).
 6) Supraveghea lichidarea de către judecătorul-sindic a
activului falimentar şi numea experţi pentru evaluarea bunurilor
(art. 803).
 7) Autoriza pe judecătorul-sindic să tranzacţioneze (art. 807) şi
să vândă la licitaţie bunurile, omologând licitaţia, inclusiv
vânzarea în masă (art. 808, 809 ).
 8) Judeca apelul împotriva hotărârii judecătorului-sindic în
materia revendicării (art.817).
 9) Autoriza plata falitului în condiţiile prevăzute de lege şi
ordona repartiţia cuvenită fiecărui creditor (art. 819, 820).
 10) Ordona încetarea operaţiunilor din lipsa de active (art. 832)
şi revoca sentinţa de încetare a operaţiunilor (art. 833).
 11) Hotăra asupra continuării comerţului, a moratoriului şi a
concordatului.

       2.6. Rezolvările amiabile şi redresarea debitorului

        S-a admis şi sub vechea reglementare şi acum că este
atât în interesul debitorului cât şi al creditorului să se caute
formule economice şi implicit juridice prin care debitorul sa
revină în activitatea economică normală, să se redreseze şi să-şi
plătească datoriile. Lichidarea averii debitorului, înlăturarea
acestuia din viaţa economică activă au fost văzute ca măsuri
necesare dar extreme; era mai avantajos pentru fiecare din
părţile interesate ca debitorul falit să existe şi ca agent
economic cât şi ca subiect de drept deoarece creditorii aveau
mai mare şanse de a-şi realiza creanţele în situaţia în care
debitorul exista şi producea venituri. Din acestă perspectivă
codul comercial a prevăzut mai multe forme de a sprijini pe
debitor de a reveni la normalitate. Astfel s-au avut în vedere:


                               25
        2.6.1. Continuarea comerţului în fondul de comerţ al
falitului.

         Vânzarea bunurilor falitului poate fi suspendată dacă
creditorii vor decide continuarea exploatării fondului de comerţ
al falitului ( art. 804 C.com.). Adunarea creditorilor putea lua o
hotărâre cu votul majorităţii de trei pătrimi „a creditorilor în
număr şi în sumă” în care să determine cu precizie durata,
limitele şi condiţiile continuării comerţului şi să desemneze
persoana care va conduce această activitate1.

        Creditorii absenţi şi cei care s-au opus, precum şi falitul
puteau ataca la tribunal, cu opoziţie, această hotărâre.
Judecătorul-sindic sau o altă persoană desemnată pentru a
conduce continuarea comerţului exercită activitatea în interesul
masei credale, în scopul lichidării mai lente dar mai avantajoase
pentru creditori, a averii falitului. Profitul realizat în perioada
continuării comerţului sporea activul patrimoniului falitului iar
pierderile se diminuau. Noile obligaţii, asumate în aceasta
perioadă se plăteau înaintea celor datorate creditorilor care
alcătuiau adunarea iar creditorii noi aveau recurs contra celor
care au votat pentru continuarea comerţului, dacă activul
patrimoniului falitului ar fi fost insuficient (art. 805)

        2.6.2. Moratoriul

        Instituţia moratoriului era reglementată de dispoziţiile
art. 834-844cod com. Textele au fost abrogate prin Legea din
10 iulie 1929 asupra concordatului preventiv, şi apoi instituţia a
fost reactivată prin Legea din 5 mai 1938 2. Conform acestor

1
 Cas. III, dec. din 11 02.1936, Pandectele săptămânale, 1937, p.- 303 ;
2
  Moratoriul a fost conceput de legiuitor în folosul debitorului şi al
creditorilor. În practică nu s-au obţinut rezultatele scontate. De cele mai
multe ori moratoriul a fost un mijloc de temporizare din partea datornicului

                                    26
dispoziţii în primele trei zile consecutive publicării sentinţei de
declarare a falimentului, debitorul putea cere tribunalului să
suspende executarea dacă erau întrunite cumulativ următoarele
condiţii :
 - sentinţa s-a pronunţat la cererea unui creditor sau din oficiu ;
 - falitul justifică cu documente că insolvenţa sa a fost
consecinţă unor împrejurări extraordinare şi neprevăzute sau în
alt mod scuzabile şi dă garanţii suficiente ca activul
patrimoniului său este covârşitor asupra pasivului ;
 - debitorul prezintă registrele sale de comerţ regulat ţinute,
bilanţul comercial şi o listă completă a creditorilor şi a
creanţelor acestora.
        După       verificarea     documentelor,       preşedintele
tribunalului ordonă convocarea creditorilor de către
judecătorul-sindic, la o dată anterioară celei fixate pentru
întrunirea primei adunări a creditorilor. Ordonanţa, care se
comunică judecătorului-sindic şi creditorilor, nu suspendă
executarea sentinţei de declarare a falimentului. La dezbaterea
care se desfăşoară ulterior acestei adunări, tribunalul hotăra,
după ascultarea falitului a creditorilor şi a judecătorului-sindic,
asupra cererii de suspendare, ţinând seama de votul majorităţii
creditorilor. Daca admitea cererea debitorului tribunalul
dispunea conform prevederilor art. 837 alin.21.

        Durata moratoriului nu putea depăşi 6 luni.
        În aceasta perioadă debitorul avea dreptul să procedeze
la lichidarea voluntară a activului şi la stingerea pasivului cu



în scopul de a obţine facilităţi de la creditori iar instanţele nu aveau
suficiente mijloace pentru a se pronunţa în cunoştinţă de cauză;
1
  Se fixa termenul moratoriului care nu putea depăşi şase luni şi se ordona
debitorului falit să producă dovada că a plătit toate datoriile. Se numea şi o
comisie de creditori care avea misiunea de a supraveghea administrarea
patrimoniului supus procedurii.

                                     27
concursul comisiei creditorilor (desemnată prin hotărârea
tribunalului şi sub direcţiunea judecătorului-sindic

        Putea există şi un al doilea moratoriu, cu durată de
maximum şase luni, acordat de tribunal pe baza votului
favorabil al creditorilor care reprezenta majoritatea absolută din
restul pasivului.

        2.6.3. Concordatul

       Concordatul este reglementat de art. 845-865 C.com. şi
reprezintă un acord între debitor şi creditori pentru încetarea
sau suspendarea judecării falimentului. Acordul obţinut de către
debitor din partea unanimităţii creditorilor era supus omologării
tribunalului. Dacă acordul era exprimat numai de un sfert din
pasivul falimentului, debitorul putea cere judecătorului-sindic
convocarea adunării creditorilor. După ascultarea raportului
judecătorul-sindic privind starea falimentului şi a propunerilor
cuprinse în raport, adunarea putea hotărâ cu majoritatea de trei
pătrimi din creditorii ale căror creanţe au fost verificate sau
admise provizoriu. Şi această hotărâre era supusă omologării
tribunalului.
       Concordatul era inadmisibil dacă falitul se sustrăgea
judecăţii, precum şi în celelalte situaţii prevăzute de art. 853
C.com1.
       Creditorii absenţi la adunare şi cei care au votat contra
concordatului pot declara opoziţie contra sentinţei de
omologare în termenul prevăzut de art. 854. Odată cu
rămânerea definitive a sentinţei încetează starea de faliment ca

1
   Când falitul se ascunde, când falitul este inculpat pentru bancrută
frauduloasă, când falitul a mai fost în stare de faliment, când falitul nu s-a
obligat să plătească 60% din capitalul creanţelor, când termenul de
concordat depăşeşte 18 luni, când se garantează plata cotei concordatare cu
garanţii ce pot acoperi suma prezentată prin cota promisă.

                                     28
şi funcţiile judecătorului-sindic, cu excepţiile reglementate de
art.860 1.

      2.7. Inconvenientele majore                        ale     procedurii
reglementate de Codul comercial

        Procedura falimentului reglementată de Codul
comercial român de la 1887 cu modificările ulterioare se
remarcă prin exagerarea funcţiei punitive şi infamante, care se
exprimă mai ales în masurile privative de libertate, în
publicitatea falimentului, limitarea mijloacelor de subzistenţă
până la lichidarea averii comerciantului. Astfel, legiuitorul a
accentuat această funcţie estompându-le pe celelalte două: plata
creditorilor pe o bază colectivă şi echitabilă şi redresarea
comerciantului în dificultate

      Articolele care reglementează falimentul (695-888 şi
936-994) şi care alcătuiesc cca 60% din textul rămas în vigoare
din Codul comercial anterior Legii nr. 64/1995, sunt consacrate
comerciantului persoană fizică, excepţie făcând doar articolele
866-874 care se referă la societăţile comerciale.

        Procedura falimentului reglementată de Codul
comercial este lipsită de măsuri preventive menite să ajute
comerciantul în dificultate şi să evite intrarea în faliment. O
aparentă excepţie o constituie dispoziţiile art. 697-700 C.com.
(adăugate în 1902, după un model elveţian ) dar şi în acest caz
prevenţia are ca scop protecţia drepturilor creditorilor şi
risipirea temerii acestora privind pericolul falimentului2.


1
  În 8 zile de la închiderea procesului verbal care constată operaţiunile de
votare a concordatului.
2
  Depunerea de către falit către instanţă a registrelor comerciale, a bilanţului
şi a unei liste a creditorilor, depunerea unei cauţiuni de către creditorul/

                                      29
        În prima perioadă de aplicare a codului, administrarea
falimentului era încredinţată unui mandatar al creditorilor,
adeseori avocat, dar după intrarea în vigoare a Legii din 20
iunie 1895, sindicul a devenit judecător-sindic, un magistrat
profesionist, asimilat judecătorilor de şedinţă şi judecătorilor de
instrucţie pe care îi şi înlocuiau uneori. Funcţia de sindic a
câştigat în prestanţă dar nu şi în competenţă, pentru că
judecătorii nu posedă o pregătire economică şi managerială
pentru a se putea substitui directorului, contabilul şi inginerului
şef. El avea de ales între exercitarea fără competenţă a unei
funcţiuni pentru care nu era calificat şi acceptarea eventualităţii
de a fi manipulat de alţii. Pe de altă parte, judecătorul (sindic)
era implicat în activităţi tehnico-materiale sub condiţia sa de
magistrat (inventarea sigilii vânzări la licitaţie) sau străine de
aceasta profesiune (reprezentarea falitului la procese)1.

        Încercând să repare a parte din inconvenientele Codului
comercial pe care l-a modificat implicit, a fost adoptată Legea
nr. 76/1992 republicată2 (şi apoi abrogată prin OUG nr.
10/19973) menită să reglementeze regimul plăţilor agenţilor
economici, prevenirea incapacităţii de plată şi a blocajului
financiar.




creditorii iniţiatori ai procedurii, numirea unor creditori care să verifice
registrele şi să supravegheze regularitatea operaţiunilor falitului
1
  Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2006, p.20
2
  Monitorul oficial nr. 178 din 28 iulie 1992
3
  Monitorul oficial nr. 72 din 22 aprilie 1997

                                    30
Bibliografie:

   1. Costin, M.N., Miff. Angela, Instituţia juridica a
      falimentului. Evoluţie şi actualitate, în Revista de drept
      comercial nr,. 3/1996
   2. Costin, M.N., Schiau, I., Prescure, T., Reorganizarea şi
      lichidarea judiciară, Editura Lumina Lex, Bucureşti
      1997
   3. Costin, Mircea, N., Luha, Vasile, Funcţiile cambiei, în
      Revista de drept comercial nr.3/ 1995
   4. Finţescu, I.N., Curs de drept comercial, Bucureşti, 1930
   5. Luha, Vasile., Drept comercial, Ed. Altip, Alba Iulia,
      2003
   6. Marinescu, Ioan-C., Codul comercial adnotat, Editura
      Tiparul românesc, Bucureşti, 1944
   7. Turcu, Ion.,     Falimentul-Noua procedură-, Editura
      Lumina Lex, Bucureşti, 2003
   8. Turcu, Ion., Tratat de insolvenţă, Editura CH Beck,
      Bucureşti, 2006

Jurisprudenţă:

- Cas.III, dec. nr.291 din 12 .02.1935, Pandectele române,
1935, III
- Cas. III, dec. din 1 iunie 1942, Pandectele romane,1943
- Cas. III, dec. Din 27. 09. 1938, în Pandectele romane, 1939,
III
- Cas. III, dec din 14.05. 1935, Revista de drept comercial,
1937
- Cas. III, dec. din 1 iunie 1942, Pandectele române, 1943,III
- dec. din 18 martie 1936, Pandectele române, 1937, III, 68.
- Cas.II, dec nr. 39 din 10 .02.1901
-
  Cas. II, dec. nr. 51 din 11. 02. 1898
- C. de ap. Bucureşti, III, dec. din 1.12.1911
- Cas. II, dec. din 27.03.1927, Pandectele române 1927, III
                              31
- Trib. Ilfov, II, dec. din 21.03.1927
-
  Cas. III, dec. din 11 02.1936, Pandectele săptămânale, 1937




                              32
              CAPITOLUL 3
          PROCEDURA INSOLVENŢEI
    REGLEMENTATĂ PRIN LEGEA NR. 64/1995

        3.1 Trăsături specifice

        Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării si
lichidării judiciare1a reprezentat prima reforma majoră a
procedurii insolvenţei comercianţilor care se remarcă prin
următoarele trăsături specifice:

        a. Spre deosebire de Codul comercial de la 1887, de
inspiraţie italiană, care a reglementat o singură procedură –
falimentul, Legea nr.64/1995, de inspiraţie preponderant
americană, reglementează două forme:
         I - redresarea, cu aceleaşi active sau cu vânzarea unora
dintre active şi
        II - falimentul, în aceasta ordine de prioritate (art.2).

        Deşi era reglementată o procedură unică deoarece
regulile erau comune pentru fiecare din părţile componente şi
se urmărea aceeaşi finalitate, plata datoriilor debitorului aflat în
încetare de plăţi şi reglarea raporturilor juridice cu creditorii,
precum şi clarificarea situaţiei juridice a debitorului falit,
asigurându-se totodată siguranţa circuitului economic,
procedura era segmentată în două componente ce difereau prin
căile prin care se ajungea la finalitatea dorită2:




1
 Monitorul oficial nr.130 din 29 iunie 1995
2
 Vasile Luha, Obligatiile comerciale, ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2006, p.-
129

                                    33
         - se avea în vedere situaţia în care debitorul reintra în
circuitul normal al activităţii economice - reorganizarea
judiciara si
         - situaţia când debitorul nu mai poate reveni şi este
necesar socialmente să dispară din viaţa economică,
protejându-se pe cât era posibil ceilalţi comercianţi – situaţie în
care debitorul intră în faliment, adică într-un proces de lichidare
forţată, realizată în interesul şi numai în interesul creditorilor.

        Cele două componente se excludeau însă reciproc
pentru că priveau situaţii diferite; totdeauna era prioritară
procedura reorganizării iar opţiunea pentru una sau alta din
componentele procedurale oferite de sistem aparţinea exclusiv
creditorilor, ei fiind nemijlocit interesaţi de variantele care îi
satisfăceau în condiţiile cele mai bune1.

        b. Diferit de procedura falimentului reglementată de
Codul comercial, procedura insolvenţei reglementată de legea
nr.64/1995 se aplică nu numai comercianţilor şi nu numai
pentru datoriile lor comerciale ci se aplică şi unora dintre
necomercianţi şi putea fi deschisă pentru orice fel de datorii .

        c. Procedura falimentului era condusă de judecătorul-
sindic şi nu de creditori . Rămânea astfel nerezolvată una din
problemele evidenţiate în critica vechii reglementări:
magistratul nu este pregătit suficient pentru rezolvarea
problematicii economice pe care o presupune conducerea unei
afaceri. Mai mult, diminuare rolului creditorilor, cu toate că
problemele care se cereau a fi rezolvate sunt preponderant
economice, excedând calificării magistratului, era contrară
principiului 11 al Băncii Mondiale2.

1
  Vasile Luha, Elemente de drept commercial si al afacerilor, ed. Altip, Alba
Iulia, 2001, p.-301 ;
2
  Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2006, p.199

                                     34
         d. În concepţia Legii nr. 64/1995, esenţa insolvenţei era
insuficienţa vădită a lichidităţii debitorului, în deplin acord cu
principiul 9 al Băncii Mondiale.

         e. Participanţii la procedură erau grupaţi în două
categorii: (I) organele care aplică procedura; (II) părţile
interesate. Organele care aplică procedura sunt reprezentate de
instanţele judecătoreşti, magistraţi şi de practicienii în
reorganizare şi lichidare; persoanele interesate sunt creditorii si
terţii interesaţi.

        f. Tribunalul sediului debitorului, prin judecătorul-
sindic (art.6) exercită competenţa exclusivă de primă instanţa
pentru toate problemele litigioase existente între părti. Instanţa
competentă să judece recursul împotriva hotărârilor
judecătorului-sindic era curtea de apel (art.8).

        g. Administratorul (în procedura de redresare) şi
lichidatorul (în procedura de faliment) erau consideraţi
practicieni în insolvenţă şi fac parte din UNPRL1
(O.G.nr.79/1999)2. Administratorul şi lichidatorul deţineau un
rol esenţial în procedură. Calificarea lor managerială complexă,
împreună cu probitatea lor morală, constituiau în concepţia
legiuitorului cheia succesului.

        h. Creditorii participau la procedura atât individual cât
şi prin adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor. Cea mai
importantă prerogativa a adunării creditorilor era votarea
planului. Comitetul creditorilor avea ca atribuţie de substanţă
introducerea acţiunilor pentru anularea unor acte juridice
frauduloase ale debitorului(art.14-18).

1
    Uniunea Naţională a Practicienilor în Reorganizare şi Lichidare
2
    Monitorul oficial nr. 1066 din 17 noiembrie 2004

                                       35
         i. Asociaţii/acţionarii/membrii debitorului participau în
procedura atât individual (când sunt şi creditori)cât şi colectiv,
în forma adunării generale, dar se exprimă prin reprezentant
(art.19-22). Practica a demonstrat că utilitatea acestei participări
a fost îndoielnică şi, în orice caz, redusă, dar s-a observat fără
putinţă de tăgadă, că s-a prejudiciat celeritatea din aceste cauze.

        j. Debitorul participă la procedură atât prin organele
sale reprezentative statutare, cât şi prin adunarea generală
menţionată mai sus. Această dedublare artificială risca să
genereze un conflict de interese şi totodată putea bloca
procedura pe cale incidentală şi a contestaţiilor.

         k.- procedura putea fi deschisă numai la cererea
debitorului sau a creditorului. Calitatea de debitor o avea numai
entităţile enumerate limitative în alin.(1) al art.11. Orice creditor
putea cere deschiderea procedurii, pentru orice creanţă, dacă
cuantumul acesteia se încadra în plafoanele2 minime prevăzute


1
    Comercianţii (societăţile comerciale, cooperativele de consum şi
meşteşugăreşti, asociaţiile teritoriale ale acestora din urmă, cooperativele de
consum şi de credit şi asociaţiile lor teritoriale, societăţile cooperatiste,
persoanele fizice care acţionează individual sau asociaţii familiale),
societăţile agricole precum si grupurile de interes economic;
2
   Art. 36: „(1) Orice creditor care are una sau mai multe creanţe certe,
lichide şi exigibile poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui
debitor care este prezumat în insolvenţă din cauza încetării plăţilor faţă de
acesta timp de cel puţin 30 de zile, în următoarele condiţii:
   a) dacă creanţele izvorăsc din raporturi de muncă sau raporturi
obligaţionale civile, acestea trebuie să aibă un cuantum superior valorii
însumate a 6 salarii medii pe economie, stabilite în condiţiile legii şi
calculate la data formulării cererii introductive;
   b) în celelalte cazuri creanţele trebuie să aibă un cuantum superior
echivalentului în lei al sumei de 3.000 euro, calculat la data formulării
cererii introductive;

                                     36
de art. 36 iar debitorul se află în incapacitatea vădită de a
acoperi datoria certă, lichidă şi exigibilă cu fondurile băneşti
disponibile. Incapacitatea de plată vădită era prezumată atunci
când debitorul nu plătise datoria faţă de unul sau mai mulţi
creditori, care nu ceruseră plata, nici după ce au trecut mai mult
de 30 de zile de la scadenţă. Insolvenţa era iminentă atunci
când era raţional previzibil că debitorul nu ar putea plăti la
scadenţă datoriile exigibile cu fondurile băneşti disponibile.

        l. Toţi participanţii aveau dreptul să propună un plan.
După ce s-a realizat publicitatea planului, judecătorul-sindic îl
admitea în principiu, dacă acesta conţinea toate informaţiile şi
denota şanse obiective de realizare. Urma votul în adunarea
creditorilor. Confirmarea planului de către judecătorul – sindic
era posibilă numai dacă erau prezente cumulativ trei condiţii :

        - cel puţin trei dintre categoriile de creanţe erau
considerate (efectiv sau prezumat) că acceptă planul, cu
condiţia ca minimum una dintre ele să fie defavorizată;

       - fiecare categorie defavorizată care a respins planul era
supusă unui tratament corect şi echitabil prin plan ;



   c) în cazul unui creditor care deţine creanţe din ambele categorii
menţionate la lit. a) şi b), cuantumul total al creanţelor trebuie să fie superior
valorii însumate a 6 salarii medii pe economie, stabilite în condiţiile legii şi
calculate la data formulării cererii introductive.
   (2) Dacă între momentul formulării cererii de către un creditor şi cel al
judecării acestei cereri de către judecătorul-sindic sunt formulate cereri de
către alţi creditori, judecătorul sindic va dispune conexarea acestora şi va
stabili îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) referitoare la cuantumul
minim al creanţelor în raport cu valoarea însumată a creanţelor tuturor
creditorilor care au formulat cereri.
   (3) Dacă s-a deschis o procedură într-un dosar, celelalte eventuale dosare
aflate pe rol, cu acelaşi obiect, vor fi conexate la primul dosar.”

                                       37
       - fiecare creanţă aparţinând titularilor care au respins
planul ar fi fost supusă unui tratament corect şi echitabil prin
plan

       Un plan care, învingând toate obstacolele, ar fi fost
confirmat, producea două efecte principale :
       - redimensionarea creanţelor conform prevederilor
planului;
       - pentru executarea silită a acestor creanţe, titlul
executoriu era sentinţa care a confirmat planul.

       Pe durata prevăzută în planul confirmat, debitorul îşi
asuma       administrarea     averii,     sub      supravegherea
administratorului. Acţionarii/asociaţii/membrii nu puteau
interveni în conducerea afacerii debitorului – persoană juridică.

        Furnizorii de utilităţi nu aveau voie să schimbe ori să
întrerupă aceste servicii, dar puteau cere ca debitorul să
consemneze o cauţiune corespunzătoare. Dacă debitorul nu se
conforma planului sau dacă lucra în pierdere, administratorul şi
alte entităţi interesate puteau cere judecătorului-sindic să
dispună intrarea în procedură de faliment. Trimestrial,
administratorul prezenta creditorilor şi judecătorului –sindic
rapoarte privind situaţia financiară a debitorului şi situaţia
cheltuielilor.

        m. Închiderea procedurii era reglementată în art.132-
136 şi avea ca principale efecte : descărcarea debitorului de
obligaţiile avute anterior intrării în faliment şi descărcarea de
răspundere a organelor care au aplicat procedura1.

1
  „Art. 132
   Judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii chiar
înainte ca bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate în întregime,
dacă creanţele au fost complet acoperite prin distribuirile făcute.

                                     38
   Art. 133
   (1) În cazul procedurii deschise în urma formulării cererii introductive de
către debitor, în condiţiile art. 32, dacă judecătorul-sindic constată, la
expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor,
că nu s-a depus nici o cerere, va pronunţa o sentinţă de închidere a
procedurii şi de revocare a hotărârii de deschidere a procedurii.
   (2) În cazul prevăzut la alin. (1), închiderea procedurii nu produce
efectele prevăzute la art. 136. Cu toate acestea, operaţiunile de administrare,
legal făcute asupra averii debitorului, îşi vor produce efectele, iar drepturile
dobândite până la revocare rămân neatinse.
   Art. 134
   Sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic
debitorului,     tuturor     creditorilor,    membrilor     sau,    după     caz,
asociaţilor/acţionarilor, direcţiei teritoriale a finanţelor publice şi oficiului
registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole unde
debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii, şi se va afişa în
extras la sediul tribunalului.
   Art. 135
   Prin închiderea procedurii judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul
şi toate persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau
responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori,
titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi.
   Art. 136
   (1) Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi
descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, însă
sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori
transferuri frauduloase; în astfel de situaţii el va fi descărcat de obligaţii
numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii, cu
excepţia cazului prevăzut la art. 90 alin. (1) pct. 3.
   (2) Nu beneficiază de descărcarea de obligaţii prevăzută la alin. (1)
debitorul persoană fizică care a beneficiat, într-o procedură de reorganizare
sau de faliment anterioară, de o măsură similară, intervenită cu cel mult 5
ani anterior deschiderii procedurii subsecvente.
   (3) Pe data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat
de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de
confirmarea planului şi cea prevăzută în plan, cu excepţia cazului în care
sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
   a) planul de reorganizare al debitorului persoană fizică prevede lichidarea
totală sau substanţială a bunurilor din averea debitorului;

                                      39
         3.2. Modificări aduse Legii nr. 64/1995

        Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice1 a contribuit la ameliorarea
textului Legii nr. 64/1995 sub mai multe aspecte dintre care
două se remarcă :
        - a fost înlocuită noţiunea de “lichidare judiciară“ cu
cea de faliment, reformulându-se scopul legii: plata pasivului
debitorului în încetare de plăţi fie prin reorganizare
întreprinderii si activităţii acestuia, fie prin faliment
        - s-a restituit judecătorului sindic statutul de magistrat,
urmând ca în numele tribunalului să deţină competenţa generală
şi exclusive asupra întregii proceduri.

        OG nr. 38/20022 si Legea nr. 82/20033 aduc o serie de
schimbări şi inovări în domeniu, modificări ce reprezintă o
noua reformă legislativă. Acestea au meritul de a determina mai
precis categoriile de comercianţi faţă de care se aplică
procedura şi de a consacra termenul de insolvenţă, care se
raportează apoi la toate categoriile de obligaţii ale
comerciantului. Deşi se reglementează mai amănunţit o serie de
măsuri şi condiţii, procedura rămâne lentă, îndelungată şi
nejustificat de complicată.



  b) planul prevede că debitorul nu va mai continua activitatea comercială
după executarea planului; şi
  c) la momentul confirmării planului, debitorul nu ar beneficia de măsura
descărcării de obligaţii în cazul în care s-ar afla într-o procedură de faliment.
  (4) Descărcarea de obligaţii a debitorului nu atrage descărcarea de
obligaţii a fidejusorului sau codebitorului principal.”
1
  Monitorul oficial nr. 236 din 27 mai 1999
2
  Monitorul oficial nr. 95 din 2 februarie 2002
3
  Monitorul oficial nr.194 din 26 martie 2003

                                      40
        O nouă reformă a fost realizată prin Legea nr.
149/20041 în vigoare la data publicării şi cu aplicare imediată,
care aduce 122 de modificări la 130 de articole şi amendamente
ale altor acte normative conexe cu scopul de a reduce din
neajunsurile procedurii şi de remedia unele greşeli de
exprimare.

Bibliografie:

       1. Luha, Vasile., Obligaţiile comerciale, Editura Risoprint,
          Cluj Napoca, 2006
       2. Luha, Vasile., Elemente de drept commercial si al
          afacerilor, ed. Altip, Alba Iulia, 2001
       3. Turcu, Ion., Tratat de insolvenţă, Editura CH Beck,
          Bucureşti, 2006




1
    Monitorul oficial nr. 424 din 12 mai 2004

                                      41
42
                     CAPITOLUL 4
        Actualul cadru legislativ privind procedura
                        insolvenţei
            4. 1. Consacrarea legală a termenului de insolvenţa

        România a cunoscut cinci reforme majore efectuate în
nouă ani: Legea nr. 64/1995, Legea nr. 99/1999, Ordonanţa
Guvernului nr. 38/2002, aprobată, cu modificări, prin Legea nr.
82/2003, Legea nr. 149/2004 şi Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei1.
        Se apreciază că cea mai recenta reformă, realizată prin
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei este atât amplă
şi de substanţială, încât s-ar putea spune fără exagerare, ca
rezultatul reprezintă noul cod al insolvenţei.2

         Trecând peste numeroasele modificări ale legilor, peste
inconsecvenţele reglementărilor în succesiunea lor, peste
diferenţele conceptuale sau de abordare ale instituţiei ori peste
detaliile de reglementare nu putem să nu observăm că asemenea
proceduri dintotdeauna au fost pornite în ipoteza în care
comercianţii nu au mai putut să-şi achite datoriile şi au încetat
plăţile către creditori expunându-i pe aceştia unui risc major, cu
posibile implicaţii economice şi sociale individuale sau
generale. Asemenea situaţii de fapt au fost analizate ca fiind de
interes public ceea ce a justificat intervenţia într-o formă mai
mult sau mai puţin vădită a autorităţii de stat în raporturile
juridice private.

       Desigur doctrina şi jurisprudenţa au dezbătut dacă
această stare de fapt, a încetării efective sau iminente a plăţilor

1
    Monitorul oficial nr.359 din 21 aprilie 2006
2
    Turcu Ioan, Tratat de insolventa, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2006, p.251

                                      43
trebuia constatată sau nu printr-o hotărâre a judecătorului.
Soluţiile legislative, doctrinare ori jurisprudenţiale au fost peste
tot şi dintotdeauna foarte diferite.1 Esenţială rămâne însă ideea
că debitorul este în stare de insolvenţă comercială adică nu este
în stare să-şi plătească datoriile; creditorii trebuie să se asocieze
voluntar sau fortuit şi să găsească soluţii pentru a-l readuce pe
debitor într-o normalitate economică sau să-i lichideze afacerea
preluându-i activele după reguli convenite sau impuse de
autoritate.

         Termenul2,,insolvenţă” în accepţiunea pe care o are în
prezent în textul alin. (2) al art.1, era uzual în practica relaţiilor
comerciale din Principatele Romane încă de la mijlocul
secolului al XIX-lea.
         Variaţiunile istorice ale conceptului le regăsim în
următoarele acte normative de dată mai recentă:
         - 1995 - Legea privind reorganizarea şi lichidarea
judiciară;
         - 1999 - Legea privind procedura reorganizării judiciare
şi a falimentului ;
         - 2006 - Legea privind procedura insolvenţei.
         Fiecare din aceste acte normative şi-a fundamentat
abordarea pe acest concept, pe ideea imposibilităţii continuării
plăţilor însă nici una din ele nu a reglementat-o cu precizie

1
   Pentru detalii a se vedea: E. Thaler, Traite elementaire de droit
commercial,7-ieme ed., lib.Arthur Rousseau, Paris, 1925, p-1042-1044;
2
  Art.3 al. 1: „1. insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se
caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata
datoriilor exigibile:
   a) insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30
de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi
creditori;
   b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va
putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti
disponibile la data scadenţei;”

                                      44
lăsând pe seama judecătorului să o constate prin calificarea
faptelor debitorului.

        Legea nr. 85/2006 însă conţine în art. 3 pct. 1 o definiţie
clară a insolvenţei:”insolvenţa este acea stare a patrimoniului
debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor
băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile “.

        Observăm că acelaşi articol reglementează doua forme
ale insolvenţei :
         - insolvenţa prezumată ca fiind vădită (,,atunci când
debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa
faţă de unul sau mai mulţi creditori“) ;
         - insolvenţa iminentă (atunci când se dovedeşte că
debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile
angajate, cu fondurile băneşti disponibile la momentul
scadenţei).

        Situaţia de fapt care explică procedura insolvenţei,
starea de lucruri care o fundamentează conceptual priveşte pe
debitorul care se află în imposibilitate de a-şi executa
angajamentele la scadenţă. Jurisprudenţa de până acuma, de
altfel destul de bogată, bazată în general pe interpretarea
textelor codului comercial a reţinut nu numai că debitorul nu
poate face faţă angajamentelor sale dar şi că situaţia sa este
iremediabil compromisă1. Doctrina a reţinut că ne-am situa în
stare de insolvenţă în ipoteza în care comerciantul este în
imposibilitatea de a face faţă pasivului său cu activul său
disponibil.2

1
  C. de Ap. Bucureşti, I, dec. nr.124 din 21 iunie 1933, Revista de drept
comercial, 1934, p.-233; Cas. italiană, dec. din 26 mai 1934, Revista de
drept comercial, 1934, p.-623;
2
  Alfred Jauffret, Manuel de droit commercial, 17-ieme ed., L.G.D.J., Paris,
1982, p.-352 ;

                                    45
       Formulările jurisprudenţei vechi şi ale doctrinei sunt
generale. Definiţiile legii sunt punctuale cel puţin în exprimarea
primei variante: este în insolvenţă cel care nu şi-a plătit în 30
zile datoria exigibilă. Ipoteza avută în vedere nu se
îndepărtează însă de concept, de conţinutul acestuia.

        Aparenţa creată de asemenea formulare a textului,
potrivit căreia actuala reglementare se îndepărtează de
conceptul de insolvenţă consacrat nu va avea influenţă asupra
interpretărilor viitoare. Este evident că actuala reglementare
printr-o formulă juridică simplifică abordarea instituţiei: pe de-
o parte creează o prezumţie de insolvenţă împotriva debitorilor
răi platnici obligându-i să-şi dovedească buna credinţă iar în
acelaşi timp creează un sistem juridic în favoarea creditorului;
în acelaşi timp valorifică tradiţia valoroasă consacrată de
doctrină şi jurisprudenţă.

       Ipoteza a doua, insolvenţa iminentă, spre deosebire de
cea prezumată vizează o stare de lucruri similară dar care se
poate produce în viitor, ce este gata să se întâmple: debitorul
nu-şi va putea îndeplini sarcinile asumate sau impuse. Dar este
de menţionat că este vorba de o situaţie de fapt ce indică fără
echivoc că debitorul nu face faţă angajamentelor sale în viitorul
imediat.

        Asemenea formulări ale legii ne obligă să ne punem
întrebarea dacă judecătorul chemat să constate starea de
insolvenţă poate statua prin hotărârea sa dacă data existenţei
stării de insolvenţă se află în trecut, faţă de momentul adoptării
actului procesual, hotărârea. Întrebarea are semnificaţie practică




                               46
dacă ne raportăm la efectele patrimonial-juridice1 ale acestei
hotărâri.

        Socotim că nimic nu împiedică pe judecător să situeze
starea de insolvenţă în trecut dar nu mai târziu de 30 zile de
după momentul împlinirii scadenţei creanţei pentru care
creditorul interesat a solicitat pornirea procedurii ( ori 30 zile
de după momentul împlinirii scadenţei creanţei neachitate
pentru care debitorul cere pornirea procedurii2) cu condiţia să
se facă dovada că debitorul s-a aflat în imposibilitate de a-şi
executa angajamentele la scadenţă.
        Fixarea momentului existenţei stării de insolvenţă în
trecut pentru ipoteza vizată de insolvenţă iminentă nu o vedem
posibilă deoarece prin definiţie iminenţa priveşte o situaţie
viitoare în raport de momentul dezbaterii în faţa judecătorului.


            4. 2. Scopul şi principiile procedurii insolvenţei

        Art. 2 din Legea nr. 85/2006 consemnează că scopul
legii este de a institui o procedură colectivă pentru acoperirea
pasivului debitorului aflat în insolvenţă. De aici se desprind
două concluzii :
         a) procedura are un caracter colectiv prin natura sa şi că


1
  De acest moment se leagă, spre exemplu, stabilirea perioadei suspecte de
fraudă prin acte juridice pentru care se poate promova acţiunea de anulare în
favoarea creditorilor; de acest moment se leagă calificarea drepturilor
terţilor interesaţi de averea debitorului supusă procedurii insolvenţei ; putem
imagina astfel următoarea ipoteză : dacă înainte de acest moment dreptul
terţului este consolidat ca drept real el va avea acţiune în revendicare cu un
anumit regim juridic, iar dacă este vorba doar de un simplu drept de creanţă,
acesta va face obiectul procedurii ;
2
  Ipoteză puţin probabilă în activitatea practică prin lipsa de interes pentru
debitor;

                                     47
         b) scopul acestei proceduri constă în acoperirea
pasivului;
        Acest scop va putea fi atins prin două mijloace :
         - redresarea economică a debitorului şi stingerea
datoriilor sale către creditori sau
         - lichidarea averii debitorului prin faliment, dizolvarea
şi radierea acestuia.

        Scopul procedurii insolvenţei nu are aceeaşi
semnificaţie pentru toţi protagoniştii. Astfel, pentru debitor,
scopul este atins atunci când a reuşit redresarea şi continuarea
activităţii normale. Creditorii consideră că scopul a fost atins
dacă gradul de recuperare a creanţelor reflectă pierderea
suferită prin întârzierea momentului distribuirii în favoarea lor
faţă de data deschiderii procedurii. Concomitent, interesul
creditorilor este să păstreze în persoana debitorului un partener
de afaceri. Pentru mediul de afaceri, în general, scopul este
realizat daca procedura judiciară este transparentă şi
previzibilă1.

        Din economia textelor Legii nr. 85/2006 rezulta că
întreaga procedură este guvernată de următoarele principii :

         A. Principiul priorităţii acestei proceduri faţă de alte
proceduri de recuperare a creanţei.
        Conform art.149: „Dispoziţiile prezentei legi se
completează în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale codului
de procedura civilă, ale codului civil, ale codului comercial
român şi ale Legii nr. 637/2002 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat în domeniul
insolvenţei“. Aşadar, în situaţiile în care sunt prezente
condiţiile prevăzute de art. 1 al legii privind procedura
insolvenţei, se aplică prioritar normele acestei legi şi numai în
1
    Turcu Ioan, Tratat de insolventa, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2006, p.294

                                      48
completare se vor aplica dispoziţiile art. 36 conform căreia :
„de la data deschiderii procedurii, se suspendă toate acţiunile
judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra
debitorului sau bunurilor sale”. “Astfel, în cazul în care o
societate comercială este supusă concomitent procedurii
prevăzute de legea specială precum şi executării silite pornite
pe calea dreptului comun, se aplică numai dispoziţiile legii
speciale, iar executarea silită se suspendă1.

        Suspendarea operează prin efectul legii şi trebuie numai
constatată la cererea persoanei interesate. Jurisprudenţa a
reţinut că din momentul în care instanţa a luat act despre
existenţa acestui efect legal dar nu dispus suspendarea s-a
produs o situaţie juridică contrarie legii cu efecte continui ce
justifică acceptarea în orice moment a recursului la instanţa de
control judiciar, pentru refuzul suspendării. Un astfel de recurs
nu poate fi nici tardiv nici inadmisibil şi nu se justifică
aşteptarea unei hotărâri finale a instanţei investite şi devenită
incompetentă material2

        O excepţie de la acest principiu a fost consacrată prin
dispoziţiile art. 86 din Titlul VI al Legii nr. 99/19993, abrogate
prin Legea nr. 161/20034. Masurile întreprinse de creditor în
vederea executării garanţiilor reale mobiliare, potrivit
prevederilor Titlului VI, nu se suspendă ca urmare a declanşării
procedurii reorganizării judiciare sau a falimentului. Creditorul

1
  C.S.J.,secţia comercială,decizia nr. 3505 din 8 octombrie 1998, în Revista
de drept comercial nr. 4/2000, p. 132
2
  C. de Ap., Cluj Napoca, dec. nr. 603 din 12 aprilie 2005, nepublicată,
citată de I. Turcu în Legea procedurii insolvenţei, ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007, p.242; s-a observat totodată că o astfel de interpretare nu face altceva
decât să facă o aplicare justificată a principiului celerităţii consacrat în art.5
al. 2 din legea insolvenţei.
3
  Monitorul oficial nr.236 din 27 mai 1999
4
  Monitorul oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003

                                       49
poate solicita judecătorului-sindic luarea în posesie a bunului
cu care s-a garantat creanţa sa, iar judecătorul –sindic nu are
alta opţiune decât să dispună administratorului sau
lichidatorului să predea creditorului bunul afectat garanţiei.
După vânzarea bunului, creditorul este obligat să transfere
surplusul, prin intermediul administratorului sau al
lichidatorului, în contul averii debitorului.
         O altă excepţie a fost consacrată prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 51/19981 conform dispoziţiilor art. 31
şi art. 32, introduce prin Legea nr. 409/20012: măsurile
întreprinse de AVAB în vederea executării silite a creanţelor
sale nu se suspendă ca urmare a declanşării procedurii
reorganizării judiciare sau a falimentului. În vederea executării
silite a bunurilor urmărite, AVAB poate solicita judecătorului-
sindic luarea în posesie a acestora. Judecătorul-sindic va
dispune ca administratorul sau, după caz, lichidatorul să predea
AVAB bunul afectat garanţiei, în vederea valorificării.

        Există o bogată jurisprudenţă în legătură cu aplicarea art
36 din legea insolvenţei deoarece şi reglementările anterioare
cuprindeau această prescripţie, jurisprudenţă valabilă şi sub
regimul instituit prin noua lege. Chiar dacă uneori este
contradictorie şi inconsecventă practica judiciară observă şi
reţine prin interpretare că dispoziţiile art. 36 se referă la
acţiunile ce au ca scop valorificarea unor drepturi de creanţă.
Implicit se deduce că asemenea regulă nu priveşte acţiunile prin
care se valorifică drepturi reale, cu atât mai puţin cele ce
privesc acţiunile în revendicare3.


1
  Monitorul oficial nr. 948 din 24 decembrie 2002
2
  Monitorul oficial nr. 398 din 19 iulie 2001
3
  A se vedea infra 5.8. Un comentariu mai amplu asupra inconsecvenţelor
aplicării art. 36 cu trimitere la jurisprudenţă, se poate vedea în I. Turcu,
Legea procedurii insolvenţei, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.242-243;

                                    50
        B. Principiul celerităţii este consacrat prin art. 5 alin.2
al Legii nr. 85/2006. ”Organele care aplică procedura, trebuie
să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor
prevăzute de prezenta lege..”1.

        Principiul poate fi dedus şi din alte aplicaţii particulare
cum sunt :
         -art.12, conform căruia hotărârile judecătorului-sindic
sunt definitive şi executorii ;ele pot fi atacate numai cu recurs ;
         -art. 8, conform căruia recursul se judecă în termen de
30 zile de la înregistrarea dosarului la curtea de apel, citarea
părţilor urmând a fi făcută prin publicitate, în condiţiile art. 95
C.proc.civ., iar hotărârile recurate (cu patru excepţii) nu vor
putea fi suspendate de instanţa de recurs;
         - numeroasele norme din legea privind procedura
insolvenţei stabilesc termene scurte pentru îndeplinirea unor
acte procedurale ;
         - alte texte legale din acelaşi act normativ prevăd
reunirea contestaţiilor sau obiecţiunilor şi soluţionarea lor
printr-o singură sentinţă.
        Celeritatea procedurii insolvenţei comerciale este
impusă de necesitatea obiectivă a rapidităţii operaţiunilor
comerciale. Acest principiu al celerităţii se opune aplicării
măsurii suspendării judecăţii în temeiul art. 155 C.proc.civ.

        C. Principiul unităţii şi colectivităţii procedurii nu este
consacrat explicit,dar a fost dedus. Din interpretarea textului
legii rezultă că procedura insolvenţei este o procedură
colectivă, unică şi concursuală pentru toţi creditorii2.


1
  A se vedea I. Turcu în Legea procedurii insolvenţei, ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, p.242
2
  Curtea Constituţională, dec. nr.182 din 16 nov. 1999, Monitorul oficial
nr.3 din 7 ian. 2000

                                   51
        De aici s-au dedus şi consecinţele practice:
        Renunţarea la acţiune sau la drept are efect numai
pentru creditorul care a renunţat, chiar dacă la cererea acestuia
s-a deschis procedura, iar nu şi pentru ceilalţi creditori care au
solicitat continuarea procedurii falimentului faţă de debitor;
numai astfel creditorii îşi vor putea recupera creanţele1.

        În temeiul aceluiaşi principiu s-a decis că datorită
caracterului colectiv al procedurii, corecta aplicare a
dispoziţiilor art. 242 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ., presupune cu
necesitate că suspendarea să fie cerută de toate părţile din
proces, atât de debitor, cât şi de toţi creditorii2.

        Fiind o procedura colectivă, toate cererile creditorilor
trebuie să fie reunite în acelaşi dosar al tribunalului. Dacă s-a
deschis procedura într-un dosar, în baza cererii unuia dintre
creditori, cererile celorlalţi creditori, cu acelaşi obiect, vor fi
conexate, ca fiind cereri de înregistrare a creanţelor, în acelaşi
dosar.

        Mai mult, adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor
sunt structuri reprezentative cu prerogative stabilite prin aceste
norme legale care fac operaţional caracterul colectiv al
procedurii. Mecanismele colective şi satisfacerea intereselor
creditorilor şi a creditului în general sunt de esenţa procedurii.

        D. Principiul preeminenţei               reorganizării surprinde
importanţa pe care actuala lege                    o acordă procedurii
reorganizării: este important şi de               interes pentru toţi ca
debitorul aflat în imposibilitate de             a plăti să poată să-şi

1
  Aceasta posibilitate a continuarii procesului nu contravine dispozitiilor art.
21 din Constituţie.
2
  C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 2 din 11 ianuarie 2000 citată de Ion Turcu
în Legea procedurii insolvenţei, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.52

                                      52
redreseze afacerile ca să poată face faţă exigenţelor pe care le
impune activitatea economică normală. Pentru toţi creditorii
este mai important ca debitorul să existe să funcţioneze la un
nivel de performanţă minimal şi să-şi poată plăti datoriile; un
debitor care nu i se mai recunoaşte calitatea de subiect de drept
şi care dispare ca entitate economică nu va mai putea plăti
niciodată nimic; or, nimeni nu este interesat să suporte o
pagubă oricât ar fi ea de neînsemnată; deci reorganizarea
activităţii debitorului pentru ca acesta să poată înregistra
venituri este în principiu o prioritate pentru fiecare dintre
creditori chiar dacă interesele lor nu se suprapun şi adesea sunt
contradictorii. Reorganizarea nu exclude lichidarea fortuită dar
ea este prioritară şi-şi dovedeşte întotdeauna superioritatea din
punct de vedere economic. Principiul îşi găseşte consacrarea
explicită în mai multe texte ale legii privind procedura
insolvenţei: art. 2 privind scopul legii, art. 28 privind anexele la
cererea debitorului s.a.

         E. Principiul maximizării recuperării creanţelor
exprimă într-o formă sintetică ideea că procedura insolvenţei se
derulează şi se înfăptuieşte în interesul creditorului. Toate
operaţiunile pe care le înfăptuiesc cei mandataţi să dispună în
legătură cu drepturile debitorului trebuie să se raporteze la acest
principiu iar creanţele acestuia să fie valorificate cu maximum
de eficienţă economică în aşa fel încât să se creeze posibilitatea
juridică şi economică să fie acoperite toate obligaţiile.
Principiul nu este consacrat explicit, dar poate fi dedus din mai
multe texte ale Legii nr. 85/2006. Astfel, deducem asemenea
reguli din1:
         -art. 86 alin. 1 : „În vederea creşterii la maximum a
valorii averii debitorului, administratorul/lichidatorul poate sa
menţină sau să denunţe orice contract ”

1
  I. Turcu în Legea procedurii insolvenţei, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007,
p.54;

                                    53
         -art. 42, privind interzicerea înstrăinării acţiunilor sau a
părţilor sociale;
         -art. 79 şi 80 privind anularea unor acte ale debitorului
ş.a.

        F. Principiul continuităţii judecătorului-sindic ;
        Acest principiu instituie o derogare de la regulile
comune de procedură civilă: incompatibilitatea înscrisă în art
24 al.1 din c. pr. civilă1 nu se aplică în cazul judecătorului
sindic. El, (judecătorul sindic) poate să pronunţe succesiv
hotărâri în acelaşi dosar fără să i se poată opune
incompatibilitatea specifică sistemului judiciar potrivit căreia
magistratul care s-a pronunţat într-o cauză nu mai poate
participa la judecarea acesteia. Legea prevede o singură
excepţie: judecătorul sindic nu poate participa la rejudecarea
cauzei după casare a hotărârii în recurs.

        Formula este impusă de raţiuni practice şi este într-o
aparentă      contradicţie      cu      principiul imparţialităţii
              2
magistratului .Instanţele ar trebui să aibe un număr foarte mare
de judecători pentru a aplica riguros şi formal regulile
incompatibilităţilor pentru toate încheierile şi sentinţele
judecătorilor sindici care se pronunţă în numeroasele excepţii
ridicate de cei interesaţi într-o astfel de cauză.

        G. Principiul ordonării rangului creanţelor.
        Procedura colectivă aduce în faţa judecătorului creditori
cu interese foarte diferite. În ipoteza unei lichidări, de obicei,

1
  Art. 24 alin. 1 c. pr. civilă prevede că: „Judecătorul care a pronunţat o
hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel
sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare.”
2
  S-a susţinut că este în contradicţie cu art. 6 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului. În acest sens: Ion Turcu, Legea procedurii insolvenţei,
ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.53

                                      54
nici unul din creditori nu va fi satisfăcut în realizarea creanţelor
lor. Finalizarea procedurii presupune respectarea unei discipline
colective1 fixată prin mecanismele legii care indică ordinea de
preferinţă între creditori. Acest mecanism, pe de-o parte,
egalizează creditorii punându-i într-o poziţie egală în faţa
magistratului, indiferent de rangul pe care-l dă scadenţa fiecărei
creanţe, iar pe de altă parte, respectă în condiţii limitate,
dinainte ştiute, situaţia juridică diferenţiată şi preferenţială a
fiecărui creditor. Astfel, prin dispoziţiile legii, se stabileşte o
ordine de preferinţă a creanţelor în funcţie de natură juridică a
acestora.

        În activitatea practică, administratorul judiciar verifică
toate creanţele pe baza titlurilor depuse de cei interesaţi după
care le stabileşte valoarea exactă şi prioritatea fiecăreia. Apoi
va întocmi tabelul preliminar ce va fi prezentat creditorilor.
Evaluările administratorului vor fi cenzurate de către judecător.
Plăţile vor fi făcute pe baza tabelului definitivat respectându-se
ordonarea creanţelor după rangul lor.


         4.3.Domeniul de aplicare

         4.3.1. Categorii de datorii

        Starea de insolvenţă arată că debitorul nu face faţă
plăţilor: nu are lichidităţile necesare să-şi achite datoriile.
Aceste datorii băneşti exigibile ale debitorului, care nu pot fi
acoperite cu fondurile băneşti de care dispune, nu trebuie să fie
neapărat datorii comerciale, aşa cum se prevedea în art. 695
C.com. şi în art.1 al textului iniţial al Legii nr.64/1995, precum


1
 Ion Turcu, S. Szabo. Procedura colectivă în colectiv restrâns, în Revista de
drept comercial nr. 10/2006, p. 9.

                                     55
şi în art.1 al textului republicat la 13 decembrie 1999. Ele pot fi
de orice natură: bugetare, salariale, comerciale ori civile.

        Formula introdusă în Legea nr. 64/1995 prin Ordonanţa
Guvernului nr. 38/2002 şi preluata de Legea nr. 85/2006 se
fundamentează pe incapacitatea de plată, care în mod firesc şi
necesar, se raportează la totalitatea obligaţiilor din patrimoniul
unic al debitorului. Separarea artificială a datoriilor după natura
lor juridică nu se justifică nici juridic nici practic din
perspectiva conceptului de insolvenţă ca stare de fapt. Această
stare este indivizibilă pentru că însuşi patrimoniul debitorului
este indivizibil în raport cu fiecare dintre creditori sau cu o
parte din ei. Patrimoniul oricărei persoane, inclusiv al
debitorului supus unei astfel de proceduri, care constituie gajul
tuturor creditorilor săi, cuprinde atât obligaţii reglementate de
legea comercială cât şi obligaţii civile. Or, este dificil să
lichidezi acest patrimoniu în totalitatea sa în faţa creditorilor cu
creanţe comerciale nesocotind interesele creditorilor titulari de
creanţe civile.

            4.3.2.Categoriile de debitori faţă de care se aplică
legea

       Categoriile de comercianţi faţă de care se aplică
procedura, odată cu intrarea în vigoare a legii privind procedura
insolvenţei sunt :
        - societăţile comerciale, inclusiv sucursalele din
România ale societăţilor comerciale străine (Legea nr.
31/19901) ;
        - societăţile cooperatiste (Legea nr. 1/20052) ;
        - cooperativele de consum şi cooperativele
meşteşugăreşti, denumite organizaţii cooperatiste, asociaţiile

1
    Monitorul oficial nr.1066 din 17 noiembrie 2004
2
    Monitorul oficial nr. 172 din 28 februarie 2005

                                      56
teritoriale ale cooperativelor de consum şi meşteşugăreşti,
constituite potrivit Decretului-lege nr. 66/19901 (partea rămasă
neabrogata prin Legea nr.1/2005 )privind organizarea şi
funcţionarea cooperaţiuni meşteşugăreşti, cu modificările
ulterioare, şi, respectiv, ale Legii nr. 109/19962 (partea rămasă
neabrogată prin Legea nr.1/2005) privind organizarea şi
funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit,
cu modificările ulterioare;
         - persoanele fizice care acţionează individual sau în
asociaţii familiale (Legile nr.509/20023 şi nr. 300/20044).

        Categoriile de necomercianţi faţă de care este aplicabilă
procedura sunt :
   - societăţile agricole ;
   - grupurile de interes economic5 ;
   - orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară
   şi activităţi economice.

          4.3.3.Variante ale procedurii

        Legea nr.85/2006 reglementează doua variante ale
procedurii insolvenţei:
       - procedura generala prev. de art.1 alin. 1;
       - procedura simplificata prev. de art 1 alin. 2.

        Procedura generală se aplică următoarelor categorii de
debitori aflaţi în stare de insolvenţă prezumată ca fiind vădită
sau un stare de insolvenţă iminentă :

1
  Monitorul oficial nr. 23 din 9 februarie 1990
2
  Monitorul oficial nr. 252 din 18 octombrie 1996
3
  Monitorul oficial nr. 581 din 6 august 2002
4
  Monitorul oficial nr. 576 din 29 iun ie 2004
5
  I.Turcu, Noi potentiali debitori în insolventa-necomerciantii, în R.D.C. nr.
11/2003, p.7

                                     57
         - societăţilor comerciale ;
         - societăţilor cooperative ;
         - organizaţiilor cooperatiste ;
         - societăţilor agricole ;
         - grupurilor de interes economic ;
         - oricăror alte persoane juridice de drept privat care
desfăşoară şi activităţi economice (de exemplu, asociaţiile,
fundaţiile,operatorii pieţei de capital, etc.).

         Categoriile de debitori faţă de care se aplică procedura
simplificată sunt enumerate la alin. 2. Aceste categorii de
debitori sunt supuşi procedurii simplificate dacă se află în stare
de insolvenţă prezumată şi se încadrează în următoarele situaţii:
         - sunt comercianţi persoane fizice, acţionând
individual;
         - sunt comercianţi persoane fizice, acţionând în
asociaţii familiale;
         - sunt comercianţi incluşi în enumerarea din alin. 1 al
art. 1 pct.1-6 1şi îndeplinesc una din următoarele condiţii:
         1. nu deţin nici un bun în patrimoniu;
         2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot
fi găsite;
         3. administratorul nu poate fi găsit;



1
  Art.1 al.1 prevede „(1) Procedura generală prevăzută de prezenta lege se
aplică următoarelor categorii de debitori aflaţi în stare de insolvenţă sau de
insolvenţă iminentă, cu excepţia celor prevăzuţi la alin. (2) lit. c) şi d):
   1. societăţile comerciale;
   2. societăţile cooperative;
   3. organizaţiile cooperatiste;
   4. societăţile agricole;
   5. grupurile de interes economic;
   6. orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi
economice.”

                                      58
         4. sediul nu mai existe sau nu corespunde adresei din
registrul comerţului şi nu au prezentat documentele prevăzute
la art. 28 alin. 1 lit. b, c, e şi h în termenul prevăzut de lege1;
1
   Art. 28 prevede „(1) Cererea debitorului trebuie să fie însoţită de
următoarele acte:
   a) bilanţul certificat de către administrator şi cenzor/auditor, balanţa de
verificare pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de deschidere a
procedurii;
   b) o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate
conturile şi băncile prin care debitorul îşi rulează fondurile; pentru bunurile
grevate se vor menţiona datele din registrele de publicitate;
   c) o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele
acestora: certe sau sub condiţie, lichide ori nelichide, scadente sau
nescadente, necontestate ori contestate, arătându-se suma, cauza şi drepturile
de preferinţă;
   d) o listă cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate de
debitor în cele 120 de zile anterioare înregistrării cererii introductive;
   e) o listă a activităţilor curente pe care intenţionează să le desfăşoare în
perioada de observaţie;
   f) contul de profit şi pierdere pe anul anterior depunerii cererii;
   g) o listă a membrilor grupului de interes economic sau, după caz, a
asociaţilor cu răspundere nelimitată, pentru societăţile în nume colectiv şi
cele în comandită;
   h) o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura
simplificată sau de reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea
activităţii ori prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii
datoriilor sale; dacă această declaraţie nu va fi depusă până la expirarea
termenului stabilit la alin. (2), se prezumă că debitorul este de acord cu
iniţierea procedurii simplificate;
   i) o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru
reorganizarea activităţii;
   j) o declaraţie pe propria răspundere, autentificată la notar ori certificată
de un avocat, sau un certificat de la registrul societăţilor agricole ori, după
caz, oficiul registrului comerţului în a cărui rază teritorială se află domiciliul
profesional/sediul social, din care să rezulte dacă a mai fost supus procedurii
prevăzute de prezenta lege într-un interval de 5 ani anterior formulării
cererii introductive;
   k) o declaraţie pe propria răspundere autentificată de notar sau certificată
de avocat, din care să rezulte că nu a fost condamnat definitiv pentru fals ori
pentru infracţiuni prevăzute în Legea concurenţei nr. 21/1996 şi că

                                        59
        - priveşte societăţile comerciale dizolvate anterior
formulării cererii introductive ;
        - vizează debitorii care şi-au declarat prin cererea
introductive intenţia de intrare în faliment sau care nu sunt
îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare
judiciară.



          4.4. Obiectul procedurii insolvenţei

          4.4.1. Averea debitorului

         Obiectul procedurii insolvenţei îl constituie averea
debitorului. Conceptul de „,avere a debitorului“ presupune
distincţie între :
                   -  averea debitorului,
                   -  fondul de comerţ al debitorului şi
                   -   patrimoniul debitorului.
         Legea nr. 85/2006 defineşte la art.3 alin.2, averea
debitorului ca fiind reprezentată de totalitatea bunurilor şi
drepturilor patrimoniale sale patrimoniale – inclusiv cele
dobândite în cursul procedurii insolvenţei –care pot face

administratorii, directorii şi/sau asociaţii nu au fost condamnaţi definitiv
pentru bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă, abuz de încredere,
înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, infracţiuni de fals ori
infracţiuni prevăzute în Legea nr. 21/1996, în ultimii 5 ani anteriori
deschiderii procedurii;
   l) un certificat de admitere la tranzacţionare pe o piaţă reglementată a
valorilor mobiliare sau a altor instrumente financiare emise.
   (2) Dacă debitorul nu dispune, la momentul înregistrării cererii, de vreuna
dintre informaţiile prevăzute la alin. (1) lit. a) - f) şi h), va putea înregistra
acea informaţie la tribunal în termen de 10 zile; dacă nu o va face, cererea sa
va fi considerată o recunoaştere a stării de insolvenţă a patrimoniului său,
caz în care judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă de intrare în procedură
simplificată, conform art. 1 alin. (2) lit. c) sau d).”

                                       60
obiectul executării silite, în condiţiile reglementate de Codul de
procedura civila (art. 371, 406, 407, 452, 463, 464, 488, 490 ).
       Din definiţia reprodusă mai sus rezultă că averea
cuprinde bunuri şi drepturi patrimoniale, reale şi de creanţă.
Bunurile şi drepturile, se pot afla în avere la deschiderea
procedurii sau pot fi dobândite pe parcursul derulării
procedurii.

        Dobândirea bunurilor şi a drepturilor patrimoniale pe
parcursul procedurii se poate realiza prin diverse mijloace :
         - acţiuni pentru anularea unor acte ale debitorului şi
restabilirea situaţiei anterioare (art.77-85) ;
         - continuarea activităţii comerciale a debitorului după
deschiderea procedurii ;
         - urmărirea silită a creanţelor debitorului faţă de terţe
persoane ;
         - atragerea răspunderii organelor de conducere ale
debitorului (art. 138) ;
         - pătrunderea şi atragerea de valori din patrimoniile
asociaţilor (asociaţi în nume colectiv, asociaţi comanditaţi,
acţionari comanditaţi, asociat unic al SRL).

          Conturarea conceptului de avere implica şi corelaţia cu
codul de procedura civilă, întrucât averea cuprinde numai
bunurile urmăribile potrivit normelor comune de procedura
civila, în cazul debitorilor persoane fizice.

         Din dispoziţiile art.371 al.3 C.proc.civ. rezultă că toate
veniturile şi bunurile debitorului sunt supuse executării silite
dacă, potrivit legii, sunt urmăribile şi această urmărire este
necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor. Conform
alin. 2 al aceluiaşi articol, vor fi respectate condiţiile prevăzute
de lege pentru urmărirea bunurilor supuse unui regim special de


                                61
circulaţie ceea ce exprimă principiul potrivit căruia întregul
patrimoniu al debitorului constituie gajul general al creditorilor.

         Acest principiu este degajat şi din art. 1718 şi 1719
C.civ.: ,,oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini
îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile,
prezente şi viitoare “, iar conform art. 1719 C.civ.,,bunurile
unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi şi
preţul lor se împarte între ei prin analogie, afară de cazul când
există între creditori cauze legitime de preferinţă”. Sunt
exceptate de la gajul general al creditorilor bunurile supuse
unui regim special din circulaţie.

        Obiectul executării silite1 se limitează la bunurile
deţinute de debitor cu titlu de proprietar. Prin excepţie, conform
art. 1790 C.civ., creditorii având ipoteca înscrisă asupra unui
imobil pot urmări imobilul în orice mâna ar trece. Totodată,
creditorul ipotecar poate urmări şi imobilele neipotecare ale
debitorului. Urmărirea imobilelor în cartea funciara se face pe
corpuri de proprietate în întregimea lor, dar este permisa şi
urmărirea separate a drepturilor privitoare la proprietatea pe
etaje sau pe apartamente, precum şi urmărirea bunurilor pe care
legea le declara imobile şi a bunurilor accesorii imobilului. Prin
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/20002 s-a creat
posibilitatea urmăririi silite a dreptului de uzufruct asupra unui
bun imobil, precum şi a dreptului de superficie.

         Prevederile art. 406 şi 407 C.pr. civ. sunt aplicabile
debitorilor persoane fizice acţionând individual sau în asociaţii
familiale enumerând bunurile acestor debitori care pot fi supuse
executării silite sau pot fi supuse acestei executări într-o măsură
stabilită prin lege.

1
    Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2006, p.277
2
    Monitorul oficial nr. 431 din 2 septembrie 2000

                                      62
         Prevederile art. 452-461 C.pr.civ. reglementează
urmărirea silită prin poprire a sumelor de bani, a titlurilor de
valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate
debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va
datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente.
Poprirea este aplicabilă inclusiv în cazul debitorului titular de
conturi bancare. Dispoziţiile art. 463-464 C.proc.civ.
reglementează urmărirea silită asupra fructelor neculese şi a
recoltelor prinse de rădăcini, iar dispoziţiile art. 488 şi urm,
reglementează urmărirea silită asupra bunurilor imobile.

         Legea utilizează ambii termeni, „avere” şi
„patrimoniu”, fără a defini patrimoniul, dar aceasta omisiune nu
poate conduce la concluzia ca în concepţia legii cei doi termeni
sunt sinonimi de vreme ce insolvenţa este definită în art. 3 alin.
1 ca stare a patrimoniului debitorului şi în alin. 2 al aceluiaşi
articol este definită averea debitorului ca totalitate a bunurilor şi
a drepturilor patrimoniale.

         Fondul de comerţ este definit prin art. 1 lit. c din Legea
nr.11/19911 astfel: ,,Constituie fond de comerţ ansamblul
bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci,
firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial) utilizate de
un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale “.
         Rezultă astfel că fondul de comerţ este o universalitate
de fapt, spre deosebire de patrimoniu, care este o universalitate
juridică, deoarece alcătuirea fondului de comerţ este rezultatul
voinţei discreţionare a comerciantului titular al fondului.
Fondul de comerţ nu cuprinde nici creanţele, nici datoriile. În
întregul sau este un bun incorporal, şi totodată, un bun mobil,
susceptibil de vânzare, constituire ca garanţie mobiliară sau apt
de a fi adus ca aport la capitalul unei societăţi comerciale. Dacă
1
    Monitorul oficial nr. 24 din 30 ianuarie 1991

                                       63
sunt proprietatea titularului fondului, imobilele pot să facă parte
şi ele din fondul de comerţ, deşi rămân supuse în continuare
regimului juridic al bunurilor imobile, ca atunci când sunt
privite individual.1

         Patrimoniul debitorului este un atribut al persoanei
juridice şi, totodată, o universalitate juridică alcătuită din
drepturi şi obligaţii evaluabile în bani. De aceea, patrimoniul va
avea o valoare economică, pozitivă sau negativă, după cum
predominant este activul sau pasivul. Dacă valoarea pasivului
este superioară faţă de valoarea activului, patrimoniul se află în
stare de insolvabilitate.

         Elementele care alcătuiesc conţinutul patrimoniului
sunt considerate ca fungibile, deşi nu toate sunt fungibile,
aceasta calificare fiind atribuită artificial, numai pentru a
justifica subrogaţia reală. Cuprinzând nu numai drepturile (spre
deosebire de averea debitorului), ci şi datoriile evaluabile în
bani, patrimoniul subzistă chiar şi atunci când este alcătuit
numai din datorii.

        Patrimoniul este o universalitate juridica, distinctă de
elementele care o alcătuiesc, spre deosebire de fondul de
comerţ, care este o universalitate de fapt( în care nu operează
subrogaţia reală).

        Patrimoniul poate fi alcătuit din mase şi elemente cu
regimuri juridice diferite.
        Dinamica neîntreruptă a fluxurilor patrimoniale nu
influenţează existenţa şi continuitatea universalităţii juridice şi
se oferă astfel creditorilor un gaj general.

1
  Pentru detalii a se vedea: Vasile Luha, Drept comercial. Bunurile, ed.
Altip. Alba Iulia, 1999, p. 9-33; C. Petrescu Ercea, Curs de drept comercial,
vol.I, Cluj, 1948, p. 158-162;

                                     64
         Modalităţile juridice ale patrimoniului sunt :
- indiviziunea (are ca obiect o universalitate de bunuri)
- comunitatea matrimoniala (proprietatea comuna pe cote parti
are ca obiect un bun individual ; patrimoniul fiecărui soţ
conţine două mase de drepturi şi datorii evaluabile în bani
:masa bunurilor comune şi masa bunurilor proprii)
- patrimoniile profesional comun (există în cazul societăţilor
profesionale cu caracter civil. Fiecare asociat are cota parte
determinată sau determinabilă din acest patrimoniu profesional,
alcătuit conform legii şi actului constitutiv).

         Cele trei funcţii ale patrimoniului sunt: subrogaţia reală
universală sau cu titlu universal, gajul general al creditorilor
chirografari şi transmiterea universală sau cu titlu universal.
Subrogaţia reală universală sau cu titlu universal1 înseamnă
înlocuirea automată a unei valori cu o altă valoare în cuprinsul
unui patrimoniu sau, după caz, în cadrul aceleiaşi mase
patrimoniale. Explicaţia acestei realităţi juridice rezidă în faptul
că patrimoniul este o universalitate juridică, drepturile şi
obligaţiile din conţinutul său nefiind privite ut singuli, ci
împreună, ca valori legate între ele, susceptibile de înlocuire cu
alte valori, fără ca înlocuirea să afecteze existenţa acestuia.
        Subrogaţia cu titlu particular constă în înlocuirea unui
bun determinat cu un alt bun, privit izolat, în masa unui
patrimoniu2.
        Patrimoniul constituie singura garanţie generală a
tuturor creditorilor titularului său. Debitorul răspunde faţă de
1
  Subrogatia reala este cu titlu universal numai atunci cand se produce în
limitele unei mase patrimoniale determinate. Asupra acestei probleme
pentru detalii a se vedea: Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi
desmembrămintele sale, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.18-20;
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil, Teoria generală a
drepturilor reale, Univ. Bucureşti, 1988, p.4;
2
  Ea intervine numai când este prevăzută expres de lege;

                                   65
creditorii săi pentru îndeplinirea obligaţiilor care le are, cu
întregul patrimoniu. Gajul general exprimă dreptul oricărui
creditor de a urmări oricare din bunurile ce se află în
patrimoniul debitorului pentru a-şi realiza creanţele. Această
garanţie nu vizează un bun determinat ci o universalitate,
patrimoniul în care este permisă subrogarea universală sau cu
titlu universal.
        Transmisiunea universală sau cu titlu universal constă
în transmiterea de la o persoană la alta a unui patrimoniu în
întregul său sau, după caz, a unei cote părţi dintr-un patrimoniu.
Prin transmisiune se dobândeşte totalitatea valorilor active sau
pasive care alcătuiesc patrimoniul sau o fracţiune din acestea.

        În procedura insolvenţei conceptele generale privind
patrimoniul şi funcţiile sale le regăsim adesea aplicate în forme
particulare. Importanta subrogaţiei reale generale ca funcţie a
patrimoniului se relevă spre exemplu în cazul răspunderii
conducătorilor cu averea personală, în temeiul art. 138 din lege.
În mod frecvent cei vizaţi îşi iau măsuri de precauţie pentru a-şi
lichida nu doar masa bunurilor proprii, ci şi masa bunurilor
comune prin transferuri către masa bunurilor proprii aparţinând
celuilalt soţ.

         Sau imaginăm cazul asociatului unic, persoană fizică,
beneficiar al transmisiunii universale, ca urmare a dizolvării
societăţii atunci când este căsătorit sub regimul comunităţii de
bunuri. Soţul neasociat va avea misiunea dificilă de a dovedi
creditorilor celuilalt soţ care sunt bunurile sale proprii şi care
sunt bunurile comune.

       În ipoteza în care soţul, comerciant persoană fizică, se
află în poziţia de debitor în procedura de faliment, fiind
dezinvestit de dreptul de a-şi administra averea, lichidatorul
poate cere judecătorului-sindic nu numai partajul bunurilor

                               66
comune, în măsura necesară acoperirii datoriilor debitorului,
conform art.33 C.fam., ci şi constatarea că un bun propriu, în
înţelesul art. 31 C.fam., aparţinând celuilalt soţ, este dobândit
cu fonduri provenite de la soţul debitor. În această din urmă
ipoteză, lichidatorul va urmări silit bunul, pentru acoperirea
datoriilor debitorului, extinzând procedura şi asupra
patrimoniului soţului debitorului.


        4.4.2. Clasificarea drepturilor care alcătuiesc activul
averii debitorului

         Drepturile care alcătuiesc activul averii debitorului se
clasifică în
              - drepturi reale şi
              - drepturi de creanţă.

        În cazul drepturilor reale, debitorul îşi poate exercita
nemijlocit prerogativele cu privire la un bun determinat, fără
intervenţia altei persoane.
        Drepturile de creanţă, îl îndreptăţesc pe debitor numai
să pretindă altei persoane să dea, să facă sau să nu facă o
anumita prestaţie.
        Titularul obligaţiei corelative dreptului debitorului este
individualizat numai în cazul dreptului de creanţă. În cazul
dreptului real, opozabilitatea este posibilă faţă de toţi ceilalţi
subiecţi de drept. Lezarea dreptului real concretizează şi
individualizează subiectul pasiv.

        Debitorul în procedura insolvenţei, titular al dreptului
real, este liber să aleagă între exercitarea şi neexercitarea
prerogativelor dreptului 1, dar dacă pasivitatea debitorului îl


1
    Acestă posibilitate este relizabilă şi în cazul drepturilor de creanţă;

                                         67
prejudiciază pe creditor, acesta poate uza de acţiunea oblică,
substituindu-se debitorului contra celeilalte persoane.

         Creanţele diverse ce intră în patrimoniul unei persoane
sunt socotite şi ele bunuri1, bunuri incorporale, obiect al
drepturilor de proprietate intelectuala prin voinţa legii :
       - drepturi de proprietate asupra unui drept de creanţă,
       - dreptul real de garanţie mobiliară asupra unui drept de
creanţă,
       - drepturile reale asupra fondurilor de comerţ,
       - drepturile de proprietate intelectuală.

         O formă particulară de prezentare a creanţelor aflate în
circuitul comercial, cu reguli specifice de circulaţie, destinate
operaţiilor de mobilizare a creditului o întâlnim sub forma
titlurilor de credit. Titlurile de credit sunt înscrisuri care
încorporează drepturi patrimoniale. Dreptul de creanţă nu exista
fără titlu (înscris) şi nu poate fi realizat de altă persoană decât
posesorul legitim al titlului. Orice titlu de credit indică un
titular de creanţă şi în egală măsură un proprietar asupra
documentului care incorporează această creanţă2.

          Drepturile de creanţă sunt susceptibile de a fi
constituite ca garanţii imobiliare conform art. 6 alin. 5 lit. g şi
art. 84 din Titlul VI al Legii nr. 99/19993. În aceasta categorie
se includ: soldurile creditoare ale conturilor de depozit,
depunerile de economii ori depozitele la termene deschise la
instituţii bancare sau financiare ; certificatele de depozit,

1
  În legătură cu această formulare doctrina a exprimat rezerve: C. Hamangiu,
I.Rosetti- Bălănescu, A. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol.I, ed. Naţională
S. Ciornei, 1928, p. 864
2
 Pentru detalii a se vedea Vasile Luha, Titluri de credit. Cambia, ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1998, p. 6-24;
3
  Monitorul oficial nr. 236 din 27 mai 1999

                                     68
conosamentele (poliţe de încărcare pe nave) şi alte titluri
similare ; acţiunile şi părţile sociale din capitalul societăţilor
comerciale ; drepturile de creanţă garantate; instrumentele
negociabile ; poliţele de asigurare.

         Se admite că asupra fondului de comerţ ca bun unitar
distinct, mobil şi incorporal se pot constitui drepturi reale cum
sunt: dreptul de proprietate,dreptul de uzufruct, drepturile reale
de garanţie 1. Fondul de comerţ este un activ patrimonial şi
toate drepturile constituite asupra lui fac parte din averea
debitorului supusă procedurii insolvenţei.

       Drepturile de proprietate intelectuală sunt drepturi cu
valoare patrimonială şi au ca obiect o creaţie intelectuală, bun
incorporal. Ele au o pondere însemnată în patrimoniul
comercianţilor.

         Posesia unor bunuri definite de alin. 2 al art. 1846
C.civ. se referă exclusiv la stăpânirea unui bun corporal. Ca
stare de fapt, posesia este ocrotită direct prin acţiunile posesorii
şi indirect prin prezumţia de proprietate, prin dobândirea
fructelor şi a bunurilor mobile şi prin prescripţia achizitivă.
         Posesia există numai în măsura în care cumulează
elemental material (corpus) şi elemental subiectiv (animus).
Astfel, dacă debitorul în procedura insolventei a început să
stăpânească un bun în calitate de detentor precar, de exemplu,
în calitate de comisionar, el nu se poate prevala de posesie şi nu
poate nega dreptul comitentului de a-i fi predate bunul,
conform art. 89 din Legea privind procedura insolvenţei.




1
    A. Jauffret, Manuel de droit commercial, L.G.D.J., Paris, 1982, p.83;

                                       69
          4.4.3. Averea debitorului şi cheltuielile procedurii.

        Din averea debitorului sunt suportate şi cheltuielile
aferente procedurii.
        Fondurile băneşti sunt înregistrate în creditul unui cont,
deschis la agenţia unei bănci pe numele debitorului. Debitarea
contului, pentru acoperirea cheltuielilor necesare procedurii, se
efectuează prin ordine de plată. În cursul procedurii
reorganizării, aceste ordine de plată sunt asumate de debitor sau
de administrator, iar în cursul procedurii falimentului ordinele
de plată sunt semnate numai de lichidator (art.4)1.


1
  Art.4 prevede că: „(1) Toate cheltuielile aferente procedurii instituite prin
prezenta lege, inclusiv cele privind notificarea, convocarea şi comunicarea
actelor de procedură efectuate de administratorul judiciar şi/sau de
lichidator, vor fi suportate din averea debitorului.
   (2) Plăţile se vor face dintr-un cont deschis la o unitate a unei bănci, pe
bază de dispoziţii emise de debitor sau, după caz, de administratorul
judiciar, iar în cursul falimentului, de lichidator.
   (3) Disponibilităţile băneşti vor putea fi păstrate într-un cont special de
depozit bancar.
   (4) În lipsa disponibilităţilor în contul debitorului, se va utiliza fondul de
lichidare, plăţile efectuându-se pe baza unui buget previzionat pe o perioadă
de cel puţin 3 luni, aprobat de judecătorul-sindic.
   (5) Judecătorul-sindic va putea autoriza, pe baza documentelor
justificative     ataşate    la     raportul    lunar      al    administratorului
judiciar/lichidatorului, elaborat potrivit art. 21 alin. (1), plata, din fondul de
lichidare a cheltuielilor ce au depăşit bugetul previzionat.
   (6) Fondul prevăzut la alin. (4) va fi constituit prin:
   a) majorarea cu 20% a taxelor percepute de oficiile registrului comerţului
de pe lângă tribunale pentru operaţiunile de înregistrare;
   b) majorarea cu 20% a taxelor percepute pentru operaţiunile de
înregistrare în registrul societăţilor agricole şi, în cazul asociaţiilor şi
fundaţiilor ce desfăşoară activităţi economice, în registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor.
   (7) Sumele prevăzute la alin. (1) vor fi virate de oficiile registrului
comerţului, prin Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, în contul
Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, denumită în

                                       70
        Dacă în contul debitorului nu exista sold creditor,
cheltuielile se acoperă din fondul de lichidare. Acest fond este
constituit din taxele pentru serviciile prestate de oficiul
registrului comerţului, registrul societăţilor agricole şi registrul
asociaţiilor şi fundaţilor, prin majorarea cu 20% a taxelor
percepute.

       În termen de 2 zile de la primirea notificării deschiderii
procedurii, debitorul sau, după caz, administratorul/lichidatorul
vor deschide, la banca la care debitorul are contul pentru
operaţiunile sale curente, un cont distinct, pe numele averii
debitorului, destinat să suporte toate cheltuielile aferente
procedurii insolvenţei.

        În lipsa disponibilităţilor în contul debitorului, plăţile se
vor efectua din fondul de lichidare constituit pe baza unui buget
previzionat pe o perioada de cel puţin 3 luni, întocmit de
administratorul judiciar/lichidator şi aprobat de judecătorul-
sindic. Întemeiat pe documentele justificative ataşate la raportul
lunar al administratorului judiciar/lichidatorului, elaborate
conform art. 21 alin. 1, se vor putea efectua plăţi din acelaşi
fond şi pentru sumele care depăşesc bugetul previzionat.
Contribuţiile registrului comerţului şi ale celorlalte două
registre se vor vira în contul Uniunii Naţionale a Practicienilor
în Insolvenţă din România. La epuizarea disponibilului din

continuare U.N.P.I.R., iar taxele prevăzute la alin. (6) lit. b) vor fi achitate la
orice unitate bancară în contul menţionat.
   (8) U.N.P.I.R. va comunica la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului
şi la instanţele judecătoreşti pe lângă care funcţionează registrul societăţilor
agricole, respectiv registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, numărul contului şi
unitatea la care acesta este deschis şi orice modificări ulterioare ale acestuia.
   (9) Sumele menţionate la alin. (1) vor fi considerate cheltuieli de lichidare
în conformitate cu art. 121 şi art. 123 pct. 1 şi vor fi înscrise în planul de
distribuire prevăzut la art. 122 alin. (1).”

                                       71
contul averii debitorului, notificata de banca, în condiţiile
menţionate mai sus, judecătorul-indic va împuternici, prin
încheiere, persoanele care vor avea dreptul să semneze ordine
de plată pentru debitarea contului, în cazul următoarelor
categorii de cheltuieli, fără a se plăti anticipat onorariul
lichidatorului:
         - plata experţilor şi a persoanelor de specialitate
desemnate prin încheieri de judecătorul-sindic, în scopul de a-l
ajuta;
         - cheltuielile ocazionate de inventarierea, evaluarea
averii debitorului şi alte asemenea cheltuieli ;
         - cheltuielile pentru paza bunurilor debitorului ;
         - documentaţiile topografice pentru obţinerea titlului de
proprietate asupra terenurilor, precum şi cele pentru întocmirea
bilanţului de mediu ;
         - cheltuieli de publicitate şi poştale ;
         - cheltuieli pentru demolarea, dezmembrarea activelor
şi pentru realizarea lucrărilor de ecologizare a terenului aferent;
         - alte cheltuieli pentru procedură.
         Pe măsura noilor creditări ale contului averii
debitorului cu sume rezultate din lichidări, se va relua
finanţarea procedurii din contul averii debitorului.
        În cazul închiderii procedurii, judecătorul-sindic va
informa în scris atât Oficiul Registrului Comerţului, cât şi
banca, menţionând totalul sumelor utilizate din fondul de
lichidare.

Bibliografie:

   1. Hamangiu, C., Rosetti- Bălănescu, I., Băicoianu, A.,
      Tratat de drept civil vol.I, Editura Naţională S. Ciornei,
      1928
   2. Jauffret, A., Manuel de droit commercial, L.G.D.J.,
      Paris, 1982

                                72
   3. Jauffret, Alfred., Manuel de droit commercial, 17-ieme
       ed., L.G.D.J., Paris, 1982
   4. Luha, Vasile., Drept comercial. Bunurile, Editura Altip.
       Alba Iulia, 1999
   5. Luha, Vasile., Titluri de credit. Cambia, Editura Lumina
       Lex, Bucureşti, 1998
   6. Petrescu Ercea, C., Curs de drept comercial, vol.I, Cluj,
       1948
   7. Pop, Liviu., Dreptul de proprietate şi desmembrămintele
       sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996
   8. Thaler, E., Traite elementaire de droit commercial,7-
       ieme ed., lib.Arthur Rousseau, Paris, 1925
   9. Turcu Ioan, Tratat de insolvenţă, Editura CH Beck,
       Bucureşti, 2006
   10. Turcu, I., Legea procedurii insolvenţei, Editura C.H.
       Beck, Bucureşti, 2007
   11. Turcu, Ion., Szabo, S., Procedura colectivă în colectiv
       restrâns, în Revista de drept comercial nr. 10/2006
   12. Turcu, I., Noi potenţiali debitori în insolvenţă -
       necomercianţii, în Revista de drept comercial nr.
       11/2003
   13. Stătescu, Constantin., Bârsan, Corneliu., Drept civil,
       Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea
       Bucureşti, 1988

Jurisprudenţă

- C. de Ap. Bucureşti, I, dec. nr.124 din 21 iunie 1933, Revista
de drept comercial, 1934
- Cas. italiană, dec. din 26 mai 1934, Revista de drept
comercial, 1934
- C.S.J.,secţia comercială,decizia nr. 3505 din 8 octombrie
1998, în Revista de drept comercial nr. 4/2000


                              73
- C. de Ap., Cluj Napoca, dec. nr. 603 din 12 aprilie 2005,
nepublicată,
- Curtea Constituţională, dec. nr.182 din 16 nov. 1999,
Monitorul oficial nr.3 din 7 ian. 2000
- C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 2 din 11 ianuarie 2000




                            74
                       CAPITOLUL 5
             Participanţii la procedura insolvenţei

         Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei
enumeră în textul art. 5: „participanţii la procedura insolvenţei”
şi prevede că :
         1. Organele care aplică procedura sunt instanţele
judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi
lichidatorul.
         2. Organele prevăzute la alineatul 1 trebuie să asigure
efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de
prezenta lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a
drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi
operaţiuni.

        Chiar dacă legea nu prevede nu se poate omite din
discuţie poziţia creditorilor în această procedură, situaţia
debitorului şi problematica juridică a revendicărilor aflate în
legătură nemijlocită cu averea debitorului, adică poziţia terţilor
proprietari faţă de bunurile aflate în stăpânirea debitorului.

        5. 1. Instanţele judecătoreşti

         Legea nr. 85/2006 consacra concepţia tradiţională a
Codului Comercial, potrivit căreia în aplicarea procedurii
colective asupra debitorului aflat în încetare de plăţi, rolul
preponderant revine autorităţii judiciare şi nu creditorilor. Acest
rol se realizează de către instanţa judecătorească, precum şi de
către un judecător anume desemnat - judecătorul sindic.

       Formularea legii poate crea confuzii şi impune cu
evidenţă o întrebare. Este judecătorul sindic o instanţă? Asta
dacă se ţine seama că legea insolvenţei indică judecătorul sindic

                                 75
separat de instanţele judecătoreşti iar normele ce reglementează
organizarea judiciară reţin că instanţele sunt formate din
judecători.
        Din economia textelor care reglementează atribuţiile
judecătorului sindic deducem că legea specială, legea
insolvenţei asimilează judecătorul sindic cu o instanţă, instanţa
fondului pentru o anumită categorie de acţiuni ce se nasc în
derularea procedurilor premergătoare şi consecutive constatării
existenţei insolvabilităţii. 1

          5.1.1. Competenta teritorială

         Nu toate instanţele, ci numai judecătorul-sindic şi
curtea de apel sunt competente material să aplice procedura
insolvenţei, ambele având, deopotrivă, îndatorirea prevăzută de
alin. 2 al art. 5 de a asigura celeritatea procedurii şi, totodată,
realizarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor.

         Competenţa teritorială de primă instanţă aparţine
judecătorului-sindic,     desemnat      aleatoriu,      aparţinând
tribunalului în jurisdicţia căruia se află sediul debitorului în
momentul înregistrării cererii de deschidere a procedurii, care
figurează în registrul comerţului sau, după caz, în registrul
societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
Schimbarea ulterioară a sediului, după deschiderea procedurii,
nu influenţează competenţa judecătorului-sindic investit cu
cererea de deschidere a procedurii2. Nu are semnificaţie juridică
din acest punct de vedere faptul că debitorul îşi desfăşoară

1
   Concluzia explică şi motivul pentru care reglementările ce privesc
incompatibilităţile se aplică restrictiv, iar judecătorul sindic are continuitate
în judecarea acţiunilor¸ a se vedea supra 5.2.
2
  Cas. II, dec. nr. 51 din 11. 02. 1898, în Buletinul jurisprudenţei din 1898,p.
288; C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 442 din 2 nov. 1999, Buletinul
jurisprudenţei, 1999, p. 442;

                                      76
activitatea în principal în altă localitate decât cea în care are
înregistrat sediul firmei1


        5. 1. 2. Competenţa materială

        Competenţa materială a judecătorului sindic rezultă din
atribuţiile pe care legea le indică în sarcina acestuia. Astfel,
judecătorului-sindic îi revin următoarele atribuţii (enumerate în
art. 11):
          a) pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a
procedurii şi, după caz de intrarea în faliment, atât prin
procedura generală, cât şi prin procedura simplificată;
          b) judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii
introductive a creditorilor pentru începerea procedurii şi
judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;
          c) desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a
procedurii, dintre practicienii în insolvenţa care au depus oferta
de servicii în acest sens la dosarul cauzei, a administratorului
judiciar provizoriu sau, după caz, a lichidatorului; stabilirea
remuneraţiei în conformitate cu criteriile stabilite prin lege de
organizare a profesiei de practician în insolvenţă, precum şi a
atribuţiilor acestuia pentru aceasta perioadă; în vederea
desemnării provizorii a administratorului judiciar, judecătorul-
sindic va ţine cont de toate ofertele de servicii depuse de
practicieni, de cererile în acest sens depuse de creditori şi, după
caz, de debitor, daca cererea introductive îi aparţine;
          d) confirmarea, prin încheiere, a administratorului
judiciar sau a lichidatorului desemnat de adunarea creditorilor,
precum şi confirmarea onorariului negociat cu adunarea
creditorilor;


1
 Trib. Braşov, sent. com. nr. 325 din 15 apr. 1997, în Culegerea de decizii
din 1997, p. 89;

                                    77
         e) înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a
administratorului –judiciar sau a lichidatorului;
         f) judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul
de a-şi mai conduce activitatea;
         g) judecarea cererilor de atragere a răspunderii
membrilor organelor de conducere care au contribuit la
ajungerea debitorului în insolvenţă, potrivit art. 138, sesizarea
organelor de cercetare penală în legătură cu săvârşirea
infracţiunilor prevăzute la art. 143-147;
         h) judecarea acţiunilor introduse de administratorul
judiciar sau de lichidator pentru anularea unor acte frauduloase
şi a unor constituiri sau transferuri cu caracter patrimonial,
anterioare deschiderii procedurii;
         i) judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului
creditorilor ori ale altei persoane interesate împotriva măsurilor
luate de administratorul judiciar sau de lichidator;
         j) admiterea şi confirmarea planului de reorganizare
sau, după caz, de lichidare, după votarea lui către creditori;
         k) soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a
comitetului creditorilor de întrerupere a procedurii de
reorganizare judiciară şi de intrare în faliment;
         l)     soluţionarea     contestaţiilor    la     rapoartele
administratorului judiciar sau ale lichidatorului;
         m) judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării
creditorilor;
         n) pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii.

        Deci controlul judecătoresc exercitat de judecătorul-
sindic este limitat la legalitatea actelor emise în activitatea
administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului
soluţionând astfel procesele şi cererile de natură judiciară
aferente procedurii insolvenţei.




                                78
         Este de observat că administratorului sau lichidatorului
ii revin atribuţiile manageriale cu excepţia celor îngăduite, în
mod excepţional, debitorului. Deciziile manageriale ale
administratorului judiciar sau, după caz, ale lichidatorului sunt
supuse controlului de oportunitate de către creditori prin
organele acestora.

       Hotărârile judecătorului sindic sunt supuse recursului în
termen de 10 zile de la comunicare, dacă nu se aplică o altă
prevedere legală contrară (art. 8 alin. 21).

         Judecarea recursurilor contra hotărârilor date de
judecătorul-sindic este de competenţa curţii de apel (art. 8).
Conform dispoziţiilor art. 149, sunt compatibile cu prevederile
art. 282 alin. 2 C. proc. civ2. regulile privind recursul contra
hotărârii pronunţate de judecătorul sindic. Astfel, încheierile
premergătoare date de judecătorul-sindic pot fi atacate cu
recurs numai odată cu fondul, în afara de cazul în care prin ele
s-a întrerupt cursul judecăţii.

         Recursul se va judeca în termen de 30 zile de la
înregistrarea dosarului la curtea de apel, de complete
specializate. Citarea părţilor se va face prin Buletinul
procedurilor de insolvenţă.

        Pentru soluţionarea recursului, grefierul-şef al
tribunalului va forma un dosar care va conţine numai actele
interesând rezolvarea recursului, selectate de judecătorul-sindic.
Dacă în instanţa de recurs se apreciază că ar fi necesare şi alte

1
  Art. 8 al. 2 prevede că: „Termenul de recurs este de 10 zile de la
comunicarea hotărârii, dacă legea nu prevede altfel.”
2
   Art. 282 al. 2 C. pr. civilă prevede că: „Împotriva încheierilor
premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul
când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.”

                                    79
acte din dosarul de fond, curtea de apel va pune în vedere
părţilor interesate să depună acele înscrisuri în copii certificate
(art. 8 alin. 6). Acest dosar va circula între tribunal şi curtea de
apel de fiecare dată când va fi declarat recurs împotriva unei
hotărâri a judecătorului-sindic (art. 8 alin. 6).

         Textul art. 8 alin. 7 prevede, prin derogarea de la art. 29
pct. 5 al Legii 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale1, că judecătorul-sindic va putea să nu
dispună suspendarea cauzei, în situaţia în care dispoziţiile a
căror neconstituţionalitate se invocă au făcut obiectul cel puţin
al unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională.

         Tot pentru a se asigura fluenţa şi celeritatea procedurii,
Legea nr. 85/2006 cuprinde normele privind restrângerea
posibilităţilor instanţei de recurs de a suspenda executarea
hotărârii judecătorului-sindic atacate cu recurs . Totuşi instanţa
de recurs poate dispune suspendarea următoarelor hotărâri ale
judecătorului sindic:
         - hotărârea de respingere a contestaţiei debitorului,
bazate pe dispoziţiile art. 33 alin. 4;
         - sentinţa prin care se decide intrarea în procedura
simplificată;
         - sentinţa prin care se decide intrarea în faliment (art.
107);
         - sentinţa de soluţionare a contestaţiei la planul de
distribuire a fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de
creanţe (art. 122 alin. 3).

       Toate cererile de recurs formulate împotriva hotărârilor
judecătorului sindic se judecă într-un singur dosar (art. 8 al. 6).



1
    Monitorul oficial nr. 643 din 16 iulie 2004

                                       80
        Decizia comercială a curţii de apel prin care s-a
soluţionat recursul declarat contra sentinţei judecătorului-sindic
nu se poate ataca cu un nou recurs,1 hotărârea fiind irevocabilă.

        Procedurile falimentare ale Legii nr. 64/1995 nu coincid
în totalitate cu cele ale Legii nr. 85/2006. Fiind vorba de
aplicarea unor norme de procedură în timp urmează ca
procedurile deschise până la data punerii în aplicare a Legii nr.
85/2006 vor putea fi administrate şi lichidate potrivit
dispoziţiilor Legii nr. 64/1995 2.


      5.1.3. Citarea părţilor în faţa instanţelor în
procedura insolvenţei

         Prin articolul 7 s-a instituit regula conform căreia
citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedura, inclusiv
convocările şi notificările, se efectuează prin Buletinul
procedurilor de insolvenţă, editat de Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului. Citarea se realizează atât pe suport de
hârtie, cât şi în format electronic.

         Conţinutul buletinului este alcătuit din următoarele
tipuri de acte: citaţii, convocări, notificări, comunicări ale
hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti care aplică
procedura insolvenţei şi alte categorii de acte.



1
   Hotărârile date de judecătorul sindic în exercitarea atribuţiilor sale sunt
definitive şi executorii şi pot fi atacate cu recurs la curtea de apel, aşa că
împotriva deciziei comerciale a curţii de apel, pronunţată în recurs, nu se
poate declara un nou recurs, hotărârea fiind irevocabilă, potrivit art. 377 teza
II pct. 4 C. proc. civ. -I. C. C. J, secţia comercială, decizia nr. 1721 din 15
martie 2005, nepublicată
2
  I. C. C. J, Secţia comercială, decizia nr. 85/1997, nepublicată;

                                      81
         Informaţia este structurata pe judeţe, pe firme, pe
organe care aplică procedura şi pe categorii de acte. Datele ce
privesc firmele se referă la denumire, codul unic şi numărul de
ordine din registrul comerţului, iar cele cu privire la organe
menţionează instanţa, judecătorul-sindic, administratorul şi
lichidatorul. Buletinul publică şi documentele însoţitoare ale
actelor de procedură menţionate mai sus.

       Instanţele judecătoreşti sunt obligate, la fel ca şi
judecătorii-sindici, administratorii şi lichidatorii, sa transmită la
Oficiul Registrului Comerţului unde este înregistrat debitorul
un exemplar de pe actele de procedură şi de pe hotărâri, în
vederea publicării acestora în buletin.

        Această regulă prevăzită de art. 7 din Legea nr.
85/2006 comportă două exceptii, cu trimitere la codul de
procedura civilă:
        1) Pentru participanţii la proces cu sediul, domiciliul
sau reşedinţa în străinătate, comunicările de toate felurile se vor
face conform art. 87 pct. 5,7,81 şi art. 114^1 alin. 4 C. proc.
civ1. ;

1
  Art. 87 pct. 5,7,8 cod procedură civilă prevede că:
          „5. cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului
prin administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar;
          7. personalul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale
României, cetăţenii români trimişi ca funcţionari la organizaţii
internaţionale, precum şi membrii lor de familie care locuiesc cu ei, aflaţi în
străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe.
   Cetăţenii români, alţii decât cei prevăzuţi în alineatul precedent, aflaţi în
străinătate în interes de serviciu, prin organele centrale care i-au trimis sau
în subordinea cărora se află cei care i-au trimis;
          8. în cazul în care prin tratate sau convenţii internaţionale la care
este parte România sau prin acte normative speciale nu se prevede o altă
procedură, cei care se află în străinătate, având domiciliul sau reşedinţa
cunoscută, printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare recomandată cu dovadă
de primire. Dispoziţiile art. 114^1 alin. 4 sunt aplicabile.

                                      82
        2) Actele de procedură premergătoare deschiderii
procedurii, precum şi notificarea deschiderii procedurii, se vor
efectua după regulile procesuale de drept comun, conform art.
85-100 C. proc. civ.

         Citarea părţilor va fi efectuată nediferenţiat, după cum
procedura este contencioasă sau necontencioasă. Astfel, în
procedurile contencioase reglementate de legea privind
procedura insolvenţei, se vor cita în calitate de părţi doar acele
persoane ale căror drepturi sau interese sunt litigioase şi sunt
supuse judecăţii tribunalului prin judecătorul-sindic, în condiţii
de contradictorialitate. În toate celelalte cazuri vor fi aplicate
dispoziţiile codului de procedura civila care reglementează
procedura necontencioasă, în măsura în care aceasta nu
contravin dispoziţiilor exprese din legea specială privind
procedura insolvenţei (de exemplu, cererea debitorului pentru
deschiderea procedurii în condiţiile art. 32 alin. 1). Din logica
textului, deducem că şi procedura la instanţa de recurs urmează
aceleaşi reguli. Citarea prin buletinul procedurilor de insolvenţă
este în general pretinsă şi la instanţa de recurs.

       Jurisprudenţa constituită în aplicarea Legii nr. 64/1995
a decis că în prima instanţă, la judecătorul-sindic, sunt


   Dacă domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu sunt cunoscute,
citarea se face potrivit art. 95.
   În toate cazurile, dacă cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut în
ţară, va fi citat şi acesta;”
1
  Art. 114^1 al. 4 cod procedură civilă prevede că: „Dacă pârâtul locuieşte
în străinătate, preşedintele va putea fixa un termen mai îndelungat. Prin
citaţie pârâtul va fi informat că are obligaţia de a-şi alege domiciliul în
România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. În
cazul în care pârâtul nu se conformează acestei obligaţii, comunicările se
vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a
scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând
loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.”

                                     83
aplicabile dispoziţiile art. 92 C. proc. civ., în cazul persoanelor
juridice comunicarea citaţiei neputând fi realizată prin afişare
decât în cazul în care se refuză primirea sau dacă se constată, la
termen, lipsa oricărei persoane la sediul acesteia 1.

       5.1.4. Caracterul definitiv                   şi    executoriu       al
hotărârilor judecătorului sindic

         Art. 12 din lege prevede că “hotărârile pronunţate de
judecătorul-sindic sunt definite şi executorii. Ele pot fi atacate
separat cu recurs “. Acest caracter este justificat de necesitatea
derulării cu celeritate a procedurii.
        S-a observat2 că enumerarea atribuţiilor judecătorului
sindic înscrisă în art. 11 din lege nu este exhaustivă ci
exemplificativă. Deci posibilitatea judecătorului de a se
pronunţa prin hotărâre şi în alte situaţii decât cele înscrise în
art. 11 este vădită. Evident asemenea hotărâri sunt şi ele
definitive şi executorii. Dar asta nu înseamnă că hotărârile
judecătorului sindic pot fi atacate separat cu recurs în ipoteze în
care codul de procedură civilă nu permite atacarea încheierii
separat de sentinţă3.

        Acest regim juridic al hotărârilor poate genera totuşi
situaţii ireversibile greu de înlăturat în ipoteza admiterii
recursului împotriva unei hotărâri deja executate. Desfiinţarea
hotărârii în recurs are efecte retroactive iar actele efectuate


1
  C. de. Ap. Bucureşti, dec. nr. 946 din 18 iunie 2002, în Practica judiciara
comerciala, 2002, p.87;
2
  Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 318
3
  S-a reţinut astfel că o încheiere premergătoare prin care judecătorul sindic
a dispus o expertiză nu poate fi atacată separat cu recurs deoarece ar
contraveni dispoziţiilor art 282 c. pr. civilă. A se vedea în acest sens: C. de
Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 238 din 2 mai 2000, Buletinul jurisprudenţei,
2000, II, p. 127;

                                      84
după pronunţarea hotărârii casate nu au un statut juridic
explicit, fiind supuse regulilor de drept comun.

         Legea nr. 85/2006 nu prevede nici o situaţie în care
hotărârile judecătorului sindic să poată fi atacate cu apel.
Caracterul executoriu al hotărârilor pronunţate în fond în cadrul
procedurii insolvenţei, este întărit şi de art. 8 al 4, potrivit
căruia, prin derogare de la prevederile art. 300 alin 2 şi 3 din C.
pr. civ., hotărârile judecătorului sindic nu vor putea fi
suspendate de instanţa de recurs, cu excepţia cazurilor
prevăzute în mod expres la alin. 5.

         5. 2. Judecătorul sindic

         5. 2. 1. Statutul judecătorului sindic

        Statutul nou al judecătorului sindic a constituit unul din
punctele esenţiale ale reformei procedurilor de faliment aduse
prin legea procedurii insolvenţei. Astfel s-a renunţat la
atribuţiile de administrare ale procedurii în favoarea celor
jurisdicţionale, deciziile administrative şi de oportunitate
trecând în seama administratorilor profesionişti.

        Sindicul noii reglementări îşi păstrează calitatea de
magistrat în adevăratul sens al cuvântului1: este un judecător al
tribunalului în circumscripţia căruia debitorul aflat în
insolvenţă îşi are sediul, cenzurează sub aspectul legalităţii
actele efectuate de administratori sau lichidatori, nu are nici o
atribuţie administrativă, nu ia decizii ce exced expertizei sale
juridice, nu face evaluări în legătură cu oportunitatea unor
decizii de administrare a averii debitorului.


1
  În sensul atribuit de Constituţie judecătorilor, reprezentanţi ai puterii
judecătoreşti ce înfăptuiesc în condiţiile legii serviciile publice de justiţie

                                      85
        Formulările legii situează judecătorul sindic în poziţia
specifică unei instanţe de fond1. Legea insolvenţei îl indică pe
judecătorul sindic separat de instanţele judecătoreşti, el
constituindu-se într-o instanţă a fondului pentru o anumită
categorie de acţiuni ce se nasc în derularea procedurilor
premergătoare      şi    consecutive    constatării    existenţei
insolvabilităţii.

        El nu este un mandatar al creditorilor şi totodată este
mai mult decât o persoană care îndeplineşte o funcţie publică
atât prin calitatea sa de judecător cât şi prin atribuţiile sale
exclusiv jurisdicţionale. Judecătorul sindic nu mai este un
administrator al averii debitorului, nici al procedurii ci
controlează numai prin mijloace jurisdicţionale începerea,
derularea şi închiderea procedurii insolvenţei.


            5. 2. 2. Imparţialitatea judecătorului-sindic

         Conform art. 12 alin 2,,,dispoziţiile art. 24 alin. 1 din
Codul de procedură civilă privind incompatibilitatea nu sunt
aplicabile judecătorului-sindic care pronunţă succesiv hotărâri
în acelaşi dosar, cu excepţia situaţiei rejudecării, după casarea
hotărârii în recurs”.

        Comparând textul citat cu cel din art. 312 alin. 3 şi 304
C. proc. civ., rezulta o situaţie mai puţin obişnuită: judecătorul-
sindic este considerat ca incompatibil numai în cazurile
prevăzute la art. 304 pct. 1,2,3,4 şi 5, dar nu şi în situaţiile
prevăzute la art. 304 pct. 6,7,8 şi 9 .
        Cele patru situaţii prevăzute la art. 304 pct. 6-9 sunt
următoarele;


1
    A se vedea supra 5. 1;

                                  86
        ,,6. Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea
ce nu s-a cerut;
         7. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină
sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;
         8. Instanţa interpretând greşit actul juridic dedus
judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit
neîndoielnic al acestuia;
         9. hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a
fost data cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii;”.

       Aceste soluţii legislative aparent inconsecvente, impuse
în primul rând de raţiuni practice, ne obligă să ne întrebăm dacă
actuala reglementare recunoaşte cu adevărat judecătorului
sindic calitatea de magistrat independent iar soluţiile sale
pronunţate după casarea în recurs sunt cu adevărat soluţiile
unui judecător imparţial.

         S-a observat că răspunsul1 poate fi oferit de instituţia
imparţialităţii consacrată la art. 6 al Convenţiei europene a
drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei de control a
aplicării convenţiei: orice persoană are dreptul la judecarea în
mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a
cauzei sale, de către o instanţa independentă şi imparţială
instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor
şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei
oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

        Jurisprudenţa CEDO a reţinut că acceptarea ideii de
incompatibilitate se bazează pe aparenţe care ar putea naşte
suspiciunea de lipsă de imparţialitate a judecătorului. Deci
imparţialitatea nu ar fi asigurată ori de câte ori un justiţiabil, în
mod legitim, poate să se teamă că judecătorul s-ar simţi legat de
autorizarea pe care a dat-o anterior. Această simplă îndoială
1
    Ion Turcu, Tratat de insolvenţa, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2006, p. 312

                                      87
este suficientă pentru a considera inexistenţa imparţialităţii
instanţei1. Totuşi pentru a reţine că judecătorul este imparţial
este necesar ca prima lui intervenţie să exprime o apreciere
care, în mod obiectiv, să apară ca putând să aibă o influenţă
asupra celei de-a doua intervenţii.

        Deci reglementarea actuală poate crea adeseori
suspiciuni de imparţialitate a judecătorului ce se pronunţă după
casarea proprie-i hotărâri. În această situaţie s-a observat că
orice judecător despre care se poate crede, în mod legitim, că ar
fi lipsit de imparţialitate, poate fi recuzat ori trebuie să se
abţină. Atât recuzarea, cât şi abţinerea sunt garanţii ale
imparţialităţii ale unui proces echitabil şi sunt prevăzute în
normele de procedură civilă de drept comun.


        5. 2. 3. Incompatibilitatea judecătorului sindic

        Din perspectiva principiilor procesuale comune
reglementarea din art. 12 alin. 2 potrivit căreia judecătorul-
sindic nu se desesizează şi nu devine incompatibil prin
pronunţarea unei hotărâri, într-o etapă a procedurii (cu excepţia
situaţiei rejudecării, după casarea şi modificarea hotărârii în
recurs) este derogatorie, atipică. Aplicare ei poate naşte
suspiciuni de imparţialitate a judecătorului.

        Această procedură impune deci ca judecătorul sindic sa
soluţionează toate conflictele care apar în derularea procedurii,
fără a se dezinvesti în dosar prin faptul pronunţării hotărârilor,
exceptând situaţia indicată de lege. Evident că reglementarea s-
a impus din considerente pragmatice, atât juridice (urmărindu-

1
 CEDO, af. Procola vs. Luxemburg, în V. Berger, Jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, ed. Institutului român pentru drepturile
omului, Bucureşti,1997, p. 174;

                                  88
se celeritatea derulării procedurilor) cât şi tehnice (acelaşi
judecător va avea şanse mai mari să abordeze unitar felul în
care sunt cenzurate actele juridice prin care se conservă, se
administrează activele debitorului sau cele prin care se dispune
asupra lor). Practic acelaşi judecător sindic conduce întreaga
procedură de la început până la închidere pronunţând hotărâri
asupra problemelor juridice ce i le supun judecăţii participanţii
la procedură şi tranşând asupra conflictelor şi asupra litigiilor
ori rezolvând cererile în mod unitar. Practic legiuitorul a
preferat suspiciunea imparţialităţii care poate fi rezolvată prin
recuzare riscului unei abordări neunitare a cererilor, conflictelor
sau litigiilor celor interesaţi.

        Totuşi legea admite excepţia de la regula generală
justificată practic potrivit căreia acelaşi judecător sindic se
pronunţă asupra litigiilor succesive din derularea procedurilor
insolvenţei: el nu rejudecă pricina după casarea hotărârii în
recurs. Consecinţele acestei incompatibilităţi sunt văzute diferit
în doctrină.

        S-a susţinut că după casare judecătorul sindic devine
inapt să continue procedura când una din hotărârile sale a fost
casată deoarece devine incompatibil. Asta, deoarece legea
procedurii insolvenţei, când indică starea de incompatibilitate
de excepţie utilizează noţiunea de dosar, de pricină (
judecătorul sindic care pronunţă succesiv hotărâri în acelaşi
dosar)1.

       Este o interpretare literală, excesiv de          formală şi în
contradicţie cu principiul practic pentru care           s-a admis ca
judecătorul sindic să nu fie desesizat după ce           s-a pronunţat
asupra unei probleme juridice apărute în                   desfăşurarea

1
 Ion Turcu, Legea procedurii insolvenţei, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2007, p.
90-91;

                                   89
procedurii. Practica aplicării legilor de lichidare fortuită a
patrimoniului debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă
demonstrează că un judecător sindic soluţionează multe litigii şi
cereri ale participanţilor la procedură iar probabilitatea de
casare a hotărârilor lor în recurs este ridicată. Dacă admitem
principial că o hotărâre casată ar atrage incompatibilitatea
judecătorului care nu s-ar mai putea întoarce la administrarea
procedurii am anula însăşi raţiunea limitării incompatibilităţilor
în materie, abordarea unitară a problematicii juridice a acestei
proceduri, celeritatea ei.

        Din acest motiv apreciem că este legală soluţia potrivit
căreia incompatibilitatea se raportează strict la problema
soluţionată prin hotărârea casată, judecătorul sindic a cărui
hotărâre a fost casată în condiţiile art. 12 al. 2 fiind obligat să
revină la cauză urmând să soluţioneze toate celelalte cereri şi
acţiuni legate de procedură mai puţin cea asupra căreia s-a
pronunţat iar instanţa de recurs a casat în condiţiile reţinute în
norma ce indică excepţia. O asemenea practică nu este nici în
contradicţie cu jurisprudenţa CEDO care reţine că suspiciune
de imparţialitate poate fi justificată în situaţia în care
judecătorul s-ar simţi legat de hotărârea ce a pronunţat-o
anterior. 1 Or nu toate cererile ce ar urma să le pronunţe în
aceeaşi procedură judecătorul sindic sunt obligatoriu legate de
problema ce a fost soluţionată prin hotărârea casată2.
Jurisprudenţa românească a împărtăşit această orientare
doctrinară3.

1
  J. F. Renucci, Droit Europeen des Droits de L homme, 2-e edition, LGDJ,
Paris, 2001, p. 213;
2
  Evident că în ipoteza în care ar urma să se pronunţe asupra unei probleme
juridice similare sau deduse din soluţia anterioară judecătorul sindic trebuie
să se abţină sau furnizează împrejurări vădite de recuzare;
3
  Dacă din dosar nu rezultă că sentinţa atacată cu recurs a fost pronunţată tot
de către judecătorul-sindic desemnat de preşedintele tribunalului în acel
dosar, este prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.,

                                      90
         Distribuirea competentelor între judecătorul-sindic,
creditori şi administratorul judiciar/lichidatorul judiciar este
exprimată în art. 11 alin. 2. Astfel, se limitează atribuţiile
judecătorului-sindic la controlul judecătoresc al activităţii
administratorului judiciar şi a lichidatorului şi la procesele şi
cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei.
Administratorului judiciar sau lichidatorului îi revin atribuţii
manageriale, cu excepţia situaţiei în care nu i s-a ridicat
debitorului dreptul de a-şi administra averea. Deciziile
manageriale aparţinând administratorului judiciar/lichidatorului
sau, în mod excepţional, debitorului, sunt supuse controlului de
oportunitate al creditorilor prin adunarea creditorilor şi prin
comitetul creditorilor. Asupra acestor probleme de management
al afacerii care presupun fapte şi decizii de ordin economic
judecătorul sindic nu are putere. Incompatibilităţile rezultând
din asemenea decizii sunt excluse.


         5.3.Creditorii

         5. 3. 1. Precizări

        Procedura insolvenţei este o procedură colectivă
presupunând participarea tuturor creditorilor în condiţiile
indicate de lege la dezbaterea problemelor de administrare a
averii debitorului pentru a găsi forme pragmatice de echilibrare
economică acestuia ca, în final, să-şi plătească datoriile; de
asemenea, creditorii decid colectiv, după regulile inscrise în
lege, modul în care se distribuie activele debitorului între

urmând ca sentinţa să fie desfiinţată şi dosarul să fie restituit tribunalului
pentru soluţionare de către judecătorul-sindic; C. de Ap. Alba Iulia, dec. nr.
14 din 14. ian. 2005, nepublicată


                                     91
creditori, în caz de lichidare, pentru a se limita pe cât este
posibil efectele negative ale încetării plăţilor. Toate aceste
activităţi se desfăşoară în interesul lor, în condiţiile legii. Deci
creditorii sunt participanţii la procedură care iau deciziile
economice şi juridice privind averea debitorului, decizii
cenzurate de judecătorul sindic sub aspectul legalităţii lor.

        Ei se constituie prin efectul legii şi sub controlul de
legalitate al judecătorului sindic în două organisme ad-hoc,
adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor, ce au rolul de a
asigura juridic şi funcţional organizarea lor pentru împlinirea
scopului ce li s-a recunoscut de lege: administrarea eficientă a
averii debitorului în vederea ieşirii din blocajul financiar sau
distribuirea activelor debitorului cu efecte economice negative
minime.

        Recunoaşterea şi organizarea creditorilor vizează pe toţi
creditorii indiferent de natura juridică sau particularităţile
creanţei invocate, de scadenţa acesteia ori de existenţa sau
valabilitatea garanţiilor ei. Vechile reglementări utilizau
noţiunea de masă a creditorilor ori de masă credală încercând să
surprindă conceptual idei cu semnificaţie practică: creditorii se
constituie într-un subiect distinct de drept care are un gaj (un
privilegiu) general asupra averii debitorului. Alte sisteme
juridice compară entitatea structurată astfel cu o adunare
generală a unei corporaţii ori cu o asociere între creditori.
Indiferent de noţiunea utilizată este important să observăm că
avem de-a face cu o însumare fortuită prin adeziune la cererea
de pornire a procedurii, fundamentată pe interesul patrimonial,
a creditorilor cărora legea le indică minimal regulile de
funcţionalitate.

        În anumite raporturi juridice determinate creditorii pot
sta ca subiect de drept distinct prin organismele lor, adunarea

                                92
generală sau comitetul creditorilor, dar numai limitat, deoarece
legea le stabileşte foarte precis atribuţiile. Totuşi creditorii nu
alcătuiesc o masă omogenă: natura juridică a creanţelor îi
poziţionează diferit pe fiecare dintre ei în anumite tipuri de
decizii. Astfel în votarea planului de reorganizare votul este
diferenţiat după categoria de creanţă pe care creditorul o
reprezintă. De asemenea în mod diferenţiat sunt trataţi creditorii
la distribuirea sumelor obţinute prin lichidare. Statutul juridic al
fiecărui creditor este respectat în cadrul organismelor
funcţionale creditorilor şi este dat de natura juridică a creanţei
al cărei titular este creditorul. Intrarea în astfel de organisme nu
schimbă cu nimic din punct de vedere juridic nici natura
creanţei nici poziţia creditorului.

        Actuala reglementare nu face nici o referire expresă în
legătură cu problemele practice cărora reglementarea codului
comercial o oferea utilizând conceptul de masă credală:
  - dacă creditorii pot fi trataţi ca un subiect de drept distinct;
  - dacă creditorii au vreun privilegiu asupra averii debitorului
din care sa-şi satisfacă creanţele corelative obligaţiilor
neonorate de debitor.

        În art. 36 din Legea nr. 85 din 2006 se prevede doar că
de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate
acţiunile judiciare      sau extrajudiciare pentru realizarea
creanţelor asupra debitorului sau a bunurilor sale. Evident că se
poate pune întrebarea dacă asemenea prevedere poate fi
înţeleasă ca o indisponibilizare a averii debitorului pe seama
tuturor creditorilor; dacă creditorii au un privilegiu asupra
averii debitorului; dacă toţi creditorii au un gaj general asupra
patrimoniului acestuia sau dacă se constituie o veritabilă
ipotecă legală în favoarea creditorilor. Întrebările persistă mai
ales că legea nu precizează cât timp operează suspendarea
acţiunilor individuale asupra patrimoniului debitorului.

                                93
        Din economia textelor legii insolvenţei reiese cu
evidenţă că acţiunile vor fi suspendate până la clarificarea
situaţiei patrimoniale şi juridice adebitorului: dacă procedura
avansează acţiunule individuale nu se vor mai relua, creditorii
intrând în urmărirea colectivă specifică regulilor insolvenţei;
dacă debitorul se redresează este cert că procedurile individuale
se vor relua in condiţiile prevăzute de dreptul comun.

        Este cert că prin această reglementare averea debitorului
este indirect indisponibilizată: nici un creditor acţionând
individual nu-şi va putea realiza creanţele; activele patrimoniale
ale debitorului vor fi puse la dispoziţia tuturor creditorilor
angajaţi în procedura colectivă1; doar creditorii organizaţi ad-
hoc respectând regulile procedurii colective au dreptul să
dispună în vreun fel; numai aceşti creditori neindividualizaţi
dar prezenţi prin organe determinate cu competenţe precizate,
exprimându-se prin reprezentanţi legitimi vor putea urmări şi
valorifica în interesul lor, după reguli prestabilite, într-o formă
transparentă, orice activ patrimonial.

        În această enumerare regăsim de fapt atributele gajului
general aşa cum a fost ilustrat în doctrină2 şi cristalizat de
jurisprudenţă3. Creditorii procedurii insolvenţei nu sunt

1
   De altfel regăsim dispoziţiile art.1718 c. civil care defineşte gajul general
al creditorilor chirografari “ oricine este este obligat personal este ţinut de a
îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente
şi viitoare” într-o altă formulare, în una negativă, cea a art. 36 din legea nr.
85/2006 : nu mai pot fi urmărite bunurile debitorului în stare de insolvenţă
prin acţiuni judiciaare sau extrajudiciarecea, ele fiind destinate satisfacerii
creanţelor creditorilor angajaţi în procedura colectivă.
2
   C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor,ed. All Beck,
Bucureşti, 2002, p.361-362
3
  Cas.II, dec. nr. 258 din 11 mai 1925, Pandectele săptămânale, nr. 11 din
1926, pct. 243 ;

                                      94
acceptaţi expres ca un subiect de drept distinct dar sunt trataţi
ca atare. Este adevărat că alcătuiec o masă neomogenă, fiecare
păstrându-şi statutul juridic cu care intră în procedură, însă
când se raportează colectiv, aşa cum cere legea, se poziţionează
ca un subiect de drept conturat, de necontestat. Este prea mult
să identificăm în spatele acestor prerogative o ipotecă legală: nu
se individualizează averea debitorului precum un bun imobil
obiect al unei ipoteci, nici macar in forma unui fond de comerţ;
în egală masură observăm că acste prerogative nu fac obiectul
vreunei publicităţi specifice.

        Apreciem că observaţia noastră nu este lipsită de interes
practic depăşind cadrul de dezbatere strict teoretic. Imaginăm
ipoteze în care o procedură de urmărire individuală, din
nestiinţă nu este suspendată, obţinându-se titlu executor sau
efectuându-se acte de executare împotriva patrimoniului
debitorului. O astfel de procedură individuală în derulare nu va
avea efecte practice împotriva debitorului fiind inopozabilă
deoarece prin efectul legii, fără alte proceduri formale averea
debitorului aflat în insolvenţă este indisponibilizată pentru
procedura colectivă. Dacă procedura colectivă se inchide, titlul
executor obţinut prin procedura individuală va fi valabil şi
operabil în favoarea titularului său.


        5. 3. 2. Adunarea creditorilor

         Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002 şi Legea nr. 85/2006
au amplificat reglementarea consacrata acestui domeniu
datorită faptului că atribuţiile de administrare ale procedurii şi
ale averii debitorului s-au deplasat semnificativ de la
judecătorul sindic spre creditori ori spre mandatarii acestora,
administratorii specialişti desemnaţi.


                               95
       Adunarea creditorilor este fără personalitate juridică şi
este alcătuită din totalitatea creditorilor cunoscuţi. Ei devin
cunoscuţi prin cererea debitorului (art. 28 al. 1 lit. c )1 sau prin
manifestarea lor de voinţă prin care solicită recunoaşterea
creanţei lor.

         Adunarea creditorilor este convocata şi prezidata de
către administratorul judiciar sau, după caz, de către lichidator,
dacă legea sau judecătorul-sindic nu dispune altfel. Creditorii
cunoscuţi vor fi convocaţi de administratorul judiciar sau de
lichidator în cazurile prevăzute expres de lege şi ori de câte ori
consideră necesar.
         Comitetul creditorilor sau creditorii deţinând creanţe în
valoare de cel puţin 30 % din valoarea totală a creanţelor faţă
de debitor au şi ei dreptul de a cere convocarea adunării,
conform art. 13 alin. 3.

        Dintre creditori fac parte şi salariaţii. Ei sunt
reprezentaţi în adunare de doi delegaţi, care vor vota separat,
numai pentru creanţele izvorâte din contractele de muncă,
aferente unei perioade de cel mult 6 luni anterioare deschiderii
procedurii.

        Convocatorul va cuprinde ordinea de zi a şedinţei. Este
nulă orice deliberare asupra unei probleme care nu a fost
menţionată în convocator, cu excepţia situaţiei în care la şedinţă
participă titularii tuturor creanţelor (art. 14 alin. 2 ).

        Art. 14 alin. 3 prevede ca la deliberările adunării,
creditorii pot fi reprezentaţi prin împuterniciţi cu procura

1
  art. 28 al. 1 lit. c prevede că: „o listă a numelor şi a adreselor creditorilor,
oricum ar fi creanţele acestora: certe sau sub condiţie, lichide ori nelichide,
scadente sau nescadente, necontestate ori contestate, arătându-se suma,
cauza şi drepturile de preferinţă;”

                                       96
autentică şi specială sau, în cazul persoanelor juridice, inclusiv
al creditorilor bugetari, prin împuterniciţi cu delegaţie semnată
de,, conducătorul unităţii” (art. 14 alin. 3).
          Atunci când nu exista o interdicţie legală expresă, va fi
admis şi votul prin corespondenţă. scrisoarea semnată de
creditor va conţine semnătura legalizată de notar public sau va
fi certificată şi atestată de un avocat.

         Corespondenţa în format electronic va incorpora sau va
avea ataşată semnătura electronică extinsă, bazată pe un
certificat valabil. Această corespondenţă va fi comunicată prin
orice mijloace şi va fi înregistrată de administratorul judiciar cu
cel puţin 5 zile înainte de data fixate pentru ziua votului.

         Procesul-verbal al şedinţei adunării creditorilor va fi
semnat de preşedintele şedinţei, membrii comitetului
creditorilor, precum şi de administratorul judiciar sau de
lichidator, după caz. Procesul verbal va cuprinde în rezumat
dezbaterile ţinute, votul creditorilor pentru fiecare chestiune şi
deciziile adoptate şi va fi depus prin grija administratorului
judiciar/lichidatorului la dosarul cauzei în termen de două zile
lucrătoare de la data adunării creditorilor.

        Cu excepţia situaţiilor în care legea prevede o
majoritate specială, şedinţele adunării pot delibera în mod
valabil dacă sunt prezenţi titularii creanţelor, însumând cel
puţin 30% din valoarea totală a creanţelor împotriva averii
debitorului şi un număr de membri ai comitetului creditorilor
care reprezintă majoritatea simplă a acestora, iar hotărârile se
adopta cu votul titularilor unei majorităţi simple, prin valoare, a
creanţelor prezente în şedinţa adunării creditorilor. Prin creanţe
prezente se înţelege şi cele reprezentate conform art. 14 alin. 4,
în caz contrar textul ar fi lipsit de orice finalitate.


                                97
         Criteriile pentru determinarea valorii totale a creanţelor
împotriva averii debitorului sunt prevăzute în art. 15 alin. 2:
         a) ulterior afişării tabelului preliminar şi pana la
afişarea tabelului definitiv, valoarea creanţelor verificate şi
acceptate de administratorul judiciar, aşa cum reiese din
cuprinsul tabelului preliminar;
         b) ulterior afişării tabelului definitive şi până la
confirmarea unui plan de reorganizare, aşa cum reiese din
cuprinsul tabelului definitiv;
         c) ulterior confirmării planului de reorganizare şi pana
la afişarea tabelului definitiv consolidat, astfel cum reiese din
planul de reorganizare confirmat;
         d) ulterior afişării tabelului definitiv consolidat, după
cum reiese din cuprinsul acestuia.

        Planul de reorganizare se votează de către adunarea
creditorilor în condiţiile reglementate de art. 1001.


1
  Art. 100 prevede că: „(1) La începutul şedinţei de vot, administratorul
judiciar va informa creditorii prezenţi despre voturile valabile primite în
scris.
   (2) Fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot, pe care titularul
acesteia îl exercită în categoria de creanţe din care face parte creanţa
respectivă.
   (3) Următoarele creanţe constituie categorii distincte de creanţe, care
votează separat:
   a) creditorii cu creanţe garantate;
   b) creditorii bugetari;
   c) creditorii chirografari stabiliţi conform art. 96 alin. (1);
   d) ceilalţi creditori chirografari.
   (4) Un plan va fi socotit acceptat de o categorie de creanţe dacă în
categoria respectivă planul este acceptat de o majoritate absolută din
valoarea creanţelor din acea categorie.
   (5) Categoriile care, direct sau indirect, controlează, sunt controlate sau se
află sub control comun cu debitorul, în sensul legislaţiei pieţei de capital,
pot participa la şedinţă, dar pot vota cu privire la plan doar în cazul în care
acesta le acordă mai puţin decât ar primi în cazul falimentului.„

                                      98
        5. 3. 3. Comitetul creditorilor

         Judecătorul-sindic desemnează conform art. 16 un
comitet al creditorilor alcătuit din 3-7 membri, înainte de prima
şedinţă a adunării creditorilor şi, totodată, numeşte un
preşedinte al comitetului,,pe baza propunerilor creditorilor”.
         Desemnarea comitetului creditorilor, alcătuit din 3-7
dintre creditorii cu creanţele garantate, bugetare şi chirografare
cale mai mari, prin valoare, înscrişi în tabelul preliminar de
creanţe, se poate face în doua modalităţi: prin hotărârea
judecătorului-sindic sau prin hotărârea adunării creditorilor.

         Judecătorul-sindic poate desemna comitetul creditorilor
prin încheiere, după întocmirea tabelului preliminar (art. 16
alin. 2 şi art. 72).

         Considerând necesităţile procedurii, judecătorul-sindic
va desemna, pe baza propunerii creditorilor, un preşedinte al
comitetului creditorilor. Citarea comitetului va fi efectuată prin
preşedinte şi numai în lipsa acestuia va fi citat unul dintre
ceilalţi membri. potrivit textului legal.
         Calitate procesuală în procesul de insolvenţă are
comitetul creditorilor şi nu adunarea creditorilor. La fel ca
adunarea creditorilor, comitetul creditorilor nu este dotat cu
personalitate juridică.

         Comitetul creditorilor, stabilit de judecătorul sindic,în
condiţiile de mai sus, are caracter provizoriu, deoarece la prima
şedinţă a adunării creditorilor, aceştia pot alege un nou comitet,
înlocuindu-l pe cel desemnat provizoriu. Şi aici tot întinderea
creanţelor este hotărâtoare pentru alegerea membrilor
comitetului creditorilor.




                               99
        Dacă în adunarea creditorilor nu se poate realiza
majoritatea necesară asupra acestei alegeri a comitetului, se va
menţine comitetul creditorilor desemnat de judecătorul-sindic.

         La propunerea administratorului judiciar sau a
membrilor comitetului, judecătorul-sindic, prin încheiere, va
modifica astfel componenţa acestuia încât să fie respectate
criteriile prevăzute la alin. 3 al art. 16, în toate fazele
procedurii. Judecătorul –sindic va desemna, la propunerea
creditorilor, un preşedinte al comitetului creditorilor dintre
membrii acestui comitet. După această desemnare, comitetul
creditorilor va fi citat prin preşedinte şi, în lipsa acestuia, prin
oricare dintre membrii comitetului.
          Judecătorul-sindic va putea solicita asistenţa
comitetului creditorilor sau a delegatului acestuia pentru
rezolvarea problemelor de ordin economic cu care se confruntă.


        5. 3. 4. Atribuţiile comitetului creditorilor

         Atribuţiile comitetului creditorilor sunt prevăzute în art.
17 din lege :
         a) să analizeze situaţia debitorului şi să facă
recomandări adunării creditorilor cu privire la continuarea
activităţii debitorului şi la planurile de reorganizare propuse;
         b) să negocieze cu administratorul judiciar sau cu
lichidatorul care doreşte să fie desemnat de către creditori în
dosar, condiţiile numirii şi să recomande adunării creditorilor
astfel de numiri;
         c) să ia la cunoştinţă rapoartele întocmite de
administratorul judiciar sau de lichidator, să la analizeze şi,
dacă este cazul, să facă contestaţii la aceasta;
         d) să întocmească rapoarte, pe care să le prezinte
adunării creditorilor, privind măsurile luate de administratorul

                                100
judiciar sau de lichidator şi efectele acestora şi să propună,
motivate şi alte măsuri;
        e) să solicite, în temeiul art. 47 alin. 5 „ridicarea
dreptului de administrare al debitorului;
        f) să introducă acţiuni pentru anularea unor transferuri
cu caracter patrimonial, făcute de debitor în dauna creditorilor,
atunci când astfel de acţiuni nu au fost introduse de
administratorul judiciar sau de lichidator.

         Comitetul creditorilor, fiind organ colegial, de
deliberare, se întruneşte lunar şi ori de câte ori este necesar, la
cererea administratorului judiciar sau lichidatorului ori la
cererea a cel puţin doi dintre membrii săi. Deliberările au loc în
prezenţa administratorului judiciar sau lichidatorului şi se
consemnează în proces verbal, împreună cu hotărârile luate, cu
majoritatea simplă din numărul total de membri. Membrii aflaţi
în conflict de interese cu interesul concursual (comun) al
creditorilor participanţi la procedura se vor abţine de la vot.

         Hotărârile, acţiunile şi măsurile comitetului creditorilor
sunt atacabile de oricare dintre creditori cu contestaţie la
adunarea creditorilor şi nu la judecătorul sindic. Dreptul de
contestaţie la adunarea creditorilor este condiţionat de
prealabila sesizare a creditorului la comitetul creditorilor şi de
soluţia nesatisfăcătoare pentru creditor adoptata de comitet.

        Prevederile art. 17 alin. 5 îl obligă să se abţină de la vot,
în adunarea creditorilor său în comitetul creditorilor, pe acel
creditor care, în problema supusa la vot, are un interes
individual ireconciliabil cu interesul colectiv al masei credale.




                                101
        5. 4. Administratorul special

        5. 4. 1. Desemnarea administratorului special.

         Printre noutăţile reglementate de Legea privind
procedura insolvenţei se numără şi introducerea unui nou
participant la procedura insolvenţei denumit administrator
special. ( art 19-22).

        După deschiderea procedurii insolvenţei, adunarea
generală a asociaţilor/acţionarilor debitorului persoană juridică
desemnează un reprezentant, persoană fizică sau juridică, drept
administrator special şi reprezentant al intereselor societăţii şi
ale acţionarilor/asociaţilor.
        Administratorul special participă la procedura,,pe seama
debitorului”, adică reprezentându-l pe acesta.

         Rolul sau este diferit în desfăşurarea procedurii.
         În perioada în care debitorul are permisiunea legală să-
şi administreze activitatea, administratorul special are ca
atribuţii efectuarea actelor de administrare necesare precum şi
reprezentarea intereselor debitorului în procedură.
         După ce debitorului i s-a ridicat dreptul de
administrare, el păstrează numai atribuţia de reprezentare a
debitorului în procedură.

         Conform       dispoziţiilor art.    18,    desemnarea
administratorului special se hotărăşte de adunarea generală a
acţionarilor/asociaţilor debitorului persoană juridică după
deschiderea procedurii. Textul art. 18 nu interzice ca adunarea
generală a asociaţilor/acţionarilor să desemneze ca
administrator special pe însuşi administratorul statutar sau,
după caz, pe unul dintre administratorii statutari. În cazul
societăţii unipersonale cu răspundere limitată, de cele mai

                               102
multe ori, asociatul unic cumulează şi atribuţiile de
administrator unic, alături de funcţia de adunare generală şi este
uşor de înţeles că această persoana se va autodesemna pentru
funcţia de administrator special.

         Dacă debitorul nu îşi declară intenţia de reorganizare în
condiţiile prevăzute de art. 28 alin. 1 lit. h sau, după caz, art. 33
alin. 6, dreptul debitorului de a-şi administra activitatea este
suspendat de drept şi intra în funcţie plenară administratorul
judiciar sau lichidatorul, după caz.

         Legea nu reglementează nici o sancţiune explicită
pentru nedesemnarea administratorului special de către
adunarea generala a asociaţilor/ acţionarilor, dar într-o
asemenea situaţie vor redeveni numai administratorului judiciar
toate atribuţiile de administrare şi reprezentare a debitorului.

        5. 4. 2. Atribuţiile administratorului special

        Atunci când are numai calitatea de reprezentant al
debitorului, administratorul special are următoarele atribuţii,
enumerate la art. 18:
        a) de a exprima intenţia debitorului de a propune un
plan, potrivit art. 28 alin. 1 lit. g coroborat cu art. 33 alin. 2;
        b) de a participa, în calitate de reprezentant al
debitorului, la judecarea acţiunilor prevăzute la art. 79 şi 80 din
lege;
        c) de a formula contestaţii în cadrul procedurii
reglementate de prezenta lege;
        d) de a propune un plan de reorganizare;
        e) de a administra activitatea debitorului, sub
supravegherea administratorului judiciar, după confirmarea
planului;


                                103
        f) după intrarea în faliment, de a participa la inventar,
semnând actul, de a primi raportul final şi bilanţul de închidere
şi de a participa la şedinţa convocată pentru soluţionarea
obiecţiunilor şi aprobarea raportului;
        g) de a primi notificarea închiderii procedurii.



          5. 5. Administratorul judiciar

         5.5.1. Desemnarea administratorului judiciar

       Administratorul judiciar este desemnat de regulă de
către judecătorul-sindic, prin hotărârea de deschidere a
procedurii (art. 34). 1

         În vederea desemnării, practicienii în insolvenţă pot
înregistra la dosar oferta de preluare a poziţiei de administrator
judiciar, anexând la ofertă dovada calităţii de practician în
insolvenţa şi copia poliţei de asigurare profesională. Oferta va
conţine informaţii privind disponibilitatea de timp şi resurse
umane, precum şi experienţa generală sau specială necesară
preluării dosarului şi bunei administrări. Dacă nu se oferă
nimeni, judecătorul-sindic va desemna provizoriu, până la
prima adunare a creditorilor, un practician în insolvenţă ales în
mod aleatoriu din tabloul UNPIR.

      În prima şedinţă a adunării creditorilor sau ulterior, la
recomandarea comitetului creditorilor, se poate decide, cu votul

1
  Art. 34 prevede că: „Prin sentinţa de deschidere a procedurii generale,
judecătorul-sindic va desemna un administrator judiciar, iar în cazul
deschiderii procedurii simplificate va desemna un lichidator provizoriu.
Desemnarea se va face în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1) lit. c),
coroborat cu cele ale art. 19 alin. (1).”

                                     104
creditorilor care deţin cel puţin 50% din valoarea totala a
creanţelor, desemnarea unui administrator judiciar/lichidator şi
stabilirea remuneraţiei acestuia.
         Creditorii pot desemna în acest mod şi pe
administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat provizoriu,
anterior, de către judecătorul-sindic.

        Numai pentru motive de nelegalitate decizia de mai sus
poate fi atacată cu contestaţie de către creditori la judecătorul-
sindic. Acesta va desemna persoana propusă de creditori sau,
după caz, va cere adunării creditorilor să desemneze un alt
administrator judiciar/lichidator.
        Dacă nu se contesta decizia adunării creditorilor,
judecătorul-sindic, prin încheiere, desemnează administratorul
judiciar propus de creditori şi îl eliberează din funcţie pe
administratorul provizoriu desemnat la deschiderea procedurii.
Administratorul judiciar, persoană fizică sau juridică, inclusiv
reprezentantul acestuia, trebuie să aibă calitatea de practician în
insolvenţă dobândită legal.

       Administratorul       judiciar persoană  fizică    sau
reprezentantul, persoană fizică, a societăţii administratoare
trebuie să facă dovada că este specialist în activităţi de
reorganizare şi lichidare. 1

       Administratorul judiciar are calitatea de mandatar.
Acest mandat are insă o natură juridică controversată2. Este cert
că acest mandat exprimă mai mult decât un mandat contractual
de drept comun, potrivit căruia administratorul este mandatarul

1
  Domeniul este reglementat de O. G. nr. 79 din 1999 şi O. U. G. nr. 86 din
2006 publicate în M. Of. nr.
2
  Petru detalii în legătură cu această problematică a se vedea: Stanciu
Cărpenaru, Drept comercial român, ed All, Bucureşti 1998, p. 217, I. L.
Georgescu, Drept comercial, vol. II, Bucureşti 1948, p. 484-493.

                                   105
creditorilor. Totuşi este prea mult să se considere că
administratorul judiciar are un mandat al justiţiei1 deoarece
acest participant la procedură nu înfăptuieşte acte specifice
activităţii de justiţie în interesul justiţiei, într-o manieră
echidistantă, ci le realizează în interesul creditorilor.
Considerăm că acest mandat are o natură juridică legală,
puterile administratorilor judiciari fiind stabilite de lege, actele
fiind efectuate în interesul creditorilor. Separat de asta, este de
observat că atunci când judecătorul sindic stabileşte orice alte
atribuţii ale administratorului judiciar aceste atribuţii le
stabileşte făcând referire la dispoziţiile generale ale legii nu cu
privire la puterile sale de judecător.

        5. 5. 2. Incompatibilităţi

         Administratorul judiciar este incompatibil, conform art.
19 alin. 6 lit. a cu:
         a) persoana fizică având calitatea de fondator,
administrator, cenzor sau reprezentant al unui comerciant
persoană juridică, potrivit art. 6 şi art. 138 din Legea 31/1990.
         b) executorii judecătoreşti;
         c) persoanele fizice sau juridice cu calitatea de
lichidator.

        Deşi legea nu face referire expresă la administratorul
judiciar considerăm că acest participant la procedură se
încadrează în categoria specialiştilor în insolvenţă la care face
referire norma ce indică incompatibilităţile ( art. 19 al. 6).

        Este obligat să se abţină şi să exercite funcţia, expertul
în insolvenţă care se afla în situaţiile prevăzute la art. 149 din
Legea 31/1990, modificată. Potrivit Ordonanţei Guvernului nr.

1
 Ion Turcu, Legea procedurii insolvenţei, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2007, p.
178;

                                  106
79/19991,sunt incompatibile cu calitatea de administrator
judiciar, persoanele fizice care au calitatea de fondator
administrator, cenzor sau reprezentant al unui comerciant,
persoană juridică.
        Trebuie avut în vedere şi art. 8 al. 2 din O. G. nr.
79/1999, care dispune că aceeaşi persoană nu poate avea,
simultan ori succesiv, pentru aceeaşi societate comercială,
calitate de avocat, auditor financiar, expert contabil ori contabil
autorizat şi de administrator judiciar sau lichidator judiciar.
        Ca şi caz de incompatibilitate trebuie enumerate şi cel
prevăzut de art. 8 al. 4 din O. G. nr. 79/1999, potrivit căruia
calitatea de administrator judiciar sau de lichidator este
incompatibila cu calitatea de funcţionar public ori de angajat al
unei instituţii publice ori de interes public.

       Administratorul judiciar trebuie sa subscrie o poliţă de
asigurare de răspundere profesionala, înainte de a fi desemnat.
El nu poate diminua valoarea sumei asigurate. Pentru
prejudiciile cauzate în exercitarea atribuţiilor sale,
administratorul judiciar poate fi obligat la despăgubiri, prin
hotărârea judecătorului-sindic, la cererea părţii interesate .

        Amenzile judiciare pe care judecătorul-sindic la poate
aplica administratorului judiciar sunt prevăzute de art. 22 alin.
32. Atât în privinţa amenzilor judiciare, cât şi în privinţa
despăgubirilor, sunt aplicabile dispoziţiile art. 108 şi 109 C.
proc. civ.


1
  Monitorul oficial nr.421 din 31 august 1999
2
 Art. 22 al. 3 prevede că: „(3) Judecătorul-sindic va sancţiona
administratorul judiciar cu amendă judiciară de la 1.000 lei (RON) la 5.000
lei (RON) în cazul în care acesta, din culpă sau cu rea-credinţă, nu îşi
îndeplineşte sau îndeplineşte cu întârziere atribuţiile prevăzute de lege sau
stabilite de judecătorul-sindic.„

                                    107
        La fel ca lichidatorul şi expertul, administratorul este
remunerat din averea debitorului sau, după caz, din fondurile de
lichidare, pe baza ordinului de plată semnat de judecătorul-
sindic. În orice stadiu al procedurii, din oficiu sau la cererea
comitetului creditorilor, pentru motive temeinice, care sunt
bazate pe dolul sau culpa gravă a administratorului judiciar,
judecătorul-sindic îl poate înlocui, prin încheiere motivată,
pronunţată de urgenţă, după citarea, în camera de consiliu, atât
a administratorului judiciar cât şi a comitetului creditorilor.

        5. 5. 3. Atribuţiile administratorului judiciar

         Conform art. 11 lit. c, una dintre atribuţiile
judecătorului-sindic este şi stabilirea, prin hotărâre, a
atribuţiilor administratorului judiciar . Judecătorul-sindic
trebuie sa stabilească atribuţiile administratorului judiciar cu
referire precisă la textul art. 20 şi cu referire generală la
dispoziţiile legale.

        La art. 20 sunt enumerate principalele atribuţii ale
administratorului în procedura reorganizării judiciare:
         a) examinarea situaţiei economice a debitorului şi a
documentelor depuse conform art. 28 şi art. 35 şi întocmirea
unui raport prin care sa propună fie intrarea în procedura
simplificată, fie continuarea perioadei de observaţiei în cadrul
procedurii generale, şi supunerea acelui raport judecătorului-
sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea
depăşi 30 de zile de la desemnarea administratorului judiciar.
         b) examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui
raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la
apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora
le-ar fi imputabilă şi asupra existentei premiselor angajării
răspunderii acestora, în condiţiile art. 138 din lege, precum şi
asupra posibilităţii reale de reorganizare efectiva a activităţii

                              108
debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea şi
supunerea acelui raport judecătorul-sindic, într-un termen
stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 60 zile de la
desemnarea administratorului judiciar;
         c) întocmirea actelor prevăzute la art. 128 alin. 1, în
cazul în care debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia respective
înăuntrul termenelor legale precum şi verificarea, corectarea şi
completarea informaţiilor cuprinse în actele respectivă, când
acestea au fost prezentate de debitor;
         d) elaborarea planului de reorganizare a activităţii
debitorului, în funcţie de cuprinsul raportului menţionat la lit. a
şi în condiţiile şi termenele prevăzute la art. 94;
         e) supravegherea operaţiunilor de gestionare a
patrimoniului debitorului;
         f)conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii
debitorului, în acest ultim caz cu respectarea precizărilor
exprese ale judecătorului sindic cu privire la atribuţiile sale şi la
condiţiile de efectuare a plăţilor din contul averii debitorului;
         g) stabilirea datelor şedinţelor adunării creditorilor;
         h) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor
frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor
creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter
patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi
a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a
prejudicia drepturile creditorilor;
         i) sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în
care constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că
acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile
administrative;
         j) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate
de debitor;
         k) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul,
formularea de obiecţiuni la acestea, precum şi întocmirea
tabelelor creanţelor;

                                109
         l) urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile
din averea debitorului sau la sumele de bani transferate de către
debitor înainte de deschiderea procedurii;
         m) cu condiţia de către judecătorul sindic, încheierea de
tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor,
renunţarea la garanţii reale;
         n) sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice
problemă care are o soluţionare de către acesta.

        Aliniatul final al art. 20 stabileşte cu valoare de
principiu, că, judecătorul –sindic poate stabili în sarcina
administratorului judiciar, prin încheiere, orice alte sarcini, în
afara celor enumerate mai sus, în alin. 1 . Excepţie fac
atribuţiile legale exclusiv ale judecătorului-sindic.

         La fiecare termen de continuarea a procedurii, conform
art. 21, administratorul judiciar va prezenta judecătorului-sindic
un raport care va cuprinde, obligatoriu, relatarea modului în
care şi-a îndeplinit atribuţiile, precum şi justificarea
cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii şi a altor
eventuale cheltuieli din fondurile averii debitorului.

        În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, administratorul
judiciar va putea desemna persoane de specialitate. Atât
numirea, cât şi nivelul remuneraţiilor acestor persoane vor fi
supuse aprobării comitetului creditorilor, cu excepţia cazurilor
în care se plătesc din fondul prevăzut de art. 4.

         Măsurile luate de administratorul judiciar pot fi
contestate de debitorul persoana fizică sau administratorul
special al debitorului persoană juridică sau de oricare dintre
creditori şi de orice altă persoană interesată. Termenul pentru
înregistrarea contestaţiei este de 5 zile de la depunerea
raportului. Acest text legal va trebui sa fie amendat de

                               110
jurisprudenţa pentru ca momentul începerii curgerii termenului
să fie corelat cu luarea la cunoştinţă a raportului de către
persoana îndreptăţită să-l atace1.

         Judecătorul –sindic va soluţiona contestaţia în termen
de 10 zile de la înregistrarea ei, în camera de consiliu, cu
citarea contestatorului, a administratorului judiciar şi a
comitetului creditor, putând, la cererea contestatorului, dacă va
considera necesar, să suspende executarea măsurii contestate.
În lipsa unor prevederi exprese, suspendarea executării măsurii
ce se contestă nu poate fi condiţionată de consemnarea unei
cauţiuni de către contestator.

            5. 6. Lichidatorul
            5. 6. 1. Desemnarea lichidatorului

         Conform art. 24 alin. 1, judecătorul-sindic va desemna
un lichidator, în cazul în care dispune trecerea la faliment,
aplicându-se în mod corespunzător art. 19, 21, 22, 23 şi art. 102
alin. 5 (în condiţii similare în care se numeşte administratorul
judiciar).
         Dacă anterior a fost numit un administrator judiciar,
atribuţiile acestuia încetează odată cu stabilirea atribuţiilor
lichidatorului prin hotărârea judecătorului-sindic . Poate fi
desemnat lichidator şi administratorul judiciar desemnat
anterior.

            5. 6. 2. Atribuţiile lichidatorului

         Art. 25 enumeră principalele atribuţii ale lichidatorului:
     a) examinarea activităţii debitorului asupra căruia se
iniţiază procedura simplificată, în raport cu situaţia de fapt, şi
1
    Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2006, p. 338

                                      111
întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi
împrejurărilor care au dus la insolvenţă, cu menţionarea
persoanelor cărora le-ar fi imputabilă; prezentarea acelui raport
judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care
nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea lichidatorului,
dacă un raport cu acest obiect nu fusese întocmit anterior de
administratorul judiciar;
    b) conducerea activităţii debitorului;
    c) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor
frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor
creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter
patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi
a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a
prejudicial drepturile creditorilor;
    d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea
măsurilor corespunzătoare pentru conservarea lor;
    e) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de
debitor;
    f) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul,
formularea de obiecţiuni la acestea, precum şi întocmirea
tabelelor creanţelor;
    g) urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului,
rezultate din transferul de bunuri sau de sume de bani efectuat
de acesta înaintea deschiderii procedurii;
    h) primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea
lor în contul averii debitorului;
    i) vânzarea bunurilor debitorului în conformitate cu
prevederile prezentei legi;
    j) închiderea de tranzacţii, descărcarea de datorii,
descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale sub
condiţia confirmării de către judecătorul-sindic;
    k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care va
cere o soluţionare de către acesta;


                              112
    l) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către
judecătorul-sindic.

        Sunt aplicabile şi lichidatorului dispoziţiile privind
numirea administratorului, contestarea măsurilor acestuia,
înlocuirea lui etc.


       5.7. Debitorul

       5.7.1. Calitatea de debitor

        Deşi în general autorii nu dezbat problematica legată de
debitor în legătură cu participanţii la procedură este de
necontestat că debitorul este subiectul central al derulării
tuturor operaţiunilor specifice legate de insolvenţă. Debitorul
crează situaţia juridică în care începe şi se desfăşoară întreaga
organizare a reabilitării sale economice sau a lichidării fortuite
a patrimoniului său.

        Legea indică toate categoriile de debitori aflaţi în
insolvenţă care îndreptăţesc pe creditori să pornească procedura
specială reglementată de Legea nr. 85/2006: societăţile
comerciale, societăţile cooperative, organizaţiile cooperatiste,
societăţile agricole, grupurile de interes economic, persoanele
juridice de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice,
comercianţii, persoane fizice ce acţionează individual,
asociaţiile familiale.

        Avem deci o reglementare cuprinzătoare ce vizează
activităţile comerciale şi pe comercianţi: comercianţii persoane
juridice şi instituţiile de drept privat angajate în opreţiuni
comerciale; persoanele fizice comercianţi. Formularea legii este
fără echivoc: persoanele juridice de drept privat angajate şi în

                               113
operaţiuni comerciale se supun exigenţelor acestei legi cu
întreg patrimoniul lor. Această precizare trebuie văzută în
corelare cu prevederile normative care prevăd că orice persoană
juridică de drept privat poate desfăşura şi activităţi economice
care duc la relizarea scopului pentru care au fost înfiiţate1.

        O situaţie aparte apare în ipoteza în care subiect al
procedurii insolvenţei este un debitor persoană fizică. Calitatea
de comerciant se dobândeşte de către o persoană fizică prin
săvârşirea de fapte obiective de comerţ în chip profesional2.
Calitatea de comerciant este o stare de fapt care se dovedeşte
prin orice mijloc de probă din care rezultă că o anumită
persoană a săvârşit mai multe fapte de comerţ ca profesiune
obişnuită. Dacă pentru celelalte categorii de comerciaţi statutul
lor este de necontestat în cazul persoanelor fizice comercianţi şi
chiar în cazul persoanelor juridice de drept privat care săvârşesc
şi activităţi comerciale putem imagina situaţii în care această
calitate este contestată fie de debitor, fie de unii creditori, pe
când alţii o afirmă, interesaţi. În asemenea situaţie este de
competenţa judecătorului care pronunţă hotărârea constatatoare
de insolvenţă să reţină că debitorul este comerciant. Este
evident că o astfel de hotărâre are un efect relativ, neputând fi
invocată în alt litigiu.3

        5.7.2. Statutul debitorului aflat în stare de insolvenţă

        Noua lege a insolvenţei nu produce în principiu nici un
efect asupra persoanei debitorului; el rămâne subiect de drept
în raporturile juridice cu partenerii de afaceri. Constatarea

1
  Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, ed. All Beck, Bucureşti 1998,
p.74;
2
  I.L.Georgescu, Drept comercial român, vol.I, ed. Socec, Bucureşti, 1946,
p.426-427;
3
  Cas. III, dec. nr. 1432/1939, în Pandectele române, 1940, III, p.161;

                                  114
stării de insolvenţă produce doar efecte asupra patrimoniului
debitorului precum şi a capacităţii comerciantului persoană
fizică sau a reprezentanţilor statutari ai debitorului persoană
juridică, de a exercita atribuţii de a dispune prin acte juridice.

       De la dat deschiderii procedurii toate acţiunile judiciare
sau extrajudiciare pornite pentru realizarea creanţelor asupra
debitorului sau bunurilor sale se suspendă. Dispoziţia legii
operează ca o veritabilă indisponibilizare a averii debitorului cu
efecte juridice identice recunoaşterii unui gaj general în
favoarea toturor creditorilor antrenaţi în procedura colectivă1.
Măsura vizează atât bunurile prezente cât şi cele viitoare2.

        Deschiderea procedurii ridică dreptul debitorului de
administrare, constînd în dreptul de a-şi conduce activitatea, de
a-si administra bunurile din avere, şi de a dispune de acestea
(art. 47 al.1 din lege). Eventualele acte ce le-ar săvârşi debitorul
sau reprezentanţii săi după acest moment ar fi ineficiente,
lipsite de efecte juridice. Se poate discuta dacă într-o astfel de
situaţie actul juridic efectuat de debitor este nul sau inopozabil
creditorilor3. Formularea legii ne-ar indreptăţii într-o
interpretare literală să reţinem că suntem într-o ipoteză de
nulitate pe lipsă de incapacitate. Pincipiul enunţat iniţial
potrivit căruia debitorul nu suportă o limitare a capacităţii de
exerciţiu ci doar o blocare de operare asupra patrimoniului sau
ne duce raţionamentul spre o inopozabilitate faţă de creditorii
angajaţi în procedura colectivă.

      Pornind de la aceste raţionamente imaginăm ipoteza
unui astfel de act încheiat de debitor după deschiderea

1
  A se vedea supra 5.3.1.
2
  Cas. III, dec din 29 nov. 1935, Pandectele române, 1936, III, p. 159;
3
  Asupra acestei problematici a se vedea Alfred Jauffret, Manuel de droit
commercial, L.G.D.J., Paris,1982, p.360

                                  115
procedurii, inoperabil cât timp procedura este în derulare dar
valabil imediat după oprirea ei. Formula are numeroase valenţe
practice şi nu este de neglijat mai ales că legea instituie cu
valoare de principiu regula priorităţii procedurilor ce duc la
reabilitarea economică a debitorului faţă de procedurile de
lichidare1.

         Debitorul prin deschiderea procedurii intră sub un regim
juridic limitativ care-l poate expune unor neplăceri de ordin
juridic sau material, fiind sub controlul juridic şi de
administrare al creditorilor. Legea oferă o minimă protecţie
juridica şi materială debitorului:
  - legea prevede desemnarea în cazul debitorilor persoane
      juridice a unui administrator special care să reprezinte
      interesele debitorului în derularea procedurii colective.
  - cheltuielile de întreţinere, cheltuielile de susţinere a
      existenţei debitorului au un rang de preferinţă mai ridicat
      în ansamblul cheltuielilor acoperite în operaţiile de
      lichidare;

        Deschidera procedurii instituie o prezumţie de fraudă
împotriva debitorului în legătură cu anumite acte juridice
încheiate de debitor într-o anumită perioadă de timp fixată de
lege dinaitea momentului constatării stării de insolvenţă. Se
poate cere anularea acestor acte în favoarea creditorilor angajaţi
colectiv în procedură. Într-un astfel de proces de anulare
debitorul trebuie să facă dovada lipsei de culpă.

1
  Este de observat totuşi că legea în art.42 al. 1 indică sancţiunea nulităţii
actelor efectuate de administratorii pcomercianţilor persoane juridice care
incheie acte juridice după pornirea procedurii insolvenţei fără acordul
judecătorui sindic; formularea este fără echivoc dar o considerăm o excepţie
legală expresă de la principiul enunţat: actele sunt valabile dar inopozabile.
De altfel principiile de drept comun fundamentate pe libertatea de voinţă în
raporturile private statuează că nulităţile sunt excepţii iar judecătorul nu
observă nulităţi acolo unde legea nu le prevede expres.

                                    116
          Socotim că aceste acţiuni de anulare a actelor juridice
    indicate ca suspecte de fraudă sunt forme particulare ale
    acţiunii de drept comun prevăzute în art. 975 c. civil (a
    acţiunii revocatorii ). Specificul acestei acţiuni prevăzută de
    normele speciale ale legii nr. 85/2006 constă în aceea că
    efectele admiterii acţiunii devin opozabile tuturor creditorilor.
    De altfel nu efectele acţiunii sunt speciale ci acest rezultat se
    produce aşa deoarece se recunoaşte creditorilor angajaţi în
    procedura colectivă calitate de subiect de drept în exprimări
    particulare în derularea acestei proceduri.

          Problema supusă atenţiei poate fi analizată şi invers iar
    derularea raţionamentului confirmă logic îndreptăţirea
    concluziei noastre. Nimic nu împiedecă pe creditori să
    pornească o acţiune revocatorie într-o altă situaţie decât cea
    prevăzută în secţiunea a IV-a a legii1.Dacă se dovedeşte
    frauda debitorului acţiunea va fi admisă iar actul va fi anulat.
    Beneficiari vor fi toţi debitorii şi numai unul anume dintre ei.
    Acţiunea revocatorie de drept comun, prev de art. 975 c. civil
    produce aceleaşi efecte ca şi procedura specială înscrisă în art
    80 din lege: toţi creditorii beneficiază de admiterea ei
    deoarece toţi creditorii acţionează ca unul singur prin
    mecanismele instituite de lege.


       5.8.Acţiunile în revendicare împotriva patrimoniului
debitorului

       Titularii unui drept de proprietate care pornesc acţiuni
în revendicare, în mod obişnuit, nu pot fi consideraţi ca

1
 Secţiunea a IV-a a legii nr. 85/2006 priveşte situaţia unor acte juridice ale
debitorului, adică situaţiile în care se poate cere anularea unor acte încheiate
de debitor şi pentru care legea instituie prezumţia de fraudă.

                                     117
participanţi la procedură, subiecţi cu regim juridic particular. Ei
se poziţionează faţă de procedura colectivă ca nişte veritabili
creditori deoarece titularul dreptului de proprietate este
întotdeauna un creditor faţă de debitorul posesor nelegitim al
bunului1.Totuşi particularităţile drepturilor reale şi în special
ale dreptului de proprietate crează anumite situşii juridice care
prin implicaţiile lor necesită a fi analizate separat. Uneori
consecinţele imediate ale admiterii acţiunilor în revendicare
lasă impresia unor efecte derogatorii de la regulile aplicării legii
insolvenţei. Este vorba doar de o aparenţă. În realitate nu este
altceva decât a lăsa să se culeagă consecinţele juridice normale
ale aplicării regulilor de drept comun în materia insolvenţei.

        Ceea ce-i specific oricărui drept real inclusiv dreptului
de proprietate este prerogativa urmăririi2: posibilitatea
titularului de a pretinde lucrul în mâna oricui s-ar găsi3.
Obligaţia corelativă a acestei puteri constă în aceea că
detentorul, psesorul neproprietar are sarcina să înapoieze lucrul,
să-l pună la dispoziţia adevăratului proprietar. Proprietarul care
a pierdut voluntar sau involuntar posesia bunului are la
dispoziţie posibilitatea juridică de a cere in justiţie şi de a
obţine, restituirea acestuia din mâna posesorului neproprietar .4



1
  A se vedea Eugen Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale.
Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p.14-36; Corneliu Bârsan, Drept civil,
Drepturile reale principale, ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p.45-48; Liviu
Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, p. 37-41.
2
  Gheorghe Beleiu, Drept civil, Universitatea Bucureşti, 1975, p. 160;
3
  Jurisprudenţa a consemnat că dreptul de urmărire este de esenţa dreptului
de proprietate: dec. nr. 1473/1973 a Tribunalului Suprem, Culegerea de
decizii a Tribunalului Suprem din 1973, p 217;
4
  Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 24;

                                    118
         Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei
precizează că această procedură participă împreună toţi
creditorii recunoscuţi la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor,
în modalităţile prevăzute (art.3 al. 3 ). Deci legea indică doar pe
titularii drepturilor de creanţă ca şi creditori participanţi la
procedura colectivă, excluzând alte categorii de creditori
precum titularii drepturilor reale principale. In ce priveşte
titularii drepturilor reale accesorii aceştia fiind purtători ai unor
drepturi de creanţă garantate cu garanţii reale vor fi primiţi în
procedura colectivă dar realizarea creanţelor lor se va face
preferenţial după rangul ce-l oferă legea acestor garanţii;
regimul lor juridic de preferinţă dă expresie prerogativei
preferinţei specifică oricărui drept real: ei vor fi satisfăcuţi
inaintea celorlalţi care nu au garanţii1.

         Titularul unui drept real principal, titularul dreptului de
proprietate beneficiind de prerogativa urmăririi, pornind o
acţiune în revendicare va obţine realizarea dreptului său de la
debitor sau de la repezentanţii săi fără să fie nevoit să suporte
exigenţele procedurii colective2. Trebuie doar să dovedească
titularitatea dreptului de proprietate înainte de constatarea stării
de insolvenţă a debitorului posesor dar neproprietar3. Nu
contează titlul care fundamenteză dreptul ci doar existenţa
dreptului4.

        Legea insolvenţei prevede mai multe situaţii particulare
posibile de primire a acţiunilor în revendicare în derularea
procedurii colective reglementând expres modul în care se vor
1
  T. R. Popescu,P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968, p.142-143;
2
  C. de Ap. Galaţi, II, dec. din 25 oct 1902, Curierul judiciar, 1903, p. 78;
3
  Cas. III, dec. 1728 din 7 nov. 1933, în Revista de drept comercial, 1934, p.
771;
4
  Cas. III, dec. 63 din 17 ian. 1934, în Revista de drept comercial din 1935,
p. 153;

                                    119
face desocotirile în astfel de situaţii (art. 88 - regimul titlurilor
reprezentative deţinute de debitor dintr-un acord master de
netting; art. 89 - situaţia comisionarului debitor; art 90 -
situaţia consignatarului; art 90 al. 1 prevede teza ce cuprinde şi
o formulă generală: toate situaţiile în care bunuri proprietatea
altor persoane se află în detenţia debitorului, cu orice titlu la
data deschiderii procedurii). Soluţia oferită de lege în astfel de
ipoteze se regăseşte într-o formulă generală: proprietarul va
avea dreptul să îşi recupereze bunul. De altfel această
prescripţie a legii nu face altceva decât să recunoască efectele
practice a ceea ce doctrina reţine ca fiind de esenţa dreptului de
proprietate: dreptul de urmărire.

       După regulile de drept comun se vor soluţiona şi litigiile
ce privesc alte situaţii destul de des întâlnite în jurisprudenţă:
revendicarea mărfurilor vândute cu clauză de rezervare a
proprietăţii, revendicarea bunurilor vândute în leasing,
recunoaşterea coproprietăţii devălmaşe a soţului necomerciant,
recunoaşterea coproprietăţii obţinute prin moştenirea culeasă
după comerciantul decedat etc.

Bibliografie:

    1. Bârsan, Corneliu., Drept civil, Drepturile reale
       principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
    2. Beleiu,     Gheorghe., Drept civil,        Universitatea
       Bucureşti, 1975
    3. Cărpenaru, Stanciu., Drept comercial român, Editura
       All Beck, Bucureşti 1998
    4. Chelaru, Eugen., Curs de drept civil. Drepturile reale
       principale. Editura All Beck, Bucureşti, 2000
    5. Costin, Mircea., Mureşan, Mircea.,Ursa, Victor.,
       Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi
       Enciclopedică, Bucureşti, 1980


                                120
   6. Georgescu, I.L., Drept comercial român, vol.I, Editura
       Socec, Bucureşti, 1946
   7. Georgescu, I.L., Drept comercial, vol. II, Bucureşti
       1948
   8. Jauffret,     Alfred., Manuel de droit commercial,
       L.G.D.J., Paris,1982
   9. Pop,       Liviu.,    Dreptul      de  proprietate      şi
       dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex,
       Bucureşti, 1998
   10. Popescu, T.R., Anca, P., Teoria generală a obligaţiilor,
       Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
   11. Renucci, J.F., Droit Europeen des Droits de L homme,
       2-e edition, LGDJ, Paris, 2001
   12. Stătescu, C., Bârsan, C., Teoria generală a obligaţiilor,
       Editura All Beck, Bucureşti, 2002
   13. Turcu, Ion., Tratat de insolvenţa, Editura CH Beck,
       Bucureşti, 2006
   14. Turcu, Ion., Legea procedurii insolvenţei, Editura CH
       Beck, Bucuresti, 2007

Jurisprudenţă

- C. de Ap. Galaţi, II, dec. din 25 oct 1902, Curierul judiciar,
1903
- Cas. III, dec. 1728 din 7 nov. 1933, în Revista de drept
comercial, 1934
- Cas. III, dec. 63 din 17 ian. 1934, în Revista de drept
comercial din 1935
- Cas. II, dec. nr. 51 din 11. 02. 1898, în Buletinul
jurisprudenţei din 1898
- C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 442 din 2 nov. 1999,
Buletinul jurisprudenţei, 1999
- Trib. Braşov, sent. com. nr. 325 din 15 apr. 1997, în
Culegerea de decizii din 1997


                              121
- I. C. C. J, secţia comercială, decizia nr. 1721 din 15 martie
2005, nepublicată
- I. C. C. J, Secţia comercială, decizia nr. 85/1997, nepublicată;
- C. de. Ap. Bucureşti, dec. nr. 946 din 18 iunie 2002, în
Practica judiciara comerciala, 2002
- C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 238 din 2 mai 2000, Buletinul
jurisprudenţei, 2000, II
- CEDO, af. Procola vs. Luxemburg, în V. Berger,
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ed.
Institutului român pentru drepturile omului, Bucureşti,1997
- C. de Ap. Alba Iulia, dec. nr. 14 din 14. ian. 2005, nepublicată
- Cas.II, dec. nr. 258 din 11 mai 1925, Pandectele săptămânale,
nr. 11 din 1926, pct. 243
- Cas. III, dec. nr. 1432/1939, în Pandectele române, 1940, III
- Cas. III, dec din 29 nov. 1935, Pandectele române, 1936, III
- dec. nr. 1473/1973 a Tribunalului Suprem, Culegerea de
decizii a Tribunalului Suprem din 1973




                               122
                         CAPITOLUL 6
                 Deschiderea procedurii insolvenţei
         6. 1. Cererile introductive


          6. 1. 1. Precizări.

         Procedura insolvenţei poate fi deschisă, conform art. 26
alin. 1, numai pe baza unei cereri introduse la tribunal de către
debitor sau de către creditori, precum şi de orice alte persoane
sau instituţii prevăzute expres de lege. Acest articol
reglementează cu caracter general persoanele care au legitimare
procesuală activă pentru a solicita declanşarea procedurii
insolvenţei.

        Spre deosebire de procedura falimentului reglementată
de Codul comercial, Legea privind procedura insolvenţei nu
oferă şi alternative de autoinvestire a autorităţilor pentru
deschiderea procedurii. Mai mult, procurorului ca reprezentant
al societăţii care promovează acţiuni de interes public nu i se
stabilesc competenţe în materia acestei proceduri1.

         Totuşi conform art. 26 al 2 “Comisia Naţionala a
Valorilor Mobiliare va putea introduce cerere împotriva
persoanelor juridice aflate sub supravegherea şi controlul
acesteia, care, potrivit datelor de care dispune, îndeplinesc
criteriile prevăzute de dispoziţiile legale speciale pentru
iniţierea procedurii”. De asemenea, potrivit art. 269 din Legea

1
  Asemenea reglementare are calităţile, excesele şi riscurile sale. Statele
europene puternic dezvoltate economic nu exclud autorităţile de la asemenea
procedură. Spre exemplu, legea italiană recunoaşte dreptul de a cere
constatarea insolvenţei debitorului, creditorilor procurorului ori tribunalului
din oficiu; legea franceză are o reglementare similară;

                                     123
nr. 297/20041, Comisia Naţionala a Valorilor Mobiliare poate
formula cerere de iniţiere a procedurii în cazul în care măsurile
de administrare specială nu au condus la redresarea financiară a
entităţii reglementate.


            6. 1. 2. Cererea debitorului

         Pentru a cere deschiderea procedurii, conform
dispoziţiilor art. 27, debitorul dispune de două posibilităţi:
         a)poate formula o astfel de cerere în cazul în care
apreciază că apariţia stării de insolvenţă este iminentă;
         b)este obligat să înregistreze cererea în termen de
maximum 30 de zile de la data la care a cunoscut apariţia stării
de insolvenţă.
         Nu se prevede un cuantum minim al datoriei pentru
care s-a creat starea obiectivă de insolvenţă ori este iminentă
apariţia stării de insolvenţă. Valoarea datoriei rămâne, astfel, la
aprecierea debitorului, în cazul iminentei la care se refera art.
27 alin. 2.

         Introducerea cererii de către debitor, când acesta se afla
în stare de insolvenţă, este obligatorie, nu facultativă.
Neintroducerea ori introducerea tardivă a acesteia constituie
infracţiunea de bancrută simplă reglementată de art. 143 din
lege. Este sancţionat atât abuzul grav, sub forma calificată a
relei credinţe, în cazul prematurităţii, cât şi întârzierea, din
neglijenta sau voinţa, a sesizării tribunalului. Este de precizat că
infracţiunea priveşte în aceste ipoteze conduita debitorului şi
nicidecum acţiunile creditorilor care-şi promovează acţiunile
potrivit intereselor lor.



1
    Monitorul oficial nr. 571 din 29 iunie 2004

                                      124
         Introducerea prematură şi cu rea-credinţă, de exemplu,
numai pentru a suspenda un proces sau o executare silită prin
efectul normei legale din art. 36, atrage răspunderea
patrimonială a debitorului persoană fizică sau a reprezentanţilor
statutari ai persoanei juridice debitore, pentru prejudiciile
pricinuite1. Nu sunt însă scutiţi de răspunderea materială
creditorii care promovează acţiuni de acest fel cu rea credinţă.
Concluzia se impune prin prisma aplicării conceptului de abuz
de drept în exercitarea drepturilor procesuale.
         Răspunderea se stabileşte de judecătorul-sindic, în
cadrul procedurii.

         Cererea debitorului persoană juridică se semnează de
persoana care potrivit actelor constitutive are calitatea de a o
reprezenta.
         Actele care vor însoţi în mod obligatoriu cererea sunt
enumerate în art. 28 alin. 1:
         a) bilanţul certificat de către administrator şi
cenzor/auditor, balanţa de verificare pentru luna precedentă
datei înregistrării cererii de deschidere a procedurii;
         b) o listă completă a tuturor bunurilor debitorului,
incluzând toate conturile şi băncile prin care debitorul îşi
rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menţiona
datele din registrele de publicitate;
         c) o lista a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar
fi creanţele acestora: certe sau sub condiţie, lichide sau
nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contestate,
arătându-se suma, cauza şi drepturile de preferinţă;
         d) o listă cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale
efectuate de debitor în cele 120 de zile anterioare înregistrării
cererii introductive;

1
  Viorel Paşca, Consideraţii privind răspunderea patrimonială pentru
deschiderea prematură sau tardivă a insolvenţei, în Revista de drept
comercial nr. 1/2005, p. 27;

                                125
         e) o listă a activităţilor curente pe care intenţionează să
le desfăşoare în perioada de observaţie;
         f) contul de profit şi pierderi pe anul anterior depunerii
cererii;
         g) o listă a membrilor grupului de interes economic
sau, după caz, a asociaţilor cu răspundere nelimitată, pentru
societăţile în nume colectiv şi cele în comandită;
         h) o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de
intrare în procedură simplificată sau de reorganizare, conform
unui plan, prin restructurarea activităţii sau prin lichidare, în tot
sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale; dacă
această declaraţie nu va fi depusă până la expirarea termenului
stabilit la alin. 2, se prezumă că debitorul este de acord cu
iniţierea producerii simplificate;
         i) o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în
vedere pentru reorganizarea activităţii;
         j) o declaraţie pe propria răspundere autentificată la
notar sau certificate de un avocat, sau un certificate de la
registrul societăţilor agricole ori, după caz, oficiul registrului
comerţului în a cărui rază teritorială se află domiciliul
profesional/sediul social, din care să rezulte dacă a mai fost
supus procedurii prevăzute de prezenta lege într-un interval de
5 ani anterior formulării cererii introductive.
         k) o declaraţie pe proprie răspundere autentificată de
notar sau certificată de avocat din care să rezulte că nu au fost
condamnat definitiv pentru fals sau pentru infracţiuni prevăzute
în Legea concurentei nr. 21/19961 şi că administratorii,
directorii şi/sau asociaţii nu au fost condamnaţi definitiv pentru
bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă, abuz de încredere,
înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, infracţiuni de fals
ori infracţiuni prevăzute în Legea concurentei nr. 21/1996 în
ultimii cinci ani anteriori deschiderii procedurii.


1
    Monitorul oficial nr. 742 din 16 august 2005

                                      126
         l) dacă, este cazul, un certificat de admitere la
tranzacţionarea pe o piaţă reglementată a valorilor mobiliare
sau a altor instrumente financiare emise.

         Dacă la data înregistrării cererii sale, debitorul nu
dispune de una sau mai multe dintre informaţiile enumerate la
alin. 1 lit. a-f şi h al art. 28. al 1 mai beneficiază de un termen
de graţie de 10 zile, calculate de la data înregistrării, pentru a
completa documentaţia, sub sancţiunea considerării cererii sale
ca o recunoaştere a stării de insolvenţă a patrimoniului său. În
aceasta situaţie, judecătorul-sindic va pronunţa o hotărâre de
intrare în procedura simplificată, conform dispoziţiilor art. 28
alin. 2 raportate la dispoziţiile art. 1 alin.2 lit. c sau d.

         Dacă un creditor a fost omis din lista depusă de debitor
conform art. 28 alin. 1 lit. c, deşi includerea creanţei era
obligatorie, cu consecinţă necitării acelui creditor în procedura
deschisă la cererea debitorului, nu este legală respingerea
ulterioară, pentru tardivitate, a cererii creditorului pentru
înregistrarea creanţei1.

        Acelaşi termen este acordat şi pentru depunerea
declaraţiei prevăzute de art. 28 alin. 1 lit. h, dar cu consecinţe
diferite. Dacă aceasta este singura informaţie care lipseşte,
cererea nu va fi respinsă, ci se va prezuma, până la proba
contrarie, ca debitorul este de acord cu deschiderea procedurii
simplificate.

       Conform prevederilor art. 29, atunci când cererea este
introdusă de societate, ca persoană juridică, ea nu poate fi
considerată ca fiind făcută şi de asociaţii cu răspundere

1
  C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 635 din 13 apr. 2003 în Buletinul
jurisprudenţei 2003, p. 357, citată de Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, ed. C.
H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 353;

                                    127
nelimitată sau împotriva lor. De asemenea, dacă cererea este
făcută de un asociat răspunzător nelimitat, în nume propriu şi în
calitate de comerciant, sau este introdusă de creditori, pentru
datoriile proprii ale asociatului, cererea nu va avea efecte
juridice contra societăţii, ca persoană juridică distinctă.
Aceleaşi prevederi se aplică, în mod corespunzător, cererilor
introduse de grupurile de interes economic sau de membrii
acestora.

        Cererea de reorganizare va fi respinsa, fără altă
procedură de cercetare, dacă acel debitor a mai făcut o astfel de
cerere în ultimii 5 ani precedenţi hotărârii de deschidere a
procedurii sau, în acelaşi interval de timp, a mai fost obiectul
unei astfel de cereri introduce de creditori (art. 30).

        Renunţarea ulterioară la judecată a debitorului care a
cerut deschiderea procedurii nu are ca efect împiedicarea
continuării procedurii, pe baza declaraţiilor de creanţă
înregistrate de creditori. Specificul procedurii colective
reglementate de Legea privind procedura insolvenţei faţă de
procedura de drept comun constă şi în aceea că renunţarea la
judecata a unuia dintre participanţii la procedura nu împiedică
nicidecum continuarea, la cererea celorlalţi participanţi.

         Dacă s-au înregistrat atât cererea debitorului, cât şi
cererile unor creditori, pentru deschiderea procedurii,
judecătorul-sindic poate pronunţa o hotărâre unică, pe baza
tuturor cererilor art. 31 alin. 4. În acesta situaţie, este irelevantă
susţinerea ca semnatarul cererii debitorului nu avea calitatea de
reprezentant al acestuia.




                                128
         6. 1. 3. Cererile creditorilor

         Orice creditor care este îndreptăţit să solicite
deschiderea procedurii reglementate de această lege împotriva
unui debitor prezumat în insolvenţa, în sensul definit la art. 3
pct. 1 şi la art. 3 pct. 12, poate introduce o cerere introductivă
în care va preciza, conform art. 31, următoarele :
         a) cuantumul şi temeiul creanţei;
         b) existenţa unei garanţii reale constituite de către
debitor;
         c) existenţa unor măsuri asiguratorii asupra bunurilor
sale;
         d) declaraţie privind eventuala intenţiei de a participa la
reorganizarea debitorului, caz în care va trebui sa precizeze, cel
puţin la nivel de principiu, modalitatea în care înţelege să
participe la reorganizare1.

        Expresia „orice creditor” are o dubla semnificaţie. Pe de
o parte, înseamnă că în această etapă a procedurii nu există nici
o discriminare între creditorii chirografari şi cei cu creanţe
garantate, spre deosebire de etapa următoare, în care creditorii
sunt grupaţi pe categorii ; pe de alta parte, înseamnă că şi un
singur creditor izolat are acces la această procedură.

         Tribunalul va da curs cererii creditorului dacă din
conţinutul ei rezultă că sunt întrunite cumulativ următoarele
cerinţe:
         a) semnatarul cererii este titularul unei creanţe în
cuantumul prevăzut de lege faţă de debitor;
         b) creanţa este certă, lichidă şi exigibilă;


1
 Pentru detalii a se vedea: Ion Turcu, Legea procedurii insolvenţei, ed. C.
H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 218-219;

                                   129
         c) neplata datoriei este consecinţa stării de insolvenţă a
debitorului;
         d) acestă situaţie a debitorului durează de cel puţin 30
de zile.
         Articolul 3 pct. 12 defineşte valoarea-prag drept
cuantumul minim al creanţei pentru a putea fi introdusă cererea
creditorului. Acesta este de 10. 000 lei(RON), iar pentru
salariaţi, de 6 salarii medii pe economie.
         În alin. 3 se reglementează ipoteza mai multor creditori
contra aceluiaşi debitor, prin însumarea creanţelor pentru
respectarea valorii prag.

         Creanţele care justifică aplicarea procedurii insolvenţei
trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii cu cele pentru care se
poate începe o executare silită asupra bunurilor mobile şi
imobile debitorului: creanţă certă, lichidă şi exigibilă1.
Admiterea procedurii nu înseamnă, prin ea însăşi, admiterea la
plată a cuantumului integral al sumelor pretinse, deoarece nu
este necesară decât probarea unui cuantum minim al creanţei
prevăzut de lege, urmând ca ulterior să se procedeze la
verificarea creanţei, cuantumul acesteia fiind definitivat
ulterior, prin înscriere în table.

        Creanţa certă este creanţa a cărei existenta rezultă din
însuşi actul de creanţă sau din alte acte, chiar neautentice,
emanate de la debitor sau recunoscute de el2. Nu este certă, de
exemplu, creanţa pentru plata preţului unor produse facturate,


1
  C. de Ap. Bucureşti, s. com., dec. nr. 318/2005 în Ileana Izabela Dolache,
Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi falimentul, practică
judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 41;
2
  C. de Ap. Bucureşti, s. com., dec. nr. 167/2005 în Ileana Izabela Dolache,
Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi falimentul, practică
judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 38;

                                   130
dacă nu s-a făcut dovada că debitorul a primit aceste produse1,
nici creanţa reprezentând majorări de întârziere, contestată de
debitorul care a plătit datoria principală2. S-a apreciat că
facturile semnate sunt suficiente prin ele însele, coroborate cu
dovada livrării mărfurilor, fără a fi nevoie de alte probe pentru
a dovedi caracterul cert al creanţei3. O creanţă prescrisă nu are
calităţile necesare pentru a fi considerată o creanţă certă în
sensul procedurilor de insolvenţă4. Creanţa constată printr-o
hotărâre judecătorească nu mai poate fi discutată ca nefiind
certă5.

        Creanţa lichidă este aceea care se referă la o obligaţie de
plată a unei sume în lei sau în valută (art. 379 alin. 4 C. proc.
civ. ), pe care debitorul nu o poate efectua cu sumele de bani
disponibile. Creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este
determinată prin înşişi actul de creanţă sau când este
determinabilă cu ajutorul actului de creanţă chiar dacă pentru
această determinare ar fi nevoie de efectuarea unor calcule.

        Creanţa exigibilă vizează o datorie scadentă, al cărei
termen de plată a expirat şi pentru plata căreia creditorul poate
obţine intervenţia coercitivă a forţei publice. În consecinţă,

1
  C. de Ap. Constanţa, dec. civ. nr 17 din 10 ian. 1994, citată de Ion Turcu,
Tratat de insolvenţă, ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 358;
2
  C. de Ap. Cluj Napoca, com., dec. nr. 355 din 18 iunie 2002, nepublicată,
citată de Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p.
358;
3
  Trib. Bucureşti, com., sent. nr. 1094 din 10 sept. 2004, în Ileana Izabela
Dolache, Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi falimentul,
practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 36;
4
  Trib. Bucureşti, com., sent. nr. 590 din 17 mai. 2004, în Ileana Izabela
Dolache, Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi falimentul,
practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 34;
5
  C. de Ap. Bucureşti, s. com., dec. nr. 1095/2005 în Ileana Izabela Dolache,
Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi falimentul, practică
judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 52;

                                    131
creditorul nu poate declanşa procedura nici pentru o datorie
neajunsă la scadenţă, chiar dacă ar invoca incapacitatea notorie
de plată a debitorului, nici pentru o datorie a cărei scadenţă a
fost amânată, nici pentru o datorie scadentă a cărei plată
creditorul nu a cerut-o debitorului1. Nu este exigibilă creanţa
dacă în litigiul dintre părţi, pentru soluţionarea contestaţiei în
anulare, s-a suspendat executarea silită a titlului executoriu.

        Creanţa pentru care se cere deschiderea procedurii
trebuie să fie opozabilă debitorului, şi nu unui terţ care a
dobândit de la debitor un bun prin contract de vânzare-
cumpărare desfiinţat anterior.

         Cererea creditorului bazata pe o creanţă cu calităţile
prevăzute la alin. 1 al art. 31 şi de art. 3 pct. 6 şi pct. 12 trebuie
să fie admisă, chiar dacă, anterior, acelaşi creditor a încercat
executarea silită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură
civilă, opţiunea în favoarea procedurii colective nefiind-i
îngrădită debitorului care posedă o garanţie reală. Optând
pentru procedura insolvenţei, dacă îndeplineşte condiţiile
pentru a cere deschiderea acesteia, creditorul va trebui sa
respecte până la capăt specificul acestei proceduri, care, printre
altele, se distinge şi prin caracterul colectiv.

       Nu este necesar ca creditorul, semnatar al cererii, să fie
comerciant. Noul text al art. 31 permite înregistrarea cererii
pentru orice creanţă, indiferent de natura acesteia. Procedura
poate fi deschisă şi la cererea unui creditor care posedă o
creanţă bugetară sau o creanţă civilă (de exemplu, o creanţă
pentru pensie de întreţinere sau pentru drepturi salariale).



1
  C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 647 din 4 spt. 2001, în Buletinul
jurisprudenţei, 2001, p. 391;

                                 132
         De asemenea, cererea de deschidere a procedurii nu
poate fi admisă dacă s-a prescris dreptul de a cere executarea
silită a acelei creanţe sau când creanţă a fost stinsă prin plata
efectuata de debitor1.

         Neplata la scadenţă trebuie să fie efectul incapacităţii
debitorului de a plăti datoria cu sumele de bani disponibile.
         Dovada acestei incapacităţi, care este o situaţie de fapt
internă a debitorului, se poate face cu orice mijloc de probă, apt
de a demonstra încetarea plăţilor. Starea de insolvenţă există
sau nu obiectiv şi total independent de atitudinea psihică a
debitorului, de buna sau reaua sa credinţă în poziţia sa faţă de
creanţa celui ce a cerut deschiderea procedurii. Din acest motiv
se poate susţine că se poate constata existenţa insolvenţei şi în
trecut în raport de momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti
constatatoare2.

        Respingerea cererii creditorului nu este justificată în
situaţia în care debitorul posedă în contul bancar disponibil
suficient pentru a face faţă datoriei pe care o are faţă de
creditorul care a cerut deschiderea procedurii. Nu se află în
insolvenţa debitorul care dispune de fonduri suficiente, dar
refuză, chiar şi cu rea-credinţă, să-şi plătească datoria3. Asta
deoarece procedura insolvenţei nu este menita sa fie utilizata ca
instrument de constrângere a debitorului pentru ca acesta să-şi
plătească datoriile, sub ameninţarea cu falimentul.

        Condiţia ca starea de insolvenţă a debitorului să dureze
de cel puţin 30 de zile, conform art. 3 pct. 1, este menită să

1
  C. S. J. com, dec. nr. 318 din 22 februarie 2002, în Curierul Judiciar nr
3/2003, p. 103;
2
  A se vedea supra 4.1.
3
  C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 357 din 8 mai 2001, în Buletinul
jurisprudenţei, 2001, p. 426

                                   133
prevină declanşarea procedurii în situaţii de jena financiară
temporară care nu sunt consecinţa incapacităţii de a face faţă
datoriilor.

        După propria constatare a incapacităţii de plată a
debitorului, creditorul va fi obligat să aştepte încă 30 de zile
înainte de a înregistra la tribunal cererea bazată pe dispoziţiile
art. 31. Neplată la scadenţa va declanşa automat curgerea
termenului de 30 de zile calendaristice; împlinirea acestui
termen naşte prezumţia de insolvenţă şi permite creditorului să
constate această situaţie să să înregistreze la tribunal cererea
prevăzută de art. 31.

         Se află în stare de încetare a plăţilor, conform
prevederilor art. 3 pct. 1, nu numai debitorul care nu a efectuat
nici o plată, în perioada de 30 de zile, ci şi debitorul care, în
aceeaşi perioadă, a efectuat unele plăti modice în contul
datoriei faţă de creditorul reclamant sau faţă de alţi creditori1.

       Concilierea directă prealabilă reglementată de art. 720
C. proc. civ. nu este obligatorie în cazul cererii creditorului
prevazută de art. 312.


         6. 2. Deschiderea procedurii insolvenţei

         6.2.1. Deschiderea procedurii la cererea debitorului

       Pentru ca judecătorul sa pronunţe prin încheiere
deschiderea procedurii generale, sau după caz a procedurii

1
  C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 563 din 7 nov. 2000, în Buletinul
jurisprudenţei, 2000, II, p. 170;
2
  C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 1177 din 27 nov. 2001, în Buletinul
jurisprudenţei, 2001, p. 382;

                                  134
simplificate, trebuie să analizeze legalitatea şi temeinicia cererii
debitorului. Dacă cererea debitorului îndeplineşte toate
condiţiile, judecătorul –sindic, în camera de consiliu, va
pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii generale.

          Dacă debitorul îşi manifestă intenţia de a intra în
procedura simplificată sau nu depune documentele prevăzute la
art. 28 alin. 1 lit. a –f şi h la termenele prevăzută în art. 28 alin.
1 sau se încadrează într-una dintre categoriile prevăzute la art. 1
alin. 2, judecătorul-sindic va pronunţă o încheiere de deschidere
a procedurii simplificate.

        Prin încheierea de deschidere a procedurii, judecătorul
sindic va desemna administratorul/lichidatorul şi va dispune să
se efectueze de către aceştia notificările prev. de art. 611.

           Notificarea se va adresa:
           - tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de
debitor;
        - debitorului;
        - oficiul registrului comerţului sau altui registru unde
debitorul este înmatriculat pentru înregistrarea menţiunii.


1
  Art. 61 prevede că:” (1) În urma deschiderii procedurii, administratorul
judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă
de debitor în conformitate cu art. 28 alin. (1) lit. c) ori, după caz, în
condiţiile art. 32 alin. (2), debitorului şi oficiului registrului comerţului sau,
după caz, registrului societăţilor agricole ori altor registre unde debitorul
este înmatriculat/înregistrat, pentru efectuarea menţiunii.
   (2) Dacă creditorii cu sediul sau cu domiciliul în străinătate au
reprezentanţi în ţară, notificarea va fi trimisă acestora din urmă.
   (3) Notificarea prevăzută la alin. (1) se realizează conform prevederilor
Codului de procedură civilă şi se va publica, totodată, pe cheltuiala averii
debitorului, într-un ziar de largă circulaţie şi în Buletinul procedurilor de
insolvenţă.”

                                      135
         Totodată, notificarea va fi publicată într-un ziar de
largă circulaţie şi în buletinul procedurilor de insolvenţă.
         Notificarea va cuprinde menţiunile prevăzute de art.
   1
62 .

        Creditorii care au primit notificarea deschiderii
procedurii, ca şi cei care nu au fost notificaţi, dar au luat
cunoştinţă de hotărârea judecătorului-sindic, pot înregistra la
tribunal opoziţie la deschiderea procedurii dacă sunt
nemulţumiţi de încheierea de deschidere a procedurii.

         Termenul pentru înregistrarea opoziţiilor este, pentru
toţi creditorii, de 15 zile de la primirea notificării. Creditorii

1
  Art. 62 prevede că:” (1) Notificarea va cuprinde:
   a) termenul limită de depunere, de către creditori, a opoziţiilor la sentinţa
de deschidere a procedurii, pronunţată ca urmare a cererii formulate de
debitor, în condiţiile art. 32 alin. (1), precum şi termenul de soluţionare a
opoziţiilor, care nu va depăşi 10 zile de la data expirării termenului de
depunere a acestora;
   b) termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor
asupra averii debitorului, care va fi de maximum 60 de zile de la
deschiderea procedurii, precum şi cerinţele pentru ca o creanţă înregistrată
să fie considerată valabilă;
   c) termenul de verificare a creanţelor, de întocmire, afişare şi comunicare
a tabelului preliminar de creanţe, care nu va depăşi 30 de zile pentru
procedura generală sau, respectiv, 15 zile, în cazul procedurii simplificate,
de la expirarea termenului prevăzut la lit. b);
   d) termenul de definitivare a tabelului creanţelor, care nu va depăşi 30 de
zile în cazul procedurii generale şi, respectiv, 15 zile în cazul procedurii
simplificate, de la expirarea termenului corespunzător fiecărei proceduri,
prevăzut la lit. c);
   e) locul, data şi ora primei şedinţe a adunării generale a creditorilor, care
va avea loc în maximum 5 zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. c).
   (2) În funcţie de circumstanţele cauzei şi pentru motive temeinice,
judecătorul-sindic va putea hotărî o majorare a termenelor prevăzute la alin.
(1) lit. b), c) şi d) cu maximum 30, 15, respectiv 15 zile.”


                                     136
care au înregistrat opoziţie vor fi citaţi, în termen de 10 zile de
la înregistrarea opoziţiei, împreună cu debitorul, de judecătorul-
sindic, la şedinţa în care va soluţiona deodată, printr-o sentinţă,
toate opoziţiile.

         Admiţând opoziţia, judecătorul-sindic poate să păstreze
deschisă procedura insolvenţei, dacă în acest mod recalifică
cererea debitorului ca fiind prematură. În situaţia în care,
ulterior acestei sentinţe, procedura se deschide la cererea
creditorilor sau chiar la cererea aceluiaşi debitor, data apariţiei
stării de insolvenţă nu va fi modificată. Dacă se recalifică
cererea debitorului drept cerere prematură şi cu rea-credinţă,
dovada relei-credinţe este în sarcina creditorului care se opune.

        O alta soluţie pe care o poate adopta judecătorul-sindic
admiţând opoziţia creditorului este aceea de revocare a
încheierii de deschidere a procedurii.

        Calea de atac împotriva încheierii de deschidere a
procedurii la cererea debitorului este opoziţia, si nu recursul,
după cum rezultă din alin. 1 al art. 32. Judecarea acestei
opoziţii este de competenţa judecătorului-sindic.Recursul
creditorului contra hotărârii judecătorului-sindic prin care s-a
deschis procedura la cererea debitorului, nu poate fi admis dacă
creditorul nu a făcut opoziţie prealabilă şi invocă în recurs
numai absenţa şanselor de redresare a debitorului1.




1
  Magda Belu, M. L. Deschiderea procedurii reorganizării judiciare sau a
falimentului, Revista de drept comercial nr.3/2004, p.37.

                                 137
         6. 2. 2. Deschiderea procedurii la cererea creditorilor

         6. 2. 2. 1. Înregistrarea şi comunicarea cererii

         Art 33 al. 1 dispune că “în termen de 48 de ore de la
înregistrarea cererii creditorului îndreptăţit să solicite
deschiderea procedurii, judecătorul sindic va comunica cererea,
în copie debitorului “.

        Procedura nu poate fi deschisă fără prealabila
comunicare cu debitorul a copiei cererii creditorului, deoarece
debitorul ar fi privat de dreptul de a formula contestaţie,
conform art. 331.

        Cererea creditorului pentru deschiderea procedurii faţă
de debitorul asociaţie familială este inadmisibilă, această
asociaţie neavând personalitate juridică, nici organe proprii de
conducere. Calitatea de comerciant persoană fizică, în cazul
asociaţiei familiale, o are titularul autorizaţiei administrative de
exercitare a comerţului2.

        Neprimirea de către debitor, conform dispoziţiilor art.
33, a cererii creditorului de deschidere a procedurii trebuie să
fie invocată, sub sancţiunea decăderii, la prima şedinţă
convocată de judecătorul-sindic, conform dispoziţiilor art. 33,
dacă debitorul participă la şedinţă3. Dacă debitorul nu a
participat la şedinţă pentru că nu a primit notificarea,
neregularitatea fiind de ordine publica, încălcarea dispoziţiilor
1
  Pentru detalii a se vedea: Ion Turcu, Legea procedurii insolvenţei, ed. C.
H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 220;
2
  C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 353 din 5 martie 2002, nepublicată,
citată de Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p.
371;
3
  C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 379 din 11 iulie 2000, în Buletinul
jurisprudenţei, 2000, II, p. 140;

                                    138
art. 33 poate fi constatata şi din oficiu în recursul debitorului
contra sentinţei de deschidere a procedurii, conform
dispoziţiilor art. 306 alin. 2 C. proc. civ.

        Întrucât art. 33 nu prevede condiţia prealabilă a
urmăririi silite, fără rezultate, a creanţei faţă de debitor, cererea
creditorului nu poate fi respinsă, pentru acest motiv, fără a se fi
îndeplinit procedura de notificare prevăzută de alin. 2 al art.
331. Hotărârea judecătorească pronunţată în materie comercială
în prima instanţă este executorie şi poate fundamentă o cerere
de deschidere a procedurii2.
        Debitorul care recunoaşte starea de insolvenţă poate să
propună un plan (art. 33 alin. 2).
        După înregistrarea şi notificarea cererii, creditorul poate
renunţa la judecată. datorită caracterului colectiv al procedurii,
această renunţare produce efectul dezinvestirii instanţei numai
dacă, până în acel moment, nu s-au înregistrat cererile altor
creditori faţă de acelaşi debitor.

        Dacă, debitorul nu înregistrează contestaţie la cererea
introductivă în termen de 10 zile de la primirea copiei,
judecătorul-sindic va pronunţa sentinţa de deschidere a
procedurii (art. 33 alin. 6 ). Dacă nu contesta starea de
insolvenţă şi îşi exprimă intenţia de a se reorganiza, debitorul
poate propune un plan.

         Hotărârea judecătorului-sindic de deschidere a
procedurii la cererea unuia dintre creditori produce efecte şi
faţă de ceilalţi creditori ai aceluiaşi debitor, ale căror cereri vor
fi reunite în acelaşi dosar, nefiind admisibila pronunţarea altor

1
 C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 123 din 7 martie 2000, în Buletinul
jurisprudenţei, 2000, II, p. 154;
2
  C. de Ap. Suceava, com., dec. nr. 695 din 11 nov. 2002, în Culegerea de
practică judiciară, 2002, Ministerul justiţiei, p. 244;

                                  139
hotărâri de deschidere a procedurii contra aceluiaşi debitor, pe
baza cererilor altor creditori.

         În scopul prevenirii unor abuzuri şi deci a protejării
debitorului împotriva unor cereri nejustificate ale creditorilor
privind deschiderea procedurii, legea prevede ca, la cererea
debitorului, judecătorul sindic îi poate obliga pe creditorii care
au introdus cererea, la depunerea unei cauţiuni care nu poate
depăşi 10% din valoarea creanţelor. Sancţiunea nedepunerii
cauţiunii în termenul stabilit este respingerea cererii
introductive, prin sentinţa atacabilă cu recurs. Cauţiunea va fi
restituita creditorului deponent, în cazul respingerii contestaţiei
debitorului


         6. 2. 2. 2. Contestarea cererii de catre debitor

         În termenul de 10 zile de la primirea copiei cererii
introductive a creditorului, debitorul poate contesta că ar fi în
insolvenţă. Contestaţia se înregistrează la tribunalul care a
comunicat copia cererii introductive şi se soluţionează de către
acelaşi judecător-sindic.
         Sentinţa prin care un alt tribunal decât cel competent
conform dispoziţiilor art. 6 sau un alt judecător decât
judecătorul-sindic desemnat de preşedintele tribunalului
competent a soluţionat contestaţia este casabilă, conform
dispoziţiilor art. 304 pct. 1 c. proc. civ1.
         Termenul de contestaţie de 10 zile prevăzut de alin. 2 al
art. 32 este corelat cu termenul de 15 zile acordat creditorilor
prin art. 32, realizându-se astfel egalitatea de tratament care
lipsea în Legea nr. 64/1995.


1
  C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 484 din 3 oct. 2000, în Buletinul
jurisprudenţei, 2000, II, p. 131;

                                 140
        Acesta este un termen procedural, care se calculează pe
zile libere. Contestaţia nu este tardiva atunci când se face
dovada cu borderoul de expediţie că a fost predate oficiului
poştal anterior expirării1 termenului. Termenul nu este
susceptibil de întrerupere şi neîncadrarea în termen este
sancţionată cu decăderea, contestaţia urmând să fie respinsă ca
tardivă. Contestarea tardivităţii contestaţiei se poate face şi
direct în recurs, atunci când prima instanţă nu a verificat acest
aspect. Nefiind un termen de prescripţie extinctive a dreptului
la acţiune, acest termen de contestaţie nu este susceptibil de
repunere în termen2.
         Şedinţa pentru judecarea contestaţiei se va ţine în
termen de 10 zile, cu citarea creditorilor care au înregistrat
cererea introductivă.

        Judecătorul sindic, la cererea debitorului, poate obliga
pe creditorii semnatari ai cererii introductive să consemneze o
cauţiune. Reglementarea are scopul de a descuraja abuzul
procesual al creditorilor oferind debitorului posibilitatea de a se
proteja de excesele creditorilor. Cuantumul cauţiunii îl
stabileşte judecătorul şi nu poate depăşi 10 % din valoarea
creanţei pentru care se porneşte procedura.

         Dacă judecătorul-sindic stabileşte că debitorul este în
stare de insolvenţă, va pronunţa o sentinţă prin care va respinge
contestaţia şi va deschide procedura generală.

        Dacă stabileşte că debitorul nu este în stare de
insolvenţă, judecătorul-sindic va admite contestaţia, va respinge


1
  C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 442 din 19 sept. 2000, în Buletinul
jurisprudenţei, 2000, II, p. 168;
2
  C de Ap. Ploieşti, com., dec. nr. 631 din 21 sept. 2002, în Revista de drept
comercial nr. 11/2003, p. 235;

                                    141
cererea creditorilor (art. 33 alin. 5). Cererea introductivă va fi
considerată ca lipsita de orice efect, chiar de la înregistrarea ei.

        Astfel, s-a decis că nu este prezentă starea de insolvenţă
a debitorului în situaţia în care banca debitorului atestă, prin
scrisoare de bonitate, că acesta posedă în contul curent fonduri
disponibile mult superioare cuantumului creanţei pretinse de
creditorul care a cerut deschiderea procedurii1.
        Poate conduce la respingerea cererii creditorului
susţinerea debitorului, confirmată de creditor, că nici acesta nu
şi-a executat integral obligaţiile contractuale2. În această
situaţie întâlnim o formă particulară de recunoaştere a excepţiei
de neexecutare în procedura insolvenţei. Respingerea cererii
creditorului este justificată atunci când creanţă nu este certă, iar
debitorul posedă în contul bancar disponibil suficient pentru a
face faţă datoriei3.

       În acest caz, cauţiunea va fi folosită pentru acoperirea
pagubei suferite de debitor prin înregistrarea cererii
introductive şi desfăşurarea ulterioară a procedurii până la acel
moment.

        Deci, judecătorul-sindic poate pronunţă una dintre
următoarele hotărâri4:
        1. Respingerea cererii creditorului, necontestată de
debitor, dacă stabileşte că această cerere nu îndeplineşte

1
  C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 49 din 15 ian. 2002, nepublicată,
citată de Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p.
429;
2
  C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 495 din 30 nov. 1999, în Buletinul
jurisprudenţei, 1999, p. 432;
3
  C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 230 din 2 mai 2000, nepublicată,
citată de Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p.
429;
4
  Turcu Ioan, Tratat de insolventa, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2006, p. 376

                                    142
condiţiile cerute de art. 31 alin. 1. Sentinţa se va afişa la uşa
instanţei, iar cererea creditorului va fi considerată ca lipsă de
orice efect chiar de la înregistrarea ei (art. 33 alin. 5).
         2. Respingerea cererii creditorului, concomitent cu
respingerea contestaţiei debitorului (art. 33 alin. 5), dacă
debitorul nu este în stare de insolvenţă.
         3. Respingerea cererii pentru nedepunerea cauţiunii
(art. 33 alin. 3, teza finală).
         4. Admiterea cererii creditorului, concomitent cu
respingerea contestaţiei debitorului, dacă debitorul este în stare
de insolvenţă (art. 33 alin. 4)1.
         5. Admiterea cererii creditorului, necontestată de
debitor, dacă cererea creditorului îndeplineşte condiţiile
prevăzute de art. 31 (art. 33 alin. 6)2.

        Prin sentinţa de deschidere a procedurii generale,
judecătorul sindic va desemna un administrator judiciar sau un
lichidator provizoriu şi va dispune, după caz, asupra
elementelor esenţiale supuse judecăţii.
        Toate cererile creditorilor vor fi examinate în acelaşi
dosar. Hotărârea definitivă şi irevocabilă are autoritate de lucru
judecat în legătură cu aspectele asupra cărora judecătorul s-a
pronunţat.
        Spre, exemplu are autoritate de lucru judecat sentinţa
judecătorului-sindic prin care s-a respins cererea creditorului
pentru că debitorul a plătit întreaga datorie, chiar dacă recursul
creditorului contra sentinţei a fost anulat ca netimbrat.

1
  C. de Ap. Bucureşti, com., dec. nr. 816 din 29 mai 2002, Practica judiciară
comercială, 2002, p. 244;
2
   De exemplu, s-a considerat că sunt îndeplinite condiţiile pentru
deschiderea procedurii, atunci când creanţa este constatată printr-o hotărâre
judecătorească investită cu formulă executorie,iar creditorul a făcut dovada
că a pretins plata şi a încercat executarea silită prin poprire bancară, fără
rezultat datorita absentei fondurilor din contul debitorului şi acesta din urma
nu a înregistrat contestaţia la cererea creditorului de deschidere a procedurii.

                                     143
Dimpotrivă, nu are autoritate de lucru judecat sentinţa
judecătorului-sindic pronunţată anterior, dacă în procesul
ulterior acelaşi creditor îşi bazează noua cerere pe o alta
creanţă.


      6.3. Natura juridică a hotărârii de deschidere a
procedurii

        Hotărârea judecătorească de deschidere a procedurii
insolvenţei are un efect constatator şi în egală măsură se
constituie într-o treaptă procesuală în derularea litigiului care
are ca obiect reorganizarea afacerii debitorului sau lichidarea
forţată a patrimoniului acestuia. Formularea are semnificaţie
practică ce trebuie să fie subliniată.

        Această hotărâre nu modifică raporturile juridice dintre
debitor şi creditorii săi. Constată doar încetarea plăţilor
debitorului. Creditorii şi debitorul au aceleaşi drepturi şi
obligaţii pentru că raporturile juridice dintre ei rămân aceleaşi.
Însă prin această hotărâre se declanşează un litigiu aşezat pe
normele procedurii insolvenţei formându-se raporturi juridice
procesuale cu conţinut special şi specific.

        Insolvenţa este o stare de fapt, este o realitate constituită
din fapte materiale şi acte juridice cu semnificaţie juridică şi
economică ce există la un moment dat: starea economică a
debitorului nu-i permite acestuia să-şi îndeplinească obligaţiile
asumate; actele juridice unde debitorul şi-a manifestat voinţa
nu-şi pot produce efectele aşteptate.

      Constatându-se cu autoritate de lucru judecat o realitate
ea devine opozabilă tuturor creditorilor cunoscuţi sau
necunoscuţi ori tuturor terţilor. Semnificaţia practică a acestei

                                144
observaţii se relevă când acceptăm că autoritatea de lucru
judecat al hotărârii nu este limitată numai la persoanele
implicate în proces ci este valabilă pentru toţi. În legătură cu
această stare de fapt nu mai pot fi invocate excepţii; se pot
invoca doar excepţii ce privesc formele de publicitate ale
hotărârii. Buna sau reaua credinţă, interesul sau inocenţa
subiecţilor angajaţi în procedură se evaluează pornind de la
această regulă1.

        Procesual însă apar modificări semnificative în
raporturile dintre părţi: averea debitorului se constituie într-un
gaj general al tuturor creditorilor, actele juridice viitoare ale
debitorului fiind neopozabile creditorilor, ineficiente juridic;
creditorii sunt plasaţi ipso facto într-o stare de asociere; se
fixează perioada în care operează prezumţia de fraudă a
debitorului; debitorul poate fi înlăturat în condiţiile prevăzute
de lege de la conducerea propriei sale afaceri; debitorul, în
condiţiile prevăzute de lege este decăzut din beneficiul
termenului pentru obligaţiile sale; acordarea de puteri
creditorilor de a dispune asupra patrimoniului debitorului;
oprirea curgerii dobânzilor; intervenţia autorităţilor în afacerile
private ale subiecţilor interesaţi, etc.


        6.4. Efectele legale ale deschiderii procedurii
insolvenţei

       6.4.1. Precizări

         Dacă în urma judecării contestaţiei, judecătorul sindic
stabileşte că debitorul este în insolvenţă, va deschide procedura
generală printr-o sentinţa.

1
  E. Thaller, Traite elementaire de droit commercial, 7-eme, ed. A.
Rousseau, Paris, 1925, p. 1026 ;

                               145
          Variantele deschiderii procedurii sunt următoarele:

          Procedura generală este aplicabilă faţă de categoriile de
debitor enumerate la art. 1 alin. 1 şi se deschide în următoarele
situaţii:
          - la cererea debitorului dacă această cerere corespunde
condiţiilor stabilite la art. 3 pct. 11;
          - la cererea creditorului, dacă judecătorul-sindic
stabileşte că debitorul este în stare de insolvenţă;
          - la cererea creditorului, dacă debitorul nu contestă că
ar fi în stare de insolvenţă şi îşi exprimă intenţia de a-şi
reorganiza activitatea.

        Procedura simplificată este aplicabilă categoriilor de
debitori enumerate la alin. 2 al art. 12 şi se deschide în
următoarele situaţii:


1
  Art. 3 pct. 1 prevede că: „ 1. insolvenţa este acea stare a patrimoniului
debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti
disponibile pentru plata datoriilor exigibile:
   a) insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30
de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi
creditori;
   b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va
putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti
disponibile la data scadenţei;”
2
  Art. 1 al. 2 prevede că: „(2) Procedura simplificată prevăzută de prezenta
lege se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă, care se încadrează în
una dintre următoarele categorii:
   a) comercianţi, persoane fizice, acţionând individual;
   b) asociaţii familiale;
   c) comercianţi care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) şi
îndeplinesc una dintre următoarele condiţii:
   1. nu deţin nici un bun în patrimoniul lor;
   2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
   3. administratorul nu poate fi găsit;
   4. sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerţului;

                                     146
         - la cererea debitorului, dacă prin declaraţia făcută
conform art. 28 alin. 1 lit. h acesta îşi arată intenţia de a intra în
procedura simplificată;
         - în situaţia în care debitorul nu depune documentele
prevăzute la art. 28 alin. 1 lit. a-f şi h1 la termenele prevăzute la
art. 28 alin. 21;

   d) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1), care nu au
prezentat documentele prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. b), c), e) şi h) în
termenul prevăzut de lege;
   e) societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;
   f) debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare
în faliment sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de
reorganizare judiciară prevăzută de prezenta lege.”
1
  Art. 28 al. 1 lit a-f şi h prevede că: „(1) Cererea debitorului trebuie să fie
însoţită de următoarele acte:
   a) bilanţul certificat de către administrator şi cenzor/auditor, balanţa de
verificare pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de deschidere a
procedurii;
   b) o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate
conturile şi băncile prin care debitorul îşi rulează fondurile; pentru bunurile
grevate se vor menţiona datele din registrele de publicitate;
   c) o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele
acestora: certe sau sub condiţie, lichide ori nelichide, scadente sau
nescadente, necontestate ori contestate, arătându-se suma, cauza şi drepturile
de preferinţă;
   d) o listă cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate de
debitor în cele 120 de zile anterioare înregistrării cererii introductive;
   e) o listă a activităţilor curente pe care intenţionează să le desfăşoare în
perioada de observaţie;
   f) contul de profit şi pierdere pe anul anterior depunerii cererii;
   g) o listă a membrilor grupului de interes economic sau, după caz, a
asociaţilor cu răspundere nelimitată, pentru societăţile în nume colectiv şi
cele în comandită;
   h) o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura
simplificată sau de reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea
activităţii ori prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii
datoriilor sale; dacă această declaraţie nu va fi depusă până la expirarea
termenului stabilit la alin. (2), se prezumă că debitorul este de acord cu
iniţierea procedurii simplificate;

                                       147
          - la cererea debitorului sau a creditorului, dacă
debitorul se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la
art. 1 alin. 2 sau dacă a mai beneficiat de reorganizare în ultimii
5 ani anterior deschiderii procedurii.


         6.4.2. Efectele legale ale deschiderii procedurii sunt :

        1. desemnarea de către judecătorul-sindic a
administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului
provizoriu (art. 34);
        Prin sentinţa de deschidere a procedurii, judecătorul-
sindic va desemna, după caz, un administrator judiciar, în

  i) o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru
reorganizarea activităţii;
    j) o declaraţie pe propria răspundere, autentificată la notar ori certificată
de un avocat, sau un certificat de la registrul societăţilor agricole ori, după
caz, oficiul registrului comerţului în a cărui rază teritorială se află domiciliul
profesional/sediul social, din care să rezulte dacă a mai fost supus procedurii
prevăzute de prezenta lege într-un interval de 5 ani anterior formulării
cererii introductive;
    k) o declaraţie pe propria răspundere autentificată de notar sau certificată
de avocat, din care să rezulte că nu a fost condamnat definitiv pentru fals ori
pentru infracţiuni prevăzute în Legea concurenţei nr. 21/1996 şi că
administratorii, directorii şi/sau asociaţii nu au fost condamnaţi definitiv
pentru bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă, abuz de încredere,
înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, infracţiuni de fals ori
infracţiuni prevăzute în Legea nr. 21/1996, în ultimii 5 ani anteriori
deschiderii procedurii;
    l) un certificat de admitere la tranzacţionare pe o piaţă reglementată a
valorilor mobiliare sau a altor instrumente financiare emise.”
1
   Art. 28 al. 2 prevede că: „ Dacă debitorul nu dispune, la momentul
înregistrării cererii, de vreuna dintre informaţiile prevăzute la alin. (1) lit. a)
- f) şi h), va putea înregistra acea informaţie la tribunal în termen de 10 zile;
dacă nu o va face, cererea sa va fi considerată o recunoaştere a stării de
insolvenţă a patrimoniului său, caz în care judecătorul-sindic va pronunţa o
sentinţă de intrare în procedură simplificată, conform art. 1 alin. (2) lit. c)
sau d).„

                                       148
confirmitate cu dispoziţiile art. 11 alin. 1 lit. c şi ale art. 19 alin.
3 în cazul procedurii generale, iar în cazul procedurii
simplificate, va desemna un lichidator provizoriu.
         Desemnarea se va realiza cu privire la unul dintre
practicienii în insolvenţă, care au depus oferta de servicii, la
dosarul tribunalului. Această desemnare este provizorie.
Persoana desemnată va administra procedura până la
conformarea sau, după caz, înlocuirea sa de către adunarea
creditorilor, în condiţiile prevăzute la art. 19.

          Tot judecătorul-sindic va stabili atribuţiile şi onorariul
practicianului în insolvenţă, în conformitate cu criteriile
stabilite prin hotărâre a guvernului.
          Criteriile selecţiei sunt cele prevăzute la art. 11 alin. 1
lit. c:
         - se vor examina toate ofertele depuse la dosar;
         - se vor lua în considerare cererile de desemnare depuse
de creditori;
         - dacă cererea introductivă aparţine debitorului, se va
ţine seama de cererea de desemnare formulată de acesta.


         2. judecătorul-sindic dispune notificarea sentinţei de
către administrator/lichidator (art. 33 alin. 7);
         Din această perspectivă este semnificativ că printre
atribuţiile care vor fi stabilite de judecătorul-sindic în sarcina
administratorului judiciar sau a lichidatorului provizoriu se va
răgăsi şi aceea prevăzută la art. 33 alin. 7: efectuarea
notificărilor enumerate la art. 611, precum şi:


1
  Art. 61 prevede că: „(1) În urma deschiderii procedurii, administratorul
judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă
de debitor în conformitate cu art. 28 alin. (1) lit. c) ori, după caz, în
condiţiile art. 32 alin. (2), debitorului şi oficiului registrului comerţului sau,

                                      149
         - comunicarea sentinţei de deschidere a procedurii (art
37);
         - notificarea furnizorilor (art. 38);
         - notificarea indisponibilizării (art. 42 alin. 2);
         - notificarea suspendării (art. 43);
         - notificarea debitorului să depună la dosar
documentele (art. 44);
         - întocmirea listei încasărilor, plăţilor efectuate după
deschiderea procedurii (art. 46);
         - notificarea băncilor (art. 48);
         - supravegherea debitorului (art. 49);
         - întocmirea raportului de 30 de zile (art. 54);
         - reconstituirea documentelor debitorului (art. 55);
         - prezentarea probelor (art. 56);
         - obţinerea de relaţii de la autorităţi (art. 58);
         - întocmirea şi prezentarea raportului de 60 de zile şi
supunerea spre aprobarea adunării creditorilor a propunerii de
intrare în faliment.

        3. debitorul este obligat sa depună la dosar actele şi
informaţiile prevăzute la art. 28 alin. 3 pe care ar fi trebuit sa
le depună şi în situaţia în care procedura s-ar fi deschis la
cererea sa. La aceste documente şi informaţii se adaugă şi cele
menţionate la art. 441.


după caz, registrului societăţilor agricole ori altor registre unde debitorul
este înmatriculat/înregistrat, pentru efectuarea menţiunii.
   (2) Dacă creditorii cu sediul sau cu domiciliul în străinătate au
reprezentanţi în ţară, notificarea va fi trimisă acestora din urmă.
   (3) Notificarea prevăzută la alin. (1) se realizează conform prevederilor
Codului de procedură civilă şi se va publica, totodată, pe cheltuiala averii
debitorului, într-un ziar de largă circulaţie şi în Buletinul procedurilor de
insolvenţă.”
1
  Art. 44 prevede că: „Debitorul are obligaţia de a pune la dispoziţie
administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului toate informaţiile
cerute de acesta, precum şi toate informaţiile apreciate ca necesare, cu

                                    150
         Administratorii debitorilor persoane juridice sunt
obligaţi să se abţină de la înstrăinarea acţiunilor sau părţilor
sociale sau de interes deţinute în capitalul debitorului persoana
juridică, în condiţiile art. 42.
         Debitorul mai este obligat să utilizeze în corespondenta
menţiunile prevăzute la art. 45 1. De asemenea, are obligaţia să
întocmească lista cuprinzând operaţiunile enumerate la alin. 2
al art. 462.

         4. furnizorii de servicii vitale nu mai au dreptul să
sisteze serviciile către averea debitorului consumator captiv
în perioada de observaţie şi în perioada de reorganizare
(art. 38);



privire la activitatea şi averea sa, precum şi lista cuprinzând plăţile şi
transferurile patrimoniale făcute de el în cele 120 de zile anterioare
deschiderii procedurii.”
1
   Art. 45 prevede că: „(1) După rămânerea irevocabilă a hotărârii de
deschidere a procedurii toate actele şi corespondenţa emise de debitor,
administratorul judiciar sau lichidator vor cuprinde, în mod obligatoriu şi cu
caractere vizibile, în limbile română, engleză şi franceză, menţiunea în
insolvenţă, in insolvency, en procedure collective.
   (2) După intrarea în reorganizare judiciară sau faliment, actele şi
corespondenţa vor purta, în condiţiile prevăzute la alin. (1), menţiunea în
reorganizare judiciară, in judicial reorganisation, en redressement sau, după
caz, în faliment, in bankruptcy, en faillite. După intrarea în procedura
simplificată se va face, de asemenea, menţiunea în faliment, in bankruptcy,
en faillite.
   (3) Prejudiciile suferite de terţii de bună-credinţă, ca urmare a
nerespectării obligaţiei debitorului menţionate la alin. (1) şi (2), vor fi
reparate în mod exclusiv de persoanele care au încheiat actele ca
reprezentanţi legali ai debitorului, fără a fi atinsă averea debitorului.”
2
   Art. 46 al. 2 pevede că: „Debitorul şi/sau, după caz, administratorul
judiciar sunt obligaţi să întocmească şi să păstreze o listă cuprinzând toate
încasările, plăţile şi compensările efectuate după deschiderea procedurii, cu
precizarea naturii şi valorii acestora şi a datelor de identificare a
cocontractanţilor.”

                                    151
         În perioada de observaţie şi cât timp durează procedura
reorganizării, furnizorii de servicii de gaze naturale, apă,
telefonie sau alte asemenea, nu pot schimba, refuza ori
întrerupe un astfel de serviciu către debitorul care are calitatea
de consumator intrat în procedura insolvenţei. În temeiul art. 3
din lege, prin consumator debitor de înţelege consumatorul
care, din considerente tehnice, economice sau de reglementare,
nu poate alege furnizorul.
        Furnizorul de servicii al debitorului consumator nu are
dreptul să schimbe, să refuze ori sa întrerupă temporar prestarea
serviciului sau furnizarea către averea debitorului, în perioada
de observaţie, ca şi în perioada de reorganizare, deoarece s-ar
compromite astfel şansele reorganizării.

        5. suspendarea acţiunilor judiciare sau extra
judiciare pentru realizarea creanţelor faţă de averea
debitorului (art. 36). În acest scop, judecătorul-sindic
dispune comunicarea sentinţei către instanţele judecătoreşti
în a căror jurisdicţie se află sediul debitorului declarat la
registrul comerţului, precum şi tuturor băncilor unde
debitorul are deschise conturi (art. 37);
        Dispoziţiile art. 36 se aplică în toate situaţiile, fără să
fie condiţionată aplicarea lor de înserarea unei dispoziţii
exprese în acest sens în hotărârea de deschidere a procedurii.
Totodată, se are în vedere ca hotărârile judecătorului-sindic
sunt executorii din momentul pronunţării, inclusiv în ce
priveşte efectul prevăzut de art. 36.
        Aceste creanţe vizate de procedurile suspendate vor fi
prezentate la dosarul în care s-a deschis procedura.
        Suspendarea nu operează cu privire la procedurile de
executare silita declanşate de creditori contra bunurilor din
averea personală a fidejusorilor debitorului sau a persoanelor




                               152
care au garantat prin cauţiune reală executarea obligaţiilor
debitorului1.

        Efectul suspendării legale se produce şi cu privire la
cererile de poprire asupra fondurilor băneşti din contul bancar
al debitorului2.
         Acest efect se constată în fiecare dosar judiciar în parte,
de către instanţa sau organul de executare, şi nu se dispune, cu
caracter general, în dosarul tribunalului în care s-a deschis
procedura3.

         Norma de competenţă materială prevăzută de art. 6 este
aplicabilă şi în situaţia anulării actelor de executare silită pentru
realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale la
care se referă dispoziţiile art. 36 din aceeaşi lege4.

        Pentru realizarea efectului suspensiv, art. 37, prevede
comunicarea sentinţei de deschidere a procedurii către
instanţele judecătoreşti în a căror jurisdicţie se află sediul
debitorului. Aceeaşi comunicare se va efectua şi băncilor unde
debitorul are deschise conturi pentru a nu permite debitarea
acestor conturi prin poprire.

        6. creditorul titular al unei creanţe garantate cu
ipoteca, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de

1
  C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 954 din 3 iunie 2003, nepublicată,
citată de Ion Turcu, Legea procedurii insolvenţei, ed. C. H. Beck, Bucureşti,
2007, p. 243;
2
  C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 103 din 2 martie 1999, în Buletinul
jurisprudenţei, 1999, p. 388;
3
  C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 134 din 22 martie 1999, în Buletinul
jurisprudenţei, 1999, p. 390;
4
  C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 1080 din 2 iulie 2002, nepublicată,
citată de Ion Turcu, Legea procedurii insolvenţei, ed. C. H. Beck, Bucureşti,
2007, p. 244;

                                    153
retenţie de orice fel, poate solicita ridicarea suspendării în
condiţiile prevăzute de art. 39;
          Creditorul titular al unei creanţe garantate cu ipoteca,
gaj sau alta garanţie reală mobiliară (de exemplu, amanetul
civil prevăzut de art. 1685-1696 C. civ. ) ori drept de retenţie de
orice fel (de exemplu, dreptul depozitarului prevăzut de art.
1619 C. civ., dreptul locatarului prevăzut de art. 1444 C. civ. s.
a) poate solicita judecătorul-sindic ridicarea suspendării
menţionate la art. 36 cu privire la creanţa sa în una dintre
situaţiile enumerate în art. 39 alin. 11.
          a. - atunci când valoarea bunului constituit ca garanţie
nu este mai mare decât valoarea creanţei (sau creanţelor)
garantate cu acel obiect şi, totodată,
          - bunul nu prezintă importanţa vitală pentru succesul
unei reorganizări care, în cazul concret, ar avea şanse efective
de realizare;
          b. - atunci când creanţa nu este suficient protejată prin
obiectul garanţiei datorită uneia dintre următoarele motive:
          - valoarea obiectului s-a diminuat sau există un pericol
real să sufere o diminuare apreciabilă;
          - ca urmare a acumulării dobânzilor, majorărilor sau
penalităţilor de orice fel la o creanţă garantată cu rang superior,
valoarea părţii garantate în favoarea unei alte creanţe, cu rang
inferior, s-a diminuat, astfel ca creanţa cu rang inferior nu mai
este suficient protejată;
          - obiectul garanţiei nu este asigurat împotriva riscului
pieirii sau deteriorării.




1
  D. Barbu, Influenta unor norme speciale asupra procedurii reorganizării
judiciare şi a falimentului, în Revista Phoenix nr. 5/2003, p. 15

                                  154
         Conform dispoziţiilor alin. 3 al art. 39, creditorului care
solicită ridicarea suspendării îi revine sarcina dovezii situaţiei
prevăzute de art. 39 alin. 11.

         Cererea va putea fi respinsă dacă administratorul sau
debitorul propune, ca alternative, adoptarea uneia sau mai
multor măsuri de protecţie a creanţei garantate, precum:
         a) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului,
pentru acoperirea diminuării valorii obiectului garanţiei ori a
valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior;
         b) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului,
pentru satisfacerea dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de
orice fel şi, respectiv, pentru reducerea capitalului creanţei sub
1
  Art 39. al. 1 prevede că: „ (1) Creditorul titular al unei creanţe garantate
cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie de orice
fel poate solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării prevăzute la art.
36 cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, cu
aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 116 - 118 şi cu condiţia
achitării din preţ a cheltuielilor prevăzute la art. 121 alin. (1) pct. 1, a
bunului asupra căruia poartă garanţia sau dreptul de retenţie, în una dintre
următoarele situaţii:
   A. atunci când valoarea obiectului garanţiei, determinată de un evaluator
conform standardelor internaţionale de evaluare, este pe deplin acoperită de
valoarea totală a creanţelor şi a părţilor de creanţe garantate cu acel obiect:
   a) obiectul garanţiei nu prezintă o importanţă determinantă pentru reuşita
planului de reorganizare propus;
   b) obiectul garanţiei face parte dintr-un ansamblu funcţional, iar prin
desprinderea şi vânzarea lui separată, valoarea bunurilor rămase nu se
diminuează;
   B. atunci când nu există o protecţie corespunzătoare a creanţei garantate
în raport cu obiectul garanţiei, din cauza:
   a) diminuării valorii obiectului garanţiei sau existenţei unui pericol real ca
aceasta să sufere o diminuare apreciabilă;
   b) diminuării valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior, ca
urmare a acumulării dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel la o
creanţă garantată cu rang superior;
   c) lipsei unei asigurări a obiectului garanţiei împotriva riscului pieirii sau
deteriorării.”

                                      155
cota de diminuare a valorii obiectului garanţiei ori a valorii
părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior;
         c) novaţia obligaţiei de garanţie prin constituirea unei
garanţii suplimentare, reale sau personale, ori prin substituirea
obiectului garanţiei cu un alt obiect.

         Ridicarea suspendării1 este în favoarea creditorilor cu
garanţii reale mobiliare, pentru că, dacă ar rămâne în procedură,
ar fi prejudiciaţi prin efectul dispoziţiilor art. 123 pct. 1.

         7. suspendarea cursului prescripţiei acţiunilor
prevăzute de art. 362 ( art. 40);
         Pentru a proteja pe titularii acţiunilor care au fost
suspendate, legea reglementează şi suspendarea cursului
prescripţiei privind aceste acţiuni
        Suspendarea prevăzută de art. 36 nu are efect faţă de
codebitori sau fidejusori, nici faţă de persoanele care au
consimţit o cauţiune reală pentru garantarea executării
obligaţiilor asumate de debitor faţă de creditori. Aceşti garanţi
sau codebitori nu beneficiază de nici o descărcare de sarcini,
datorită naturii juridice a obligaţiei lor.
         Pronunţarea sentinţei de închidere a procedurii va avea
drept efect şi reînceperea curgerii prescripţiei.

       8. stoparea calcului dobânzilor, majorărilor sau
penalităţilor de orice fel, precum şi interzicerea adăugării
cheltuielilor la creanţele născute anterior deschiderii
procedurii (art. 41);
       S-a susţinut că această dispoziţie a legii priveşte
creanţele negarantate cu garanţii reale ori drept de retenţie, de

1
  Turcu Ion, Tratat de insolvenţă, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2006, p. 385
2
  Art. 36 prevede că: „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept
toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor
asupra debitorului sau bunurilor sale„

                                    156
orice fel, sau la părţile negarantate din creanţele garantate cu
astfel de garanţii, de la data deschiderii procedurii1.
        Creanţele negarantate sunt creanţele neînzestrate cu
garanţii.

        Garanţiile executării obligaţiilor debitorului faţă de
creditor sunt clasificate în garanţii personale şi garanţii reale2.
        Garanţiile personale, având ca obiect un patrimoniu în
mişcare continuă, sunt fidejudiunea şi derivatele sale (avalul
cambiei sau biletului de ordin, scrisoarea de garanţie
independentă). Specificul acestor garanţii personale
comparative cu garanţiile reale constă în aceea ca ele se
urmăresc de către creditor în afara procedurii colective, printr-o
procedura directă şi individuală. Acest specific se estompează
ca efect al unor dispoziţii de excepţie, care devin tot mai
numeroase (Legea nr. 99/19993, Ordonanţa Guvernului nr.
39/20034; art. 31, 32 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
51/19985 modificată prin Legea nr. 409/20016 şi art. 43 al Legii
nr. 64/1995 introdus prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/20027).

        Garanţiile reale sunt mobiliare (gajul comercial
reglementat de art. 478-489 C. com., amanetul civil reglementat
de art. 1685 şi urm. C. civ., garanţiile reale mobiliare
reglementate de Legea nr. 99/1999, Titlul VI, rezerva
proprietăţii, dreptul de retenţie), sau imobiliare( ipoteca civilă
reglementată de art. 1746 şi urm. C. civ. şi ipoteca pentru
creditul destinat investiţiilor imobiliare reglementată de legea

1
  Ion Turcu, Legea procedurii insolvenţei, ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007,
p. 254;
2
  Turcu Ioan, Tratat de insolventa, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2006, p. 386
3
  Monitorul oficial nr. 236 din 27 mai 1999
4
  Monitorul oficial nr. 66 din 2 februarie 2003
5
  Monitorul oficial nr. 948 din 24 decembrie 2002
6
  Monitorul oficial nr. 398 din 19 iulie 2001
7
  Monitorul oficial nr. 95 din 2 februarie 2002

                                   157
nr. 190/1999). Ipoteca legală este reglementată la art. 150 c.
proc. fiscală.
        Dispoziţiile art. 41 vizează numai garanţiile reale,
pentru că garanţiile personale se valorifică întotdeauna numai
în afara procedurii colective, pe când garanţiile reale pot fi
valorificate şi în cadrul procedurii colective.

        „Părţile negarantate” din creanţele garantate “ reprezintă
1
 excedentul creanţei faţă de valoarea sau preţul bunului
constituit ca garanţie.
         Elementele cu care se determină excedentul sunt
următoarele:
         a. - evaluarea bunului la data constituirii garanţiei, sau
         - reevaluarea bunului la dată înregistrării creanţei, sau
         - reevaluarea bunului la verificarea creanţei, sau
         - preţul obţinut din vânzarea bunului.
         b. cuantumul creanţei, la data cererii de deschidere a
procedurii2.

         În concluzie, efectul dispoziţiilor legale din art. 41 este
stoparea curgerii de drept a dobânzilor, majorărilor sau
penalităţilor de orice fel şi interdicţia adăugării cheltuielilor
pentru creanţele fără garanţii reale ori drept de retenţie şi pentru
părţile negarantate din creanţele cu garanţii reale.

        Dispoziţiile art. 41 alin. 1-3 se aplică numai creanţelor
născute anterior deschiderii procedurii, nu şi creanţelor care s-
au născut după deschiderea procedurii, cărora le sunt aplicabile




1
 Turcu Ioan, Tratat de insolvenţă, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2006, p. 387
2
 Pentru detalii a se vedea: Ion Turcu, Legea procedurii insolvenţei, ed. C.
H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 255- 256;

                                   158
dispoziţiile art. 41 alin. 41 referitoare la neconfirmarea planului
de reorganizare.

         Dispoziţiile art. 41 privind stoparea calculului
dobânzilor operează numai faţă de debitorul contra căruia s-a
deschis procedura, dar nu şi faţă de codebitori solidari cu
acesta, între care se numără şi fidejusorii (art. 42 C. com. ), care
nu sunt supuşi acestei proceduri. În consecinţă, creditorul îşi va
calcula în continuare dobânzile, majorările, penalităţile de
întârziere şi cheltuielile faţă de aceşti codebitori.

         Ca regulă, deci, stoparea calculului dobânzilor şi a
adaosurilor asimilate se produce în momente diferite:
         - în privinţa creanţelor negarantate, pe data deschiderii
procedurii (art. 41);
         - pentru părţile negarantate, din creanţele garantate la
data vânzării bunului constituit ca garanţie reală (art. 121 alin.
2): „creditorii vor avea, pentru diferenţă, creanţe chirografare
care vor veni în concurs cu cele prevăzute de art. 123 pct. 8 şi
vor fi supuse dispoziţiilor art. 41 “.

         Prima excepţie la norma legală din alin. 1 al art. 41 este
cea reglementată de alin. 2 al aceluiaşi articol. Creanţele
garantate nu se supun dispoziţiilor art. 41 alin. 1. Aceste
creanţe se înscriu în tabelul definitiv şi/sau în tabelul definitiv
consolidat, după caz, la valoarea garanţiilor, calculate conform
art. 39 alin. 1 lit. A, fără a depăşi valoarea creanţei garantate.
La distribuirea preţului rezultat din valorificarea bunului
constituit ca garanţie reală, creditorul va fi îndreptăţit să

1
  Art 41 al 4 prevede că: „Nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice
fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată
creanţelor născute ulterior datei deschiderii atât a procedurii simplificate, cât
şi a celei generale, în cazul în care nici un plan de reorganizare nu este
confirmat.”

                                      159
calculeze accesoriile la creanţa garantată. Aceste accesorii pot
fi calculate numai până la data vânzării bunului şi numai dacă
preţul obţinut a fost într-o măsură suficientă superior iniţialei
evaluări. Dacă preţul a fost inferior estimării valorice iniţiale, la
distribuţie se va ajusta corespunzător partea garantată a creanţei
şi partea rămasă negarantată.

        A doua excepţie la norma legală din alin. 1 al art. 41
este aceea în care se confirmă un plan de reorganizare,
dobânzile şi celelalte accesorii ale obligaţiilor născute după
deschiderea procedurii generale se vor plăti în conformitate cu
clauzele actelor care au generat creanţele şi, totodată, în
conformitate cu prevederile planului (programului de plăţi).
        Dacă executarea planului a eşuat, prevederile alin. 1 şi
2 din art. 41 se aplica corespunzător calculului accesoriilor
cuprinse în programul de plăţi până la data intrării în faliment.

         9) interzicerea, sub sancţiunea nulităţii, a
înstrăinării acţiunilor sau părţilor sociale sau a părţilor de
interes ale administratorilor debitorilor persoane juridice,
deţinute la debitorul care face obiectul procedurii, fără
acordul judecătorului-sindic ( art. 42 alin. 1 ).
        Ca măsura preventivă, judecătorul-sindic va dispune
indisponibilizarea acestor acţiuni sau părţi sociale sau de
interes, în registrele speciale de evidenţă sau în conturile
înregistrate electronic, în cazul acţiunilor dematerializate (art.
42 alin. 2);

       Nu sunt incidente prevederile art. 42 cu privire la actele
de cesiune de părţi sociale efectuate anterior deschiderii
procedurii.

        Sancţiunea nerespectării interdicţiei este nulitatea
actului de înstrăinare (art. 42 alin. 1). În consecinţă, lipsind

                                160
acordul prealabil al judecătorului-sindic, transferul părţilor
sociale sau al acţiunilor este anulabil şi cererea lichidatorului,
cu acest obiect, este admisibilă. Competenţa judecării acţiunii
în anulare aparţine tot judecătorul-sindic, conform prevederilor
art. 6.

         Judecătorul-sindic va dispune prin sentinţa de
deschidere a procedurii sau printr-o încheiere ulterioare
indisponibilizarea acţiunilor sau a părţilor sociale, prin
înscrierea menţiunii în registrele speciale de evidenţă sau în
conturile înregistrate electronic (art. 177 alin. 1 lit. a şi alin. 2,
art. 179 din Legea nr. 31/19909), tocmai pentru a se preveni
încălcarea interdicţiei;

        Măsura indisponibilizării este aplicabilă atât în
procedura reorganizării judiciare, cât şi în procedura
falimentului.

        10. se suspendă de la tranzacţionare acţiunile emise
de debitor pe piaţa reglementată pe care se tranzacţionează
acestea de la data primirii comunicării privind deschiderea
procedurii de către CNVM până la data confirmării planului de
reorganizare şi respectiv până la încheierea procedurii. Sunt
suspendate de la tranzacţionare toate acţiunile societăţilor
emitente, nu doar cele deţinute de administratori conform art.
42. Retragerea se efectuează tot de către CNVM.
        În comparaţie cu legislaţia anterioară, textul prezentei
legi nu consacra dreptul judecătorului-sindic de a încuviinţa
continuarea tranzacţionării acţiunilor pe piaţă.

       11. debitorul are obligaţia de a pune la dispoziţia
administratorului (sau, după caz, a lichidatorului) toate
informaţiile cerute de acesta cu privire la activitatea şi
averea sa, precum şi lista cuprinzând plăţile şi transferurile

                                161
patrimoniale făcute de el în cele 120 de zile anterioare
deschiderii procedurii (art. 44).
       Conform dispoziţiilor art. 55, dacă debitorul nu a
prezentat informaţiile sau le-a prezentat în mod
necorespunzător, administratorul poate, pe cheltuiala averii
debitorului, să angajeze, în condiţiile legii, unul sau mai mulţi
experţi de specialitate, care, folosind bilanţul, registrele
contabile şi documentele contabile şi extracontabile ale
debitorului, să le întocmească sau, după caz, să le corecteze cu
maximă urgenţă. Pentru identitate de raţiune, administratorul
poate proceda în acelaşi mod şi în cazul neîndeplinirii obligaţiei
debitorului prevăzută la art. 46;


        12. obligaţia menţionării,, în insolvenţă”, „în
reorganizare judiciară” sau, după caz,,, în faliment”, pe
actele şi pe corespondenta debitorului, în limbile română,
engleză şi franceză (art. 45);
        Conform dispoziţiilor art. 45:
        1) După rămânerea irevocabila a hotărârii de
deschidere a procedurii, toate actele şi corespondenţa emise de
debitor, administrator sau lichidator vor cuprinde, în mod
obligatoriu şi cu caractere vizibile, în limbile română, engleză
şi franceză, menţiunea în insolvenţă, in insolvency, en
procedure collective;

        2) După intrarea în reorganizarea juridică sau în
faliment, actele şi corespondenţa vor purta, în condiţiile
menţionate la alin. 1, menţiunea în reorganizare judiciară, în
judicial reorgasation, en redressement sau, după caz, in
faliment, in bankruptcy, en faillite. După intrarea în procedura
simplificată, se va face de asemenea menţiunea în faliment, in
bankruptcy, en faillite.


                               162
        3) Prejudiciile suferite de terţii de bună –credinţă, ca
urmare a nerespectării obligaţiei menţionate la alin. 1 şi 2, vor
fi recuperate în mod exclusiv de persoanele care au încheiat
actele ca reprezentanţi legali ai debitorului, fără a fi atinsă
averea debitorului.


        13. „nulitatea tuturor actelor, operaţiunilor şi
plăţilor efectuate de debitor, ulterior deschiderii procedurii,
cu excepţia cazurilor prevăzute de Legea nr. 85/2006 şi a
celor autorizate de judecătorul-sindic” (art. 46);
        Dispoziţiilor art. 46 alin. 1, sunt „nule” toate actele,
operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii
procedurii inclusiv înscrierile şi întabulările prevăzute de art.
49, cu doua excepţii:
        - cazurile în care legea prevede o derogare de la acesta
regulă;
        - actele autorizate de judecătorul-sindic.

       În situaţia în care se cere anularea unor acte juridice
încheiate de debitor cu terţe persoane, este necesare citarea
acestor persoane pentru ale fi opozabilă hotărârea
judecătorului-sindic.

         În acest scop, atât debitorul, cât şi administratorul
judiciar, sunt obligaţi să întocmească şi să actualizeze
permanent o listă cuprinzând toate actele şi operaţiunile
încheiate după deschiderea procedurii, cu menţionarea naturii şi
a valorii acestora, precum şi a datelor de identificare ale
cocontractantului.
         Prin sintagma „în afară de cazurile prevăzute de
prezenta lege sau de cele autorizate de judecătorul-sindic” se
înţelege şi operaţiunile, inclusive utilizarea, vânzarea şi
închirierea de bunuri, precum şi efectuarea de plăţi, chiar dacă

                              163
se încadrează,, în condiţiile obişnuite” de exercitare a activităţii
curente a debitorului.

         Nulitatea poate fi dispusă din oficiu de către
judecătorul-sindic, sau poate fi cerută de către orice persoană
interesată, ca urmare a consultării listelor sau a luării la
cunoştinţă, pe orice cale, despre efectuarea operaţiunilor,
actelor şi a plăţilor, cu încălcarea condiţiilor prev. de art. 46.

        14. ridicarea dreptului debitorului de a-şi
administra averea, dacă nu şi-a declarat, conform legii,
intenţia de reorganizare (art. 47-48);
       Dezinvestirea se produce fie prin efectul legii, fie prin
hotărârea judecătorului-sindic.

        Prin efectul legii, dezinvestirea se realizează:
         - ca rezultat al deschiderii procedurii, dacă debitorul nu
şi-a declarat, în condiţiile art. 28 sau, după caz, art. 33, intenţia
de reorganizare (art. 28, 74);
         - drept consecinţă a încheierii prin care se decide
intrarea în faliment (art. 47 alin. 4).

         Prin hotărârea judecătorului-sindic, dezinvestirea se
dispune din oficiu, sau la cererea creditorilor ori a comitetului
creditorilor sau a administratorului judiciar.

         În orice moment al procedurii, creditorii, individual sau
prin comitetul creditorilor, se pot adresa judecătorului–sindic
cu o cerere de a se ridica debitorului dreptul de administrare.
Cererea trebuie justificată cu pierderile continue din averea
debitorului sau cu lipsa probabilităţii de realizare a unui plan
raţional de activitate. Această cerere va fi examinată în termen
de 15 zile, într-o şedinţă la care vor fi citaţi debitorul, creditorii,
administratorul judiciar şi comitetul creditorilor. Judecătorul-

                                 164
sindic va putea ordona ridicarea, în tot sau în parte, a dreptului
de administrare al debitorului, indicând totodată şi condiţiile de
exercitare a acestuia (art. 47 alin. 3).

         Concomitent, judecătorul-sindic va da dispoziţii tuturor
băncilor la care debitorul are disponibil în conturi să nu permită
debitarea conturilor fără un ordin al său sau al administratorului
judiciar/lichidatorului (art. 48 ), sub sancţiunea unor amenzi
judiciare şi a răspunderii pentru prejudicial cauzat (alin. 4 al
aceluiaşi articol).

         Cele două calificări pe care jurisprudenţa noastră1 le-a
atribuit ridicării dreptului debitorului de conducere a activităţii
şi de administrare a averii sale în aplicarea procedurii
falimentului sunt nulitatea relativă şi inopozabilitatea2.
         Consecinţele practice3 ale aplicării tezei inopozabilităţii
sunt, în principal, următoarele:
         a) nu este necesară nici constatarea nulităţii, nici
anularea prin hotărârea tribunalului a actului juridic încheiat de
debitor;
         b) nu este îngăduit nici debitorului, nici celeilalte părţi
contractante să ceară constatarea nulităţii sau anularea actului;
         c) debitorul va rămâne obligat faţă de persoana cu care
a contractat, dacă lichidatorul nu se prevalează de
inopozabilitatea actului;
         d) reciproc, terţa persoană cu care debitorul a contractat
nu se poate prevala de „ridicarea dreptului” ca de o incapacitate




1
  Cas. I, dec. nr. 61 din 21 ian, 1916, în Dreptul 1916, p. 211;
2
  Trib. Dâmboviţa, II, sent. Din 3 nov. 1921, în Pandectele române, 1924,
III, p. 28;
3
  A se vedea şi supra 5. 6. 2.

                                  165
care provoacă ineficienţa actului, pentru a se sustrage de la
îndeplinirea obligaţiilor pe care le-a asumat faţă de debitor1.

        Efectul ridicării dreptului asupra averii debitorului este
general, raportându-se la integralitatea acestei averi, în sensul
împiedicării debitorului de a efectua acte de administrare şi de
dispoziţie.
        Efectul „ridicării dreptului” se produce simultan cu
privire la :
         - bunurile din averea debitorului;
         - actele juridice ale debitorului;
         - acţiunile în justiţie sau cererile debitorului ori contra
acestuia.
        Pierderea dreptului de administrare şi de dispoziţie se
referă atât la bunurile prezente în patrimoniul debitorului în
momentul în care se produce acest efect, cât şi la bunurile care
vor fi cuprinse în acest patrimoniu până în momentul închiderii
procedurii, deoarece, conform art. 3, averea debitorului, supusă
acestei proceduri, include şi bunurile dobândite în cursul
aplicării procedurii.

        În cazul comerciantului persoană fizică, efectul se
produce şi cu privire la bunurile comune, pentru că şi drepturile
debitorului cu privire la aceste bunuri fac parte din „ avere”,
adică din patrimoniul debitorului. Împrejurarea poate fi însă
apreciată ca un motiv temeinic pentru împărţirea bunurilor
comune în timpul căsătoriei.

         Efectele „ridicării dreptului “ se produc, în principiu,
cu privire la toate actele juridice ale debitorului. Nu sunt însă
ineficiente actele cu scop conservator efectuate de debitor, cum
sunt : somaţia adresată unui datornic, declararea unui apel sau a

1
 Pentru detalii a se vedea : Ion Turcu, Legea procedurii insolvenţei, ed. C.
H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 266-269;

                                   166
unui recurs, întreruperea unei prescripţii, dresarea unui protest,
întreruperea cursului perimării sau cererea de constatare a
perimării etc.

         Ridicarea dreptului priveşte, de asemenea, acţiunile în
justiţie, sub aspect activ şi pasiv, în sensul că actul de
procedură efectuat numai de către debitor este inopozabil. Dacă
lichidatorul nu-şi însuşeşte calea de atac declarată de debitor şi
această cerere a debitorului se respinge, obligaţia de plată a
cheltuielilor de judecată nu este opozabilă celorlalţi creditori.

         Nu sunt supuse acestui efect bunurile şi drepturile
patrimoniale care, conform art. 3 nu „pot face obiectul unei
executări silite, în condiţiile Codului de procedură civilă” (art.
406-410). De asemenea, debitorul păstrează toate drepturile în
tot ce nu priveşte administrarea bunurilor. Astfel, debitorul
persoana fizică poate exercita o nouă activitate profesională
salariată sau o altă activitate lucrativă.

         15. în perioada de observaţie, activităţile curente şi
plăţile sunt premise în limitele prevăzute la art. 49;
         În situaţia neridicării dreptului de administrare, din
cauză că debitorul şi-a declarat, în termenul legal, intenţia de
reorganizare, prin dispoziţiile art. 49 se operează distincţia între
actele şi operaţiunile activităţii curente şi celelalte acte şi
operaţiuni.

         În cazul celor care depăşesc sfera activităţii curente (în
sensul art. 3 pct. 14 ) este prevăzută, prin textul alin. 2 al art.
49, autorizarea prealabilă a judecătorului-sindic, atât pentru
actele debitorului, cât şi pentru actele administratorului judiciar
(art. 3 pct. 14 defineşte activităţile curente ca fapte de comerţ şi
operaţiuni financiare propuse a fi efectuate de debitor în
perioada de observaţie, în cursul normal al comerţului sau,

                                167
exemplificând cu următoarele : continuarea activităţilor
contractate, conform obiectului de activitate ; efectuarea
operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora; asigurarea
finanţării capitatului de lucru în limite curente).
         Cererea se soluţionează într-o şedinţă a comitetului
creditorilor, în maximum 5 zile de la înregistrarea ei.


         Dacă cererea se referă la vânzarea bunurilor grevate de
garanţii, se vor respecta şi dispoziţiile art. 39 privind asigurarea
unei protecţii corespunzătoare creanţei garantate cu acel bun
(alin. 3 al art. 49).

         16. sunt fără efect întăbulările şi orice alte
formalităţi similare efectuate după deschiderea procedurii
(art. 50);
         Dacă la data deschiderii procedurii un act juridic nu
devenise opozabil terţilor, înscrierile, transcrierile, întabulările
şi orice alte formalităţi specifice necesare acestui scop,
efectuate după data deschiderii procedurii, sunt fără efect faţă
de masa creditorilor, cu excepţia cazului în care cererea sau
sesizarea, legal formulate, a fost primită de instanţa, autoritatea
sau instituţia competenţa cel mai târziu în ziua premergătoare
hotărârii de deschidere a procedurii.

       Trebuie precizat însă că, chiar dacă se realizează
opozabilitatea actelor ale căror cereri sau sesizări au fost depuse
la autoritatea competentă, în ziua anterioară deschiderii
procedurii, ele sunt supuse anularii în condiţiile art. 78 şi urm.

        17. contractele financiare sunt supuse regimului
reglementat la art. 51;
        Contractele financiare calificate (art. 51). sunt definite
la pct. 31 al art. 3: contracte având ca obiect operaţiuni cu

                                168
instrumente financiare derivate, realizate pe pieţele
reglementate, pieţele asimilare sau pieţe la buna înţelegere,
astfel cum sunt acestea reglementate (art. 3 pct 33, 34, 35)
         Aceste categorii de obligaţii pot fi executate faţă de
cocontractantul insolvent ca şi faţă de garantul insolvent al unui
cocontractant în condiţiile reglementate de art. 51.

         Nici un lichidator sau, după caz, nici o instanţă
judecătorească nu poate împiedica, cere anularea ori decide
desfacerea unor operaţiuni cu instrumente financiare derivate
inclusiv ducerea la îndeplinire a unui acord de netting, realizate
în baza unui contract financiar calificat, cu excepţia dovedirii
intenţiei frauduloase a debitorului în sensul art. 80 alin 1lit. g şi
n.

        18. compensarea legală a creanţelor reciproce între
creditor şi debitor operează conform art. 52;
       Deschiderea procedurii insolvenţei nu afectează dreptul
unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a
debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege
în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data
deschiderii procedurii.

        Compensarea datoriilor băneşti certe, lichide şi exigibile
existente concomitent între debitorul subiect al procedurii şi
creditorii acestuia, care îi sunt totodată şi datornici, operează
prin efectul legii (art. 1144 C. civ. ) şi nu poate fi aprobată, nici
refuzată de judecătorul-sindic, sub nici un motiv neprevăzut de
Codul civil (art. 1143-1153).

        Aceasta normă legală este oarecum incompatibilă cu
principiile specifice procedurii insolvenţei deoarece
compensarea operează contrar ordinii de prioritate a creanţelor


                                169
prevăzute la art. 123 şi deosebit de flagrantă este încălcarea
ordinii în cazul creanţelor de la pct. 8 şi 9 din art. 123.


         19. sunt libere de sarcini bunurile înstrăinate de
administratorul judiciar/lichidator conform art. 53;
         Bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau de
lichidator, în exerciţiul atribuţiunilor sale reglementate de
Legea nr. 85/2006, sunt dobândite libere de orice sarcini,
precum ipoteci, garanţii reale mobiliare sau drepturi de retenţie
de orice fel, ori măsuri asiguratorii.
         Această regulă este asemănătoare cu cea a bunurilor
dobândite de către adjudecătari în procedura de executare silită.
( art. 518 C. pr. civ. )


         20. administratorul întocmeşte raportul de 30 de
zile propunând intrarea în procedura simplificată sau
continuarea perioadei de observaţie din procedura generală
(art. 54);
         În termenul stabilit de judecătorul-sindic, care nu poate
depăşi 30 de zile de la data desemnării administratorului
judiciar, acesta va preda judecătorului-sindic un raport cu
propunerile de mai sus.

         Procedura simplificată se aplică debitorilor aflaţi în
stare de insolvenţă, care se încadrează în una dintre categoriile
enumerate la alin. 2 din art. 1.
         Procedura simplificată reprezintă, conform pct. 25 al
art. 3, procedura prin care debitorul faţă de care sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute la art. 1 alin. 2 intră direct în procedura de
faliment, fie odată cu deschiderea procedurii insolventei, fie
după o perioada de observaţie de maxim 60 de zile, perioada în
care vor fi analizate elementele arătate la art. 1 alin. 2 lit. c şi d.

                                 170
        Procedura generală se aplică faţă de categoriile de
debitori enumerate la alin. 1 al art. 1.
        Procedura generală definită la pct. 24 al art. 3 este
procedura prin care un debitor care îndeplineşte condiţiile
prevăzute la alin. 1 al art. 1, dar nu şi pe acelea prevăzute la
alin. 2 al art. 1, după perioada de observaţie, succesiv, intră în
procedura de reorganizare judiciară şi în procedura de faliment
sau, separat, numai în reorganizare judiciară sau doar în
faliment.
        Durata perioadei de observaţie este cuprinsă între data
deschiderii procedurii şi data confirmării planului sau, după
caz, a intrării în faliment.

        Raportul administratorului judiciar propune aplicarea
uneia dintre cele două variante de procedură, bazându-se
exclusiv pe identificarea situaţiilor alternative pe care le
reglementează art. 1.
        Dacă raportul va propune aplicarea procedurii
simplificate, acesta va conţine documentele doveditoare şi
administratorul judiciar va notifica această propunere
creditorilor care au depus cererea introductive şi debitorului,
prin administratorul special. La raport se va anexa dovada
îndeplinirii procedurii de notificare.

       Persoanele notificate vor fi convocate de judecătorul–
sindic prin administratorul judiciar la o dezbatere în şedinţa
publică într-un termen de maxim 20 de zile de la primirea
raportului, dacă se propune intrarea în procedura simplificată.
       După ascultarea părţilor interesate, judecătorul-sindic va
pronunţa o sentinţă prin care va aproba sau va respinge, după
caz, concluziile raportului şi va dispune, totodată, intrarea în
faliment în condiţiile art. 107 alin. 1 lit. d, dacă aprobă
propunerea.

                               171
        21. instanţa poate stabili condiţiile probaţiunii
conform art. 56;
        În cadrul procedurii simplificate, în condiţiile descrise
la alin. 2 lit. c şi/sau d din art. 1, caracterizate prin lipsa
documentelor debitorului, judecătorul-sindic poate stabili, în
sarcina creditorului care a cerut deschiderea procedurii sau în
sarcina administratorului judiciar, îndatoriri referitoare la
prezentarea probelor cu înscrisuri, relaţii scrise, luarea
interogatoriului persoanelor din administraţia societăţii
debitoare şi orice alte demersuri necesare soluţionării cauzei,
cum ar fi cele prevăzute la art. 58.


         22. măsurile adecvate situaţiei în care debitorul sau
bunurile acestuia nu pot fi găsite (art. 57-58);
         Atunci când la sediul înregistrat în registrul comerţului
debitorul nu mai desfăşoară activitate, iar creditorul care a
introdus cererea de deschidere a procedurii nu cunoaşte un alt
sediu, punct de lucru de desfăşurare a activităţii, şi după
ascultarea raportului administratorului judiciar, prevăzut la art.
54, prin care se constată că debitorul se găseşte în una dintre
categoriile prev. la art. 1 alin 2 lit c sau d comunicarea,
notificarea oricărui act de procedura faţă de debitor, inclusive a
celor privind deschiderea procedurii, se va efectua prin
Buletinul procedurilor de insolvenţă, dar şi după regulile art. 7.


        23. administratorul /lichidatorul prezintă raportul
de 60 de zile şi adunarea creditorilor poate hotărî intrarea
în faliment a debitorului (art. 59, 60).
        Textul art. 59 prevede obligaţia administratorului
judiciar de a întocmi şi de a supune judecătorului-sindic, în
termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea

                               172
depăşi 60 de zile de la data desemnării administratorului, un
raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la
apariţia insolvenţei debitorului, cu menţionarea persoanelor
cărora le-ar fi imputabilă. Momentul procedural de la care se
calculează termenul de 60 de zile este acela al desemnării
administratorului.

        Articolul 59 prevede ca raportul va indica dacă există o
posibilitate reală de reorganizare efectiva a activităţii
debitorului ori, după caz, va arăta motivele care nu permit
reorganizarea şi, în acest caz, propunerea de intrare în faliment.

        Dacă, este posibilă reorganizarea judiciară, se va preciza
şi care dintre planuri este recomandat şi se va menţiona dacă
autorul raportului colaborează la întocmirea acelui plan ori are
intenţia să prezinte un alt plan.

        Dacă raportul conţine propunerea de intrare în faliment
a debitorului, acest raport va fi supus aprobării adunării
creditorilor în prima şedinţă a acesteia. Pe baza propunerii
administratorului judiciar de intrare în faliment, judecătorul-
sindic va dispune publicarea unui anunţ referitor la raport în
Buletinul procedurilor de insolvenţă, cu indicarea datei adunării
creditorilor, care va vota propunerea administratorului judiciar,
ţinând seama şi de punctul de vedere al comitetului creditorilor.

        Adunarea      creditorilor    va   aproba     propunerea
administratorului judiciar cu o majoritate de cel puţin două
treimi din creanţele prezente la vot.
        Chiar dacă votul a fost aprobativ, în proporţia cerută de
lege, hotărârea va fi ineficientă în situaţia în care creditori
deţinând împreună peste 20% din creanţe îţi exprimă intenţia de
a depune un plan.


                               173
         Dacă se aprobă propunerea de intrare în faliment de
către adunarea creditorilor, judecătorul-sindic decide prin
sentinţa în acelaşi sens.
         Dacă în cauză a fost admis un plan de reorganizare de
către judecătorul-sindic, administratorul judiciar nu mai poate
face propunerea de aplicare a procedurii falimentului şi nici nu
este necesar sa convoace adunarea generală a creditorilor.

Bibliografie:

   1. Barbu, D., Influenta unor norme speciale asupra
      procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, în
      Revista Phoenix nr. 5/2003
   2. Belu, Magda., M. L. Deschiderea procedurii
      reorganizării judiciare sau a falimentului, Revista de
      drept comercial nr.3/2004
   3. Dolache, Ileana Izabela., Mihăianu, Cosmin-Horia.,
      Reorganizarea judiciară şi falimentul, practică judiciară,
      ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006
   4. Paşca, Viorel., Consideraţii privind răspunderea
      patrimonială pentru deschiderea prematură sau tardivă a
      insolvenţei, în Revista de drept comercial nr. 1/2005
   5. Thaller, E., Traite elementaire de droit commercial, 7-
      eme, ed. A. Rousseau, Paris, 1925
   6. Turcu, Ion., Tratat de insolvenţă, Editura C. H. Beck,
      Bucureşti, 2006
   7. Turcu, Ion., Legea procedurii insolvenţei, ed. C. H.
      Beck, Bucureşti, 2007

Jurisprudenţă:

- C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 635 din 13 apr. 2003 în
Buletinul jurisprudenţei 2003
- C. de Ap. Bucureşti, s. com., dec. nr. 318/2005
- C. de Ap. Bucureşti, s. com., dec. nr. 167/2005
                              174
- C. de Ap. Constanţa, dec. civ. nr 17 din 10 ian. 1994,
- C. de Ap. Cluj Napoca, com., dec. nr. 355 din 18 iunie 2002,
nepublicată,
- Trib. Bucureşti, com., sent. nr. 1094 din 10 sept. 2004,
- Trib. Bucureşti, com., sent. nr. 590 din 17 mai. 2004,
- C. de Ap. Bucureşti, s. com., dec. nr. 1095/2005
- C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 647 din 4 spt. 2001, în
Buletinul jurisprudenţei, 2001
- C. S. J. com, dec. nr. 318 din 22 februarie 2002, în Curierul
Judiciar nr 3/2003
- C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 357 din 8 mai 2001, în
Buletinul jurisprudenţei, 2001
- C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 563 din 7 nov. 2000, în
Buletinul jurisprudenţei, 2000, II
- C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 1177 din 27 nov. 2001,
în Buletinul jurisprudenţei, 2001
- C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 353 din 5 martie 2002,
nepublicată,
- C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 379 din 11 iulie 2000, în
Buletinul jurisprudenţei, 2000, II
- C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 123 din 7 martie 2000,
în Buletinul jurisprudenţei, 2000, II
- C. de Ap. Suceava, com., dec. nr. 695 din 11 nov. 2002, în
Culegerea de practică judiciară, 2002, Ministerul justiţiei
- C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 484 din 3 oct. 2000, în
Buletinul jurisprudenţei, 2000, II
- C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 442 din 19 sept. 2000, în
Buletinul jurisprudenţei, 2000, II
- C de Ap. Ploieşti, com., dec. nr. 631 din 21 sept. 2002, în
Revista de drept comercial nr. 11/2003
- C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 49 din 15 ian. 2002,
nepublicată,
- C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 495 din 30 nov. 1999, în
Buletinul jurisprudenţei, 1999

                              175
- C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 230 din 2 mai 2000,
nepublicată,
- C. de Ap. Bucureşti, com., dec. nr. 816 din 29 mai 2002,
Practica judiciară comercială, 2002
- C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 954 din 3 iunie 2003,
nepublicată,
- C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 103 din 2 martie 1999,
în Buletinul jurisprudenţei, 1999
- C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 134 din 22 martie 1999,
în Buletinul jurisprudenţei, 1999
- C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 1080 din 2 iulie 2002,
nepublicată,
- Cas. I, dec. nr. 61 din 21 ian, 1916, în Dreptul 1916
- Trib. Dâmboviţa, II, sent. Din 3 nov. 1921, în Pandectele
române, 1924, III




                             176
                           CAPITOLUL 7
                         Stabilirea pasivului
       7.1. Ocrotirea averii debitorului. Primele măsuri
consecutive deschiderii procedurii insolvenţei

         Deschiderea procedurii insolvenţei asupra unui debitor
trebuie adusă la cunoştinţă creditorilor cunoscuţi, a instituţiilor
interesate în aceasta privinţă, precum registrul comerţului,
registrul societăţilor agricole şi oricare alte registre în care este
înmatriculat debitorul.
         Astfel în vederea stabilirii pasivului debitorului se iau
următoarele măsuri:

        7.1.1. Notificarea creditorilor (art. 61,62);

        Notificarea va fi trimisă tuturor creditorilor cunoscuţi,
precum şi debitorului şi oficiul registrului comerţului sau, după
caz, registrul societăţilor agricole unde este înmatriculat acesta.
Totodată, ea se va publica, pe cheltuiala averii debitorului, într-
un ziar de largă circulaţie, precum şi în Buletinul procedurilor
de insolvenţă. Notificarea către debitor se va efectua conform
codului de procedura civilă.

         Conform art. 62, notificarea va cuprinde:
         - termenul limită de depunere, de către creditori, a
opoziţiilor la hotărârea de deschidere a procedurii, pronunţată
ca urmare a cererii formulate de debitor, în condiţiile art. 32
alin. 1, precum şi termenul de soluţionare a opoziţiilor, care nu
va depăşi 10 zile de la data expirării termenului de depunere a
acestora;
         - termenul limita pentru înregistrarea cererii de
admitere a creanţelor asupra averii debitorului, care va fi de
maximum 60 de zile de la deschiderea procedurii, precum şi

                                177
cerinţele pentru ca o creanţă înregistrată să fie considerată
valabilă ;
         - termenul de verificare a creanţelor, de întocmire,
afişare şi comunicare a tabelului preliminar al creanţelor, care
nu va depăşi 30 de zile pentru procedura generală şi, respectiv,
15 zile pentru procedura simplificată, de la expirarea
termenului prevăzut la lit. b;
         - termenul de definitivare a tabelului creanţelor, care nu
va depăşi 30 de zile pentru procedura generală şi, respectiv, 15
zile pentru procedura simplificată, de la expirarea termenului
corespunzător fiecărei proceduri prevăzut la lit. c;
         - locul, data şi ora primei şedinţe a adunării creditorilor
care se va ţine în maximum 5 zile de la expirarea termenului
prevăzut la lit. c;

        În funcţie de împrejurările concrete ale cauzei şi pentru
motive temeinice, judecătorul-sindic va putea majora termenele
în condiţiile alin. 2 al art. 621.

1
  Art. 62 al.1 prevede că: „ (1) Notificarea va cuprinde:
   a) termenul limită de depunere, de către creditori, a opoziţiilor la sentinţa
de deschidere a procedurii, pronunţată ca urmare a cererii formulate de
debitor, în condiţiile art. 32 alin. (1), precum şi termenul de soluţionare a
opoziţiilor, care nu va depăşi 10 zile de la data expirării termenului de
depunere a acestora;
   b) termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor
asupra averii debitorului, care va fi de maximum 60 de zile de la
deschiderea procedurii, precum şi cerinţele pentru ca o creanţă înregistrată
să fie considerată valabilă;
   c) termenul de verificare a creanţelor, de întocmire, afişare şi comunicare
a tabelului preliminar de creanţe, care nu va depăşi 30 de zile pentru
procedura generală sau, respectiv, 15 zile, în cazul procedurii simplificate,
de la expirarea termenului prevăzut la lit. b);
   d) termenul de definitivare a tabelului creanţelor, care nu va depăşi 30 de
zile în cazul procedurii generale şi, respectiv, 15 zile în cazul procedurii
simplificate, de la expirarea termenului corespunzător fiecărei proceduri,
prevăzut la lit. c);

                                     178
          7.1.2. Menţionarea în registrele de publicitate (art.
63);
        Publicitatea hotărârii de deschidere a procedurii
insolvenţei şi a efectelor acesteia este realizată şi prin măsura
prevăzută de art. 63 (numai cu privire la imobile), constând în
efectuarea de menţiuni în registrele de publicitate despre
deschiderea procedurii, pe baza comunicării copiei hotărârii
judecătorului-sindic. Scopul efectuării menţiunii este şi
avertizarea publicului interesat asupra efectelor deschiderii
procedurii

         7.1.3. Înregistrarea cererilor de admitere a
creanţelor (art. 64,65);
         Obligaţia de a depune, în acesta fază a procedurii, în
termenul fixat conform art. 64, cererea de admitere a creanţelor,
incumbă tuturor creditorilor ale căror creanţe s-au născut
anterior deschiderii procedurii, cu excepţia salariaţilor, pentru
ale căror creanţe izvorâte din raportul juridic de muncă
obligaţia de înregistrare va reveni administratorului. Art. 64
prevede că înregistrarea se va face într-un registru care se va
păstra la grefa tribunalului.

         Obligaţia prevăzută de alin. 1 al art. 64 revine şi
creditorilor ale căror creanţe nu sunt stabilite printr-un titlu,
adică printr-un înscris constatator, pentru ca obligaţiile
comerciale şi, „liberaţiunile“ se pot dovedi, conform
dispoziţiilor art. 46 C.com., prin orice mijloace legal de probă,
inclusiv cu martori.

        Creanţele neexigibile, ca şi cele afectate de o condiţie
nerealizată încă la data deschiderii procedurii şi deci tot
neexigibile, vor fi admise cu caracter provizoriu la masa

  e) locul, data şi ora primei şedinţe a adunării generale a creditorilor, care
va avea loc în maximum 5 zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. c).”

                                     179
credală, dar nu vor participa la distribuiri deopotrivă cu
celelalte creanţe, ci numai în măsura admisă prin dispoziţiile
acestei legi. Textul alin. 5 al art. 64 asimilează creanţelor sub
condiţie şi acele creanţe care pot fi urmărite silit contra
debitorului numai după epuizarea procedurii de executare silită
faţă de un alt codebitor răspunzător principal.

         Fapta persoanei care, în nume propriu sau prin
persoane interpuse, solicită înregistrarea unei cereri de admitere
a unei creanţe inexistente asupra averii debitorului constituie
infracţiunea prevăzută de art. 1461.

         Cuprinsul cererii de admitere a creanţei este prevăzut
de art. 65 alin. 1:
         - numele/denumirea creditorului şi domiciliul /sediul
acestuia;
         - suma datorată;
         - temeiurile de fapt şi de drept ale creanţei;
         - drepturile de preferinţa sau garanţiile reale de care se
bucură creanţa.

         La cerere se vor anexa documentele justificative cu
privire la creanţă şi cu privire la garanţii. Dacă aceste
documente sunt titluri de valoare la ordin sau la
purtător(cambii, bilete de ordin, obligaţiuni, recipise-warant
etc.), posesorii acestora pot solicita administratorului restituirea
titlurilor originale şi păstrarea la dosar a unor copii certificate
de administrator. Pe original, administratorul va menţiona
prezentarea acestuia. La repartiţiile de sume între creditori,


1
   art. 146 prevede că: „Fapta persoanei care, în nume propriu sau prin
persoane interpuse, solicită înregistrarea unei cereri de admitere a unei
creanţe inexistente asupra averii debitorului se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la un an sau cu amendă.”

                                   180
precum şi la exercitarea votului în adunarea creditorilor,
originalele vor fi prezentate din nou (art. 65 alin. 3).


       7.2. Admiterea creanţelor

         7.2.1. Verificarea creanţelor (art. 66-71);
          Toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare
prevăzută de art. 66-71, cu două excepţii:
          a) creanţele constatate prin titluri executorii (art. 66
alin. 1);
          b) creanţele bugetare rezultând dintr-un titlu executoriu
necontestat în termenul prevăzut de legi speciale.

         Art. 3 pct. 11 defineşte creanţele bugetare ca fiind:
„creanţele constând în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte
venituri bugetare precum şi accesoriile acestora, respectiv
dobânzi, penalităţi şi majorări de întârziere”.
         În aplicarea Legii nr. 85/2006 creanţele bugetare
reprezintă o categorie mai cuprinzătoare decât aceea vizată de
Codul de procedură fiscală. Astfel, în categoria „alte sume ce
reprezintă alte venituri bugetare, potrivit legii”, se vor mai
include, pe lângă creanţele A.N.A.F. şi următoarele categorii de
creanţe : creanţele F.P.S şi ale A.P.A.P.S., creanţele A.V.A.B.,
creanţele       Agenţiei   Domeniilor       Statului,   creanţele
Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat, ale
Administraţiei Patrimoniului Protocolului de Stat şi orice alte
creanţe care reprezintă venituri (resurse financiare) publice
potrivit legii.

        Toate creanţele înregistrate vor fi prezumate valabile şi
corecte, dacă nu sunt contestate de către debitor, administrator
sau de ceilalţi creditori.


                               181
         Verificarea de către administrator a creanţelor constă în
stabilirea legitimităţii, valorii exacte şi a priorităţii fiecărei
creanţe, după o amănunţită cercetare, conform art. 67. În acest
scop, administratorul poate cere explicaţii debitorului şi fiecărui
creditor, având dreptul de a cere informaţii şi documente
suplimentare, dacă consideră necesar.

        Jurisprudenţa a statuat că la verificare se poate să nu se
primească creanţe invocându-se nulitatea titlului pe care se
fundamentează creanţa; s-a observat spre exemplu că se poate
invoca nulitatea constituirii unei garanţii1. Art. 3 pct. 9
defineşte creanţele garantate ca : creanţe ale persoanelor care
beneficiază de o garanţie reală asupra bunurilor din patrimoniul
debitorului, indiferent dacă acesta este debitor principal sau terţ
faţă de persoanele beneficiare ale garanţiilor reale.

        Este de observat că normele procedurilor insolvenţei
afectează în principal efectele garanţiile reale (art. 36 şi art. 39)
pentru că suspendă valorificarea garanţiei pe un timp
nedeterminat şi generează alte criterii de prioritate, în favoarea
cheltuielilor procedurii. Mai mult chiar, este în pericol însăşi
supravieţuirea creanţei, datorită procedurilor de declarare a
creanţelor2.

        7.2.2. Întocmirea şi înregistrarea tabelului
preliminar al creanţelor şi notificarea creditorilor ale căror
creanţe au fost admise ori au fost respinse (art. 72);
         După expirarea termenului limită pentru înregistrarea
cererilor de admitere a creanţelor asupra averii debitorului, care

1
  C de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 1546 din 22 oct. 2002, nepublicată
citată de Ion Turcu în Legea procedurii insolvenţei, ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2007, p.296;
2
  Turcu Ioan, Tratat de insolventa, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2006, p.406


                                 182
va fi de maximum 60 de zile de la deschiderea procedurii( art.
62 al. 1), ca rezultat al verificărilor făcute în temeiul art. 66,
administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz, sunt obligaţi
să întocmească şi să înregistreze la tribunal tabelul preliminar al
creanţelor. Termenul în care administratorul judiciar sau
lichidatorul trebuia să întocmească, să înregistreze şi să afişeze
tabelul preliminar al creanţelor, este prevăzut de art. 62 al. 1 lit.
c şi este de maxim 90 de zile de la deschiderea procedurii
insolvenţei, în cazul procedurii generale şi de 75 de zile de la
aceeaşi dată în cazul procedurii simplificate.

         Legea obligă pe administratorul judiciar şi pe lichidator
ca, odată cu afişarea tabelului, să trimită notificări motivate
creditorilor ale căror creanţe sau drepturi de preferinţă au fost
înlăturate sau trecute doar parţial în tabel.

        7.2.3.Contestarea         tabelului       preliminar      şi
soluţionarea contestaţiilor (art. 73);
        Cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute
în tabelul preliminar, pot să formuleze contestaţii debitorul,
creditorii şi orice alta “parte interesată” (cei care au consimţit o
cauţiune personală sau reală pentru garantarea obligaţiilor
debitorului).

        Termenul pentru înregistrarea la tribunal a acestor
contestaţii expiră cu 10 zile înainte de data stabilită, prin
sentinţa de deschidere a procedurii, pentru definitivarea
creanţelor, fiind deci irelevant momentul luării la cunoştinţă.
        Judecătorul-sindic va soluţiona deodată, printr-o singură
sentinţă, toate contestaţiile. În situaţia în care, pentru
soluţionarea unora dintre contestaţii, ar fi necesară
administrarea de probe, având drept consecinţă întârzierea
soluţionării tuturor contestaţiilor, judecătorul-sindic poate să
admită şi acele creanţe, în mod provizoriu, în tot sau în parte, la

                                183
masa credală. Dacă creanţa contestată se admite fără dreptul de
preferinţă pretins, creditorul participă numai la repartiţia sumei
obţinute din vânzarea bunurilor negrevate de garanţii, iar din
suma realizată prin vânzarea bunului la care se referă dreptul de
preferinţa pretins şi contestat se va consemna, până la
soluţionarea definitivă a contestaţiei, partea ce s-ar cuveni
acelei creanţe

        7.2.4. Înregistrarea tabelului definitiv (art. 74);
        După ce toate contestaţiile au fost soluţionate,
administratorul va înregistra “de îndată, la tribunal” tabelul
definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitorului.
Pentru fiecare creanţă, tabelul definitiv va menţiona titularul,
suma, prioritatea (în ordinea prevăzută de art. 123) şi dacă este
garantată sau chirografară.

         Numai creditorii înscrişi în tabloul definitiv pot
participa la votul asupra planului de reorganizare şi la orice
repartiţii de sume.

         7.2.5. Judecarea contestaţiilor ulterioare (art. 75).
        Creanţele înregistrate în tabelul definitive pot fi şi ele
contestate, dar numai în doua cazuri:
         - în cazul descoperirii, ulterioare definitivării tabelului,
a existenţei unui fals, unui dol sau unei erori esenţiale, care au
determinat înscrierea acelei creanţe sau a dreptului de preferinţă
în tabelul definitiv;
         - în cazul descoperirii, ulterioare definitivării tabelului,
a unor “titluri hotărâtoare”.

        Contestaţia ulterioară la tabelul definitiv se soluţionează
de către judecătorul-sindic cu citarea contestatorului şi a
“celorlalte părţi interesate”, debitorul şi ceilalţi creditori
concurenţi.

                                184
        Judecătorul-sindic poate declara că admite numai
provizoriu creanţa sau dreptul de preferinţă contestat, între
momentul înregistrării contestaţiei şi cel al judecării irevocabile
a acestei contestaţii.

        Titularul unei creanţe născute anterior datei deschiderii
procedurii, care nu şi-a înregistrat creanţa în termenul prevăzut
de lege, este decăzut pentru creanţă din drepturile prevăzute de
art. 76 alin. 1:
         - dreptul de a participa la adunarea creditorilor şi de a
vota în cadrul acesteia;
         - dreptul de a participa la distribuirile de sume în
procedura reorganizării sau în procedura falimentului;
         - dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului
sau a membrilor ori asociaţiilor cu răspundere nelimitată ai
persoanei juridice debitoare, ulterior închiderii procedurii.

        Această decădere din drepturile prevăzute de art. 76
alin.1 poate fi invocată oricând, de orice parte interesată, atât pe
cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie.




       7.3.Soarta unor contracte ale debitorului în
       procedura insolvenţei

       7.3.1. Actele frauduloase

       Administratorul judiciar sau lichidatorul, după
deschiderea procedurii, pot lua o serie de măsuri şi pot

                                185
introduce acţiuni care pot fi exercitate de pentru reîntregirea
averii debitorului. Aceste acţiuni, inclusiv cele pentru
recuperarea creanţelor, sunt scutite de taxele de timbru.

         Conform art. 79, aceste măsuri se aplică atât în cazurile
de reorganizare sau de lichidare conform unui plan, cât şi în
cazurile de faliment.
         Acţiunile introduse de administratorul judiciar sau de
lichidator în aplicarea dispoziţiilor din aceasta secţiune sunt
judecate de judecătorul-sindic (art. 79).
         Pentru administratorul judiciar sau pentru lichidator,
introducerea acestor acţiuni este facultativă, şi nu obligatorie.
Comitetul creditorilor poate să introducă o astfel de acţiune,
dacă administratorul/lichidatorul nu o face (art. 81 alin. 2).

         Din textul art. 79 rezultă că acţiunea pentru anularea
unor acte juridice ale debitorului are următoarele trăsături:
         - este facultativă pentru administratorul judiciar şi
pentru lichidator;
            - poate fi introdusă numai în termen de 18 luni de la
  data deschiderii procedurii(art. 81 alin. 1). Termenul este mai
  scurt decât cel prevăzut de art. 9 alin. 2 din Decretul nr.
  167/1958 datorita celerităţii procedurii insolvenţei;
            - dacă administratorul judiciar sau lichidatorul refuză
  să o înregistreze, judecătorul-sindic poate fi sesizat de
  comitetul creditorilor cu introducerea unei astfel de acţiuni
  (art. 81 alin. 2), dar tot în termenul de prescripţie de 18 luni;
            - actul să fi fost păgubitor pentru creditori;
            - data încheierii actului să fie anterioară cu cel mult
  trei ani faţă de data deschiderii procedurii;
            - actul să conţină un element fals ori sa disimuleze o
  fraudă faţă de creditori.




                               186
            Pentru a se reţine frauda este suficient ca debitorul să
    fi fost conştient că prin încheierea lui îl prejudiciază pe
    creditor. Nu este necesară dovada dolului şi nici complicitatea
    terţului la fraudă nu este necesar a fi dovedită.
             Subdobânditorul bunului va fi tratat la fel ca şi
    persoana care a fost parte în actul încheiat cu debitorul.

              Ca urmare a anulării actului, valoarea se întoarce în
    averea debitorului, iar pentru eventuala restituire a prestaţiei
    sale, partea care a contractat cu debitorul, dacă nu a fost
    complice la fraudă, va avea o creanţa pe care o va prezenta, la
    fel ca şi ceilalţi creditori, la dosarul procedurii deschise1.

          7.3.2. Transferurile patrimoniale

         7.3.2.1.Transferurile cu titlu gratuit (art. 80 alin.1
         lit. a)

        Cu excepţia sponsorizărilor în scop umanitar, toate
celelalte transferuri patrimoniale cu titlu gratuit, efectuate de
debitor în cei trei ani anteriori datei deschiderii procedurii, pot
face obiectul acţiunii pentru anulare şi recuperare introduse de
administratorul judiciar/lichidator sau, în situaţia prevazută de
art. 81 alin. 2, de comitetul creditor.

        Competenţa judecării acţiunii aparţine tot judecătorului-
sindic, conform dispoziţiilor art. 79. Dacă se cere anularea unor
acte juridice încheiate de debitor cu terţe persoane, este
necesară citarea acestora pentru a le fi opozabile hotărârea
judecătorului-sindic.



1
  C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 33 din 18 ian. 2005, în Revista de
drept comercial nr.4/2005, p.152;

                                  187
         Textul art. 80 alin. 1 lit. a menţionează toate actele cu
titlu gratuit translative de proprietate mobiliară sau imobiliară.
Explicaţia acestei norme constă în incompatibilitatea actelor cu
titlu gratuit cu starea de insolvenţă.
         Dispoziţiile art. 80 alin. 1 sunt aplicabile tuturor
donaţiilor, inclusiv darurilor şi donaţiilor deghizate, precum şi
remiterilor de datorie sau renunţării la un drept fără
contraprestaţie1.


        7.3.2.2.Contractele comutative dezechilibrate (art. 80
alin. 1 lit. b);

        Administratorul sau lichidatorul pot introduce la
judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea unor operaţiuni
comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea
primită dacă operaţiunea a fost efectuată în cei 3 ani anteriori
deschiderii procedurii. Actele vizate trebuie să fie acte cu
caracter comutativ şi lezionare, iar nu orice fel de acte în care
disproporţia de valoare între contraprestaţii este lipsită de
echivalenţă.

         Nu intră în această categoria contractele aleatorii legale
(făcute în exerciţiul normal al activităţii debitorului).
         Şi acestor acţiuni le sunt aplicabile dispoziţiile art. 81
alin. 2.

       7.3.2.3. Alte acte încheiate de debitor cu scopul de a
leza drepturile creditorilor (art. 80 alin. 1 lit. c);

        Administratorul judiciar/lichidatorul ori comitetul
creditorilor, în situaţia prevăzută de art. 81 alin. 2, pot introduce

1
  C de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 584 din 8 apr. 2003, în Buletinul
jurisprudenţei, 2003, p.397;

                                 188
la judecătorul-sindic acţiune pentru anularea oricărui act
încheiat de debitor cu terţe persoane, cu intenţia tuturor părţilor
implicate în acest act de a sustrage un bun urmăririi sau de a
leza în orice alt fel drepturile creditorilor.

         Condiţiile promovării acestei acţiuni sunt similare celor
reglementate de art. 79 şi de art. 80 alin 1 lit. a şi b de mai sus,
cu unele particularităţi. Spre deosebire de situaţia reglementată
de art. 79, în cazul actelor la care se referă dispoziţiile art. 80
alin. 1 lit. c, este necesară existenţa unui concert fraudulos, în
care toate părţile actului, atât debitorul cât şi partenerii săi în
acel act, au fost animate în intenţia de a-i leza pe creditori prin
sustragerea unui bun din sfera celor urmăribile în temeiul
gajului general al creditorilor.

        7.3.2.4. Unele transferuri de proprietate (art. 80 alin.
        1 lit. d);

             Trăsăturile specifice acestei acţiuni în anulare sunt:
        - prin actul juridic atacabil să fi fost realizat un transfer
de proprietate;
        - acest act să fi fost încheiat în perioada celor 120 zile
anterioare deschiderii procedurii;
        - transferul de proprietate să aibă ca justificare stingerea
totală sau parţială a unei datorii a debitorului faţă de acel
creditor, născută anterior celor 120 zile.;
        - efectul transferului de proprietate să fie creşterea pe
care creditorul ar urma să o primească în cazul falimentului, în
detrimentul celorlalţi creditori.



        7.3.2.5. Constituirea sau perfectarea unei garanţii
reale (art. 80 alin. 1 lit. e);

                                189
        Art. 80 alin. 1 lit. e permite administratorului sau
lichidatorului (şi, în condiţiile art. 81 alin. 2, comitetului
creditorilor) introducerea la judecătorul-sindic a acţiunii pentru
anularea constituirii ori perfectării unei garanţii reale, pentru o
creanţă care era chirografară, în cele 120 de zile anterioare
deschiderii procedurii.
        Textul se aplică garanţiilor reale mobiliare reglementate
de Legea nr. 99/1999 şi ipotecilor convenţionale.

        Scopul normei legislative este acela de a se oferi
posibilitatea lipsirii de efecte juridice a manevrei unui creditor
chirografar care tinde să-şi amelioreze situaţia juridică, în
dauna celorlalţi creditori.

        7.3.2.6. Plăţile anticipate (art. 80 alin. 1 lit. f);

        Dacă este incapabil să-şi plătească datoriile exigibile,
debitorul este şi incorect dacă le plăteşte pe cele nescadente,
favorizând pe unii creditori, în prejudiciul celorlalţi.
        Conform art. 80 alin. 1 lit. f, pot fi anulate “plăţile
anticipate ale datoriilor efectuate în cele 120 de zile anterioare
deschiderii procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru
o dată ulterioară deschiderii procedurii”.


         7.3.3. Anularea unor tranzacţii comerciale (art. 80
alin. 2);

         Conform art. 80 al. 2, administratorul sau lichidatorul,
după caz, pot cere judecătorului-sindic, anularea operaţiunilor
debitorului, păgubitoare pentru creditori, încheiate în anul
anterior cererii introductive:


                                190
         - cu un asociat comanditat sau asociat deţinând cel
puţin 20% din capitalul societăţii comerciale ori, după caz, din
drepturile în vot în adunarea generală a asociaţilor, atunci când
debitorul este respectiva societate în comandită, respectiv o
societate agricolă, în nume colectiv sau cu răspundere limitată;
         - cu un membru sau administrator atunci când debitorul
este un grup de interese economice;
         - cu un acţionar deţinând cel puţin 20% din acţiunile
debitorului ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea
generală a acţionarilor atunci când respectiva societate este pe
acţiuni;
         - cu un administrator, director sau membru al organelor
de supraveghere ale debitorului, societate cooperatistă,
societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată, sau după
caz, societate agricolă;
         - cu orice altă persoană fizică sau juridică care are o
poziţie dominantă asupra debitorului şi activităţii sale;
         - cu un coindivizar asupra unui bun comun.

        În situaţiile enumerate la lit. a - d se prezumă că
operaţiunile păgubitoare pentru interesele creditorilor au fost
posibile datorită abuzului persoanei interesate, care a profitat în
acelaşi timp şi de poziţia deţinută în societate şi de informaţiile
la care avea acces despre posibilă declanşare a procedurii,
pentru a obţine un folos injust pentru el şi în prejudiciul
creditorilor.


       7.3.3.1.Termenul pentru introducerea acţiunilor în
anulare (art. 81);

       Acţiunile în anulare reglementate de art. 80 şi art. 81
pot fi introduse în termen de un an de la data expirării
termenului stabilit pentru întocmirea raportului privind cauzele

                               191
şi împrejurările care au determinat starea de insolvenţă prev. de
art. 20 alin. 1 lit. b dar nu mai târziu de 18 luni de la
deschiderea procedurii.

       În situaţiile prevăzute de art. 80 alin. 1 şi 2, termenele
de 3 ani, de un an şi de 120 de zile se calculează de la data
deschiderii procedurii.

       Cu excepţia duratei sale şi a modului de calcul,
termenul de prescripţie pentru anularea actelor prev. de art. 79,
80 se supune regulilor generale privind prescripţia extinctive,
ceea ce înseamnă că poate fi întrerupt sau suspendat.

       Acţiunile reglementate de art. 79 şi 80 pot avea ca
obiect numai acte juridice ale debitorului încheiate anterior
deschiderii procedurii. Dacă procedura nu a fost deschisă din
cauza unor vădite omisiuni a judecătorului-sindic, această
omisiune nu poate produce efecte în dauna intereselor şi
drepturilor subiective ale participanţilor la procedură, ocrotite
prin normele legale.

        Art. 81 al. 2 prevede un remediu pentru situaţia în care
administratorul sau lichidatorul rămâne în pasivitate şi nu
exercită acţiunea în anulare, respectiv, îndrituieşte comitetul
creditorilor sa promoveze el acţiunea

       7.3.3.2. Transferuri cu caracter patrimonial
exceptate de la posibilitatea anularii prin acţiunile
reglementate de art. 82 ;

         Art. 82, prevede că nu pot fi atacate, în condiţiile
prevăzute de art. 80, nici de către administratorul
judiciar/lichidator, nici de către comitetul creditorilor


                              192
transferurile cu caracter patrimonial ale debitorului în cursul
desfăşurării normale a activităţii sale.

         Prin acte încheiate în cursul activităţii curente a
debitorului vom înţelege orice acte prin care a fost derulată o
activitate conform obiectului de activitate, orice acte de
încasare sau plăţi privitoare la obiectul de realizare a obiectului
de activitate precum şi orice acte sau operaţiuni prin care avut
loc finanţarea capitalului de lucru necesară derulării activităţii
de zi cu zi a debitorului.

        7.3.3.3. Efectele transferurilor cu caracter patrimo-
nial ( art. 83, 84 )

         Acţiunile reglementate de art. 80 se bazează pe aceleaşi
premise:
         - prejudicial suferit de toţi creditorii sau de o categorie
de creditori sau chiar de către un singur creditor, care constă fie
în pierderea unei valori, fie în ruperea echilibrului dintre
creditori în privinţa şanselor de care ar trebui să se bucure în
temeiul legii;
         - actul ce urmează a fi anulat a fost încheiat de debitor.
         - actul a fost încheiat în perioada “suspectă”
determinată de lege, care variază între 120 de zile şi 3 ani,
anteriori deschiderii procedurii;
         - acţiunea se poate exercita numai în 18 luni de la
deschiderea procedurii, acest termen fiind opozabil şi
comitetului creditorilor.
         - acţiunea poate fi exercitată numai de către
administratorul judiciar sau lichidator şi, în condiţiile prevăzute
de art. 81, de către comitetul creditorilor;
         - în toate situaţiile, acţiunea se judecă de judecătorul-
sindic.


                                193
         Efectele acţiunii diferă în raport de situaţia concretă.
Dacă s-a transferat un bun care mai există, bunul va fi restituit
averii debitorului în natură. Dacă bunul nu mai există, pârâtul
va restitui averii debitorului valoarea pe care o avea bunul la
data transferului efectuat de către debitor.

         Terţul dobânditor cu titlu gratuit de buna-credinţă, va
restitui bunurile în starea în care se găsesc. În lipsa bunurilor, el
va plăti numai cuantumul valoric cu care s-a îmbogăţit.
         Dacă a fost de rea-credinţă, dobânditorul cu titlu gratuit
va restitui, în toate cazurile, întreaga valoare primită, precum şi
fructele percepute sau contravaloarea lor.

         Conform dispoziţiilor art. 84 alin. 1, bunul sau valoarea
pot fi recuperate nu numai de la terţul dobânditor, care a
contractat direct cu debitorul, ci şi de la terţul subdobânditor,
însă numai atunci când sunt întrunite cumulative două condiţii:
         - o condiţie obiectivă, ca terţul subdobânditor să nu fi
plătit valoarea corespunzătoare a bunului ( ci eventual o valoare
derizorie);
         - o condiţie subiectivă: terţul subdobânditor a ştiut sau
trebuia să ştie în momentul dobândirii că transferul dintre
debitor şi primul dobânditor este susceptibil de a fi anulat pe
calea acţiunilor reglementate de art. 79 şi 80.

        Textul alin. 2 al art. 84 prevede că “ în cazul în care
subdobânditorul este soţ, rudă sau afin până la al IV-lea,
inclusiv al debitorului, se prezumă relative că acesta a cunoscut
împrejurarea prevăzută de alin. 1”

        7.3.3.4. Publicitatea acţiunilor pentru anularea unor
acte juridice ale debitorului(art. 85);




                                194
        Judecătorul-sindic poate dispune înscrierea în registrele
de publicitate a menţiunii despre înregistrarea cererii de
chemare în judecată pentru anularea unui transfer cu caracter
patrimonial.
        Cel mai important registru de publicitate este cartea
funciară, astfel că judecătorul sindic este obligat să ceară de
îndată notarea în cartea funciară a acţiunilor în anulare.

        Efectul acestei menţiuni este cel prevăzut de alin. 2 al
art. 85 va avea titlul sau dreptul său, condiţionat de dreptul de a
fi recuperat bunul”.
        Orice dobândire a unui drept real asupra acelui imobil,
precum şi orice sarcină sau garanţie care ar greva imobilul
ulterior înscrierii menţiunii, vor fi considerate ca fiind înscrise
sub condiţia rezolutorie a admiterii acţiunii pentru anularea
transferului şi a recuperării bunului.


          7.4. Soarta unor contracte ale debitorului în
          procedura insolvenţei. Contracte în curs de
          executare

          7.4.1. Titularul dreptului de opţiune

         La data deschiderii procedurii, debitorul se afla într-o
reţea de raporturi contractuale în curs de executare. Continuarea
executării unora dintre ele poate agrava dezechilibrul financiar
al debitorului, mai ales dacă se ţine seama de ordinea de
prioritate reglementată de art. 121 şi 123, conform căreia unele
creanţe născute ulterior datei înregistrării cererii introductive
sunt privilegiate, în sensul că pot fi plătite înaintea unor creanţe
anterioare.
         În vederea creşterii la maximum a valorii averii
debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul poate să

                                195
menţină sau să denunţe orice contract, închirierile neexpirate
sau alte contracte pe termen lung, atâta timp cât aceste
contracte nu vor fi fost executate în totalitate ori substanţial de
către toate părţile implicate.

         Art.      86       oferă      astfel      administratorului
judiciar/lichidatorului dreptul de opţiune între menţinerea ori
denunţarea contractelor.
         Există două situaţii în care se poate realiza denunţarea
contractului în curs de executare :
        - din iniţiativa administratorului sau a lichidatorului
        - din iniţiativa celorlalte părţi contractante;

         În aceasta din urmă situaţie, administratorul
judiciar/lichidatorul trebuie sa răspundă în termen de 30 de zile,
unei notificări a contractantului prin care i se cere să opteze
pentru menţinerea ori denunţarea contractului. În lipsa unui
astfel de răspuns, administratorul judiciar/lichidatorul nu va
mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit
denunţat. Rezultă astfel că, asumarea contractului este
întotdeauna expresă, în timp ce denunţarea contractului poate fi
exprimată fie printr-o manifestare de voinţă expresă, fie tacit,
prin necomunicarea răspunsului la cererea celeilalte părţi
contractante.

        În cazul denunţării unui contract, o acţiune pentru
despăgubiri poate fi introdusă de către cocontractant împotriva
debitorului. Administratorul sau lichidatorul va trebui să-şi
asume răspunderea de a prevedea care din soluţiile alternative
va avea ca efect creşterea la maximum a averii debitorului.

        Dacă administratorul judiciar/lichidatorul au optat
pentru menţinerea contractului, asumându-şi contractul, cealaltă
parte contractantă trebuie să-şi execute obligaţiile fără a putea

                                196
invoca neefectuarea plăţilor periodice, la scadenţă, din partea
debitorului, pentru perioada anterioară deschiderii procedurii.
Pentru asemenea plăţi restante pot fi formulate numai cereri
împotriva averii debitorului ( art. 86 alin 7).
         După menţinerea contractului, cealaltă parte
contractantă poate uza nu numai de excepţia de neexecutare, ci
şi de acţiunea în rezoluţiune bazată pe dispoziţiile art. 1021
C.civ., iar instanţa nu poate acorda termen de graţie conform
art. 44 C.com. Odată cu rezilierea, cealaltă parte contractantă
poate pretinde şi daune interese, care vor fi înregistrate în
pasivul averii debitorului.

        7.4.2. Contractele bancare de credit ( art. 86 al. 3) ;

          Pe parcursul perioadei de observaţie, cu acordul
contractanţilor, administratorul judiciar va putea menţine
contractele de credit sau va putea să le modifice clauzele, astfel
încât acestea să asigure echivalenţa următoarelor prestaţii.
Modificările vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor,
care va verifica dacă ele sunt atât în folosul averii debitorului,
cât şi în cel al averii creditorilor.

         Numai cu acordul băncii creditoare, administratorul
judiciar/lichidatorul va poate modifica clauzele contractului de
credit astfel încât acesta să asigure echivalenţa viitoarelor
prestaţii ale debitorului.

         După realizarea acordului între bancă şi administratorul
judiciar (sau lichidator), modificările vor fi supuse aprobării
judecătorului sindic pentru a se verifica dacă modificările sunt
efectuate atât în interesul debitorului, cât şi în interesul
creditorilor.




                               197
        7.4.3. Contractele de munca şi contractele de
 închiriere a unui imobil;

         Art. 86 al. 5 prevede că denunţarea de către
administrator (sau lichidator) a unui contract de muncă sau a
unui contract de închiriere a unui imobil în care debitorul a avut
calitatea de locatar, nu se va putea rezilia decât cu respectarea
termenelor legale de preaviz. Termenele de aviz contractuale
care depăşesc pe cele legale nu vor fi respectate.

        După deschiderea procedurii, proprietarul imobilului nu
mai poate cere rezilierea contractului pentru neplata chiriei de
către debitor în perioada anterioară, deoarece contractului îi
sunt aplicabile dispoziţiile art. 86 al. 1.

        Prin derogare de la Codul muncii, în procedura
simplificată, precum şi în cazul intrării în faliment în procedură
generală, desfacerea contractului de muncă a personalului
debitoarei se va face de urgenţă de către lichidator, fără a fi
necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă.
Lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de
15 zile lucrătoare.



          7.4.4. Contractele privind bunuri de tranzit ;

         În cazul bunurilor mobile pe care debitorul le-a
cumpărat, dar nu le-a plătit încă şi nu se află la dispoziţia
debitorului (în cazul în care bunurile se află la un transportator,
în tranzit spre debitor), la data deschiderii procedurii,
vânzătorul îşi poate lua înapoi bunurile adică le poate recupera
de la transportator.

        Vânzătorul nu poate uza de acest drept în trei situaţii:
                               198
         - dacă transportatorul a pus bunul la dispoziţia
debitorului;
         - dacă debitorul a transferat altei persoane dreptul de
proprietate asupra bunului sau l-a gajat;
         - dacă administratorul (lichidatorul) cere ca bunul să
fie livrat, asumându-şi contractul, conform art. 87 alin. 1.

         Drept consecinţă a recuperării bunului, vânzătorul va
restitui averii debitorului orice avans din preţ. Totodată,
vânzătorul va suporta cheltuielile de transport şi alte cheltuieli
cu recuperarea bunului.

       Vânzătorul poate renunţa la recuperarea bunului,
permiţând livrarea către debitor. În acest caz, creanţa
vânzătorului pentru preţul bunului fi înscrisă în tabelul de
creanţe.

         Dacă administratorul (lichidatorul) a cerut ca bunul să
fie predat averii debitorului, preţul va trebui să fie plătit integral
din averea debitorului, fără aplicarea procentului general de
reducere.
         Administratorul sau lichidatorul pot paraliza opţiunea
vânzătorului în cazul în care asigură plata întregului preţ stabilit
anterior.

       7.4.5. Contractele privind mărfuri şi titluri de
valoare cotate la bursa(art. 88);

         Conform art. 88, dacă debitorul este parte într-un
contract cuprins într-un acord master de netting, prevăzând
transferul anumitor mărfuri, titluri reprezentative ale mărfurilor
sau active financiare cotate pe o piaţă reglementată de mărfuri,
servicii şi instrumente financiar derivate, la o anumită dată sau
într-o perioadă determinate de timp şi scadenţa intervine sau

                                199
perioada expiră după data deschiderii procedurii, se va efectua
o operaţiune de compensare bilaterală a tuturor contractelor
cuprinse în acordul master de netting respectiv, iar diferenţa
rezultată va trebui să fie plătită averii debitorului, dacă aceasta
este obligaţia averii debitorului.

         Atunci când debitorul participă la un acord master de
netting( art. 3 pct. 34, 35), pe o piaţa reglementată, cu un
contract având scadenţa după deschiderea procedurii, mai întâi
se vor compensa toate contractele cuprinse în acord şi abia
după această compensare se va putea determina dacă se
înregistrează o creanţa contra averii debitorului sau debitorul
are calitatea de creditor şi creanţa trebuie încasată pentru averea
debitorului.

       7.4.6. Contractele în care debitorul are calitatea de
comisionar(art. 89);

         Debitorul comisionar are un regim parţial diferit de alte
categorii de subiecte aflate în stare de insolvenţă, justificat de
natura activităţii desfăşurate.
         Conform art. 405 C.com. “comisionul are de obiect
tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala
comitentului”. Comisionarul “tratează” afacerile în numele său
propriu şi este “ direct obligat către persoana cu care a
contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie (art. 406
alin. 1).
         În virtutea contractului de comision, dreptul de
proprietate asupra bunurilor care au fost contractate şi
dobândite în nume propriu de comisionar trece asupra
comitentului, fiind considerat ca transmis direct de la terţ la
comitent. De aceea, creditorii comisionarului nu pot urmări
silit, în caz de faliment, bunurile care au fost dobândite de
comisionar în “socoteala comitentului”. Dispoziţiile art. 89

                               200
oferă comitentului opţiunea de a-şi “lua” marfa şi de a-şi
prezenta creanţa.

        Dacă comisionarul devine subiect al unei proceduri
reglementate de Legea nr. 85/2006, comitentul îşi poate “lua
înapoi” titlurile sau marfa care îi aparţin uzând de acţiunea în
„revendicare ” mobiliară specială reglementată de art. 89.

       Cererea de restituire se îndreptată contra averii
debitorului şi se depune la administrator (sau lichidator). Dacă
nu se optează pentru această recuperare în natură, comitentul
poate cere ca valoarea corespunzătoare, astfel cum a fost
determinate prin contractul e comision, să-i fie plătită de
comisionar, ceea ce se realizează practic prin prezentarea
creanţei comitentului alături de creanţele celorlalţi creditori ai
comisionarului.

      7.4.7. Contractele care permit revendicarea unor
bunuri deţinute de debitor (art. 90)

        O situaţie specială există şi în cazul debitorului
consignatar sau a debitorului care deţine un bun aparţinând altei
persoane.
        Contractul de consignaţie reglementat de Legea nr. 178/
1934 (modificată de Legea nr. 34/1936) este “convenţia prin
care una din părţi, numită consignant încredinţează celeilalte
părţi, numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le
vinde pe socoteala consignantului”(art. 1).

        Consignantul predă consignatarului bunurile mobile
spre a fi vândute, în numele propriu al consignatarului, dar pe
seama consignantului, la un preţ stabilit anticipat.
Consignatarul este obligat să remită proprietarului bunului
preţul obţinut sau să-i restituie bunul nevândut.

                               201
        Atunci când consignatarul devine subiect al unei cereri
introductive reglementate de Legea nr. 85/2006, proprietarul
bunului sau al mărfii va avea dreptul să-şi recupereze bunul pe
calea acţiunii de “revendicare”, uzând de procedura ordonanţei
preşedinţiale, conform dispoziţiilor art. 4 alin. 1 al legii pentru
reglementarea contractului de consignaţie. Cererea de
ordonanţă preşedinţială se poate soluţiona cu sau fără citarea
părţilor, după cum contractul de consignaţie este constatat prin
înscris sub semnătura privată ori înscris autentic (art. 4 alin. 3).
Această procedură contencioasă poate fi evitată dacă
administratorul(lichidatorul) satisface cererea de restituire
formulată de proprietar.
        Cea de-a doua ipoteză a textului art. 90 alin. 1 se referă
la toate situaţiile în care bunuri proprietatea altor persoana se
află în detenţia debitorului, cu orice titlu, la data deschiderii
procedurii.

       Asemenea situaţii pot fi consecinţa unei mari diversităţi
de contracte între proprietarul bunului şi debitor: vânzare cu
rezerva dreptului de proprietate, depozit, închiriere, leasing
(ordonanţa nr. 51/1997, republicată cu modificările ulterioare1),
gaj cu deposedare, comodat, expoziţie, recondiţionare, etc. În
toate aceste situaţii, conform prevederilor contractului,
proprietarul are dreptul să-şi recupereze bunul de la debitor.

        Situaţiile reglementate de art. 90 se caracterizează prin
aceea că averea debitorului prezintă falsă aparenta că ar
cuprinde şi aceste bunuri, deşi în realitate ele sunt proprietatea
altor persoane. Este firesc ca proprietarul să-şi salveze bunul
recuperându-l, pentru a nu fi obiect al procedurii de
reorganizare sau de faliment2.

1
    Monitorul oficial nr.9 din 12 ianuarie 2000.
2
    A se vedea supra 5.8.

                                       202
         Acţiunea pentru restituirea bunului nu este o acţiune în
revendicare clasica civila, ci o acţiune un “revendicare”
specială, de drept comercial, bazată pe un raport juridic
preexistent între proprietar şi debitor, deci pe un drept de
creanţă, în timp ce acţiunea în revendicare de drept civil
exclude orice raport preexistent de obligaţiuni şi pune în
discuţie numai dreptul de proprietate al reclamantului1.

        În cazul vânzării cu rezerva proprietăţii, vânzătorul
confruntat cu falimentul cumpărătorului are posibilitatea
revendicării contra administratorului/lichidatorului care deţine
bunul cu titlu precar. Dacă bunul este necesar pentru reuşita
planului de reorganizare, administratorul poate oferi plata
preţului pentru a paraliza revendicarea. În situaţia în care
contractul de vânzare conţine o clauză de reziliere de drept, în
situaţia falimentului cumpărătorului, vânzarea se va considera
desfiinţată de drept şi bunul va putea fi revendicat.

        Bunurile “revendicate” trebuie să fie individual
determinate şi cert identificabile în averea debitorului. De
aceea, sumele de bani şi bunurile fungibile care se confunda cu
altele de acelaşi fel aflate în averea debitorului nu pot fi
revendicate.
        Dacă la data deschiderii procedurii marfa sau bunul care
aparţine altuia se aflau în detenţia debitorului însă ulterior, la
data înregistrării cererii de restituire a proprietarului, ele nu mai
sunt deţinute de debitor, proprietarul poate cere ca întreaga
valoare a mărfii astfel cum este ea menţionată în contract să fie
inclusă în tabelul de creanţe.
        Dacă la data deschiderii procedurii marfa sau bunul nu
se mai află în detenţia debitorului şi, totodată, debitorul nu mai

1
 Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.456-
457.

                                   203
avea posibilitatea să o recupereze de la deţinătorul actual,
creanţa proprietarului va fi inclusă în tabel la valoarea pe care
marfa o avea la acea dată (a deschiderii procedurii).

       7.4.8. Contractele în care debitorul este proprietar al
unei clădiri închiriate (art. 91);

        O altă situaţie specială există în cazul contractelor de
închiriere în privinţa cărora administratorul judiciar sau
lichidatorul are posibilitatea menţinerii efectelor acestora, sub
rezerva condiţiei ca suma stabilită în contract cu titlu de chirie
să nu fie inferioară celei practicată pe piaţă.

        Contractul de închiriere încheiat între debitor, în calitate
de proprietar al unei clădiri, şi chiriaşul care ocupă clădirea nu
este reziliat automat ca efect al deschiderii procedurii
reglementate de Legea nr. 85/2006. Excepţie face situaţia în
care contractul de închiriere conţine o clauză expresă de
reziliere pentru acest motiv.

        Dezechilibrul financiar care a provocat declanşarea
procedurii ar putea antrena şi imposibilitatea executării în
continuare, de către debitor, a obligaţiilor de prestare ale unor
servicii şi accesorii, cum ar fi furnizarea de energie termică, de
salubritate, de întreţinere a unor instalaţii, pază, etc. al căror
cost este înglobat în contractul de închiriere urmată de
evacuarea clădirii şi continuarea contractului. Dacă alege prima
alternativă, chiriaşul poate formula o acţiune în daune-interese
pentru repararea prejudiciului suferit. Dacă optează pentru
menţinerea contractului (de închiriere), chiriaşul este îndreptăţit
să reţină din chirie costul serviciilor datorate de proprietar, dar
nu poate pretinde alte despăgubiri.




                                204
      7.4.9. Contractele încheiate de debitor intuitu
personae (art. 92);
        În cazul contractelor intuitu personae sau a celor care
presupun servicii specializate, administratorul judiciar sau
lichidatorul poate să le denunţe, în afara de situaţia în care
creditorul acceptă efectuarea prestaţiei de către o persoană
desemnată de administratorul judiciar sau lichidator de comun
acord cu creditorul beneficiar al serviciilor.

       Alegerea va fi relevantă în situaţia reorganizării, pentru
că obiectivul prioritar va fi, în acest caz, menţinerea raporturilor
contractuale care asigură continuarea activităţii.


      7.4.10. Situaţia debitorului asociat al unei societăţi
comerciale sau agricole (art. 93);

        Art. 93 prevede că „dacă un asociat dintr-o societate
agricolă, societate în nume colectiv, o societatea în comandită
ori cu răspundere limitată sau acţionarul unei societăţi pe
acţiuni este debitor într-o procedură prevăzută de prezenta lege
şi dacă implicarea debitorului într-o astfel de procedură nu
atrage dizolvarea acelei societăţi, administratorul/lichidatorul
poate cere lichidarea drepturilor debitorului în acea societate –
potrivit ultimei situaţii financiare aprobate”; se poate propune
ca debitorul să fie păstrat ca asociat, dacă ceilalţi asociaţi sunt
de acord”. Aceste prevederi se aplică în mod corespunzător
membrilor societăţii cooperative şi ai grupurilor de interes
economic.

       Acest articol vizează situaţia în          care debitorul,
comerciant persoană fizică sau societate         comercială, este
asociat sau acţionar al unei alte societăţi      comerciale, însă
implicarea lui în procedura de reorganizare      sau de lichidare

                                205
judiciară nu constituie o cauză legală sau statutară de dizolvare
a societăţii comerciale.

         Cazurile în care dizolvarea este consecinţa legală a
falimentului unuia dintre asociaţi sunt reglementate de art. 229
al Legii nr. 31/1990:
           - societăţile în nume colectiv şi cu răspundere limitată
   se dizolvă prin falimentul unuia dintre asociaţi când, datorită
   aceste cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, sau
   prin falimentul unicului asociat; în ultima ipoteză se aplicau
   şi dispoziţiile art. 236 al Legii nr. 31/1990 în prezent abrogat;
           - societatea în comandită simplă sau în comandită pe
   acţiuni, dacă este un singur comanditat se dizolvă prin
   falimentul singurului comanditat;
           - societatea în comandită simplă cu un singur
   comanditar se dizolvă prin falimentul comanditarului.

        În toate celelalte cazuri, când „falimentul” asociatului
nu produce dizolvarea societăţii, administratorul (lichidatorul)
are opţiunea între a cere lichidarea drepturilor debitorului în
acea societate, pe baza ultimei situaţii financiare aprobate şi a
propune ca debitorul sa fie păstrat ca asociat, dacă ceilalţi
asociaţi sunt de acord.

        Opţiunea pentru lichidarea drepturilor se impune în
cazul în care debitorul este subiect al procedurii falimentului.
De asemenea, în cazul reorganizării, opţiunea pentru lichidarea
drepturilor va fi oportună dacă ar avea drept consecinţă
refinanţarea continuării activităţii.

         Propunerea administratorului      (sau lichidatorului) ca
debitorul să fie păstrat ca asociat        este supusă acordului
celorlalţi asociaţi deoarece intrarea în   procedura insolvenţei a
unui asociat afectează de cele mai         multe ori imaginea şi

                                206
rezultatele economico financiare ale persoanei juridice în
cauză.

Bibliografie:

   1. Turcu Ioan, Tratat de insolvenţă , Editura CH Beck,
      Bucureşti, 2006
   2. Turcu, Ion., în Legea procedurii insolvenţei, Editura
      C.H.Beck, Bucureşti, 2007

Jurisprudenţă:

- C de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 1546 din 22 oct. 2002,
nepublicată
- C. de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 33 din 18 ian. 2005, în
Revista de drept comercial nr.4/2005
- C de Ap. Cluj Napoca, com, dec. nr. 584 din 8 apr. 2003, în
Buletinul jurisprudenţei, 2003




                              207
208
                          CAPITOLUL 8
          Procedura a planului de reorganizare judiciară


      8.1. Propunerea planului              de     reorganizare.
Persoanele care pot propune un plan

         Art. 94 prevede că planul de reorganizare poate fi
propus de una sau mai multe dintre următoarele persoane:
           - debitorul, cu aprobarea adunării generale a
  asociaţilor (sau acţionarilor), în 30 de zile de la afişarea
  intenţiei de reorganizare, dacă procedura a fost declanşată la
  cererea debitorului şi potrivit art. 33 alin.6, în cazul în care
  procedura a fost deschisă ca urmare a cererii unuia sau mai
  multor creditori (dacă şi-a prezentat intenţia de reorganizare
  în condiţiile prevăzute de art. 28, respectiv art. 33);
         - administratorul judiciar de la data desemnării sale şi
până la împlinirea unui termen de 30 zile de la data afişării
tabelului definitive de creanţe, cu condiţia să-şi fi manifestat
această intenţie până la votarea raportului prevăzut la art. 59
alin. 2;
         - unul sau mai mulţi creditori, care şi-au anunţat
intenţia până la votarea raportului prevăzut la art. 59 alin. 2 şi
care deţin împreună cel puţin 20 procente din valoarea totala a
creanţelor cuprinse în tabelul definitive de creanţe, în termen de
30 de zile de la data afişării tabelului definitiv de creanţe.

         Conform art. 94 alin. 4, nu vor putea propune un plan
 de reorganizare debitorul care, într-un interval de cinci ani
 anterior formării cererilor introductive, a mai fost subiect al
 procedurii instituite în baza prezentei legi şi nici debitorul
 care a fost condamnat definitiv pentru : bancrută frauduloasă,
 gestiune frauduloasă, abuz de încredere, înşelăciune,
 delapidare, mărturie mincinoasă, infracţiuni de fals ori

                               209
    infracţiuni prevăzute în Legea concurentei nr. 21/1996, cu
    modificările ulterioare.

            La cererea oricărei părţi interesate, conform
    dispoziţiilor art. 94 alin. 2, judecătorul-sindic, pentru motive
    temeinice poate scurta perioadele prevăzute la alineatele de
    mai sus. Durata reducerii termenelor pentru propunerea
    planului de reorganizare este un atribut suveran al
    judecătorului-sindic, care are deplină libertate de apreciere în
    această privinţă, ţinând seama de situaţia concretă a fiecărui
    dosar1.

           Alin. 5 din art. 94 prevede că nerespectarea
    termenelor pentru propunerea planului are drept consecinţă
    decăderea din dreptul de a propune un plan de reorganizare şi,
    ca urmare, trecerea, din dispoziţia judecătorului-sindic, la
    faliment2.

            8.2. Conţinutul planului de reorganizare3

            Conform art. 95 alin. 1, planul de reorganizare va
    indica perspectivele de redresare, în raport cu posibilităţile şi
    specificul activităţii debitorului şi va cuprinde măsuri
    concordante cu interesele creditorilor şi ale membrilor,
    asociaţilor sau acţionarilor, precum şi cu ordinea publică,
    inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de selecţie,
    desemnare şi înlocuire a administratorilor şi directorilor.


1
  C. de Ap. Cluj Napoca, com., dec. nr. 345 din 5 martie 2002 în Buletinul
jurisprudenţei, 2002, p. 455;
2
  C. de Ap. Timişoara, com., dec. nr.1194 din 14 nov. 2002, în Revista de
drept comercial nr. 5/2004, p. 219;
3
  Pentru detalii a se vedea: Ion Turcu, Legea procedurii insolvenţei, ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2007, p. 385-389;

                                    210
            În acest scop, planul de reorganizare va cuprinde în
    mod obligatoriu programul de plată al creanţelor şi va indica
    modalităţile de lichidare, totală şi parţială, a pasivului, iar
    durata executării planului nu va depăşi 3 ani, socotiţi de la
    data confirmării. Totuşi, alin. 4 permite extinderea cu cel
    mult 1 an a duratei de executare a planului, la recomandarea
    administratorului judiciar, după trecerea unui termen de cel
    mult 18 luni de la confirmarea lui, dacă propunerea este
    votată de cel puţin 2/3 din numărul creditorilor aflaţi în sold
    la acea dată.

           Tratamentul creanţelor este o menţiune obligatorie a
  planului. Conform prevederilor alin. 5 al art. 95.planul trebuie
  sa menţioneze:
         - categoriile care nu sunt defavorizate;
         - tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate;
         - dacă şi în ce măsură debitorul, membrii GIE 1 şi
societăţile în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din
societăţile în comandită vor fi descărcaţi de răspundere;
         - ce despăgubiri urmează a fi oferite titularilor tuturor
categoriilor de creanţe, în comparaţie cu valoarea ce ar fi
primită prin distribuire, în caz de faliment; valoarea se va
calcula la data propunerii planului.

         Măsurile adecvate pentru aplicarea planului, care
trebuie să fie specificate conform alin. 6 sunt, cu titlu
exemplificativ, următoarele:
         - păstrarea, în întregime sau în parte, de către debitor, a
conducerii activităţii sale, inclusiv dreptul e dispoziţie asupra
bunurilor din averea sa, cu supravegherea activităţii sale de
către un administrator, desemnat în condiţiile legii;
         - obţinerea de resurse financiare pentru susţinerea
realizării planului şi sursele de provenienţă ale acestora;
1
    Grup de interes economic;

                                211
         - transmiterea tuturor sau a unora dintre bunurile averii
debitorului către una sau mai multe persoane fizice sau juridice,
constituite anterior sau ulterior confirmării planului;
         - fuziunea debitorului sau absorbirea sa cu sau de către
o altă persoană juridică;
         - lichidarea tuturor sau a unora dintre bunurile averii
debitorului, separat sau în bloc, libere de orice sarcini, sau
distribuirea acestora către creditorii debitorului, în contul
creanţelor pe care aceştia le au faţă de averea debitorului;
         - lichidarea parţială sau totală a activului debitorului în
vederea executării planului, în condiţiile prevăzute de art. 116-
120;
         - modificarea sau stingerea garanţiilor reale, cu
acordarea obligatorie, în beneficiul creditorului garant, a unei
garanţii sau protecţii echivalente în condiţiile art.39 alin.2;
         - prelungirea datei scadenţei, precum şi modificarea
ratei dobânzii, penalităţii sau a oricărei alte clauze din cuprinsul
contractului sau a celorlalte izvoare ale obligaţiilor sale;
         - modificarea actului constitutiv al debitorului, vizând
inclusiv majorarea capitalului social;
         - emiterea de titluri de valoare de către debitor sau
oricare dintre persoanele menţionate la pct. 3 şi 4, în condiţiile
prevăzute de Legea nr.31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, şi Legea nr. 297/20041, cu modificările
şi completările ulterioare. Pentru emisiunea de titluri de valoare
este necesar acordul expres şi scris al creditorului care urmează
să le primească. Acordul va fi obţinut înainte de admiterea
planului de către judecătorul-sindic, în conformitate cu
prevederile art. 98 alin. 3. Prin excepţie de la dispoziţiile art.
205 alin. 2 din Legea nr. 297/2004, cu modificările şi
completările ulterioare, emisiunea de titluri de valoare şi
transmiterea acestora către creditor sunt considerate ca
operaţiune exceptate, în sensul art. 205 alin. 1 din această lege.
1
    Monitorul oficial nr.571 din 29 iunie 2004

                                      212
         - dispoziţiile legale de mai sus privind emisiunea de
titluri de valoare şi conversia creanţelor în titluri de valoare
emise de debitor nu pot fi aplicate creanţelor bugetare;
         - inserarea în actul constitutiv al debitorului-persoana
juridică sau al persoanelor menţionate la pct. 3 şi 4 a unor
prevederi exprese:
                a) de prohibire a emiterii de acţiuni fără drept de
vot (art. 95-97 din Legea nr. 31/1990);
                 b) de determinare, în cazul diferitelor categorii
de acţiuni ordinare, a unei distribuţii corespunzătoare a votului
între aceste categorii (art. 101 al Legii nr. 31/1990); şi
                c) în cazul categoriilor de acţiuni preferenţiale
cu dividende prioritare faţă de alte categorii de acţiuni, de
reglementare satisfăcătoare a numirii administratorilor
reprezentând categoriile de acţiuni respective, în ipoteza
neonorării obligaţiei de plată a dividendelor.

        Planul propus de creditori poate să prevadă modificarea
actului constitutiv, fără acordul statutar al membrilor/asociaţilor
sau acţionarilor debitorului, prin derogare de la prevederile
Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, şi ale Legii nr. 297/20041, cu modificările şi
completările ulterioare. Aceasta modificare este condiţionată de
următoarele:
        -       planul propus de debitor să ofere o recuperare
mai redusă creanţelor, comparative cu cel propus de creditori;
        -       în            caz            de          faliment,
membrilor/acţionarilor/asociaţilor debitorului nu li s-ar cuveni
nimic din distribuire;
        -       membrii, asociaţii, acţionarii debitorului refuza
sa participe la planul propus de creditori.



1
    Monitorul oficial nr.571 din 29 iunie 2004

                                      213
       Pentru o eficientă administrare a procedurii, planul
poate desemna o categorie separate de creanţe, compusă numai
din acele creanţe chirografare care, în sensul art. 49 alin. 1,
aparţin furnizorilor fără de care activitatea editorului nu se
poate desfăşura, şi nu care nu pot fi înlocuiţi. Lista acestor
creanţe trebuie confirmată de administratorul judiciar.

       Conform alin. 2 al art. 96, planul va stabili egalitatea de
tratament pentru toate creanţele din aceeaşi categorie distinctă.
Excepţie de la această regulă se poate face numai în cazul în
care creditorul consimte un tratament mai puţin favorabil
pentru creanţa sa.

        Nu este considerată ca o modificare a creanţei sau a
condiţiilor de realizare a acesteia situaţia în care planul propus
prevede revenirea la condiţiile de realizare a creanţei anterioare
survenirii evenimentelor care au condus la modificarea
condiţiilor respective, cum ar fi neplata uneia sau mai multor
rate scadente ale unui împrumut, la termenele şi în condiţiile
stipulate în contract, care ar conduce la accelerarea plăţii
întregului rest al împrumutului (art.97).


       8.3. Comunicarea planului

       Conform art.98 alin.1, câte o copie a planului propus se
va depune la grefa tribunalului şi la registrul
comerţului/registrul societăţilor agricole; alte copii vor fi
comunicate      debitorului,      administratorului    judiciar,
administratorului special şi comitetului creditorilor.




                               214
        Legea nu prevede cui revine această sarcină de
comunicare. Se poate deduce că obligaţia revine judecătorului
sindic prin grefierul care-l deserveşte.1


       8.4. Admiterea sau respingerea planului de către
judecătorul-sindic

        Conform art. 98 al. 2 “judecătorul-sindic va convoca, în
termen de 20 de zile de la înregistrarea planului la tribunal”, o
şedinţă consacrată admiterii sau respingerii planului.

         Termenul de 20 zile se calculează de la data înregistrării
planului la tribunal, în timp ce procedura de comunicare
prevăzută de art.98 alin.1 nu este legată de un termen calculat
de la aceeaşi dată. Există astfel pericolul ca destinatarii
comunicării să nu primească copia planului în timp util,
anterior şedinţei. La şedinţă sunt convocaţi prin citaţie atât cei
care au propus planul, cât şi toate persoanele menţionate la alin.
1 al art.982.

        După audierea persoanelor citate, prezente efectiv sau
absente, dar cu concluzii depuse la dosar, judecătorul-sindic se
va pronunţa în sensul admiterii sau respingerii planului.

         Conform dispoziţiilor alin.3 al art.98, un plan va fi
admis de judecătorul-sindic numai dacă îndeplineşte trei
condiţii esenţiale:
1
  A se vedea Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006, p. 477;
2
  Art. 98 al.1 prevede că: „Câte o copie de pe planul propus va fi depusă la
grefa tribunalului şi la oficiul registrului comerţului sau, după caz, la
registrul societăţilor agricole şi va fi comunicată debitorului, prin
administratorul special, administratorului judiciar şi comitetului
creditorilor.”

                                   215
         - este propus de o persoană legal îndreptăţită conform
dispoziţiilor art.94;
         - cuprinde toate informaţiile cerute prin dispoziţiile
art.95-96;
         - denotă şanse obiective de realizare.
        Cu privire la acest ultim aspect, judecătorul-sindic poate
să ceară părerea unui practician în insolvenţă. Evident că nu
poate fi confirmat un plan fantezist, fără şanse de realizare1.

       Dacă au fost exprimate mai multe intenţii de depunere a
unor planuri de reorganizare, judecătorul-sindic va fixa un
termen maxim până la care acestea trebuie să fie depuse, cu
respectarea dispoziţiilor art.74 alin.2, astfel încât planurile
admise să fie discutate şi votate în aceeaşi şedinţă a adunării
generale a creditorilor.

        8.5. Publicarea planului admis

        Conform art. 99 alin.1, după admiterea planului,
judecătorul-sindic va dispune administratorului judiciar
convocarea adunării creditorilor, precum şi a debitorului, într-
un termen cuprins între 20 şi 25 de zile, dar nu mai înainte
afişarea tabelului definitiv de creanţe.

        Judecătorul-sindic va dispune aceluiaşi administrator
judiciar, în termen de 5 zile de la admitere, publicarea unui
anunţ referitor la propunerea planului în Buletinul procedurilor
de insolvenţă, cu indicarea informaţiilor menţionate la alin.2 al
art.99: autorul planului, data votului şi admisibilitatea votului
prin corespondenţă, data confirmării planului. Vor fi avertizaţi
acţionarii şi creditorii cu titluri la purtător să depună originalul

1
  C. de Ap. Cluj Napoca, com., dec. nr. 129 din 28 ian. 2003 în Buletinul
jurisprudenţei, 2003, p.428;


                                  216
titlurilor la administratorul judiciar cu cel puţin 5 zile înainte de
data votului, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a vota.

        Apariţia publicaţiei în Buletinul procedurilor de
insolvenţă generează prezumţia ca toate părţile interesate au
cunoştinţă despre plan şi data adunării creditorilor.
        Conform art.99 al. 4, debitorul este obligat să asigure
posibilitatea ca orice persoană interesată să consulte la sediul
sau şi pe cheltuiala sa, copia planului pe care l-a propus sau pe
care l-a primit.

         8.6.Votarea planului

        Pentru votarea planului propus şi admis este obligatorie
convocarea creditorilor în condiţiile prevăzute în art.7.
Încetarea procedurii de reorganizare şi intrarea în faliment fără
ca planul să fie supus dezbaterii creditorilor şi votului lor este
nelegală.1

        Conform dispoziţiilor art.100 alin.1, la începutul
şedinţei de vot, administratorul judiciar va informa creditorii
prezenţi despre voturile valabile primite înscris. Calificarea
voturilor primite prin corespondentă ca fiind valabile se va
efectua cu respectarea dispoziţiilor alin.4 al art.142.


1
  C. de Ap. Timişoara, com., dec. nr. 1215/R din 20 nov.2002, în Revista de
drept comercial nr.5/2004 p. 218;
2
  Art.14 al. 4 prevede că: „(4) Dacă legea nu interzice în mod expres,
creditorii vor putea vota şi prin corespondenţă. Scrisoarea prin care se
exprimă votul, semnată de creditor, semnătura fiind legalizată de notarul
public ori certificată şi atestată de către un avocat, sau înscrisul în format
electronic, căruia i s-a încorporat, ataşat ori asociat semnătura electronică
extinsă, bazată pe un certificat calificat valabil, poate fi comunicată prin
orice mijloace şi înregistrată la administratorul judiciar/lichidator, cu cel
puţin 5 zile înainte de data fixată pentru exprimarea votului.”

                                    217
        Votul se realizează distinct pe categorii de creditori.
Intrarea într-o categorie sau alta de creditori votanţi este
determinată de natura creanţei a cărei titular este creditorul.
        Următoarele creanţe constituie categoriile de creanţe
care votează separat:
        a) creditorii cu creanţe garantate;
        b) creditorii bugetari;
        c) creditorii chirografari stabiliţi conform art.96 alin.11;
        d) ceilalţi creditori chirografari.

       Ca urmare a votului desfăşurat separat pe fiecare
categorie de creanţe, un plan se consideră acceptat dacă în acea
categorie planul a fost acceptat de la o majoritate absolută din
valoarea creanţelor2.

        Categoriile care, direct sau indirect, controlează sau sunt
controlate ori se află sub controlul comun împreună cu
debitorul, în sensul legislaţiei pieţei de capital, pot participa la
şedinţe, dar pot vota cu privire la plan doar în cazul în care
acesta le acorda mai puţin decât ar primi în cazul falimentului3.




1
  Art. 96 al 1 prevede că: „(1) În vederea administrării eficiente a procedurii,
planul poate desemna o categorie separată de creanţe, compusă numai din
acele creanţe chirografare care, în sensul art. 49 alin. (1), aparţin furnizorilor
fără de care activitatea debitorului nu se poate desfăşura şi care nu pot fi
înlocuiţi. Lista acestor creanţe trebuie confirmată de administratorul
judiciar.”
2
  C. de Ap. Cluj Napoca,, com., dec. nr. 160 din 13 martie.2001, în Buletinul
jurisprudenţei 2001, p.438;
3
  În acest sens a se vedea Ion Turcu, Legea procedurii insolvenţei, ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2007, p.400;

                                      218
        8.7. Confirmarea planului

         Confirmarea planului are loc printr-o sentinţa a
judecătorului sindic care are rolul de a consfinţi îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de art.101:
         A) cel puţin jumătate plus una dintre categoriile de
creanţe menţionate în programul de plăţi, dintre cele menţionate
la art.100 alin. 3, acceptă sau sunt socotite că acceptă planul, cu
condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate sa
accepte planul;
         B) în cazul în care sunt doar două categorii, planul se
consideră acceptat dacă acea categorie care deţine valoarea
totală cea mai mare a creanţelor l-a acceptat;
         C) fiecare categorie defavorizata de creanţe care a
respins planul va fi supusă unui tratament corect şi echitabil
prin plan;

        Există tratament corect şi echitabil atunci când sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
         a) niciuna dintre categoriile care resping planul şi nici o
creanţă care respinge planul nu primeşte mai puţin decât ar fi
primit în cazul falimentului;
         b) nici o categorie sau nici o creanţă aparţinând unei
categorii nu primeşte mai mult decât valoarea totală a creanţei
sale;
         c) în cazul în care o categorie defavorizată respinge
planul, nici un membru, asociat, acţionar sau categorie de
creanţe cu rang inferior categoriei defavorizate neacceptate,
astfel cum rezultă din ordinea de prioritate prevăzută la art.100
alin.3, nu primeşte mai mult decât ar primi în cazul
falimentului.




                                219
       Va fi confirmat un singur plan de reorganizare.
Confirmarea unui plan de reorganizare împiedică propunerea,
admiterea, votarea sau confirmarea oricărui alt plan.

        Dacă planul nu este confirmat judecătorul sindic va
dispune începerea de îndată a procedurii falimentului. Planul nu
are nici o influenţă asupra raporturilor dintre creditori şi
debitor, între creditori şi fidejusorii debitorului. Creanţele
iniţiale nu vor suferi modificări ca urmare a planului în ce
priveşte dreptul creditorilor de a-şi valorifica creanţele.

       8.8. Efectele confirmării planului şi neconfirmarea
unui plan

         Ca efect al confirmării planului, în situaţia în care prin
plan unele creanţe au fost diminuate faţă de debitor, creditorii
aflaţi în această situaţie conservă creanţele lor pentru întreaga
valoare împotriva codebitorilor şi fidejusorilor debitorului,
neparticipanţi la procedura, chiar dacă creditorii au votat pentru
acceptarea planului (art.102 alin.2 ).

        Dacă nici un plan nu este confirmat, şi termenul a
expirat, judecătorul-sindic dispune începerea de îndată a
procedurii falimentului, conform art.102 alin. 3, în condiţiile
prevăzute de art.107 şi urm. Cheltuielile cu remuneraţiile
persoanelor angajate în condiţiile reglementate la art.10, art.19
alin.2, art.23, 24 şi art.98 alin.3, precum şi celelalte cheltuieli
administrative, se vor achita la momentul prevăzut în plan.
Acelaşi plan va menţiona şi sursa plăţilor. Plata va putea fi
făcută trimestrial, pe baza de documente justificative legale
(art.102 alin.4 şi 5 ).




                               220
          8.9. Executarea planului de reorganizare

         După confirmarea planului de reorganizare, dreptul de
administrare al averii debitorului se exercită de către
administratorul special, supravegheat de administratorul
judiciar, până la realizarea deplină a planului sau până la data
când judecătorul-sindic va dispune motivat încetarea
reorganizării şi trecerea la faliment, în condiţiile art. 107. alin.
11 şi al art. 1032.


1
  Art. 107 al 1 prevede că: „(1) Judecătorul-sindic va decide, prin sentinţă
sau, după caz, prin încheiere, în condiţiile art. 32, intrarea în faliment în
următoarele cazuri:
   A. a) debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;
   b) debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare sau, la cererea
creditorului de deschidere a procedurii, a contestat că ar fi în stare de
insolvenţă, iar contestaţia a fost respinsă de judecătorul-sindic;
   c) nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un
plan de reorganizare, în condiţiile prevăzute la art. 94, sau nici unul dintre
planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
   B. debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan
de reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;
   C. obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în
condiţiile stipulate prin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii
debitorului în decursul reorganizării sale aduce pierderi averii sale;
   D. a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune,
după caz, intrarea debitorului în faliment, potrivit art. 54 alin. (5) sau art. 60
alin. (3).”
2
  Art. 103 prevede că: „ (1) În urma confirmării unui plan de reorganizare,
debitorul îşi va conduce activitatea sub supravegherea administratorului
judiciar şi în conformitate cu planul confirmat, până când judecătorul-sindic
va dispune, motivat, fie încheierea procedurii insolvenţei şi luarea tuturor
măsurilor pentru reinserţia debitorului în activitatea comercială, fie încetarea
reorganizării şi trecerea la faliment, în condiţiile art. 107 şi următoarele.
   (2) Pe parcursul reorganizării, debitorul va fi condus de administratorul
special, sub supravegherea administratorului judiciar. Acţionarii, asociaţii şi
membrii cu răspundere limitată nu au dreptul de a interveni în conducerea

                                      221
         Acţionarii şi asociaţii, respectiv membrii cu răspundere
limitată, nu au dreptul de a interveni în conducerea activităţii
ori în administrarea averii debitorului societate comercială, cu
excepţia şi în limita cazurilor expres şi limitativ prevăzute în
lege şi în planul de reorganizare (alin. 2 al art. 103 ).

        Debitorul va fi obligat să execute fără întârziere
schimbările de structura prevăzute în plan (alin. 3 al art. 103 ).
        În perioada executării planului de reorganizare,
furnizorii de utilităţi (electricitate, gaze naturale, apa, servicii
telefonice sau alte asemenea) nu au dreptul sa schimbe, să
refuze ori să întrerupă temporar un astfel de serviciu către
averea debitorului.

        Prin excepţie de la art. 38, judecătorul sindic poate, la
cererea furnizorului sa dispună ca debitorul să consemneze la o
bancă o cauţiune care nu va depăşi 30% din costul serviciilor
prestate debitorului şi neachitate faţă de acel furnizor (art. 104).

        Dacă debitorul nu se conformează planului sau în cazul
înregistrării    unor     pierderi,     comitetul    creditorilor,
administratorul judiciar şi chiar un singur creditor, pot solicita
judecătorului-sindic să dispună trecerea în faliment în condiţiile
art. 107. Neconformarea debitorului faţă de prevederile
planului, cu consecinţa trecerii la procedura falimentului, poate
rezulta din fapte relevante care constau în: nereuşita încercării




activităţii ori în administrarea averii debitorului, cu excepţia şi în limita
cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege şi în planul de reorganizare.
   (3) Debitorul va fi obligat să îndeplinească, fără întârziere, schimbările de
structură prevăzute în plan.”

                                     222
de reluare a producţiei, neplata datoriilor la termenele prevăzute
în plan, neplata salariilor şi a chiriei, etc1.

        Înregistrarea cererii nu suspendă continuarea activităţii
debitorului, până când judecătorul-sindic se pronunţă prin
încheiere (alin. 1 şi 2 al art. 105 ).
        În cazul în care judecătorul-sindic aprobă cererea de
intrare în faliment, modificările aduse creanţelor prin planul de
reorganizare rămân definitive (art. 1102.

        În perioada executării planului de reorganizare,
debitorul, prin administratorul special sau, după caz,
administratorul judiciar, are obligaţia de a prezenta, trimestrial,
rapoarte comitetului creditorilor privind situaţia financiară a
averii debitorului şi o informare privind cheltuielile efectuate
conform art. 106 alin. 2. Aceste rapoarte vor fi avizate de
comitetul creditorilor. În termen de 5 zile de la şedinţa
comitetului creditorilor care a avizat situaţia cheltuielilor
acelaşi comitet va convoca adunarea creditorilor pentru a
prezenta măsurile luate de debitor şi /sau de administratorul


1
  C. de Ap. Cluj Napoca, com., dec. nr. 642 din 15 aprilie 2003, în Buletinul
jurisprudenţei 2003, p.435;
2
  Art. 110 prevede că: „(1) În urma confirmării unui plan de reorganizare,
debitorul îşi va conduce activitatea sub supravegherea administratorului
judiciar şi în conformitate cu planul confirmat, până când judecătorul-sindic
va dispune, motivat, fie încheierea procedurii insolvenţei şi luarea tuturor
măsurilor pentru reinserţia debitorului în activitatea comercială, fie încetarea
reorganizării şi trecerea la faliment, în condiţiile art. 107 şi următoarele.
   (2) Pe parcursul reorganizării, debitorul va fi condus de administratorul
special, sub supravegherea administratorului judiciar. Acţionarii, asociaţii şi
membrii cu răspundere limitată nu au dreptul de a interveni în conducerea
activităţii ori în administrarea averii debitorului, cu excepţia şi în limita
cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege şi în planul de reorganizare.
   (3) Debitorul va fi obligat să îndeplinească, fără întârziere, schimbările de
structură prevăzute în plan.”

                                     223
judiciar, precum şi efectele acestora. Comitetul creditorilor va
putea să propune şi alte măsuri, expunând şi motivele acestora.

Bibliografie:

   1. Turcu, Ion., Legea procedurii insolvenţei, ed. C.H.
      Beck, Bucureşti, 2007
   2. Turcu, Ion., Tratat de insolvenţă, ed. C.H. Beck,
      Bucureşti, 2006

Jurisprundenţă:

- C. de Ap. Cluj Napoca, com., dec. nr. 345 din 5 martie 2002
în Buletinul jurisprudenţei, 2002
- C. de Ap. Timişoara, com., dec. nr.1194 din 14 nov. 2002, în
Revista de drept comercial nr. 5/2004
- C. de Ap. Cluj Napoca, com., dec. nr. 129 din 28 ian. 2003 în
Buletinul jurisprudenţei, 2003
- C. de Ap. Timişoara, com., dec. nr. 1215/R din 20 nov.2002,
în Revista de drept comercial nr.5/2004
- C. de Ap. Cluj Napoca,, com., dec. nr. 160 din 13martie.2001,
în Buletinul jurisprudenţei 2001
- C. de Ap. Cluj Napoca, com., dec. nr. 642 din 15 aprilie 2003,
în Buletinul jurisprudenţei 2003




                              224
                              CAPITOLUL 9
                          Procedura a falimentului
           9.1. Principiile procedurii falimentului

        Deşi legea nu prevede expres, doctrina a subliniat
regulile de bază ale derulării procedurii falimentului care
exprimă etapele obligatorii ale acesteia, ordinea lor şi
competenţele în materie. Astfel s-a observat că1:

        Din momentul intrării în procedura falimentului şi până
în momentul închiderii procedurii, societatea comercială, îşi
păstrează capacitatea civilă, dar această capacitate este
restrânsă la operaţiunile lichidării. Subiect al raporturilor
juridice ce se statornicesc în etapele parcurgerii acestei
proceduri rămâne fără nici un dubiu debitorul care însă
operează în condiţii speciale, aşa cum prevede legea de
insolvenţă.

        Tot ceea ce priveşte administrarea revine lichidatorului
judiciar (inclusiv ţinerea contabilităţii, întocmirea facturilor
fiscale, plata impozitelor şi altor creanţe bugetare, întocmirea
bilanţului şi a documentelor de raportare fiscală curente etc.).
Debitorul, prin administratorul special, va exercita dreptul de a
asista la unele acte procedurale de a contesta sau de a
obiecţiona actele şi măsurile procedurale, conform legii.

        Dizolvarea societăţii comerciale, pronunţată de
judecătorul-sindic deodată cu intrarea în faliment va fi urmată,
de regulă, la închiderea procedurii falimentului şi radierea din
registrul comerţului. Falimentul rămâne astfel o formă
particulară de aplicare a regulilor de dizolvare a societăţilor, de

1
    Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.490

                                      225
lichidare a patrimoniului unui comerciant: lichidarea forţată în
interesul creditorilor.1


       9.2. Situaţiile care determină aplicarea procedurii
falimentului

         Judecătorul-sindic va decide, prin încheiere sau
sentinţa, după caz, în condiţiile art. 322, intrarea în faliment în
cazurile enumerate de art. 1073:


1
  Vasile Luha, Drept comercial, ed. Altip, Alba Iulia, 2003, p.63
2
  Art. 32 prevede că: „(1) Dacă cererea debitorului corespunde condiţiilor
prevăzute la art. 27, judecătorul-sindic va pronunţa o încheiere de
deschidere a procedurii generale, iar dacă prin declaraţia făcută conform art.
28 alin. (1) lit. h) debitorul îşi arată intenţia de a intra în procedura
simplificată sau nu depune documentele prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a) -
f) şi h) la termenul prevăzut la art. 28 alin. (2) ori se încadrează în una dintre
categoriile prevăzute la art. 1 alin. (2), judecătorul va pronunţa o încheiere
de deschidere a procedurii simplificate.
   (2) Prin încheierea de deschidere a procedurii judecătorul-sindic va
dispune administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului să efectueze
notificările prevăzute la art. 61. În cazul în care, în termen de 15 zile de la
notificare, creditorii se opun deschiderii procedurii, judecătorul-sindic va
ţine, în termen de 10 zile, o şedinţă la care vor fi citaţi administratorul
judiciar, debitorul şi creditorii care se opun deschiderii procedurii, în urma
căreia va soluţiona, deodată, printr-o sentinţă, toate opoziţiile. Admiţând
opoziţia, judecătorul-sindic va putea păstra deschisă procedura insolvenţei,
cu consecinţa calificării cererii debitorului de deschidere a procedurii ca
fiind prematură, sau va putea revoca încheierea de deschidere a procedurii.
Deschiderea ulterioară a procedurii, la cererea debitorului sau a creditorilor,
nu va putea modifica data apariţiei stării de insolvenţă. Reaua-credinţă a
debitorului trebuie dovedită de creditorul care se opune la deschiderea
procedurii insolvenţei.”
3
  Art. 107 prevede că: „(1) Judecătorul-sindic va decide, prin sentinţă sau,
după caz, prin încheiere, în condiţiile art. 32, intrarea în faliment în
următoarele cazuri:
   A. a) debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;

                                      226
   b) debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare sau, la cererea
creditorului de deschidere a procedurii, a contestat că ar fi în stare de
insolvenţă, iar contestaţia a fost respinsă de judecătorul-sindic;
   c) nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un
plan de reorganizare, în condiţiile prevăzute la art. 94, sau nici unul dintre
planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
   B. debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan
de reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;
   C. obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în
condiţiile stipulate prin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii
debitorului în decursul reorganizării sale aduce pierderi averii sale;
   D. a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune,
după caz, intrarea debitorului în faliment, potrivit art. 54 alin. (5) sau art. 60
alin. (3).
   (2) Prin hotărârea prin care se decide intrarea în faliment, judecătorul-
sindic va pronunţa dizolvarea societăţii debitoare şi va dispune:
   a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
   b) în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator provizoriu,
precum şi stabilirea atribuţiilor şi a remuneraţiei acestuia, în conformitate cu
criteriile aprobate prin hotărâre a Guvernului;
   c) în cazul procedurii simplificate, confirmarea, în calitate de lichidator al
administratorului judiciar, desemnat conform art. 19 alin. (2) sau art. 34,
după caz;
   d) termenul maxim de la intrarea în faliment în cadrul procedurii
generale, de predare a gestiunii averii de la debitor/administratorul judiciar
către lichidator, împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după
deschiderea procedurii menţionate la art. 46 alin. (2);
   e) întocmirea de către administratorul judiciar şi predarea către lichidator,
în termen de maximum 10 zile de la intrarea în faliment, în cadrul procedurii
generale, a unei liste cuprinzând numele şi adresele creditorilor şi toate
creanţele acestora la data intrării în faliment, cu indicarea celor născute după
deschiderea procedurii;
   f) notificarea intrării în faliment.
   (3) În cazul intrării în faliment, încheierea sau, după caz, sentinţa va
indica şi termenele prevăzute la art. 108 alin. (2) sau, după caz, la art. 109
alin. (2).
   (4) După intrarea în faliment în procedura generală, dispoziţiile art. 62 -
76 vor fi aplicate, dacă este necesar, în mod corespunzător, în ceea ce
priveşte creanţele născute între data deschiderii procedurii şi data intrării în
faliment, precum şi procedura de admitere a acestora.

                                      227
        A. a) debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în
procedura simplificată;
        b) debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare
sau, la cererea creditorului de deschidere a procedurii, a
contestat că ar fi în stare de insolvenţă, iar contestaţia a fost
respinsă de judecătorul sindic;
        c) nici unul dintre celelalte subiecte îndreptăţite nu a
propus un plan de reorganizare,în condiţiile prevăzute de art.
941, sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi
confirmat;

   (5) Debitorii intraţi în procedura falimentului îşi acoperă pierderile
anuale, stabilite prin declaraţia de impozit pe profit, din profiturile
impozabile obţinute în toată perioada, până la închiderea procedurii
falimentului.”
1
  Art. 94 prevede că: „(1) Următoarele categorii de persoane vor putea
propune un plan de reorganizare în condiţiile de mai jos:
   a) debitorul, cu aprobarea adunării generale a acţionarilor/asociaţilor, în
termen de 30 de zile de la afişarea tabelului definitiv de creanţe, cu condiţia
formulării, potrivit art. 28, a intenţiei de reorganizare, dacă procedura a fost
declanşată de acesta, şi potrivit art. 33 alin. (6), în cazul în care procedura a
fost deschisă ca urmare a cererii unuia sau a mai multor creditori;
   b) administratorul judiciar, de la data desemnării sale şi până la împlinirea
unui termen de 30 de zile de la data afişării tabelului definitiv de creanţe, cu
condiţia să îşi fi manifestat această intenţie până la votarea raportului
prevăzut la art. 59 alin. (2);
   c) unul sau mai mulţi creditori care şi-au anunţat această intenţie până la
votarea raportului prevăzut la art. 59 alin. (2), deţinând împreună cel puţin
20% din valoarea totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanţe,
în termen de 30 de zile de la data afişării tabelului definitiv de creanţe.
   (2) La cererea oricărei părţi interesate, judecătorul-sindic poate scurta,
pentru motive temeinice, perioadele prevăzute la alin. (1).
   (3) Planul va putea să prevadă fie restructurarea şi continuarea activităţii
debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea acestuia, fie o combinaţie a
celor două variante de reorganizare.
   (4) Nu vor putea propune un plan de reorganizare debitorul care, într-un
interval de 5 ani anteriori formulării cererilor introductive, a mai fost subiect
al procedurii instituite în baza prezentei legi şi nici debitorul care a fost

                                      228
        B) debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar
nu a propus un plan de reorganizare ori planul propus de acesta
nu a fost acceptat şi confirmat;
        C) obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu
sunt îndeplinite, în condiţiile stipulate prin planul confirmat,
sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării
sale aduce pierderi averii sale;
        D) a fost aprobat raportul administratorului judiciar
prin care se propune, după caz, intrarea în faliment, a
debitorului, potrivit art. 54 alin. 5 sau art. 60 alin. 3.

       9.3. Efectele intrării în faliment şi măsurile
consecutive

        Din conţinutul art. 107 alin. 2-5 rezultă că intrarea în
faliment produce următoarele efecte şi impune următoarele
măsuri:

        - dizolvarea persoanei juridice debitoare;
        - ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
        - desemnarea unui lichidator provizoriu, în cazul
procedurii generale, stabilirea atribuţiilor şi remuneraţiei
acestuia, în conformitate cu criteriile aprobate;
        - în procedura simplificată, confirmarea ca lichidator a
administratorului judiciar;


condamnat definitiv pentru falsificare sau pentru infracţiuni prevăzute în
Legea nr. 21/1996 sau ai cărui administratori, directori şi/sau asociaţi au fost
condamnaţi definitiv pentru: bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă,
abuz de încredere, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, infracţiuni
de fals ori infracţiuni prevăzute în Legea nr. 21/1996, în ultimii 5 ani
anteriori deschiderii procedurii.
  (5) Nerespectarea termenelor prevăzute la alin. (1) conduce la decăderea
părţilor respective din dreptul de a depune un plan de reorganizare şi, ca
urmare, la trecerea, din dispoziţia judecătorului-sindic, la faliment.”

                                     229
         - stabilirea termenului maxim pentru predarea gestiunii
averii de la debitor/administratorul judiciar către lichidator,
împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după
deschiderea procedurii, menţionate la art. 46 alin. 21;
         - întocmirea de către administratorul judiciar şi
predarea către lichidator, în termen de maximum 10 zile de la
intrarea în faliment, în cadrul procedurii generale, a unei liste
cuprinzând numele şi adresele creditorilor şi toate creanţele
acestora la data intrării în faliment, cu indicarea celor născute
după deschiderea procedurii2; dacă după deschiderea procedurii
debitorul a achitat creanţa creditorului la cererea căruia s-a
deschis procedura, acest fapt nu este de natură să oprească
derularea în continuare a etapelor procedurii dacă între timp şi
alţi creditori au depus declaraţii de creanţe; asta, dacă se are în
vedere specificul procedurii colective care s-a iniţiat.3
         - notificarea intrării în faliment conform art. 1084;

1
   Art. 46 al. 2 prevede că: „ Debitorul şi/sau, după caz, administratorul
judiciar sunt obligaţi să întocmească şi să păstreze o listă cuprinzând toate
încasările, plăţile şi compensările efectuate după deschiderea procedurii, cu
precizarea naturii şi valorii acestora şi a datelor de identificare a
cocontractanţilor.”
2
  Creanţele existente la data intrării în faliment sunt cele născute anterior
deschiderii procedurii generale şi neachitate integral pe parcursul acestei
proceduri. Dacă unele au fost achitate parţial în perioada de observaţie de
către debitor în listă vor fi incluse doar părţile rămase neachitate. În mod
similar se procedează şi cu creanţele achitate parţial în procedura de
reorganizare. În acest sens a se vedea Ion Turcu, Legea procedurii
insolvenţei, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.413
3
  Ileana Izabela Dolache, Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară
şi falimentul, practica judiciara, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 175- 176;
4
  Art.108 prevede că: „(1) În cazul intrării în faliment în procedura generală,
lichidatorul va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista
depusă de debitor/administratorul judiciar, menţionată la art. 107 alin. (2) lit.
e), debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului
societăţilor agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea
menţiunii. Dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale art. 61 se aplică în mod
corespunzător.

                                      230
        - respectarea termenelor prevăzute la art. 108 alin. 2
sau, după caz, art. 109 alin. 21.


   (2) Notificarea va cuprinde:
   a) termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor
menţionate la alin. (3), în vederea întocmirii tabelului suplimentar, care va fi
de maximum 45 de zile de la data intrării în faliment, precum şi cerinţele
pentru ca o creanţă înregistrată să fie considerată valabilă;
   b) termenul de verificare a creanţelor menţionate la alin. (3), de întocmire,
afişare şi comunicare a tabelului suplimentar al acestora, care nu va depăşi
30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. a);
   c) termenul de depunere la tribunal a contestaţiilor, care va fi de cel puţin
10 zile înainte de data stabilită prin încheierea de intrare în faliment, pentru
definitivarea tabelului definitiv consolidat;
   d) termenul de întocmire a tabelului definitiv consolidat, care nu va
depăşi 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. b).
   (3) Vor fi supuse verificării toate creanţele asupra averii debitorului,
inclusiv cele bugetare, născute după data deschiderii procedurii sau, după
caz, al căror cuantum a fost modificat faţă de tabelul definitiv de creanţe sau
faţă de programul de plată din planul de reorganizare, ca urmare a plăţilor
făcute după deschiderea procedurii.
   (4) Creanţele admise în tabelul definitiv de creanţe, în condiţiile art. 74
alin. (2), nu vor mai fi supuse verificării; titularii acestor creanţe vor putea
să formuleze contestaţii cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă
trecute de lichidator în tabelul suplimentar prevăzut la alin. (2) lit. b).
   (5) Tabelul definitiv consolidat va cuprinde totalitatea creanţelor admise
împotriva averii debitorului, existente la data intrării în faliment, cu
respectarea dispoziţiilor art. 110.
   (6) Titularilor de creanţe născute după deschiderea procedurii, care nu
depun cererea de admitere a creanţelor în termenul prevăzut la alin. (2) lit.
a), li se aplică, în mod corespunzător, prevederile art. 76.”
1
  Art. 109 prevede că: „(1) În cazul intrării în faliment prin procedura
simplificată, lichidatorul va trimite o notificare privind intrarea în procedura
falimentului şi, în cazul debitorului persoană juridică, ridicarea dreptului de
administrare şi dizolvarea acestuia, tuturor creditorilor notificaţi conform
art. 61, debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz,
registrului societăţilor agricole ori registrului asociaţiilor şi fundaţiilor în
care debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii. În cazul în care
este justificată majorarea, în sensul art. 62 alin. (2), a termenelor de afişare a
tabelului preliminar de creanţe, prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. c), şi de

                                      231
       Separat de asta, se prevede că debitorii intraţi în
procedura falimentului îşi acoperă pierderile anuale stabilite
prin declaraţia de impozit pe profit, din profiturile impozabile
obţinute în toată perioada, până la închiderea procedurii
falimentului ; deci avem o normă derogatorie de la principiul
general conform căruia compensarea pierderilor cu profitul se
fac pe ani bugetari: în situaţia dată compensarea pierderilor se
face cu profitul întregii perioade de timp în care se desfăşoară
procedura falimentului, până la închiderea acestei proceduri.

          9.4. Notificarea intrării în faliment

        Art. 108 reglementează notificarea în cazul intrării în
faliment prin procedura generală, iar art. 109 conţine reguli
privind notificarea în cazul intrării în faliment prin procedura
simplificată.

definitivare a tabelului de creanţe, prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. d), noile
termene astfel fixate vor fi notificate creditorilor.
   (2) În cazul în care, până la aprobarea propunerii administratorului
judiciar prevăzute la art. 54 alin. (4), debitorul aflat în faliment prin
procedură simplificată şi-a continuat activitatea, lichidatorul va notifica, în
termen de 5 zile de la data intrării în faliment, creditorii deţinând creanţe
asupra debitorului, având prioritate conform dispoziţiilor art. 123 pct. 2,
născute în perioada de observaţie, solicitându-le să înscrie, în termen de 10
zile de la primirea notificării, cereri de creanţă însoţite de documente
justificative. Notificarea va cuprinde şi termenele de afişare a tabelului
preliminar de creanţe, prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. c), şi de definitivare a
tabelului de creanţe, prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. d), aşa cum au fost
cuprinse şi în notificarea prevăzută la art. 61 alin. (1) sau la alin. (1) al
prezentului articol, după caz. Dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale art. 61 se aplică
în mod corespunzător.
   (3) Vor fi supuse verificării toate creanţele asupra averii debitorului,
inclusiv cele bugetare, născute după data deschiderii procedurii.
   (4) Titularilor de creanţe născute după deschiderea procedurii, care nu
depun cererea de admitere a creanţelor în termenul prevăzut la alin. (2), li se
aplică, în mod corespunzător, prevederile art. 76.”

                                      232
        9.4.1. Notificarea prevăzută de art. 108, în cazul
intrării în faliment prin procedura generală

         Lichidatorul trimite notificarea atât creditorilor
menţionaţi în lista depusă de debitor sau de administratorul
judiciar, menţionată la art. 107 alin. 2 lit. e, cât şi debitorului,
oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului în care
este înmatriculat debitorul persoană juridică, pentru efectuarea
menţiunii în aceste registre. Pentru creditorii cu sediul sau
domiciliul în străinătate, notificarea va fi trimisă
reprezentanţilor din ţară.

        Notificarea se va realiza în conformitate cu, dispoziţiile
codului de procedură civilă şi va fi publicată, pe cheltuiala
averii debitorului, într-un ziar de largă circulaţie şi în buletinul
procedurilor de insolvenţă.

         Notificarea prevăzută de art. 108 va avea cuprinsul
indicat în alin. 2 al acestui articol:
         a) termenul limită pentru înregistrarea cererilor de
admitere a creanţelor născute după data deschiderii procedurii,
precum şi al creanţelor al căror cuantum s-a modificat faţă de
tabelul definitiv de creanţe sau de programul de plată din planul
de reorganizare, ca urmare a plăţilor făcute după deschiderea
procedurii; aceste cereri vor fi incluse în tabelul suplimentar,
dacă vor îndeplini cerinţele menţionate în notificare; termenul
pentru înregistrarea cererilor nu va depăşi 45 de zile de la data
intrării în faliment;
         b) termenul de verificare a creanţelor menţionate la alin.
3, în care trebuie să se încadreze şi întocmirea, afişarea şi
comunicarea tabelului suplimentar; acest termen nu va depăşi
30 de zile de la expirarea termenului prevăzut mai sus la lit. a ;


                                233
        c) termenul pentru depunerea la tribunal a contestaţiilor
la tabelul suplimentar; acest termen se va împlini cu cel puţin
10 zile înainte de data calendaristica stabilită, conform celor
prezentate mai jos, pentru definitivarea tabelului consolidat al
creanţelor;
         d) termenul de întocmire a tabelului definitiv
consolidat; acest termen nu va depăşi 30 de zile de la expirarea
termenului prevăzut la lit. b.

         9.4.2. Notificarea prevăzută de art. 109, în cazul
intrării în faliment prin procedura simplificată

         Notificarea va fi trimisă de lichidator tuturor
creditorilor notificaţi conform art. 611, precum şi debitorului şi
oficiului registrului unde este debitorul înmatriculat.
Notificarea va conţine dispoziţia privind intrarea în procedura
falimentului şi ridicarea dreptului de administrare, precum şi
dizolvarea debitorului persoană juridică.

        În situaţia în care debitorul şi-a continuat activitatea
până la aprobarea propunerii administratorului judiciar privind
intrarea în faliment, lichidatorul va notifica, în termenul
prevăzut de art. 109 alin. 2, creditorii deţinând creanţe asupra

1
  Art. 61 prevede că: „ (1) În urma deschiderii procedurii, administratorul
judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă
de debitor în conformitate cu art. 28 alin. (1) lit. c) ori, după caz, în
condiţiile art. 32 alin. (2), debitorului şi oficiului registrului comerţului sau,
după caz, registrului societăţilor agricole ori altor registre unde debitorul
este înmatriculat/înregistrat, pentru efectuarea menţiunii.
   (2) Dacă creditorii cu sediul sau cu domiciliul în străinătate au
reprezentanţi în ţară, notificarea va fi trimisă acestora din urmă.
   (3) Notificarea prevăzută la alin. (1) se realizează conform prevederilor
Codului de procedură civilă şi se va publica, totodată, pe cheltuiala averii
debitorului, într-un ziar de largă circulaţie şi în Buletinul procedurilor de
insolvenţă.”

                                      234
debitorului, izvorâte din raporturi juridice de muncă, născute în
perioada de observaţie. Notificarea adresată acestor creditori va
conţine şi solicitarea conform căreia cererile creditorilor să fie
depuse în termen de 10 zile de la primirea notificării şi să fie
însoţite de documente justificative.

         Toate notificările vor conţine termenele de afişare a
tabelului preliminar de creanţe prevăzut la art. 62 alin .1 lit. c şi
de definitivare a tabelului de creanţe, prevăzut la art. 62 alin. 1
lit. d, aşa cum au fost cuprinse şi în notificarea prevăzută la art.
61 alin. 1 sau art. 109 alin. 1, după caz 1. Vor fi şi în aceasta
situaţie aplicabile dispoziţiile art. 61 privind procedura de
notificare.


1
  Art. 62 prevede că: „(1) Notificarea va cuprinde:
   a) termenul limită de depunere, de către creditori, a opoziţiilor la sentinţa
de deschidere a procedurii, pronunţată ca urmare a cererii formulate de
debitor, în condiţiile art. 32 alin. (1), precum şi termenul de soluţionare a
opoziţiilor, care nu va depăşi 10 zile de la data expirării termenului de
depunere a acestora;
   b) termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor
asupra averii debitorului, care va fi de maximum 60 de zile de la
deschiderea procedurii, precum şi cerinţele pentru ca o creanţă înregistrată
să fie considerată valabilă;
   c) termenul de verificare a creanţelor, de întocmire, afişare şi comunicare
a tabelului preliminar de creanţe, care nu va depăşi 30 de zile pentru
procedura generală sau, respectiv, 15 zile, în cazul procedurii simplificate,
de la expirarea termenului prevăzut la lit. b);
   d) termenul de definitivare a tabelului creanţelor, care nu va depăşi 30 de
zile în cazul procedurii generale şi, respectiv, 15 zile în cazul procedurii
simplificate, de la expirarea termenului corespunzător fiecărei proceduri,
prevăzut la lit. c);
   e) locul, data şi ora primei şedinţe a adunării generale a creditorilor, care
va avea loc în maximum 5 zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. c).
   (2) În funcţie de circumstanţele cauzei şi pentru motive temeinice,
judecătorul-sindic va putea hotărî o majorare a termenelor prevăzute la alin.
(1) lit. b), c) şi d) cu maximum 30, 15, respectiv 15 zile.”

                                     235
      9.5. Verificarea creanţelor născute după deschiderea
procedurii

        Toate creanţele asupra averii debitorului, născute după
data deschiderii procedurii inclusiv cele bugetare, vor fi supuse
verificării.

       De asemenea, vor fi verificate creanţele al căror
cuantum a fost modificat faţă de tabelul definitiv de creanţe sau
faţă de programul de plată din planul de reorganizare, ca
urmare a plăţilor făcute după deschiderea procedurii.

        Creditorii care nu se conformează termenului pentru
depunerea cererii vor suferi consecinţele prevăzute de art. 761.
Creanţele înscrise în tabelul definitiv consolidat prevăzut la art.
74 alin. 12 nu vor mai fi supuse verificării, iar titularii acestora

1
  Art. 76 prevede că; „(1) Cu excepţia cazului în care notificarea deschiderii
procedurii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 7, titularul de creanţe
anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a
creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. b),
este decăzut, cât priveşte creanţele respective, din următoarele drepturi:
   1. dreptul de a participa şi de a vota în cadrul adunării generale a
creditorilor;
   2. dreptul de a participa la distribuirile de sume în cadrul reorganizării şi
falimentului;
   3. dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor
ori asociaţilor cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare,
ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost
condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit
răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase.
   (2) Decăderea va putea fi invocată oricând, de orice parte interesată, pe
cale de acţiune sau excepţie.”
2
   Art 74 prevede că: „ (1) După ce toate contestaţiile la creanţe au fost
soluţionate, administratorul judiciar/lichidatorul va înregistra, de îndată, la
tribunal şi va avea grijă să fie afişat la sediul acestuia tabelul definitiv al
tuturor creanţelor împotriva averii debitorului, arătând suma, prioritatea şi
situaţia - garantată sau negarantată - a fiecărei creanţe.

                                     236
vor avea calea contestaţiei cu privire la celelalte creanţe din
tabelul suplimentar


       9.6. Intrarea în faliment după confirmarea unui plan
de reorganizare

        În cazul intrării în faliment după confirmarea unui plan
de reorganizare, titularii creanţelor participă la distribuiri cu
valoarea acestora, înscrisă în planul confirmat, diminuate cu
sumele încasate în cursul reorganizării. Această formă de
participare la distribuire face să se respecte situaţia creanţelor
din planul de reorganizare.
        Aceste sume nu sunt supuse restituirii, deci creditorii nu
sunt obligaţi să restituie sumele încasate în cursul reorganizării.

        Actele juridice efectuate în cursul reorganizării sunt
recunoscute, iar operaţiile derulate sunt confirmate prin puterea
normei juridice, art.112 al.1 stipulând expres această regulă.
Soluţia se impune într-un context economic în care debitorul nu
se mai bucură de credit. Dar nimic nu împiedică pe cei
interesaţi să invoce existenţa unei fraude. Dar în acest caz
contestarea se face după normele de drept comun şi nu după
regulile speciale ale insolvenţei.

        S-a observat că se bucură de acest regim juridic de
protecţie actele efectuate cu respectarea dispoziţiilor art. 49 al.




   (2) După înregistrarea tabelului definitiv, numai titularii creanţelor
înregistrate în tabelul definitiv pot să participe la votul asupra planului de
reorganizare sau la orice repartiţii de sume în caz de faliment în procedura
simplificată.”

                                    237
1 şi 21, actele permise de planul de reorganizare şi actele în
legătură pe care cocontractantul le-a săvârşit cu bună credinţă.

        Actele cu titlu gratuit aparţinând debitorului şi efectuate
între data confirmării planului de reorganizare şi data intrării în
faliment sunt sancţionate cu nulitatea.

        Celelalte acte se prezumă că au fost efectuate în frauda
creditorilor.

          9.7. Măsuri premergătoare lichidării

       Legea indică expres obligaţia de a se lua anumite
măsuri pregătitoare efectuării propriu-zise a lichidării.

       Conform dispoziţiilor art. 113-115, aceste măsuri
constau în:
       - sigilarea bunurilor din averea debitorului, cu excepţiile
prevăzute de art. 113 alin. 31, precum şi luarea măsurilor

1
  Art. 49 prevede că: „(1) Pe perioada de observaţie, debitorul va putea să
continue desfăşurarea activităţilor curente şi poate efectua plăţi către
creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a
activităţii curente, după cum urmează:
   a) sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o
cerere de reorganizare, în sensul art. 28 alin. (1) lit. h), şi nu i-a fost ridicat
dreptul de administrare;
   b) sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i s-a ridicat
dreptul de administrare.
   (2) Actele, operaţiunile şi plăţile care depăşesc condiţiile menţionate la
alin. (1) vor putea fi autorizate în exercitarea atribuţiilor de supraveghere de
administratorul judiciar; acesta va convoca o şedinţă a comitetului
creditorilor în vederea supunerii spre aprobare a cererii administratorului
special, în termen de maximum 5 zile de la data primirii acesteia.
   (3) În cazul propunerilor de înstrăinare a bunurilor din averea debitorului
grevate de garanţii, se va ţine seama de prevederile art. 39 referitoare la
acordarea unei protecţii corespunzătoare creanţei garantate.”

                                       238
necesare pentru conservarea acestor bunuri. Reconstituirea, în
măsura posibilului, a documentelor prevăzute la art. 28 care se
referă la bunurile debitorului şi care nu au fost prezentate de
debitor. Dacă nu se identifică nici un bun al debitorului, dar se
obţin informaţii ca urmare a demersurilor efectuate în
conformitate cu art. 56-582, inventarul se va efectua pe baza
acelor informaţii scrise transmise de autorităţile relevante;

1
   Art. 113 al.3 prevede că: „(1) Vor fi puse sub sigilii: magazinele,
magaziile, depozitele, birourile, corespondenţa comercială, arhiva,
dispozitivele de stocare şi prelucrare a informaţiei, contractele, mărfurile şi
orice alte bunuri mobile aparţinând averii debitorului.
   (2) În situaţia prevăzută la art. 55, inventarul bunurilor debitorului se va
face după obţinerea relaţiilor scrise privind situaţia bunurilor debitorului.
Dacă în urma demersurilor efectuate conform prevederilor art. 56 - 58,
administratorul judiciar nu identifică nici un bun, inventarul se încheie pe
baza comunicărilor scrise transmise de autorităţile relevante.
   (3) Nu vor fi puse sub sigilii:
   a) obiectele care vor trebui valorificate de urgenţă pentru a se evita
deteriorarea lor materială sau pierderea din valoare;
   b) registrele de contabilitate;
   c) cambiile şi alte titluri de valoare scadente sau care urmează a fi
scadente în scurt timp, precum şi acţiunile ori alte titluri de participaţie ale
debitorului, care vor fi luate de lichidator pentru a fi încasate sau pentru a
efectua activităţile de conservare cerute;
   d) numerarul pe care lichidatorul îl va depune în bancă în contul averii
debitorului.
   (4) Când debitorul are bunuri şi în alte judeţe, judecătorul-sindic va
trimite notificări tribunalelor din acele judeţe, în vederea sigilării de urgenţă
a bunurilor.
   (5) Documentele întocmite de alte tribunale, certificând că sigiliile au fost
aplicate, vor fi trimise judecătorului-sindic.
   (6) În timpul acţiunii de sigilare, lichidatorul va lua măsurile necesare
pentru conservarea bunurilor.”
2
   Art.56 prevede că: „Pentru celeritatea procedurii de insolvenţă, în
condiţiile art. 1 alin. (2) lit. c) sau d) instanţa poate stabili, pentru creditorul
care a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă sau administratorul
judiciar desemnat, îndatoriri în ceea ce priveşte prezentarea probelor cu
înscrisuri, relaţii scrise, poate solicita la interogatoriu persoanele identificate
ca făcând parte din administraţia societăţii, poate solicita asistenţa şi

                                       239
         - luarea în posesie a acestor bunuri, de către lichidator,
în calitate de depozitar judiciar;
         - întocmirea inventarului acestor bunuri cu indicarea
valorii aproximative sau a valorii stabilite prin expertiză;
inventarul va fi semnat de lichidator, de debitor şi de expert,
dacă este cazul.

        Prin măsura inventarierii, vor fi aplicate sigilii, cu
excepţiile prevăzute de art. 113 alin. 3:
        a) bunurile care necesita a fi valorificate de urgenţă
pentru a se evita deteriorarea lor materială sau pierderea din
valoare;
        b) registrele de contabilitate;
        c) cambiile şi alte titluri de valoare scadente sau care
urmează a fi scadente în scurt timp, precum şi acţiunile ori alte
titluri de participaţie ale debitorului, care vor fi luate de
lichidator pentru a fi încasate sau pentru a efectua activităţile de
conservare cerute;


concursul acestora la efectuarea actelor de procedură, precum şi orice alte
demersuri necesare soluţionării cauzei.”
Art. 57 prevede că: „Pentru celeritatea procedurii de insolvenţă, în condiţiile
art. 1 alin. (2) lit. c) sau d) instanţa poate stabili, pentru creditorul care a
solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă sau administratorul judiciar
desemnat, îndatoriri în ceea ce priveşte prezentarea probelor cu înscrisuri,
relaţii scrise, poate solicita la interogatoriu persoanele identificate ca făcând
parte din administraţia societăţii, poate solicita asistenţa şi concursul
acestora la efectuarea actelor de procedură, precum şi orice alte demersuri
necesare soluţionării cauzei.”
Art. 58 prevede că: „Pentru celeritatea procedurii de insolvenţă, în condiţiile
art. 1 alin. (2) lit. c) sau d) instanţa poate stabili, pentru creditorul care a
solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă sau administratorul judiciar
desemnat, îndatoriri în ceea ce priveşte prezentarea probelor cu înscrisuri,
relaţii scrise, poate solicita la interogatoriu persoanele identificate ca făcând
parte din administraţia societăţii, poate solicita asistenţa şi concursul
acestora la efectuarea actelor de procedură, precum şi orice alte demersuri
necesare soluţionării cauzei.”

                                      240
        d) numerarul pe care lichidatorul îl va depune în bancă
în contul averii debitorului.

        Concomitent cu sigilarea se vor lua şi măsurile pentru
conservarea bunurilor. Documentele vor fi predate
judecătorului-sindic.

         Pentru bunurile debitorului aflate în alte judeţe, textul
art. 113 alin.4 prevede ca judecătorul-sindic va trimite notificări
tribunalului din acele judeţe, în vederea sigilării de urgenţă a
bunurilor, după care tribunalele vor remite judecătorului-sindic
inventarele şi actul de certificare a sigiliilor.

        At. 114 prevede că debitorul trebuie să fie prezent şi să
asiste la inventar numai dacă judecătorul-sindic dispune în
acest sens. Dacă debitorul nu se va prezenta, contrar dispoziţiei
judecătorului-sindic, el nu va putea contesta datele din inventar.
Evaluarea se va face şi prin expert evaluator, pe cheltuiala
averii debitorului, dar numai cu aprobarea comitetului
creditorilor.

        Inventarul va fi semnat de lichidator, de debitor, prin
administratorul special, sau numai de lichidator, în situaţia în
care debitorul nu participă.



       9.8. Efectuarea lichidării

       9.8.1. Regulile de bază ale lichidării

       Conform art. 116 alin. 1, lichidarea se va efectua
ţinându-se seama de următoarele reguli de bază:


                               241
         a) lichidarea se efectuează de către lichidator, sub
controlul judecătorului sindic, în conformitate cu regulamentul
de vânzare corespunzător, aprobat de adunarea creditorilor, pe
baza propunerii lichidatorului şi a recomandării comitetului
creditorilor;
         b) în scopul obţinerii unui preţ maxim, lichidatorul va
efectua publicitatea şi expunerea optimă pe piaţă;
         c) bunurile se vor vinde cât mai avantajos şi cât mai
curând, dar la timpul cel mai potrivit şi la preţul maxim;
         d) bunurile vor putea fi vândute în bloc - ca un
ansamblu în stare de funcţionare - sau individual;
         e) metoda de vânzare a bunurilor, licitaţie publică,
negociere directă sau o combinaţie a celor două, va fi aprobată
de adunarea generală a creditorilor, pe baza propunerii
lichidatorului şi a recomandării comitetului creditorilor.
         f) în vederea vânzării, evaluarea bunurilor, necesară
pentru stabilirea preţului de vânzare directă ori a preţului de
strigare, se va efectua de un expert, persoană fizică sau
persoană juridică.


         9.8.2. Vânzarea în bloc

         Dispoziţiile art. 116, 117 privind vânzarea în bloc a
bunurilor debitorului - ca un ansamblu funcţional - se referă la
situaţia în care o parte dintre bunurile debitorului sau toate
aceste bunuri se dovedesc a fi necesare pentru desfăşurarea unei
afaceri, iar cumpărătorul le obţine la un preţ nedefalcat pe
bunurile componente1.

       Lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un
raport care va cuprinde propunerile pentru modalitatea de

1
  Pentru detalii a se vedea: Gheorghe Albu, Valorificarea bunurilor unei
societăţi falite prin vânzarea în bloc, în Revista Phoenix nr.1/2002 p.10;

                                  242
vânzare în bloc. Raportul va menţiona bunurile, descrise şi
evaluate, ce urmează a fi vândute împreună, precizându-se şi
sarcinile de care, eventual, sunt grevate, însoţit de propuneri
vizând modalităţile de vânzare. O copie a raportului va fi
depusă la grefa tribunalului pentru a fi studiată de orice
persoana interesată.

        Conform art. 117 al. 2 . raportul va cuprinde propuneri
privind modalitatea de vânzare în bloc după cum urmează, ca
modalităţi:
        a) vânzare prin negociere directă către un cumpărător
deja identificat, cu precizarea condiţiilor minime ale
contractului, cum ar fi preţul şi modalitatea de plată;
        b) vânzare prin negociere directă, fără cumpărător
identificat, cu precizarea preţului minim propus. În acest caz,
lichidatorul poate negocia preţul concret al vânzării bunurilor,
iar dacă preţul minim nu se poate obţine, adunarea creditorilor
se va întruni din nou, pentru a decide dacă preţul minim iniţial
scade sau urmează să se treacă la vânzarea individuală a
bunurilor;
        c) vânzare prin licitaţie, în condiţiile prevăzute de Codul
de procedură civilă

        Lichidatorul va convoca adunarea generala a
creditorilor, în termen de maximum 20 de zile de la data
şedinţei comitetului creditorilor, înştiinţându-i pe creditori
despre posibilitatea studierii raportului şi a procesului verbal al
şedinţei comitetului creditorilor privind raportul.
        Dacă adunarea generală a creditorilor aprobă raportul,
judecătorul sindic va da dispoziţie lichidatorului, prin încheiere
să efectueze actele şi operaţiunile de lichidare, în condiţiile
propuse în raport.




                               243
       Prevederile de mai sus referitoare la vânzarea în bloc a
bunurilor se aplică, în mod corespunzător şi vânzării în bloc a
creanţelor debitorului faţă de terţele persoane (art. 117 alin. 5).


        9.8.3. Vânzarea directă a imobilelor

        Conform art. 118, imobilele vor putea fi vândute direct,
în urma propunerii lichidatorului aprobată de adunarea generală
a creditorilor. Propunerea va trebui să identifice imobilul prin
datele de pe teren şi cele din registrele de publicitate imobiliară,
să menţioneze sarcinile de care este grevat şi să indice
condiţiile de supraofertare precum şi dată până la care, în caz
de aprobare a vânzării sunt acceptate supraofertele.
        Hotărârea adunării creditorilor pronunţată în legătură cu
propunerea lichidatorului nu trebuie să identifice
cumpărătorul1.

         Propunerea de mai sus va fi notificată debitorului, prin
administratorul special, creditorilor care au garanţii reale sau
drepturi de retenţie de orice fel asupra imobilului, precum şi
comitetului creditorilor. Propunerea va fi supusă votului
adunării creditorilor convocată la un termen de maximum 20 de
zile de la data propunerii lichidatorului.
         Propunerea de vânzare va fi supusă de lichidator
votului adunării creditorilor.

          Sub sancţiunea nulităţii, vânzarea nu va putea fi
efectuată în modalitatea directă înainte de împlinirea unui
termen de 30 de zile de la data ultimei publicări în ziar (art. 118
alin. 4).


1
  C.de Ap. Cluj Napoca, com., dec. nr. 1812 din 21 oct. 2003, în buletinul
jurisprudenţei, 2003, p.411;

                                  244
        În ipoteza în care în cele 30 de zile de la data ultimei
publicaţii în ziar se anunţă o supraofertă relevantă, negocierea
directă trebuie să fie considerată ca fiind depăşită şi se poate
constata existenţa premiselor de reuşită a unui concurs de
oferte, în prezenţa a cel puţin doi competitori. Situaţia creată
conferă certitudinea că bunul prezintă atracţie pentru cei
interesaţi şi se poate obţine un preţ mai ridicat decât cel rezultat
din negocierea directă.


       9.8.4. Încheierea contractelor de vânzare

        Lichidatorul va încheia contracte de vânzare-cumpărare
în cazul vânzărilor de bunuri imobile şi mobile, în bloc sau
individual, în numele debitorului. Sumele încasate ca preţ vor fi
depuse în contul de consemnare deschis la o bancă, în
conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. 2. Recipisele vor fi
predate judecătorului-sindic. În cazul licitaţiei publice,
procesul-verbal va fi titlul de proprietate apt de întabulare.


       9.8.5. Consemnarea în cont bancar a veniturilor

         Lichidatorul încasează preţul bunurilor vândute,
creanţele debitorului împotriva unor terţe persoane, precum şi
veniturile obţinute din exploatarea comercială a clădirilor şi a
celorlalte bunuri din averea debitorului şi consemnează sumele
în acelaşi cont bancar, prevăzut de art. 4 alin. (2), urmând să fie
supuse distribuirii concomitent cu sumele rezultate ca urmare a
vânzării acelor bunuri.


       9.8.6. Vânzarea valorilor mobiliare

       Valorile mobiliare sunt instrumente financiare
negociabile, transmisibile prin tradiţiune sau prin înscriere în
                                245
cont, care conferă drepturi egale pe categorie, dând
deţinătorilor dreptul la o fracţiune din capitalul social al
emitentului sau un drept de creanţă general asupra
patrimoniului emitentului şi sunt susceptibile de tranzacţionare
pe o piaţă reglementată.

        Valori mobiliare pot fi acţiunile, obligaţiunile, precum
şi instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de
credit încadrate ca atare de Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare1.

        Valorile mobiliare aflate în averea debitorului pot fi
vândute de lichidator numai printr-o societate de valori
mobiliare, conform prevederilor Legii nr. 297/20042.


       9.8.7. Vânzarea bunurilor din averea personala a
asociaţilor

        În situaţia în care bunurile din averea unui grup de
interes economic ori a unei societăţi în nume colectiv sau în
comandită nu sunt suficiente pentru plata creanţelor înregistrate
în tabelul definitiv consolidat al creanţelor, împotriva grupului
sau a societăţii, judecătorul-sindic va autoriza executarea silită,
în condiţiile legii, împotriva asociaţilor cu răspundere
nelimitată sau, după caz, membrilor, pronuntând o sentinţă
definitivă şi executorie, care va fi pusă în executare de
lichidator, prin executor judecătoresc.

       Ca urmare a constatării că bunurile existente în
patrimoniul grupului de interes economic sau al societăţii în

1
  Pentru detalii a se vedea Eugenia Florescu, Regimul juridic al valorilor
mobiliare, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.82.
2
  Monitorul oficial nr. 571 din 29 iunie 2004

                                  246
nume colectiv nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile
administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze
sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic nu va da o încheiere
de închidere a procedurii, ci va continua procedura prin
executare silită împotriva bunurilor din averea personală a
asociaţilor sau membrilor.

       9.8.8. Distribuirea prealabilă în favoarea creditorilor
cu garanţii reale

         Creditorii cu garanţii reale asupra bunurilor din averea
debitorului sunt favorizaţi deoarece sunt plătiţi de către
lichidator cu prioritate din preţul vânzării bunurilor constituite
ca garanţii reale în favoarea lor, conform art. 120. Din sumele
rezultate ca urmarea a vânzării bunurilor imobile ipotecate şi a
bunurilor constituite ca garanţii reale mobiliare, vor fi
acoperite, mai întâi, cheltuielile aferente vânzării acelor bunuri,
inclusiv cheltuielile necesare conservării şi administrării
bunurilor şi retribuţiile persoanelor angajate conform
prevederilor art. 121 pct. 1.

         Sumele rămase vor fi destinate stingerii creanţelor cu
garanţii reale asupra bunurilor vândute. Mai întâi se vor stinge
creanţele reprezentând dobânzi(art. 1111 C.civ.), majorări,
penalităţi şi cheltuieli şi apoi se vor stinge creanţele
reprezentând capitalul (art. 121 alin. 1 pct. 2 ).

        Rezultatul efectuării plăţilor către creditori cu garanţii
reale asupra bunurilor vândute poate fi concretizat în trei
ipoteze :
       a) acoperirea exactă şi stingerea integrală a creanţelor
garantate;
       b) stingerea numai parţială a creanţelor garantate;
       c) stingerea totală a creanţelor garantate şi degajarea
unui excedent de fonduri.
                               247
       Partea, din creanţele cu garanţii reale, rămasă nestinsă
cu preţul vânzării bunurilor constituite ca garanţie va avea
regimul juridic de creanţă chirografară. Această creanţă
chirografară va concura cu celelalte creanţe chirografare şi nu
va mai produce dobânzi sau alte majorări.

         Dacă se sting integral creanţele cu garanţii reale asupra
bunurilor vândute şi rezultă o diferenţa în plus, fondurile
excedentare vor fi consemnate de lichidator în contul prevăzut
de art. 4 alin. 2.

        Dacă se fac distribuiri de sume înainte de vânzarea
bunurilor care au fost constituite ca garanţii în favoarea unui
anumit creditor, acesta poate participa la distribuire( art. 121
alin. 3) în fraza iniţială în calitate de creditor chirografar.
Sumele primite de acest creditor chirografar într-o asemenea
distribuţie vor fi luate în calcul în momentul vânzării bunurilor
care s-au constituit ca garanţie a creanţei sale.

        Conform prevederilor art. 121 alin 3, acest creditor nu
va putea primi, în total, ţinând seamă şi de ceea ce a primit
anterior, mai mult decât preţul obţinut din vânzarea bunului
constituit ca garanţie a creanţei sale. Aşadar, suma primită la
distribuirea precedentă este considerată ca un avans asupra
plăţii cuvenite creditorului din preţul bunului constituit ca
garanţie a creanţei sale şi numai pentru motivul că acest bun s-a
vândut abia ulterior celeilalte distribuiri.

        Pentru a beneficia de avantajul priorităţii reglementat
prin dispoziţiile art. 121 alin 1, creditorul trebuie sa posede o
garanţie reală legal constituită. Nu se poate prevala de acest
beneficiu, spre exemplu, creditorul care a acceptat, sub
incidenţa dispoziţiilor art 478-489 din codul comercial, un gaj

                               248
fără deposedare lipsit de efecte juridice. El nu poate invoca
dispoziţiile art 102 pct. 2 din Titlu VI al Legii nr. 99/1999
conform cărora “garanţiile şi sarcinile reale create potrivit legii
în vigoare la data constituirii lor vor produce efecte în ceea ce
priveşte ordinea de preferinţă şi dreptul de a urmării bunurile
afectate garanţiei”, deoarece sunt aplicaţie imediată numai noile
norme privind executarea garanţiilor şi ordinea de preferinţă1.


         9.9. Planurile de distribuire periodica intre creditori

         9.9.1. Raportul şi planul

        Conform dispoziţiilor art. 122 al Legii nr. 85/2006, la
fiecare trei luni, calculate de la data începerii lichidării şi
cuprinse într-un program de administrare a lichidării care
trebuie întocmit în 30 de zile de la numire, lichidatorul va
prezenta comitetului creditorilor un raport asupra fondurilor
obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi un plan de
distribuire între creditori.

         Raportul va prevedea şi plata remuneraţiei
lichidatorului, precum şi toate celelalte cheltuieli la care se
referă art. 123. pct. 1.Termenul pentru prezentarea raportului şi
a planului de distribuire poate fi prelungit, de către judecătorul
sindic, cu cel mult o lună, pentru motive temeinice, sau poate fi
scurtat.

        Planul de distribuire va fi înregistrat la grefa
tribunalului de către lichidator. Totodată, lichidatorul va
notifica fiecărui creditor înregistrarea. Copia raportului şi copia

1
  C.de Ap. Cluj Napoca, com., dec.nr. 76 din 13 febr. 2001, nepublicată,
citată de Ion Turcu în Tratat de insolvenţă, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006,
p.506;

                                   249
planului de distribuire se vor afişa şi la uşa tribunalului.
Procesul-verbal de afişare va fi întocmit şi semnat de grefierul
care îl asistă pe judecătorul-sindic în acel dosar de faliment.

        Atât comitetul creditorilor cât şi oricare din creditori pot
contesta raportul şi planul în termen de 15 zile de la afişare.
Textul art. 122 alin 3 este categoric cu privire la momentul de
la care se calculează termenul pentru formularea obiecţiunilor:
15 zile de la afişarea raportului şi planului. Chiar dacă aceste
documente au fost comunicate în fapt creditorilor, această
comunicare nu modifică data începerii termenului pentru
formularea de obiecţiuni. Conform alin. 2 al art. 122, ceea ce se
notifica fiecărui creditor este înregistrarea planului la grefa
tribunalului şi nu însuşi planul.

         Conform art. 122 al. 4, în termen de 20 de zile de la
afişare, judecătorul-sindic va ţine o şedinţă cu lichidatorul,
debitorul şi creditorii în care va soluţiona deodată, prin sentinţă,
toate contestaţiile. Sentinţa poate fi atacată cu recurs (art. 12) în
termen de 10 zile de la comunicare, numai în ceea ce priveşte
modul de soluţionare a contestaţiilor la planul de distribuire.

        Dacă nu s-au înregistrat contestaţii la planul de
distribuire, după expirarea termenului legal de înregistrare a
acestor contestaţii, lichidatorul poate efectua distribuirea,
nefiind legal prevăzută necesitatea unei aprobări a raportului de
distribuire de către judecătorul-sindic, în situaţia necontestării
acestora de către creditori.

        9.9.2. Ordinea distribuirii

       Între creditorii fără garanţii reale, distribuirea se va
efectua, în cazul falimentului, în ordinea prevăzută de art. 123.


                                250
        1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente
procedurii instituie prin prezenta lege inclusiv cheltuielile
necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din
averea debitorului, precum şi plata remuneraţiilor angajate în
condiţiile art. 10, art. 19 alin 2, art,23, 24 şi ale art. 98, alin. 3,
sub rezerva celor prevăzute la art. 102 alin. 4 ;

        2. creanţele izvorâte din raporturi de muncă;
        3. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi
cheltuielile aferente, acordate de instituţii de credit după
deschiderea procedurii, precum şi creanţele rezultând din
continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii;
        4. creanţele bugetare;

        5. creanţele reprezentând sumele datorate de către
debitor unor terţi în baza unor obligaţii de întreţinere, alocaţii
pentru minori sau de plata a unor sume periodice destinate
mijloacelor de existenţă;
        6. creanţele reprezentând sumele stabilite de
judecătorul-sindic pentru întreţinerea debitorului şi a familiei
sale, dacă acesta este persoana fizică;

        7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile
şi dobânzile aferente, a celor rezultate din vânzări de produse,
prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii;
         8. alte creanţe chirografare;

         9.creanţele subordonate, în următoarea ordine de
preferinţă:
        a) creditele acordate persoanei juridice debitoare de
către un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din
capitalul social, respective din drepturile de vot în adunarea
generală a asociaţilor ori, după caz, de către un membru al
grupului de interes economic;

                                 251
        b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit.

        Deci înainte de orice distribuire se recuperează
cheltuielile procedurii pe seama averii debitorului; aici se
includ şi cheltuielile de conservare şi de administrare a
bunurilor precum şi creanţele Administraţiei Rezervelor de
Stat1. Textul art. 5 alin. 2 al Legii nr. 82/1992(modificat)
prevede că în situaţia în care debitorul se află sub incidenta
prevederilor Legii nr. 64/1995, obligaţia acestui debitor de
rambursare a împrumutului se asimilează cheltuielilor efectuate
pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea
debitorului, care se satisfac cu prioritate faţă de toţi creditorii.
Această creanţă privilegiată conţine atât cuantumul valoric al
împrumutului efectiv acordat, cât şi penalizările de întârziere
calculate până la data deschiderii procedurii2.
        Urmează apoi creanţele de muncă, creditele acordate
după deschiderea procedurii şi creanţele bugetare.

        Dispoziţiile art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr.
23/20003 consacră principiul priorităţii plăţii de către agenţii
economici a obligaţiilor, către regiile autonome şi companiile
naţionale menţionate. Principiul nu se aplică în procedura
specială a insolvenţei ci numai în procedurile de executare silită
individuale sau în plaăţi voluntare. Dispoziţiile Ordonanţei
Guvernului nr. 23/2000 nu modifică nici implicit ordinea de
prioritate a creanţelor stabilită prin art 124 al Legii nr. 85/2006
şi nu asimilează creanţele regiilor autonome şi ale companiilor


1
  Administraţia Rezervelor de Stat este reglementată prin Legea nr.82 /1992,
modificată prin O.U.g nr. 133/1999, aprobată prin legea nr. 428/2001 din
monitorul oficial nr. 410 din 25 iulie 2001;
2
  C.de Ap. Cluj Napoca, com., dec.nr. 675 din 11 sept. 2001, în Buletinul
jurisprudenţei, 2001, p. 416;
3
  Monitorul oficial nr. 36 din 29 ianuarie 2000

                                   252
naţionale cu creanţele privilegiate prevăzute de pct. 4 al art.
1221.

        Nici creanţele aparţinând Corpului Gardienilor Publici
nu pot fi calificate drept creanţe bugetare aparţinând bugetului
local, cum este definit prin Ordonanţa Guvernului nr. 39/1993.
Din textele art. 24 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 26/1993 rezultă că
această instituţie nu primeşte alocaţii de la bugetul local şi nu
varsă la acest buget sumele necheltuite, iar încasările pe baza
contractelor încheiate îi revin în întregime şi nu se virează la
bugetul local2.

        Se plătesc apoi consecutiv sumele datorate de debitor
unor terţi ca obligaţie de întreţinere, alocaţii pentru minori, ori
obligaţii de plată a unor sume periodice destinate asigurării
mijloacelor de existenţă, sumele destinate pentru întreţinerea
însăşi a debitorului.
        După efectuarea acestor plăţi urmează pe rând, dacă mai
există fonduri creditele bancare negarantate, plăţile creanţelor
provenite din livrări de produse, de servicii.
        Urmează apoi alte creanţe chirografare.

        Între creditorii situaţi la aceeaşi poziţie, sumele se
distribuie proporţional cu suma cu care a fost înscrisă fiecare
creanţă în tabelul creanţelor.

       O situaţie aparte au sumele încasate de un creditor din
urmărirea garanţilor fidejusori ai debitorului. Nefiind plăţi
efectuate de debitor, nici sume rezultate din valorificarea

1
  C.de Ap. Cluj Napoca, com., dec.nr. 1053 din 6 nov. 2001, în Buletinul
jurisprudenţei, 2001, p.462;
2
  C.de Ap. Cluj Napoca, com., dec.nr. 92 din 27 ian. 2004, nepublicată,
citată de Ion Turcu în Tratat de insolvenţă, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006,
p.510;

                                   253
bunurilor debitorului, aceste sume încasate de la fidejusori sau
garanţi cu cauţiune reală se cuvin exclusiv creditorului
beneficiar al fidejusiunii sau al cauţiunii reale şi nu sunt supuse
distribuirii în ordinea prevăzută de art. 123.

        În situaţia în care a vândut în bloc toate bunurile
debitorului, inclusiv cele care au fost constituite ca garanţii
reale se va ţine seama de evaluarea făcută anterior fiecărui bun,
se calculează procentual cota pe care o reprezintă fiecare bun
gajat sau ipoteca din totalul valorii bunurilor debitorilor şi
sumele rezultate se plătesc creditorilor cu garanţii reale, imediat
după sumele menţionate la pct. 1 art. 123, prin derogare de la
ordinea de prioritate obişnuită, dacă garanţiile au fost
constituite mai înainte de a fi exigibile creanţele prevăzute de
pct. 4 al art. 123.


       9.9.3. Consemnarea unor sume (art. 127)

        Conform dispoziţiilor art. 127, cu ocazia distribuirilor
periodice vor fi consemnate în contul prevăzut de art. 4
următoarele sume:
        1. sumele proporţionale, datorate creditorilor ale căror
creanţe sunt supuse unei condiţii suspensive care nu s-a realizat
încă;
        2. sumele proporţionale datorate proprietarilor de titluri
la ordin sau la purtător, care şi-au înscris creanţele pe baza
copiei titlului(cambia, bilete la ordin) şi nu au prezentat încă
originalele titlurilor.
        3. sumele proporţionale, datorate creanţelor admise
provizoriu;
        4. rezervele destinate sa acopere cheltuielile viitoare ale
averii debitorului


                               254
         Textul art. 128, care se refera la păstrarea sumelor la
bancă, într-un cont special de depozit, concordant cu noul text
al art. 4 alin. 3, este adecvat şi aplicării dispoziţiilor art. 127.


           9.9.4. Distribuirea finală (art. 129,130)

          După vânzarea tuturor bunurilor din averea debitorului
şi după rezolvarea tuturor contestaţiilor cu privire la creanţe,
lichidatorul întocmeşte şi prezintă judecătorului-sindic raportul
final şi situaţiile financiare finale.

        Debitorului şi fiecăruia dintre creditori li se comunică în
copie aceste înscrisuri, iar o altă copie se afişează la uşa
tribunalului.

         Într-un termen de maxim 30 de zile de la afişarea
raportului final, judecătorul-sindic va convoca adunarea
creditorilor.
        Obiecţiile creditorilor la raportul final trebuie sa fie
înregistrate cu cel puţin 5 zile înainte de data adunării
creditorilor. În şedinţa adunării creditorilor, judecătorul-sindic
se pronunţă prin încheiere asuprea tuturor obiecţiunilor la
raportul final.

         Dacă obiecţiunile vor fi respinse în totalitate,
încheierea va aproba raportul final. Dacă obiecţiunile vor fi
admise, judecătorul-sindic va analiza necesitatea de modificare
a raportului final sau de reface a acestuia. Nu participă la
distribuire nici în cadrul final creanţele care, la data predării
raportului final către judecătorul-sindic, erau încă afectate de
condiţie.




                                255
        După aprobarea raportului final şi în conformitate cu
acesta, lichidatorul va efectua distribuirea finală a fondurilor
din averea debitorului.

        În cazul fondurilor nereclamate în termen de 90 de zile,
acestea vor rămâne în contul prevăzut de art. 4, iar lichidatorul
va depune extrasul de cont la registrul de valori al tribunalului.
Aceste fonduri vor putea fi utilizate pentru alimentare fondului
de lichidare în condiţiile art. 4 alin. 4.

Bibliografie:

   1. Albu, Gheorghe., Valorificarea bunurilor unei societăţi
      falite prin vânzarea în bloc, în Revista Phoenix
      nr.1/2002
   2. Dolache, Ileana-Izabela, Mihăianu, Cosmin Horia,
      Reorganizarea judiciară şi falimentul, practica judiciara,
      Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 175- 176;
   3. Florescu, Eugenia.,     Regimul juridic al valorilor
      mobiliare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005
   4. Luha, Vasile., Drept comercial, ed. Altip, Alba Iulia,
      2003
   5. Turcu, Ion., Tratat de insolvenţă, Editura C.H. Beck,
      Bucureşti, 2006
   6. Turcu, Ion., Legea procedurii insolvenţei, Editura C.H.
      Beck, Bucureşti, 2007

Jurisprudenţă:

- C.de Ap. Cluj Napoca, com., dec. nr. 1812 din 21 oct. 2003,
în buletinul jurisprudenţei, 2003
- C.de Ap. Cluj Napoca, com., dec.nr. 76 din 13 febr. 2001,
nepublicată


                               256
- C.de Ap. Cluj Napoca, com., dec.nr. 675 din 11 sept. 2001, în
Buletinul jurisprudenţei, 2001
- C.de Ap. Cluj Napoca, com., dec.nr. 1053 din 6 nov. 2001, în
Buletinul jurisprudenţei, 2001
- C.de Ap. Cluj Napoca, com., dec.nr. 92 din 27 ian. 2004,
nepublicată




                             257
258
                        CAPITOLUL 10
                Răspunderea membrilor organelor de
                         conducere
       10.1. Conditiile răspunderii
       10.1.1. Observaţii

        Noua lege a preluat concepţia legii anterioare privitoare
la răspunderea civila a persoanelor implicate în conducerea,
supravegherea şi activitatea debitorului, dacă au comis una din
faptele ilicite enumerate limitativ de lege.

        Legea prevede că:
        La cererea administratorului judiciar sau a
lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a
pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de
insolvenţa, să fie suportată de membrii organelor de
supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi
de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a
debitorului prin una dintre următoarele fapte:
        a)       au folosit bunurile sau creditele persoanei
juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
        b)       au făcut acte de comerţ în interes personal, sub
acoperirea altei persoane juridice;
        c)       au dispus, în interes personal, continuarea unei
activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetare
de plăţi;
        d)       au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să
dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea
în conformitate cu legea ;
        e)       au deturnat sau au ascuns o parte din activul
persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia ;
        f)       au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura
persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăti

                                259
        g)       în luna precedentă plăţilor, au plătit sau au
dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna
celorlalţi creditori.
        Comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să
fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la alin. 1, dacă
administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în
raportul sau asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile
de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană
juridică, ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea prevăzută
de alin. 1 şi răspunderea persoanelor la care se refera alin. 1
ameninţă să se prescrie.

        Aplicarea dispoziţiilor alin. 1 nu înlătură aplicarea legii
penale pentru faptele care constituie infracţiuni.
        În caz de pluralitate, răspunderea persoanelor prevăzute
la alin. 1 este solidară, cu condiţia ca apariţia stării de
insolvenţă să fie contemporană sau anterioară perioadei de timp
în care şi-au exercitat mandatul sau în care au deţinut poziţia
care ar fi putut cauza insolvenţa. Persoanele în cauză se pot
apăra de solidaritate dacă, în organele colegiale de conducere
ale persoanei juridice, s-au opus la actele sau la faptele care au
cauzat insolvenţa sau au lipsit de la luarea deciziilor care au
cauzat insolvenţa şi au făcut să se consemneze, ulterior luării
deciziei, opoziţia lor la aceste decizii.

        Răspunderea prevăzută de art. 138 a născut multe
controverse în doctrină şi a provocat practici neunitare în
activitatea instanţelor. Se discută în esenţă cum poate fi
încadrată această formă de răspundere în ansamblul formelor de
răspundere juridică din care apoi să se deducă pe cale de
consecinţă natura juridică a acţiunii după care se realizează
tragerea la răspundere, cu toate consecinţele practice ale
calificărilor care se vor face.


                               260
         10.1.2. Titularii cererii de tragere la răspundere

        Legea indică pe administrator, pe lichidator şi, în
condiţiile precizate, comitetul creditorilor ca având calitate
procesuală activă să iniţieze asemenea procedură de atragere a
răspunderii faţă de cei care au condus afacerile debitorului
pentru ajungerea în stare de insolvenţă; administratorul şi
lichidatorul în principal iar comitetul creditorilor în subsidiar cu
autorizarea prealabilă a judecătorului sindic.

        Se pune problema dacă din oficiu judecătorul sindic
poate iniţia procedura. S-a observat că judecătorul prin statutul
său nu poate să formuleze o cerere şi să o judece. Deci nu este
admisibil ca judecătorul să dispună din oficiu asupra acestui tip
de răspundere1; judecătorul trebuie să fie sesizat de cineva
îndreptăţit şi care să justifice un interes.2

        Se discută în teorie şi în practică dacă administratorul
sau lichidatorul porneşte acţiunea în nume propriu sau în
numele debitorului. Felul cum este organizată în prezent
procedura insolvenţei ne îndreptăţeşte să afirmăm că
administratorul/lichidatorul acţionează în nume propriu urmând
sarcinile ce le implineşte în procedura insolvenţei. Legea indică
cine săvârşeşte actele ce duc la împlinirea obiectivelor urmărite
de pornirea procedurii insolvenţei. Or, legea arată că toate
actele de management al averii debitorului, toate operaţiile sunt
efectuate de specialişti în insolvenţă sub cenzura de legalitate a
judecătorului. Asemenea răspuns direcţionează soluţia şi în
legătură cu posibilitatea administratorului/lichidatorului de a-şi

1
  C. de Ap. Bucureşti, com., dec.nr. 904/R din 8 sept. 2005 în Ileana Izabela
Dolache, Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi falimentul,
practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti,2006, p. 247;
2
  Aurică Avram, Procedura insolvenţei.Răspunderea membrilor organelor de
conducere, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 9;

                                    261
delega sarcinile sau de a le efectua prin reprezentanţi: acţiunea
de atragere a răspunderii organelor de conducere nu poate fi
delegată sau exercitată prin mandatari.

        Comitetul creditorilor trebuie autorizat în prealabil de
către judecătorul sindic ca să iniţieze o astfel de acţiune;
autorizarea presupune o verificare prealabilă dacă sunt
împlinite condiţiile legale ale pornirii acţiunii în subsidiar.
Judecătorul va analiza pentru autorizarea comitetului
creditorilor doar condiţiile de legalitate a iniţierii acţiunii şi nu
oportunitatea pornirii ei.


        10.1.3. Persoanele răspunzătoare

         Textul alin. 1 al art. 138 enumeră 3 categorii de
persoane cărora le sunt aplicabile dispoziţiile acestui articol :
         - membrii organelor de supraveghere, auditori şi
cenzori, precum şi membrii comitetului de direcţie cu atribuţii
de supraveghere;
         - membrii organelor de conducere;
         - orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a
debitorului persoană juridică prin una dintre faptele enumerate
în alin. 1 lit. a-g.

        Din formularea legii deducem că enumerarea
persoanelor răspunzătoare este limitativă şi nu exemplificativă
urmând doar ca în practică să se stabilească acele criterii
juridice şi de fapt care demonstrează că persoana vizată
îndeplineşte condiţiile indicate de lege pentru a răspunde cu
averea proprie.

        Conducătorii de drept sunt cei a căror învestire în
funcţia respectivă a avut un caracter statutar fiindu-i făcute şi

                                262
formalităţile de publicitate la registrul comerţului:
administratori, directori, membrii comitetului de administraţie,
etc. Va răspunde de asemenea orice persoană care exercitat de
fapt1 atribuţiile conducătorilor de drept, la data pornirii
procedurii sau înainte, emiţând acte care au angajat unitatea sau
săvârşind, acte de gestiune2. Răspunderea conducătorilor este
solidară aplicându-se dispoziţiile art. 42 din codul comercial3.

        Membrii organelor de supraveghere şi control sunt
cenzorii sau orice altă persoană prevăzută de lege pentru
exercitarea acestor atribuţii sau care a efectuat astfel de acte.

       În categoria altor persoane care au cauzat starea de
insolvenţă se pot cuprinde asociaţii4, acţionarii, funcţionarii
comerciali care îndeplinesc exigenţele legii pentru a fi făcuţi
răspunzători5.


      10.1.4. Natura juridică a răspunderii membrilor
organelor de conducere



1
  C. de Ap. Bucureşti, com., dec.nr. 2614/R din 29 nov. 2005 în Ileana
Izabela Dolache, Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi
falimentul, practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti,2006, p. 290;
2
  C. de Ap. Bucureşti, com., dec.nr. 49/R din 20 ian. 2005 în Ileana Izabela
Dolache, Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi falimentul,
practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti,2006, p. 287;
3
  C. de Ap. Bucureşti, com., dec.nr. 1092/R din 26 sept. 2005 în Ileana
Izabela Dolache, Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi
falimentul, practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti,2006, p. 311;
4
  C. de Ap. Galaţi, com., dec.nr. 1655/R din 24 august 2005 în Ileana Izabela
Dolache, Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi falimentul,
practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti,2006, p. 295;
5
  Aurică Avram, Procedura insolvenţei.Răspunderea membrilor organelor de
conducere, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 27-28;

                                    263
        Stabilirea naturii juridice a răspunderii are interes
practic: sub aspectul identificării elementelor componente, a
dovedirii acestora, asupra întinderii acesteia. Spre exemplu în
cazul răspunderii contractuale culpa este prezumată ceea ce nu
este valabil şi în cazul răspunderii delictuale; răspunderea
delictuală presupune repararea integrală a prejudiciului, atât pe
cel previzibil cât şi pe cel imprevizibil, pe când în răspunderea
contractuală se acoperă doar prejudiciul previzibil, etc.

       S-a spus că răspunderea membrilor organelor de
conducere este fie o răspundere contractuală fie una delictuală,
după caz. Sursa obligaţiei încălcate de către persoana a cărei
răspundere se discută indică natura juridică a răspunderii
acestora: persoanele a căror răspundere este atrasă de încălcarea
contractului pe baza căruia funcţionează vor răspunde
contractual1; ceilalţi vor răspunde delictual2.

        Astfel, în raportul dintre administratori şi persoana
juridica, sunt aplicabile dispoziţiile art. 72 din Legea nr.
31/1990 conform cărora « obligaţiile şi răspunderea
administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la
mandat şi de cele speciale prevăzute de aceasta lege ».
Mandatul este cuprins în actul constitutiv (art. 5) sau în
hotărârea adunării generale şi este acceptat prin semnarea în
registrul comerţului. Acceptând desemnarea, administratorul
stabileşte un raport juridic contractual de mandat comercial cu
persoana juridică.


1
  În acest sens a se vedea şi C. de Ap. Galaţi, com., dec. nr. 114 din 1998,
Sinteza practicii judiciare a Curţii de Apel Galaţi, 1998- 2000, p.168;
2
  În acest sens a se vedea şi C. de Ap. Cluj Napoca, com., dec. nr. 1501 din
16 oct. 2003, nepublicată, citată de Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, ed. C.H.
Beck. Bucureşti, 2006, p.523;


                                    264
        În alte situaţii, mandatul de administrator izvorăşte din
contractul de munca. Aceeaşi sursă o poate avea mandatul
directorului executiv sau mandatul cenzorului (art. 144 şi art.
159). Conţinutul mandatului este determinat în primul rând de
contract, dar nu numai de acesta. Unele obligaţii ale
administratorului, directorului sau cenzorului decurg direct din
lege, după cum rezultă atât din art. 72 ( prevăzute de lege ) cât
şi din art. 73 lit. c.

        Deci, s-a spus, natura răspunderii va fi determinată de
sursa obligaţiei încălcate sau neîndeplinite. În unele cazuri va fi
o răspundere civilă contractuală, iar în altele va fi o răspundere
civilă delictuală. În situaţia reglementată de alin. 2 al art. 137,
indiferent de sursa obligaţiei, răspunderea va fi delictuala
deoarece fapta constituie infracţiune1.

        S-a observat însă că în cazul răspunderii reglementate
de art.138 se are în vedere calitatea funcţională ce o are cel
răspunzător cu debitorul şi nu natura juridică a raporturilor lor;
deci abordările ce califică această răspundere ca fiind
contractuală se îndepărtează de prescripţiile legii privind
procedura insolvenţei. Asemenea formă de răspundere se
apropie mai mult de răspunderea delictuală2.

       Chiar dacă se pot reţine foarte multe asemănări cu
răspunderea delictuală nu pot fi nesocotite diferenţieri
semnificative:
       - această formă de răspundere nu intervine oricând şi
oriunde ci numai în derularea procedurii insolvenţei; ea are
menirea să împlinească scopul pentru care a fost reglementate
procedurile de insolvenţă şi faliment;

1
 Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, ed. C.H. Beck. Bucureşti, 2006, p.523;
2
  A se vedea Aurică Avram, Procedura insolvenţei.Răspunderea membrilor
organelor de conducere, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 31;

                                 265
        - titularul demarării cererii de atragere a răspunderii este
numai specialistul în insolvenţă care administrează averea
debitorului pe perioada derulării procedurii;
        - răspunderea poate fi atrasă numai în situaţia săvârşirii
unor fapte precis indicate de lege, fapte cauzatoare de
prejudiciu şi nu în cazul săvârşirii vreunei alte fapte
păgubitoare;
        - prejudiciul specific constă în punerea creditorilor în
imposibilitatea de a recupera creanţele în condiţii normale iar
nu în creanţele creditorilor;
        - aria persoanelor la care este fixată răspunderea este
limitată, aşa cum prevede legea specială a insolvenţei; în cazul
răspunderii delictuale orice persoană care provocă o pagubă
este răspunzătoare;
        Sub toate celelalte aspecte, răspunderea reglementată de
art. 138 se suprapune peste conţinutul conceptului de
răspundere delictuală1.

        S-ar putea spune că avem de-a face cu o formă
particulară de răspundere delictuală pe care Legea nr. 85/ 2006
o defineşte în cadrul indicat de art. 138. Izvorul acestei forme
de răspundere este legea insolvenţei. Nu este o răspundere
autonomă ci o formă particulară de manifestare a răspunderii
delictuale într-un domeniu economic, în sfera specială de
manifestare a comercianţilor în caz de insolvenţă. Elementele ei
sunt indicate de lege iar unde legea nu prevede expres se aplică
regulile de drept comun, regulile răspunderii civile delictuale.

        Deci avem de-a face cu o formă de răspundere legală cu
caracter special, pentru un domeniu de interes special ce
presupune un cadru procesual limitat la procedura insolvenţei,

1
  C. de Ap. Bucureşti, com., dec.nr. 1438/R din 20 oct. 2005 în Ileana
Izabela Dolache, Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi
falimentul, practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti,2006, p. 260;

                                266
instituită sub formă reparatorie, patrimonială: are ca scop plata
unei sume de bani stabilită de judecător pentru repararea unui
prejudiciu specific. Prejudiciul este cauzat de frauda debitorului
sau a reprezentanţilor săi, delicte civile prin manifestările
descrise expres de lege. Reparaţia profită ca orice acţiune
fundamentată pe ideea de fraudă tuturor creditorilor,
distribuirea reparaţiei efectuându-e de judecător după regulile
procedurilor de insolvenţă.


      10.1.5. Elementele răspunderii membrilor organelor
de conducere

        10.1.5.1. Fapta

        Art. 138 al.1 enumeră acţiuni ori inacţiuni referitoare la
bunurile, la creditele debitorului precum şi la activităţi,
operaţiuni ori acte ale acestuia care dacă sunt săvârşite atrag
răspunderea celui care le-a făptuit. Enumerarea nu este
exemplificativă ci limitativă.. Răspunderea specială instituită de
aceasta lege nu va putea fi antrenată în cazul săvârşirii altor
fapte decât cele prevăzute în art.138.

        Răspunderea va putea fi atrasă cu aceeaşi amplitudine
ca urmare a probării săvârşirii fie a unei singure fapte din cele
enumerate fie a mai multora dintre ele. Fapta cauzatoare de
prejudiciu trebuie indicată, individualizată în cererea de tragere
la răspundere şi nu formulată la modul general1.

       Faptele înscrise în art. 138 al.1, ca elemente ale
răspunderii, au de regulă un caracter ilicit, care nu subzistă în

1
 C. de Ap. Bucureşti, com., dec.nr. 20/R din 13 ian. 2005 în Ileana Izabela
Dolache, Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi falimentul,
practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti,2006, p. 254;

                                   267
cazul intervenirii unor cauze care exclud acest caracter precum
cazul fortuit, starea de necesitate, legitima apărare etc1.

        10.1.5.2. Prejudiciul

        Prejudiciul rezultă din starea de insolvenţă a debitorului
fiind cauzat de săvârşirea faptelor ce le enumeră legea; el
derivă din starea de insolvenţă. Situaţia creată prin
incapacitatea de plată face, de obicei, să nu se poată plăti
integral creanţele creditorilor.

        Prejudiciul ca element al acestei răspunderi nu constă în
pasivul debitorului, reprezentat de creanţele îndreptate
împotriva să; el se referă la paguba suferită de creditori prin
faptul că declanşându-se procedura insolvenţei, desocotirea
debitorului cu creditorii săi se face concursual iar activele nu
pot acoperi pasivul; creditorii nu vor putea acoperi decât în
parte creanţele lor efect al procedurii declanşate din cauza
conduitei culpabile a debitorului sau a reprezentanţilor săi cu
funcţii de decizie ori de control. Sensul legii este clar : este
vorba de prejudiciul creditorilor şi nu prejudiciul debitorului.
Este posibil ca şi debitorul să aibă un prejudiciu dar acest efect
patrimonial nu intră sub incidenţa reglementării art. 138.

        Pe cale de consecinţă, acţiunea de atragere a răspunderii
prevăzută de art. 138 trebuie formulată cu privire la toate
creanţele născute anterior procedurii precum şi cele născute în
derularea acesteia. Ea va profita tuturor creditorilor şi nu numai
unora dintre ei; este un efect subsidiar şi particular al procedurii
colective, concursuale şi egalitare specific procedurii
insolvenţei.


1
 Aurică Avram, Procedura insolvenţei.Răspunderea membrilor organelor de
conducere, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 55;

                                 268
        Câtimea prejudiciului şi, implicit, întinderea răspunderii
a constituit o preocupare atât pentru doctrină1 cât şi pentru
jurisprudenţă2. Legea reţine că această răspundere are în vedere
o parte a pasivului debitorului fără să facă alte precizări; asta în
contextul în care se admite unanim că prejudiciul cauzat prin
faptele membrilor organelor de conducere nu se identifică cu
pasivul debitorului.

        Este de necontestat că averea debitorilor a suferit un
prejudiciu, a cărui existenţă certă se stabileşte prin constatarea
de către judecătorul-sindic nu numai a faptului că persoana
juridică a ajuns în încetare de plăţi, ci şi a împrejurării că
obligaţiile faţă de creditori nu pot fi plătite integral din averea
debitorului. Acest prejudiciu există atât în cazul procedurii de
faliment, cat şi în cazul confirmării unui plan de reorganizare
sau de lichidare. Însă este greu de localizat şi de precizat
întinderea lui.

        S-a discutat3 dacă această răspundere are sau nu un
caracter subsidiar; dacă nu este cazul să se deruleze întâi
procedurile de reorganizare ori de lichidare sau amândouă ca să
se constate fără echivoc dacă averea debitorului după derularea
procedurilor în totalitate poate sau nu să acopere creanţele ce
alcătuiesc pasivul debitorului; numai în măsura în care nu se
acoperă integral creanţele, deci în subsidiar, se poate porni

1
  A se vedea: Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, ed. C.H. Beck. Bucureşti,
2006, p 521-522; Aurică Avram, Procedura insolvenţei.Răspunderea
membrilor organelor de conducere, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 42-
46;
2
  C. de Ap. Bucureşti, com., dec. nr. 1093/R din 27 sept. 2005 în Ileana
Izabela Dolache, Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi
falimentul, practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 306-308;
3
   Pentru detalii a se vedea: Aurică Avram, Procedura insolvenţei.
Răspunderea membrilor organelor de conducere, ed. Hamangiu, Bucureşti,
2007, p. 47;

                                  269
urmărirea în realizarea răspunderii ce o analizăm; numai aşa se
poate indica un prejudiciu cert, suport al răspunderii.

        Se observă că legea insolvenţei nu condiţionează
pornirea acţiunii de stabilire a prejudiciului în forma şi după
metoda indicată mai înainte; nimic nu interzice pornirea şi
derularea acţiunii în timpul procedurii insolvenţei sau a
falimentului. Asta ne îndreptăţeşte să afirmăm că în realizarea
scopului urmărit de procedura insolvenţei aşa cum este el
indicat în art. 2 se prevăd două căi distincte de acoperire a
pasivului: de către debitor utilizându-se procedura reorganizării
ori a falimentului şi de către persoanele fizice ce au îndeplinit
funcţii de decizie ori de control folosindu-se acţiunea indicată
de art. 138. Vorbim în acest raţionament de două căi alternative
de acoperire a pasivului.

        Dacă se admite că acţiunea înscrisă în art. 138 este o
cale alternativă de acoperire a pasivului debitorului trebuie să
se accepte şi ideea că insuficienţa activului debitorului nu este o
condiţie prealabilă pentru stabilirea prejudiciului ca un element
esenţial al reţinerii răspunderii persoanelor fizice. Asta pentru
că nu mai este necesar să se aştepte constatarea insuficienţei
activului la finalizarea activităţilor de lichidare şi de distribuire
a sumelor. Derularea procedurii insolvenţei în ambele
componente se poate derula în paralel dar nu izolat cu
judecarea acţiunii speciale prevăzută de art. 138.

        Urmând acest raţionament trebuie să se accepte că nu se
pot deduce din lege criterii precise de calculare a prejudiciului.
Paguba va fi stabilită de la caz la caz de către judecător pe baza
probelor administrate de către cei care au calitate procesuală
activă în această acţiune. Ea nu poate excede însă întinderii
pasivului debitorului. În practică se poate accepta ca această


                                270
pagubă să fie mai mare dar asemenea prejudiciu nu poate
recuperat uzând de asemenea procedură specială.

        Deci, independent de cuantumul activului răspunderea
fiecăruia dintre conducători se va limita la prejudiciul dovedit
de cei interesaţi, cauzat cu vinovăţie, prin fapta proprie sau
faptă comună. Nu este însă obligatoriu ca întregul prejudiciu
cauzat astfel să fie suportat de conducători pentru că legea
prevede expres: “judecătorul-sindic poate dispune că o parte
din pasivul persoanei juridice” să fie plătit de membrii
organelor de conduce. La stabilirea prejudiciului concret
judecătorul trebuie totuşi să urmărească să nu încalce alte
principii generale de drept precum îmbogăţirea fără justă cauză,
vinovăţia susţinută de culpă,etc.


       10.1.5.4. Vinovăţia

        Vinovăţia este un element necesar al răspunderii ce
exprimă latura subiectivă a acesteia respectiv atitudinea psihică
a celui ce a săvârşit fapta ilicită, existentă în acel moment faţă
de aceasta sau de urmările ei. Condiţia vinovăţiei nu este
prevăzută de legea specială dar o deducem din principii; totuşi
legea face referire la persoanele culpabile de starea de
insolvenţă.

       Vinovăţia trebuie stabilită şi dovedită câtă vreme vedem
în această formă de răspundere o exprimare particulară a
răspunderii delictuale. Simpla existenţă a debitelor, a stării de
insolvenţă, a faptei ilicite şi a legăturii de cauzalitate, slaba
administrare a debitorului nu justifică atragerea imediată a
răspunderii. Activitatea în pierdere a debitorului organizată
personal sau prin reprezentanţi trebuie să fie realizată cu
vinovăţie pentru a putea vorbi de răspundere.

                               271
        Legea prin art. 138 nu instituie o prezumţie de culpă, de
vinovăţie a pârâtului1. Ea trebuie dovedită iar sarcina probei
revine celui ce o afirmă. Vinovăţia poate fi dedusă din
elementele exterioare a comportamentului persoanei a cărei
răspundere se discută. Fiind vorba de dovedirea unor fapte, a
unor stări de fapt sunt admisibile orice mijloace de probă.

        Orice formă de vinovăţie poate constitui temei subiectiv
pentru atragerea răspunderii. Răspunderea va fi atrasă atât
pentru culpa lata, vina cea mai gravă cât şi pentru culpa
levissima, culpa cea mai uşoară. Făptuitorul are obligaţia de a
se comporta ca un bun profesionist, cu diligenţa şi nivelul de
cunoştinţe necesare, conduita lui fiind apreciată în abstracto.
Forma culpei nu influenţează întinderea răspunderii2.




      10.1.5.5. Raportul de              cauzalitate    între    fapta
conducătorului şi prejudiciu


        Sunt răspunzători pecuniar, în temeiul dispoziţiilor art.
138, membrii organelor de conducere,,care au cauzat"
ajungerea persoanei juridice în încetare de plăţi prin una dintre
faptele enumerate în continuare. Expresia sugerează existenţa
raportului de cauzalitate între fapta personală şi prejudiciul

1
  C. de Ap. Bucureşti, com., dec.nr. 1389/R din 18 nov. 2005 în Ileana
Izabela Dolache, Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi
falimentul, practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti,2006, p. 317;
2
  Aurică Avram, Procedura insolvenţei.Răspunderea membrilor organelor de
conducere, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 69;

                                 272
suferit de averea debitorului şi consecutiv de creditori, dar
totodată şi aplicarea textului, chiar şi în situaţia în care fapta a
constituit numai o condiţie favorabilă pentru realizarea
efectului1.

        Este mai ales cazul faptelor omisive ale cenzorilor, care
nu au descoperit, nu au sesizat şi nu au acţionat pentru
remedierea consecinţelor faptelor comise de administratori sau
de directori2. În consecinţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.
138 în toate situaţiile în care starea de insolvenţă a fost cauzată
de faptele ilicite al unor terţe persoane şi nu de administrator3.


      10.1.5.6. Distincţia faţă de extinderea procedurii
împotriva asociaţilor

         Acţiunea reglementata de dispoziţiile art. 138 este
diferită de extinderea executării silite împotriva asociaţilor cu
răspundere nelimitata reglementata de dispoziţiile art. 126 sau
împotriva asociatului unic, conform art. 236 al Legii nr.
31/1990.

        În aceste cazuri, răspunderea pentru plata obligaţiilor
sociale izvorâte direct din calitatea de asociat al societăţii în
nume colectiv (art 2 lit. a) şi art. 3 alin 2 al Legii nr. 31/1990)
sau de asociat comanditat (art. 2 lit. b şi art. 3 alin. 2 ), iar
judecătorul-sindic procedează direct la executarea silită
împotriva acestor categorii de asociaţi, fără a fi obligat să
1
  C. de Ap. Bucureşti, com., dec.nr. 81/R din 9 ian. 2005 în Ileana Izabela
Dolache, Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi falimentul,
practică judiciară, ed. Hamangiu, Bucureşti,2006, p. 270;
2
  C. de Ap. Cluj Napoca, com., dec. nr. 1964 din 4 nov. 2003, în Buletinul
jurisprudenţei, 2003, p. 507;
3
  C de Ap. Suceava, dec. nr. 19 din 20 ian.2005, nepublicată, citată de Ion
Turcu în Tratat de insolvenţă, ed. C.H. Beck. Bucureşti, 2006, p.528;

                                   273
constate culpa asociaţilor şi să pronunţe obligarea lor la plata
datoriilor sociale.

        Aplicarea dispoziţiilor art. 126 reprezintă o extindere
automată a procedurii, de la averea debitorului la averea
persona1ă a asociatului răspunzător nelimitat pentru pasivul
societăţii. Contra acestei măsuri a lichidatorului nu este
reglementată expres nici o cale de atac. În consecinţă, conform
dispoziţiilor art. 11 alin. 1 lit. g, raportat la art. 25, măsura
poate fi atacată cu contestaţie la judecătorul-sindic.

        În situaţiile reglementate de art. 138, nu se extinde
procedura faţă de membrii organelor de conducere, ci se
iniţiază o procedura diferită de stabilire a răspunderii
patrimoniale personale a membrilor organelor de conducere şi
de obligare a acestor persoane la plata unei plăţi din pasivul
persoanei juridice. Aceasta procedură este aplicabilă numai
atunci când debitorul este o persoana juridică şi numai contra
persoanelor care au săvârşit una dintre faptele comisive sau
omisive enumerate limitativ de art. 138 lit. a-g.




       10.2. Procedura stabilirii răspunderii

       10.2.1. Investirea judecătorului sindic

        Conform art. 138 al. 1, judecătorul-sindic poate fi
investit de administratorul judiciar, de lichidator sau de
comitetul creditorilor.




                              274
         În ce priveşte comitetul creditorilor, abilitarea legală
este condiţionată de prealabilă autorizare a judecătorului-sindic,
iar cererea de acordare a autorizării este condiţionată, la rândul
acesteia, de cel puţin una dintre următoarele împrejurări:
          - administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să
indice, în raportul său cu privire la cauzele insolvenţei,
persoanele vinovate de starea de insolvenţă a patrimoniului
debitorului persoană juridică;
          - administratorul judiciar sau lichidatorul, deşi a indicat
persoanele vinovate, a omis să formuleze acţiunea prevăzută la
alin. 1 al art. 138, şi, în aceasta din urmă situaţie, pentru
stabilirea răspunderii acelor persoane ameninţate să se prescrie.

        Astfel, judecătorul-sindic nu se poate legal autoinvesti1
cu stabilirea răspunderii în temeiul art. 138, iar posibilitatea
comitetului creditorilor să fie investit de judecător este
subsidiară pentru că depinde de :
        a) omisiunea administratorului judiciar sau a
lichidatorului de a indica, în raportul sau, cauzele insolvenţei şi
persoanele vinovate pentru starea de insolvenţă a debitorului
persoană juridică ;
        b) neintroducerea unei cereri cu acest obiect de către
administratorul judiciar sau lichidator, deşi a identificat
persoanele vinovate;
        c) existenta ameninţării prescrierii dreptului la acţiune
pentru stabilirea răspunderii persoanelor vinovate.

        În doctrină s-a arătat că este contraindicată formula
prealabilei autorizări a comitetului creditorilor de către
judecătorul-sindic, deoarece pronunţându-se favorabil cererii de
autorizare, judecătorul-sindic poate fi recuzabil, existând



1
    A se vedea supra 10.1. 2.

                                275
puternice suspiciuni asupra imparţialităţii sale în viitorul
imediat, când se va pronunţa asupra aceleiaşi cereri1.

        Separat de asta, conform dispoziţiilor art. 129
C.proc.civ., judecătorul în tot cursul procesului, conduce
desfăşurarea acestuia, veghează la respectarea dispoziţiilor
legale şi are puterea de a fixa termenele şi de a ordona măsurile
necesare judecării cererii. De asemenea, el are îndatorirea să
facă respectate şi să respecte el însuşi principiul
contradicţorialităţii şi celelalte principii ale procesului civil. În
toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului
cererii deduse judecăţii2 şi nu sunt îndreptăţiţi prin statutul lor
să pornească acţiuni. Deci, este nelegală şi fără efecte juridice
autoinvestirea judecătorului-sindic cu aplicarea dispoziţiilor art.
138. Rolul său activ instituit de normele de procedură nu
presupune şi pornirea unor acţiuni sau introducerea din oficiu a
unor noi subiecţi în procesul aflat în curs de derulare3.


        10.2.2. Momentul introducerii acţiunii
       Introducerea acţiunii poate fi studiată între două
momente de referinţă cu implicaţii practice: momentul când
acţiunea poate fi introdusă cel mai devreme şi, respectiv, cel
mai târziu.

       Nu poate fi promovată acţiunea mai devreme de
începerea procedurii insolvenţei deoarece această formă de
răspundere este legată prin natura să de regulile insolvenţei.
Cum între momentul introducerii cererii de constatare a
1
  Ion Turcu, Tratat de insolvenţa, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2006, p.531
2
  C.S. J., com., dec. nr. 1966 din 15 sept.1993, în D.J.R. 1989-1994, p. 69-
70;
3
  C.S. J., com., dec. nr. 2135 din 27 mai 1999, în Buletinul jurisprudenţei,
1999, p. 386;

                                   276
insolvenţei şi cel al pronunţării hotărârii constatatoare nu sunt
numiţi nici administratorul şi nici lichidatorul, subiecţii
iniţiatori ai acţiunii în răspundere se poate deduce că nu poate fi
promovată acţiunea mai devreme de data deschiderii
procedurii. Deci această cerere în răspundere poate fi introdusă
de îndată ce s-a pronunţat hotărârea de deschidere a procedurii
insolvenţei.

         În consecinţă, cererile introductive ale debitorului şi ale
creditorilor nu pot cuprinde în obiectul lor capete de cerere
referitoare la atragerea răspunderii. Dacă totuşi se formulează
ele, în această fază, trebuie respinse ca prematur introduse.

        Evident că nu poate introduce astfel de acţiuni comitetul
creditorilor înainte de se fi constituit şi înainte de a fi obţinut
autorizarea judecătorului sindic. Din punct de vedere practic
este important de observat că o astfel de acţiune poate fi
formulată fundamentat abia după ce se depune raportul
administratorului sau al lichidatorului asupra activităţii
debitorului unde trebuie să se consemneze, între altele, cauzele
insolvenţei şi numele persoanelor cărora le este imputabilă
apariţia stării de insolvenţă. Dar nimic nu împiedecă pe cei
îndreptăţiţi să pornească acţiune mai devreme, după
pronunţarea hotărârii de declarare a stării de insolvenţă.

        Acţiunea poate fi pornită pe toată durata derulării
procedurii insolvenţei până cel târziu la momentul închiderii
acesteia. După acest moment formularea acţiunii este
inadmisibilă deoarece intervine atunci când procedura nu mai
este pe rol fiind astfel în afara unei cauze.

        În principiu, judecarea acţiunii şi executarea hotărârii
trebuie să se desfăşoare practic înainte de închiderea procedurii
insolvenţei deoarece sumele obţinute prin stabilirea răspunderii

                                277
au ca destinaţie distribuirea către creditori. Totuşi legea nu
exclude ci chiar reglementează expres în art. 142 al.2 ipoteza
realizării unor acte de executare după închiderea procedurii.1

        Dacă judecare acţiunii se face în perioada de observaţie,
adică cea cuprinsă între momentul deschiderii procedurii şi data
confirmării planului sau, după caz, data intrării în faliment
trebuie să se ţină seama de procedura specifică după care se
stabileşte pasivul debitorului (întocmirea tabelelor preliminare
a creanţelor, contestarea lor, etc); este necesar ca judecătorul
care se pronunţă în acţiunea de răspundere să se pronunţe
expres nu numai asupra obligării pârâţilor la acoperirea
prejudiciului ci să facă trimitere la cuantumul pasivului, ca
echivalent al creanţelor împotriva debitorului. Asta înseamnă că
pe calea indirectă a acţiunii în răspundere judecătorul sindic se
poate pronunţa anticipat asupra pasivului neurmând procedura
comună a dezbaterii tabelelor preliminare ale creanţelor.
Hotărârea judecătorului sindic va avea autoritate de lucru
judecat în procedura ce urmează.2

       10.2.3. Soluţionarea acţiunii în răspundere după
închiderea procedurii falimentului

        Dispoziţiile art.142 al.2 care conturează posibilitatea de
a finaliza acţiunea în răspundere şi după închiderea procedurii


1
  Art. 142 prevede că: „(1) Executarea silită împotriva persoanelor prevăzute
la art. 138 alin. (1) se efectuează de către executorul judecătoresc, conform
Codului de procedură civilă.
   (2) După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din
executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc, în
conformitate cu prevederile prezentei legi, în temeiul tabelului definitiv
consolidat de creanţe pus la dispoziţia sa de către lichidator.”
2
  Aurică Avram, Procedura insolvenţei. Răspunderea membrilor organelor
de conducere, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 85;

                                    278
falimentului a născut controverse şi a pus în discuţie
interpretarea de ansamblu a legii nr.85/2006.

        Într-o interpretare mai apropiată de vechea jurisprudenţă
se poate observa că promovarea acţiunii în răspundere,
judecarea acesteia precum şi executarea să se poate realiza
numai între momentul deschiderii procedurii insolvenţei şi data
închiderii acesteia, iar nu ulterior acesteia din urmă sau
independent de procedură. Cel mult se poate accepta că după
închiderea procedurii poate interveni executarea silită, o
activitate administrativă şi nu una jurisdicţională. În cazul
sesizării judecătorului-sindic cu rezolvarea unei astfel de
acţiuni după închiderea procedurii insolvenţei aceasta trebuie
respinsă ca tardivă deoarece închiderea procedurii echivalează
cu desesizarea instanţei iar angajarea răspunderii se poate face
numai în cadrul procedurii.

        S-ar putea observa că atragerea răspunderii constituie o
parte integrantă a procedurii insolvenţei care fixează cadrul
general de derulare a întregii proceduri colective. Procedura
răspunderii poate dura mai mult decât procedura propriu-zisă în
ipoteza închiderii acesteia din urmă sub condiţia ca cererea să
se facă obligatoriu anterior inchiderii. Descărcarea de atribuţii
ar privi doar atribuţiile aferente procedurii care a fost închisă în
concret iar nu şi alte atribuţii prevăzute în cuprinsul legii1.

       Este de observat că în art. 2 al legii este menţionat
scopul general al declanşării procedurilor de insolvenţă:
acoperirea pasivului debitorului aflat în stare de insolvenţă.
Pentru realizarea acestui scop putem spune susţinuţi de texte că
legea oferă trei posibilităţi procedurale: reorganizarea judiciară,

1
  Pentru detalii a se vedea: Aurică Avram, Procedura insolvenţei.
Răspunderea membrilor organelor de conducere, ed. Hamangiu, Bucureşti,
2007, p. 89-107;

                                 279
lichidarea prin faliment şi atragerea răspunderii persoanelor
fizice pentru acoperirea unei părţi din pasivul debitorului. Toate
trei posibilităţile se integrează într-un ansamblu procesual
descris ca procedura insolvenţei. Acţiunea în răspundere poate
fi înţeleasă prin prisma acestei abordări ca o a treia procedură
având acelaşi scop colectiv şi acelaşi scop comun cu celelalte
doua proceduri precum şi o relativă independenţă în ansamblul
procedural construit de legea nr. 85/2006. Rămâne de văzut
dacă această perspectivă de abordare ar justifica prin argumente
pertinente, susţinute de textele legii, judecarea acţiunii în
răspundere după închiderea procedurii. Asta, ţinând seama că
jurisprudenţa dată în aplicarea legii nr. 64/1995 a admis uneori
şi această formulă, evident într-un cu totul alt cadru1.

        Textul art. 142 al. 2 face referire numai la executarea
silită a hotărârii de atragere a răspunderii persoanelor fizice.
Nici un alt text nu oferă soluţie problemei pe care ne-o
furnizează practica. Jurisprudenţa de până acum este
contradictorie şi needificatoare sub aspectele ce ne interesează
mărginindu-se cel mai adesea să soluţioneze problemele tehnice
pe care le-a pus aplicarea legilor de insolvenţă şi faliment în


1
 Desi, în general, jurisprudenţa sub regimul legii nr. 64/1995 nu a admis
judecarea acţiunilor în răspundere după închiderea procedurii socotind că
prin închidere judecătorul s-a dezinvestit ( în acest sens,C. de Ap. Bucureşti,
com., dec.nr. 1497/R din 25 oct. 2005 în Ileana Izabela Dolache, Cosmin
Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi falimentul, practică judiciară,
ed. Hamangiu, Bucureşti,2006, p. 239) totuşi nu de puţine ori s-a recurs la
judecarea cererii de atragere a răspunderii, urmată de executare silită după
închiderea procedurii falimentului fără a se clarifica dacă este vorba de o
continuare a soluţionării cererii în cadrul aceleiaşi proceduri de ansamblu.
Alteori judecarea cererii de atragere a răspunderii au fost disjunse prin
hotărârea de închidere a falimentului, constituindu-se alt dosar la care se
ataşa dosarul în care se închisese procedura propriu-zisă: în acest sens a se
vedea Aurică Avram, Procedura insolvenţei. Răspunderea membrilor
organelor de conducere, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.102-103;

                                     280
succesiunea lor. Deci soluţia nu poate fi obţinută decât prin
interpretare şi prin deducţii logice.

        De asemenea remarcăm că titulari ai acţiunii în
răspundere sunt administratorul judiciar şi lichidatorul. Ei stau
în judecată până la pronunţarea irevocabilă a hotărârii dar ei nu
au atribuţii în activitatea de executare. Sarcinile lor procesuale
ţin numai de managementul procedurii. După obţinerea
hotărârii nu mai au nici o legitimare activă pentru valorificarea
titlului executoriu. Ei mai au doar sarcina de a depune
executorului tabloul consolidat al creanţelor( art. 142 al.2).
Executarea o realizează creditorii: ei formulează cererea de
executare, ei au obligaţia de a achita taxele de executare.

        Deci legea prevede expres că după închiderea procedurii
lichidatorul depune executorului la care creditorii au început
executarea silită tabloul consolidat al creanţelor, necesar
acestuia să facă distribuirea sumelor. Altfel spus lichidatorul
efectuează un act de procedură, prevăzut expres de lege, după
ce judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii insolvenţei.
Dacă este admis prin lege efectuarea acestui act de procedură
evident că se poate discuta dacă sunt permise şi alte acte
procedurale, precum pronunţarea unei sentinţe în stabilirea
răspunderii persoanelor care au avut funcţii de conducere;
astea, după închiderea procedurii insolvenţei.

       S-a susţinut că nici una din prevederile Legii nr.
85/2006 nu poate fi interpretată în sensul că judecata şi
pronunţarea hotărârii în temeiul art. 138 nu ar putea interveni şi
după închiderea procedurii falimentului; că de vreme ce este
permis lichidatorului să facă un act procedural după închiderea
procedurii, câtă vreme legea nu interzice, se poate admite ca




                               281
judecarea acţiunii în răspundere să se efectueze în aceleaşi
condiţii1.

        Din economia legii deducem că procedura insolvenţei
cu toate componentele sale urmăreşte un scop unic, cel descris
în art. 2 al legii, şi presupune aplicarea unitară a normelor, pe
cât este posibil de acelaşi judecător; prin închiderea procedurii
falimentului judecătorul desemnat să cenzureze sub aspectul
legalităţii actele de gestiune ori de lichidare a averii debitorului,
este dezinvestit; judecarea unei proceduri separat de cadrul
general de derulare a procedurilor de insolvenţă n-ar avea nici o
justificare legală; acceptarea unei asemenea formule presupune
o adăugare la lege.


        10.2.4. Situaţia creditorului individual

        În principiu, oricărui creditor i se permite să ceară
deschiderea procedurii, să acţioneze prin procedură pentru
valorificarea creanţei sale, înregistrând cererea de participare la
proces, contestând măsurile administratorului/lichidatorului şi
atacând hotărârile judecătorului-sindic. Totodată, caracterul
colectiv al procedurii insolventei fiind de natura, dar nu şi de
esenţa acestei proceduri, este legal obligatorie constituirea
comitetului creditorilor ca organ de exercitare a drepturilor şi a
intereselor colective ale creditorilor.

        În ipoteza neconstituirii comitetului creditorilor, fie
datorită faptului că judecătorul-sindic nu l-a desemnat, fie
datorită situaţiei particulare, a numărului restrâns de creditori,

1
 Aurică Avram, Procedura insolvenţei. Răspunderea membrilor organelor
de conducere, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.106-107;



                                282
procedura îşi poate urma cursul şi cu un singur creditor care,
asemenea asociatului unic al S.R.L, unipersonale, îşi va asuma
rolul de adunare a creditorilor şi de comitet al creditorilor. În
această plurală calitate este logic să aibă şi dreptul de a-l investi
pe judecătorul-sindic cu cererea pentru aplicarea art. 1381.

           10.2.5. Situaţia creditorilor inerţi

        În situaţia în care procedura este colectivă, dar
creditorii, cu o singură excepţie, sunt inactivi şi nu se întrunesc
nici în adunare generală, nici în comitetul creditorilor, unicul
creditor activ, care nu deţine 30 procente din valoarea totală a
creanţelor faţă de averea creditorilor, ar putea fi legitimat să
exercite prerogativele adunării creditorilor şi ale comitetului
creditor; asta numai cu condiţia să facă dovada că a fost efectiv
şi procedural convocată adunarea creditorilor de către
administratorul judiciar sau de către lichidator ori de către
creditorul care deţine 30 procente din valoarea creanţelor, fără a
obţine rezultatul scontat. În acest mod se recunoaşte unicului
creditor activ dreptul de a sesiza judecătorul-sindic cu cererea
prevăzută la art.1382.

       10.2.6. Termenul de prescripţie a dreptului la
acţiune

        Potrivit art. 139 din Legea 85/2006 acţiunea prevăzută
la art.139 se prescrie în termen de 3 ani de la data la care a fost
cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă
dar nu mai devreme de doi ani de la data hotărârii de deschidere
a procedurii. Menţiunea “ dar nu mai devreme de doi ani de la
dat de deschidere a procedurii” din cuprinsul textului de lege
este în măsură să conducă la interpretarea în sensul că, în fapt,

1
    A se vedea supra 10.1. 2.
2
    Ion Turcu, Tratat de insolvenţa, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2006, p.536;

                                      283
termenul de prescripţie ar fi putut să înceapă, chiar să se
împlinească mai înainte de deschiderea procedurii şi pentru o
astfel de eventualitate legiuitorul a urmărit ca împlinirea
termenului de prescripţie să fie prorogată timp de doi ani de la
deschiderea procedurii.

        Or, este unanim acceptat că acţiunea reglementată la
art.138 al Legii nr.85/2005 se introduce numai după
deschiderea procedurii1.
        Dreptul subiectiv al creditorilor sociali nu se poate naşte
anterior deschiderii procedurii, deoarece societatea debitoare nu
se afla în situaţia –premisă ”debitor ajuns în stare de
insolvenţă”- iar în aceasta perioada prefalimentară acţiunea
pentru stabilirea răspunderii administratorilor aparţine societăţii
conform dispoziţiilor art.73 şi 155 din Legea nr.31/19902. Chiar
dacă creditorii sociali au recunoscut faptele administratorilor
anterior deschiderii procedurii, ei nu pot acţiona pe temeiul art.
138 decât după deschiderea procedurii şi înainte de închiderea
acesteia.

       Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie
coincide cu momentul naşterii dreptului la acţiune (art. 8 al
Decretului nr. 167/19583). Totuşi, art. 138 introduce o
derogare: prescripţia cu o durata de 3 ani curge de la data
cunoaşterii persoanei care a cauzat insolvenţa ( art. 139).

       Aşadar, dreptul la acţiune se poate naşte anterior
deschiderii procedurii şi,,acţiunea se prescrie" într-un termen de
3 ani calculat de la data cunoaşterii persoanei răspunzătoare,
dar cu toate acestea, curgerea termenului de prescripţie nu

1
  A se vadea Aurică Avram, Procedura insolvenţei. Răspunderea membrilor
organelor de conducere, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.77;
2
  A se vedea supra 10.2.2.
3
  Buletinul Oficial nr.11 din 15 iulie 1960

                                 284
poate fi concepută anterior deschiderii procedurii datorită
dispoziţiilor legale citate mai sus în favoarea creditorilor
sociali.

         Data cunoaşterii raportului este momentul iniţial a1
curgerii termenului de prescripţie de 3 ani deoarece în acest
document se consemnează, între altele, cauzele ajungerii la
starea de insolvenţă şi persoanele care au cauzat asemenea
stare. Pe lângă momentul subiectiv al cunoaşterii persoanei,
textul art. 139 prevede şi un al doilea moment, de natură
obiectivă:,,sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia
stării de insolvenţă". Acest moment coincide, în ultima instanţă,
cu data cunoaşterii raportului administratorului judiciar/
lichidatorului.

        Este posibil totuşi ca persoane care vor avea calitatea de
administrator sau lichidator după deschiderea procedurii să
ajungă să cunoască persoanele răspunzătoare anterior acestui
moment, în funcţie de diferite împrejurări. O asemenea
împrejurare nu va avea însă semnificaţie juridică deoarece
aceste persoane nu aveau în acel moment calitatea procesuală
activă de a porni acţiunea în răspundere.

       Acţiunea se prescrie în trei ani „dar nu mai devreme de
doi ani" calculata de la data hotărârii de deschidere a
procedurii. Această menţiune ar fi putut avea semnificaţie în
ipoteza în care titulari ai cererii de tragere la răspundere ar fi
fost creditorii. În acest caz creditorii ar fi putut cunoaşte
persoanele răspunzătoare chiar şi înainte de deschiderea
procedurii. Dar noua lege a insolvenţei nu a mai preluat
formulările legii nr. 64/1995 în legătură cu dreptul creditorilor
de a porni o astfel de acţiune chiar dacă proiectul legii nr.
85/2006 a avut-o în vedere. Astfel s-a ajuns ca textul art. 139 al
legii procedurii insolvenţei să fie preluat aşa cum a fost

                               285
consemnat în proiect iar creditorii să fie înlăturaţi dintre
persoanele care pot iniţia acţiunea în răspundere. Din
perspectiva acestui scurt istoric menţiunea că acţiunea se
prescrie în trei ani „dar nu mai devreme de doi ani" calculată de
la data hotărârii de deschidere a procedurii reprezintă o
necorelare de texte apărută în cursul adoptării legii1.

         Aşadar formularea legii rămâne: indiferent de momentul
iniţial, care, în aparenta, s-ar putea situa şi anterior deschiderii
procedurii, împlinirea duratei termenului de prescripţie de 3 ani
nu se poate produce,,mai devreme de 2 ani de la data
deschiderii procedurii". Asta cu atât mai mult cu cât acţiunea
reglementată la art. 138 nu poate fi izolata de procedura
insolvenţei, pentru a fi exercitata ulterior, în procedura de drept
comun.

        În cazul în care o procedură a fost deschisă sub imperiul
legii vechi, respectiv a Legii nr. 64/1995 iar derularea ei
continuă sub regimul legii noi se pune problema analizei
prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune de atragere
a răspunderii în funcţie de momentul formulării acesteia sub
imperiul legii vechi sau a celei noi.

        Este de menţionat că Legea nr. 64/1995 nu cuprindea
reglementări speciale în legătură cu prescripţia extinctivă şi
făcea trimitere la normele de drept comun. Deci acţiunile
începute sub regimul legii vechi erau supuse sub aspectul
prescrierii lor regimului comun, general de prescripţie.

        În acest cadru acţiunea în răspundere începută de
creditori este menţinută pe rol chiar dacă sub regimul legii noi

1
 Aurică Avram, Procedura insolvenţei. Răspunderea membrilor organelor
de conducere, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.129;


                                286
creditorii nu mai aveau calitate procesuală activă. Concluzia se
impune deoarece legea nouă nu retroactivează, însă sub aspect
procesual acţiunea pornită urmează regulile procedurale impuse
de legea nouă care sunt de imediată aplicare. Noua lege impune
însă şi reguli speciale de prescripţie pe care legea veche nu le-a
avut, respectiv cele înscrise în art. 139. Vor fi ele aplicabile şi
pentru creditori sau acţiunea pornită de aceştia va fi supusă în
continuare reglementării dreptului comun în materie de
prescripţie aşa cum prevedea Legea nr. 64/1005 ? S-a observat
că normele de prescripţie au caracter procesual şi sunt de
imediată aplicare şi, prin urmare, regulile înscrise în art. 139
vor guverna şi acţiunea pornită sub regimul legii vechi1.

        De altfel doctrina a reţinut că problematica aplicării
normelor de prescripţie în succesiunea lor vizează constituirea
unei situaţii juridice prin prelungirea unei stări de fapt
continue2. Pornind de la această premisă s-a observat că
termenele de prescripţie începute sub legea veche şi încă
neîmplinite la data când a fost abrogată depind de legea nouă,
în temeiul acţiunii ei imediate, fie că le scurtează, fie că le
prelungeşte. În consecinţă, s-a spus, termenele care au fost
reduse de legea nouă sunt socotite că încep să curgă din
momentul intrării sale în vigoare; prin excepţie, termenele
vechi rămân mai departe aplicabile, dacă se împlinesc mai
înainte sau odată cu cele stabilite de legea nouă. Prelungirea
unor termene se aplică şi prescripţiei începute sub legea veche,
dar adăugându-se în calcul şi timpul scurs până la intrarea în
vigoare a legii noi3.

1
  Aurică Avram, Procedura insolvenţei. Răspunderea membrilor organelor
de conducere, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.135;
2
  Octavian Căpăţână în Tratat de drept civil. Partea generală, I, ed.
Academiei, Bucureşti, 1989, p.132;
3
  A se vedea aplicaţia soluţiei în Trib. Suprem, civ., dec.nr. 336/1981, în
Revista română de drept nr.11/1981, p.45;

                                   287
Bibliografie:

   1. Avram, Aurică., Procedura insolvenţei.Răspunderea
      membrilor organelor de conducere, Editura Hamangiu,
      Bucureşti, 2007
   2. Căpăţână, Octavian., Tratat de drept civil. Partea
      generală, I, Editura Academiei, Bucureşti, 1989
   3. Dolache, Ileana-Izabela., Mihăianu., Cosmin Horia,
      Reorganizarea judiciară şi falimentul, practică judiciară,
      Editura. Hamangiu, Bucureşti,2006
   4. Turcu, Ion., Tratat de insolvenţă, Editura C.H. Beck.
      Bucureşti, 2006

Jurisprudenţă:

- C. de Ap. Bucureşti, com., dec.nr. 904/R din 8 sept. 2005
- C. de Ap. Bucureşti, com., dec.nr. 2614/R din 29 nov. 2005
- C. de Ap. Bucureşti, com., dec.nr. 49/R din 20 ian. 2005
- C. de Ap. Bucureşti, com., dec.nr. 1092/R din 26 sept. 2005
- C. de Ap. Galaţi, com., dec.nr. 1655/R din 24 august 2005
- C. de Ap. Galaţi, com., dec. nr. 114 din 1998, Sinteza practicii
judiciare a Curţii de Apel Galaţi, 1998- 2000
- C. de Ap. Cluj Napoca, com., dec. nr. 1501 din 16 oct. 2003
- C. de Ap. Bucureşti, com., dec.nr. 1438/R din 20 oct. 2005
 - C. de Ap. Bucureşti, com., dec.nr. 20/R din 13 ian. 2005
- C. de Ap. Bucureşti, com., dec. nr. 1093/R din 27 sept. 2005
- C. de Ap. Bucureşti, com., dec.nr. 1389/R din 18 nov. 2005
- C. de Ap. Bucureşti, com., dec.nr. 81/R din 9 ian. 2005
- C. de Ap. Cluj Napoca, com., dec. nr. 1964 din 4 nov. 2003,
în Buletinul jurisprudenţei, 2003
- C de Ap. Suceava, dec. nr. 19 din 20 ian.2005, nepublicată
- C.S. J., com., dec. nr. 1966 din 15 sept.1993, în D.J.R. 1989-
1994


                               288
- C.S. J., com., dec. nr. 2135 din 27 mai 1999, în Buletinul
jurisprudenţei, 1999
- C. de Ap. Bucureşti, com., dec.nr. 1497/R din 25 oct. 2005
- Trib. Suprem, civ., dec.nr. 336/1981, în Revista română de
drept nr.11/1981




                            289
290
                         CAPITOLUL 11
                 Închiderea procedurii insolvenţei
        11.1. Situaţii în care se închide procedura

         Legea prevede situaţiile în care procedurile insolvenţei
şi ale lichidării forţate odată demarate pot să fie închise, oprite.
Într-o formulare generală se poate spune că aceste proceduri se
închid în ipoteza în care se constată că lipseşte pasivul
patrimoniului debitorului care ar justifica menţinerea lui sub
rigorile procedurii (debitorul s-a redresat financiar, datoriile
debitorului au fost stinse, prin lichidare totală sau prin acte
voluntare, creanţele creditorilor nu se înscriu la procedură ) sau
în ipoteza în care lipseşte activul necesar plăţii creanţelor, în
totalitate sau în parte (insuficienţa fondurilor, acoperirea
incompletă a creanţelor prin distribuirea sumelor obţinute prin
lichidare).

        În formularea legii se urmăreşte însă indirect cauza
închiderii procedurii, judecătorul sindic fiind obligat să
cuprindă întreaga semnificaţie morală a acestei opriri de
procedură1. Şi jurisprudenţa a consacrat această idee observând
că în situaţia în care judecătorul sindic a închis procedura în
temeiul art. 131 şi, ulterior, lichidatorul a depus un raport
conform căruia debitorul a plătit integral datoriile este necesar
să rectifice sentinţa corespunzător raportului. Şi invers este
admisibil recursul creditorului împotriva unei sentinţe motivat




1
  Dacă este importantă cauza închiderii procedurii nu contează pentru
procedura închiderii cauza care a provocat insolvenţa debitorului; în acest
sens: C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 590 din 14 nov. 2000, în Buletinul
jurisprudenţei ; 2000, II, p. 209;

                                   291
cu aceea că debitorul nu a plătit integral creanţa, iar atestarea
lichidatorului este contrară realităţii1.

       11.1.1. Insuficienţa fondurilor (art. 131)

       Judecătorul-sindic poate dispune, prin sentinţa,
închiderea procedurii şi radierea debitorului din registrul în care
este înmatriculată dacă constată că nu exista bunuri în averea
debitorului ori că bunurile existente în averea debitorului nu
sunt suficiente nici pentru acoperirea cheltuielilor
„administrative” ale procedurii şi nici un creditor nu se oferă să
avanseze sumele corespunzătoare. Această oprire se poate
dispune în orice stadiu al procedurii.

       Judecătorul trebuie să verifice dacă procedura nu poate
continua pentru a se putea achita creanţele. Regula nu este
prevăzută în lege dar este dedusă din principiile insolvenţei:
procedura se realizează în interesul creditorilor iar această
sarcină revine şi judecătorului nu numai administratorilor
procedurii şi averii debitorului.

        După închidere, redeschiderea nu este permisă pentru
creditorul ce nu a participat la procedură pentru că nu a fost
notificat din cauză că acest creditor nu figura în evidenţele
contabile ale debitorului cu creanţa lui2.

        Pentru închiderea procedurii în temeiul art. 131 este
irelevanta cauza care a promovat insolvenţa debitorului3.

1
  C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 130 din 28 ian. 2003, în Buletinul
jurisprudenţei, 2003, p. 495;
2
  C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 1762 din 14 oct 2003, în Buletinul
jurisprudenţei, 2003, p.491;
3
 C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 590 din 14 nov. 2000, în Buletinul
jurisprudenţei; 2000, II, p. 209;

                                292
        11.1.2. Îndeplinirea planului (art 132 alin. 1 );

         Conform dispoziţiilor alin. 1 al art. 132, o procedură de
reorganizare sau de lichidare judiciară pe baza de plan va fi
închisă într-o sentinţă în urma îndeplinirii tuturor obligaţiilor de
plată asumate în planul confirmat.

        Închiderea procedurii planului la cererea debitorului
care a propus planul de reorganizare poate fi justificată sau cu
realizarea integrală a planului, sau cu imposibilitatea realizării
planului, cu consecinţa deschiderii procedurii falimentului (art.
104 alin. I) 1. Nu este admisibilă cererea debitorului de
închidere a procedurii planului de reorganizare propus de el,
dacă planul nu a fost executat integral, sub motivul că creditorii
se opun nejustificat noilor propuneri ale debitorului pentru
diminuarea obligaţilor de plată faţă de creditori, în raport cu
prevederile planului confirmat2.

        Ori de câte ori procedura parcurge şi etapa falimentului
închiderea se realizează în temeiul art. 132 al. 2.
        După aprobarea raportului final de către judecătorul-
sindic, fiind vândute toate bunurile şi distribuite toate fondurile,
la cererea lichidatorului, judecătorul-sindic pronunţă sentinţa de
închidere a procedurii, dispunând şi radierea persoanei juridice.
        Închiderea procedurii nu este admisibilă în condiţiile în
care nu există certitudinea plăţii integrale a tuturor creanţelor,




1
 În această ultimă ipoteză închiderea operează în temeiul art.132 al.2 ;
2
 C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 190 din 20 martie 2001, nepublicată, citată
de Ion Turcu în Legea procedurii insolvenţei, ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007, p.502;

                                   293
pentru că sentinţa prin care s-a stabilit cuantumul uneia dintre
creanţele nu este irevocabilă, fiind atacată cu recurs1.

        Procedura de faliment se va închide după ce
judecătorul-sindic va aproba raportul final, fondurile sau
bunurile din averea debitorului fiind distribuite, iar cele
nereclamate fiind consemnate în cont bancar. Deodată cu
închiderea procedurii, la cererea lichidatorului, judecătorul-
sindic va dispune şi radierea persoanei juridice.


       11.1.3. Stingerea datoriilor debitorului (art. 133)

        Dacă, pe parcursul procedurii, creanţele prezentate au
fost complet acoperite prin distribuirile făcute, judecătorul-
sindic poate dispune închiderea procedurii şi radierea
debitorului din registrul în care este înmatriculat chiar înainte
ca bunurile din averea debitorului sa fi fost lichidate în
întregime. Asta în cazul în care toţi asociaţii persoanei juridice
sau persoana fizică, după caz, solicită acest lucru în termen de
30 de zile de la notificarea lichidatorului făcută
administratorului social. În acest caz bunurile se trec în
proprietatea indiviză a asociaţilor/acţionarilor corespunzător
cotelor de participare la capitalul social.

        Dacă nu sunt de acord toţi asociaţii cu soluţia de mai
sus, procedura se închide numai după lichidarea completă a
activului şi consemnarea în cont bancar la dispoziţia asociaţilor
sau persoanelor juridice, după caz, a eventualelor sume
reziduale.



1
  C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 761 din 6 mai 2003, în Buletinul
jurisprudenţei, 2003, p. 469;

                               294
       Aplicarea dispoziţiilor art. 133 nu poate fi împiedicată
de împrejurarea ca un creditor chirografar, având o creanţă
exprimată în lei, supusă incidenţei prevederilor art. 45, şi-a
recalculat creanţa, după ce a încasat-o, majorând-o
corespunzător modificării cursului leului în raport cu dolarul1.

        11.1.4. Neînregistrarea creanţelor (art. 134)

        După expirarea termenelor prevăzute de art. 74 alin. 1,
dacă se constată că nu s-a înregistrat nici o cerere de declarare a
creanţei faţă de debitor, judecătorul-sindic va pronunţa o
încheiere de închidere a procedurii, în situaţia în care procedura
a fost deschisă la cererea debitorului, în condiţiile art. 32. Prin
aceeaşi încheiere va fi revocată hotărârea de deschidere a
procedurii.

       În cazul prevăzut la art. 134 alin. 1, închiderea
procedurii nu produce efectele prevăzute la art. 137.

        Operaţiunile făcute asupra averii debitorului după
deschiderea procedurii şi drepturile dobândite cu privire la
această avere în intervalul cuprins între deschiderea procedurii
şi revocarea hotărârii de deschidere a procedurii vor fi păstrate.



        11.2.   Efectele închiderii procedurii

        11.2.1. Notificarea închiderii procedurii (art. 135)

       Sentinţa motivată de închidere a procedurii se
comunică de către judecătorul-sindic direcţiei teritoriale a

1
  C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 1762 din 14 oct. 2003, în Buletinul
jurisprudenţei, 2003, p. 491;

                                295
finanţelor publice şi oficiului registrului comerţului sau, după
caz, registrului societăţii agricole unde debitorul este
înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii. Normele care
reglementează această obligaţie sunt imperative; aşadar
necomunicarea hotărârii determină casarea încheierii şi
trimiterea cauzei pentru continuarea procedurii.1
        Sentinţa poate fi atacată cu recurs conform art. 12.
Dispoziţiile procedurale privind această cale de atac sunt de
imediată aplicare; deci calea de atac împotriva hotărârii de
închidere a procedurii este supusă legii în vigoare la data
pronunţării acestei hotărâri2.

      11.2.2. Descărcarea            organelor        participante       la
procedura(art. 136)

        Ca efect al închiderii procedurii, atât judecătorul-sindic,
cât şi administratorul, lichidatorul, precum şi persoanele care i-
au asistat, sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi
cu privire la procedura, cu privire la debitor şi averea acestuia,
ca şi cu privire la creditori, titulari de garanţii reale ale
obligaţiilor debitorilor, acţionari sau asociaţi ai debitorilor.

        11.2.3. Descărcarea debitorului (art. 137)

        De regulă, închiderea procedurii de faliment are ca efect
descărcarea debitorului persoană fizică de obligaţiile pe care le
avea înainte de intrarea în faliment, inclusiv în situaţia în care
aceste obligaţii nu au fost acoperite integral.

1
  C. de Ap. Bucureşti, com., dec. nr. 470R din 6 mai 2005 în Ileana Izabele
Dolache, Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi falimentul,
practică judiciară, ed. Hamangiu, 2006, p.208;
2
  C. de Ap. Bacău, dec. nr. 856 din 19 iulie 2005 în Ileana Izabele Dolache,
Cosmin Horia Mihăianu, Reorganizarea judiciară şi falimentul, practică
judiciară, ed. Hamangiu, 2006, p.204;

                                   296
         Prin excepţie, debitorul persoana fizică nu va fi
descărcat de obligaţiile neplătite dacă, în cursul procedurii, a
fost găsit vinovat de bancruta frauduloasă sau de plăţi ori
transferuri frauduloase (art. 143 alin. 2). În astfel de situaţii, el
va fi descărcat de obligaţii numai dacă aceste obligaţii au fost
plătite în cadrul procedurii, cu excepţia cazului prevăzut la art.
76 alin. 1 pct. 3: realizarea creanţelor împotriva debitorului sau
membrilor ori asociaţilor cu răspundere nelimitată ai persoanei
juridică debitoare.

        Consecinţa nedescărcării este că fiecare creditor îşi va
păstra faţă de debitor dreptul de a urmări direct şi individual
averea acestuia, potrivit procedurii de executare silită de drept
comun, exceptând situaţiile de închidere a procedurii care au
drept efect dizolvarea şi radierea.

        Debitorul nu este descărcat nici de datoriile născute
ulterior intrării în faliment, nici de cele născute după închiderea
procedurii, care vor fi urmărite de creditori conform procedurii
de drept comun, dacă nu s-a produs dizolvarea şi radierea.

       În cazul confirmării unui plan de reorganizare, debitorul
este definitiv descărcat de diferenţa dintre valoarea datoriilor
sale existente înainte de confirmarea planului şi cuantumul
creanţelor cuprinse în planul confirmat.

        Spre deosebire de debitor, nu sunt descărcaţi de
obligaţii prin închiderea procedurii nici codebitorii care nu se
află în procedură, nici fidejusorii, nici persoanele care au oferit
cauţiunea lor reală pentru garantarea obligaţiilor debitorului.




                                297
       Deci, în concluzie se pot reţine următoarele1:
       Închiderea procedurii are ca efect continuarea existentei
debitorului persoana juridică, în următoarele situaţii:
       a) îndeplinirea planului confirmat (art. 132 alin. 1);
       b) nu s-a înregistrat nici o creanţă (art. 134 alin. 1).

        Odată cu închiderea procedurii, încetează şi existenţa
debitorului societate comercială, prin dizolvare şi radiere din
registrul comerţului, în următoarele situaţii (conform
dispoziţiilor art. 227 alin. 1 lit. f şi art. 232 alin. 3 din Legea nr.
31/1990 şi ale art. 21 lit. f din Legea nr. 26/1990);
        a) lichidarea totală a averii debitorului (art. 133);
        b) dacă procedura de reorganizare a încetat şi s-a trecut
la procedura falimentului, care a fost închisă prin dispoziţiile al
art. 132 alin. 1 conform art. 131 alin. 2;
        c) bunurile debitorului nu sunt suficiente (art. 131);

        În situaţiile enumerate mai sus, debitorul, societate
comercială, îşi încetează existenţa la data rămânerii irevocabile
a sentinţei judecătorului-sindic dată în temeiul prevederilor art.
131, chiar dacă nu s-a executat dispoziţia de radiere din
registrul comerţului.

       Creditorii nu mai au nici o posibilitate de recuperare a
creanţelor rămase nestinse faţă de societatea comercială radiată.

         Creditorii care nu şi-au recuperat creanţele din averea
debitorului societate comercială mai au posibilităţi de urmărire
silită, atât în cadrul procedurii deschise în conformitate cu
dispoziţiile Legii nr. 85/2006, cât şi în afara acestei proceduri.



1
 În acest sens a se vedea: Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 542

                                  298
         În procedura deschisă faţă de societatea comercială,
înainte de închiderea procedurii, creditorii nesatisfăcuţi integral
mai pot urmări averea asociaţilor în nume colectiv şi averea
comanditaţilor precum şi averea asociatului unic al societăţii cu
răspundere limitată unipersonală în condiţiile art 236 din Legea
nr. 31/1990 ori averea conducătorilor societăţii cu răspundere
limitată pluripersonală sau unipersonală sau ai societăţii pe
acţiuni.
         În afara procedurii, înainte de deschidere, după
deschidere şi după închidere se poate urmări averea
codebitorilor şi a fidejusorilor obligaţiilor debitorului precum şi
bunurile afectate de alte persoane drept garanţie reală pentru
obligaţiile debitorului.

Bibliografie:

   1. Dolache, Ileana-Izabela., Mihăianu., Cosmin Horia,
      Reorganizarea judiciară şi falimentul, practică judiciară,
      Editura. Hamangiu, Bucureşti,2006
   2. Turcu, Ion., Tratat de insolvenţă, Editura C.H. Beck.
      Bucureşti, 2006
   3. Turcu, Ion., Legea procedurii insolvenţei, Editura C.H.
      Beck, Bucureşti, 2007

Jurisprudenţă:

- C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 590 din 14 nov. 2000, în
Buletinul jurisprudenţei ; 2000, II
- C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 130 din 28 ian. 2003, în
Buletinul jurisprudenţei, 2003
- C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 1762 din 14 oct 2003, în
Buletinul jurisprudenţei, 2003
- C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 590 din 14 nov. 2000, în
Buletinul jurisprudenţei; 2000, II

                               299
- C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 190 din 20 martie 2001,
nepublicată
- C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 761 din 6 mai 2003, în
Buletinul jurisprudenţei, 2003
- C. de Ap. Cluj Napoca, dec. nr. 1762 din 14 oct. 2003, în
Buletinul jurisprudenţei, 2003
- C. de Ap. Bucureşti, com., dec. nr. 470R din 6 mai 2005
- C. de Ap. Bacău, dec. nr. 856 din 19 iulie 2005




                              300
                   Bibliografie selectivă

Albu, Gheorghe, Valorificarea bunurilor unei societăţi falite
prin vânzarea în bloc, Revista Phoenix nr.1/2002 ;
Avram,Aurică, Procedura insolvenţei.Răspunderea membrilor
organelor de conducere, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
Barbu, D., Influenţa unor norme speciale asupra procedurii
reorganizării judiciare şi a falimentului, Revista Phoenix nr.
5/2003;
Bârsan, Corneliu, Drept civil, Drepturile reale principale, ed.
All Beck, Bucureşti, 2001;
Beleiu, Gheorghe, Drept civil.Partea generală, Universitatea
Bucureşti, 1975;
Cărpenaru, Stanciu, Drept comercial român, ed All, Bucureşti,
1998;
Chelaru, Eugen, Curs de drept civil. Drepturile reale principale.
Ed. All Beck, Bucureşti, 2000;
Cosmovici, Paul, Căpăţână, Octavian, Beleiu, Gheorghe,
Calmuschi, Otilia, Cojocaru, Aspazia, Pop, Teofil, Sachelarie,
Ovid, Tratat de drept civil. Partea generală, I, ed. Academiei,
Bucureşti, 1989;
Costin, Mircea, Mureşan, Mircea, Ursa, Victor, Dicţionar de
drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980;
Costin, M.N., Miff, Angela, Instituţia juridică a falimentului.
Evoluţie şi actualitate, în Revista de drept comercial nr. 3/1996;
Costin M. N., Schiau, I., Prescure, T., Reorganizarea şi
lichidarea judiciară, ed. Lumina Lex, Bucureşti 1997;
Costin, Mircea N., Luha, Vasile, Funcţiile cambiei, în Revista
de drept comercial nr.3/ 1995;
Dolache, Ileana Izabela, Mihăianu, Cosmin Horia,
Reorganizarea judiciară şi falimentul, practică judiciară, ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2006;
Fintescu, I. N., Curs de drept comercial, Bucureşti, 1930;

                               301
Florescu, Eugenia, Regimul juridic al valorilor mobiliare, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
Georgescu, I.L., Drept comercial român, vol.I-II, ed. Socec,
Bucureşti, 1946,1948;
Georgescu, I. L., Autonomia dreptului comercial, în Revista de
drept comercial nr.4/1993;
Hamangiu, Rosetti- Bălănescu, C., I., Băicoianu A., Tratat de
drept civil, vol.I, ed. Naţională S. Ciornei, 1928;
Jauffret, Alfred, Manuel de droit commercial, 17-ième ed.,
L.G.D.J., Paris, 1982;
Luha, Vasile, Drept comercial, Ed. Altip, Alba Iulia, 2003;
Luha, Vasile, Obligaţiile comerciale, ed. Risoprint, Cluj
Napoca, 2006;
Luha, Vasile, Elemente de drept commercial şi al afacerilor, ed.
Altip, Alba Iulia, 2001;
Luha, Vasile, Titluri de credit. Cambia, ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998;
Luha, Vasile, Drept comercial. Bunurile, ed. Altip, Alba Iulia,
1999;
Magda Belu, M.L., Deschiderea procedurii reorganizării
judiciare sau a falimentului, Revista de drept comercial
nr.3/2004;
Marinescu, Ioan C., Codul comercial adnotat, ed.Tiparul
românesc, Bucureşti, 1944;
Paşca, Viorel, Consideraţii privind răspunderea patrimonială
pentru deschiderea prematură sau tardivă a insolvenţei, Revista
de drept comercial nr. 1/2005;
Petrescu Ercea, C., Curs de drept comercial, vol.I, Cluj, 1948;
Pop, Liviu, Dreptul de proprietate şi desmembrămintele sale,
ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
Popescu, T. R., Anca, P., Teoria generală a obligaţiilor,ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;
Renucci, J. F., Droit Europèen des Droits de L´homme, 2-è
edition, LGDJ, Paris, 2001;

                              302
Thaler, E., Traite elementaire de droit commercial,7-ième ed.,
lib.Arthur Rousseau, Paris, 1925;
Turcu, Ion, Tratat de insolvenţă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006;
Turcu Ion, Falimentul-Noua procedură, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2003;
Turcu Ion, Legea procedurii insolvenţei, ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007;
Turcu Ion, Szabo S.. Procedura colectivă în colectiv restrâns,
Revista de drept comercial nr. 10/2006;
Turcu, Ion, Noi potenţiali debitori în insolventa-necomerciantii,
Revista de drept comercial nr. 11/2003;
Stătescu, Constantin, Bârsan, Corneliu, Drept civil, Teoria
generală a drepturilor reale, Universitatea Bucureşti, 1988;




                              303
304
              Lista de abrevieri

I.C.C.J.- Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie
C.S.J.- Curtea Supremă de Justiţie
Trib. Supr.- Tribunalul Suprem
Cas.- Curtea de Casaţie
C. de Ap.- Curtea de Apel
Trib.- Tribunalul
com.- Curtea de Apel, secţia comercială şi de contencios
administrativ
C. Civ.- Codul civil român
C. Com.- Codul comercial român
U.N.P.R.L.- Uniunea Naţionala a Practicienilor în Reorganizare
şi Lichidare
art.- articolul
dec. – decizia
sent. – sentinţa
ed. - editura




                             305
306
            Tipar:
    TIPO-REX SERVICE
        ALBA IULIA
Str. Vasile Alecsandri, nr. 68
    Tel./fax: 0258 812320


             307

				
DOCUMENT INFO
Shared By:
Categories:
Tags:
Stats:
views:51
posted:8/31/2012
language:Unknown
pages:307