UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA - Download as DOC by fe7J72f

VIEWS: 0 PAGES: 71

									         NINA AURORA BĂLAN




        LINGVISTICĂ GENERALĂ
CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ




                 1
2
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE LITERE
CATEDRA DE LIMBĂ ŞI LITERATURĂ ROMÂNĂ
INVATAMANT LA DISTANTA



                      Lingvistică generală
              Curs pentru învăţământul la distanţă
Specializarea: Română/Limbă străină
Anul I Semestrul I
Titularul cursului : lector dr. Nina Aurora Bălan




TEMATICA:
Obiectul lingvisticii. Lingvistica sincronica si lingvistica diacronica. Legatura
dintre lingvistica si alte discipline: literatura, filosofie, psihologie, sociologie;
psihologia lingvistica, sociolingvistica, filosofia limbajului – noi domenii ale
lingvisticii generale. Scurt istoric al conceptiilor lingvistice pâna in secolul al
XIX-lea. Antichitatea greaca: preocupari privind originea limbii, diversitatea
limbilor; predominarea punctului de vedere filosofic in cercetarile lingvistice;
antichitatea romana: influenta culturii grecesti; preocupari de gramatica; crearea
gramaticilor descriptive. Orient: interes pentru gramatica propriu-zisa –
descrierea limbii sanscrite. Evul Mediu: interesul pentru filosofia limbajului;
curente: realismul si nominalismul; gramaticile speculative. Renasterea.
Secolele 17 si 18: filosofia limbajului este determinata de rationalism si
empirism; Descartes si gramaticile rationale; se continua descrierea limbilor;
dictionare poliglote.Originea limbajului. Teorii privitoare la originea
limbajului: teoria originii divine; teoria evolutionista. Teorii privitoare la
originea primelor cuvinte: teoria interjectiilor si onomatopeelor. Teorii
privitoare la modul in care s-au fixat sensurile cuvintelor: teoria naturala si
teoria contractuala. Semnul lingvistic. Teoria lui Ferdinand de Saussure.
Acceptiile semnului lingvistic. Trasaturile semnului lingvistic. Functiile
semnului lingvistic. Arbitrar si motivat: motivarea absoluta si motivarea
relativa.Functiile limbajului. Functia de comunicare. Functia denominativa.


                                         3
Functia emotiva. Functia poetica. Limbajul ca act de vorbire. Functiile
limbajului dupa Roman Jakobson. Functia metalinguala. Functia fatica.
Procesul de comunicare. O perspectiva neurofiziologica. Emiterea mesajului.
Transmiterea mesajului. Receptarea merajului. Limitele comunicabilitatii prin
limbaj.Metoda comparativ-istorică. Istoric. Scopul metodei. Principiile
metodei. Reconstructia. Exemplu de reconstructie in indoeuropeană. Posibilitati
de reconstructie in compartimentele limbii. Notiuni generale: limba-bază,
etimon, limbi neatestea/limbi atestate. Importanta metodei pentru realizarea unei
clasificari genealogice a limbilor.Metode moderne. Structuralismul. Curente
structurale. Metode structurale. Comutarea. Analiza in constituenti imediati.
Clasificarea limbilor. Clasificarea genealogica: istoric; familii de limbi;
familia limbilor indoeuropene. Clasificarea tipologica; istoric; clasificarea
tipologica traditionala.Contactul dintre limbi. Bilingvismul.
I.     EVALUAREA STUDENTILOR: examen scris 70 %, examinare pe
       parcursul semestrului 30%.




                                       4
            UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1: LINGVISTICA GENERALĂ.
                      DEFINITIE ŞI SCURT ISTORIC


    Obiective:

        -    definirea lingvisticii şi a obiectului ei ;
        -    prezentarea unui scurt istoric al lingvisticii pentru a oferi o imagine
             de ansamblu a principalelor teorii si curente de-a lungul timpului;
  Timp alocat: 2 ore




       Lingvistica generală este teoria generală a studiului limbajului,
adică a studiului comunicării verbale (prin cuvinte şi combinaţii între cuvinte)
interumane, în cadrul societăţii. Ea nu se confundă cu filozofia limbajului, care
se referă la limbaj în relaţie cu alte activităţi umane, în special cu gândirea.
        Lingvistica generală trebuie să fie deosebită şi de semiotică, studiul
teoretic al tuturor tipurilor de semne şi al rolului lor în ansamblul vieţii sociale.
Se poate vorbi de o semiotică extralingvistică, reprezentând studiul semnelor
nelingvistice (cromatice, optice, olfactive etc.), şi de o semiotică lingvistică,
adică studiu al unităţilor lingvistice (morfeme, cuvinte, enunţuri) privite ca
semne. Se înţelege că lingvistica generală, în calitate de teorie a limbajului, se
află în relaţii mai strânse cu semiotica lingvistică.
       Lingvistica poate fi definită drept studiul ştiinţific al limbii: studiază
limba în evoluţia ei, cercetează istoria unui grup întreg de limbi şi principiile
generale conform cărora evoluează limbile.


                                          5
       Există, deci, o lingvistică descriptivă, ce examinează o stare de fapt
existentă la un moment dat, şi o lingvistică istorică, ce studiază limba în
evoluţia ei.
       Ştiinţa limbii a parcurs o istorie îndelungată, divizată convenţional în
două etape: etapa preştiinţifică (din Antichitate până la începutul secolului al
XlX-lea) şi etapa ştiinţifică (de la începutul secolului al XlX-lea până în
zilele noastre).
       Lingvistica a devenit o ştiinţă după apariţia primei metode specifice de
cercetare a fenomenului lingvistic (metoda comparativ-istorică, 1816, prin opera
lingvistului german Franz Bopp) şi după conturarea obiectului ei de studiu
(1916, prin opera lingvistului elveţian Ferdinand de Saussure, care analiza
limbajul ca facultate general umană de a comunica verbal, în două aspecte
importante: limba, ca sistem de semne verbale şi de relaţii între acele semne, şi
vorbirea, ca punere în funcţiune a sistemului.
       Lingviştii funcţionalişti contemporani (R. Jakobson, A. Martinet, E.
Coseriu) au o viziune mai largă asupra obiectului lingvisticii, considerând că,
totuşi, nu limba, ci limbajul constituie acest obiect.
       În etapa preştiinţifică a lingvisticii, în India antică s-a ajuns la o bună
clasificare articulatorie a sunetelor limbii sanscrite (în special a consoanelor), au
fost descoperite alternanţele fonetice şi accidentele de coarticulaţie, a fost intuit
conceptul de fonem, ca şi structura morfematică a cuvintelor, de asemenea
conceptul de metalimbaj.
       În Grecia antică s-au pus bazele retoricii şi ale filologiei, s-au disociat
morfologia şi sintaxa în interiorul gramaticii, s-a schiţat o fonetică incipientă,
dar - mai ales - a fost iniţiată filozofia limbajului. Preluând învăţătura
grecilor, romanii au dat mare atenţie culturii unei limbi literare (latina clasică),
combătând, dintr-o perspectivă normativă, abaterile de la aceste forme de limbă
ce aveau să fie cunoscute mai târziu ca latina vulgară (populară), din care se
vor dezvolta, la începuturile Evului Mediu, limbile neolatine, între care şi
româna.    Tot     în antichitate au apărut primele glosare şi chiar dicţionare
bilingve, ca o prefigurare a preocupărilor lexicologice de mai târziu.
       În Evul Mediu s-a născut filologia arabă, cu unele sugestii venite
dinspre vechea Indie, iar altele - dinspre vechea Grecie. La arabi, ca şi la
chinezi, se dezvoltă interesul faţă de diversificarea dialectală a limbilor,


                                         6
manifestat mai întâi în vechea cultură a Greciei. În Evul Mediu european, în
epoca scolasticii, s-a acordat interes accentuat raporturilor dintre exprimarea
lingvistică şi gândirea corectă (regulile şi principiile logice), culminând cu
Gramatica de la Port-Royal (1660) - o gramatică ,,raţională" a limbii franceze,
din perspectiva categoriilor logice. Dante Alighieri, încă înainte de Renaştere, se
referea la dialectele limbii italiene. Evul Mediu european rămânea însă dominat
de o mare eroare în privinţa glottogeneticii (a originii limbilor): se credea, în
spiritul Bibliei, că toate limbile cunoscute ar proveni din ebraică, idee a carei
falsitate au demonstrat-o mai ales secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. De
atunci, în locul ipotezei monogenetice a limbajului şi-a croit drum ipoteza
poligenetică (ideea că limbajul a apărut în mai multe puncte de pe glob, în
mod independent).
       Încă din Antichitate au fost schiţate trei perspective din care poate fi
studiată orice limbă: a) perspectiva descriptivă (descrierea limbii, aşa cum
funcţionează ea în procesul de comunicare verbală la un moment dat); b)
perspectiva evolutivă (cercetarea limbii din punctul de vedere al
modificărilor pe care ea le suferă de-a lungul timpului); c) perspectiva
comparativă (cercetarea elementelor de diferenţiază limbile, şi mai ales a
acelora asemănătoare sau chiar comune unor limbi diferite).

       ? Care au fost preocupările lingvistice în antichitate

       Dar ştiinţa limbii a apărut odată cu prima metodă proprie de
cercetare a limbii: metoda comparativ-istorică.
       La limita dintre secolele al XlX-lea şi al XX-lea au apărut,             în
Occidentul Europei, două noi metode de cercetare lingvistică: fonetica
experimentală (studiul sunetelor articulate cu ajutorul unor aparate speciale,
iniţiat de francezul J. Rousselot) şi geografia lingvistică (reprezentarea
cartografică     a răspândirii teritoriale a anumitor particularităţi lingvistice,
iniţiată de elveţianul J.Gillieron). Teoria limbii sau lingvistica generală a fost
revoluţionată,    în Europa, de către Ferdinand de Saussure, prin Cursul de
lingvistică generală, publicat postum (1916), iar în America, de către Leonard
Bloomfield prin volumul Language (1933).




                                         7
        Ferdinand de Saussure atrăgea atenţia asupra caracterului social al limbii
şi a faptului că limba este un sistem de semne, ceea ce implica încadrarea
lingvisticii teoretice în domeniul mai larg al semioticii. Tot el a reorientat
studiul limbii dinspre perspectiva istorică spre aceea descriptivă, motivând că
în felul acesta se poate identifica mai pregnant sistemul lingvistic. A definit
cuvântul ca semn format prin asocierea unui semnificant (imagine acustică) cu
un semnificat (concept) şi a arătat că semnele lingvistice se organizează pe o
imaginară axă asociativă      în variate serii (flexionare, lexicale etc.) şi pe o
imaginară axă sintagmatică      înşirări, constând din combinaţii ale lor. Limba
fiind, după Saussure (printr-o sugestie preluată de la înaintaşi), o formă, şi nu
o substanţă , se conturează în felul acesta o lingvistica formală , sau internă ,
în opoziţie cu lingvistica externă , al cărei obiect este reprezentat de relaţiile
limbii cu alte fenomene sociale. Din lingvistica internă saussuriană avea să se
dezvolte, în epoca interbelică, structuralismul lingvistic european.
        Acest curent lingvistic a fost reprezentat prin două şcoli importante:
Şcoala de la Praga, întemeiată de lingviştii cehi           în frunte cu Vilem
Mathesius, cărora li s-a alăturat ruşii N.S.Trubeţkoi şi R.Jakobson, şi Şcoala
de la Copenhaga, întemeiată de lingviştii danezi L.Hjelmslev şi H.J.Wdall.
Şcoala de la Praga a întemeiat o nouă disciplină lingvistică, fonologia (studiul
sunetelor-tip ale limbii, privite din punct de vedere funcţional şi numite
foneme), iar Şcoala de la Copenhaga a dus mai departe schiţa de studiu formal
al limbii, iniţiată de Saussure, prin dezvoltarea unei lingvistici centrate pe
interesul nu atât pentru unităţile limbii ca atare, cât pe relaţiile dintre ele,
concepţie purtând denumirea glosematică.
        Americanul Leonard Bloomfield, întemeietor al structuralismului
mecanicist (cunoscut şi sub denumirea descriptivism) a dat mare atenţie laturii
de expresie a unităţilor limbii, nerespingând latura lor de conţinut, dar
considerând-o ca exterioară limbii, ca obiect de studiu al altor ştiinţe decât
lingvistică.
        Un structuralism de tip opus, şi anume mentalist a promovat
lingvistul american Edward Sapir, întemeietorul etnolingvisticii (studiul limbii
în strânsă relaţie cu întreaga cultură a unei comunităţi umane), autor al unui alt
volum cu titlul Language .



                                        8
       Din încercarea de a concilia direcţia mecanicistă a structuralismului
descriptivist cu aceea mentalistă a apărut, în S.U.A , în a doua jumătate a
secolului al XX-lea, curentul gramaticilor generative-transformaţionale,
iniţiatorul căruia este Noam Chomsky.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
      * * TRATAT DE LINGVISTICĂ GENERALĂ- 1971, Bucureşti,
       p.32-42.
      * * * INTRODUCERE în LINGVISTICĂ – 1972, Bucureşti, p.7-12.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
LYONS, John – 1995, Introducere în lingvistica teoretică, Bucureşti.
MARTINET, André – 1970, Elemente de lingvistică generală, traducere şi
adaptare la limba româna de Paul Miclău, Bucureşti.
SAUSSURE, Ferdinand de – 1996, Curs de lingvistică generală, Bucureşti.
VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica generală şi comparată, Bucureşti.


       Evaluare:
      Definiţi obiectul lingvisticii.
      Relaţia lingvisticii cu alte discipline.




              UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2: ORIGINEA LIMBAJULUI



Obiective:
- Înţelegerea procesului de explicare a apariţiei limbajului din perspectiva
   teoriilor lingvistice
- Prezentarea controverselor legate de diferitele teorii lingvistice

 Timp alocat: 2 ore




       Prin vorbire se înţelege procesul prin care omul a început să gândească
şi să-si exprime gândurile prin limbaj articulat.


                                          9
        Deşi considerată de unii o problemă mai curând a filozofiei (Societatea
de lingvistică de la Paris, înfiinţată în 1866, a înscris în statutele ei interdicţia de
a discuta originea vorbirii), totuşi lingviştii au încercat să suplinească
dificultăţile şi lipsa de material în ceea ce priveşte limba primilor oameni prin
cercetarea limbilor unor triburi sălbatice actuale. Această cale nu poate fi
folosită decât în mică măsură, deoarece toate limbile care există astăzi au o
istorie îndelungată şi sunt foarte departe de starea iniţială.
        Nu se poate porni nici de la cuvintele indo-europene reconstituite cu
ajutorul metodei comparativ-istorice, pentru că între epoca apariţiei limbajului
articulat şi indo-europeană este o perioadă de sute de mii de ani pe care nu o
cunoaştem.
        Alţi cercetători au luat ca bază de studiu limbajul copiilor, considerând
că evoluţia felului de a vorbi al copiilor reproduce în rezumat etapele prin care a
trecut, de la apariţia lui, limbajul omenesc; aceasta este o afirmaţie într-o
oarecare măsura adevărată, cu câteva amendamente: limbajul copiilor se
dezvoltă în condiţii speciale: copiii învaţă de la cei din jur o limbă gata formată,
pe când primii oameni creau singuri limbajul, ei nu beneficiau de o experienţă
îndelungată; apoi, copiii au de la naştere un aparat vocal capabil de a emite
sunete articulate şi un creier dezvoltat, pe când aparatul vocal al primilor
oameni de-abia atunci se desprindea treptat să articuleze un sunet după altul, iar
creierul lor nu era atât de dezvoltat.
        Teorii asupra originii vorbirii. Popoarele au creat diferite mituri
despre limba primilor oameni. Limba era considerata un dar al lui Dumnezeu
sau o invenţie a celui mai înţelept om.
        Originea divina a limbajului. Dumnezeu a creat în tăcere, iar omul a
numit apoi toate lucrurile create de acesta datorita înzestrării divine cu
posibilitatea de a vorbi (competenţă lingvistică, am zice astăzi).
        Teoria evoluţionistă, susţinută de adepţii teoriei lui Darwin, considera
ca omul şi-a dezvoltat limbajul în procesul desprinderii din maimuţă datorită
necesitaţilor create de munca în grup.
        Gânditorii antici s-au interesat atât de natura limbii (este un dar divin
sau o creaţie omenească?; limba este un fenomen individual sau social?), cat
şi de originea numelor obiectelor, de caracterul legăturii dintre nume şi obiectul
denumit.


                                          10
        Răspunsurile date la aceste întrebări au reflectat cele doua concepţii
filozofice fundamentale: cea materialistă (stoicii, de exemplu considerau că
oamenii au creat vorbirea) şi cea idealistă (limbajul are un caracter divin).
        În privinţa caracterului primelor cuvinte s-au reflectat de asemenea două
concepţii:
        Adepţii teoriei naturale susţineau că numele obiectelor decurg din
natura lor, că fiecare cuvânt este o oglindire, o imagine a lucrului pe care îl
denumeşte (printre ei se numără Heraclit pentru care cuvintele sunt "umbre" ale
lucrurilor, imagini ale lor, asemănătoare cu imaginile arborilor şi munţilor
reflectate într-un râu).
        Teoria contractuală (sau a convenţiei) susţinea, dimpotrivă, că numele
obiectelor au fost stabilite de oameni printr-o convenţie. Democrit (sec. V i.Hr.)
a adus împotriva ideii că numele ar fi date de la natură următoarele argumente:
unele lucruri deosebite între ele sunt numite cu acelaşi cuvânt (omonime), iar
acelaşi obiect poate fi denumit prin cuvinte diferite (sinonime); numele unui
obiect poate fi înlocuit după un timp cu altul, or acest lucru nu ar fi posibil dacă
numele ar fi determinat de caracteristicile obiectului.
        Pentru Aristotel cuvintele sunt simboluri, semne ale lucrurilor. Datorită
convenţiei dintre oameni, cuvintele sunt, după părerea sa, echivalentele
lucrurilor, imaginile lor evocatoare.
        Cele două teorii asupra originii vorbirii au fost continuate, cu unele
variante, până în zilele noastre.


? Enunţaţi principalele teorii care încearcă să explice originea limbajului.

        În încercarea de a răspunde la întrebarea "care au fost primele cuvinte
cu care oamenii au început să vorbească", adepţii teoriei naturale au ajuns la
doua concluzii:
- primele cuvinte au fost imitaţii ale sunetelor emise de fiinţe şi obiecte, iar
aceste cuvinte imitative au rămas ca denumiri pentru fiinţele şi lucrurile
respective (teoria onomatopeelor);
- primele cuvinte au apărut pe baza unor sunete emise involuntar, care exprimau
diferite stări sufleteşti şi impresii ale omului; ulterior aceste strigate involuntare


                                         11
au devenit denumiri ale realităţilor care au provocat stările sufleteşti, impresiile
etc. (teoria interjecţiilor).
        Filozofii au ridicat şi problema naturii sociale a limbajului. Astfel,
Diodor din Sicilia (secolul I i.Hr.) a înţeles origina socială a limbii, a găsit
explicaţia apariţiei vorbirii în necesitatea oamenilor de a comunica între ei ("s-
au strâns în grupuri de frica fiarelor şi au învăţat sa se ajute unii pe alţii").
        Pentru Lucretiu (Despre natura lucrurilor) limba a apărut în societate;
capacitatea naturală a oamenilor de a emite sunete articulate a fost folosită
pentru satisfacerea nevoilor de comunicare.
        Perioada medievală reia teoria originii divine a limbajului, fără a aduce
ceva nou.
        În secolul al XVII-lea se reafirmă cele doua teze fundamentale asupra
originii vorbirii: cea socială şi cea individuală. De asemenea se vorbeşte din nou
despre caracterul imitativ sau interjecţional al primelor cuvinte.
        Filozofii materialişti englezi (T.Hobbes şi J.Locke) îşi exprimă
convingerea că numai nevoia de a comunica i-a făcut pe oameni să vorbească.
        În secolul XVIII, J.J.Rousseau susţine originea vorbirii în necesitatea
socială: omul primitiv poseda un strigăt natural, produs al instinctului, de care
se servea în caz de primejdie; trecerea la limbajul articulat s-ar fi făcut pe baza
"contractului social".
        O alta teorie apărută în secolul al XIX-lea susţine teoria "limbii"
manuale sau a gesturilor şi numai după ce ideile s-au înmulţit s-a simţit nevoia
sa se inventeze alte semne. Lingvistul danez Jaspersen credea că omul mai
întâi a cântat şi abia apoi a început sa vorbească.


        !   În ciuda dificultăţii de a stabili originea vorbirii şi a primelor

cuvinte rostite de oameni, putem afirma că limba este produsul dezvoltării
istorice a societăţii; ea a apărut, împreună cu gesturile, în colectivitatea
oamenilor primitivi odată cu gândirea, din necesitatea comunicării
reciproce.




                                          12
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
* * * INTRODUCERE IN LINGVISTICA – 1972, Bucuresti, p.29-36.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
GRAUR, Alexandru – 1971, Scrieri de ieri si de azi, Bucuresti.
LYONS, John – 1995, Introducere in lingvistica teoretica, Bucuresti.
MARTINET, André – 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere si
adaptare la limba româna de Paul Miclau, Bucuresti.
SAUSSURE, Ferdinand de – 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova.
VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti.
WALD, Lucia; SLAVE, Elena – 1968, Ce limbi se vorbesc pe glob, Bucuresti.
WALD, Lucia – 1969, Progresul in limba. Scurta istorie a limbajului,
Bucuresti.


Evaluare.


-     Care sunt principalele teorii prin care se incearca sa explice aparitia
limbajului?
-   In ce consta dificultatea de a stabili originea vorbirii si a primelor cuvinte?




                     UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 : FUNCTIUNILE
                                         LIMBAJULUI

Obiective:
       - familiarizarea cu noţiuni de teorie a comunicării cu scopul creării
             unor abilităţi de analiză a discursului non-literar
       -     introducerea unor noţiuni de lingvistică utile în pregătirea studenţilor
             pentru studiul limbilor de profil
Timp alocat: 2 ore




                                          13
       Esenţială este funcţiunea de mijloc de comunicare între membrii unei
societăţi. Aceasta funcţiune este strâns legată de natura socială a limbii. Nevoia
de comunicare guvernează apariţia, dezvoltarea şi perfecţionarea limbajului.
       Funcţiunea denominativă. Pentru exercitarea ei vorbitorii au la
dispoziţie un inventar de semne. Aceste semne denumesc percepţiile gândirii
noastre, percepţii care o dată ce capătă nume devin mai stabile, gândirea putând
să le manevreze cu mai multa uşurinţă. Limba funcţionează aşadar ca
instrument al gândirii. Prin limbaj realitatea îşi poate prelungi existenţa în
gândirea, în conştiinţa noastră. Prin cuvânt, realitatea e "la îndemâna"
meditaţiei, reflecţiei noastre. Limbajul permite gândirii sa fixeze datele căpătate
prin senzaţii şi percepţii. De aceea funcţiunea denominativa mai este numita şi
constitutivă sau mentală.
       O alta funcţiune a limbajului este cea expresivă. Printr-un mesaj
oarecare vorbitorul comunică nu numai o idee, un gând, ci şi anume informaţii
cu privire la propria persoană: sexul, vârsta, starea sufletească sau chiar
atitudinea faţă de mesajul transmis. Mijloacele expresivităţii lingvistice sunt
felurite. Cel mai întrebuinţat mijloc este intonaţia. Alegerea unui anumit cuvânt
din mai multe sinonime este legată de asemenea de persoana vorbitorului. Şi
procedee morfosintactice stau la dispoziţia expresivităţii lingvistice (de exemplu
timpurile verbale). Dintre procedeele sintactice ordinea cuvintelor este cea mai
legata de expresivitate.
       Funcţiunea poetică nu trebuie confundată cu funcţiunea expresivă.
Datorită funcţiunii poetice mesajele lingvistice pot provoca emoţii artistice,
limbajul devenind forma de expresie a artei literare.

? Care este deosebirea între funcţia expresivă şi cea poetică
       Acestor funcţiuni lingvistul Roman Jakobson le-a adăugat alte două:
       Funcţia fatică este funcţia prin care vorbitorul se asigură de contactul
permanent cu destinatarul mesajului. În anumite momente această legătură
poate fi afectată de zgomote, oboseală etc. Prin funcţiunea fatică limbajul
asigură o reluare a comunicării.
       Când obiectul mesajului este însăşi limba, funcţiunea care se utilizează
poartă denumirea de funcţie metalinguală sau metalingvistică. De exemplu,
un enunţ de tipul "elevul este un substantiv articulat" se constituie într-un


                                        14
metalimbaj pentru       că limba este şi       instrumentul mesajului şi    obiectul
acestuia.
       Roman Jakobson consideră că studiul funcţiunilor limbii necesită o
scurtă trecere în revistă a factorilor constitutivi în orice act de vorbire, în orice
comunicare verbală. Cel care se adresează (transmiţătorul) trimite un mesaj
destinatarului (receptorul). Pentru ca mesajul să-şi îndeplinească funcţiunea el
are nevoie:
- de un context la care se referă, pe care destinatarul să-l poată pricepe şi care
sa fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat;
- de un cod întru totul sau cel puţin parţial comun atât transmiţătorului cât şi
destinatarului;
- de un contact cu destinatarul, conducta materială sau legătura psihologică
dintre cei doi care le dă posibilitatea să stabilească şi sa menţină comunicarea.
       Iată reprezentarea unui proces de comunicare (act verbal) şi a
funcţiunilor corespunzătoare elementelor lui constitutive în concepţia lui Roman
Jakobson:




                        Context (f. referenţială)
                         Mesaj     (f. poetică)


Transmiţător                                                Destinatar (f. conativă)
(f. emotivă)


                         Contact (f. fatică)
                         Cod (f.metalinguală)




BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
* * * TRATAT DE LINGVISTICA GENERALA - 1971, Bucuresti, p.15-19.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
GRAUR, Alexandru – 1971, Scrieri de ieri si de azi, Bucuresti.
LYONS, John – 1995, Introducere in lingvistica teoretica, Bucuresti.



                                         15
MARTINET, André – 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere si
adaptare la limba româna de Paul Miclau, Bucuresti.
SAUSSURE, Ferdinand de – 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova.
VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti.
WALD, Lucia; SLAVE, Elena – 1968, Ce limbi se vorbesc pe glob, Bucuresti.
WALD, Lucia – 1969, Progresul in limba. Scurta istorie a limbajului,
Bucuresti.


Evaluare:
-   Explicati functia denominativa a limbajului.
-   Explicati functia poetrica a limbajului.
-   Care sunt functiile limbajului in acceptia lingvistului Roman Jakobson?




             UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. PROCESUL DE
             COMUNICARE


Obiective:
       -     Prezentarea unui scurt istoric al problematicii
       -     Înţelegerea mecanismelor neurofiziologice ale procesului de
             comunicare
Timp alocat: 2 ore


       Realizarea funcţiunii de comunicare a limbii a apărut în faţa gânditorilor
ca un fenomen deosebit de interesant.
       Încă din antichitatea greacă filozofii încadraţi în diverse curente au văzut
destul de bine nu numai importanţa comunicării ci chiar şi mecanismul acesteia.
       Astfel, stoicii au înţeles rolul creierului ca organ de comandă şi al
nervilor care conduc cuvântul până la organul vorbirii.


                                         16
        Epicureii afirmă posibilitatea comunicării bazată pe cunoaşterea limbii
de întreaga societate (e recunoscută deci existenţa unui unic mijloc de
înţelegere, o limbă comună sau un dialect pentru toţi membrii unei colectivităţi);
de asemenea, în filozofia epicureica se discută condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească o comunicare pentru ca înţelegerea să se poată realiza: sunetele,
cuvintele se propagă în spaţiu; dacă distanţa de la vorbitor la ascultător e mică,
vocea (mesajul) îşi păstrează forma iniţială şi sensul cuvântului e lesne de
înţeles; dacă însă distanţa este mai mare, sunetul se tulbură (zgomot de fond am
zice azi), vorbele se amestecă în drum, iar sensul devine confuz (Lucretiu, De
rerum natura).
        Datele ştiinţifice s-au acumulat însă lent. Cunoştinţele în domeniul
neurofiziologiei se fundamentează abia în secolul al XIX-lea.
        Prin procesul de comunicare înţelegem emiterea şi primirea de
mesaje între membrii unei colectivităţi care folosesc acelaşi mijloc de
înţelegere (respectiv aceeaşi limbă).
        Aspectele procesului de comunicare pot fi orale sau scrise. Activitatea
de comunicare ocupă un loc foarte mare în viaţa fiecărui individ, totodată
membru al societăţii; 70% din timp (in starea de veghe) este atribuit comunicării
lingvistice, repartizat în:
45% audiere
30% vorbire
16% citire
9% scriere
        Un rol uriaş în explicarea procesului de comunicare l-a jucat elaborarea
teoriei reflexului condiţionat. În cadrul acestei teorii a apărut definirea
cuvântului ca semnal al semnalelor şi ca element al celui de-al doilea sistem
de semnalizare (limba şi gândirea) - caracteristic doar omului; primul sistem de
semnalizare, comun omului şi animalelor, se realizează prin percepţii, senzaţii şi
reprezentări.
        Ideile de bază ale neurofiziologiei şi neurociberneticei sunt: neuronul cu
diferitele lui prelungiri este capabil să primească informaţia, să o stocheze, să o
prelucreze şi să o transmită. Până la 70 de ani un om normal înregistrează în
memorie 15 miliarde de miliarde de informaţii. Neuronul este tot atât de
complex ca un calculator (cortexul are 16 miliarde de neuroni).


                                        17
         ! Procesul de comunicare presupune funcţionarea normală atât a
scoarţei cerebrale cât şi a aparatului vorbirii, a aparatului auditiv, a
aparatului vizual. Numai conlucrarea tuturor acestor elemente asigura atât
emiterea cât şi receptarea mesajelor.


         Emiterea mesajului. Pentru a emite, vorbitorul dispune de un număr
finit de reguli cu care poate produce şi înţelege un număr infinit de enunţuri;
este ceea ce se cheamă competenţă lingvistică, dată în linii mari prin ereditate
şi dezvoltată, rafinată, prin educaţie. Capacitatea vorbitorilor de a produce
efectiv un număr dat de enunţuri se numeşte performanţă lingvistică.
         Din punct de vedere lingvistic operaţia de emitere a mesajului înseamnă
o codificare a elementelor sale care sunt o submulţime din mulţimea alcătuită de
codul lingvistic. Acesta se prezintă ca un inventar de elemente (foneme,
morfeme) îmbinate conform anumitor reguli.
         În urma unui stimul, vorbitorul selecţionează din inventar elementele
corespunzătoare mesajului pe care vrea să-l transmită. Pe acestea le organizează
într-un enunţ care va fi articulat în semnale succesive.
         De pildă, pentru a articula enunţul Studentul vine la facultate
vorbitorul selectează:
- studentul, care este luat din câmpul cuvintelor desemnând pe "cei ce învaţă
într-o instituţie publică (student, elev etc.)";
vine, selectat din câmpul verbelor care arata "o acţiune de deplasare";
la, ales din grupul prepoziţiilor care arata direcţia;
facultate, selectat din câmpul substantivelor care indica "localurile de
învăţământ public".
         Paralel cu selecţiile de mai sus, adică alegerea elementelor cerute, se
aplică regulile de determinare şi de îmbinare a acestora:
studentul este articulat în nominativ
vine capătă marca de persoana a III-a singular şi are prepoziţia la care,
împreună cu facultate, alcătuiesc complementul circumstanţial de loc.
         Enunţul cuprinde trei părţi mari, corespunzătoare celor trei unităţi din
mesaj:
Studentul / vine / la facultate.


                                          18
          Fiecare parte componentă a enunţului este alcătuită din semne
elementare:
student-ul
vin-e
la facultat-e
          Toate aceste semne sunt înzestrate cu semnificaţii (ele sunt numite
morfeme).


?   Câte morfeme sunt în următorul enunţ: „Activitatea elevilor va fi

evaluată de către profesori”


          Transmiterea mesajului. Informaţia cu ajutorul limbajului se poate,
deci, transmite oral (direct, prin telefon, radio etc.) sau în scris (poştă, tipar,
telegraf, e-mail).
          Orice transmitere de informaţii se realizează cu ajutorul semnalelor
sonore sau grafice. Aceste semnale sunt purtătoarele materiale ale În formaţiei.
          Străbătând canalul de transmisie (spaţiul cuprins între emiţător şi
receptor, fie acesta aerul sau firul de telefon), semnalul poate fi alterat,
denaturat. În mod obişnuit mesajele scrise sunt mai rezistente la perturbări.
Mesajul sonor este cel mai supus acţiunii mai mult sau mai puţin nocive pentru
În formaţii a zgomotelor (orice fel de alterări ale mesajului apărute pe canalul
de transmisie), fie că distanţa de la emiţător la receptor e prea mare, fie că
emiterea s-a făcut prea slab, fie că semnalul este bruiat pe parcurs de alte surse
sonore.
          Denaturări (mai mari sau mai mici) ale mesajului apar oricum. Dar limba
îşi joacă şi în acest caz rolul de mijloc de comunicare şi mesajul ajunge la
destinaţie (alterarea sau distrugerea vocalelor nu face imposibilă comunicarea).
Orice parte a semnalului care poate fi ghicită, reconstituită uşor este
redundantă.
          Redundanţa reprezintă, aşadar, capacitatea de reconstituire a unei părţi
alterate din mesaj şi funcţionează în toate limbile dar manifestarea diferă de la o
limba la alta. Redundanţa nu funcţionează decât dacă mijlocul de comunicare
este bine cunoscut.


                                         19
         În afara elementelor fonematice, în procesul de comunicare intervin aşa-
zişii însoţitori permanenţi ai vorbirii; unii lingvistici (intonaţia, accentul),
alţii extralingvistici (gesturile, mimica).


         Recepţionarea mesajului. Mesajul a ajuns la destinatar. Pe calea
senzaţiilor auditive sau vizuale nervii transportă În fluxul până la cortex unde
analizatorii corticali intră în acţiune. Acum are loc descompunerea mesajului
primit, respectiv decodificarea: în urma analizei la care e supus mesajul, se
reţine informaţia purtată de semnal, conţinutul acestuia. Abia acum, pe baza
memoriei, a stocului de cunoştinţe vechi, informaţia nouă e apreciată,
sistematizată, ierarhizată, într-un cuvânt prelucrată. În urma acestui proces
se poate spune că mesajul recepţionat a fost înţeles.




BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
* * * INTRODUCERE IN LINGVISTICA – 1972, Bucuresti.
* * * TRATAT DE LINGVISTICA GENERALA - 1971, Bucuresti, p.167-
183.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
GRAUR, Alexandru – 1971, Scrieri de ieri si de azi, Bucuresti.
LYONS, John – 1995, Introducere in lingvistica teoretica, Bucuresti.
MARTINET, André – 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere si
adaptare la limba româna de Paul Miclau, Bucuresti.
SAUSSURE, Ferdinand de – 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova.
VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti.
WALD, Lucia – 1969, Progresul in limba. Scurta istorie a limbajului,
Bucuresti.


Evaluare:
-      Care sunt principalele curente filosofice privitoare la desfăşurarea
       procesului de comunicare?
-      Care sunt principalele activităţi de comunicare?


                                          20
-   Ce este codul lingvistic şi în ce constă emiterea mesajului?
-   Explicaţi termenii de competenţă lingvistică şi performanţă lingvistică.




       UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. SEMNUL LINGVISTIC

Obiective:

- Însuşirea unei noi perspective asupra limbajului.
- Familiarizarea studenţilor cu terminologia lingvisticii structuraliste
-
Timp alocat: 2 ore



       Încă din antichitate cuvintele au fost percepute ca semne, dar cel căruia
lingvistica îi datorează o nouă abordare a limbajului este lingvistul elveţian
Ferdinand de Saussure. În celebrul său Curs de lingvistică generală acesta
dezvoltă teoria semnului lingvistic.
       Accepţiile semnului lingvistic
a) Semnul este numai complexul sonor al cuvintelor (similar semnelor de
circulaţie). Cuvintele sub forma lor sonoră sau grafică sunt semne pentru
înţelesurile pe care le vehiculează. În acest caz semnul este unilateral.
       Aceasta accepţie este susţinută în primul rând de acei specialişti care văd
în limbaj un proces de semnalizare de gradul II (primul sistem de semnalizare
este comun omului şi animalelor şi este alcătuit din senzaţii, percepţii şi
reprezentări - cf. doctrinei lui I.P.Pavlov privitoare la cele două sisteme de
semnalizare).
b) în ansamblul lor cuvintele sunt semne. Cuvântul ca semn are doua laturi
denumite cu termeni speciali, stabiliţi de Ferdinand de Saussure şi deveniţi apoi



                                        21
celebri. Latura acustică este numită "signifiant" semnificant, iar latura de
înţeles, conceptul e numit "signifié" semnificat.
       De fapt, la Saussure semnul este reprezentat de reunirea acestor două
laturi ale cuvântului (unităţile limbii înzestrate cu înţeles sunt semne alcătuite
din două laturi; sunetele luate izolat nu sunt semne).
       Semnul propriu structurii limbii este deci alcătuit din două laturi. Se
spune că el este bilateral.
       Caracterul bilateral al semnului este luat în considerare şi cercetat mai
ales de lingviştii structuralişti europeni, care sunt nevoiţi să ia în considerare,
din înseşi necesităţile metodei, ambele laturi ale semnului.
c) La un nivel abstract de cercetare, semnul poate fi conceput ca o simplă relaţie
stabilită între semnificant şi semnificat.
       Formula prin care este redată această accepţie este următoarea: xRy (x
este în relaţie cu y) - unde x = semnificantul, y = semnificatul, R = relaţia dintre
cele două laturi. Aici nu interesează ce exprimă x sau y, trebuie stabilit doar că
raportul dintre cele două elemente este o relaţie semiotică.
       Aceasta accepţie, numită relaţională, este proprie disciplinelor formale
ca matematica şi logica simbolică şi este promovată de cei care îşi consacră
eforturile procesului de formalizare a limbii, folosind în acest scop procedeele
logice sau matematice.
       Cele trei accepţii ale semnului lingvistic nu se exclud. Ele sunt oarecum
complementare.

       !    Concluzii:    Semnele    lingvistice    sunt   unităţi   semnificative

(înzestrate cu înţeles) deosebite de foneme care sunt unităţi distinctive.


       Ca unităţi de bază ale limbii, semnele se manifestă în cadrul primei
articulari, aceea conform căreia orice fapt de experienţă, orice nevoi pe care
dorim să le facem cunoscute altuia sunt analizate într-un şir de unităţi înzestrate
fiecare cu o formă vocală şi un înţeles - conform lingvistului André Martinet.
Unităţile minimale sunt numite morfeme (moneme la A.Martinet). Astfel, în
enunţul:
Nu/ mă /simt/ bine/




                                        22
numărul morfemelor este egal cu cel al cuvintelor. Dar există şi semne
complexe în care numărul cuvintelor este diferit de cel al morfemelor:
       Elev/ul cite/şte /roman/ul.
       La rândul ei, forma vocală este analizată într-un şir de unităţi - foneme -
fiecare contribuind la realizarea distincţiilor: bar se deosebeşte de par, car, far,
dar prin funcţia de diferenţiere realizată de fonemele b, p, c, f, respectiv d. În
aceasta constă cea de-a doua articulare a limbajului.


? In ce consta a doua articulare a limbajului

       Trăsăturile fundamentale ale semnului lingvistic
a) Semnul lingvistic este linear. Semnele limbii se desfăşoară succesiv în
vorbire, unităţile din cadrul celei de-a doua articulări nu se manifestă decât
succesiv.
       Dacă semnificantul cunoaşte o manifestare strict lineara, nu acelaşi
lucru se poate spune despre semnificat; acesta este nelinear. Exista deci o
asimetrie care caracterizează în genere raportul dintre cele două laturi ale
limbajului: expresia şi conţinutul (corespunzătoare celor două laturi ale
semnului, semnificant şi semnificat).
b) Trăsătura informaţională. Limbajul este alcătuit din două laturi: expresie
şi conţinut, din care prima serveşte la exprimarea celei de-a doua. Cuvintele
sunt semne, deci au o latură de semnificant şi o latura de semnificat numai
pentru că ele au ca scop transmiterea unui mesaj. Această comunicare se face
prin manifestarea semnelor sub formă de semnale lineare, acustice sau grafice.
c) Legătura dintre cele două laturi ale limbajului, expresia şi conţinutul, poate fi
pusă în lumină şi de o altă trăsătură semiotică, de aşa numitul arbitrar al
semnului lingvistic.
       Forma vocala a cuvintelor este întâmplătoare în raport cu înţelesul
acestora. Dar legătura dintre cele două laturi ale limbajului are un caracter
necesar şi obiectiv. Această necesitate însă se manifestă fie prin semne
arbitrare (nemotivate) - majoritare în orice limbă - fie prin semne complexe,
motivate.
       Motivarea semnului lingvistic


                                        23
          Între semnul lingvistic şi conţinutul denumit de el există o legătură
necesară, unul nu poate exista fără altul.
a) Motivarea absolută cuprinde acea categorie de cuvinte a căror forma sonora
reproduce unele trăsături ale conţinutului denumit. Aici În tră:
- interjecţiile: Ah! Oh! Vai! sunt legate în mod spontan de anumite stări
afective;
- onomatopeele reproduc sunete şi zgomote din mediul înconjurător: cucurigu,
cucu, trosc, zdronc; ele au însuşirea de a trezi imaginea concretă a unui lucru
sau fenomen;
- cuvintele cu simbolism fonetic conţin numai unele sunete care amintesc de
caracteristicile obiectului: a înghiţi, a sughiţa, a miorlăi        evocă parţial
fenomenele denumite; ele sunt mai frecvente decât interjecţiile şi onomatopeele
şi cuprind şi cuvinte ce au primit, din cauza unor îmbinări de sunete - (a)rl,
(a)rt -     considerate "inestetice" pentru vorbitorii de limbă română, sensuri
peiorative: scăfârlie, ţopârlan, mârţoagă etc.
b) Motivarea relativă nu cuprinde semne care să evoce prin structura lor
fonetica anumite obiecte sau fenomene. Este vorba de cuvinte a căror formă
poate fi explicată prin alte semne. Despre astfel de cuvinte care amintesc prin
structura lor de alte cuvinte (ca aspect sonor sau înţeles) se spune că au formă
internă. În această categorie intră:
- cuvinte derivate de la alte cuvinte cu ajutorul prefixelor sau sufixelor: ghiocel
< ghioc (vezi şi fr. perce-neige "străpunge zăpada", engl. snowdrop "picătura
de zăpadă");
- cuvinte compuse ce se bazează, de obicei, pe o comparaţie sau o metaforă:
ciuboţica-cucului, mierea-ursului, engl. do-nothing, rom. pierde-vară etc.;
aceste cuvinte sunt extrem de numeroase în limbi care folosesc curent
compunerea, ca germana, maghiara sau rusa.


BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
* * * INTRODUCERE IN LINGVISTICA – 1972, Bucuresti, p.43-51.
* * * TRATAT DE LINGVISTICA GENERALA - 1971, Bucuresti, p.183-
211.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
GRAUR, Alexandru – 1971, Scrieri de ieri si de azi, Bucuresti.


                                        24
LYONS, John – 1995, Introducere in lingvistica teoretica, Bucuresti.
MARTINET, André – 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere si
adaptare la limba româna de Paul Miclau, Bucuresti.
SAUSSURE, Ferdinand de – 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova.
VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti.
   * * ELEMENTE DE LINGVISTICA STRUCTURALA – 1967,
    Bucuresti.
Evaluare:
- Care sunt acceptiile semnului lingvistic?
- Explicati acceptia bilaterala a semnului lingvistic.
- Care sunt trasaturile fundamentale ale semnului lingvistic? Explicati
arbitrariul semnului lingvistic.
- Dati exemple de cuvinte motivate absolut si de cuvinte motivate relativ.
- Care sunt cauzele pierderii motivarii?




            UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 :METODA COMPARATIVA-
                                        ISTORICA

Obiective:
- Importanţa creării primei metode specifice lingvidtsicii.
-   Contribuţii româneşti în aplicarea metodei comoparativă istorică la studiul
    limbii române
-   Familiarizarea studenţilor cu terminologia speicifcă studiului istoric al
    limbilor

Timp alocat: 2 ore



       Istoric. Lingvistica ştiinţifică propriu-zisă a fost creată la începutul
secolului al XIX-lea. Calea spre crearea lingvisticii a fost deschisă prin


                                        25
descoperirea de către filologii europeni a limbii sanscrite (limba literară a
vechilor indieni cu texte scrise în primul mileniu î.Hr., dar care circulau oral;
aceste texte sunt anterioare textelor greceşti din a doua jumătate a aceluiaşi
mileniu).
        Astfel, în 1776 William Jones susţine, într-o comunicare ţinută la
Calcutta, că sanscrita prezintă o asemănare atât de mare cu latina şi            greaca
încât trebuie să credem că ele provin dintr-un izvor comun, care probabil nu
mai există.
        În 1816 germanul Franz Bopp a publicat prima lucrare de gramatică
comparativă a mai multor limbi înrudite (sanscrita, greaca, latina, limbile
germanice).
        Odată cu înţelegerea raporturilor dintre aceste limbi a apărut
comparatistică indo-europeană, după modelul căreia au apărut romanistica
(studiul comparat al limbilor romanice - întemeiat de lingvistul german
Friedrich Diez, 1836), germanistica (studiul comparat al limbilor germanice -
întemeiat de lingvistul german Jakob Grimm), slavistica (studiul comparat al
limbilor slave - întemeiat de rusul Alexandr Hristoforovici Vostokov) etc. În
secolul al XX-lea, comparatistica indo-europeană a fost strălucit reprezentată
de francezul Antoine Meillet. Cel dintâi indo-europenist român a fost B. P.
Hasdeu. La dezvoltarea romanisticii au mai contribuit austriecii Hugo
Schuchardt şi Wilhelm Meyer-Liibke (autor al primului dicţionar etimologic al
limbilor romanice), francezul Gaston Paris şi alţii. În lingvistica românească,
după Hasdeu, contribuţii importante au avut Al. Philippide (întemeietorul
şcolii lingvistice de la Iaşi), Ovid Densusianu (fondatorul scolii lingvistice de la
Bucureşti) şi Sextil Puscariu (fondatorul şcolii lingvistice de la Cluj,
coordonator al marelui dicţionar-tezaur al limbii române şi al unui bun atlas
lingvistic românesc), iar la jumătatea secolului al XX-lea şi după               aceea:
romanistul Iorgu Iordan, romanistul Alexandru Rosetti, clasicistul şi
romanistul    Alexandru         Graur,   întemeietor   al   lingvisticii   generale   la
Universitatea din Bucureşti, slavistul Emil Petrovici.
        Metoda comparativ-istorică a rămas până astăzi principalul procedeu de
studiere a istoriei limbilor.




                                            26
        Scopul metodei. Metoda comparativ-istorică reprezintă un ansamblu de
procedee care permit ca, prin compararea evoluţiei unor limbi înrudite, să se
tragă concluzii privitoare la perioadele pentru care nu există texte.
        Cu ajutorul acestei metode se poate reconstitui limba-bază (limba care
sta la baza unui grup de limbi înrudite), în cazul în care ea nu a fost atestată (de
exemplu germana comună, slava comună sau Indo-europeana) sau se pot
reconstitui unele unităţi ale ei care nu s-au păstrat în texte.
        Metoda comparativ-istorica oferă totodată datele necesare realizării
unei clasificări genealogice.


        Principiile metodei. Metoda comparativ-istorică are drept material
limbile înrudite, pentru că numai în cazul limbilor provenind din acelaşi izvor
formele sunt comparabile în detaliile lor, iar asemănările au valoare istoric.
        Forma materială de manifestare a înrudirii este asemănarea, cu atât
mai mare cu cât limbile s-au desprins de mai puţină vreme din limba-bază. Nu
este vorba de o asemănare generală, ci de asemănări de detaliu, în forma sonoră
şi în sensul rădăcinilor şi al afixelor.
        Asemănarea cuvintelor şi a formelor gramaticale este un indiciu al
originii comune a mai multor limbi datorită unei trăsături specifice a limbii, şi
anume caracterul arbitrar al formei sonore în raport cu sensul exprimat.
Este vorba de faptul că în limbi diferite, şi chiar în aceeaşi limbă, acelaşi
concept poate avea denumiri diferite. Dacă în limba nu ar domina acest
principiu, toate limbile s-ar asemăna între ele. În condiţiile arbitrarului semnului
lingvistic, când teoretic e posibil ca limbile să difere una de alta, coincidenţele
de formă şi sens se explica prin originea comuna a limbilor.
        De exemplu: asemănarea cuvântului românesc foc cu it. fuoco, sp.fuego,
fr. feu se explică prin înrudirea acestor limbi.
        De la procedeul comparării formelor asemănătoare se exclud
interjecţiile, onomatopeele, cuvintele infantile (acestea sunt cuvinte motivate)
şi împrumuturile.
        Importante sunt asemănările din nucleul fondului principal lexical şi la
formele gramaticale. Cel mai important argument îl reprezintă asemănarea
formelor neregulate (foarte vechi prin însăşi neregularitatea lor) la cuvinte



                                           27
dintre cele mai uzuale. Astfel, nici hazardul, nici împrumutul ci numai originea
comună poate explica prezenţa în limbile Indo-europene vechi a unor forme ca:
skr. (sanscrită) asti, lat. est, got. (gotică) ist, v.sl. (vechea slavă) iesti "este"
skr. santi, lat. sunt, got. sind, v.sl. santa "sunt"
        Pe baza asemănărilor la cuvinte din fondul principal şi la afixe
gramaticale se pot stabili grupele de limbi înrudite. Aceasta este o fază care
precedă aplicarea metodei comparativ-istorice. În etapa următoare se
delimitează fondul comun de elemente provenite şi transmise din limba-bază.
        Stabilirea corectă a etimologiei este ajutată de faptul că modificările
produse în latura sonoră a limbii au caracter regulat şi pot fi formulate ca legi
fonetice. Acest principiu al metodei poate fi enunţat astfel: datorită
regularităţilor schimbărilor fonetice, într-un grup de limbi înrudite cuvintele
provenite din acelaşi etimon (cuvântul din limba-bază) prezintă corespondenţe
fonetice care se repetă la sunete identice.
        Următorul exemplu se bazează pe elementul latin din limbile romanice.
        lat. octo > rom.opt,        it.otto, fr.huit, sp.ocho
              lacte > rom.lapte,     it.latte, fr.lait, sp.leche
              nocte > rom.noapte, it.notte, fr.nuit, sp.noche
        Conform acestui exemplu, putem stabili o serie de corespondenţe
fonetice între grupurile de sunete provenite din lat. ct: rom. pt îi corespunde
grupul it. tt fr. it, sp. ch.
        Întrucât legile fonetice sunt limitate în timp, elementele împrumutate nu
mai suferă În fluenţa aceloraşi transformări (de exemplu neologismele nocturn,
lactat, octavă etc. păstrează grupul ct din latina pentru că ele nu au fost
moştenite, deci nu se supun legii fonetice enunţate).

? Daţi exemple de legi fonetice în limba română

        Reconstrucţia. Reconstrucţia este procedeul prin care se poate
reconstitui limba-baza sau unităţi ale ei care nu sunt atestate. Acest procedeu
dă rezultate cu atât mai valoroase cu cât perioada de timp care separă epoca
diversificării limbii comune de primele atestări ale limbilor care provin din ea
este mai scurtă.




                                           28
       Pentru reconstrucţia etimonului din limba bază se aleg formele cele mai
vechi din limbile înrudite; se compară învelişurile fonetice - fonem cu fonem -,
se ţine seama de legile fonetice ale fiecărei limbi precum şi de unele legi
fonetice cu caracter mai general.
       Exemplu de reconstrucţie a numeralului zece: sunt toate motivele sa
se creadă că numeralele - mai ales cele simple - reprezintă în fiecare limbă
unele din cele mai vechi forme gramaticale. În acelaşi timp, materialul de forme
atestate şi asemănătoare între ele este suficient de bogat. Astfel, zece are
următoarele forme în câteva dintre limbile indo-europene vechi:
gr. deka, lat. decem, got. taihun, skr. dasa
       Se poate stabili că prima litera în cuvântul ce desemna numeralul zece
în indo-europeană era d, ţinându-se cont de faptul că în limbile germanice t
provine din d; al doilea sunet este peste tot e (ai în gotica se citea e, iar în
sanscrita a provenea tot din e); următorul sunet este k (în gotică h provine din k,
iar în latină se citea dekem). Probleme mai mari apar în legătură cu ultimul
sunet. Se ştie din istoria fiecărei limbi în parte că, în anumite contexte fonetice,
consoana m favorizează apariţia unei vocale; astfel, în sanscrita şi în greacă m
dezvoltă vocala a, în gotica un, iar în latina e(m). Ştiind acestea s-a presupus că
ultimul sunet este m. Reconstrucţia numeralului din Indo-europeana devine
astfel *dekm (asteriscul atrage atenţia că este vorba de o formă reconstruită).
       Procedeul reconstrucţiei se foloseşte de mai bine de un secol; rezultatele
s-au corectat mereu pe măsură ce s-au elaborat gramatici istorice ale fiecărei
limbi Indo-europene, s-au descoperit texte în limbi indo-europene necunoscute
(toharica, hitita), s-au descifrat textele cretano-miceniene, iar geografia
lingvistică a permis o cronologie mai exactă a formelor din fiecare limba.
       Principala problemă a reconstrucţiei o reprezintă realitatea formelor
obţinute. Se poate admite că forma reconstruită aproximează în mai mare
măsură forma reală dacă ea s-a realizat pe baza unui material mai bogat.
       Cu mai multa exactitate poate fi reconstruit sistemul fonetic, deoarece
aici se operează cu unităţi monoplane, în număr redus (câteva zeci) şi care s-au
transformat în fiecare limba în mod regulat, după anumite legi.
       Greutăţi numeroase apar în determinarea sensurilor rădăcinilor. Nu se
pot stabili corespondenţe semantice stricte; nu se pot formula legi ale evoluţiei
semantice, sensurile noi coexistă vreme îndelungată cu cele vechi. Se poate


                                        29
crede că în multe cazuri evoluţia semantică s-a produs de la sensuri concrete la
sensuri mai abstracte. Putem să ne imaginam limba indo-europeana, spunea A.
Meillet, ca pe un idiom în care predominau termenii cu sens concret şi care
notau detalii ale obiectelor uzuale, dar sărac în termeni cu sens generic.
        În ceea ce priveşte morfologia, aceasta este un sector stabil şi foarte
puţin penetrabil, aşa încât oferă un material valoros pentru stabilirea înrudirii.
Dar în cursul istoriei dispar unele desinenţe sau sufixe, de aceea morfologia
unei limbi nu poate fi reconstruită în toate detaliile ei.
        Cele mai mari greutăţi apar în sintaxă. În primul rând materialele
sintactice nu sunt de ajutor în stabilirea înrudirii dintre limbi deoarece îmbinarea
de cuvinte este motivată logic şi, ca atare, formaţii sintactice identice pot apărea
în mod independent.
        Metoda comparativ-istorică nu poate, prin urmare, reconstitui
limba indo-europeană aşa cum a fost ea vorbită; ea poate stabili numai un
sistem de corespondenţe între limbile care derivă din ea.


BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
* * * INTRODUCERE IN LINGVISTICA – 1972, Bucuresti, p.12-22.
* * * TRATAT DE LINGVISTICA GENERALA - 1971, Bucuresti, p.73-
102.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
GRAUR, Alexandru – 1971, Scrieri de ieri si de azi, Bucuresti.
GRAUR, Alexandru – 1977, Scurt istoric al lingvisticii, Bucuresti.
MARTINET, André – 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere si
adaptare la limba româna de Paul Miclau, Bucuresti.
SAUSSURE, Ferdinand de – 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova.
VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti.
WALD, Lucia – 1969, Progresul in limba. Scurta istorie a limbajului,
Bucuresti.
   * * ELEMENTE DE LINGVISTICA STRUCTURALA – 1967,
    Bucuresti.




                                          30
Evaluare:
-   Care sunt filologii care au pus bazele metodei comparativ-istorice?
-   Care sunt principiile metodei?
-   Ce este reconstrucţia? Daţi exemple.
-   Este posibila reconstrucţia unei limbi (de exemplu limba indo-europeana)?
    Care sunt limitele metodei?




             UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 : METODE STRUCTURALE


Obiective:

-   familiarizarea studenţilor cu o nouă perspectivă în ceea ce priveşte structura
    şi evoluţia limbilor
-   introducerea unor noţiuni de lingvistică utile în pregătirea studenţilor pentru
    studiul limbilor de profil
Timp alocat: 2 ore


       Lingvistica, sub aspectul ei comparativ-istoric, apare la sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi îndeosebi al celui următor, datorită romantismului (cu
interesul lui pentru cunoaşterea trecutului fiecărui popor), pătrunderii
principiului istoric în cercetarea ştiinţifică şi, în egală măsură, descoperirii
limbii sanscrite. În prima perioadă a dezvoltării sale ea este influenţată de
ştiinţele naturii având ca rezultat crearea concepţiei despre limbă ca organism.
       Scurta perioadă a naturalismului a fost înlocuită în lingvistică prin
pozitivismul neogramaticilor. Fără a nega meritele adepţilor acestei şcoli, totuşi
trebuie remarcat faptul că empirismul şi teama de abstractizare, confundarea
sincroniei cu diacronia şi considerarea limbii drept conglomerat, proprii acestei
şcoli, n-au putut asigura crearea unei teorii unitare despre limbă. Pe de altă




                                       31
parte, evoluţia rapidă a foneticii experimentale a trezit la unii lingvişti interesul
faţă de fundamentarea fizică şi fiziologică a manifestărilor lingvistice.
       Prin crearea fonologiei la sfârşitul deceniului al treilea al secolului XX
lingvistica structurală se consideră constituită. Ea a fost pregătită de Ferdinand
de Saussure. Publicarea de către doi foşti studenţi în 1916 a Cursului de
lingvistică generală a lui Ferdinand de Saussure a pus bazele unei concepţii noi
despre limbă şi sarcinile lingvisticii. Limba era concepută ca un sistem a cărui
structură lingviştii îşi propun să o cerceteze.
       Există mai multe orientări care se aseamănă numai în privinţa metodei
de analiză, dar se deosebesc în ceea ce priveşte concepţia despre limbă.
       Structuralismul      praghez:   lingvişti   cehi   (Skolicka,   Truka),   ruşi
(Trubeţkoi, R. Jakobson), francezi (A. Martinet).
       Structuralismul danez: noua teorie „glossematică” – bazele au fost puse
de L. Hjemslev (v. semiotica).
       Structuralismul american: Bloomfield – nu se ocupă de sens ci de
analiza formală a limbii.

       !   Metodele de analiză structurală sunt subordonate concepţiei

potrivit căreia limba este un sistem. Ele se caracterizează prin abstracţie şi
generalitate.


       Metoda comutării a fost aplicată iniţial în fonologie unde, de fapt, a
servit la descoperirea fonemelor; în prezent ea este folosită în toate
compartimentele limbii.
       În fonetică ştim că numărul sunetelor tinde spre infinit. În ceea ce
priveşte însă procesul propriu-zis de comunicare, s-a demonstrat că numărul
unităţilor utilizate în fiecare compartiment al limbii este finit (există câteva zeci
de foneme, câteva zeci de morfeme, câteva zeci de mii de cuvinte ce pot fi
cuprinse în dicţionare). Grupând unităţile în clase putem însă reduce infinitatea
de sunete, morfeme, sensuri la unităţi limitate ca număr. Această grupare se face
cu ajutorul comutării.
       Comutarea reprezintă schimbarea unui segment cu altul în acelaşi plan
al limbii. De exemplu: dacă înlocuirea sunetelor nu duce la schimbarea




                                         32
înţelesului, înseamnă că sunetele substituite sunt variante ale aceluiaşi fonem
(invariant) şi nu foneme autonome (de ex. n din cânt, mână, amân).
       Dacă înlocuirea provoacă o modificare oarecare în planul opus,
segmentele înlocuite unul prin celălalt sunt realizări a două invariante (spunem
că cele două segmente „comută” sau sunt în raport de comutare. De exemplu:
lampă/ rampă, l şi r sunt invariante, sunt două foneme distincte.
       Metoda analizei distribuţionale. Conceptul de distribuţie a apărut în
fonologie, de unde s-a extins apoi în celelalte compartimente ale limbii, legat
fiind de ideea de context.
       Distribuţia reprezintă proprietatea elementelor limbii de a apărea sau
nu în diferite contexte, în diferite vecinătăţi, iar relevanţa faptului lingvistic
constă în ocurenţa sau nonocurenţa lui într-un anumit punct al lanţului vorbirii.
De exemplu: în greaca veche cuvintele nu se pot termina decât în vocală, în
diftong sau în una dintre consoanele n, r, s. În română, t iniţial nu poate fi urmat
de b. Aşadar, posibilitatea apariţiei sunetelor în cuvinte depinde de sunetele
învecinate, adică de suma tuturor poziţiilor sau ocurenţelor. În morfologie
pentru a forma femininul la majoritatea adjectivelor româneşti se adaugă –ă la
masculin singular (nou-nouă, cald-caldă); dar după forme masculine în –tor
(silitor) şi e (limpede) femininul nu se mai obţine prin ataşarea lui –ă la
singular.
       Analiza în constituenţi imediaţi continuă şi dezvoltă ideea saussuriană
de sintagmă: propoziţia este descompusă în „grup nominal”(al subiectului) şi
„grup verbal”. Fiecare din cele două grupuri (constituenţi imediaţi ai
propoziţiei) se împarte iarăşi în câte doi constituenţi imediaţi şi aşa mai departe
până se ajunge la morfeme, constituenţi ultimi ai oricărui enunţ.


BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
* * * INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ– 1972, Bucureşti, p.12-22, p 326-
330
* * * TRATAT DE LINGVISTICĂ GENERALĂ- 1971, Bucureşti, p.73-
102.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:


GRAUR, Alexandru – 1977, Scurt istoric al lingvisticii, Bucureşti.


                                        33
MARTINET, André – 1970, Elemente de lingvistică generală, traducere şi
adaptare la limba româna de Paul Miclău, Bucureşti.
SAUSSURE, Ferdinand de – 1996, Curs de lingvistică generală, Bucureşti.
VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica generală şi comparată, Bucureşti.
* * ELEMENTE DE LINGVISTICĂ STRUCTURALĂ– 1967, Bucureşti.
Evaluare:
    -   Care sunt principalele şcoli structuraliste?
    -   Ce este comutarea?
    -   Ce este distribuţia?




            UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 : DIVERSITATEA LIMBILOR



Obiective:

-   Prezentarea unui tablou general al tendinţelor de divcersificare-unificare a
    limbilor din perpectivă istorică

Tmp alocat: 2 ore


        Ceea ce frapeaza in primul rand in studiul limbilor este diversitatea lor,
diferentele lingvistice care apar de la o tara la alta sau chiar de la o regiune la
alte. Astfel diversitatea geografica a fost prima constatare facuta in lingvistica,
ea a determinat forma initiala a cercetarii stiintifice avand ca obiect limba inca
in Grecia antica (este adevarat insa ca grecii s-au limitat la varietatea dialectelor
elenice).


                                         34
        Dealtfel, in antichitate fiecare popor credea in superioritatea propriului
idiom. Nu intamplator grecii, de exemplu, ii numeau pe oamenii de alta limba
barbaros, indivizi care "bolborosesc".
        Multa vreme (si situatia aceasta nu a disparut total nici astazi) membrii
unei colectivitati umane au trait cu impresia ca numai limba lor materna e
"normala", celelalte fiind forme aberante.
        Recunoasterea egalitatii in drepturi a tuturor limbilor, indiferent de tipul
lor structural si de nivelul dezvoltarii lor, a indreptat atentia lingvistilor in
directia cercetarii formelor sub care se manifesta diversitatea limbilor si a
cauzelor care i-au dat nastere.
        Limbile se deosebesc intre ele prin toate laturilr lor: fonetica, lexic,
gramatica, ca si prin legile interne de evolutie. Se stie ca, in afara unor legi cu
totul generale decurgand din trasaturile limbajului, legile lingvistice difera de la
o familie la alta, de la limba la limba si chiar in cursul istoriei aceleiasi limbi.
Fiecare limba transforma intr-un mod propriu materialul transmis din limba-
baza.
        1. Varietatea actuala a limbilor de pe glob se explica prin mai multi
factori: descendenta din limbi-baza diferite, specificul dezvoltarii istorice a
colectivelor de vorbitori etc. S-a formulat ipoteza ca limbajul a aparut pe glob
intr-un singur punct; faptul ca antropologii au gasit urmele omului primitiv, in
diferite etape ale existentei lui, in mai multe regiuni arata ca procesul formarii
limbajului a durat o vreme foarte indelungata.
        Si in tot acest timp grupurile s-au scindat mereu. Aflate la mari distente
intre ele, colectivele umane si-au faurit mijloace de comunicare sonore
specifice.
        In lunga perioada a comunei primitive procesele de diversificare au avut
o deosebita intensitate. In aceasta epoca au luat nastere marile familii de limbi
de pe glob.
        Odata cu formarea statelor, diferentierea lingvistica scade in intensitate,
fara a inceta insa. Unele familii de limbi - ca cea romanica - iau nastere in
epoca istorica, la sfarsitul antichitatii. In societatile tribale separarea limbilor in
dialecte si transformarea acestora in idiomuri de sine statatoare se produc pana
in ultimele secole, dupa cum se constata din studiul limbilor amerindiene.



                                          35
        2. Limbile care provin din acelasi izvor au trasaturi comune, dar
evolueaza in directie centrifuga datorita conditiilor specifice ale istoriei lor: sunt
difertite, de la caz la caz, substratul, superstratul, ocupatiile vorbitorilor etc.
        In explicarea specificului lingvistic s-a facut adesea apel la conditiile
naturale si spirituale de viata ale colectivitatilor umane. Problema a fost pusa in
discutie inca din secolul al XVII-lea, cand se introduce conceptul de geniu al
limbii, intelegandu-se prin aceasta formula partea din gramatica unei limbi care
nu se incadra in sistemul logic universal. In secolul urmator aceasta problema a
fost analizata de Condillac, pentru care le génie de la langue inseamna, intr-o
interpretare mai lingvistica, un sistem particular de reprezentare semantica a
raporturilor logice si gnoseologice dintre idei. Geniul limbii este pentru el un
produs al geniului poporului si se manifesta mai ales in organizarea semnatica:
"toute confirme donc que chaque langue exprime le caractére du peuple qui la
parle" (apud TL, nota 5, p. 447).
        In Germania, Herder cauta se explice diversitatea fonetica a limbilor
prin conditiile naturale de viata ale poporului, mentionand influenta climei,
hranei, bauturii asupra organelor articulatorii.
        Formula "the genius of language" e intalnita si in lucrarile iluministilor
englezi: geniul sau spiriul limbii corespunde spiritului national. Acest
paralelism dus pana la identificare a fost preluat de intreaga directie idealist-
romantica in lingvistica, dezvoltata in special in Germania. El ocupa un loc
central in lucrarile lui Wilhelm von Humboldt, care a relevat raportul dintre
limbaj - ca forma generala de activitate umana - si varietatea limbilor
concrete, dintre unitatea laturii de continut a tuturor limbilor (manifestarea unei
forte unice indreptata spre acelasi scop) si specificul laturii sonore si a sensului
(produs al spiritului fiecarei natiuni).
        Ca forme de manifestare a limbajului, limbile au functiuni si scopuri
comune, pe care insa le realizeaza in forme diferite. Multitudinea limbilor arata
modul variat in care fiecare colectivitate percepe aceleasi obiecte ale realitatii.
        Specificul national se manifesta, dupa Humboldt, in forma interna a
limbii, care e alcatuita din ansamblul sensurilor lexicale si gramaticale.
Diferentele in forma interna se explica, pe de o parte, prin faptul ca forta
creatoare a limbajului se manifesta in grade diferite, pe de alta parte, prin
interventia sentimentelor si a fanteziei. Cuvintele nu reprezinta imagini ale


                                           36
obiectelor, ci impresiile produse de obiecte asupra spiritului fiecarei
colectivitati. Dar, mai mult decat prin latura interna limbile se deosebesc intre
ele prin latura lor fonetica, iar aici imbinarile sonore pot varia la infinit.
        Concluzia lingvistului german era aceea ca, intrucat diferentele in forma
interna nu sunt destul de mari, iar cele din latura sonora sunt prea mari, singurul
criteriu potrivit pentru clasificarea limbilor ramane cel propus de Fr. Schlegel -
flexiunea.

        !. Diferentele dintre limbi se manifesta, dupa cum am aratat, din
epocile cele mai vechi. Ele s-au accentuat in anumite perioade si s-au
atenuat in altele. Epoca moderna se caracterizeaza prin tendinta spre
unificare lingvistica nu numai pe plan national, dar si international. Este
vizibil procesul de formare a unui vocabular international datorita
relatiilor tot mai stranse intre popoare si raspandirii rapide                   -   prin
mijloacele de informare moderne             -   a unor notiuni si a termenilor
corespunzatori. Pastrand in scris (aproape) aceeasi forma, asemenea
cuvinte se identifica usor si in vorbire, chiar daca se pronunta diferit de la
o colectivitate la alta.


        In ceea ce priveste morfologia, s-a semnalat tendinta comuna spre
analitism a limbilor indo-europene, raspandite astazi pe toate continentele.
        3. Marea varietate a limbilor de pe glob ascunde insa in sine o dubla
unitate - de structura si de origine.
        - Unitate de structura pentru ca, indiferent de gradul lor de dezvoltare,
limbile trebuie sa indeplineasca aceleasi functiuni, sa exprime aceleasi procese
logice ale gandirii. Tinand seama de functiunile limbii in societate, E. Sapir
sublinia ca, din punctul de vedere al structurii, nu exista diferente transante intre
o limba de civilizatie si o limba primitiva, intrucat si una si cealalta poseda
insusirile esentiale ale limbajului: sistem fonetic, asocierea elementelor sonore
cu un concept, capacitatea de a exprima formal raporturi.
        Intr-adevar, se observa ca varietatea lingvistica comporta grade diferite,
in functie de nivelul de abstractizare. Ea se manifesta cel mai mult la nivelul
vorbirilor individuale sau al uzului si mult mai putin la nivelul abstract al
sistemului.


                                          37
       - Unitate de origine pentru ca e neindoielnic ca limbile actuale deriva
dintr-un numar redus de limbi primare, apartinand primelor comunitati umane.
       Observarea asemanarilor (mai ales din secolele XVII-XVIII) a dus la
primele grupari ale limbilor, care s-au transformat ulterior in principalele
clasificari lingvistice - cea tipologica (morfologica) si cea genealogica.




       UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9 :CLASIFICAREA LIMBILOR

Obiective:

-   integrarea limbilor studiate de studenţi în contextul mai larg al unei
    clasificări tipologice şi genealogice
-   prezentarea unui tablou general al clasificării limbilor
Timp alocat: 6 ore



       Varietatea limbilor a fost un fapt constatat din cele mai vechi timpuri, de
la primele contacte intre colectivitatile umane. Astfel, oamenii s-au lovit de
consecintele practice ale diversitatii lingvistice - imposibilitatea intelegerii prin
limbaj sonor.
       Dar, dupa ce au observat ca doua idiomuri sunt diferite, oamenii au fost
tentati - aproape instinctiv - sa descopere analogiile dintre acestea. Taranii isi
compara graiul cu cel din satul vecin; persoanele care vorbesc mai multe limbi
remarca trasaturile comune acestora. Lucru curios, insa, stiinta a lasat sa treaca
un timp destul de indelungat pana la utilizarea acestor constatari. Grecii, de
exemplu, desi observasera asemanarile intre vocabularul latin si vocabularul
limbii lor materne, nu au tras din acestea nici o concluzie lingvistica.




                                         38
        Compararea limbilor si clasificarea lor au preocupat pe invatati la
inceput in mod sporadic si intamplator. Aceasta se explica prin aceea ca
numarul limbilor studiate era, chiar cu numai cu cateva secole in urma, restrans,
iar cazurile in care una si aceeasi persoana se indeletnicea cu cercetarea mai
multor limbi erau extrem de rare.
        Compararea limbilor presupune stabilirea atat a elementelor identice, cat
si a celor diferite - sub anumite raporturi - din doua sau mai multe limbi,
pentru a se putea trage concluzii cu privire la gradul de afinitate a lor. Studiul
comparativ a limbilor - apare ca o continuare fireasca si necesara a cercetarii
monografice a fiecarei limbi in parte.
        Exista doua criterii principale care pot fi puse la baza compararii
limbilor: afinitatea genetica (materiala) si afinitatea structurala (formala).
Intrucat dintre acestea primul era mai usor de sesizat, incercarile de claificare a
limbilor facute inainte de secolul trecut se bazeaza in general pe inrudirea
material-genetica a limbilor, iar autorii acestora pot fi considerati precursori ai
lingvisticii comparative-istorice.


                  A. CLASIFICAREA GENEALOGICĂ
Prima încercare mai riguroasă de stabilire a unui grup de limbi înrudite a apărut
în secolul al XVI-lea; aceasta a aparţinea lui I. Scaliger care, în lucrarea
Diatriba de Europaeorum linguis, arată că exista 11 limbi de bază (apud
TLG, p. 480).
        Tot în secolul al XVIII-lea (în a doua jumătate), problema înrudirii
limbilor indo-europene se apropie în cea mai mare măsură de adevărul ştiinţific,
când W. Jones, studiind manuscrisele sanscrite şi comparându-le cu limbile
indiene contemporane, a arătat apropierea dintre sanscrită, greacă, latină,
limbile germanice, celtice, iraniene.
        Dar numai în secolul al XIX-lea, prin elaborarea metodei comparative-
istorice, s-au stabilit relaţiile de înrudire între limbile europene. Prima lucrare de
gramatică comparată aparţine germanului Fr. Bopp. Apoi, independent unii de
alţii, germanul J. Grimm, danezul R. Rask şi rusul A. H. Vostokov au publicat şi
ei lucrări importante de gramatică comparată.




                                         39
        O bună clasificare genealogică nu este posibilă fără ca în prealabil să
avem o descriere ştiinţifică a limbilor luate în considerare. Limbile înrudite
provin dintr-un izvor comun, din care au moştenit o serie de trăsături în
structura lor gramaticală şi în lexicul fundamental, folosit la exprimarea
noţiunilor elementare. În ansamblul lor aceste limbi alcătuiesc o familie. Ele au
apărut în urma diferenţierii dialectelor teritoriale ale uneia şi aceleiaşi limbi,
numite limbă comună, protolimbă, limbă de origine, limbă primară (=
primitivă) sau limbă-bază.
        Diferenţierea limbii depinde în întregime de condiţiile sociale,
economice; ea este rezultatul expansiunii şi izolării unor părţi componente ale
comunităţii care vorbeşte o anumită limbă. Dialectele, pierzând legătura dintre
ele şi parcurgând condiţii sociale diferite, în urma unui proces de evoluţie
îndelungată şi treptată, sunt supuse transformărilor, devenind cu vremea limbi
de sine stătătoare, dar înrudite între ele.
        Fiecare familie de limbi se subîmparte în unităţi mai mici numite
grupuri sau ramuri, termeni împrumutaţi din ştiinţele naturii. Iată principalele
familii de limbi şi ramurile acestora.




I. Familia limbilor indo-europene




        Aceasta este familia cu numărul cel mai mare de vorbitori din lume:
aproximativ jumătate din populaţia globului. Ea cuprinde majoritatea limbilor
vorbite în Europa, multe limbi din Asia; s-a extins în America şi Australia.
        Limba comună este neatestată şi a fost numită convenţional indo-
europeană. Nu se cunoaşte nici patria populaţiilor indo-europene şi nici
perioada în care din indo-europeană s-au format limbile existente în epoca
istorică. Ţinând seama că, la data celor mai vechi atestări, limbile indo-europene
sunt mult deosebite una de alta şi ştiind că modificările lingvistice se produc
foarte lent, se poate deduce că perioada comunităţii indo-europene se plasează
în urmă cu multe mii de ani, în comuna primitivă.
        Dialectele limbii indo-europene s-au răspândit pe un teritoriu foarte vast
şi ulterior s-au transformat în limbi înrudite. Printre acestea unele prezintă


                                          40
asemănări mai mari şi de aceea sunt grupate în ramuri. Dimpotrivă, alte limbi
ocupă o poziţie izolată.




1. Ramura limbilor indo-iraniene


       1.1 Grupul limbilor indiene
       Limbile indiene sunt atestate în trei faze ale evoluţiei lor: indiana veche,
indiana medie şi limbile indiene moderne.
       Indiana veche este cunoscută sub doua forme diferite ca timp şi bază
dialectală: vedica şi sanscrita.
       Vedica este limba celor mai cunoscute texte indiene, a imnurilor
religioase Vedele (veda "ştiinţă").
       Sanscrita, limba literară a operelor cu caracter laic (samskrta "prelucrat
artistic"): Mahabharata, Ramayana şi operele lui Kālidā.
       Indiana medie e reprezentata de limbi comune care s-au dezvoltat
paralel cu sanscrita literara. Acestea sunt denumite cu termenul de prākrit
(prakrt "natural" "popular").
       In perioada medie au existat şi limbi religioase dintre care celebra este
pāli, folosita şi astazi în unele tari ca limba a budismului.
       Limbile indiene moderne, formate prin jurul anului 1000 e.n. sunt
vorbite de aproximativ 400 de milioane (in 1961).
       Cea mai răspândita limbă neoindiană este hindustana cu doua forme
literare: hindi - din 1947 limba de stat a Uniunii indiene şi urdu.
       Alte limbi indiene moderne: bengali, bihari, panjabi, asami, gujorati,
sindhi, kashmiri.
       Tot limba indiana este şi limba romanes (limba ţigănească) (limba
romilor) care s-a separat de restul limbilor indiene din secolul al V-lea.


       1.2. Grupul limbilor iraniene (persane)
       Limbile iraniene sunt foarte apropiate de cele indiene, îndreptăţind ideea
că ele s-au format din dialectele unei limbi unice - din indo-iraniana de bază.




                                         41
       Limbile vechi iraniene sunt cunoscute din documente izolate. Primele
texte de limbă iraniană sunt scrise în vechea persană, cunoscută prin inscripţii
cuneiforme din vremea regilor Ahemenizi (secolele 6-4 i.e.n.).
       Avestica este limba unor texte ale religiei mazdeice, creată de marele
reformator Zarathustra.
       Limbile iraniene medii se extind pe perioada dintre secolele 4-3 i.e.n. şi
secolele 8-9 e.n. şi cuprind grupul occidental şi grupul oriental. În grupul
occidental intră sogdiana, saka, horezmica, iar din grupul oriental - limba
partă şi persana medie.
       Limbile iraniene moderne (din secolul 9): Persana este cea mai
importanta dintre limbile vorbite astăzi; este limbă oficială în Iran, dar folosită
ca limbă maternă de 10 milioane de vorbitori. Primele documente de limbă
modernă datează din secolul al IX-lea. În secolul al X-lea limba literară este
ilustrată prin opera marelui poet Firdusi, care a scris Cartea regilor şi a lui
Omar Khayam.
       În sud-estul Iranului şi în Beluscistan se foloseşte limba beluciană.
       Alte limbi iraniene actuale: tadjika, afghana, oseta, kurda.


2. Ramura limbilor italice
       Cuprinde doua grupuri: latino-falisc şi osco-umbrian.
       Limba latină, vorbită la început pe un teritoriu restrâns în jurul Romei,
a înlăturat cu vremea celelalte limbi de pe teritoirul Italiei (osca, umbriana,
falisca, etrusca) şi s-a extins odată cu creşterea puterii romane, pe un teritoriu
imens, ca limbă oficială a Imperiului Roman şi ca mijloc internaţional de
înţelegere.


3. Ramura limbilor romanice
       Limbile romanice ocupă o mare întindere, din Peninsula Iberică până la
Marea Neagră. Ele sunt descendente din latină, formate prin diversificarea şi
evoluţia neîntreruptă a latinei vorbite, aşa-numita latină vulgară, în cea mai
mare parte a teritoriilor provinciilor romanizate ale Imperiului Roman.
       In cadrul familiei indo-europene, limbile romanice au, datorita extinderii
lor în regiunile din afara continentului european, cel mai mare număr de
vorbitori - cca 800 milioane, ca limba maternă şi secundă.


                                        42
        Clasificarea limbilor romanice a constituit şi constituie una dintre
preocupările centrale ale romaniştilor. Astăzi sunt general recunoscute ca limbi
romanice româna, dalmata (grupul oriental), italiana, sarda, occitana,
franceza, catalana, spaniola, portugheza, reto-romana (grupul occidental).
        Limba romana, limbă romanică orientală (grupul balcanoromanic -
dupa unii cercetatori gr. Apenino-balcanic, italo-balcanic, traco-iliroromanic).
        Este vorbită de peste 25 milioane de vorbitori (ca limba maternă) în
România, Moldova, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Albania, Grecia si, de
catre emigranţi, în Canada, SUA, America Latină, Australia, Israel, Turcia etc.
Este limbă oficială în România şi Republica Moldova.
        Prima atestare documentara dateaza din 1521. Are patru dialecte: unul
nord-dunărean (daco-roman) cu care se confundă limba română în sens restrâns
şi trei sud-dunărene (meglenoromân, istroromân, aromân). Romanizarea a fost
rapidă şi întensă, în ciuda duratei mai mici a stăpânirii romane şi a poziţiei
periferice în România. Epoca de formare sau de constituire a identităţii
romanice este controversată: secolele 5-7/8. Se admite ca punct de reper
începutul influenţei efective a limbii slave.
        Dalmata, limba romanică orientală dispărută la sfârşitul secolului 19,
vorbită pe coasta Dalmaţiei (azi în Croaţia, Bosnia şi Herţegovina).
        Formarea dalmatei este consecinţa lingvistică a cuceririi de către romani
a triburilor indo-europene ale ilirilor care locuiau regiunea din mileniul I i.e.n.
Ultimul vorbitor, Tuone Udina (mort în 1898), a reprezentat principala sursa de
cunoaştere a dalmatei.
        Italiana, limba romanică occidentală, grupul italo-romanic; aproximativ
60 milioane de vorbitori. Este limbă oficială în Italia, San Marino, Vatican,
Elveţia. Limbă uzuală în Franţa (Corsica, Alpi, Coasta Dalmată), Monaco,
Argentina, Brazilia, Canada, SUA, Etiopia, Libia, Somalia. Este limbă de
cultură în Malta.
        Are trei grupuri dialectale mari: septentrional, toscan şi centro-
meridional. Cel mai vechi document de limba italiană datează din 960. Dialectul
toscan este cel ce a stat la baza formarii limbii italiene literare.
        Sarda, limbă romanică din grupul italoromanic; aproximativ un milion
de vorbitori, în cea mai mare parte bilingvi (italiana). Este vorbita în Italia, în
insula Sardinia.


                                          43
       Ocupă o poziţie aparte între Romania orientala şi Romania occidentală.
Se prezintă astăzi sub forma unui conglomerat de graiuri. Nu a atins stadiul de
limbă standard, este o limbă populară nescrisă; unii o consideră dialect italian.
       Occitana (langue d'oc, provensala), limbă romanică occidentală,
grupul galoromanic; aproximativ 8 milioane vorbitori (dintre care eventual 1-2
milioane activi însă vârstnici în zone rurale) - nici un monolingv (majoritatea
franceză). Este vorbita în sudul Franţei (= Midi, zone din Monaco, N-E
Spaniei). Are, după unii cercetători poziţie intermediară între grupul
galoromanic şi iberoromanic.
       Franceza, limbă romanică occidentală; grupul galoromanic; 115
milioane de vorbitori. Limbă oficială în Franţa, Andorra (alături de spaniolă şi
catalană), Belgia (alaturi de flamandă), Elveţia (alături de germană, italiană,
reto-romană), Italia (provincia Valle d'Aosta           -   alături de italiana),
Luxemburg (alături de luxemburgheză), Marea Britanie (în Insulele Normande
- în Insula Jersey alături de engleză, uzuală în celelalte), Monaco.
       În America: limbă oficială în Canada (alături de engleză) şi Haiti; limbă
uzuală în Barbados şi SUA.
       În Africa: limbă oficială în Benin, Burkina - Fasso, Bermude, Camerun,
Congo, Gabon, Madagascar, Niger, Senegal, Tago, Zair etc; limbă uzualăa în
Algeria, Maroc, Tunisia.
       În Asia: limbă uzuală în Laos, Liban. Este limbă oficială la ONU.
       Cel mai vechi text de limba francează datează din 842. Dialecte:
normand, picard, valon, champenois, loren, potevin, gallo, angevin.
       Limba franceza literară s-a format pe baza dialectului vorbit în regiunea
Ille de France (capitala Paris).
       Catalana, limbă romanică occidentală, grupul iberoromanic; aprox. 8
milioane vorbitori din estul Spaniei (în Catalonia - capitala la Barcelona), în
Insulele Baleare, în sudul Franţei. Este limbă oficială în Andorra (alături de
franceză şi spaniolă). Vorbită de aprox. 26% din populaţia Spaniei.
       Primele texte datează din secolul 12. Este considerata "limbă punte"
între grupul iberoromanic şi galoromanic.
       Spaniola, limbă romanică occidentală, grupul iberoromanic, aprox. 300
milioane de vorbitori. Este limba romanica cea mai bine reprezentată din



                                        44
punctul de vedere al numărului de vorbitori şi al expansiunii teritoriale (ocupă
locul 4 în lume după chineză, engleză, hindi).
       Limba spaniola este limbă oficială în Spania, Andorra, Argentina,
Bolivia, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba, Ecuador, Guatemala, Guineea
ecuatoriala, Honduras, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Republica
Dominicana, Salvador, SUA (statele New Mexico şi Puerto Rico - alături de
engleză), Uruguay, Venezuela. Este limbă oficială la ONU.
       Are trei dialecte primare actuale (aragonez, asturoleonez, castilian) şi
unul dispărut (mozarab). Cele mai vechi documente de limbă spaniolă (printre
care poemul epic Cidul) datează de pe la jumătatea secolului 12. Limba
spaniolă literară s-a format pe baza dialectului castilian.
       Portugheza, limbă romanică occidentală, grupul iberoromanic; peste
186 milioane vorbitori. Este limbă oficială în Portugalia şi în diferite state care
au făcut parte din fostul imperiu colonial portughez: Brazilia, Angola,
Mozambic, Guineea-Bissau, Capul Verde etc. Se mai vorbeşte în Spania si, de
către emigranţi, în SUA, Canada, în foste colonii portugheze din Asia.
       Primul document de limba portugheză datează de la sfârşitul secolului
12. Cel mai vestit monument literar de limbă portugheză - Lusiadele de
Camoens.
       Reto-romana - nume dat unor grupuri de dialecte romanice, a căror
unitate a fost susţinută prima dată de G. I. Ascoli, dar care a fost şi este adesea
contestată de mulţi lingvişti. Este vorbită în Elveţia, Italia (in nord) de cca 830
000 de vorbitori.
       Alte grupuri de dialecte: occidental (romansa), central (retic central) şi
oriental (friulan). Din 1938 romansa este recunoscuta ca limba naţională în
Elvetia (cantonul Graubünden).




4. Ramura limbilor celtice
       Limbile celtice sunt vorbite în insulele din vestul Europei de
descendenţii vechilor celţi. În mileniul I î.e.n. aceştia ocupau tot centrul
Europei. Împinşi în partea de vest a continentului, apoi în insulele britanice, în
cele din urmă celţii au fost absorbiţi de romani. Singura limbă celtică de pe
continent în vremea cuceririi romane (secolul I î.e.n.) era galica, cu texte datând


                                         45
din primele secole î.e.n. Galica a fost parăsită treptat odată cu cucerirea Galiei
de către romani, lăsând urme în lexicul limbii franceze, mai ales în toponimie.
        În prezent există următoarele limbi celtice:
        Irlandeza, vorbita de cca 1 milion de oameni; primele texte sunt nişte
înscripţii din secolele 5 şi 6. ocuparea insulei de către englezi timp de 8 secole
(sec. 12-20) a dus la înlocuirea treptată a irlandezei cu engleza. Astăzi în
Republica Irlanda învăţarea irlandezei este obligatorie.
        Scoţiana este vorbită de aprox. 130 000 de oameni, majoritatea bilingvi.
Ea este limba unei populaţii irlandeze care a venit în Scoţia în secolul 5 e.n.
Evoluând independent de irlandeză timp de câteva secole, limba a căpătat o
fizionomie aparte; nu e atestată însă înainte de secolul 16.


        Limba manx, pe cale de dispariţie, e vorbită de câteva sute de locuitori
ai Insulei Man.
        Galeza a vorbita în Ţara Galilor de circa 700 000 de oameni. Este
idiomul celtic cel mai bogat şi mai evoluat. Primele monumente literare datează
din secolul 12, dar compunerea lor a fost anterioară.
        Bretona e vorbită de urmaşii celţilor care, sub presiunea anglo-
saxonilor, s-au instalat în secolele 5-7 în regiunea franceză Bretagne. Din cei
aproximativ 1 500 000 de vorbitori, marea majoritate este bilingvă, cunoscând
şi franceza.




5. Ramura limbilor germanice
        Limbile germanice sunt răspândite în partea de apus şi de nord a
continentului european. Limba germanică comuna nu este atestată în scris. Din
cea mai veche fază cunoscută (secolele 3-4 e.n.) limbile germanice formează tei
grupuri distincte:
        5.1. Grupul de răsărit este reprezentat de gotică, limba unor populaţii
venite din părţile Vistulei.
        Gotica este cunoscuta prin câteva fragmente din Biblia tradusă de
misionarul creştin Wulfila în secolul 4. Acesta a creat alfabetul gotic alcătuit din


                                        46
27 de litere, bazat pe cel grec şi completat cu semne împrumutate din alfabetul
latin şi cel runic. Din limba gotică s-au păstrat vreo 80 de cuvinte.
        5.2. Grupul de nord sau scandinav
        Până în secolul 8, când în istoria popoarelor nordice începe perioada
cunoscută sub numele de "epoca vikingilor" (sec. 9-11), în toată Scandinavia se
vorbea o limbă unică.
        Unitatea limbii vechi nordice ţine până în secolul 9, când diferenţierile
dialectale se accentuează, fapt care a dus treptat la formarea celor patru limbi: la
vest - islandeza şi norvegiana şi la est - daneza şi suedeza.
        Islandeza are aproximativ 150 000 de vorbitori. Este cea mai arhaică
dintre limbile scandinave. Fiind izolată în insulă (Islanda a fost populată la
sfârşitul secolului 9 cu colonişti aduşi din vestul Norvegiei), ea s-a menţinut
fără schimbări esenţiale până astăzi.
        Norvegiana este vorbită de aproximativ 4 500 000 de oameni.
Stăpânirea Norvegiei de către Danemarca timp de trei secole a impus daneza ca
limbă oficială; norvegiana n-a mai existat ca limbă literară ci doar ca un grup de
dialecte locale pana în secolul 18. Daneza literara din Norvegia, influenţată de
dialectele norvegiene, a devenit cu vremea o limbă nouă, deosebită de cea
daneză. Aceasta a fost numită dano-norvegiana sau, pur şi simplu, norvegiana
şi e folosită până azi ca limbă oficială.
        Daneza are 5 milioane de vorbitori.
        Cele mai vechi documente în daneza sunt inscripţii cu caractere runice,
datând din secolul al XI-lea. Primele texte literare au caracter dialectal. În
secolul al XVI-lea, răspândirea cărţilor tipărite şi Reforma au contribuit în mare
măsură la stabilirea normelor limbii literare. Astăzi, daneza este folosită, în
afara Danemarcei, în relaţiile oficiale în Islanda, în Insulele Faeroe, în
Groenlanda (alături de eschimosă).
        Suedeza este cea mai răspândită limbă scandinavă. Ea este vorbita de
circa 9 milioane de oameni. Primele documente în limba suedeza, în alfabet
latin, sunt reprezentate de texte de legi din secolul al XIV-lea.
        5.3 Grupul de vest
        Este cel mai numeros şi, spre deosebire de cel nordic, şi-a pierdut
unitatea iniţialţ, aşa încât astăzi diferentele între limbile care aparţin acestui
grup sunt mult mai mari decât între limbile nordice.


                                            47
        Din acest grup fac parte:
        Germana de sus sau germana propriu-zisă, cu aprox. 100 milioane
vorbitori (ca limbă maternă). Este limba oficială în Germania, Austria, Elveţia,
Liechtenstein. Se mai vorbeşte în Franţa (Alsacia şi Lorena), Italia (Alto Adige),
Danemarca, Luxemburg, Rusia, ex-Iugoslavia, Cehia, România.
        Unul dintre cele mai vechi documente este poemul eroic Cantecul lui
Hildebrand din secolul IX. Cel mai important monument de limbă de la
începutul perioadei germane moderne este traducerea Bibliei de catre Luther.
Cunoaşte mari diferenţieri dialectale de aceea vorbitorii de dialecte diferite nu
se pot înţelege decât cu ajutorul limbii literare.
        Tot de germana de sus ţine limba idiş, provenită dintr-un dialect al
germanei medii vorbit de o populatie evreiască nevoită să emigreze din
Germania în secolul XIV. Numărul vorbitorilor de idiş este nesigur şi diferă de
la o sursă la alta. Astăzi, cifra se estimează de la 1 milion (ca limbă maternă) la
5 milioane.
        Din germana de jos s-au format olandeza şi flamanda şi limba
afrikaans (=limba burilor).
        Olandeza are peste 11 milioane de vorbitori. Din secolul al XVI-lea se
dezvoltă o literatură bogată şi variată.
        Flamanda este vorbita de aprox. 4 milioane de oameni în Belgia şi 200
000 în Franta. Este apropiată de olandeză şi este limbă oficială în Belgia.
        Afrikaans este limba olandeza adusă de o populaţie de olandezi,
hughenoţi francezi şi germani în Africa în secolul al XVII-lea. Este limbă
oficială (alături de engleză) în Republica Sud-Africană.
        Frizona are circa 400 000 de vorbitori (in Olanda, nord-vestul
Germaniei şi o parte din Danemarca). Are trei grupuri dialectale.
        Engleza se bucură de cel mai mare prestigiu între limbile germanice. E
greu de stabilit numărul exact al vorbitorilor de limbă engleză; între 250-300
milioane ca limbă modernă, dar statisticile engleze dau o cifră de 700 milione
de vorbitori, inclusiv ca limbă secundară.
        Engleza a fost adusa pe teritoriul Angliei între secolele V-VI de către
unele triburi din nordul Germaniei (anglo-saxonii). Înaintea venirii lor, pe
teritoriul Angliei se vorbeau limbi celtice. Cele mai vechi texte datează din
secolul VII (Beowulf). Limba literară se bazează pe dialectul londonez.


                                           48
         Este limbă oficială sau principală în : Marea Britanie, Irlanda, SUA,
Canada, Australia, Noua Zeelanda, India, Filipine, Jamaica, alte zone din Asia
şi Africa, este limbă oficială la ONU şi ocupă locul doi în lume ca număr de
vorbitori.




6.Ramura limbilor slave
         În comparaţie cu limbile germanice şi cele romanice, limbile slave au un
caracter mai arhaic, mai conservator. Limbile slave au la bază o limbă comună,
numită convenţional slava comunp, neatestatp. Cea mai veche formă atestată
este slava veche (sau slava bisericească), limba veche literara a slavilor, în care
călugarii Chiril şi Metodiu au tradus (in sec. IX) texte religioase din greceşte,
într-un alfabet creat de ei pe baza celui grecesc. Limbile slave se împart în trei
grupuri:
         6.1. Grupul de est cuprinde rusa, ucraineana, bielorusa.
         Rusa este cea mai răspândită limbă slavă (şi din motive politice). Ea
este vorbită de 120 milioane de oameni (ca limbă maternă), dar este cunoscută
de peste 265 milioane. Este limbă oficială la ONU.
         Ucraineana (ruteana) are 35-37 milioane de vorbitori (surse diferite).
Limba literară s-a format în secolul al XVIII-lea.
         Bielorusa este vorbită de 8-10 milioane de oameni (surse diferite) în
Belarus şi Polonia. S-a constituit ca limbă literară în secolul al XIX-lea.
         6.2. Grupul de vest cuprinde polona, ceha, slovaca, polaba (disparută),
soraba, caşuba.
         Limbile slave de vest sunt mai puţin unitare decât cele de sud şi est. Sunt
atestate din secolul al XII-lea - ceha, secolul al XIII-lea - polona.
         6.3. Grupul de sud: bulgara, macedoneana, sârba, croata, slovena.
         Are cele mai vechi texte slave (secolul IX).


         7. Din limbile baltice (care sunt foarte apropiate de cele slave la
fonetică, gramatică, derivare şi vocabular) fac parte: lituaniana şi letona, cu
monumente literare din sec. al XVI-lea. Ni s-au mai păstrat texte din secolul al
XV-lea       -   al XVII-lea în limba prusiana veche, asimilata complet, spre
sfârşitul sec. XVII, de neamurile germanice. Deosebit de importantă pentru


                                         49
gramatica comparată a limbilor indo-europene este lituaniana (prin caracterul
arhaic al structurii morfologice şi al foneticii).
        Intre limbile slave, baltice şi germanice există un număr destul de mare
de afinităţi lingvistice (în primul rând, morfologice şi lexicale).


                                *


        Până acum am vorbit despre ramurile familiei indo-europene
reprezentate prin mai mult de o limbă. Există însă şi alte ramuri indo-europene,
constituite, fiecare, din câte o singură limbă. Acesta este cazul limbilor greacă,
armeană, albaneză, hitită şi toharică.
8. Limba greacă
        Limba greacă veche (sec. al X-lea - al V-lea i.e.n.) era scindată într-o
mulţime de dialecte, legate, totuşi, între ele, fiecare având o anumită formă
literară. (Până în sec. al IV-lea î.e.n. în Grecia nu a existat o limbă unică).
Dintre dialectele literare, cele mai importante au fost dialectul ionic, dialectul
atic, dialectul doric şi dialectul eolic.


        Dialectul ionic se vorbea în coloniile grecesti din nord-vestul Asiei Mici
(12 orase). în acest dialect au fost alcatuite epopeile lui Homer (Iliada şi
Odiseea), poemele lui hesiod şi opera istoricului Herodot.


        Dialectul atic (dialectul Atenei) era În deaproape În rudit cu cel ionic. în
general, limba tragediei este dialectul atic (Eschil, Sofocle şi Euripide), limba
comediilor lui Aristofan, a istoricilor Tucidide şi Xenofon, a filozofului Platon
şi a renumitului orator Demostene.
        Greaca modernă (neogreaca)               continuă greaca veche (elina).
Deosebirile dintre ele sunt însă foarte mari.
        Istoria limbii greceşti cunoaşte trei perioade. Prima, la care ne-am referit
şi mai sus, o formează greaca veche. Potrivit descoperirilor recente, ea datează
din a doua jumătate a celui de-al II-lea mileniu î.e.n. Este limba culturii creto-
miceniene (sau minoice), cunoscută din inscripţii în liniar A şi B. Dupa
distrugerea acestei culturi (sec. al XII-lea i.e.n.) urmeaza o perioada obscura (ea
tine pana în sec. al VIII-lea i.e.n.). în sec. al VIII-lea În cepe marea colonizare a


                                            50
grecilor, care avea sa creeze conditiile ce au dat nastere Greciei clasice. în
cateva secole, limba greaca se extinde în În tregul bazin mediteranean pana în
Gibraltar, iar în nord pana la ţărmurile Mării Negre.
        Datorită prestigiului politic şi cultural al Atenei, în sec. al V-lea î.e.n.
acest dialect începe să se impună şi în alte zone. Suferind însă o puternică
influenţă ionică în lexic. Această formă nouă a dialectului atic poarta numele de
koiné "limba comună". Apariţia ei a dus la nivelarea particularităţilor dialectale.
Limba greacă comună începe să câştige teren în epoca elenistică. Ea avea să
existe până în sec. al VI-lea î.e.n., când începe perioada bizantină,
caracterizată pe plan lingvistic prin două tendinţe contrare: una conservativă,
care încearcă să menţină tradiţiile limbii comune şi ale dialectului atic; aceasta
tendinţă devine predominantă în literatura; alta, populară, care a dus la
scindarea limbii comune (koiné) vorbite în dialecte teritoriale. Ambele tendinţe
se continuă în perioada neogreacă (aproximativ din secolul al XII-lea e.n.). Din
koiné provine şi greaca modernă. Pana în ultima vreme, în domeniul
morfologiei (şi parţial al sintaxei) limbii neogreceşti, chiar în textele dintr-o
singură carte, în paginile unei reviste sau ziar se întâlneau două stiluri diferite -
katharevusa şi dimotiki; numită şi limba pură, katharevusa era întrebuinţată
pentru expunerea ştiinţifică sau politică. Katharevusa nu era înţeleasă de
păturile de jos ale populaţiei. În schimb, dimotiki reflectă limba vorbită azi în
Grecia, limbă înteleasă de cei mulţi. Recent (1997), guvernul grec a declarat
dimotiki, vorbită şi cultivată de poeţi, ca limbă obligatorie în şcoli, universităti
şi instituţii publice.


9. Limba armeana
        Cele mai vechi monumente literare ale acestei limbi dateaza din sec. al
V-lea e.n. Multă vreme armeana a fost considerată - în mod greşit - ca făcând
parte din grupul limbilor indo-iraniene. În realitate însă, armeana a împrumutat
doar numeroase cuvinte din partă şi persană. Locul limbii armene în rândul
celorlalte limbi indo-europene a fost stabilit pentru prima oară de H.
Hübschmann, la sfârşitul sec. al XIX-lea (mai precis, în anul 1875).




                                         51
10. Limba albaneză
        Cele mai vechi texte datează din sec. al XV-lea. Albaneza este împărţită
în două dialecte: de nord (gheg) şi de sud (elbasan). Judecând după teritoriul pe
care-l ocupă, s-ar putea afirma că albaneza continua ilira, ipoteză susţinută de
G. Meyer, P. Kretschmer, F. Sommer, A. Thumb, O. Hoffmann, O. Densusianu,
I. Valaori, Al. Philippide, Eq. Çabej, A. V. Desickaja s.a., dar anumite
particularităţi fonetice vorbesc în favoarea originii ei trace (C. Pauli, H. Hirt, G.
Weigand, H. Pedersen) sau daco-moesiene (VI. Georgeiev). Ipotezele acestea
sunt împărtaşite de lingvişti şi astăzi.
        In evul mediu, ca limbi literare s-au folosit, în Albania, latina şi greaca.
        Datorită numeroaselor transformări, sistemul fonetic şi structura
gramaticală a limbii albaneze au deviat mult (in raport cu alte idiomuri indo-
europene). Lexicul abundă în elemente romanice, greceşti şi slave. Din
momentul cuceririi Iliriei de către romani (sec. al II-lea î.e.n.) datează primele
elemente latineşti, urmate apoi de influenţa italiană (îndeosebi veneţiană) şi
aromână.


11. Limba toharica
Acest termen arbitrar şi inexact este folosit pentru denumirea a doua limbi
înrudite între ele. Textele toharice, scrise cu caractere indiene şi datand din sec.
al VI-lea - al VII-lea e.n., au fost descoperite la începutul sec. al XX-lea, în
Turkestanul chinez.
        Limbile toharice manifestă asemănări cu grupurile italic, celtic, slav, cu
greaca, armeana şi frigiana. Dealtfel, definind poziţia toharicei între celelalte
limbi indo-europene, A. Meillet sublinia că ea se situeazţ între italo-celticţ, pe
de o parte, slavţ şi armeană, pe de alta. Având în vedere că în toharică există
elemente de substrat fino-ugrian, se poate admite            că patria primitivă a
vorbitorilor ei s-a aflat între Nipru şi Ural.
12. Limba hitita (sau nesita)
        Hitita a fost răspânditp în Asia Micp şi ne-a parvenit în texte
cuneiforme începând cu mileniul al II-lea i.e.n. (peste 15 000 de tabliţe de
argilă). Monumentele hititei cuneiforme sunt foarte numeroase şi variate în ceea
ce priveşte conţinutul. Aceasta limbă a fost descifrată de asiriologul ceh B.
Hrozny în anul 1915. Descifrarea şi interpretarea textelor hitite au contribuit


                                           52
într-o largă măsură la revizuirea unor probleme de gramatică comparată a
limbilor indo-europene.
        Importanţa limbii hitite pentru gramatica comparată se explică nu numai
prin caracterul arhaic al textelor, ci şi prin prezenţa în sistemul fonologic şi
gramatical al hititei a unor deosebiri faţă de restul limbilor indo-europene. În
Siria de Nord şi în estul Asiei Mici, au fost descoperite şi inscripţii hieroglifice.
Ele notează o limbă apropiată de hitita cuneiformă. Limba lor este hitita
hieroglifica.


        În afară de aceste ramuri indo-europene, bine cunoscute prin documente,
s-au păstrat date fragmentare cu privire la o serie întreagă de limbi ale unor
triburi şi populaţii care au locuit în vechime în regiunile din Europa de sud-est şi
mediteraneană şi care aparţin familiei lingvistice indo-europene. Este vorba
despre: traco-dacă, ilira, frigiana etc.




II. Familia limbilor fino-ugriene
(sau ugro-finice)


        Familia limbilor ugro-finice se împarte în două ramuri: ramura ugrică şi
ramura finică. Din ramura ugrică fac parte limbile maghiara, mansi (regula)
şi hanti.
        Din ramura finică mentionam limbile: finlandeză (suomi), estonă,
sama (lapona), vepsa şi isuri, voda şi levona, limbile komi-permiana şi
komi-siriana, limbile mordvine (ersa şi moksa), limba mari rasariteană de
campie, mari de munte şi udmurta.
        Raporturile dintre diferitele grupuri ale limbilor fino-ugriene sunt extrem
de complexe. Cu toate succesele obţinute în domeniul gramaticii lor comparate,
multe probleme legate de formarea acestor limbi înrudite rămân totuşi încă
nerezolvate. În prezent, limbile ugro-finice se deosebesc simţitor în structura lor
fonetică, gramaticală şi lexicală.




                                           53
III. Familia limbilor turcice


           Problema clasificării genealogice a limbilor turcice nu a fost soluţionată
definitiv. Dar, spre deosebire de familia limbilor fino-ugriene, limbile turcice
seamănă mult una cu alta, ceea ce uşurează studiul relaţiilor genetice existente
între ele.
           Din această familie fac parte: turca, tătara, azerbaidjana, uzbeka,
turcmena, ciuvasa, baskira, uigura şi găgăuza.


IV. Familia limbilor ibero
(basco)-caucaziene


           Termenul de limbi caucaziene are în vedere numai răspândirea
geografică a limbilor cuprinse sub acest nume. Ştiinţa nu a dat încă un răspuns
satisfăcător întrebării dacă limbile caucaziene formează sau nu o singură
familie.
a) Grupa occidentala a limbilor caucaziene cuprinde abhaza, abaza, limba
adighee, kabardina şi ubiha;
b) grupa veinaha (batbiko-kistina), din care fac parte limbile cecena, ingusa,
batbika şi kistina; termenul veinah înseamna "poporul nostru";
c) grupa caucaziană de sud (cartvela) include limbile gruzină (numita şi
georgiană), mengrela, ceana, zana, iar în Peninsula Iberică - basca.




V. Familia limbilor semito-hamitice


V.1 Ramura limbilor semite
           Limbile semite se împart în 3 grupuri: estică, nordică şi sudică:
           a) Grupa estică e reprezentată de limba moartă asiro-babiloneana,
numită şi accadiana, care se vorbea în Asiria şi Babilon. Monumentele (scrise
cu caractere cuneiforme) dateaza din anul 2500 i.e.n. şi merg pana în sec. al V-
lea e.n.
           b) Ramura nordică cuprinde limbile vechi cananeană, ebraică,
feniciană, arameică, moabită, mandeică şi limba vie aisora. Ebraica este


                                          54
limba celor mai vechi părţi din Biblie. Ea a existat între sec. al X-lea şi al III-lea
î.e.n. La sfârşitul secolului trecut, se iniţiază o campanie de reînviere a limbii
ebraice, pentru a putea fi utilizata în scris şi în vorbire. Scrierea folosită este cea
veche, iar vocabularul cuprinde, pe de o parte, termeni arhaici, adaptaţi la
necesităţile vieţii moderne, pe de alta, împrumuturi din limbile europene.
        c) Ramura sudica cuprinde araba şi etiopiana.
        Limba arabă dispune de o bogată literatură. Cele mai vechi texte sunt
reprezentate de inscriptii, dintre care: una din anul 328 e.n., alta - din 512 si, în
fine, o a treia - din 568. majoritatea scrierilor literare le avem începând din sec.
al VI-lea şi al VII-lea. În araba veche au fost redactate numeroase opere
filozofice, matematice şi filologice. Odată cu răspândirea Islamului, rolul limbii
arabe în Orient creşte considerabil. De fapt, în viaţa culturală a popoarelor din
Orientul Apropiat araba a jucat acelaşi rol ca latina în Europa de apus.
        V.2. Ramura limbilor hamite
        Din aceasta ramură fac parte: vechea egipteană, copta, limbile berbere
ale tuaregilor şi kabililor din Africa de nord, limbile kusite (in Etiopia) şi kausa
(vorbita în Nigeria, Sudan, Benin, Togo, Camerun etc.).
        Egipteana veche este limba inscripţiilor hieroglifice care ni s-au păstrat
din mileniul al IV-lea î.e.n. până în sec. al III-lea e.n. Monumentele scrieri
hieroglifice egiptene au fost descifrate de savantul francez François
Champollion în anul 1822 pe baza unei inscripţii trilingve.
        Limba coptă reprezintă o fază ulterioră a egiptenei (sec. al III-lea,
epoca medievală, pana în sec. al XVII-lea e.n.). Scrierea coptă se bazează pe
alfabetul grecesc.
        Lingvistica contemporană recunoaşte înrudirea genetică apropiata dintre
limbile semite şi cele hamite. Această comunitate a avut loc cu aproximativ
5000 de ani î.e.n.


VI. Familia limbilor bantu


        Limbile bantu sunt vorbite de popoarele care locuiesc în Africa centrala
şi meridionala, la sud de Sudan. Bantu este o noţiune pur lingvistică (nu
antropologică), toate limbile din aceasta familie formează o unitate în ceea ce



                                          55
priveşte structura gramaticală şi lexicală. Ele sunt foarte apropiate una de altă
(ca ramura limbilor romanice ori slave).
          Limbile bantu sunt vorbite de aproximativ 50 de milioane de oameni.
Dintre limbile bantu, cea mai importantă e suahili, vorbită de 8 milioane de
oameni şi răspândită pe litoralul Oceanului Indian.


VII. Familia limbilor mongolice


          Aceasta familie cuprinde limbile: mongolă, buriat-mongolă, halhasa,
cirata şi kalmika. Oarecum deosebite de acestea sunt limbile mongolă (în
Afganistan), dagura (în Manciuria) şi mongura (în Tibet).




VIII. Limbile tunguso-manciuriene


          Acestea se impart în doua subgrupe: 1) nordica sau tungusa, cu limbile:
evenki, evena, neghidala şi solona şi 2) sudica sau manciuriana, cu limbile:
manciuriana, nanaica, ulcica şi orocen. Ele sunt răspândite în Extremul
Orient.




IX.Llimbile paleosiberiene


          Limbile paleosiberiene se subîmpart în : 1) ramura de est (ciukota sau
luoravetlana, eschimosa, koriaka, kamciadala, iukaghira, ciuvanta şi
ghiliaka) şi 2) de vest (limbi ieniseice: keta sau ostiaka din Ienisei, assana şi
limbile disparute: arina - în sec. al XVIII-lea, şi kota - în sec. al XIX-lea).




X. Limbile samoede


          Se vorbesc în nordul îndepărtat al fostei U.R.S.S. Din acestea fac parte:
iurak (nenetii), ienisei (enetii), tevgi (nganassan) în grupul de nord, selkup şi
kamas în grupul de sud.


                                         56
XI. Familia limbilor dravidiene


       Limbile dravidiene sunt răspândite pe un spaţiu imens la sudul şi sud-
estul Hindustanului şi, parţial, în India centrală. Numărul vorbitorilor se ridică
la 80 de milioane de oameni. La baza clasificării ştiinţifice a limbilor dravidiene
au stat cercetările filologilor din India medievală.
       Limbile dravidiene se împart în două grupe: andhra şi dravida. Din
prima grupă face parte limba telugu, iar din a doua: tamila, kanara,
maleyalam, kotra şi tulu.
       Substratul dravidian a avut o mare influenţă asupra limbii indiene vechi.


XII. Familia limbilor malaio-polineziene


       Se subdivide în : 1) ramura malaeză (sau indoneziană) şi 2) ramura
polineziană. Dintre aceste limbi, cele mai studiate sunt limbile din prima grupă,
din care fac parte: indoneziana (limbă de stat a Republicii Indonezia),
djawaneza, sunda, malaeza, bali, madura, toraja, bugi, tagalos, malgasa (în
Madagascar) etc.
       Din ramura polineziană fac parte limbile hawaiana, samoana, maori
ş.a.


XIII. Limbile chino-tibetane


       Se împart în două mari ramuri: 1) thai-chineza (chino-siameza), care
cuprinde limba chineză şi grupul limbilor thai (limba thai propriu-zisa sau
thai-siameza, apoi limbile lao, lui, kuin, vietnameza, numită, anterior,
anamită ş.a.) şi 2) tibeto-birmană (limba tibetană, limbile himalaice
pronominalizate, limbile himalaice nepronominalizate, limba birmană s.a.).




XIV. Limbile indiene (amerindiene)



                                         57
       Se clasifică în trei mari grupe: 1) limbile din Canada şi S.U.A.
(eschimosa, aleuta, familia athapasca şi algonquina etc.); 2) limbile din
Mexic şi din America centrală (cea mai importantă este, aici, maya, limbă
moartă, vorbită de indienii din Yucatán şi nordul statului Campeche); 3)limbile
din America de Sud şi Antile (quechua, aymara, tupi, guarani etc.).
       Cu privire la locul limbii coreene în clasificarea genealogică au fost
emise două ipoteze. După una dintre ele, coreeana ar forma împreună cu limbile
dravidiene o familie aparte, explicaţie neacceptată din lipsa de argumente
convingătoare. Mult mai plauzibilă este cealaltă ipoteză, care susţine înrudirea
dintre coreeană şi limbile manciuriană şi mongolă. Dupa părerea lingviştilor
care au argumentat cel de-al doilea punct de vedere, coreeana face parte din
familia limbilor altaice (adică este înrudita cu limbile turcice, mongole şi
tunguso-manciuriene).


Intrebari de verificare:
      Ce criterii stau la baza clasificării genealogice?
      Care sunt principalele familii de limbi?
      Care sunt principalele ramuri ale familiei indo-europene?
      Enumeraţi limbile romanice.



B. CLASIFICAREA TIPOLOGICA

   Istoricul problemei


       Spre deosebire de clasificarea genealogică, clasificarea tipologică a
limbilor, apărută cam în acelaşi timp (adică la sfârşitul sec. al XVII-lea şi
începutul celui de-al XIX-lea), se întemeiază pe alte principii. Într-adevăr, aici
nu ne mai interesează înrudirea morfemelor şi nici, implicit, filiaţia lingvistică,
ci tipul limbii, cu alte cuvinte, asemănările şi deosebirile ce se manifestă în
structura gramaticală a limbilor, indiferent de originea lor.
       Ideea de a se studia tipul limbii o întâlnim, pentru prima oară, la
romantici, după care, sufletul fiecărui popor se manifestă în folclor, în artă,
literatură şi limbă. De aici concluzia, naturală, că prin limbă putem cunoaşte


                                        58
spiritul etnic. Concepţia aceasta o găsim formulată în celebra lucrarea a lui
Friederich von Schlegel, leful romanticilor germani, Über die sprache und
Weisheit der Indier, menţionată mai sus. Pe baza comparării limbilor,
întreprinsă încă de englezul W. Jones, Fr. Schlegel confruntă sanscrita cu
greaca, latina, limbile turcice şi conchide că:
        1) limbile pot fi împărţite în două tipuri, şi anume în limbi flexionare
(cu flexiune internă) şi limbi cu afixe (care dispun de prefixe şi sufixe);
        2) fiecare limbă se naşte şi rămâne în acelaşi tip lingvistic;
        3) limbile flexionare sunt mai bogate, mai stabile şi mai durabile decât
acela afixale, care, dimpotrivă, ar fi sărace, artificiale şi nu s-ar dezvolta
organic. În alţi termeni, Fr. Schlegel considera        că limbile flexionare ar fi
singurele ideale şi le opune tuturor celorlalte. După părerea lui, reprezentanta
clasică a limbilor flexionare o constituie sanscrită.
        Zece ani mai târziu, fratele lui Friederich Schlegel, August Wilhelm von
Schlegel (1767-18450, în lucrarea Observations sur la langue et la littérature
des troubadours (1818), propune clasificarea tuturor limbilor în trei tipuri
principale:
        1) limbi în care cuvintele sunt invariabile, iar raporturile dintre ele pot
fi exprimate numai prin topică;
        2) limbi cu afixe, în care raporturile gramaticale sunt desemnate cu
ajutorul prefixelor, sufixelor şi al desinenţelor;
        3) limbi flexionare, în care, în afară de afixe, mai există şi flexiune
internă. La rândul lor, acestea pot fi divizate, pe baza criteriului sintactic, în
limbi sintetice şi limbi analitice.
        O nouă etapă în evoluţia concepţiilor privind clasificarea tipologica a
limbilor este marcată de cercetările lui Wilhelm von Humboldt. Ceea ce este
nou în clasificarea propusă de Humboldt constă în faptul că el adaugă celei
făcute de A. Schlegel al patrulea tip lingvistic şi denumeşte primele două.
        1) Primul tip lingvistic (al lui A. Schlegel) Humboldt îl numeşte izolant.
        2) Al doilea este denumit aglutinant; limbile care îl compun se
caracterizează prin afixe, dar în structura lor morfologică prefixele, sufixele şi
desinenţele nu sunt sudate cu rădăcina cuvântului.




                                         59
        3) Al treilea tip îl constituie limbile flexionare. Ele se caracterizează,
spre deosebire de cele aglutinante, printr-o coeziune perfectă atât între afixe, cât
şi între acestea şi radăcină. Specifică acestor limbi este şi flexiunea internă.
        4) Spre deosebire de învăţaţii de până la el, Humboldt mai distinge un
tip lingvistic, şi anume tipul limbilor incorporante (limbile unor indieni din
America de Nord, precum şi unele din limbile din extremitatea de nord-est a
Siberiei; ciukotka sau luoravetlana). În opoziţie cu idiomurile în care există
părţi secundare de propoziţie dependente de verbul-predicat, în limbile
incorporante sunt utilizate, cu aceasta funcţiune, afixele, care fac corp comun cu
verbul-predicat.
        Deşi concepţia generală a lui W. von Humboldt conţine unele elemente
dialectice, totuşi teoriile lui privitoare la evoluţia tipului lingvistic sunt idealiste,
influenţate mult de Kant, Schelling şi Fichte. Lingvistul german considera că
principalele tipuri morfologice ar reprezenta etape diferite ale unui proces de
evoluţie unic, începând cu limbile izolante. Cele mai desăvârşite sunt, după el,
limbile flexionare, iar sanscrita constituie, desigur, tipul ideal.
        August Schleicher revine la clasificarea tipologică a fraţilor Schlegel,
dar cu o argumentare şi detalii noi. Ca discipol al lui Hegel, Schleicher era
convins că tot ceea ce există trece prin trei etape (triadă): teza, antiteza şi
sinteza. În consecinţă, va trebui sa delimităm trei tipuri de limbi în trei perioade.
Aceasta interpretare, dogmatică şi formală, a filozofiei hegeliene a fost
combinată de Schleicher cu ideile lui Ch. Darwin despre evoluţia speciilor
biologice. În mod logic, Schleicher avea să ajungă la concluzia că limba, ca
orice organism natural, se naşte, creşte (nu se dezvoltă) şi moare. Clasificarea
tipologică a lui Schleicher nu prevede limbile incorporante, ci indica trei tipuri
lingvistice în doua variante: limbi sintetice şi limbi analitice.
        Limbile izolante sau amorfe sunt considerate de Schleicher ca specii
arhaice, cele aglutinante, ca specii intermediare, limbile flexionare (vechi indo-
europene) ar coincide cu epoca de înflorire, reprezentând, deci, speciile cele mai
evoluate, în timp ce limbile flexionare noi (analitice) ar aparţine epocii de
degradare. În viata limbilor, A. Schleicher distinge, deci, două perioade, dintre
care una aşa-zisă preistorică sau creatoare şi alta istorică sau de degradare.
În aceasta perioadă nu se mai creează forme noi, ci, dimpotrivă, totul se
dezintegrează.


                                           60
       În acelaşi timp cu Schleicher, a elaborat o clasificare morfologică H.
Steinthal. El porneşte de la tezele principale ale lui Humboldt, dar interpretează
ideile acestuia pe plan psihologic. Toate limbile sunt impartite de Steinthal în
limbi cu formă şi limbi fară formă (amorfe). Prin formă el înţelege atât
forma cuvântului, cât şi forma propoziţiei. Limbile în care flexiunea lipseşte au
fost numite de Steinthal agregate; ele se subîmpart în : limbi de tipul
vietnamezei (care este aproape total lipsită de forme) şi limba chineză (care nu
este complet amorfă: în chineză există nu numai afixe lexicale, ci şi afixe
gramaticale); limbile cu flexiune, Steinthal le-a numit limbi variabile..
        Clasificarea lui H. Steinthal a fost revizuită de Fr. Misteli, care are
meritul de a fi delimitat limbile ca rădăcini izolante (chineza) de cele care
izoleaza temele (de exemplu, malaeza).
        În clasificarea morfologică a lui Fr. şi A. Schlegel, W. von Humboldt, A.
Schleicher, H. Steinthal şi Fr. Misteli, ca, dealtfel, în însăşi concepţia lor
lingvistică, limbile indo-europene reprezintă tipul cel mai evoluat şi se
caracterizează printr-o structură gramaticală ideală, puncte de vedere ce nu pot
fi însă acceptate.
        O completare substanţială a schemei clasificării tipologice tradiţionale îi
aparţine lingvistului american E. Sapir. La baza clasificării, acesta pune trei
criterii: 1) gradul de sinteză; 2) tehnica sintezei; 3) caracterul conceptelor
(adică al semnificaţiilor ce pot fi exprimate în cadrul cuvântului). După primul
criteriu, limbile sunt divizate în: analitice (chineza, engleza, franceza), sintetice
(latina, araba, finlandeza) şi polisintetice. În conformitate cu cel de-al doilea
criteriu, limbile se împart în izolante, aglutinante, fuzionante şi simbolizante.
În fine, potrivit celui de-al treilea criteriu, tipurile de noţiuni exprimate de limbă
pot fi: A. Lexicale (1.concepte lexicale "de baza" şi concepte "derivative")
şi B. Gramaticale (3.concepte relaţionale concrete: de pilda, genul şi
numărul; 4.concepte relaţionale pure: de ex., categoria gramaticală a cazului).
        Considerate în ansamblu, cercetările consacrate clasificării tipologice au
scos la iveală faptul că în fiecare limbă predomină anumite procedee de
exprimare a conţinutului gramatical, în schimb, altele lipsesc sau sunt folosite
foarte rar. În fond, aşa a apărut clasificarea tipologică. Ea se sprijină pe structura
limbii şi este definită prin mijloacele gramaticale de expresie, esenţiale în
fiecare caz în parte. Astfel, la exprimarea raporturilor dintre cuvinte, limba


                                         61
română utilizează mijloace morfologice (flexiunea), sintactice (joncţiunea,
juxtapunerea, parataxa, topica) şi fonetice (intonaţia, pauza). Dimpotrivă,
chineza recurge mai ales la ton, topică şi cuvinte auxiliare.


            CLASIFICAREA TIPOLOGICA TRADITIONALA

        Lingvistica generală actuală acceptă, în principiu, clasificarea tipologică
a lui Humboldt şi completările făcute de alţi învăţaţi atât în sec. al XIX-lea, cat
şi în epoca noastră. Se recunoaşte, de fapt, existenţa a patru tipuri principale de
limbi, şi anume: 1) tipul izolant sau amorf; 2) tipul aglutinant; 3) tipul
flexionar; 4) tipul polisintetic.
1. Limbile izolante sau amorfe (li se mai spune şi radicale)
       Din aceasta categorie fac parte: chineza, vietnameza, tibetana, birmana,
siameza, limbile sudaneze (in parte, şi engleza). Limbile pomenite se
caracterizează prin următoarele trăsături principale:
       a) invariabilitatea cuvintelor. Afixele gramaticale, de obicei lipsesc,
cuvintele nu se declină şi nu se conjugă. Există numai particule, care
îndeplinesc rolul cuvintelor auxiliare, şi afixe lexicale. Limbile se numesc
izolante, pentru    că formele cuvintelor nu exprimă raporturi sintactice în
propoziţie: formal cuvintele sunt "izolate". Ele pot consta în unele limbi numai
din rădăcini, în timp ce în altele (care izolează temele) găasim afixe lexicale.
Propoziţia reprezintă, în limbile izolante, un şir de rădăcini sau teme invariabile.
        b) în limbile amorfe nu există elemente formale pentru a diferenţia
părţile de vorbire, deşi sensul lor este perceput ca atare şi în plan morfologic.
Cuvintele ce desemnează obiecte, proprietăţi sau acţiuni, din punct de vedere
structural nu se deosebesc prin nimic unele de altele. Uneori, unul şi acelaşi
cuvânt poate indica şi obiectul, şi proprietatea, şi acţiunea (aceasta depinde,
bineînţeles, de context). De aici polisemia radicalilor sau a temelor. Aceleaşi
rădăcini au, adeseori, înţelesuri foarte variate (de exemplu, în chineză). Cu alte
cuvinte, în chineza există mulţi radicali omonimici. De pildă, tao poate
însemna: "a răpi, a atinge, a acoperi, steag (flamură), a duce, drum"; liu - "a
întoarce, căruţă, piatră preţioasă, rouă, a bate fierul, drum". Aceste complexe
sonore, identice din punct de vedere fonetic segmental, sunt diferenţiate prin
intonaţie (oral) şi prin ideograme (în scris).



                                         62
c) Raporturile sintactice pot fi exprimate prin topică, intonaţie şi cuvinte-
rădăcini, care îşi pierd în context valoarea lor de bază şi capătă rolul cuvintelor
auxiliare (instrumente gramaticale prin excelenţă: prepoziţii sau conjuncţii). De
exemplu, subiectul se află întotdeauna la începutul propoziţiei, obiectul direct
stă sau imediat după cuvântul care marchează acţiunea sau este indicat prin
intermediul unui cuvânt-rădăcină.
         În limba chineză, în afară de cuvintele rădăcini, care poartă o anumită
valoare lexicală, mai există şi cuvinte-rădăcini cu funcţie auxiliară. (Studiul
acestei limbi se reduce la studiul radicalilor de diferite tipuri, precum şi al
topicii).
2. Limbile aglutinante
         În aceasta categorie se încadrează majoritatea limbilor din Asia, Africa
şi Oceania: limbile turcice, mongolice, tunguso-manciuriene, samoedice,
bantu, fino-ugriene, dravidiene, gruzina, japoneza, armeana de azi (care
posedă însă şi unele trăsături, specifice tipului flexionar) ş.a. Ele se
caracterizează prin afixe lexicale şi gramaticale, dar, spre deosebire de tipul
flexionar, legătura dintre morfeme nu prezintă o coeziune perfectă, de unde şi
numele de aglutinante.
         a) în aceste limbi, structura morfologică a cuvântului este extrem de
clară;
b) indiferent de natura lor, morfemele se prezintă sub acelaşi aspect (nu exista
flexiune internă, lipsesc alternanţele).
         Rădăcina cuvântului nu se modifică niciodată. Toate elementele sunt
alipite, ataşate. De exemplu, în turcă: el "mâna", el/im "mâna mea", el/im/de "în
mâna mea" (loc.), el/im/de/ki/ "care se află în mâna mea", el/im/de/ki/n (gen.
sg) "a celui (a ceea) ce se afla în mâna mea"; aplicarea afixului la raădăcină
(care poartă sensul lexical fundamental) se face pornind de la elementul mai
general, mai abstract, spre cel mai concret, mai particular, adică mai întâi se
ataşează afixul care arată categoria cea mai cuprinzătoare, urmat de afixul
categoriei mai restrânse;
         c) Afixele care exprima diferite valori gramaticale se caracterizează prin
doua trăsături fundamentale: fiecare afix îndeplineşte numai o singură
funcţiune; fiecare valoare gramaticală este exprimată întotdeauna prin unul şi
acelaşi afix (afixe standard). De exemplu, în turcă: oda "camera, odaie", oda/da


                                           63
"în cameră" (loc.), oda/lar (nom.pl), odalar/da (loc. pl.); - afixul -lar exprimă
numai pluralul, nu şi nominativul; în limbile flexionare (sanscrită, greacă, latină,
română, germană, rusă etc.), o desinenţă poate indica (şi indică) mai multe
funcţiuni. Astfel, în lat. horti, -i marchează în acelaşi timp şi nominativul şi
pluralul; în spe: e desemnează două funcţiuni gramaticale: ablativul şi
singularul;
        d) Armonia vocala (sinarmonismul) reprezintă o cerinţă de a
“armoniza” vocala afixelor cu vocala din interiorul cuvântului.
        e) Pe langă faptul            că afixele îndeplinesc o singură funcţiune
gramaticală, limbile aglutinante se caracterizează, după cum am mai remarcat,
printr-o slabă coeziune a morfemelor (acestea se alipesc în mod mecanic la
rădăcină sau de alt afix);
        f) Procedeele morfologice cele mai răspândite sunt sufixarea şi
prefixarea. În limbile aglutinante predomină, de regulă, unul dintre ele. Astfel,
în limbile turcice şi fino-ugriene există numai sufixe, în timp ce în limbile
bantu, predomină prefixele.
3. Limbile flexionare
        Aceste limbi se caracterizează prin următoarele trăsături fundamentale:
a) posibilitatea variaţiei fonematice a structurii morfemelor (flexiune internă).
Aceasta modificare serveşte la formarea de noi cuvinte sau diferite forme ale
unuia şi aceluiaşi cuvânt (cf.engl. sg. foot "picior" - pl. feet; germ. Wald
"pădure" - pl. Walder; Handel "negoţ" - pl. Händel);
b) fiecare afix poate fi purtătorul mai multor funcţiuni gramaticale; cf. în rusă;
desinenţa - ev (în derêv’jev<derêvo "copac", exprimă categoria numărului (pl.)
a genului (n.) şi a cazului (gen.);
c) o coeziune perfectă a morfemelor (fuzionarea lor).
        Într-adevăr, în limbile flexionare, afixarea diferă de afixarea din limbile
aglutinante prin faptul că sufixele şi prefixele sunt legate organic de rădăcina
sau temă, adeseori, există cuvinte care nu pot fi folosite fără sufix (cf. în r.
sem’/ja, derev/o), dupa cum sunt şi cazuri când sufixul este zero (cf. tot în rusa;
stol "scaun" – nom. ac. sg., stul "masa" - nom. ac. sg., sapog "gheată"- nom.
ac. sg. gen. pl., soldat - nom. sg., gen. ac. pl.).
        Limbile flexionare se împart, la rândul lor, în limbi sintetice şi analitice.



                                           64
        Limbi sintetice prin excelenţă: limbile indo-europene vechi (sanscrita,
greaca, latina, gotica, armeana veche, slava veche şi altele) iar dintre limbile
indo-europene actuale: lituaniana, germana, rusa şi unele limbi slave (ele au
însă şi elemente de analitism).
        Limbi analitice: majoritatea limbilor indo-europene contemporane
(limbile romanice, neoindiene, engleza, daneza, neogreaca, bulgara ş.a.; trebuie
spus însă    că evoluţia limbii române de la sintetism la analitism nu este
unidirecţională şi absolută, căci se observă, în parte, şi un fenomen invers, de
creare a formelor sintetice).
        În limbile sintetice, categoriile şi raporturile gramaticale se exprimă în
interiorul cuvântului, în timp ce limbile analitice recurg la mijloace externe
(cuvinte auxiliare, topica, intonaţie). În limbile cu structură sintetică, cuvântul
îşi menţine caracteristica sa gramaticală, chiar dacă extragem din propoziţie. De
exemplu, lat. filium ne indică prin forma sa că: a) avem în faţă un substantiv,
b) la numărul singular, c) în cazul acuzativ, d) cu funcţia sintetică de
complement direct.
        În limbile analitice însă, cuvântul, scos din propoziţie, are numai
valoare lexicală, posibilitatea de a numi (funcţia denominativă). De exemplu,
în engleză round "cerc", considerat în afara propoziţiei, are numai valoare
lexicală, fără indicaţii de natură gramaticală.
        Structura analitică este mai răspândită în paradigma numelui (vezi, de
exemplu, franceza, engleza, bulgara, persana noua etc.). În sistemul verbal,
însă, alături de construcţii analitice, găsim şi o bogată varietate de forme
sintetice, utilizate pentru desemnarea categoriilor gramaticale proprii acestei
părţi de vorbire (timpul, modul ş.a.). Elementele sintetice apar şi în cadrul
derivării folosite în limbile analitice.


4. Limbile polisintetice (incorporante).
        Particularităţile acestui tip morfologic constă în aceea      că diferitele
obiecte ale acţiunii (direct, indirect) precum şi circumstanţialele nu sunt
exprimate prin părţi secundare de propoziţie ci prin diferite afixe care intră în
componenţa formei verbale ce serveşte de predicat în propoziţie. Uneori în
componenţa predicatului se include şi subiectul. Putem spune, astfel, că în
limbile polisintetice cuvântul corespunde unei întregi propoziţii din alte limbi.


                                           65
          Din limbile polisintetice fac parte multe limbi ale indienilor din
America, unele limbi africane şi limbile unor popoare din Asia.
          Pentru a înţelege cum funcşionează aceste limbi, prezentăm un exemplu
dintr-o limba indiană din America de Nord, statul Oregon – limba chinook.
Propoziţiei noastre “Am venit să-i dau ei asta” îi corespunde în chinook
inialudam. În aceasta propoziţie sunt încorporate obiecte pronominale: rădăcina
verbului “a da” este reprezentată prin consoana d, prefixul i- exprimă un trecut
imediat; n desemnează persoana I sg.; al doilea -i- obiectul pronominal (“asta”,
“aceasta”, “acest lucru"); -a- al doilea obiect pronominal – “ei” – (complement
indirect); -l- afix care indica valoarea de complement indirect a pronumelui
precedent; -u- arată că acţiunea este îndreptată spre exterior şi porneşte de la
subiectul vorbitor (adică “el dă cuiva ceva şi nu ia de la nimeni nimic”); în fine
–am este un sufix care exprima o noţiune suplimentară cu un anumit scop.
          Tipul polisintetic îl determinăm în primul rând după criteriul sintactic.
Este greşit să se afirme că în limbile polisintetice nu există cuvinte, ci numai
cuvinte-propoziţii. În limbile polisintetice există paralel şi forme independente
şi forme incorporante.


BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
* * * INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ– 1972, Bucureşti, p.228-261.
* * * TRATAT DE LINGVISTICĂ GENERALĂ- 1971, Bucureşti, p.452-
492.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
BĂLAN, Nina Aurora – 1995, Note de seminar. Clasificarea genealogică a
limbilor, Craiova.
VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica generală şi comparată, Bucureşti.
WALD, Lucia; SLAVE, Elena – 1968, Ce limbi se vorbesc pe glob, Bucureşti.
* * LIMBILE LUMII (Mica enciclopedie) (LL) – 1981, Bucureşti.
* * ENICLOPEDIA LIMBILOR ROMANICE (ELIR) – 1989, Bucureşti.
Evaluare:
-      Care sunt criteriile care stau la baza clasificării tipologice?
-      Enumeraţi principalele tipuri de limbi.
-      Care sunt deosebirile dintre tipul aglutinant şi cel flexionar?



                                            66
-    Daţi exemple de limbi din fiecare categorie tipologică (izolant, aglutinant,
     flexionar şi polisintetic).




 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10 : CONTACTUL DINTRE LIMBI


Obiective :

-    Inţelegerea fenomenului bilingvismului
-    Dobândirea unor cunoştinţe de formare a limbilor

Timp alocat :2 ore

        Două sau mai multe limbi se considera a fi in contact daca sunt folosite
alternativ de unele si aceleaşi persoane. Contactul dintre limbi este rezultatul
unor fenomene extralingvistice, datorită faptului ca dintotdeauna colectivităţile
umane au intrat în relaţie unele cu altele. Cercetările au demonstrat că nu există
limbă „izolată” de contactul cu alte limbi; limbile sunt continuu supuse
influenţelor altor limbi.
        Contactul dintre limbi e rezultatul unor fenomene extralingvistice:
amestec de populaţie, convieţuire de durată sau vremelnică, relaţii culturale,
economice, politice ale unor populaţii de pe teritorii diferite.
        Fenomenul de contact precede interacţiunea dintre limbi, care este
mijlocită prin bilingvism. Bilingvismul este capacitatea unui individ sau a
indivizilor unei colectivităţi de a utiliza în comunicare două. sisteme lingvistice
diferite (două. idiomuri). Bilingvismul colectiv, în masă., al vorbitorilor
obişnuiţi, este cunoscut din epocile vechi ale istoriei. Se produc mutaţii într-o
limbă care se numesc interferenţe, sub influenţa unui ,,agent" exterior, tot
lingvistic.




                                         67
       ! Contactul dintre limbi se poate stabili între orice fel de limbi, total
diferite ca structură sau asemănătoare, legate sau nelegate genetic. Gradul
de interferenţă este insă direct influenţat de factorii lingvistici structură şi
origine. Astfel, două limbi înrudite genetic se vor influenţa mult mai
puternic decât două limbi neînrudite genetic sau tipologic.




       Principalele efecte ale contactului dintre limbi sunt reprezentate de
următoarele categorii: substrat, superstrat, adstrat.
       Substratul este unul din rezultatele procesului de interferenţă; se
referă la situaţia in care limba băştinaşilor (peste care s-a impus o limbă străină)
este eliminată. Ea formează substratul limbii care continua. să fie folosită
(limba A se perpetuează prin limba B, al cărei sistem primeşte o serie de
elemente    din    limba    înlocuită).    Substratul   se   manifestă,   în   toate
compartimentele dar, mai ales, în fonetică. Limbile antice s-au perpetuat prin
elemente de substrat in limbi moderne.
       De exemplu: locuitorii Daciei şi-au părăsit limba şi au învăţat latineşte,
generaţiile tinere mai uşor şi mai repede decât cei în vârstă, astfel încât limba
latină a „învins” în cele din urmă în detrimentul limbii dacilor. Dacii, imitând
civilizaţia romană, superioară lor, au ajuns în final să preia şi limba cea nouă,
care s-a extins pe un substrat dacic, preluând anumite fapte din limba uitată.
       În Gallia, limba latină a învins substratul celtic.

       ? Evidenţiaţi substratul limbii străine pe care o studiaţi

       Superstratul. Dar in istorie au fost cazuri în care limba învinsă
(eliminată) a fost cea a populaţiei pătrunse ulterior pe un teritoriu dat. Urmele
lăsate de limba dispărută B asupra limbii băştinaşe au fost denumite superstrat.
În timp ce elementele de substrat determină transformări in structura noii limbi,
elementele de superstrat se manifestă, ca împrumuturi foarte vechi.
       De exemplu, e cazul limbii francilor care a dispărut după câteva generaţii
de la năvălirea în Franţa sub presiunea limbii romanice purtătoare a unui nivel
cultural superior. Dar elementele germanice se pot recunoaşte în vocabularul
limbii franceze.


                                          68
       Adstratul. Influenţele suferite de o limbă după constituirea ei ca idiom
nou, distinct, formează adstratul. Deşi nu participă ca substratul şi superstratul
la formarea unei limbi, adstratul include toate formele de manifestare ale
contactului lingvistic. Împrumutul lingvistic, oricare ar fi domeniul, are o
anumită influenţă asupra limbii care îl receptează, în întregul ei sistem. Unele
evoluţii interne pot să fie întărite în urma contactului dintre limbi. Dificultatea
de a atribui anumite fapte lingvistice unor influenţe străine şi/sau unei evoluţii
proprii a condus la necesitatea unui nou concept, cel de convergenţă, pentru
diferenţierea schimbărilor interne faţă, de interferenţă, ce caracterizează
schimbările sub influenţa unor factori lingvistici din altă limbă. Exemplu de
adstrat: influenţa maghiarei asupra cehei şi invers, influenţa germanei asupra
italianei etc. Avem a face deci cu un simplu contact, regulat şi constant în
acelaşi timp.
       Cei trei termeni (substrat, superstrat şi adstrat) desemnează cu foarte
multă precizie limbile „donatoare”, deci pot fi determinate relaţiile acestora cu
limba care suferă influenţele.




    APLICAŢII, TESTE, GRILE, EXERCITII DE EVALUARE
-   Care sunt principalele teorii prin care se incearca sa explice aparitia
    limbajului?
-   In ce consta dificultatea de a stabili originea vorbirii si a primelor cuvinte?
-   Explicati functia denominativa a limbajului.
-   Explicati functia poetrica a limbajului.
-   Care sunt functiile limbajului in acceptia lingvistului Roman Jakobson?
-   Care sunt principalele curente filosofice privitoare la desfasurarea
    procesului de comunicare?
-   Care sunt principalele activitati de comunicare?
-   Ce este codul lingvistic si in ce consta emiterea mesajului?
-   Care sunt acceptiile semnului lingvistic?
-   Explicati acceptia bilaterala a semnului lingvistic.



                                         69
-   In ce consta a doua articulare a limbajului?
-   Care sunt trasaturile fundamentale ale semnului lingvistic? Explicati
    arbitrariul semnului lingvistic.
-   Dati exemple de cuvinte motivate absolut si de cuvinte motivate relativ.
-   Care sunt cauzele pierderii motivarii?
-   Care sunt filologii care au pus bazele metodei comparativ-istorice?
-   Care sunt principiile metodei?
-   Ce este reconstructia? Dati exemple.
-   Este posibila reconstructia unei limbi (de exemplu limba indo-europeana)?
    Care sunt limitele metodei?
-   Care sunt metodele moderne in lingv istica?
-   Ce este analiza in constituenti imediati?
-   Ce este comutarea?
-   Ce criterii stau la baza clasificarii genealogice?
-   Care sunt principalele familii de limbi?
-   Care sunt principalele ramuri ale familiei indoeuropene?
-   Enumerati limbile romanice.
-   Care sunt criteriile care stau la baza clasificarii tipologice?
-   Enumerati principalele tipuri de limbi.
-   Care sunt deosebirile dintre tipul aglutinant si cel flexionar?
-   Dati exemple de limbi din fiecare categorie tipologica (izolant, aglutinant,
    flexionar si polisintetic).
-   Explicaţi termenii strat, adstrat, superstrat




                     BIBLIOGRAFIE GENERALA

GRAUR, Alexandru – 1971, Scrieri de ieri si de azi, Editura Academiei,
Bucuresti.
GRAUR, Alexandru – 1977, Scurt istoric al lingvisticii, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti.
LYONS, John – 1995, Introducere in lingvistica teoretica, Editura Stiintifica,
Bucuresti.


                                         70
MARTINET, André – 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere si
adaptare la limba româna de Paul Miclau, Editura Stiintifica, Bucuresti.
SAUSSURE, Ferdinand de – 2000, Curs de lingvistica generala, Scrisul
Românesc, Craiova.
VRACIU, Ariton – 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti.
WALD, Lucia; SLAVE, Elena – 1968, Ce limbi se vorbesc pe glob, Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti.
WALD, Lucia – 1969, Progresul in limba. Scurta istorie a limbajului, Editura
stiintifica, Bucuresti.
   * * ELEMENTE DE LINGVISTICA STRUCTURALA – 1967, Editura
    Stiintifica, Bucuresti.
   * * LIMBILE LUMII (Mica enciclopedie) (LL) – 1981,                     Editura
    Academiei, Bucuresti.
   * * ENICLOPEDIA LIMBILOR ROMANICE (ELIR) – 1989, Editura
    Academiei, Bucuresti.
   * * INTRODUCERE IN LINGVISTICA – 1972,                   Editura Academiei,
    Bucuresti.
   * * TRATAT DE LINGVISTICA GENERALA – 1971, Editura
    Academiei , Bucuresti.




                                       71

								
To top