partea2 a5

Document Sample
partea2 a5 Powered By Docstoc
					                                      Capitolul 5
              PERSONALUL ÎNTREPRINDERII,
                LOCURILE DE MUNCĂ,
             PRODUCTIVITATEA MUNCII

1. Personalul întreprinderii, structura lui şi indicatorii utilizării resurselor
   de muncă
2. Normarea muncii
3. Productivitatea muncii
4. Motivarea şi retribuţia muncii.
5. Locurile de muncă. Problemele şomajului.

      5.1.     Personalul întreprinderii, structura lui şi indicatorii
                          utilizării resurselor de muncă
      Resursele de muncă la întreprindere constituie unei permanente
preocupări din partea administraţiei întreprinderii. Rolul resurselor de
muncă ale întreprinderii creşte esenţial în perioada relaţiilor de piaţă.
Crearea unui colectiv de muncă bine închegat este una din sarcinile
principale ale antreprenorului. Acest colectiv trebuie să constituie o echipă
unitară de parteneri şi adepţi ai aceloaşi idei, capabilă să concapă şi să
realizeze intenţiile conducerii întreprinderii. Numai ea poate garanta
succesul activităţii antreprenoriale întru prosperarea întreprinderii.
      Forţa de muncă (personalul) întreprinderii este principala resusă a
oricărei întreprinderi, de calitatea şi eficienţa utilizătii căreia în mare
măsură depind rezultatele activităţii întreprinderii şi competitivitatea ei.
Resursele de muncă pun în mişcare elementele materiale ale producţiei,
creează produsul, valoarea şi produsul adăugător sub formă de profit.
      Cadrele sau personalul întreprinderii şi modificările din componenţa
lor au anumite caracteristici cantitative, calitative şi structurale, ce pot fi
calculate şi reflectate, cu un grad relativ de exactitate, prin intermediul
următorilor indicatori de valoare absolută şi relativă [1, p.208-209]:
 numărul scriptic şi efectiv al lucrătorilor întreprinderii şi (sau) al
    subdiviziunilor interne, al unor categorii şi grupuri de lucrători conform
    situaţiei de la o anumită dată;
 numărul scriptic mediu al lucrătorilor întreprinderii şi (sau) al
    subdiviziunilor interne conform situaţiei de la o anumită dată;

                                      74
    numărul scriptic al lucrătorilor întreprinderii şi (sau) al subdiviziunilor
     interne într-o anumită perioadă de timp;
 ponderea lucrătorilor din anumite subdiviziuni (grupuri, categorii) în
     numărul total al lucrătorilor întrrptinderii;
 ritmul de creştere            (completare) a numărului de lucrători la
     întreprindere într-o anumită perioadă de timp;
 categoria medie a lucrătorilor de la întreprindere;
 ponderea funcţionarilor cu studii superioare sau medii de specialitate în
     numărul total al funcţionarilor şi (sau) al lucrătorlor întreprinderii;
 vechimea medie în muncă la specialitatea respectivă a conducărotilor şi
     specialiştilor de la întreprindere;
 fluctuaţia cadrelor, având în vedere primirea şi dispinibilizarea
     lucrătorilor;
 donarea cu fonduri a muncii lucrătorilor şi (sau) a angajaţilor la
     întreprindere etc.
      Caracteristica cantitativă a resurselor de muncă (personalului)
întreprinderii se determină, în primul rând, cu ajutorul unor asemenea
indicatori ca numărul scripric, numărul efectiv şi numărul scriptic mediu al
lucrătorilor.
      Numărul scriptic al lucrătorilor întreprinderii – este numărul scriptic
al lucrătorilor întreprinderii la o anumită dată, inclusiv persoanele primite
sau eliberate din lucru în această zi.
      Numărul efectiv – numărul scriptic al lucrătorilor care s-au prezentat
lalucru. Diferenţa dintre numărul efectiv şi scriptic al lucrătorilor
caracterizează numărul de întrerupri de o zi întreagă (concedii, îmbolnăviri,
deplasări etc).
      Nimărul scriptic mtdiu al lucrătorilor în timp de o lună se calculează
prin însumarea numărului scriptic de lucrători în fircare zi calendaristică a
lunii, inclusiv zilele de sărbătoare şi de odihnă, и împărţirea sumei obţinute
la numărul de zile calendaristice ale lunii.
      Pentru a reduce fluctuaţia cadrelor o mare importanţă are sisnemul de
retribuţie a muncii. Acesta trebuie săfie flexibil, săsnimuleze sporirea
producţivităţii muncii, să aibăun suficient efect motivaţional. Creşterea
retribuţiei muncii nu trebuie să depăşească ritnul de creştere a
productivităţii şi eficienţei muncii Omare însemnătate are de asemenea
organizarea proceselor de producţie.
      Organizarea muncii şi a dirijării colectivului întreprinderii cuprinde:
angajarea colaboratorilor în cazul că există locuri de muncă vacante;
repartizarea lucrătorilor în corespundere cu sistemul de producţie;

                                      75
distribuirea în rândurile lor a obligaţiilor respective; pregătirea şi
perfecţionarea cadrelor; stimularea muncii; perfecţionarea organizării
muncii; preocuparea pentru problemele lucrătorilor, care au devenit un
surplus al forţei de muncăla întreprinderea dată din diferite cauze.
      La selectarea cadrelor o mare importanţă are contractul de muncă.
      Ctructura personalului. Numărul total al persoanelor care lucrează
la întreprindere se divizează în două categorii: personalul industrial de
producţie, ocupat în producţie şi deservirea acesteia; personalul
organizaţiilor neindustriale – în temei, lucrătorii gospodăriei locativ-
comunale, ai instituţiilor de copii şi sanitar-medicale, ce aparţin
întreprinderii.
      În categoria muncinorlor sunt incluşi lucrătorii întreprinderii,
implicaţi nemijlocit în crearea valorilor materiale sau în prestarea
serviciilor de producţie şi transport. Muncitorii se împart în: de bază şi
auxiliari. Coraportul lor se reliefează în indicatorul analitic al activităţii
întreprinderii.

               Indicatorii privind utilizarea resueselor de muncă
      Coeficientul numărului muncitorilor de bază Кn..m.0. se determină după
firmula:
                  Kn..m.0 = 1 – Ns.m. / Nр. ,                         (5.1)
      unde Ns.m. – numărul scriptic mediu al munncitorilor auxiliati la
întreprindere, în secţii, sectoare, persoane;
          Nр - numărul scriptic mediu al personalului la întreprindere, în
secţii, sectoare, persoane;
      Specialiştii şi conducătorii efectuează organizarea şi ditijarea
procesului de producţie la întreprindere.
      Din categoria funcţionarilor fac parte lucrătorii ce se ocupă de finanţe
şi decontări, aproviziore, desfacere a mărfurilor şi alte funcţii.
      Calificaţia lucrărilor se stabileşte în funcţie de nivelul cunoştinţelor de
specialitate necesare şi experienţa practică a lucrătorilor şi caracterizează
gradul de complexitate al genului concret de activitate pe care o desfăşoară.
Corespunderea capacităţilor, calităţilor fizice şi psihice ale lucrătorului dat
cerinţelor pentru profesia respectivă înseamnă valabilitatea sa
profesională.
       Structura personalului întreprinderii, secţiei, sectorului se
caracterizează prin coraportul dintre diverse categorii şi numărul său total.
Pentru scopurile de analiză a structurii personalului se determină şi se
compară ponderea fiecărei categorii de lucrători dр i în numărul total al
personalului scriptic de la întreprindere Р:
                                      76
         dр i = Р i / Р, sau         dр i = (Р х100 ) / Р ,         (5.2)
unde Р i – numărul scriptic mediu al lucrătorilor de categoria 1, persoane.
Fluctuaţia cadrelor la întreprindere, starea acesrora poare fi determinată în
baza următorilor coeficienţi [2, p.70-80].
      Coeficientul plecării cadrelor Кp.c. (%) se calculează ptin coraportul
dintre numărul lucrătorilor eliberaţi din lucru din toate cauzele posibile în
perioada dată Рe, şi numărul scriptic mediu al lucrătorilor în aceeaşi
perioadă Р :
                  Кp.c. = (Рe / Р) х 100 ,                          (5.3)
      Coeficientul angajării cadrelor Кacк. (%) este coraportul dintre
numărul lucrătorilor abgajaţi în serviciu în perioada dată Рa, şi numărul
scriptic mediu al lucrătorilor în aceeaşi perioadă Р :
                  Кa.c. = (Рa / Р ) х 100,                          (5.4)
      Coeficientul stabităţii cadrelor Кsc. este recomandabil la esnimarea
nivelului de organizare şi dirijare a producţiei atât la întreprindere în
ansamble, cât şi la anumite subdiviziuni:
                  Кs.c. = 1 - Рe / Р +Рn ,                         (5.5)
      unde Рe – numărul lucrătorilor plecaţi de la întreprindere din proprie
iniţianivă şi din cauza încălcării disciplinei de muncă în perioada de
referinţă, persoane;
         Р - numărul scriptic mediu al lucrătorilor la întreprinderea dată în
perioada precedentă perioadei de referinţă, persoane;
         Рn - numărul noilor angajaţi în perioada de referinţă, persoane.
      Coeficientul fluctuaţiei cadrelor Кf.c. se determină prin împărţirea
numărul lucrătorilor de la întreprindere (secţie, sector), plecaţi sau
disponibilizaţi în perioada dată Рe , la numărul scriptic mediu al lucrătorilor
în aceeaşi perioadă Р(%):
                  Кfcк. = (Рe / Р ) х 100,                          (5.6)

                            5.2. Normarea muncii
      Pentru o bună organizare a muncii la întreprindere trebuie să se
cunoască volumul de muncă necesar pentru îndeplinirea unei sau altei
lucrări, cu alte cuvinte – să se stabilească măsura muncii pentru fiecare
lucrător, adică norma muncii.
      Normarea muncii – determinarea timpului necesar, maximal
admisibil, pentru executarea unei lucrări sau operaţii concrete în condiţiile
întreprinderii date (unei cantităţi minimal admisibile de produse, fabricate
într-o anumită unitate de timp: oră, schimb).
      Normarea muncii la întreprindere este fundamentul organizării juste a
muncii şi retribuţiei acesteia, ea trebuie să se efectueze pe baza
                                     77
implementării unor norme progresiste, tehnologic fundamentate. Se disting
metodele statistice-experimentale şi analitice de normare a muncii. Cea mai
progresistă este metoda analitică, deoarece aceasta presupune aplicarea
conceptelor ştiinţifice la formarea normelor, pe când metoda statistică-
experimentală fixează doar situaţia creată la întreprindereîn perioada de
plan precedentă, pe care o consideră drept bază de comparaţie cu perioada
nouă.
       Metoda analitică prevede efectuarea unor operaţiuni, cum sunt:
studierea procesului de muncă, divizat în elemente componente; studierea
tuturor factorilor ce acţionează asupra cheltuielilor de muncă; proiectarea
unor modalităţi şi metode mai perfecte de executare a operaţiunii
respective; elaborarea unor măsuri care să îmbunătăţească deservicrea
locurilor de muncă; calculul timpului pentru executarea muncii;
implementarea normelor în producţie [2, p. 80-82].
       Metoda analitică de normare, la rândul ei, poate fi diferenţiată în
analitică de calcul, bazată pe normanivele de timp, şi analitică de cercetare,
în corespundere cu care normele se stabilesc prin studierea nemijlocită a
condiţiilor de muncă cu folosirea pe larg a cronometrajului, fonografia zilei
de muncă, studierea selecrivă a pierderilor timpelui de muncă.
       Cronometrajul – este metoda de studiere a cheltuielilor de timp
operativ prin observări şi măsurare a duratei de executare a elementelor
repetabile din fiecare operaţie de muncă.
       Fotografia zilei de nuncă – este o menidă de studiere a timpului de
muncă prin obsrvări şi măsurarea duranei lui pe parcursul unei părţi sau zile
întregi de muncă, şi anume: a timpului de deservire a locului de muncă, a
timpului de pregătire pentru lucru şi a întreruperilor. În funcţie de numărul
persoanelor cuprinse concomitent în câmpul de observări, se disting
fotografia individuală a zilei de muncă, în grup, debrigadă şi în masă. Se
mai distinge fonografia zilei de muncă: staţionară, mobilă şi a lucrătorului
la mai multe strunguri.
       Etapele de fotografiere a zilei de muncă:
 Pregătirea pentru observări – se ia cunoştinţă de lucrător şi locul său
     de muncă, de caracterul şi condiţiile îndeprinirii lucrărilor respective,
     se determină elementele activităţii de muncă necesar să fie fixate;
 observarea – procesul de efectuare a observărilor asupra întregului
     timp de lucru; notificarea prin cifre sau sub formă de grafic a
     momentelor de încheiere a tuturor elementelor muncii; menţionarea
     tuturor elementelot de muncă înregistrare;
 analiza datelor după încheierea observărilor – determinarea duratei de
     timp pentru executarea anumitor anumitor elemente ale muncii şi
                                     78
    indexatra, gruparea cheltuielilor de timp; întocmirea bilanţului concret
    al rimpului de lucru; analiza timpului de lucru pentru fiecare categorie
    de personal;
 măsuri, concluzii – elaborarea măsurilor pentru utilizarea mai eficientă
    a timpului de lucru, proiectarea bilanţului normativ al timpului de
    lucru; determinarea creşterii posibile a productivităţii muncii.
     Şi cronometrajul, şi fotografierea zilei de muncă permit determinarea
şi fundamentarea normei de timp – timpul cheltuit pentru o unitate de
produs sau lucru la un anumit articol sau operaţie, de către un lucrător sau
grup de lucrători în numărul şi calificaţia respectivă, în anumite condiţii
tehnico-organizatorice. Norma de timp se stabileşte în om-ore sau om-
minute.
     În componenţa normei de timp pentru o unitate de produs sau lucrare
în cazul lucrărilor manuale, manuale şi la maşină, numai la maşină se
includ următoarele elemente ale cheltuielilor de timp:
     tn= tо + ta + td + tp.p. + tn.p. + t tот + tн.т. , (5.7)
     unde tо – timpul de bază; ta –timpul auxiliar; td – timpul de deservire a
locului de muncă;
         tp.p. – timpul de pregătire şi părăsire a locului de muncă; t n.p. –
timpul pentru odihnă şi necesităţi personale;
         tî.n. – timpul întreruperilor nelichidabile, prevăzute de tehnologii şi
organizarea procesului de producţie.

                       5.3. Productivitatea muncii
         Eficienţa utilizării resurselor de muncă la întreprindere se
    exprimă prin calculul productivităţii muncii, rezultând din indicii
    obţinuei de întreprindere, în care sunt reflectate atât părţile pozitive, cât
    şi neajunsurile din activitatea întreprinderii.
         Productivitatea muncii, caracterizând eficienţa cheltuielilor de
    muncă în producţia materială, este determinată de cantitatea produselor
    fabricate într-o unitate de timp sau de timpul cheltuit pentru o unitate
    de produs. Se disting productivitatea muncii vii şi productivitatea
    muncii globale, sociale.
         Productivitatea muncii vii este determinată de timpul de lucru
    cheltuit pentru produsul dat, la întreprinderea dată, iar productivitatea
    muncii sociale – de timpul cheltuit pentru munca vie şi socială. Pe
    măsura progresului tehnico-ştiinţificşi perfecţionării producţiei cota
    timpului cheltuit pentru munca socială creşte, deoarece avansează
    dotarea lucrătorulşui cu diverse noi unelte de muncă (dela cele mai

                                      79
simple maşini până la complexe electronice). Însă tendinţa principală
constă în faptul că mărimea cheltuielilor de timp atât pentru munca vie,
cât şi pentru cea socială la unitatea de produs se reduce. Anume în
aceasta rezidă esenţa sporirii productivităţii muncii sociale.
     Există diverse varinte de calculare a productivităţii muncii. În
funcţie de metoda de exprimare a volumului de producţie se disting
următoarele variante de de calculare a productivităţii muncii: în unităţi
naturale; unităţi convenţional-naturale, enităţi ale timpulşui de muncă,
în unităţi valotice. După durata timpului de lucru se deosebeşte
productivitatea muncii – într-o oră, o săptămână, o lună, un an [4,
p.170].
     Nivelul productivităţii muncii este caracterizat de doi indicatori:
      producţia fabricată într-o unitate de timp (indicator direct);
      volumul de muncă pentru obţinerea producţiei (indicatorul
          opus).
     Aceşti indicatori pot fi redaţi prin următoarele formule [2, p.83].
    q=Q/Т;                     t = T / Q,                       (5.8)
     unde q – cantitatea producţiei într-o unitate de timp; t –volumul
de muncă pentru fabricarea producţiei date;
     Q – volumul producţiei industriale, lei; Т – cheltuielile de muncă
viepentru fabricarea producţiei, lei.
     Cantitatea de producţie fabricată – e cel mai răspândit şi mai
universal indicator al productivităţii muncii. În funcţie de unitatea în
care se măsoară volumul producţiei se distinge determinarea cantităţii
în expresie naturală şi în unităţi normative de timp.
     Cea mai evidentă este productivitatea muncii, caracterizată prin
indicatorul de fabricare a producţiei în expresie naturală. E vorba de
asemenea unităţi demăsură ca tona, metrul, becata etc., care, de regulă,
sunt caracteristice pentru întreprinderile, ce fabrică produse omogene.
     Dacă întreprinderea sau secţia fabtică mai multe tipuri de produse
sau producţie omogenă de diferite mărci, apoi cantitatea producţiei se
calculează în unităţi convenţionale. Bunăoară, conservele – în borcane
convenţionale (de 0,5 litri).
     Indicatorul cantităţii de producţie în expresie monetară se aplică
pentru determinarea producctivităţii muncii la întreprinderile ce fabrică
prosuse neomogene.
     În cazul aplicării timpului normativ de lucru cantitatea de
producţie se stabileşte în norme pe oră, la locurile de muncă, în brigăzi,
sectoare, precum în secţii la fabricarea produselor neomogene şi în

                                80
     cazulproducţiei nefinisate, ce nu poate fi măsurată în unităţi nici în
     expresie naturală, nici în monetară.
      Volumul de muncă pentru fabricarea producţiei exprimă
timpulconsumat laounitate de produs. Volmul total de muncă poate fi
calculatg ca sumă a volumului de muncă tehnologică (tteh); volumului
demuncăpentru deservicrea producţiei (td); volumulmuncii administrative
(tg), adică e vorba de volumulmuncii consumate de toate categoriile
personalului industrial de producţie:
                 tt = tteh + td + tg ,                              (5.8)
      O etapă importantă a activităţii analutice la întreprindere este găsirea
rezervelor de productivitate a muncii, elaborarea măsurilor rehnico-
organizatorice pentru realizarea acestor resurse şi implementarea
nemijlocită a acestor măsuri. Rezervele interne de producţie includ
rezervele de reducerea a volumului de muncă, rezervele eficientizării
timpului de muncă lucrat, rezervele de perfecţionare a structurii
personalului, rezervele de economidire a ibiectelor muncii,rezetvele de
economisite a mijloacelor de muncă.
      În practică s-a încetăţenit următoarea clasificare a rezervelor de
productivitate a muncii:
      1) Ridicarea nivelului tehnic al ptoducţiei: mecanizarea şi
automatizarea producţiei; implementarea noilor tipuri de utilaje;
implementarea unor noi procese tehnologice; îmbunătăţirea calităţilor
constructive ale articolelor; ridicarea calităţii materiri prime şi etilizarea
noilor materiale de construcţie.
      2) Perfecţionarea sistemului de organizare a priducţiei şi muncii:
mărirea normelor şi a zonelor de deservire; reducerea numărului de
muncitori, care nu îndeplinesc normele; simplificarea structurii
administrative; mecanizarea lucrărilor de evidenţă şi calcul; modivicarea
perioadei de muncă; ridicarea nivelului de specializare a producţiei.
      3) Schimbarea condiţiilor externe, naturale: schimbarea condiţiilor
geologice de dobândire a cărbunelui, petrolului, zăcămintelot; modificarea
conţinutului de substanţe utile.
      4) Modificări structurale în producţie: modificarea ponderii unor
tipuri de produse,modificarea volumului de muncă al programului de
producţie; modificarea cotei de semifabricate şi piese decompletare
procurate; modificarea ponderii noilor produse.
      Sporirea productivităţii muncii din contul majorării volumului de
producţie şial modificării numărului de lucrători se calculează după
următoarea formulă:

                                     81
        W = 100 - Q + Np ,                            (5.9)
                      100 Np
     unde       Q – procentul de creştere a producţiei fabricate la
întreprindere în perioada dată;
         Np – procentul de reducere a numărului de lucrători la
întreprindere.
     Sporirea productivităţii muncii lucrătorilor la întreprindere W(%) din
contul majorării ponderii livrărilor deproducţie prin cooperare se
determină după formula:
                 W = qc1 - qc0 ,                                 (5.10)
                        100 - qc1
     unde qc1, qc0 - ponderea livrărilor prin cooperare în producţia
globală a întreprinderii, respectiv în perioada de bază şi de plan, %.
     Sporirea productivităţii muncii din contul unei mai bune utilizări a
timpului de lucru se calculează după formula:
                 W = Ft1 - Ft0 х 100,                      (5.10)
                          Ft1
     unde Ft1, Ft0 - fondul anual efectiv al timpului de lucru pentru un
lucrător, respectiv în perioada de bază şi de plan, om-ore.
     De menţionat că indicatorul productivităţii maximale a muncii ţine de
economia de piaţă, unde munca se prezintă drept unuldin factorii de
producţie şi există piaţa muncii.
     Unele întreprinderi, soluţionând problema numărului de lucrători pe
care urmează să-i angajeze, trebuie să stabilească preţul cererii de muncă,
adică nivelul retribuţiei muncii. Preţul însă la orice factor de
producţiedepinde de productivitatea maximală a muncii.
     Productivitatea maximală a muncii – înceamnă creşterea volumului de
producţie fabricată, generată de utilizarea unităţii suplimentare de muncă în
celelalte condiţi nemodificate. Productivitatea maximală a muncii se
calculează pornind de la produsul maximal al muncii, prin care se
subînţelege creşterea volumului de producţie ca rezultat al angajării unei
noi unităţi suplimentare de muncă.
     Prin urmare, conducerea întreprinderii, în scopul de a optimiza toate
resursele implicate, va aplica sau va limita munca, spre a atinge
productivitatea ei maximală. Şi nimic n-o va împiedica să facă acest lucru,
deoarece în pericol se află însăşi existenţa întreprinderii în condiţiile de
concurenţă.
     În această situaţie apare problema surplusului forţei de muncă, adică a
şomajului, ocupaţiei incomplete. Problema utilizării raţionale a forţei de
muncă devine importantă atât pentru conducătorii întreprinderii, adică a
                                    82
patronatului, cât şi pentru organele administraţiei de stat, care trebuie să
rezolve problemele ce ţin de protecţia socială a cenăţenilor,rămaşi temporar
fără un loc de lucru.

                     5.4. Motivarea şi retribuţia muncii
      Trezirea interesului lucrătorilor de la întreprindere pentru realizarea
sarcinilor şi obiectivele ce stau în faţa ei constituie o necesitate obiectivă şi
este conştientizată de noţi conducătorii de întreprinderi. Însă o perioadă
îndelungată de timp ştiinţa privind dirijarea personalului a exagerat
importanţa stimulentelor materiale. În rezultatul cercetărilor efectuate s-a
stabilit că asigurarea lucrătorilor cu condiţii materiale de muncă (salariu,
indemnizaţii etc.) nu în toate cazurile conduce la sporirea productivităţii
muncii. Dură cum arată experienţa acumulată, cei mai eficienţi factori
stimulatorii sunt corespunderea muncii executate cu cerinţele omului ca
personalitate şi posibilităţile de a se afirma.
      Motuvarea muncii – constituie una din cele mai importante funcţii
ale managementului, ce reprezintă stimularea lucrătorilor pentru activitatea
de atingere a obiectivelor întreprinderii prin intermediul satisfacerii
cerinţelor lor proprii. Principalele pârghii ale motivării sunt stimulentele şi
motivele. Prin stimulent în mod obişnuit se înţelege oferirea unui avantaj
material de o anumită formă, bunăoară salariul mărit. Spre deosebire de
stimulent, motivele constituie o necesitate internă: dorinţă, atracţie,
orientare, cerinţă interioară etc. Pe fig. 5.1. este redatăuna din cele mai
răspândite în străinătate clasificări ale cerinţelor după A. Maklow vezi 1,
p.223-226].



                 Auto-
                                    afirmarea

                                      Stima

                                     Sociale

                                    Securitatea

                                    Fiziologice


                          Fig. 5.1. Ierarhia cerinţelor după A. Maklow




                                         83
      Există şi alte clasificări ale cerinţelor lucrătorilor (bunăoară, divizarea
acestor cerinţe în materiale, spirituale şi sociale). Teoria cerinţelor a lui
Maklow şi adepţilor săi (Herţberg, Mac Gregor şi a.) îşi găseşte expresie în
sistemele concrete de motivare (stimulare) a muncii.
      Principalele forme de motivare (stimulare) a lucrătorilor de la
întreprindere sunt:
      1. Salariul, ce caracterizează estimarea contribuţiei lucrătorului la
rezultatul activităţii întreprinderii. Salariul trebuie să fie comparabil şi
competitiv cu retribuţia muncii la întreprinderile similare din ramura
economică, regiunea dată. Plus veniturile de la participarea în profitul şi
capitalul acţionar al întreprinderii.
      2. Sistemul de facilităţi interne al întreprinderii: hrana subvenţionată
şi cu facilităţi; vânzarea producţiei întreprinderii către lucrătorii ei cu
anumire redeceri de preţ (de regulă, cu 10% şi mai mult); achitarea
completă sau parţială a cheltuielilor pentru deplasarea lucrătorului la locul
de lucru tur-retur; acordarea pentru proprii lucrători a împrumiturilor fără
dobândă sau cu dobândă mică; asigurarea sănătăţii lucrătorilor din contul
întreprinderii; premierea eficientă, adaosurile la salariu pentru vechimea în
muncă şi altele.
      3. Facilităţile nemateriale (de ordin neeconomic) şi privilegiile
acordate personalului: acordarea dreptului la graficul fluctuant, flexibil de
lucru; acordarea zilelor libere, prelungirea concediilor plătite pentru
anumite realizări şi succese în muncă; ieşirea mai devreme la pensie etc.
      4. Măsurile ce ţin de conţinutul muncii, de independenţa şi
responsabilitatea lucrătorului, care stimulează avansarea sa calificativă.
      5. Crearea unei atmosfere sociale favorabile, lichidarea barierelor
statutare, administrative, psihologice dintre anumire categorii de lucrători,
promovarea încrederii şi spiritului de înţelegere reciprocă în interiorul
colectivului de muncă. Stimularea morală a lucrătorilor.
      6. Avansarea lucrătorilor pe linie de serviciu, planificarea carierei
lor, plata pentru instruirea şi ridicarea calificaţiei lor.
      Aceste măsuri destinate ridicării gradului de motivare a muncii permit
utilizarea mai eficientă a potenţialului de muncă al întreprinderii şi sporesc
copetitivitatea ei pe piaţă.

                                Retribuţia muncii
     Salariul este o formă de plată a muncii şi un stimulent important
pentru lucrătorii întreprinderii, deoarece exercită funcţie reproductivă şi
stimulatorie (motivaţională).

                                      84
      Organizarea retribuţiei muncii nemijlocit la întreprindere constă din
următoarele elemente principale: formarea fondului de retribuţie a muncii;
normarea muncii; stabilirea sistemului tarifar; determinarea formei şi
structurii salariului.
      Fondul de retribuţie a muncii reprezintă sursa de mijloace, destinate
pentru plata salariului şi achitarea plăţilor cu caracter social.
      Normarea muncii oferă posibilitatea de a se lua în consideraţie aportul
individual al lucrătorului la rezultatele generale ale activităţii întreprinderii.
      Sistemul tarifar permite comparabilitatea diverselor tipuri concrete de
muncă, ţinând cont de complexitatea condiţiilor de executare a lucrărilor,
adică de calitatea muncii. Acest sistem constă din următoarele elemente de
bază:
 reţele tarifare, prin care se face diferenţierea în retribuţia muncii în
     funcţie de categoria muncii şi aparteneţa ramurală a întreprinderii;
 salarii tarifare, ce stabilesc mărimea absolută a retribuţiei muncii
     simple (categoria 1) în unitatea de timp (zi, oră);
 indicatoare tarifare şi de calificaţie, ce divizează deversele tipuri de
     lucrăti pe grupe în funcţie de complexitatea lor;
 coeficienţi regionali la salariu, ce compensează diferenţele din costul
     vieţii în diverse regiuni (condiţii) natural-climaterice;
 adaosurile la salariul tarifar şi pentru cumulul de profesii, extinderea
     zonelor de deservire, munca în afara orelor de lucru, munca în zilele de
     sărbătoare şi de odihnă, munca dăunătoare sănătăţii, munca în schimbul
     al doilea şi al treilea etc.
      În majoritatea întreprinderilor se aplică două forme de retribuţie a
muncii: salarizarea pe unitatea de timp şi retribuirea în acord.
      Salarizarea pe unitatea de timp este forma de retribuţie a muncii, prin
care salariul lucrătorilor se calculează conform salariului tarifar sau
retribuţiei pentru timpul real de lucru la întreprindere.
      În cazul retribuţiei în acord salariul lucrătorilor se calculează conform
unor tarife stabilite din timp pentru fiecare unitate de muncă sau produs
fabricat. Retripuţia sau plata în acord stimulează, în primul rând,
îmbunătăţirea indicatorilor de volum şi cantitate ai muncii.
      Plata în acord se divizează în sisteme după modalitatea de: stabilire a
tarifului pentru plata în acord (directă, indirectă, progresivă, în acord, de
antrepriză); achitare cu lucrătorii (individuală şi colectivă); stimulare
materială (cu plata premiilor sau fără acestea).
      Spre exemplu, sistemul de plată în acor a salariului prevede stabilirea
unui anumit volum de lucrări şi a şi a fondului total de slarii pentru această
muncă. Mijloacele, prevăzute pentru retribuţia muncii, se plătesc după
                                      85
încheierea întregului complex al lucrărilor indiferent de termenul
executării. Acesr sistem stimulează, înrâi de toate, executarea întregului
complex de lucrări cu un număr mai mic de lucrători şi într-un termen mai
redus.
      Retribuţia muncii funcţionarilor se efectuează în conformitate cu
salariul de funcţie stabilit în statele de personal şi conform sistemului de
premiere în vigoare.
      Sursa principală de plată a salariului pentru toate categoriile de
lucrători este fondul de retribuţie a muncii, mijloacele căruia se formează
din contul preţului de cost al producţiei obţinute.
      Mărimea planificată a fondului de retribuţie a muncii (FRM) poate fi
determinată prin diverse modalităţi:
      1. Metoda calculului direct:
                  Frm = Nsm х Slm,                                   (5.11)
unde Ns.m. - numărul scripttic mediu, planificat, al lucrătorilor, persoane;
Slm – salariul mediu al 1 lucrător în întreaga retioadă cu toate adaosurile la
salariu şi suplimentele de paltă, lei.
      2. Metoda normativă de calcul:
                  Frm = Q х Ns1p ,                                   (5.12)
      unde Q – volumul total al producţiei obţinute, în perioada planificată,
lei;
          Ns1p –normativul salariului la 1 leu producţie obţinută, lei.
      La determinarea normativului salariului la 1 leu producţie
întreprinderea trebuie să ţină cont de modificările în productivitatea muncii,
rata preconizată a inflaţiei şi de modificarea planificată a salariului real al
lucrătorilor.
      Întreprinderile stabilesc independent forma şi sistemul de retribuţie a
muncii lucrătorilor conform salariilor tarifare şi normelor de plată unice.
Legislaţia în vigoare a Republicii Moldova [7, 8, 9 şi a.] stabileşte foemele
de plată şi tarifele minimale de stat pentru retribuţia muncii (vezi tab. 5.1),
care sunt obligatorii pentru încheierea contractelor de muncă şi fixarea
mărimii salariului lucrătorului.
     Conform calculelor salariul mediu în anul 2002 în Moldova a fost de
681 lei, crescînd în comparaţie cu anul 2001 cu 25% [13, p. 109].
     Oricât de perfecte ar fi formele de retribuţie a muncii, ele de cele mai
multe ori sunt revăzute atât din iniţiativa lucrătorilor, cât şi a
întreprinderilor înseşi sau a organelor de stat, ce se ocupă de problemele
retribuţiei muncii. Problemele ce ţin de perfecţionarea retribuţiei muncii
trebuie să se afle permanent în atenţia întreprinderilor şi organelor
respective.
                                     86
        Tabelul 5.1. Tarifele minimale de retribuţie a muncii [4, p.169]
                                                                          Tarifele minimale de
                                                                          retribuţie a muncii în
                     Categoriile de lucrători
                                                                         mărime multiplă faţă de
                                                                              salariul minim

                Personalul de deservire                                            1,0
      Muncitor, în funcţie de gradul complexităţii muncii executate:
              -     relativ necomplicată sau                                       1,0
              -     muncă simplă conform specialităţii                            1,26
              -     muncă complicată conform specialităţii                        1,59
              -     muncă deosebit de complicată conform specialităţii            2,07
    Funcţionar                                                                    1,59
    Specialişti
              -     cu studii medii de specialitate                               2,69
              -     cu studii superioare                                          3,50
     Conducător de subdiviziune                                                   3,85
     Specialist principal                                                         4,67
     Conducător de întreprindere                                                  5,14



                5.5. Locurile de muncă. Problemele şomajului
      Problema plasării în câmpul muncii a populaţiei constituie un aspect
important al economiei de piaţă. Tranziţia la economia de piaţă în ţara
noastră a necesitat introducerea unor modificări în cadrul legislativ şi
modificarea indicatorilor statistici. Au apărut noi noţiuni, necaracteristice
anterior pentru economia noastră, cum sunt: “rata şomajului ”, “durata
şomajului ”, “lucrători înăimiţi ”, “patronat”, “populaţie economic activă
” etc.
      Conform legislaţiei în vigoare cu privire la muncă faţă de conducătorii
de întreprinderi sunt înaintate următoarele cetinţe:
      1. Patronatul are obligaţia să prezinte la timp, în nu mai puţin de trei
luni, organelor de stat abilitate cu problemele ocupării firţei de muncă şi
organelor sindicale respective informaţii cu privire la disponibilizările în
masă posibile.
      2. În nu mai puţin de două luni patronatul este obligat să comunice
în forma stabilită organelor serviciului de ocupare a forţei de muncă despre
disponibilitarea viitoare a lucrătorului concret.
      3. Conducătorii au obligaţia ca la încheierea contractelor colective de
muncă să prevadă:
 măsuri, orientate spre reducerea timpului de muncă fără reducerea
    numărului de lucrători;

                                              87
    facilităţile şi compensaţiile pentru lucrătorii disponibilizaţi supra
     numărului prevăzut de legislaţie;
 modul de organizare a pregătirii profesionale, reciclării şi perfecţionătii
     lucrătorilor disponibilizaţi înainte de survenirea termenului de reziliere
     a contractului de muncă;
 garanţiile pentru acordarea ajutorului la angajarea unor categorii de
     lucrători disponibilizaţi;
 obligaţia privind încheierea cu organele asigurării de stat sau firmele de
     asigurare a unor contracte colective de asigurare a muncitorilor şi
     funcţionatilot pentru cazurile de pierdere a locului de muncă;
 alte măsuri, care să contribuie la protecţia socială a lucrătorilor, în caz
     de disponibilizare în masă.
      În cazul diminuării pe scurtă durată a volumului de producţie este
raţional să fie prevăzute măsuri, care să permită evitarea reducerii
numărului de lucrători, bunăoară: oprirea temporară a angajătii noilor
lucrători în locurile vacante de muncă; trecerea lucrătorilor întreprinderii la
regimul cu ziuă incompltă de luctu; acordarea pentru lucrători a concediilor
fără plată etc.
      Şomajul – este partea negativă a dezechilibrului dintre cererea şi oferta
resurselor de muncă, caz în care o parte din populaţia aptă de muncă nu are
un loc de muncă; adică cererea de resurse de muncă e mai scăzută în
comparaţie cu oferta.
      Rata şomajului variază în diverse ţări şi ca perioadă de timp, fiind
strâns legată de starea lucrurilor în economie. Bunăoară, în Ispania rata
şomajului a fost în anul 1997 de 20,8%, în Belgia - 13,3%, în Finlanda –
14,5%, în Danemarca - 7,8%, în Italia – 12,3%, în Franţa - 12,5%, în
Germania - 12,7% etc. La momentul actual se observă tendinţa de creştere
a şomajului şi în ţările din Europa de Est şi Centrală [12, p.509].
      Conform articolului 4 al Legii Republicii Moldova [8, p.73-74] drept
şomeri se consideră persoanele apte de muncă la vârsta aptă de muncă,
care din cauze ce nu depind de ele nu au un loc de lucru cuvenit, venitul
legitim şi sunt înregistrate la oficiul forţei de muncă la locul de reşedinţă în
calitate de persoane ce caută de lucru şi care doresc să se angajeze.
      Şomajul poate fi benevol şi forţat. Şomajul benevol are loc în cazul
când economia se aflăla un nivel înalt de dezvoltare, deoarece numai acest
fapt îl poate determina pe cineva să-şi permită benevol a nu lucra o anumită
perioadă de timp şi a nu accepta nimic din ceea ce i se propune.
      Şomajul forţat reprezintă situaţia în care oamenii au dorinţa de a se
angaja, însă nu au această posibilitate din cauza lipsei locurilor de muncă,
ceea ce duce la pierdeti sociale enorme. Şomajul forţat se manifestă în
                                      88
diverse forme: şomaj ciclic, structural, tehnologic, cu întreruperi (angajarea
cu contract ptovizoriu, lrgată de îngrijirea copiilor etc.), şomajul sezonier
(în agricultură, construcţii etc.).
      În rata şomajului se ţine cont atât de mărimea absolută, adică de
numărul total al şomerilor, precum şi de numărul relativ al şometilor
conform situaţiei de la o anumită dată. Rata şomajului (procentajul
şomerilor) se stabileşte ca raport dintre numărul şomerilor şi numărul total
al angajaţilor. Spre exemplu, conform datelor statisticii oficiale în
Republica Moldova rata şomajului în anul 2000г. a fost de 1,7%, iar
conform estimărilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii ea a fost în
limitele a 10% [vezi 10, p.281].
      În Republica Moldova problema asigurării populaţiei cu locuri de
muncă este destul de acută. Este necesar să fie efectuate măsuri pentru
crearea locurilor de muncă, restructurarea întreprinderilor şi reglementarea
activităţii lor, pentru o cât mai eficientă utilizare a capacităţilor de
producţie disponibile.
      Obţinerea statutului de şomer – constituie un fenomen nou în
societatea noastră şi aici sunt importante o serie de măsuri compensatorii
în stare să reducă stresul psihologic al omului care nimereşte în această
situaţie.
      Susţinerea socială a şomerilor, care este astăzi un factor important de
reducere a consecinţelor negative ale şomajului şi influenţare asupra
nivelului de trai, se efectuează prin garantarea unui anumit venit minimal al
şomerilor, plătindu-li-se indemnizaţia de şomaj, nivelul căreia diferă de la
ţară la ţară atât ca mărime, cât şi ca perioadă de plată. În Republica
Moldova indemnizaţia de şomaj se plăteşte diferenţiat pe categorii de
lucrători în funcţie de vechimea în muncă, nivelul studiilor, numărul de
copii etc. (un anumit % din salariul mediu pe ţară, ţinându-se cont de
salariul mediu allucrătorului în ultimele sale 3 luni de lucru (vezi Hotărârea
Guvernului nr 690 din 23.09.1992, alte acte legislative şi normative).

                                   Concluzii
     1. În condiţiile relaţiilor de piaţă se modifică atitudinea faţă de
resursele de muncă la întreprindere. Lucrătorul devine nu pur şi simplu
unul din factorii procesului de producţie, ci obiectivul şi sursa unei
permanente preocupări din partea conducerii întreprinderii. Procesul de
producţie ”se umanizează”.
     2. Un important indicator al eficienţei utilizării lucrătorilor la
întreprindere este productivitatea muncii sau în opunere cu acesta –
indicatorul volumului de muncă.
                                     89
      3. Dacă anterior întreprinderea avea grijă doar de selectarea cadrelor,
repartizarea utilizarea raţională a resurselor de muncă, în părezent apare o
problemă socială de mare importanţă privid asigurarea cu locuri de muncă
şi, în primul rând, angajarea persoanelor care dintr-o cauză sau alta au
nimerit în situaţia de şomer. Această sarcină aparţine atân societăţii în
ansamblu, cât şi fiecărei întreprinderi aparte.

                          Subiecte de autoevaluare
1. Desfăşuraţi conţinutul criteriilor de selectare şi promovare a
   lucrătorilor.
2. Ce cuprind în sine noţiunile de organizare a muncii şi dirijare a
   colectivului de muncă în cadrul întreprinderii?
3. Care e structura personalului la întreprindere?
4. Cum se calculează volumul de muncă pentru fabricarea producţiei şi
   productivitatea muncii?
5. Povestiţi despre rezervele şi căile de sporire a productivităţii muncii la
   întreprindere.

                                    Bibliografie
1.  Legislaţia Republicii Moldova Cu privire la salarizare şi protecţia socială a
    populaţiei.
2. Legea Republicii Moldova “Cu privire la bugetul de stat pe anul 2003”. Ch.,
    2002.
3. Roşca Petru. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.
4. Roşca Petru. Previziune economică. Manual. Chişinău, ULIM, 1998. – 272 p.
5. Roşca Petru. Culegere didactico-metodică teste şi probleme la “Economia
    generală”. Chişinău, 1997. – 200с.
6. Republica Moldova: dimensiunile reformelor. Col- de autori. Coordonatori
    T.Golenco, V.Zabulica ş.a. Ch., 2002 - 344p.
7. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova N 690 din 23 septembrie 1992.
    Regulamentul cu privire la registrarea şomerilor şi asigurare a indemnizaţiilor
    pentru şomaj.
8. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002.
    Chişinău: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. - 306 p.
9. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.:
    ИНФРА-М, 1998. – 416 с.
10. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.
    В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М., ЮНИТИ, 1996, – 667 с.
11. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный
    экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М., 2002. – 480с.
12. Anuarul statistice al Republicii Moldova anul 1999. Ch., 2001. – 526p.

                                       90
                                Capitolul 6
     FONDURILE FIXE ŞI CAPACITĂŢILE DE
      PRODUCŢIE ALE ÎNTREPRINDERII
1. Componenţa şi structura fondurilor fixe
2. Uzura fizică şi morală a fondurilor fixe, amortizarea lor
3. Indicatorii privind utilizarea fondurilor fixe de producţie
4. Capacitatea de producţie a întreprinderii
5. Direcţiile principale de îmbunătăţire a utilizării fondurilor fixe şi
   capacităţilor de producţie

            6.1. Componenţa şi structura fondurilor fixe
      Fiecare întreprindere dispune de capital social, ce constă din fonduri
fixe şi mijloace circulante. Problema ridicării gradului de eficienţă al
utilizării acestora ocupă un loc central în condiţiile economiei de piaţă. De
soluţionarea ei depinde poziţia pe care o poate deţine întreprinderea în
producţia industrială, starea ei financiară, competitivinatea ei pepiaţă.
      Fondurile fixe – constituie o parte din fondurile de producţie,
întruchipată material în mijloacele de muncă, care Fondurile fixe îşi menţin
forma naturală o lungă perioadă de timp, transmit pe părţi valoarea lor în
producţie, care se compensează numai după efectuarea câtorva cicluri ale
producţiei. Ele se completează din contul investiţiilor capitale.
      În funcţie de destinaţie fondurile fixe se împart în fonduri fixe de
producţie şi fonduri fixe neproductive. Conform clasificării în vigoare din
fondurile fixe de producţie fac parte următoarele grupe: 1) clădirile; 2)
construcţiile; 3) instalaţiile de transmitere; 4) maşinile şi utilajul; 5)
mijloacele de transport; 6) instrumentele şi uneltele; 7) inventarul de
producţie şi accesoriile; 8) inventarul de gospodărie; 9) vitele de muncă şi
productive; 10) plantaţiile multianuale; 11) mijloacele capitale pentru
ameliorarea terenurilor (fără construcţii); 12) alte fonduri fixe.
      Unul din elementele fondurilor fixe (maşinile şi utilajul), care
participă nemijlocit la procesul de producţie, se raporteazăla partea activă a
fondurilor fixe; altele (clădirile de producţie şi construcţiile), ce asigură
funcţionarea normală a elementelor active ale fondurilor fixe, se raportează
la partea pasivă a fondurilor fixe.
      Evidenţa şi planificarea fondurilor fixe se efectuează în expresie
naturală şi monetară. La estimarea fondurilor fixe în expresie naturală se
stabileşte numărul maşinilor şi productivitatea acestora, mărimea
                                     91
suprafeţelor de producţie şi alte mărimi cantitative. Aceste date se folosesc
pentru calculul capacităţii de producţie a întreprinderii şi ramurilor,
schiţarea programului de producţie, întocmirea bilanţului utilajului etc.
       Estimarea monetară, sau valorică, a fondurilor fixe este necesară
pentru planificarea reproducţiei lărgite a foncurilor fixe, determinarea
gradului de uzură şi a mărimii defalcărilor de amortizare, a volumului de
privatizare.
      În practica economică se disting valoarea iniţială (de bilanţ), valoarea
de restabilire, valoarea reziduală, de lichidare şi medie anuală a fondurilor
fixe.
      Valoarea iniţială a fondurilor fixe – este suma cheltuielilor pentru
construcţia sau procurarea fondurilor, transportarea şi montajul lor.
      Valoarea de restabilire – sunt cheltuielile pentru producerea
fondurilor fixe în condiţiile actuale; de regulă, aceasta se stabileşte în
timpul reestimării foncurilor. Ultima reestimare a fost efectuată conform
situaţiei de la 1 ianuarie 1995.
      Valoarea reziduală reprezintă diferenţa dintre valoarea iniţială sau de
restabilire a fondurilor fixe şi suma uzurii lor.
      Valoarea de lichidare – este valoarea de realizare a fondurilor fixe
uzate şi scoase din producţie (adesea aceasta e costul fierului vechi,
deşeurilor).
      Valoarea anuală medie a fondurilor fixe se stabileşte pe baza valorii
iniţiale, ţinându-se cont de punerea lor în funcţiune şi lichidarea lor, după
următoarea formulă:
          Ffma = Ffi + Ffp.e х nlf - Ffl x nlnf                     (6.1)
                             12               12
unde Ffm.a. – valoarea anuală medie a fondurilor fixe;
          Ffi – valoarea iniţială (de bilanţ) a fondurilor fixe;
          Ffp.e – valoarea fondurilor puse în funcţiune;
          nlf – numărul de luni în care au funcţionat fondurile fixe date în
exploatare;
          Ffl – valoarea de lichidare a fondurilor fixe;
          nlnf – numărul de luni în care au funcţionat fondurile fixe ieşite din
procesul de producţie.
      În afară de estimarea valorică fondurile fixe se mai caracterizează
prin capacitatea de a-şi transmite valoarea asupra producţiei fabricate. Dacă
însemnăm valoarea iniţială (de bilanţ) a fondurilor fixe prin Ff i şi luăm în
consideraţie termenul de funcţionare tf, apoi în cazul transmiterii uniforme
partea de valoare în fiecare an va constitui:

                                      92
         С = Ffi / tf ( fig.6.1).

           Valoarea iniţială               Valoarea anuală
             (de bilanţ)                    a producţiei                            V
                                                                           V


                                С = Ffi / tf.                                     V1

                                        V =  V1
                                                               Defalcările de
                                                                 amortizare
                                                              pentru restabilire


                   Fig. 6.1. Circuitul valoarei fondurilor fixe [2, p.149].

   6.2. Uzura fizică şi morală a foncurilor fixe, amortizarea lor
      În procesul exploatării fondurile fixe de producţie se uzează. Există
două tipuri de uzurp – fizică şi morală.
      Prin uzura fizică se înţelege pierderea treptată de către fondurile fixe a
valorii lor iniţiale, ce are loc nu numai în procesul funcţionării lor, ci şi în
timpul staţionării (distrugetea fin cauza unor acţiuni din exterior, a
fenomenelor atmosferice, coroziei). Uzura fizică a fondurilor fixe depinde
de calitatea lor, de perfecţiunea lor tehnică (construcţie, tipul şi calitatea
materialelor, calitatea construcţiei clădirilor şi a montării strungurilor,
utilajului); de particularităţile procesului tehnologic (viteza şi forţa de
tăiere, transmitere etc.); timpul de acţiune (numărul zilelor lucrătoare în an,
numărul de schimburi în 24 de ore, numărul orelor de lucru într-un
schimb); gradul de protecţie a fondurilor fixe contra fenomenelor exterioare
(arşiţă, ger, umiditate, depuneri atmosferice); calitatea îngrijirii fondurilor
fixe şi deservirea lor, decalificaţia lucrătorilor şi atitudinea lor faţă de
aceste fonduri.
      Se distinge uzură completă şi parţială a fondurilor fixe. În cazul uzurii
complete fondurile fixe în funcţiune se lichidează şi se înlocuiesc cu altele
noi (construcţii capitale sau înlocuirea curentă a fondurilor uzate). Uzura
parţială se compensează prin reparaţii.
      Uzura morală – este reducerea valorii maşinilor şi utilajelor sub
acţiunea scăderii cheltuielilor social necesare pentru reproducerea lor
(uzura morală în prima sa formă); reducerea valorii lor ca rezultat al

                                             93
implementării unor noi maşini şi utilaje progresiste şi mai eficiente din
punct de vedere eonomic (uzura morală în forma a doua).
      În condiţile actuale o tot mai mare importanţă capătă evidenţa uzurii
morale. Apariţia unor noi, mai performante tipuri de utilaje cu
productivitate sporită, condiţii mai bune de deservire şi exploatare adesea
face înlocuirea fondurilor fixe vechi ânainte de termen mai raţională din
punct de vedere economic. Înlocuirea cu întârziere a fondurilor fixe uzate
moral duce la faptul că în ele se va obţine producţie mai scumpă şi de o
calitate mai proastă în comparaţie cu producţia fabricată cu maşini şi etilaje
mai perfor,ante. Iar acest lucru este cu totul inadmisibil în condiţiile
economiei de piaţă.
      Sursele principale de acoperire a cheltuielilor, legate de înnoirea
fondurilor fixe, în condiţiile tranziţiei la relaţiile de piaţă, de autofinanţare a
întreprinderilor sunt mijloacele proprii ale întreprinderilor. Ele se
acumulează în decursul întregii perioade de exploatare a fondurilor fixe sub
forma defalcărilor de amortizare.
      Amortizarea – este compensarea bănească a uzurii fondurilor fixe prin
includerea unei părţi din valoarea lor în cheltuielile de producţie. Prin
urmare, amortizarea este expresia bănească a uzurii fizice şi morale a
fondurilor fixe. Amortizarea se efectuează prin înlocuirea completă a
fondurilot fixe în cazul lichidării lor. Suma defalcărilor de amortizare
depinde de valoarea fondurilor fixe, perioada lor de exploatare, cheltuielile
pentru modernizare.
      Raportul dintre suma anuală a defalcărilor de amortizare şi valoarea
fondurilor fixe, exprimată în procente, se numeşte norma de amortizare.
Conform normelor stabilite defalcările de amortizare se includ în preţul de
cost al producţiei finite.
      Calculul normei de amortizare se efectuează după formula:
         Na = Ffi – Ffl х 100,                                  (6.2.)
                Та х Ffi
      unde Ffi – valoarea iniţială a fondurilor fixe, lei;
         Ffl – valoarea de lichidare a fondurilor fixe, lei;
         Та – termenul normativ de exploatare (perioada de amortizare) a
fondurilor fixe, ani.
      Suma defalcărilor de amortizare (lei) pentru restabilirea completă a
fondurilor fixe se calculează după formula:
         Аа = Nа х Ffma                                         (6.3)
      unde Ffma - valoarea anuală medie a fondurilor fixe, lei.
      Mărimea defalcărilor de amortizare se determină prin trei metode de
defalcare: regulată, accelerat regulată şi accelerată. În tabelul 6.1. este
                                       94
expus un model de calculare a defalcărilor de amortizare prin metoda
defalcărilor regulate.
     Metoda regulată de determinare a mărimii defalcărilor de amortizare
este orientată spre uzura fizică şi morală permanentă a fondurilor fixe. O
asemenea admisiune este îndreptăţină referitor la uzura fizică. Însă uzura
morală a fondurilor fixe în majoritatea cazurilor se produce în ritm
accelerat, şi nu regular.

Tabelul 6.1. Exemplu de calculare a defalcărilor de amortizare regulate
   Tipurile fondurilor fixe         Valoarea medie de       Norma anuală a         Mărimea anuală a
                                      bilanţ, mil. lei      defalcărilor de         defalcărilor de
                                                             amortizare, %        amortizare, mil. lei
                                                                                  (col.2 х col.3 х 0,9)
 Utilaj                                     50                     12                       6
 Clădiri                                   200                     5                       10
 Mijloace de transport                       5                     20                      1,0
 Итого                                                                                    17,0
                     Sursa: [3, p.96].

      Pentru înlocuirea utilajului învechit sunt necesare defalcările de
amortizare respective. În acest scop se aplică metoda amortizării accelerate
a fondurilor fixe, când pentru primii trei ani se aplică norme majorate, ce
permit de a se trece în preţul de cost al producţiei circa a 2/3 din costul lor
iniţial. Valoarea ce rămâne după aveasra se trece conform normelor snabile
de amortizare pe toată perioada anilor de amortizare.
      Compararea metodei regulate cu cea de amortizare accelerată a
fondurilor fixe este făcută pe figura 6.2.

                      Fp(b)
                      100 mii lei




                      Fа =
                      37 mii lei                              A


                      Fb =
                      10 mii lei                                  B



                                             0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10                       t (anii)
                                               Uzura morală (pe ani)

          Fig. 6.2. Metoda regulată şi accelerată de amortizare a fondurilor fixe [2, p.157].

                                                  95
      În prezent capătă răspândire metoda amortizării neregulate. Bunăoară,
în cheltuielile de producţie din anul întâi se includ – 50%, în al doilea an –
30%, în al treilea – 20%. Aceasta permite întreprinderii ca în condiţiile
inflaţiei să-şi recupereze mai repede cheltuielile şi să orienteze mijloacele
spre renovarea parcului de urilaje.
      Modernizarea utilajului este avantajoasă din punct de vedere
economic, dacă în rezultatul efectuării acesteia creşte volumul anual al
producţiei, sporeşte productivitatea muncii şi se reduce preţul de cost al
producţiei. Concomitent este necasar ca rentabilitatea de asemenea să
crească. Ultimul deziderat poate fi atins, dacă adaosul relativ al profitului
va depăşi majorarea valorii fondurilor fixe de producţie în rezultatul
cheltuielilor efectuate pentru modernizare.

   6.3. Indicatorii privind utilizarea fondurilor fixe de producţie
      Pentru a caracteriza utilizarea fondurilor fixe de producţie se aplică
mai mulţi indicatori, ce pot fi divizaţi în trei grupe: indicatorii utilizării
extensive, intensive şi integrale a fondurilor fixe de producţie.
      1) Indicatorii utilizării extensive a fondurilor fixe de producţie. Din
           aceştia fac parte: corficientul utilizării extensive a utilajului;
           coeficientul de înlocuire a utilajului; coeficientul de încărcare a
           utilajului; coeficientul regimului de timp al funcţionării utilajului.
       Coeficientul utilizării extensive a utilajului (KUEU) se stabileşte
           prin coraportul dintre numărul efectiv de ore în care a funcţuionat
           utilajul şi numărul de ore conform programului său de
           funcţionare, adică
           Кex = tfu / tnfu                                   (6.4)
unde tfu -        timpul de facto în care a funcţionat utilajul, ore;
    tnfu - timpul normativ de funcţionare a utilajului (se stabileşte în funcţie
    de regimul de lucru al întreprinderii, ţinându-se cont de timpul minimal
    necesar pentru executarea reparaţiilor de prevenire planificate), ore;
          Exemplu. Dacă într-un schimb cu durata de 8 ore, având timp
planificat pentru reparaţii 1 oră, timpul real de lucru al strungului a
constituit 5 ore, coeficientul său de exploatare intensivă va fi egal cu 0,71
( 5 ) .
 ( 8 - 1 ) Aceasta înseamnă că fondul planificat de timp a fost folosit doar
la nivel de 71%.

     Utilizarea extensivă a utilajului se mai caracterizează de asemenea
prin coeficientul funcţionării lui pe schimburi, ce se calculează ca raport
                                      96
dintre numărul total al schimburilor în care pe parcursul zilei s-a lucrat cu
utilajul de tipul dat şi numărul de strunguri care au funcţionat în schimbul
cel mai mare.
      Exemplu. Dacă în secţie sunt instalate 270 unităţi de utilaj, din care în
primul schimb au funcţionat 200, în al doilea – 190 strunguri, aceasta
înseamnă că coeficientul de schimb va fi 1,44 ( 200 + 190).
                                                      270
      În prezent coeficientul de schimb la întreprinderi nu este suficient de
înalt. Mărirea numărului schimburilor de lucru la utilajul dat permite o
creştere substanţială a volumului de producţie.
       Coeficientul de încărcare a utilajului de asemenea caracterizează
utilizarea utilajului în timp. Acest coeficient, spre deosebire de coeficientul
schimburilor ţine cont de datele privind volumul de muncă pentru
producerea articolelor resppective. În practică el e aplicat ca echvalent al
mărimii coeficientului schimburilor majorat de două ori (în regimul de
lucru cu două schimburi) sau de trei ori (în regimul cu trei schimburi). În
exemplul nostru
         Кî.u. = 1,44/2 = 0,72.                              (6.5)
       Pe baza indicatorului folosirii pe schimburi a utilajului se
calculează şi coeficientul de utilizare a regimului timpului de lucru pe
schimburi a utilajului. Acesta se calculează prin împărţirea coeficientului
atins în perioada dată de funcţionare pe schimburi a utilajului la durata
schimbului, stabilită la întreprinderea (secţia) dată. Astfel, dacă durata
schimbului la întreprindere e de 8 ore, coeficientul de utilizare a regimului
timpului de lucru pe schimburi a utilajului va constitui:
         Кu.t.l..u = 1,44/8 = 0,18.                          (6.6)
      Însă indicatorii de utilizare extensivă a utilajului nu permit a se
concluziona asupra efectului de utilizare a utilajului. Pentru că utilajul
poare avea sarcină incompletă, poate funcţiona şi în gol şi în acest timp,în
genere, să nu produccănimic, ori, fiind în regim de lucru, să producă
articole necalitative.
      2) Rezultatele obţinute trebuie să fie de calculele celui de al doilea
grup de indicatori – privind utilizarea intensivă a fondurilor fixe, reflectând
nivelul utilizării lor în funcţie de capacitate (de productivitate). Cel mai
important dintre ei este coeficientul utilizării intensive a utilajului.
       Coeficientul utilizării intensive a utilajului se stabileşte prin
raportul dintre productivitatea reală a utilajului tehnologic principal şi
productivitatea lui normativă, adică productivitatea progresistă tehnic
fundamentată.
         К u.i. = Qf / Qn.                                   (6.7)
                                     97
unde     Qf – producţia reală, obţinută la utilajul dat, într-o unitate de timp;
         Qn. – producţia normativă, tehnic fundamentată, obţinută la utilajul
dat, într-o unitate de timp (se stabileşte în baza datelor din paşaportul
utilajului).
         3) Din cea de a treia grupă de indicatori ai utilizării fondurilor fixe
fac parte: coeficientul utilizării integrale a utilajului, coeficientul utilizării
capacităţii de producţie, indicatorul randamentului fondurilor şi al
fondointensivităţii producţiei.
       Coeficientul utilizării integrale a utilajului se determină ca
produsul dintre coeficientul utilizării intensive şi coeficientul utilizării
extensive a utilajului şi caracterizează în complex exploatarea acestuia ca
timp şi productivitate (capacitate).
      În prezent Кex = 0,7, Кint. = 0,8, prin urmare, coeficientul utilizării
integrale a urilajului va fi egal cu:
                  Кu. itegr.. = Кex. Х Кint. = 0,71 х 0.8 = 0,57.      (6.8)
      Astfel, ţinând cont de aceşti doi factori, strungul a fost folosit doar la
capacitatea de 57%.
      Rezultatul unei mai bune utilizări a fondurilor fixe va fi, în primul
rând, majorarea volumului de producţie. De aceea indicatorul generalizator
al eficienţei utilizării fondurilor fixe de producţie trebuie să fie fondat pe
principiul comensurabilităţii producţiei cu întreaga totalitate a fondurilor
fixe utilizate la fabricarea ei. Acesta şi va fi indicatorul producţiei obţinute
ce revine la 1 leu valoare a fondurilor fixe, - randamentul fondurilor.
Calcularea lui se face cu ajutorul formulei:
                  Rf = Q / F,                                  (6.9)
      unde Q – volumul producţiei-marfă, globale sau realizabile, lei;
         F - valoarea anuală medie a fondurilor fixe de producţie ale
întreprinderii, lei.
       Valoarea anuală medie a fondurilor fixe de producţie se calculează
           în modul următor:

           Ffm.a. = Ffi + ФFfp.f х n1 - Ffl х n2. ,           (6.10)
                             12            12
      unde Ffi - valoarea fondurilor fixe de producţie ale întreprinderii la
începutul anului, lei;
      Ffp.f , Ffl – valoarea fondurilor fixe de producţie ale întreprinderii puse
şi scoase din în funcţiune în decursul anului, lei;;
      n1 и n2 – numărul de luni de la momentul punerii în funcţiune sau
lichidării fondurilor fixe.

                                      98
      Sporirea randamentului fondurilor constituie o sarcină importantă
pentru întreaga economie naţională. Principalii factori ce contribuie la
ridicarea randamentului fondurilor sunt redaţi pe figura 6.2.
      Fondointensivitatea producţiei – este o mărime inversă
randamentului fondurilor. Ea arată cota valorii fondurilor fixe ce revine la
un leu producţie fabricată. Dacă randamentul fondurilor trebuie să aibă
tendinţă de creştere, apoi fondointensivitatea – invers, tendinţă de
reducere.
                                            Factorii de creştere a randamentului fondurilor




                                                                                                                                            Accelerarea însuşirii noilor caracinăţi de




                                                                                                                                                                                         Reducerea costului unităţii de capacitate
                                                                                                                                                                                         a întreprinderilor nou puse în funcţiune,
     utilajului ca rezultat al reutilării tehnice
     şi reconstrucţiei şi dării în exploatare a
     Depăşirea nivelului de productivitate a




                                                        Depăşirea coeficientului de lucru pe




                                                                                                                                                                                                                                     Замена ручного труда машинным
                                                                                               Perfecţionarea utilizării timpului şi




                                                                                                                                                                                               reconstruite şi reutilate tehnic
                                                                                                    capacităţilot dr producţie
                                                              schimburi a utilajului
                 noilor întreprinderi




                                                                                                                                                           producţie




                      Fig. Factorii de creştere a randamentului fondurilor

      Eficienţa activităţii întreprinderii în mulre privinţa este determinată de
nivelul dotării cu fonduri a muncii, ce se calculează prin coraportul dintre
valoarea fondurilor fixe de producţie şi numărul muncitorilor (lucrătorilor,
personalului industrial de producţie) de la întreprindere. Această mărime
trebuie să crească în permanenţă, deoarece de ea depinde dotarea tehnică,
deci, şi productivitatea muncii.

                                           6.4. Capacitatea de producţie a întreprinderii
     Volumul fondurilor fixe de producţie şi gradul lor de utilizare
determină mărimea capacităţii de producţie a întreprinderii.
     Capacitatea de producţie a întreprinderii – este cantitatea maximală
de producţie obţinută într-o anumită unitate de timp în expresie naturală, de
nomenclatura şi asortimentul planificat, cu utilizarea din plin a utilajului şi
suprafeţelor de producţie, aplicarera tehnologiilor avansate, perfecţionarea
sistemului de organizare a producţiei şi muncii, asigurarea calităţii
superioare a producţiei.
                                                                                                                                       99
      Capacităţile de producţie se calculează, de regulă, în aceleaşi unităţi
de măsură, în care e planificată produccera articolelor resprctive în expresie
naturală (tone, bucăţi, metri) sau în unităţi convenţional naturale. Dacă
întrepribderea fabrică mai multe tipuri de diverse produse, capacităţile de
producţie se snabilesc pentru fiecare tip aparte.
      Capacitatea de producţie a ramurii industriei de fabricare a unui
anumit produs este egală cu capacitatea sumară a întreprinderilor din
componenţa ei, care fabrică aceeaşi producţie, indiferent de regimurile de
lucru pe care le au.
      Capacitatea de producţie a întreprinderii se stabileşte în funcţie de
capacităţile secţiilor, sectoarelor, agregatelor ei principale de producţie,
adică se compune din capacităţile de producţie ale unităţilor ei principale de
producţie. În cazul că unele sectoare auxiliare nu corespund programului de
producţie preconizat, se elaborează măsurule tehnico-organizatorice
necesare pentru lichidarea “locurilor vulnerabile ”.
      Elementele principale ce determină mărimea capacităţii de producţie
a întreprinderii sunt:
       componenţa utilajului şi cantitatea lui pe tipuri;
       indicatorii tehnico-ecoomici de urilizare a maşinilor şi utilajului;
       fondul de timp pentru funcţionarea utilajului;
       suprafaţa de producţie a întreprinderii (secţiilor principale);
       nomanclatorul şi asortimentul planificat al producţiei, care
          acţionează nemijlocit asupra volumului de muncă pentru
          fabricarea producţiei cu utilajul în componenţa dată.
      Capacitatea de producţie a întreprinderii principale poate fi calculată
după formula:
      Cp = n х Ftmax ,                              (6.11)
                 Np.m.
      unde Cp – capacitate de producţie a secţiei, sectorului în unităţile de
măsură acceptate;
         n – numărul utilajelor de bată în secţie, unităţi;
         Ftmax – fondul de timp maximal posibil pentru funcţionarea
utilajului de bază, ore;
          Np.m. – norma progresistă privind volumul de muncă pentru
prelucrarea articolului respectiv cu ajutorul utilajului de bază, ore.
      Capacitatea de producţie a întreprinderii nu este o mărime constantă.
Odată cu utilizarea tehnicii noi, implementarea tehnologiilor avansate, a
unor noi materiale, extinderea specializării şi cooperării, perfecţionarea
structurii producţiei, ridicarea gradului de calificaţie a lucrătorilor,

                                     100
perfectarea sisnemului de organizare a producţiei şi muncii capacităţile de
producţie se modifică. De aceea ele trebuie să fie periodic revăzute.
      Se întrebuinţează câteva noţiuni, ce caracterizează capacităţile de
producţie:
       capacitatea de producţie de intrare – capacitatea la începutul
          anului, care arată posibilităţile de producţie de care dispune
          întreprinderea la începutul perioadei planificate;
       capacitatea de producţie de ieşire – capacitatea la finele anului,
          determinată prin însumarea capacităţii de intrare şi a noilor
          capacităţi, sumă din care se scade capacitatea trecută la pierderi;
       capacitatea de producţie proiectată – capacitatea prevăzută în
          proictul de construcţie, reconstrucţie şi extindere a întreprinderii.
      Pentru a determina corespunderea programului de producţie
capacităţilor disponibile se calculează capacitatea anuală medie de
producţie, de care dispune întreprinderea ramura industrială în medie într-
un an. Aceasta se determină prin adăugarea la capacitatea de la începutul
anului a capacităţii anuale medii noi şi scăderea capacităţii anuale medii
ieşite din uz. Pentru calcul se foloseşte formula:

     Cpm.a. = Cpi + Cp.ex. х n1 - Cpl х n2 ,                 (6.12)
                             12               12
     unde Cpm.a - capacitatea anuală medie a întreprinderii;
         Cpi. - capacitatea întreprinderii la începutul anului (de intrare);
         Cpl - capacitatîţile puse în funcţiune pe parcursul anului;
         Cpl - capacităţile de producţie lichidate (ieşite din uz) în decursul
anului;
      n1 и n2 - numărul lunilor complete de la momentul punerii
capacităţilor în funcţiune până la finele anului şi de la momentul ieşirii din
uz a capacităţilor până la finele anului.
     Pentru a îmbina volumul planificat al producţiei cu capacităţile de
producţie necesare la întreprindere se elaborează bilanţurile capacităţilor de
producţie pentru fabricarea şi prelucrarea produselor.
     Nivelul utilizării capacităţilor de producţie se măsoară cu ajutorul mai
multor indicatori. Principalul din ei este coeficientul utilizării de facto
(planificate) a capacităţilor de producţie Кu.c.p., care se determină prin
coraportul dintre producţia fabricată de facto (conform planului) într-o
anumită perioadă de timp şi capasitatea anuală medie de producţie în
aceeaşi perioadă de timp şi se calculează după formula:
         Кu.c.p. = Qf / Cpm.a. ,                             (6.13)

                                     101
      unde Qf - cantitatea producţiei fabricate de facto în cadtul
întreprinderii pe parcursul anului în expresie naturală sau unităţi valorice de
măsurare;
         Cpm.a. – capacitatea anuală medie de producţie în aceleaşi unităţi de
măsură.
      Un alt indicator este coeficientul de încărcare a utilajului – coraportul
dintre fondul de timp cheltuit de facto (strunguri-ore) de întregul utilaj sau
pe grupe şi fondul de timp disponibil la acelaşi cerc de utilaje în aceeaşi
periaodă de timp. Acest indicator evidenţiază surplusul sau insuficienţa de
utilaje.

           6.5. Direcţiile principale de îmbunătăţire a utilizării
               fondurilor fixe şi capacităţilor de producţie
      E greu de supraestimat importanţa economică a utilizării eficiente a
fondurilor fixe şi a capacităţilor de producţie. Soluţionarea acesteu
probleme înseamnă majorarea volumului de producţie necesare societăţii,
ridicarea gradului de eficienţă a potenţialului de producţie disponibil şi
satisfacerea mai din plin a cerinţelor populaţiei, îmbunătăţirea bilanţului de
utilaje în ţară, reducerea preţului de cost al producţiei, creşterea
rentabilităţii producţiei, a acumulărilor de mijloace la întreprinderi.
      Utilizarea mai din plin a fondurilor fixe şi a capacităţilor de producţie
conduce de asemenea la diminuarea necesităţilor de lansare a noilor
capacităţi la modificarea volumului de producţie, iar,prin urmare, la o mai
bună gestionare a profitului întreprinderii (creşterea cotei defalcărilor din
profit în fondul pentru consum, orientarea celei mai mati părţi a fondului de
acumulare spre mecanizarea şi automatizarea proceselor tehnologice etc.).
      Funcţionarea reuşită a fondurilor fixe şi a capacităţilor de producţie
depinde de faptul pe cât de complet se realizează factorii extensivi şi
intensivi, de îmbunătăţirea utilizării lor.
      Îmbunătăţirea extensivă a utilizării fondurilor fixe şi capacităţilor de
producţie presupune că, pe de o parte, se va mări durata de funcţionare a
utilajului existent în perioada calendaristică dată, iar pe de alta, ca creşte
ponderea utilajului existent în componenţa întregului complex de utilaje al
întreprinderii. Este important de asemenea să se obţină reducerea staţionării
utilajelor, reducerea surplusului de utilaje şi a utilajelor neinstalate, să se
organizeze funcţionarea lor în mai multe schimburi, să se asigure reparaţia
la timp a utilajelor etc.
      Posibilităţi şi mai mari are îmbunătăţirea utilizării intensive a
fondurilor fixe şi capacităţilor de producţie, în ce priveşte ridicarea gdarului
de încăcare a utilajului în unitatea de timp. Ridicarea gradului de încărcare
                                      102
intensivă a utilajului poate fi obţinută prin modernizarea lui şi stabilirea
unui regim optim de funcţionare, prin lichidarea “locurilor vulnerabile ” din
producţie etc.
      O direcţie de mare importanţă pentru ridicarea eficienţei în utilizarea
capacităţilor de producţie este сperfecţionarea structurii fondurilor fixe de
producţie. Deoarece majorarea volumului de fabricare a producţiei se
realizează numai în secţiile principale, este important să se consolideze
situaţia lor, să se majoreze cota lor în valoarea totală a fondurilor fixe,
menţinând concomitent coraportul raţional cu unităţile de producţie
auxiliare. O mare rezervă de creştere a randamentului fondurilor constituie
însuşirea rapidă a noilor capacităţi de producţie.
      În condiţiile actuale a apărut încă un factor, ce condiţionează creşterea
gradului de eficienţă a utilizării fondurilor fixe şi a capacităţilor de
producţie. E vorba de dezvoltarea аformei acţionare de gospodărire şi
privatizarea întreprinderilor. În ambele cazuri colectivul de muncă devine
proprietar al fondurilor fixe, are posibilitatea de a dispune independent de
mijloacele de producţie, inclusiv de a forma de sine stătător structura de
producţie a fondurilor fixe, precum şi profitul întreprinderii, ceea ce îi
permite să majoreze utilizarea lui cu destinaţie specială.

                                    Concluzii
1. Fondurile fixe de producţie, ce constau din clădiri, construcţii, maşini,
   utilaje şi alte mijloace de muncă, participă la procesul de producţie
   timp îndelungat, menţinându-şi forma naturală, iar valoarea lor se
   transmite asupra produsului fabricat treptat, pe părţi.
2. Fondurile fixe constituie baza tehnico-materială a producţiei. De
   volumul lor depinde capacitatea de producţie a întreprinderii şi nivelul
   utilării dotării tehnice a muncii.
3. Capacitatea de producţie a întreprinderii – este cantitatea maximal
   posibilă de fabricare a producţiei cu utilizarea tuturor rezervelor
   întreprinderii.
4. În procesul exploatării fondurile fixe sunt supuse uzurii fizice şi
   morale, ceeace se soldează pentru întreprindere cu                   pierderi
   considerabile.
5. Diminuarea pierderilor de pe urma uzurii fondurilor fixe e posibilă prin
   eficientiuarea utilizării lor, ridicării nivelului indicatorilor de bază – al
   randamentului fondurilor, coeficientului de schmburi, coeficientului de
   utilizare a capacităţilor de producţie.
6. Îmbunătăţirea acestor indicatori poate fi realizată din contul progresului
   tehnico-ştiinţific, al perfecţionării structurii fondurilor fixe, reducerii
                                      103
   staţionărilor de tot felul ale utilajelor, perfecţionării sistemului de
   organizare a producţiei şi muncii, detvoltării noilor forme de
   gospodărire.
7. De rând cu profitul o sursă de bază pentru perfecţionarea fondurilor
   fixe de producţie ale întreprinderii constituie defalcările de amortizare.

                          Subiecte de autoevaluare
1. Ce sunt fondurile fixe şi care e rolul lor în reproducţia lărgită?
2. Ce se înţelege prin structura fondurilor fixe de producţie şi prin ce se
   explică faptul că ea diferă în funcţie de ramura industrială?
3. În ce constă esenţa şo importanţapoliticii actuale de amortizare?
4. Ce indicatori extensivi şi intensivi cunoaşteţi referitor la utilizarea
   fondurilor fixe de producţie?
5. Care sunt noţiunile, tipurile, metodele de calculare a capacităţii de
   producţie a întreprinderii, ramurii industriale?
6. Ce direcţii de îmbunătăţire a utilizării fondurilor fixe şi capacităţilor de
   producţie ale întreprinderii în condiţiile actuale cunoaşteţi?

                                     Bibliografia
1.  Roşca Petru. Economia generală. Manual. ULIM, 1997. – 264 p.
2.  Roşca Petru. Culegere didactico-metodică teste şi probleme la “Economia
    generală”. Chişinău, 1997. – 200с.
3. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.:
    ИНФРА-М, 1998. – 416 с.
4. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.
    В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М., ЮНИТИ, 1996, – 667 с.
5. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный
    экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М., 2002. – 480с.
6. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii
    “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.
7. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov, 1994. –135p.
8. Cotar Gheorghe – Evaluarea întreprinderii. Metode şi tehnici. Editura ECCE
    S.R.L., Bucureşti, 1992
9. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M., ş.a. – Economia
    întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice, Catedra de Comerţ,
    Bucureşti, 1997. – 296p.
10. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002.
    Chişinău: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. - 306 p.
11. Anuarele statistice ale Republicii Moldova din ultimii ani.



                                       104
                                    Capitolul 7
          FONDURILE ŞI MIJLOACELE
     CIRCULANTE ALE ÎNTREPRINDERII
1. Componenţa fondurilor circulante ale întreprinderii
2. Estimarea utilizării fondurilor circulante în poducţie
3. Economisirea elementelor fondurilor circulante la întreprindere
4. Mijloacele circulante şi căile de accelerare a rotaţiei lor

     7.1. Componenţa fondurilor circulante ale întreprinderii
      De rând cu fondurile fixe o mare importanţă pentru activitatea
întreprinderii are disponibilitatea de o cantitate optimă de mijloace
circulante. Mijloacele circulante constituie totalitatea mijloacelor băneşti,
avansate pentru crearea fondurilor de producţie şi a fondurilor circulante, ce
asigură rotaţia neîntreruptă a mijloacelor băneşti. Mijloacele circulante
asigură permanenţa producţiei şi realizarea produselor întreprinderii.
      Fondurile circulante de producţie sunt unul din elementele
procesului, partea principală a preţului de cost al producţiei. Acesrea sunt
obiectele muncii (materia primă, principalelle materiale şi semifabricate,
materialele auxiliare, combustibilul, tara, piesele         de schimb etc.);
mijloacele de muncă având termenul de valabilitate nu mai mare de 1 an
sau valoarea de pânăla 1000 lei (obiectele şi instrumentele de mică valoare
şi uzare rapidă); producţia nefinisată şi cheltuielile pentru perioadele
viitoare.
      Fondurile de circulaţie – sunt mijloacele întreprinderii depuse în
rezervele de producţie finită, mărfurile expediate, dar neplătite, precum şi
mijloacele în proces de calcul şi mijloacele băneşti din casă şi de la conturi.
      Fondurile circulante de producţie se prezintă în producţie în forma lor
naturală şi în procesul de fabricare a producţiei sunt consumate integral. Ele
îşi transmit valoarea asupra produsului obţinut. Fondurile de circulaţie sunt
legate de deservirea procesului de circulaţie a mărfurilor. Ele nu participă la
formarea valorii, ci sunt purtătoarele ei. După încheierea ciclului de
producţie, obţinerea produselor finite şi realizarea lor valoarea mijloacelor
circulante se compensează în componenţa încasărilor de la realizarea
produselor (executarea lucrărilor, prestarea serviciilor). Aceasta creează
posibilităţi pentru reluarea sistematică a procesului de producţie, care se
efectuează prin rotaţia permanentă a mijloacelor întreprinderii.
      În calea lor mijloacele circulante trec consecutiv 3 etape: monetară (de
pregătire); de producţie (procesul nemijlocit de producţie); şi marfară
                                     105
(producţia finită). Numai după transformarea formei marfare a valorii
producţiei fabricate în formă monetară (bănească) mijloacele alocate în
avans se recuperează din contul unei părţi din încasările de la realizarea
producţiei. Cealaltă sumă constituie acumulările de mijloace băneşti, ce se
utilizează în conformitate cu planul lor de distribuţie. O parte din acumulări
(ptofit), sunt destinate pentru extinderea mijlocelor circulante, se alătură
acestora şi efectuează împreună cu ele următoarele cicluri de circulaţie.
      Ronaţia mijloacelor circulante are loc în corespundere cu schema de
mai jos:
         B – Mp … P … Pf – B1,                              (7.1)
      unde B - mijloacele băneşti, alocate în avans de întreprindere;
      Mp - mijloacele de producţie; P - producţia; P f – producţia finită;
      B1 – mijloacele băneşti obţinute de la vânzarea producţiei şi care
inclur în cine profitul realşizat.
      Punctele (…) înseamnă că circulaţia mijloacelor e neîntreruptă, dar
procesul rotaţiei lor continuă în sfera producţiei.
      Mijloacele de circulaţie se află concomitent la toate etapele şi în toane
formele de producţie, ceea ce asigură activitatea regulată şi fără întreruperi
a întreprinderii.
      Fondurile circulante de producţie ale întreprinderii se compun din trei
părţi: rezervele de producţie; produsele nefinisate şi semifabricatele de
producţie proprie; cheltuielile pentru perioadele viitoare.
       Retervele de producţie sunt obiectele muncii, pregătite pentru
plasare în procesul de producţie; constau din materie primă, materialele de
bază şi auxiliare, combustibil, carburanţi, semifabricate şi piese de
competare procurate, tară şi materiale pentru ambalaj, piese de rezervă
pentru reparaţia fondurilor fixe.
       Produsele nefinisate şi semifabricatele de producţie proprie – sunt
obiectele muncii ce au intrat în procesul de producţie: materialele,
detaluule, blocurile şi articolele în proces de prelucrare şi asamblare,
precum şi semifabricatele de producţie proprie, nefinisate completamenre
în unele secţii şi trecute pentru prelucrare în continuare în alte secţii ale
aceleiaşi întreprinderi.
       Cheltuielile pentru perioadele viitoare constituie elementele
nefinisate ale fondurilor circulante ce includ cheltuielile pentru pregătirea
şi însuşirea produselor noi, ce se fabrică în perioada dată (reimestru, an),dar
se raportează la producţia unei perioade viitoare.
      Fondurile circulante de producţie în calea cor sunt legate de asemenea
de fondurile de circulaţie, care deservesc sfera de circulaţie. Ele includ
producţia dinită ce se află în depozite, mărfurile expediate, mijloacele
                                     106
băteşti şi mijloacele în proces de decontare către consumatorii de producţie,
în special datoriile debitoare. Totalitatea mijloacelor băneşti ale
întreprinderii, destinate pentru formarea fondurilor circulante, constituie
mijloacele circulante ale întreprinderii.
     Componenţa şi clasificarea mijloacelor circulante sunt redate pe figura
7.1.
     Semnul                          Mijloacele circulante
     grupării

                        Fondurile circulante de                   Fondurile de
     Destinaţia
                              producţie                            circulaţie
     funcţională


     Rolul în                                                                  Mijloacele
                     Rezervele              Produsele         Producţia        băneşti şi
     producţie
                        de                 nefinisate şi        finită        mijloacele în
                                        cheltuielile pentru                  decontări către
                     producţie
                                        perioadele viitoare                   consumatori



     Principiile
     de organizare               Normate                             Nenormate



     Sursele
     de formare                     Proprii                    De împrumut



     Fig. 7.1. Componenţa şi clasificarea mijloacelor circulante [1, p. 167].


      Ritmicitatea, complexitatea şi eficienţa producţiei în multe privinţe
depinde de mărimea optimă a mijloacelor circulante (şi a foncurilor
circulante de producţie, şi a fondurilor de circulaţie).
      Coraportul dintre anumite elemente ale fondurilor circulante (%) sau
părţile lor componente se numeşte structura fondurilor circulante (fig. 7.2).
      Accelerarea rotaţiei mijloacelor circulante ale întreprinderii permite
scoaterea din circulaţie a unei părţi din mijloace, pe când la încetinirea
rotaţiei apare necesitatea atragetii unor mijloace suplimentare. Deaceea una
din sarcinile principale în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă este
intensificarea producţiei cu respectarea strictă a principiului de economisire
a resurselor. Economisirea resurselor materiale în mare măsură contribuie
la reducerea preţului de cost al procuсţiei industriale, deoarece cheltuielilor

                                              107
materiale le revin circa ¾ din totalul cheltuielilor de producţie. Iar aceasta
exercită o influenţă pozitivă asupra situaţiei financiare, precum şi asupra
tuturor aspectelor activităţii de producţie şi economice a întreprinderii.

                                      Fondurile circulante de producţie (100%)


         În rezervele de producţie (79%)                                                  În procesul de producţie (30%)




                                                                                                       şi
  materialele de bază




                                                                    Materiale auxiliare




                                                                                                                           Producţie refinisată




                                                                                                                                                         producţie proprie
                                                                                                                                                         Semifabricate de
   Materia primă şi




                              procurate (10%)
                               Semifabricate




                                                                                                       energie electrică




                                                                                                                                  (19%)
                                                                          (8%)




                                                                                                               (8%)




                                                                                                                                                              (6%)
                                                                                                       Combustibil
   pentru reparaţii




                                                pentru ambalaj
                de




                                                Tară şi materiale




                                                                                    Obiecte de mică
                                                                                    valoare şi uzură




                                                                                                                                     Cheltuieli pentru

                                                                                                                                      viitoare (5%)
                                                                                                                                        perioadele
   curente (3%)




                                                                                    rapidă (14%)
   completare
   Piese




                                                (3%)




                        Fig. 7.2. Structura fondurilor circulante de producţie [2, p.113].


                        7.2. Estimarea utilizării fondurilor circulante în poducţie
      Eficientizarea utilizătii fondutilot circulante este una din sarcinile
ptincipale ale întreprinderilor industriale. Cu cât mai bine vor fi folosite
materia primă, combustibilul, materialele auxiliare, cu atât mai mic va fi
consumul lor la obţinerea unui anumite cantităţi de producţie, creându-se
posibilitatea de a spori volumul de producţie industrială. Se disting
indicatorii consumului de resurswe materiale şi indicatorii nivelului
folosirii utile a resurselor materiale.
       Consumul de resurse materiale reprezintă consumul lor de
producţie. Consumul de producţie cuprinde întreaga cantitate a resueselor
materiale, consumate de întreprindere pentru executarea nemijlocită a
programului de producţie.
       Consumul total al resurselor materiale – este consumul unor
tipuri de resurse materiale sau al resurselor materiale în ansamblu pentru
realizarea programului de producţie în perioada de referinţă. Consumul
total al resurselor materiale se estimează în expresie naturală; consumul
sumar al diverselor tipuri de resurse materiale – în expresie valorică.
                                                                                            108
       Consumul specific m al unui anumit tip concret de resurse este
consumul lor mediu la unitatea de producţie finită. El se determină prin
împărţirea întregii cantităţi a resurselor materiale, consumate pentru
fabricare producţiei date în perioada de referinţă Q , la numărul de unităţi
valabile ale acestei producţii N.         Nivelul consumului de materiale la
unitatea de producţie se numeşte indicatorul consumului de materiale al
producţiei, ce se estimează în expresie naturală sau în expresie valorică.
         m=Q/N,                                              (7.2)
      Indicatorul consumului de materiale interacţionează nemijlocit cu
indicatorii ce caracterizează consumul anumitor tipuri de resurse materiale
(consumul de metale, consumul de energie, de combustibil), ce se
estimează în expresie naturală, natural-valorică şi valorică.
      Pentru elaborarea programului de producţie şi analiza activităţii
întreprinderilor industriale în fiecare ramură a industriei se aplică diverşi
indicatori ai nivelului de folosire utilă a resurselor materiale, ce reflectă
mai amplu condiţiile de utilizare în producţie a resurselor materiale şi care
cuprind toate stadiile consumului lor în cadrul producţiei.
       În ramurile, unde are loc prelucrarea primară a materiei prime, se
           aplică asemenea indicatori:
      conţinutul de substanţe utile în materia primă incipientă (fier în rocă,
zahăr în sfeclă, ulei în seminţele de floarea-soarelui, suc în struguri etc.);
      gradul de folosire a substanţei utule, ce se conţine îm materia primă
incipientă, şi procentul pierderilor în procesul de prelucrare a acesteia;
      ieşirile finale de producţie valabilă, estimate prin împărţirea volumului
anual al produsului valabil la volumul materiei incipiente şi calculate în
procente (rezultatul trebuie înmulţit cu 100).
      Piecare ramură aplică indicatorii săi specifici ai nivelului de folosinţă
urilă a resurselor materiale. Astfel, în industria chimică drept un asemenea
indicator serveşte raportul consumului teoretic de materiale la consumul
de facto a materialelor (de un anumit tip) pentru obţinerea unor produse
chimice concrete sau al unui proces chimic. În metalurgie se întrebuinţează
indicatorii – coeficienţii consumului, ce reprezintă raportul greutăţii
materialelor consumate la tona de produs valabil. În industria constructoare
de maşini se aplică pe scară largă indicatorii: coeficientul de utilizare a
metalului, nivelul deşeurilor (в %) etc. Nivelul deşeurilor este legat
nemijlocit de coeficientul folosinţei utile: cu cât mai scăzut este nivelul
deşeurilor, cu atât mai ridicat este coeficientul de folosinţă utilă a metalului
[vezi 2, p.114-118].
      Bunăoară, la prelucrarea metalelor nivelul deşeurilor se calculează
prin coraportul dintre cantitatea deşeurilor, ce s-au format în procesul
                                      109
prelucrătii la rece a metalului, şi cantitatea metalului întrebuinţat.
Rezultatul arată, cota din metalul întrebuinţat, care s-a transformat în
deşeuri (%):

         Pd = CMd х 100,                                      (7.3)
               Dt
     ende Pd – nivelul deşeurilor, %; CMd – cantitatea metalului
întrebuinţat, cg; Dt – cantitatea deşeurilor.
     Fiecare întreprindere industrială trebuie să se afle într-o permanentă
căutare de rezerve pentru ridicarea gradului de eficienţă a utilizării
mijloacelor circulante, acordând o atenţie sporită reducerii duratei ciclului
de producţie, rezervelor de producţie şi termenului de realizare a producţiei.

       7.3. Economisirea elementelor fondurilor circulante la
                           întreprindere
      În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă una din sarcinile
importante ale fiecărei întreprinderi devine economisirea resueselor
materiale, deoarece anume resursele materiale constituie cea mai mare
parte a cheltuielilor de producţie, de care depinde nemijlocit mărimea
profitului. Iar profitul în condiţiile relaţiilor de piaţă este principala sursă de
asigurare a vitalităţii întreprinderii.
      Se disting sursele şi căile de economisire a resurselor materiale.
Sursele de economisire arată, pe contul a ce se poate economisi. Căile (sau
direcţiile) de economisire arată, cum, cu ajutorul căror măsuri se pot face
economii.
       Fiecare întreprindere dispune de anumite rezerve pentru
economisirea resurselor materiale. Din punctul de vedere al sferei de
apariţie şi utilizare a rezervele de pe urma economisirii resurselor materiale
pot fi divizate în trei grupe: în ansamblu pe economia ţării; în ansamblu pe
undustrie – interramurale; în cadrul producţiei (secţiei, uzinei, ramurii).
       Din rezervele în ansamblu pe economia ţări, fac parte cele care au
o importanţă deosebită pentru întreaga economie: stabilirea unot ptoporţii
pogresiste în structura ramurală a industriei; perfecţionarea structurii unor
complexe economice aparte; perfecţionarea întregului mecanism economic
în condiţiile relaţiilor de piaţă.
       Rezervele în ansamblu pe industrie – interramurale sunt rezervele
condiţionate de particularităţile de dezvoltare ale anumitor ramuri
industriale şi regiuni economice. Sin acestea fac parte: implementarea unor
noi mijloace şi sisteme eficiente de explorare a zăcămintelor, de extragere,
                                       110
îmbogăţire şi prelucrare a bogăţiilor subterane; dezvoltarea specializării,
cooperării şi combinării în industrie; crearea şi dezvoltarea
întreprinderilorcu diverse forme de proprietate;ridicarea gradului de calitate
al materiei prime incipiente şi materialelor de construcţie etc.
       În cadrul producţiei drept rezerve sunt considerate posibilităţile de
eficientizare a utilizării resurselor materiale, adică cele ce se referă
nemijlocit la perfecţionarea tehnicii, tehnologiilor şi sistemului de
organizare a producţiei, însuşirea unor tipuri şi modele de articole mai
perfecte, ridicarea calităţii şi competitivităţii lor.
       În funcţie de caracterul acţiunilor direcţiile principale de realizare a
rezervelor de economisire a resurselor se divizează în tehnice de producţie
şi economico-organizatorice.
      Direcţiile tehnice de producţie cuprind măsurile privind pregătirea
calitativă a materiei prime pentru utilizarea ei în producţie; perfecţionarea
conatrucţiei maşinilor, utilajelor şi articolelor; folosirea unor tipuri mai
economicoase de materie primă (înlocuirea metalelor feroase cu materiale
sintetice), combustibil; implementarea unor noi tehnici şi tehnologii
avansate etc. [2, p.120]. Modalităţile de pregătire a materiei prime pentru
producţie sunt: îmbigăţirea cărbunelui pentru industria cocso-chimică sau
a minereului în metalurgie şi siderurgie; curăţirea prealabilă şi
standardizarea lânii şi a bumbacului în industria textilă sau a pieilor în
industria pielăriei; uscarea materialului lemnos pentri industria de
prelucrare a lemnului etc.
      În cadrul ramurilor prelucrătoare ale industriei, unde, materialulu are
formă de foi (confecţii, industria încălţămintei, industria constructoare de
maşini în cazul folosirii laminatelor plate), economia de materiale se face
utilizând scheme raţionale de croire. La soluţionarea acestei probleme se
aplică pe larg metode economico-matematice şi tehnică electronică de
calcul, datorită cărora se pot elabora scheme optimale.
      Un rol important îl are utilizarea tipurilor locale de materie primă şi
combustibil, a materiei prime secundare şi regenerarea (restabilirea)
materiei pime întrebuinţate, a materialelor de bază şi auxiliare, uneltelor de
muncă.
       Din direcţiile economico-organizatorice principale de economisire
a resurselor materiale fac parte: complexele de acţiuni legate de ridicarea
nivelului ştiinţific al normării şi planificării volumului de materiale pentru
producţia industrială, elaborarea şi implementarea unor norme şi normative
tehnic fundamentate pentru consu,ul de resurse materiale; complexele de
activităţi în scopul stabilirii unor proporţii progresiste ce rezidă în

                                      111
dezvoltarea accelerată a producţiei de noi tipuri,mau eficiente, de materie
primă şi materiale, resurse termo-energerice etc.
      Direcţia principală în ce priveşte economisirea resurselor materiale la
fiecare întreprindere industrială este majorarea cantităţii de produse finite
din una şi aceeaşi cantitate de materie primă şi materiale la locurile de
muncă (în brigăzi, secţii, sectoare). Aceasta depinde de dotarea tehnică a
utinăţilor de producţie, de nivelul măiestriei lucrătorilor, organizarea
pricepută a asigurării tehnico-materiale, de faptul cât de întemeiate sunt
normele de consum şi rezervare a resurselor materiale.
      O importanţă tot atât de mare are reducerea pierderilor în procesul de
producţie, din contul căreia se pot face 15-20% din economiile de resurse
materiale [2, p.123]. Pentru aceasta este necesar să fie asigurată respectarea
strictă a regulilor de păstrare şi prelucrare a producţiei, să fie pregătită
raţional combustibilul, materia primă, materialele pentru prelucrare
ulterioară în procesul de producţie, să se atragă atenţia colectivelor de
muncă asupra problemelor ce ţin de calitatea muncii şi a articolelor
fabricate.

      7.4. Mijloacele circulante şi căile de accelerare a rotaţiei lor
      Din mijloacele circulante fac parte mijloacele băneşti, nevedare
întreprinderii pentru crearea rezervelor de producţie în depozite şi în
producţie, pentru achitarea cu furnizorii, bugetul, plata salariului etc. Se
disting componenţa şi structura mijlocelor circulante.
       Prin сomponenţa mijloacelor circulante se înţelege totalitatea
elementelor, ce formează mijloacele circulante. Divizarea mijloacelor
circulante în fonduri circulante de producţie şi fonduri de circulaţie este
determinată de specificul urilizării şi distribuţiei lor în sfera de producţir şi
realizare. Mărimea mijloacelor circulante, ocupate în producţie, depinde în
temei de durata ciclului respectiv de producere a articolelor, de nivelul
tehnic de dezvoltare, perfecţiunea tehnologiei şi organizarea muncii. Suma
mijloacelor de circulaţie depinde mult de condiţiile de realizare a
producţiei şi de nivelul organizării sistemului de aptovizionare şi desfacere
a produselor.
      Mijloacele circulante, care deservesc procesul de circulaţie a
producţiei, se numesc fonduri de circulaţie. Din acestea dac parte produsele
finite pregătite pentru realizare, ce se află în depozitele întreprinderii;
producţia expediată, dar care încă nu e plătită de consumatori; mijloacele
băneşti ale întreprinderii; mijloacele de la conturi.
      Sursele de formare a mijlocelor circulante pot fi: profitul, creditele
(bancare şi comerciale, adică plăţile amânate), capitalul acţionar (social),
                                      112
coizaţiile acţionarilor, mijloacele bugetare, resursele redistribuite
(asigurările, structurile de dirijare pe sernicală), datoriile creditare etc.
      Coraportul dintre elementele mijloacelor circulante, exprimate în
procente, se numesc structura mijloacelor circulante. Deosebirile din
structura mijloacelor circulante ale ramurilor industriale se explică prin mai
mulţo dactori, bunăoară, prin particularităţile de organizare a procesului de
producţie, condiţiile de aprovizionare şi despacere, locul de aflare a
furnizorilor şi consumatorilor, structura cheltuielilor de producţie.
      În cadrul mijloacelor circulante trebuie să se facă distincţie între
partea “normată “ şi cea “nenormată”. Fondurile circulante de producţie şi
o parte a fondurilor de circulaţie (sub formă de produse finite în depozinele
întreprinderii) reprezintă mijloacele normate, cealaltă parte – mijloacele
“nenormate“ [6, p.44].
      Comun în structura mijloacelor circulante ale duverselor ramuri
industriale este predominarea mijloacelor, amplasate în sfera producţiei.
Acestora le revin mai mult de 70% din totalul mijloacelor circulante
(fig.7.3).
                                                Mijloacele circulante (100%)


   Fondurile circulante de producţie                                                                    Fondurile de circulaţie
   (100%)                                                     (70%)                            (100%)                                                      (30%)
     În rezervele de




                                                 Cheltuielile pentru
                              În ptocesul de




                                                 perioadele viitoare




                                                                                                                                                                   Datoriilr debitoare
                                                                                                                                      Mijloacele băneşti
                                                                               Producţie finită la
     producţie (70%)




                              producţie (25%)




                                                                                 depozit (31%)




                                                                                                           expediate, dar
                                                                                                             Mărfurile

                                                                                                             neplătite




                                                                                                                                            (26%)




                                                                                                                                                                         (14%)
                                                                       (5%)




                                                                                                                                                       Mijloacele la
                                                                                                                        Mijloace în
                                                                                                                         decontări




                                                                                                                                                        conturile
                                                                                                                                                         bancare




                       Mijloacele circulante normate (80%)                                           Mijloacele circulante nenormate (20%)



                Fig. 7.3. Componenţa şi structura mijloacelor circulante [2, p.124].


                                                                              113
       După sursele de formare mijloacele circulante se împart în proprii
şi de împrumut.
      Mijloacele circulante proprii – sunt mijloacele care se află permanent
la dispoziţia întreprinderii şi se formează din contul resurselor proprii
(profitului etc.). În procesul mişcării lor mijloacelor circulante proprii pot fi
înlocuite cu mijloace, care sunt, în esenţă, o parte din mijloacele proprii,
avansate pentru retribuţia muncii, dar care temporar sunt libere (în legătură
cu plata de o singură dată a salariului). Aceste mijloace se numesc
echivalente cu cele proprii, sau pasive stabile.
      Mijloacele circulante de împrumut sunt creditele bancare, datoriile
creditoare (creditele comerciale) şi alte pasive.
      Activitatea eficientă a întreprinderii înseamnă atingerea rezultatelor
maximale cu cheltuieli minime. Мinimizarea cheltuielilor este în primul
rând optimizarea structurii surselor de formare a mijloacelor circulante ale
întreprinderii, adică îmbinarea raţională a resurselor proprii cu cele
creditare.
       Mijloacele circulante ale întreprinderii se află permanent în
mişcare, efectuând o anumită rotaţie. Din sfera circulaţiei ele trec în sfera
de producţie, iar apoi din sfera de producţie – din nou în sfera de circulaţie
etc. Rotaţia mijloacelor băneşti începe din momentul achitării de către
întreprindere a plăţii pentru resursele materiale şi alte elemente nesesare
producţiei şi încheie odată cu restituirea acestor cheltuieli sub formă de
încasări de la realizarea produselor. După aceasta mijloacele băneşti se
folosesc din nou pentru procurarea resurselor materiale necesare
întreprinderii şi plasarea lot în producţie.
      Timpul în care mijloacele circulante efectuează o rotaţie deplină, adică
trec perioada de producţie şi perioada de de circulaţie, se numeşte perioada
de rotaţie a mijloacelor circulante. Acest indicator caracterizează viteza
medie de mişcare a mijloacelor la întreprindere sau în cadrul ramurii. El nu
coincide cu termenul real al producerii şi realizării produselor.
      Dirijarea mijloacelor circulante constă în asigurarea neîntreruperii
procesului de producţie şi realizare a produselor cu o cât mai mici mijloace
circulante. În condiţiile actuale, când întreprinderile se află la autogestiune
şi autofinanţare completă, determinarea corectă a necesarului de mijloace
circulante are o importanţă deosebită.
       În legătură cu aceasta o mare însemnătate capătă procesul de
normare a mijloacelor circulante, care face parte din planificarea
financiară curentă la întreprindere. Normarea mijloacelor circulante constă
în stailirea simei mijloacelor circulante necesare pentru formarea rezervelor

                                      114
permanente minimale şi concomitent suficiente de valori materiale.
Necompletarea normei de mijloace circulante poate duce la diminuarea
producţiei, nerealizarea programului de producţie din cauza întreruperilor
în procesul de producere şi realizare a mărfurilor. Rezervele
supranormative scot din circulaţie mijloacele băneşti şi vorbesc despre
neajunsurile existente în asigurarea tehnico-materială, despre neritmicitatea
producţiei realizării mărfurilor.
      În procesul de normare a mijloacelor circulante se stabilesc normele şi
normativele mijloacelor circulante.
      Nirmele mijloacelor circulante caracterizează rezervele minimale de
mărfuri şi valoti materiale la întreprindere şi se calculează în zile-retervă,
norme de rezervare a detaliilor, bani la unitatea de calcul etc.
      Normativul mijloacelor circulante reprezintă produsul normei
mijloacelor circulante şi al indicatorului, norma căruia se stabileşte. Se
calculează în bani.
      Normativul mijloacelor circulante Nm.c. reprezintă următoarea sumă:
                    Nm.c. = Nr.p.. + Np.n.f. + Nr.p.f. ,     (7.4)
      unde Nr.p. - normarea rezervelor de producţie;
      Np.n.f. – normarea producţiei nefinisate;
      Nr.p.f. - normarea rezervelor de producţie finită.
       Utilizarea eficientă a mijloacelor circulante ale întreprinderilor
industriale este caracterizată de trei indicatori.
      Corficientul rotaţiei, care se calculeazăprin împărţirea volumului de
realizare a producţiei în preţuri angro la suma reziduală medie a mijloacelor
circulante la întreprindere:
                    Кr.m.c. = Рr / Srm m.c.                  (7.5)
      unde Кr.m.c – coeficientul rotaţiei mijloacelor circulante, rotaţii;
          Рr - volumul de realizare a producşiei, lei;
         Srm m.c.- suma reziduală medie a mijloacelor circulante, lei.
      Coeficientul de încărcare a rotaţiei, mărime care se află prin
împărţirea numărului de zile din perioadă la coeficientul rotaţiei Кз:
         Кî:= Srm m.c / Рr ,                                 (7.6)
         Durata medie a unei rotaţii (dm.r.) se calculează prin împărţirea
durateiperioadei (T – 360 zile într-un an) la coeficientul rotaţiei:
         dm.r. = T / Кr.m.c.,                                (7.7)
      unde T – numărul zilelor din perioadă (360; 90).
      Efectul acceletării rotaţiei mijloacelor circulante se manifestă în
eliberarea, reducerea lor datorită unei mai eficiente utilizări. Se disting
eliberarea absolută şi relativă a mijloacelor circulante.

                                     115
      Utilizarea eficientă a mijloacelor circulante joacă un rol important în
asigurareaactivităţii normale a întreprinderiio, în ridicarea nivelului de
rentabilitate al producţiei. Spre regret, resursele financiare proprii, de care
în prezent dispun întreprinderile, nu sunt suficiente de a asigura complet nu
numai reproducţia lărgită, ci nici pe cea simplă. Datoriile reciproce ale
întreprinderilor constituie o trăsătură caracterisrică a economiei tranzitorii.
       Accelerarea rotaţiei mijloacelor circulante este sarcina
primordială a întreprinderilor în condiţiile actuale şi poate fi realizată pe
următoarele căi.
       La stadiul de creare a rezetvelor de producţie – prin
implementarea unor norme de rezerve economic fundamentate; apropierea
livrărilor de materie primă, semifabricate, piese de completare etc. de
consumatori; practicarea pe scară latgă a relaţiilor directe de lungă durată;
extinderea sistemului depozitar de asigurare tehnico-materială, precum şi a
comerţului angro cu materiale şi utilaje; mecanizarea complexă şi
automanizarea lucrărilor de încărcare-descărcare în depozite.
       La stadiul producţiei nefinisate – prin accelerarea progresului
tehnico-ştiinţific (implementarea tehnicii şi tehnologiilor avansate, în
special a prodicţiei fără deşeuri şi cu puţine deşeuri, complexelor
robotizate, liniilor escalatoare, chimizarea producţiei); dezvoltarea
standardizării, unificării, tipizării; perfecţionarea formelor de organizare a
producţiei industriale; folosirea unor materiale de construcţie mai ieftine;
perfecţionarea sistemului de stimulare economică a utilizării cu economie a
materiei prime, materialelor şi resurselor termo-energetice; majorarea
ponderii producţiei de larg consum.
       La stadiul circulaţiei – prin apropierea producţiei de consumatori;
perfecţionarea sistemului de decontări; majorarea volumului de realizare a
producţiei prin intermediul executării comenzilor în cadrul relaţiilor
directe; fabricarea înainte de termen a producţiei; obţinerea producţiei din
materiele economisite; selectarea minuţioasă şi operativă a producţiei
pentru expediere, pe partide, asortiment, corespinzător normelor de
tranzitare, descărcarea mărfurilor în strictă corespundere cu prevederile
contractelor încheiate.

                                 Concluzii
     1. Pentru funcţionarea normală a fiecărei întreprinderi sunt necesare
mijloace circulante, ce reprezintă mijloacele băneşti pe care le foloseşte
întreprinderea pentru procurarea fondurilor de circulaţie.


                                     116
      2. Fondurile circulante, adică resursele materiale, spre deosebire de
fondurile fixe, se utilizează într-un singur ciclu de producţie şi valoarea lor
trece asupra produsului nmediat şi integral.
      3. Utilizarea raţională şi economicoasă a fondurilor circulante este
sarcina primordială a întreprinderilor, deoarece cheltuielile materiale
constituie ¾ din preţul de cost al producţiei industriale. Reducerea
consumului de materiale la unitatea de produs (consumul de resurse
materiale în expresie naturală şi valorică) se poate atinge pe diverse căi,
printre care principala este implementarea tehnicii şi tehnologiilor noi,
perfecţionarea sistemului de organizare a producţiei şimuncii.
      4. Trăsătura principală a actualei perioade de tranziţie este
insuficienţa de mijloace circulante, resimţină de întreprinderi. Accelerarea
rotaţiei mijloacelor tehnice, care se determină cu ajutorul coeficientului
rotaţiei şi duratei unei rotaţii în zile, se poate atinge prin aplicare diverselor
măsuri la stadiul de creare a rezervelor de producţie, producţiei nefinisate şi
la stadiul circulaţiei.

                           Subiecte de autoevaluare
1. Care este esenţa şi componenţa fondurilor circulante şi a mijloacelor
   circulante?
2. În ce constă importanţa economică a economisirii resurselor materiale?
3. Povestiţi despre rezervele principale şi căile de economisire a
   fondurilor circulante în industrie.
4. Ce indicatori ai utilizării fondurilor circulante se calculează în diverse
   ramuri industriale?
5. Care e destinaţia, componenţa şi structura mijloacelor circulante?
6. Cu ajutorul căror indicatori poate fi calculată eficienţa utilizării
   mijloacelor circulante la întreprindere?
7. Numiţi căile de accelerare a rotaţiei mijloacelor circulante în industrie
   la etapa actuală de dezvoltare a economiei.

                                      Bibliografie
1.   Roşca Petru. Economia generală. Manual, ULIM, 1997. – 264 p.
2.   Roşca Petru. Culegere didactico-metodică teste şi probleme la “Economia
     generală”. Chişinău, 1997. – 200с.
3.   Antonin N., ş.a. – Finanţele întreprinderii. Editura Didactică şi pedagogică,
     Bucureşti, 1993.
4.   Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii
     “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.


                                         117
5.    Cotar Gheorghe – Evaluarea întreprinderii. Metode şi tehnici. Editura ECCE
      S.R.L., Bucureşti, 1992
6.    Rusu Pintilie - Economia întreprinderii – Note de curs. Universitatea din
      Bacău, 1997. –252p.
7.    Şcerban Petre – Analiza activităţii economico-financiare. Manual pentru profil
      economic. Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., - Bucureşti, 1996. –182p.
8.    Ворст И, Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник. Пер. с датского. –
      М.: Высшая школа, 1994. – 272 с.
9.    Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.:
      ИНФРА-М, 1998. – 416 с.
10.   Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф.
      В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ,
      1996, – 667 с.
11.   Современный финансово-кредитный словарь/Под ред. М.Г.Лапусты,
      П.С.Никольского. – М.:, 1999.
12.   Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный
      экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002.
      – 480с.
13.   Финансы предприятий: Учеб. пособие / Колл. авт. под ред.
      Е.И.Бородиной. – М.: ЮНИТИ, 1995.
14.   Справочник директора предприятия. – М.: ИНФРА-М, 1999.
15.   Справочник финансиста предприятия, 4-е изд./Под ред. М.Г.Лапусты. –
      М.: ИНФРА-М, 1999.
16.   Ковалева А.М., Лапуста М.Г., Скамай Л.Г. Финансы фирмы: Учебник. –
      М.: ИНФРА-М, 2001. - 416с.
17.   Бланк И.М. Основы финансового менеджмента. Т.1. К.: Ника-центр,
      1999.
18.   Бланк И.М. Основы финансового менеджмента. Т.2. К.: Ника-центр,
      1999.
19.   Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002.
      Chişinău: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. - 306 p.
20.   Anuarele statistice ale Republicii Moldova din ultimii ani.




                                        118
                                     Capitolul 8
         COSTUL PRODUCŢIEI. PROFITUL ŞI
        RENTABILITATEA. PREŢURILE ŞI
                 TARIFELE.
1.  Cheltuielile întreprinderii. Clasificarea cheltuielilor la fabricarea
   producţiei.
2. Încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor). Profitul şi
   rentabilitatea.
3. Căile de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei.
4. Preţurile şi tarifele.

        8.1. Cheltuielile întreprinderii. Clasificarea cheltuielilor
                          la fabricarea producţiei

      În procesul activităţii sale întreprinderea efectuează cheltuieli
materiale şi băneşti pentru reproducţia simplă şi lărgită a fondurilot fixe şi
mijloacelor circulante, fabricarea şi realizarea produselor, dezvoltarea
socială a colectivelor de muncă etc.
      Cea mai mare pondere în totalul cheltuielilor întreprinderii o deţin
cheltuielile pentru fabricarea producţiei. Întreprinderea suportă, de
asemenea, cheltuieli la realizarea (desfacerea) producţiei, adică suportă
cheltuieli extraproductive sau comerciale (pentru transport, ambalaj,
păstrare, reclamă etc.).
      Cheltuielile de producţie şi cheltuielile comerciale alcătuiesc costul
total sau comercial al producţiei. Determinarea reală a acestuia la
întreprindere este necesară pentru:
      investigaţiile marketing şi adoptarea în baza acestora a deciziei
privind începerea procesului de fabricare a unui nou articol (prestării unui
nou tip de servicii) cu cheltuieli mai mici;
      stabilirea gradului de impact al anumitelor articole de cheltuieli asupra
costului producţiei (lucrărilor, serviciilor);
      formarea preţurilor;
      calcularea corectă a rezultatelor financiare ale activităţii, iar respectiv
şi a impozitului pe venit.
      Costul producţiei (lucrărilor, serviciilor) este astfel estimarea
valorică a resurselor naturale, materiale, termoenergetice, fondurilor fixe,
                                      119
resurselor de muncă şi a altor resurse utilizate în procesul de fabricare şi
realizare a produselor (lucrărilor, serviciilor).
      Cheltuielile ce formează costul producţiei (lucrărilor, serviciilor) se
grupează conform conţinutului lor economic în următoarele elemente:
 cheltuieli materiale (minus deşeurile restituibile), cota acestora în suma
     totală a cheltuielilor constituie 60-90%; doar în ramurile industriei
     extractive cota lor e mai mică;
 cheltuielile pentru retribuţia muncii personalului principal de producţie
     al întreprinderii, inclusiv primele pentru rezultatele de producţie;
 cheltuielile pentru necesităţile sociale sunt defalcările în fondurile
     sociale extrabugetare (de pensii, asigurări sociale, angajare a forţei de
     muncă, de asigurare medicală obligatorie);
 amortizarea fondurilor fixe – uzura fondurilor fixe de producţie, egală
     cu suma defalcărilor de amortizare. Tot aici intră şi amortizarea
     accelerată a fondurilor fixe, precum şi indexarea lor;
 alte cheltuieli sunt impozitele, defalcările în fondurile extrabugetare
     speciale, plăţile pentru degajările maximal admisibile (degajarea
     substanţelor poluante), asigurarea obligatorie a bunurilor întreprinderii
     etc.
      Structură a cheltuielilor este redată în figura 8.1.
      Cheltuielile incluse în costul de producţie pot fi clasificate după
diferite criterii. În funcţie de modul de includere în costul de producţie ele
pot fi cheltuieli directe şi indirecte.
      Cheltuielile directe sunt cheltuielile proprii unui produs şi pot fi
nemijlocit incluse în costul lui de producţie. Cheltuielile care sunt proprii
mai multor tipuri de produse sunt numite cheltuieli indirecte (cheltuelile de
secţie, administrative şi altele). Ele se repartizează pe diferite tipuri de
produse prin diferite metode, de exemplu, proporţional cu salariile directe
calculate pentru fabricarea fiecărui tip de producţie.
      La stabilirea costului a unor anumite tipuri de producţie (lucrări,
servicii) se foloseşte gruparea cheltuielilor la unitatea de produs pe articole
de calcul, necesară în procesul de formare a preţurilor la diverse tipuri de
articole. În calitate de grupare-tip se foloseşte următorul nomenclator al
articolelor de calculaţie: 1. Materia primă şi materialele. 2.
Semifabricatele, piesele de completare procurate, serviciile întreprinderilor
cooperatiste. 3. Deşeurile restituibile (se scad). 4. Combustibilul şi energia
în scopuri tehnologice. 5. Salariul de bază al muncitorilor din cadrul
producţiei. 6. Salariul suplimentar al muncitorilor din cadrul producţiei. 7.
Defalcările pentru asigurarea socială. 8. Cheltuielile pentru pregătirea şi
însuşirea producţiei. 9. Uzura instrumentelor şi accesoriilor cu destinaţie
                                     120
  specială şi alte cheltuieli sociale. 10. Cheltuielile pentru întreţinerea şi
  exploatarea utilajului. 11. Cheltuielile comune ale secţiei. 12. Cheluielie
  generale ale întreprinderii. 13. Pierderile în urma rebutului. 14. Alte
  cheltuieli de producţie. 15. Cheltuieli ne legate de producţie.
                                     Cheltuielile întreprinderii



Incluse în preţul    Cheltuieli mixte         Raportate la rezultatele financiare (contul       Efectuate din contul
de cost al                                    “Venituri şi pierderi”)                           profitului net
producţiei pe
elemente             Dobânda la               Cheltuielile pentru comenzile anulate şi          Plata cheltuielilor “mixte”
                       credite                  cheltuielile din cadrul procesului de             supra normelor stabilite
1. Cheltuieli        Cheltuieli de              producţie ce nu s-a soldat cu produsele         Plata dobânzilor la
materiale              deplasare                preconizate                                       împrumuturile cu termenul
2. Cheltuieli        Cheltuieli de            Cheltuielile pentru întreţinerea capacităţilor      expirat etc.
pentru retribuţia      reprezentanţă            de producţie şi obiectelor conservate (în       Cheltuielile pentru
muncii               Cheltuieli pentru          afara cheltuielilor compensate din contul         întreţinerea obiectelor
3. Defalcări           instruirea               altor surse)                                      social-culturale,
pentru                 personalului           Pierderile necompensate de către cei                amenajarea oraşului
necesităţile         Cheltuieli pentru          vinovaţi în urma staţionărilor cauzate de       Cheltuielile în legăturră cu
sociale                reclamă                  factori exteriori                                 întreţinerea, prestarea
4. Amortizarea       Formarea                 Pierderile în urma operaţiunile cu                  serviciilor gratuite pentru
fondurilor fixe        fondurilor de            ambalajul                                         instituţiile de învăţământ
5. Alte cheltuieli     asigurare etc.         Cheltuielile de judecată şi arbitraj              Ajutoare materiale, cadouri,
                                              Amenzile, penalităţile, despăgubirile şi alte       concedii suplimentare,
                                                tipuri de sancţiuni pentru încălcarea             adaosuri la pensie etc.
                                                condiţiilor stipulate în contractele            Veniturilede la hârtiile de
                                                economice,precum şi cheltuielile pentru           valoare ale întreprinderii
                                                compensarea daunelor cauzate                    O serie de impozite locale
                                              Sumele datoriilor problematice în                   (taxa pentru dreptul la
                                                decontările cu alte întreprinderi, precum         comerţ, pentru tranzacţiile
                                                şi cu alte persoane, necesar să fie               bursiere etc.)
                                                rezervate conform legislaţiei în vigoare        Formarea diverselor fonduri
                                              Pierderile în urma trecerii la pierderi a           ale întreprinderii etc.
                                                datoriilor debitoare, la care a expirat
                                                termenul de prescripţie, şi a altor datorii
                                                irecuperabile
                                              Pierderile în urma opraţiunile din anii
                                                precedenţi, descoperite în anul curent
                                              Pierderile incompensabile de pe urma
                                                calamităţilor naturale (distrugerea şi
                                                deteriorarea rezervelor de producţie, a
                                                articolelor finite şi altor valori materiale,
                                                pierderile în urma staţionării producţiei
                                                etc.), inclusiv cheltuielile legate de
                                                prevenirea sau lichidarea consecinţelor
                                                calamităţilor naturale
                                              Pierderile incompensabile de pe urma
                                                incendiilor, avariilor, altor situaţii
                                                extraordinare, cauzate de fenomene
                                                extremale
                                              Pierderile cauzate de furturi, vinovaţii
                                                conform deciziei de judecată nu au fost
                                                stabiliţi
                                              O serie de impozite (pe proprietate, pentru
                                                reclamă etc.)



                          Fig. 8.1. Structura cheltuielilor întreprinderii [3, p.189].


       Una dintre condiţiile principale pentru sporirea gradului de eficienţă a
  activităţii întreprinderii este reducerea costului producţiei (lucrărilor,
  serviciilor). Factorii ce asigură reducerea preţului de cost sunt: aplicarea
                                                             121
tehnologiilor avansate, economisirea materiei prime, combustibilului,
energiei electrice, creşterea productivităţii muncii, reducerea pierderilor în
urma rebuturilor şi staţionărilor, îmbunătăţirea utilizării fondurilor fixe de
producţie, reducerea cheltuielilor de desfacere a producţiei, reglementarea
cheltuielilor pentru întreţinerea aparatului administrativ, modificarea
structurii programului de producţie ca rezultat al realizărilor de asortiment
etc.

          8.2. Încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor,
                serviciilor). Profitul şi rentabilitatea.
      Realizarea producţiei finite, a lucrărilor executate, serviciilor prestate
permite stabilirea rezultatului financiar al activităţii întreprinderii.
Încasările de la realizarea producţiei constituie suma mijloacelor băneşti
obţinute de întreprindere pentru produsele fabricate, lucrările executate,
serviciile prestate. Aceasta e principala sursă de mijloace pentru
compensarea cheltuielilor şi formarea veniturilor întreprinderilor.
      În afară de încasările de la realizarea producţiei de bază, întreprinderea
poate obţine încasări din alte realizări (vinderea fondurilor fixe, a
materialelor etc.), precum şi de la operaţiunile extrarealizare (darea
bunurilor în arendă, activitatea mixtă, veniturile din operaţiunile cu hârtii
de valoare etc.).
      Un moment important în procesul încasărilor este încasarea operativă
a mijloacelor. Mărimea încasărilor de la realizare depinde de volumul
producţiei fabricate, asortimentul acesteia, calitatea şi nivelul preţurilor,
ritmicitatea expedierii, formele de decontare etc.
      În prezent pentru întocmirea dărilor de seamă financiare metoda
determinării încasărilor de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) se
stabileşte doar după expedierea producţiei, executarea lucrărilor, prestarea
serviciilor şi prezentarea documentelor de decontare cumpărătorului
(clientului). La declararea politicii sale în domeniul evidenţei întreprinderea
alege metoda de determinare a încasărilor de la realizare numai pentru
scopurile impozitării: fie conform termenelor de plată a producţiei
expediate (în cazul achitării prin transfer – pe măsura acumulării
mijloacelor de la realizarea mărfurilor la conturile bancare, iar în cazul
achitării cu bani în numerar – pe măsura acumulării mijloacelor în casă), fie
conform        termenelor de expediere a producţiei şi prezentarea
cumpărătorilor a documentelor de decontare [3, p.192].
      Potrivit standardelor internaţionale, veniturile şi cheltuielile se
acumulează, adică se iau la evidenţă pe măsura apariţiei lor şi nu pe măsura
încasării banilor sau executării plăţilor, ceea ce înseamnă că se foloseşte
                                      122
metoda de calculare a încasărilor după expedierea producţiei. Însă aplicarea
acestei metode în perioada de tranziţie adesea duce la deficitul resurselor
financiare reale din cauza neachitării la timp a plăţilor de către cumpărători.
      Un factor important, ce influenţează mărimea încasărilor de la
realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor), este modul de formare a
preţurilor. În final preţul mărfii se stabileşte pe piaţă; asupra lui acţionează
esenţial coraportul dintre cerere şi ofertă şi el reprezintă un compromis
dintre dorinţa vânzătorului şi posibilităţile cumpărătorului. Dar punctul de
plecare la formarea preţului de realizare este calculaţia (calcularea
costului).
      Deopotrivă cu metoda de calculaţie se utilizează şi alte metode de
formare a preţurilor la articolele nou însuşite: parametrică, bazată pe
dependenţa preţului de parametrul principal al articolului (capacitate, tonaj,
viteză de acţiune etc.); statistică, bazată pe analiza şirului dinamic al
preţurilor la articolele similare sau înrudite etc. Însă în toate condiţiile
preţul trebuie să compenseze cheltuielile producătorului, de aceea folosirea
calculaţiei este absolut necesară. De regulă, se calculează 2 variante de preţ
la fiecare marfă, producerea căreia se preconizează în anul planificat: de
realizare, ce îi asigură producătorului condiţii normale de lucru, şi
minimal, ce compensează cheltuielile întreprinderii cu profit minim.
      Preţul proiectat în cazul aplicării metodei de calculaţie se determină
după forma-model expusă în tabelul 9.1. Pentru stabilirea limitei de jos se
calculează preţul minimal în cazul nivelului dat al preţului de cost
comercial la unitatea de produs, ce diferă de preţul de realizare preconizat,
deoarece în el se include profitul minimal, necesar în mod obiectiv pentru
menţinerea vitalităţii întreprinderii.
                                     Profitul
     Întreprinderea, realizând producţie cumpărătorilor, încasează anumite
mijloace băneşti. Însă aceasta încă nu înseamnă că obţine profit. Profitul
este sursa principală de resurse financiare ale întreprinderii şi depinde
nemijlocit de obţinerea venitului global. Venitul global al întreprinderii
constituie încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor)
minus cheltuielile materiale, adică include salariul şi profitul.
     În componenţa profitului global intră profitul de la toate tipurile de
activitate: profitul de la realizarea mărfurilor; profitul de la realizarea
producţiei-marfă şi a serviciilor cu caracter nemarfar; profitul de la
realizarea fondurilor fixe şi a altor bunuri; veniturile şi cheltuielile
extrarealizare. În figura 8.2.este redată schema de formare a profitului
global al întreprinderii. [1, p.77].

                                      123
                                                Profitul global

     Profitul de la
      realizarea
                             Profitul de la realizarea             Profitul de la                 Venituri
      mărfurilor
                             altor produse şi servicii         realizarea fondurilor             (cheltuieli)
                              cu caracter nemarfar             fixe şi a altor bunuri           extrarealizare



      Încasările de la
         realizarea                 Cheltuieli pentru           Venituri de la participarea cu cotă în activitatea
     producţiei-marfă                  producţie şi             altor întreprinderi;
        (lucrărilor,                realizare, incluse          Venituri de la darea în arendă a bunurilor;
                                     în preţul de cost
        serviciilor)
                                                                Dividende, dobânzi de la acţiuni, obligaţii şi
                                                                alte hârtii de valoare aparţinând întreprinderii;

                                                                Sancţiunile economice plătite şi alte venituri
   Taxa pe valoarea
                                                                (cheltuieli) extrarealizare
  adăugată, accizele


     Fig. 8.2. Formarea profitului global al întreprinderii (firmei).

      Rezultatul financiar finit (profit sau pierderi) se compune din
rezultatul financiar de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor),
fondurilor fixe şi a altor bunuri ale întreprinderii şi veniturile de la
operaţiunile extrarealizare, din care se scade suma cheltuielilor pentru
aceste operaţiuni.
      Profitul (pierderea) de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor)
se stabileşte ca diferenţa dintre încasările de la realizare cu preţurile în
vigoare fără TVA şi accize şi cheltuielile pentru producerea şi realizarea
producţiei.
      Întreprinderile, ce desfăşoară activitate de export, la calcularea
profitului din încasările de la realizarea producţiei exclud tarifele de export
(fig. 8.3).
                                                                   Taxa pe valoarea adăugată (TVA),
                                                                      obţinută de la cumpărători

   Profitul de la            Încasările de                                              +
     realizarea              la realizarea                                         Accize
    producţiei           =    producţiei         -
                                                                        (la unele grupe de mărfuri)
    (lucrărilor,              (lucrărilor,                                            +
    serviciilor)              serviciilor)                                            +
                                                                        Preţul de cost al producţiei
                                                                          (lucrărilor, serviciilor)
                                                                                        +
                                                                              Tarifele de export

     Fig. 8.3. Încasările întreprinderii de la realizarea producţiei.
                                                         124
      Cea de-a doua componentă a profitului global (total) al întreprinderii
este profitul de la realizarea fondurilor fixe şi a altor bunuri (fig. 8.4).

                                                                           Cheltuielile pentru
   Profitul de la              Încasările de la                            reclamă, transport;
     realizarea                    realizarea -                        pregătirea de realizare etc.
                     =                                    +
     fondurilor                fondurilor fixe,
   fixe şi a altor              surplusului de
     bunuri ale               utilaje, materiale,
                                                                           Valoarea reziduală
   întreprinderi                    piese de
          i                    completare etc.


                     Fig. 8.4. Profitul de la realizarea fondurilor fixe.

      Componenta a treia a profitului global o constitui profitul de la
operaţiunile extrarealizare, adică de la operaţiuni ce nu ţin nemijlocit de
activitatea de bază a întreprinderii cum ar fi: darea în arendă a bunurilor,
veniturile de la hârtiile de valoare ale întreprinderii, suma mai mare a
amenzilor încasate faţă de cea a amenzilor plătite, profitul de la activitatea
mixtă, profitul rămas din anii precedenţi şi descoperit în anul curent etc.
      Pentru ridicarea gradului de eficienţi a activităţii întreprinderii, o
importanţă deosebită are evidenţierea rezervelor de majorare a volumului
de producţie şi realizare, de reducere a preţului de cost al producţiei
(lucrărilor, serviciilor) şi sporire a profitului.
      Pentru determinarea direcţiilor principale de găsire a rezervelor pentru
majorarea profitului, factorii ce acţionează asupra obţinerii acestuia sunt
clasificaţi după diverse criterii (fig. 8.5).

                              Factorii ce acţionează asupra mărimii profitului



                         Interni                                                  Exteriori



                     De producţie                                       Extraproducţie




              Extensivi                     Intensivi


         Fig. 8.5. Clasificarea factorilor ce acţionează asupra mărimii profitului.

                                                    125
       Din factorii exteriori fac parte condiţiile naturale, reglementarea de
stat a preţurilor, tarifelor, dobânzilor, cotelor şi facilităţilor fiscale, a
sancţiunilor de amendă etc. Aceşti factori nu depind de activitatea
întreprinderii, dar pot avea un impact substanţial asupra mărimii profitului.
      Factorii interni se împart în factori de producţie şi reproductivi.
Factorii de producţie caracterizează existenţa şi utilizarea mijloacelor de
muncă, resurselor de muncă şi financiare şi, la rândul lor, pot fi extensivi şi
intensivi. Factorii extensivi influenţează procesul de obţinere a profitului
prin intermediul modificărilor cantitative: a volumului de mijloace şi
obiecte ale muncii, resurselor financiare, timpului de funcţionare a
utilajului, numărului de personal, timpului de lucru etc.
      Factorii intensivi acţionează asupra procesului de obţinere a profitului
prin modificări “calitative”: creşterea productivităţii utilajului şi a calităţii
acestuia, utilizarea unor noi tipuri de materiale şi perfecţionarea tehnologiei
lor de prelucrare, accelerarea rotaţiei mijloacelor circulante, ridicarea
gradului de calificaţie şi productivitate a muncii personalului, reducerea
volumului de muncă şi de materiale, perfecţionarea sistemului de
organizare a muncii şi o mai eficientă utilizare a resurselor financiare etc.
      Din factorii extraproducţie fac parte, bunăoară, activitatea de
aprovizionare şi realizare, condiţiile sociale şi de muncă etc.
      Un rol deosebit în sistemul de indicatori economici ai eficienţei
activităţii antreprenoriale îl are indicele rentabilităţii. Rentabilitatea poate
fi calculată în mod diferit. Se deosebeşte rentabilitatea generală,
rentabilitatea producţiei şi rentabilitatea vânzărilor [1, p.82].
      Indicatorul rentabilităţii generale (rentabilitatea fondurilor de
producţie), denumit oficial rentabilitatea activelor se calculează după
formula:
               R = (P : А) х 100,                      (8.1)
      unde: R – rentabilitatea activelor, %;
         P – suma profitului după achitarea impozitelor, lei;
         А – suma activelor firmei, lei.
      În afară de rentabilitatea activelor în procesul analizei activităţii
antreprenoriale se foloseşte pe larg indicatorul rentabilităţii producţiei,
calculat ca raportul dintre profitul de la realizarea producţiei şi valoarea
totală a acestei producţii după formula:
               R = (P : Сt) х 100,                      (8.2)
      unde: R – rentabilitatea producţiei, %;
         P – profitul global al întreprinderii, lei;
         Сt –costul total al producţiei relizate, lei.

                                      126
     Având în vedere că profitul depinde atât de costul produsului, cât şi de
preţul la care se realizează acesta, rentabilitatea producţiei poate fi calculată
ca raportul dintre profit şi valoarea producţiei realizate la preţuri libere sau
reglementate, adică încasările de la vânzări. De aceea în cazul dat acest
indicator se numeşte indicatorul rentabilitatea vânzărilor.

     8.3. Căile de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei
          În condiţiile concurenţei libere preţurile la produsele fabricate de
    către întreprinderi, firme se echilibrează automat. Ele se află sub
    influienţa legilor de creare a preţurilor în condiţiile de piaţă. Totodată
    fiecare producător tinde spre a obţine un profit maximum posibil. De
    aceea, pe lângă factorii de sporire a volumului de producţie, înaintarea
    lor spre pieţele necomplete etc., apare insistent problema reducerii
    cheltuielilor la fabricarea şi desfacerea acestei producţii.
          Reducerea costului producţiei concomitent cu sporirea calităţii ei
    crează condiţiile necesare pentru sporirea eficienţei producţiei. Sursele
    de reducere a costurilor indică unde trebuie căutate posibilităţile de
    reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei. Cunoscând ponderea
    diferitor tipuri de cheltuieli pot fi determinate principalele direcţii,
    factori de reducere a costului producţiei.
          Printre principalele căi de reducere a costului produselor pot fi
    numite:
   folosirea raţională a resurselor materiale (materiei prime, materialelor,
    combustibilului, energiei ş.a.);
   modificarea volumului şi a structurii producţiei;
   reducerea cheltuielilor de muncă şi sporire a productivităţii muncii;
   îmbunătăţirea organizării muncii şi economisirea timpului de muncă;
   reducerea cheltuielilor la deservirea producţiei şi în domeniul
    gestionării;
   perfecţionarea tehnicii şi tehnologiilor;
   perfecţionarea normării;
   folosirea raţională a capitalului fix şi mijloacelor circulante;
   micşorarea şi reducerea completă a rebutului etc.
          Deoarece în structura costului producţiei ponderea cheltuielilor
    resurselor materiale constituie 60 – 90%, o deosebită însămnătate are
    folosirea raţională a acestor resurse. Pe prim plan stă problema folosirii
    tehnologiilor noi care asigură economisirea resurselor materiale şi
    energetice. Una dintre principalele surse de reducere a costului
    producţiei este aplicarea normelor progresive de folosire a materiei

                                      127
     prime şi materialelor la unitatea de producţie, de economisire a
     resurselor energetice ş.a.
          O pondere considerabilă în structura cheltuielilor la fabricarea
     producţiei revine remunerării muncii (10-15%, iar în ţările dezvoltate
     20-25%). Deaceea problema reducerii intesităţii de muncă a producţiei,
     sporirii productivităţii muncii, reducerii personalului administrativ şi de
     deservire este foarte actuală pentru orice întreprindere.
          La frmele din ţările dezvoltate se analizează şi aşa factori de
     reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei ca determinarea şi
     menţinerea la un nivel optim a mărimii partidelor de materiale
     procurate, a volumului de producţie fabricate, rezolvarea unor aşa
     probleme cum, de a produce desinestătător sau de a procura de la alte
     firme specializate diferite piese de completare.
      Costul producţiei poate fi redus şi în rezultatul micşorării cheltuielilor
neproductive ce ţin de realizarea producţiei, reducerea tarifelor la
transportare şi folosirea raţională a mijloacelor de transport, reducerea
timpului de staţionare a lor, reducerea sau lichidarea completă a
cheltuielilor neproductive (sancţiunilor, penalităţilor, despăgubirilor).
      În agricultură, de exemplu, în afară de factorii menţionaţi un rol
deosebit la reducerea costului producţiei îl are micşorarea perderilor la
strânsul roadei, păstrarea şi transpoprtarea ei, reducerea diferitor cheltuieli
neproductive etc.
      Impactul unor grupe de factori asupra costului producţiei poate fi
determinat prin calcule. Aşa, economia în rezultatul realizării măsurilor pe
grupa de factori “sporirea nivelului tehnic al producţiei” poate fi calculat
comparând nivelul de cheltuieli la unitatea de producţie până şi după
aplicarea măsurilor îmulţind diferenţa opţinută la volumul producţiei
fabricat după introducerea tehnicii noi.
      Suma de economisire (în lei) se calculă după formula:
                  E = (С0 – Сn) Qn,                   (8.3)
      unde E – economisirea cheltuielilor curente directe; С0 – cheltuielile
curente directe la unitatea de producţie până la aplicarea procedeului; Сn –
cheltuielile curente directe la unitatea de producţie după aplicarea tehnicii
noi; Qn –producţia în unităţi naturale de la aplicarea tehnicii noi sau careva
procedeu până la sfârşitul perioadei analizate.
      Ca rezultat al realizării factorilor “folosirea rafională a materiei prime,
materialelor, combustibilului şi energiei” poate fi opţinută economisirea de
la reducerea cheltuielilor materiale. Ea poate fi calculată după formula:
        Em = (N0P – N1 P)Q1                         (8.4)

                                      128
      где Em – economisirea cheltuielilor materiale, lei; N0 şi N1 – norma
de consum a materiei prime; materialelor la unitatea de producţie până şi
după aplicarea măsurilor; P – preţul la unitatea de materie primă, materiale,
combustibil; energie; Q1 - volumul producţiei în unităţi naturale după
introducerea tehnicii noi până la sfârşitul perioadei analizate.
      Reducerea fondului de salarizare şi a defalcărilor în fondul social în
rezultatul reducerii cheltuielilor de muncă la unitatea de producţie poate fi
determinată aplicând formula:
         Es = (T0 S0 – Т1S1) . (1+ β/100) . (1 + ή/100) Q1,         (8.5)
      unde Es – reducerea fondului de salarizare şi a defalcărilor în fondul
social în rezultatul reducerii cheltuielilor de muncă la unitatea de producţie,
lei; Т0 и Т1 – cheltuielile de timp la unitatea de producţie concomitent până
şi după aplicarea măsurilor; S0 şi S1 – tariful de salariu al muncitorilor până
şi după aplicarea măsurilor; β – procentul mediu de salariu adăugător
pentru categoria dată de muncitori; ή – cota stabilită de defalcări în fondul
de asigurare socială; Q – volumul producţiei în unităţi naturale după
introducerea tehnicii noi până la sfârşitul perioadei prognozate.
      Economisirea sau mărirea cheltuielilor (în lei) de la sporirea calităţii
producţiei (Ec) se determină aplicând formula:
         Ec = (Ch1 – Ch0) Q1,                                (8.6)
      unde Ch0 şi Ch1 – cheltuielile la unitatea de producţie după şi până la
sporirea calităţii producţiei; Q1 – volumul producţiei în unităţi naturale
după introducerea tehnicii noi până la sfârşitul perioadei prognozate.
          Economisirea de la reducerea defalcărilor în fondul de amortizare
     în rezultatul îmbunătăţirii folosirii fondurilor fixe poate fi calculată
     aplicând formula
         Eа = (А0/ Тп0 – А1 / Тп1) Еп1                       (8.7)
      unde Eа – economisirea de la reducerea defalcărilor în fondul de
amortizare în rezultatul îmbunătăţirii folosirii fondurilor fixe, mii lei; А0 şi
А1 – suma totală de defalcări în fondul de amortizare concomitent în
perioada de bază şi termenului de prognozare, mii lei; Pm0 şi Pm1 –
volumul producţiei marfă amortizare concomitent în perioada de bază şi
termenului de prognozare, mii lei.
      Impactul schimbărilor ctructurale în producţie (modificarea
asortimentului) asupra cheltuielilor se determină în baza datelor privitor la
preţuri şi cheltuielile unitare la fabricarea unor produse în perioada de bază
şi termenul de prognozare. Mărimea cheltuielilor variabile se determină
conform calculului preţului de cost (calculaţiei) al producţiei în perioada de
bază, iar la producţia nouă conform calculaţiei în perioada prognozată.
Economisirea sau mărirea cheltuielilor (E) se determină aplicând formula:
                                      129
          E =  Q0 С0 -  QnС0  Qn P0,                            (8.8)
                  Q 0 P 0  Qn P 0
     unde Q0 şi Qн – volumul producţiei în unităţi naturale fabricate în
perioada de bază şi perioada de prognozare; С0 - costul unitar al producţiei
(după cheltuielile variabile) în perioada de bază; P0 – preţul unitar al
producţiei în perioada de bază.
     Impactul dării în exploatare a secţiilor noi (lichidarea secţiilor vechi)
se determină aplicând formula:
         Ep = Q [ (С1 - С0) / 100 ],                       (8.9)
     unde Ep – economisirea sau mărirea cheltuielilor în rezultatul dării în
exploatare a întreprinderii sau secţiei noi; Q – volumul producţiei fabricate
în întreprinderea (secţia) nouă în perioada prognozată; С0 şi С1 –
cheltuielile la un leu a producţiei marfă concomitent în perioada de bază şi
perioada de prognoză.
     Impactul diferitor factori asupra cheltuielilor la fabricarea producţiei
este prezentat într-un tabel general a reducerii costului producţiei pe baza
factorilor tehnico-economici.
     Metodica de calcul a impactului factorilor tehnico-economici se aplică
deasemenea când se analizează costul de fact al producţiei.
     Studierea surselor şi a factorilor de reducere a costului producţiei are o
mare însemnătate teoretică şi practică. Deoarece fiecare procent de
reducere a costului producţiei în cadrul economiei naţionale asigură
economisirea a sute de milioane lei.

                            8.4. Preţurile şi tarifele
      Preţul ca expresie bănească a valorii mărfurilor a apărut şi a evoluat
odată cu apariţia şi dezvoltarea producţiei de mărfuri. După cum este
cunoscut din economia politică, deşi preţurile au o existenţă îndelungată,
natura economică a acestora a fost analizată mai tîrziu, odată cu apariţia
teoriei economice clasice. Toţi cei care au făcut aprecieri asupra naturii
economice a preţurilor au un element comun în analiza efectuată, în sensul
că susţin aceeaşi structură a preţurilor: cheltuieli materiale, salarii, profit.
      În cadrul economiei de piaţă, locul şi rolul preţurilor decurge din
faptul că ele permit informarea operativă a agenţilor economici despre
activităţile remunerate şi îi orientează spre desfăşurarea unor activităţi
rentabile. Pentru a fi viabil pentru producător (vînzător), preţul de piaţă
trebuie să le asigure recuperarea costului şi obţinerea profitului normal,
care-l recompensează pe întreprinzător.
      Totodată, preţurile oferă posibilitatea reglării activităţii productive şi
alocării resurselor în conformitate cu necesităţile sociale. Agenţii
                                      130
economici, care nu reuşesc să răspundă acestor două imperative, desfăşoară
de fapt o activitate nerentabilă şi sînt eliminaţi din mecanismul economico-
social, dînd faliment.
     Preţul – este categoria fundamentală prinn intermediul căreia se
apreciază necesitatea produselor fabricate sau a serviciilor prestate. El
exprimă suma de bani la care vânzătorul este de acord să vândă (preţul
vânzătorului), iar cumpărătorul este gata să procure (preţul de cumpărare)
unitatea de produse.
      Mecanismul de farmare a preţurilor în economia contemporană se află sub
influienţa rmătoarelor legi [1, c.181]:
      Prima lege arată influenţa cererii şi ofertei asupra preţurilor. Dacă
cererea creşte, iar oferta rămîne neschimbată, preţurile cresc. Dacă creşte
oferta, iar cererea rămîne neschimbată, preţurile vor fi în scădere.
      Cererea şi oferta pot avea şi o influenţă inversă: să scadă cererea şi să
scadă şi oferta, împrejurare în care preţurile vor avea şi ele o evoluţie
diferită de cea prezentată anterior.
      Aşadar, evoluţia cererii într-un sens sau altul determină la nivelul
preţurilor o evoluţie de acelaşi sens, pe cînd evoluţia ofertei conduce la o
mişcare de sens invers în nivelul preţurilor: creşte oferta, scade preţul;
scade oferta, creşte preţul.
      A doua lege arată influenţa preţurilor asupra cererii şi ofertei. Atunci
cînd preţul creşte, cererea, ca tendinţă, se restrînge, adică vor fi mai puţini
cei dispuşi să cumpere şi, invers, la o creştere a preţului oferta tinde să
crească. Sînt mulţi doritori să vîndă la preţuri ridicate.
      În situaţia opusă, dacă preţurile scad, cererea de bunuri şi servicii va
creşte, în schimb oferta se reduce, fiind puţini cei ce vor dori să vîndă la un
preţ redus.
      A treia lege arată că schimbul vînzare-cumpărare de bunuri şi servicii
are loc atunci cînd cererea şi oferta coincid ca mărime şi tind spre echilibru.
Acest preţ este unul - al pieţei, un preţ de echilibru. El satisface şi
producătorul şi cumpărătorul şi asigură efectuarea celor mai numeroase
tranzacţii.
      Înfluenţa dintre cerere, ofertă şi preţuri poate fi reprezentată grafic
într-o diagramă care are următoarea formă (graf. 8.6.). Dacă în sistemul de
coordonate vom prezenta pe verticală preţul mărfii – P, iar pe orizontală –
volumul producţiei (oferta) – Q, atunci cererea concomitent va creşte odată
cu reducerea preţului iar oferta contrar va creşte odată cu creşterea preţului.
Intersecţia curbelor cererii şi a ofertei în punctul Е corespunde preţului de
echilibru – P1, caruia îi corespunde cantitatea de echilibru a bului – Q1.

                                     131
     P
                                         О



                              Е
     P1                       
                                         С
                                                              Q
                              Q1

          Fig. 8.6. Model de interacţiune între cerere, ofertă şi preţ

     În condiţiile economiei de piaţă preţurile îndeplinesc diferite funcţii,
inclusiv [vezi 7, p. 195-196].
     Funcţia de calcul şi de evidenţiere a cheltuielilor şi rezultatelor
activităţii economice care reflectă costul la marfa corespunzătoare.
     Funcţia de stimulare reprezintă influienţa preţurilor asupra creşterii
ori deducerii producţiei şi costului ei.
     Funcţia deredistribuire. Prin intermediul acestei funcţii a preţurilor se
asigură redistribuirea veniturilor între diferite sectoare ale economiei
naţionale, între diferite categorii de agenţi economici şi între diferite pături
sociale.
     Funcţia asigurării balanţei între cerere şi ofertă. Modificarea preţului
face ca cererea şi oferta să se modicice în sens invers. Preţurile bunurilor
economice se formează pe piaţă în funcţie de oferta şi cererea acestora. Cu
cât este mai mare preţul unui produs, cu atât sunt mai interesante firmele în
producerea lui, şi invers.
     Se deosebesc următoarele tipuri de preţuri: preţurile cu ridicata;
preţurile de achiziţie a producţiei agricole; preţurile cu amănuntul; tarifele
de transport; tarifele serviciilor; preţurile de export; preţurile de import;
preţurile producţiei de construcţie şi altele.
     Preţurile cu ridicata sunt preţurile stabilite de întreprinderile (firmele)
care vând produse cu ridicata (în cantităţi mari) altor firme ori firmelor
intermediare. Ele trebuie să acopere cheltuielile de producţie ale
întreprinderii şi să asigure profitul care le-ar permite să funcţioneze şi să se
dezvolte în continuare în condiţiile pieţei. Conform legislaţiei în vigoare
preţurile cu ridicata include impozitul pe valoarea adăugată şi accizele.
     Preţurile de achiziţie a producţiei agricole de asemenea trebuie să
acopere chelruielile de producţie ale producătorilor şi să le asigure
obţinerea unui profit.


                                             132
      Preţurile cu amănuntul sunt preţurile mărfurilor care se vând cu
amănutul în sistemul de comerţ. Preţul cu amănutul include preţul cu
ridicata, adaosul firmelor intermediare şi impozitul pe valoarea adăogată.
      Formarea şi structura preţului cu amănutul este prezentată în
următoarea schemă (fig. 8.7).
   Preţul
   de cost   Profitul   TVA       Acciz
                                              Adaosul firmelor
             Preţul cu ridicata                 intermediare       TVA
                                             Chel      Profit
                                             tuieli
                                                                              Adaosul
         Preţul cu ridicata a firmelor intermediare – de livrare             comercial    TVA
                                                                         Chel    Profit
                                                                         tuieli

                                          Preţul cu amănuntul

                            Fig. 8.7. Formarea preţurilor.

     Conform schemei, orice produs trece mai multe etape până ajunge la
consumator. Cu cât mai puţine etape va trece produsul, cu atât mai mici vor fi
adaosurile la preţul finit de comercializare cu amănuntul a acestui produs. După
cum se vede, preţul produsului la fiecare etapă include preţul etapei precedente şi
un adaos.
     În scopul reducerii preţurilor de comercializare cu amănuntul a mărfurilor,
unele firme îşi comercializează direct produsele, organizând unităţi comerciale
proprii.
     Tariful – înseamnă următoarele: 1) tarifele de plată a diferitor servicii
prestate populaţiei de către întreprinderi; 2) tarifele de remunerare a
muncii; 3) tarifele vamale ş.a.
     Aşa, tarifele de transport reprezintă costul transportării mărfurilor şi a
pasagerilor. Aceste tarife include, de asemenea, cheltuielile întreprinderilor
(firmelor) de transport, profitul şi impozitul pe valoare adăugată. Aceeaşi
structură o au şi tarifele serviciilor.
     Preţurile de export sunt preţurie producţiei comercializate pe piaţa
mondială. Aceste preţuri se formează ca şi preţurile cu ridicata. Dar
conform legislaţiei în vigoare, în aceste preţuri nu se include taxa pe
valoare adăugată.
     Preţurile de import se stabilesc la valoarea lor vamală, care include
valoarea mărfurilor procurate, cheltuielile de transport şi de asigurare,
taxele vamale, accizele şi taxa pe valoare adăugată.

                                                133
      Preţurile producţiei de construcţie reprezintă devizele de cheltuieli
ale lucrărilor de construcţie şi ale obiectivelor construcţie, calculate în
conformitate cu cataloagele preţurilor în vigoare ori cu preţurile
contractuale.
      Toate tipurile de preţuri sunt într-o interdependenţă. Modificarea unui
grup de preţuri cauzează modificarea preţurilor din toate grupurile. Prin
urmare, modificarea preţurilor cu ridicata poate genera şi modificarea
preţurilor cu amănuntul, şi invers. Un rol deosebit în formarea sistemului
de preţuri revine preţurilor la resursele energetice. Modificarea preţurilor la
resursele energetice se reflectă în stabilirea preţurilor la majoritatea
bunurilor şi serviciilor. O legătură strânsă există, de asemenea, între
preţurile de achiziţie a produselor agricole şi preţurile la produsele
alimentare.
      În practica economică există preţurile libere şi preţurile administrate.
       Preţurile libere sînt cele care se formează în condiţiile concurenţei
deschise, libere, în care, nici unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa
sau decide în mod unilateral stabilirea nivelului şi dinamicii preţurilor. Ele
respectă în mod fidel condiţiile de formare a ofertei şi a cererii, semnalînd
prin evoluţia lor raportul dintre modul de alocare şi consumare a factorilor
de producţie şi dinamica necesităţilor sociale.
      Preţurile administrate sînt acelea, ale căror nivel şi dinamică se află
sub influenţa firmei (firmelor) cu o poziţie cheie, care controlează piaţa.
Majoritatea preţurilor la bunurile de consum practicate, ale preţurilor la
bunurile de capital, credite (dobîndă, taxa scontului) pe piaţa financiară
(cursul acţiunilor) şi pe piaţa muncii (salariul) sînt preţuri administrate. În
toate ţările cu economie de piaţă, statul are rol activ în formarea şi evoluţia
preţurilor, utilizînd, în special, pîrghii economice: achiziţii de stat, subvenţii
acordate unor producători, politica de comerţ exterior, sistemul stocurilor
strategice, alocaţii şi asistenţa socială de la buget, investiţii publice etc.
      Stabilirea preţurilor la produsele noi. Orice agent economic îninte
de a introduce în producţie un bun sau de a presta servicii îşi face calcule de
cost şi de cîştig, adică de preţ. Prognozarea preţurilor reprezintă cercetarea
în perspectivă a evoluţiei proceselor şi fenomenelor economice ce
determină preţurile şi fundamentarea pe baza informaţiilor furnizate a
tendinţelor acestora.
      Pentru ca preţurile să-şi poată îndeplini în mod corespunzător funcţiile
este necesar ca ele să reflecte cît mai aproape de realitate cheltuielile de
muncă socială. Preţul, spre deosebire de alte unităţi de măsură, este o
mărime dinamică, pentru că serveşte la măsurarea unor fenomene şi
procese economice dinamice, care prin evoluţia lor condiţionează nivelul
                                      134
preţurilor. De aceea este necesară determinarea şi cunoaşterea nu numai a
nivelului preţurilor la un moment dat, ci şi a evoluţiei lor într-o anumită
perioadă. Întreprinderile (firmele) trebuie permanent să studieze structura
preţurilor, coraportul dintre cheltuieli şi profit cuprinse în preţul respectiv şi
pe această bază să prognozeze nivelul preţurilor în perspectivă. Totodată
trebuie să se aibă în vedere, în temei, următorii factori:
 influienţa modificării produselor (valoarea de întrebuinţare, schimbarea
    calităţii, viteza de înnoire a sortimentelor);
 influenţa modificării costurilor (consum de fonduri, schimbări în
    structura materialelor, evoluţia productivităţii muncii);
 influenţa modificării condiţiilor pieţei (evoluţia cererii şi ofertei pe
    piaţa internă şi externă, evoluţia preţurilor);
 influenţa modificărilor în relaţiile de repartiţie (evoluţia veniturilor
    băneşti ale populaţiei, diversificarea necesităţilor de consum şi a
    posibilităţilor de utilizare a veniturilor).
      Este cunoscut faptul că fiecare întreprindere tinde de a maximiza masa
profitului. Dar maximizarea profitului nu înseamnăstabilirea preţurilor ridicate.
Profitul poate fi maximizat şi pe baza extinderii pieţei, astfel încât volumele de
producere vor creşte, ceea ce va duce la reducerea costurilor de producţie, deci la
maximizatrea profitului.
      Esenţial în politica preţurilor este acceptarea de către consumatori a
produsului la preţul stabilit.

                                      Concluzii
      1. Costul de producţie sau preţul de cost al producţiei (lucrărilor,
serviciilor) este estimarea valorică a resurselor naturale, materiei prime,
materialelor, combustibilului, energiei, fondurilor fixe, resurselor de muncă
utilizate în procesul fabricării produselor (executării lucrărilor, serviciilor),
precum şi a altor cheltuieli pentru fabricarea producţiei şi realizarea ei.
      2. Cheltuielile la fabricarea şi comercializarea producţiei pot fi
modificate în dependenţă de sporirea sau reducerea volumului de producţie,
de nivelul de folosire a resurselor materiale, financiare şi a forţei de muncă.
      3. Încasările de la realizarea producţiei constituie suma mijloacelor
băneşti obţinută de întreprindere în urma vânzărilor produselor fabricate,
lucrărilor executate şi serviciilor prestate. Aceasta e sursa principală de
mijloace utilizată pentru compensarea cheltuielilor şi formarea veniturilor
întreprinderii.
      4. Principalele surse de reducere a costului producţiei sunt
economisirea tuturor resurselor materiale şi de muncă care se folosesc la
fabricarea producţiei.
                                       135
     5. Profitul este sursa principală de resurse funanciare a
întreprinderii, care ţine nemijlocit de obţinerea venitului global. Venitul
global al întreprinderii sunt încasările de la realizarea producţiei
(lucrărilor, serviciilor) minus cheltuielile materiale, adică includ retribuţia
muncii şi profitul.
     6. Un rol deosebit în sistemul de indicatori economici în activitatea
de antreprenoriat îi revine rentabilităţii ca coraport dintre profit şi
cheltuieli. Rentabilitatea poate fi calculată diferit. Se deosebeşte
rentabilitatea economică sau (rata rentabilităţii), rentabilitatea vânzărilor,
rentabilitatea financiară, rentabilitatea capitalului, rentabilitatea resurselor
consumate etc.
     7. Preţul este o categorie economică fundamentală prinn intermediul
căreia se apreciază necesitatea produselor fabricate sau a serviciilor
prestate. El exprimă suma de bani la care vânzătorul este de acord să vândă
(preţul vânzătorului), iar cumpărătorul este gata să procure (preţul de
cumpărare) unitatea de produse.
     Tariful este taxa de plată pentru diferite tipuri de servicii prestate
populaţiei, de plată a muncii, taxele vamale etc.
     8. Sunt preţuri libere şi preţuri reglamentate (administrate). Se
deosebesc preţuri cu ridicata, preţuir de achiziţie a produselor agricole,
preţuri cu amănuntu; preţurile de export, preţurile de import, preţurile la
producţia de conctrucţie; tarife (taxele) la diferite tipuri de servicii prestate
populaţiei, taxele vamale etc.

                               Subiecte de autoevaluare
1. Caracterizaţi structura cheltuielilor suportate de întreprindere.
2. Caracterizaţi gruparea cheltuielilor la fabricarea producţiei după
   articolele de calculare.
3. Expuneţi conţinutul noţiunilor de profit şi factorii ce influenţează
   mărimea acestuia.
4. Însămnătatea reducerii costurilor de producţie în condiţiile economiei
   de piaţă.
5. Expuneţi esenţa preţurilor şi a tarifelor, tipurile lor.
6. Caracterizaţi politicu formării preţurilor în condiţiile de piaţă.




                                      136
                            Bibliografie
1.    Roşca P. Economia generală. Manual. ULIM, Chişinău, 1997. – 264 p.
2.    Ковалева А.М., Лапуста М.Г., Скамай Л.Г. Финансы фирмы:
      Учебник. – М.: ИНФРА-М, 2001. – 416 с.
3.    Зайцев Н.Л. Экономика промышленного предприятия. – М.:
      ИНФРА-М, 2002
4.    Экономика предприятия: Учебник для вузов/Под ред. проф.
      Горфинкель, проф. Е.М.Кудрякова. – М., 1996.
5.    Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. –
      М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.
6.    Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный
      экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М,
      2002. – 480 с.
7.    N. Ciornâi, I. Blaj. Economia firmelor contemporane. Manual. UTM,
      Chişinău, 2003. –311 p.
8.    Roşca P. Culegere didactico-metodică. Texte şi probleme la “Economia
      generală”. Ch., 1997. –196 p
9.    Ворст И, Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник. Пер. с
      датского. – М, 1994. – 272 с.
10.   Antonin N., ş.a. Finanţele întreprinderii. Editura Didactică şi pedagogică,
      Bucureşti, 1993.
11.   Şcerban Petre. Analiza activităţii economico-financiare. Manual pentru
      profil economic. Bucureşti, 1996. –182 p.
12.   Справочник директора предприятия. – М.: ИНФРА-М, 1999
13.   Tomiţă Ion ş..a. Preţuri şi tarife. Reprografia Universităţii din Craiova,
      1993. - 192p.
14.   Экономика предприятия. Под ред.А.Е.Карлика и М.Л.Шухгальтера.
      –М.: ИНФРА-М, 2002.
15.   Экономика предпринимательства. –М.: ВЛАДОС, 2001.
16.   Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice
      2002. Ch., 2002, S.A.”Crio”. - 306 p.




                                    137
                                     Capitolul 9
                 FINANŢELE ÎNTREPRINDERII
1.   Esenţa şi funcţiile finanţelor întreprinderii. Mecanismul financiar.
2.   Resursele financiare ale întreprinderii.
3.   Caracteristica generală a impozitelor plătite de întreprindere.
4.   Impozitarea şi distribuirea profitului întreprinderii.
5.   Planificarea financiară.

           9.1. Esenţa şi funcţiile finanţelor întreprinderii.
                        Mecanismul financiar
      Pornind de la axioma că finanţele în general sunt relaţii economice cu
caracter monetar, care apar între diferite persoane fizice şi/sau juridice, prin
intermediul cărora se formează, repartizează şi utilizează fondurile de
mijloace băneşti, deducem că finanţele întreprinderii reprezintă relaţiile
prin intermediul cărora se realizeatză raporturile băneşti între interne şi
externe ale agentului economic.
      Sistemul financiar al Republicii Moldova include:
 finanţele de stat (Bugetul de stat, Bugetul asigurărilor sociale de stat şi
     alte fonduri extrabugetare (fondul de asigurare medicală obligatorie
     etc.);
 finanţele administrării publice locale (bugete locale, fondurile
     extrabugetare locale etc.);
 finanţele întreprinderilor.
      La nivelul finanţelor de stat are loc elaborarea şi realizarea politicii de
stat unice a ţării, de care în mare măsură depinde şi eficienţa activităţii
întreprinderilor.
      Finanţele întreprinderilor au o anumită poziţie în structura sistemului
financiar al ţării, deoarece anume la nivelul întreprinderilor se formează
masa principală a resurselor financiare ale statului. De exemplu, în partea
de venit a bugetului de stat al Republicii Moldova 85% constituie
încasările fiscale.
      Finanţele întreprinderii exercită următoarele funcţii: asiguratorie,
distributivă (stimulativă) şi de control [1, p.16].
      Funcţia asiguratorie constă în formarea sistematică în volumul
necesar a mijloacelor băneşti din diverse surse pentru asigurarea activităţii
curente a întreprinderii şi realizarea obiectivelor ei strategice de dezvoltare.

                                      138
      Funcţia distributivă a finanţelor constă în faptul că finanţele
contribuie la formarea şi utilizarea tuturor veniturilor şi fondurilor băneşti,
de care dispune întreprinderea. Exercitând funcţia distributivă, finanţele
deservesc întregul proces de reproducţie, asigurându-i funcţionarea fără
întrerupere şi influenţând asupra tuturor stadiilor acestuia. În afară de
aceasta, distribuţia corectă a mijloacelor băneşti stimulează îmbunătăţirea
activităţii generale a întreprinderii.
      Capacitatea finanţelor de a reflecta calitativ procesul de reproducţie
permite controlul lui. Temelia funcţiei de control o constituie mişcarea
resurselor financiare atât sub formă de fonduri, cât şi în afara fondurilor.
Funcţia de control se realizeată prin două modalităţi – prin indicii financiari
din gestiunea contabilă, statistică şi operativă; implicarea financiară.
      La baza organizării finanţelor întreprinderii stau următoarele
principii: independenţa în domeniul activităţii economico-financiare;
autofinanţarea; interesul faţă de rezultatele activităţii; responsabilitatea
pentru aceste rezultate; formarea rezervelor financiare; divizarea
mijloacelor în mijloace proprii şi de împrumut; primordialitatea executării
obligaţiilor bugetare şi fondurile extrabugetare de stat; controlul financiar
asupra activităţii întreprinderii.
      În componenţa relaţiilor financiare se delimitează următoarele grupe
de relaţii băneşti ale întreprinderilor:
 cu fondatorii – privind formarea veniturilor primare, formarea şi
     utilizarea fondurilor cu destunaţie intraeconomică (a capitalului social,
     fondului de dezvoltare a producţiei, fondurilor de stimulare etc.);
 cu partenerii – în vederea repartizării finanţelor; concomitent mişcarea
     resurselor financiare se efectuează în mod neformal (plata şi încasarea
     amenzilor în caz de încălcare a obligaţiilor contractuale, plata
     diverselor cote şi cotizaţii, participarea la distribuirea profitului de la
     activitatea mixtă, procurarea hârtiilor de valoare ale altor întreprinderi
     şi ale statului, obţinerea dividendelor din acestea etc.);
 cu consumatorii de producţie, cu care întreprinderea la încheierea
     contractului, alege independent forma şi tipul contractelor, stabileşte
     condiţiile de îndeplinire a obligaţiilor şi modul de sancţionare,
     formează preţurile la producţia şi serviciile proprii şi apreciază
     temeinicia preţurilor propese de furnizori. Factorii enumeraţi mai sus
     influenţiază esenţial asupra rezultalelor financiare finite;
 cu societăţile de asigurare – referitor la diversele tipuri de asigurare
     obligatorie şi benevolă;
 cu sistemul bancar – privind deservirea de casă şi prin intermediul
     conturilor în legătură cu obţinerea sau stingerea împrumuturilor, plata
                                      139
     dobânzilor, precum şi punerea la dispoziţia băncilor în folosinţă
     provizorie a mijloacelor băneşti libere; efectuarea decontărilor prin
     virament;
 cu statul – privind formarea şi utilizarea fondurilor bugetare şi
     extrabugetare. Această grupă de relaţii monetare se realizează prin plata
     în buget sau în fondurile extrabugetare a diverselor impozite, taxe,
     cotizaţii etc. Pe de altă parte, se efectuează finanţarea din buget a sferei
     reproductive, programelor cu destinaţie specială etc.;
 cu structurile administrative superioare – relaţii reciproce “pe
     verticală” şi “pe orizontală” în legătură cu redistribuirea intraramurală a
     resurselor financiare.
      Mecanismul financiar constă din 5 elemente interdependente ce
contribuie la organizarea, planificarea şi stimularea utilizării resurselor
financiare: metodele financiare, pârghiile financiare, cadrul juridic,
asigurarea normativă şi informaţională [3, p.182].
      Metodele financiare sunt modalităţile de influenţă a relaţiilor
financiare asupra procesului economic, care acţionează în două direcţii: în
direcţia circulaţiei resurselor financiare şi relaţiilor de piaţă, ce ţin de
compararea cheltuielilor cu rezultatele, stimularea materială şi
responsabilitatea pentru utilizarea eficientă a mijloacelor băneşti. Acţiunea
metodelor financiare se manifestă în acumularea fondurilor băneşti.
      Pârghiile financiare sunt instrumente de acţiune financiară.
      Cadrul juridic a funcţionării mecanismului financiar include actele
legislative, hotărârile, ordinele şi alte documente de drept.
      Asigurarea normativă a funcţionării mecanismului financiar cuprinde
instrucţiunile, normativele, normele, cotele tarifare, instrucţiunile metodice
şi explicative etc.
      Asigurarea informaţională a funcţionării mecanismului financiar
constituie diversele informaţii de ordin economic, financiar, comercial etc.
      Complexitatea activităţii financiare a firmelor antreprenoriale în
condiţiile de formare a economiei de piaţă necesită reglementarea de stat a
ei, care se efectuează în următoarele direcţii [1, p.26]:
 reglementarea aspectelor financiare ale creării organizaţiilor
     antreprenoriale;
 reglementarea fiscală;
 reglementarea modului de amortizare a fondurilor fixe şi formelor de
     efectuare a decontărilor între firme şi organizaţii;
 reglementarea operaţiunilor valutare realizate de firme;
 reglementarea activităţii investiţionale a firmelor;

                                      140
   reglementarea operaţiunilor creditare;
   reglementarea procedurilor de declarare a falimentului firmelor.


                 9.2. Resursele financiare ale întreprinderii
      Resursele financiare constituie mijloacele de care dispune
întreprinderea şi care sunt destinate pentru executarea cheltuielilor curente
şi a cheltuielilor privind reproducţia lărgită, pentru îndeplinirea
angajamentelor financiare şi stimularea economică a lucrătorilor.
      Resursele financiare ale firmei antreprenoriale pot fi definite ca
totalitatea veniturilor băneşti şi încasărilor din exterior, aflate la dispoziţia
întreprinderii şi destinate pentru îndeplinirea angajamentelor financiare şi
executarea cheltuielilor curente şi a cheltuielilor privind reproducţia lărgită.
      O parte a resurselor financiare, pe care întreprinderea le pune în
circulaţie şi care aduc venit din această circulaţue, se numeşte capital,
prezentându-se drept formă modificată a resurselor financiare. Cu alte
cuvinte, capitalul constituie o parte substanţială a resurselor financiare,
avansată şi investită în producţie cu scopul de a obţine profit.
      Formarea resurselor financiare se efectuează în baza mai multor surse.
Formarea iniţială a resurselor financiare are loc în momentul constituirii
întreprinderii, când se formează capitalul ei social (acţionar sau depozitar).
Capitalul social este proprietatea întreprinderii, creată din contul
mijloacelor depuse de fondatori. Legislaţia în vigoare stabileşte cotele
minimale ale capitalului social pentru întreprinderile de diverse tipuri şi
forme juridico-organizatorice.
      Resursele financiare se formează în temei pe contul profitului (de la
activitatea de bază şi alte genuri de activitate), precum şi în urma
încasărilor de realizare a bunurilor, a pasivelor stabile, diverselor încasări
cu destinaţie specială, cotizaţiilor acţionare şi a altor cotizaţii achitate de
membrii colectivului de muncă. La pasivele stabile se raportează capitalul
de rezervă şi alte capitaluri; împrumuturile pe termen lung; datoriile
creditoare puse de întreprindere în permanentă circulaţie (la salariu din
cauza diferenţei dintre termenul de plată şi plata reală, la decontările în
fondurile extrabugetare, în bugetul de stat, la achitarea cu cumpărătorii şi
furnizorii etc.).
      Resursele financiare considerabile, mai ales în cadrul întreprinderilor
noi în stadiu de construcţie şi a celor ce se reconstruiesc, pot fi mobilizate
pe piaţa financiară cu ajutorul vânzării acţiunilor, obligaţiunilor şi altor
tipuri ale hârtiilor de valoare, emise de întreprinderea dată; al dividendelor

                                      141
şi dobânzilor la hârtiile de valoare ale altor emitenţi; veniturilor de la
operaţiunile financiare; creditelor.
     Întreprinderile pot obţine resurse financiare de la asociaţiile şi
concernele din care fac parte; de la organizaţiile de resort, în cazul când îşi
menţin structura ramurală; de la organele administraţiei publice sub formă
de subvenţii bugetare; de la organizaţiile de asigurare.
     Structura resurselor fainanciare ale întreprinderii este redată pe
desenul 9.1.

                                 Resursele financiare ale întreprinderii



     Formate din contul mijloacelor
         proprii şi echivalente             Mobilizate pe piaţa      Acumulate în procesul
                                               financiară               de redistribuţie
     Profitul de la activitatea de         Vânzarea                 Compensaţiile de
       bază                                 hârtiilor de             asigurare
     Venitul de la realizarea               valoare proprii         Resursele financiare,
       bunurilor                           Dividende şi              obţinute de la
     Vetitul de la operaţiunile             dobânzi de la            concerne, asociaţii,
       extrarealizare                       hârtiile de              structurile ramurale
     Pasivele stabile                       valoare ale             Resursele financiare ce
     Încasările cu destinaţie               altor emitenţi           se formează de la
       specială                            Credite                   participarea cu cotă
     Cotele acţionare şi alte                                       Subvenţiile bugetare
       cotizaţii ale membrilor                                       etc.
       colectivului de muncă etc.


     Desenul 9.1. Structura resurselor financiare ale întreprinderii [3, p. 185].


          Un asepect important al activităţii financiare a întreprinderii este
     formarea şi utilizarea fondurilor monetare în procesul activităţii
     economice de producţie. Cu ajutorul acestora se efectuează asigurarea
     activităţii economice cu mijloace băneşti, precum şi extinderea
     producţiei; finanţarea progresului tehnico-ştiinţific; însuşirea şi
     implementarea tehnicii noi; stimularea economică; achitarea cu bugetul
     şi băncile.
      Fonduriler băneşti ale întreprinderii pot fi divizate în patru grupe [1,
p.61]: fondurile de mijloace proprii; fondurile de mijloace atrase; fondurile
de mijloace împrumutate; fondurile băneşti operative. În afară de acestea, la
întreprindere mai pot fi create şi alte fonduri de mijloace băneşti: pentru


                                                142
stingerea creditelor bancare, însuşirea tehnicii noi, lucrărilor de cercetare
ştiinţifică, defalcări ale organizaţiei de resort.
      Utilizarea resurselor financiare de către întreprindere se efectuează
în următoarele domenii:
              cheltuieli curente pentru producţie şi realizarea produselor
(lucrărilor, serviciilor);
              investirea mijloacelor în alocaţii de capital pentru extinderea
producţiei şi reutilarea ei tehnică, cu utilizarea activelor nemateriale;
              investirea resurselor financiare în hârtii de valoare;
              plăţile către sistemul financiar-bancar, defalcările în fondurile
extrabugetare;
              formarea diverselor fonduri băneşti şi rezerve (pentru
dezvoltare, precum şi fondurilor de stimulare şi cu caracter social);
              în scopuri de caritate, sponsorizare etc.

           9.3. Caracteristica generală a impozitelor plătite de
                             întreprindere
      Impozitele sunt plăţile obligatorii în buget şi fondurile extrabugetare
cu mărimi şi termene stabilite prin lege. Sistemul fiscal este totalitatea
diverselor tipuri de impozite, la formarea şi calculul cărora se realizează
următoarele principii:
 omogenitatea, o singură sumă se impozitează o singură dată, principiu
     care în realitate adesea se încalcă;
 echitatea fiscală, atitudinea statului faţă de contribuabili din punctul de
     vedere al regulilor generale, aceleaşi pentru toţi;
 determinarea, modul de impozitare (taxele, termenele, cadrul
     impozitării) ce se stabileşte din timp;
 gratuitatea, adică statul nu acordă contribuabililor nici un fel de
     echivalent în schimbul mijloacelor depuse de aceştia în buget.
      Deosebirile în ce priveşte mărimea cotelor impozabile în diverse state
sunt esenţiale. Dar deseori o deosebire şi mai mare se observă referitor la
majorarea suplimentară a bazei impozabile şi a termenelor de plată a
impozitelor în buget. De exemplu, în Republica Moldova, deşi cota
impozitului pe venit e mai mică decât în unele ţări dezvolate, baza
impozabilă s-a dovedit a fi în medie de 1,5-2 ori mai ridicată 20%, decât în
multe alte state.
      Conform Codului fiscal, în Republica Moldova se disting 2 niveluri
ale impozitelor: impozite generale de stat şi impozite locale (tabelul 9.2.).

                                      143
     Impozitele generale de stat se stabilesc prin actele legislative ale
Republicii Moldova şi se percep pe întregul teritoriu al statului. Cotele
concrete ale acestor impozite se stabilesc de către Legea cu privire la
bugetul de stat.

         Tabelul 9.2. Sistemul fiscal al Republicii Moldova [15, p.92].
          Impozite de stat (republicane)                                   Impozite locale
                                                       Sistemul de impozite şi taxe cuprinde:
        În sistemul impozitelor (taxelor) de stat   a)  impozitul funciar;
    (republicane) intră:                            b)  impozitul imobiliar;
                                                    c)  impozitul pentru utilizarea resurselor naturale;
    a)    impozitul pe venit;                       d)  taxa pentru amenajarea teritoriului;
    b)    taxe pe valoarea adăugată;                e)  taxa pentru dreptul de a organiza licitaţii şi loterii
    c)    accizele;                                     locale;
    d)    impozitul ptovat;                         f)  taxa hotelieră;
    e)    taxa vamală;                              g)  taxa pentru amplasarea reclamei;
    f)    plăţile percepute în fondul rutier.       h)  taxa pentru dreptul de a folosi simbolurile locale;
                                                    i)  taxa pentru amplasarea obiectelor comerciale;
                                                    j)  taxa pe piaţă;
                                                    k)  taxa pentru parcarea autotransportului;
                                                    l)  taxa balneară;
                                                    m) impozit pentru posesorii de câini;
                                                    n)  taxa pentru dreptul de filmare;
                                                    o)  taxa pentru trecerea frontierei de stat;
                                                    p)  taxa pentru dreptul de comerţ pe teritoriul vamal;
                                                    q)  taxa pentru dreptul de prestare a serviciilor de
                                                        transportare a călătorilor.




      Pentru întreprindere sunt foarte importante sursele din care va putea
plăti diversele impozite. Impozitele în funcţie de sursele lor de acoperire se
grupează în modul următor [3, p.199]:
      1. Impozitele, cheltuielile mărimea cărora se include în preţul de
cost al producţiei (lucrărilor, serviciilor): impozitul funciar; impozitul
rutier; impozitul pentru transport, impozitul pentru posesorii mijloacelor
de transport.
      2. Impozitele, cheltuielile volumul cărora se include în încasările de
la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor): TVA, accizele, tarifele de
export.
      3. Impozitele, cheltuielile volumul cărora se include în rezultatele
financiare: impozitul pe profit, pe bunurile întreprinderilor, pentru
reclamă, amenajarea şi curăţirea teritoriului, întreţinerea fondului locativ
şi a obiectelor din sfera socială, pentru necesităţile instituţiilor de
învăţământ, taxa pentru parcarea automobilelor etc.
      4. Impozitele, cheltuielile volumul cărora se acoperă din profitul
rămas la dispoziţia întreprinderilor. Ele cuprind impozitele locale: pentru
revânzarea automobilelor şi tehnicii de calcul, taxa de licenţă pentru
                                                     144
dreptul comercial, taxa pentru tranzacţiile bursiere, impozitul pentru
construcţia obiectelor cu destinaţie de producţie în zonele balneare etc.

        9.4. Impozitarea şi distribuţia profitului întreprinderilor
    Unul dintre principalele impozite pe care le plătesc întreprinderile este
impozitul pe venit, calculat din profitul impozabil la cota de 20%, din care
10% se transferă în bugetul republican, iar până la 10% - în bugetele locale.

                                      Renta:
                                      veniturile de la hârtiile de valoare (15%);
    Profitul         Profitul         veniturile de la participarea cu cotă în alte
                 =   global     
   impozabil                            întreprinderi (15%);
   (calculat)                         veniturile de la businessul jocurilor de noroc (90%);
                                      veniturile de la saloanele video (70%);
                                      profitul de la activitatea de intermediere (45%);
                                      profitul de la activitatea de asigurare şi bursieră
                                        (43%);
                                      profitul de la unele tranzacţii bancare şi de broker
                                        (43%);
                                      defalcările în fondurile de rezervă (nu mai mult de
                                        50% din profitul impozabil);
                                      profitul de la realizarea produselor agricole (în afafă
                                        de întreprinderile agricole industriale);
                                      diferenţele de curs pozitive (mărirea cu suma
                                        diferenţelor de curs negative); facilităţile etc.



                Desenul 9.7. Articolele de venit impozabile [3, p.200].

     În scopul impozitării din venitul global se exclud: profitul de la alte
genuri de activitate la care cota impozabilă diferă de 20%; defalcările în
fondul de rezervă; facilităţile etc. (des.9.7).
     Referitor la impozitul pe venit sunt prevăzute o serie de facilităţi. Din
profitul impozabil se scad sumele:
 alocate pentru finanţarea investiţiilor capitale cu destinaţie de
    producţie, construcţia de locuinţe, precum şi pentru stingerea creditelor
    bancare în aceste scopuri;
 cheltuielilor efectuate de întreprinderi pentru întreţinerea obiectelor
    din sfera socială ce se află la balanţa lor, precum şi cheltuielile în
    aceste scopuri în cazul participării cu cotă;
 cotizaţiilor în scopuri filantropice, dar nu mai mult de 3% din profitul
    impozabil;
 alocate de întreprinderi pentru executarea cercetărilor ştiinţifice şi a
    lucrărilor de proiectare, dar nu mai mult de 10% în total din profitul
    impozabil, etc.


                                      145
      Cota impozitului pe profitul întreprinderii se reduce cu 50%, în cazul
când numărul handicapaţilor constituie nu mai puţin de 50% din numărul
total al lucrătorilor ei.
      Nu plătesc impozitul pe profit în primii 2 ani de activitate
întreprinderile mici care se ocupă de producerea şi prelucrarea produselor
agricole, fabricarea produselor, mărfurilor de larg consum, a materialelor
de construcţie, tehnicii medicale, medicamentelor etc. Facilităţile se acordă
atunci, când încasările de la genurile de activitate menţionate depăşesc 70%
din suma totală a încasărilor. Concomitent, suma totală a facilităţilor
enumerate aici şi a unei serii de alte facilităţi nu trebuie să diminueze
suma de facto a impozitului, calculată fără a se ţine cont de facilităţi, cu
mai mult de 50%.
           Distribuţia profitului întreprinderii la modul cel mai general este
     redată în desenul 9.8.
                                            Profitul global


                      Profitul net                                 Impozitul pe profit



                                            Fondul de         Profitul pentru
     Fondul de           Fondul de
                                             rezervă          distribuire între
     acumulare            consum                                 fondatori
                                                               (acţionari)



                  Desenul 9.8. Distribuţia profitului întreprinderii.

     Există şi o variantă mai simplă de utilizate a profitului net, când nu se
formează fonduri planificate de acumulare şi consum. Însă la întreprinderile
mari existenţa acestora ajută la repartizarea mai raţională a mijloacelor
financiare şi exercitarea controlului asupra utilizării lor.
     Fondul de acumulare, format în baza profitului, se utilizează pentru
procurarea şi construcţia fondurilor fixe de producţie şi neproductive şi
efectuarea altor investiţii capitale cu caracter irecuperabil. Din fondul de
acumulare se finanţează unele cheltuieli cu caracter irecuperabil: pentru
efectuarea cercetărilor ştiinţifice; pentru măsurile de ocrotire a naturii etc.
     Fondul de consum se utilizează pentru finanţarea necesităţilor de
ordin social şi stimularea materială a lucrătorilor: plata premiilor, ce nu ţin
de activitatea de producţie (pentru munca îndelungată, cu ocazia
sărbătorilor etc.); acordarea asistenţei materiale; plata foilor balneare, a
tratamentului; plata dividendelor etc.
                                      146
     Fondul de rezervă este destinat pentru acoperirea pierderilor
neprevăzute, cauzate de calamităţile naturale şi a pierderilor de balanţă.
Defalcările în fondul de rezervă al societăţii pe acţiuni,bunăoară, nu trebuie
să constituie mai puţin de 15%, iar în fondul de rezervă al întreprinderii
mixte – nu mai puţin de 25% din capitalul ei social. Anume la aceste
niveluri are loc diminuarea profitului impozabil, dar cu nu mai puţin cu
50%. Plafonul de sus al mărimii fondului de rezervă nu e stabilit. Însă,
ţinând cont de caracterul limitat al utilizării mijloacelor, probabil nu ar fi
raţională crearea unor fonduri de rezervă ce ar depăşi cu mult sumele care
au facilităţi la impozitarea profitului.

                         9.5. Planificarea financiară
      În condiţiile actuale întreprinderea conform planului finaciar îşi
stabileşte singură direcţiile de utilizare a profitului, ce îi râmâne la
dispoziţie după achitarea impozitelor.
      Scopul întocmirii planului financiar este de a se stabili volumul posibil
al resurselor financiare, capitalului şi rezervelor în baza pronosticării
rezultatelor financiare. Un element important al planificării financiare este
strategia ei, adică determinarea centrelor de venit (profit) şi a centrelor de
cheltuieli ale agentului economic. De exemplu, în ţările occidentale multe
firme respectă regula “douăzeci pe optzeci ”, adică 20% cheltuieli de
capital trebuie să genereze 80% profit. Prin urmare, celelalte 80% alocaţii
de capital generează numai 20% profit.
      Planificarea presupune desfăşurarea activităţii de producţie,
comerciale şi financiare a întreprinderii (firmei), astfel încât să influenţeze
rezultatele financiare finale în ansamblu. Planificarea financiară la firma
antreprenorială include trei subsisteme principale: planificarea financiară de
perspectivă, curentă şi operativă [1, c.339].
      În corespundere cu aceasta există planuri financiare de perspectivă
(planuri strategice, inclusiv pe 3-5 ani), curente (pe un an) şi operative (pe
decadă, lună, trimestru).
      Planul financiar de perspectivă stabileşte indicatorii cei mai
importanţi, proporţiile şi ritmul reproducţiei lărgite. Planul pentru cinci ani
constituie principala formă de realizare a obiectivelor şi sarcinilor de
dezvoltare a întreprinderilor, strategiei investiţiilor şi acumulărilor
preconizate. Planul financiar de cinci ani, de regulă, constituie secretul
comercial al întreprinderii.
      Planificarea financiară curentă include bilanţul anual al veniturilor şi
cheltuielilor, devizele de cheltuieli şi formare a fondurilor de mijloace
băneşti: fondul salarial, fondul mijloacelor pentru dezvoltarea şi
                                     147
perfecţionarea producţiei (fondul de acumulare); fondul de mijloace pentru
necesităţile sociale; fondul de rezervă şi alte fonduri.
     Planificarea financiară operativă constă în întocmirea şi utulizarea
calendarului de plăţi, care este un document financiar detaliat, ce reflectă
circulaţia operativă a mijloacelor băneşti ale întreprinderii. Întocmirea şi
folosirea calendarului de plăţi este realizarea funcţiei distributive şi de
control a finanţelor întreprinderii.
     La alcătuirea calendarelor trimestriale de plăţi se evidenţiază
tendinţele şi problemele ce ţin de activitatea întreprinderii. Rezultatele
analizei se utilizează la elaborarea planului ordinar al activităţii financiare
curente, modelul căruia este redat mai jos (tab.9.3).
                     Tabelul 9.3. Planul financiar al întreprinderii
                         (Bilanţul veniturilor şi cheltuielilor) [3, p.204-205].
Nr.d/o                             Denumirea indicatorului                                  Suma un.
                                                                                              mon.
                      Veniturile şi încasările de mijloace
  1      Profitul de la realizarea producţiei, mărfurilor, lucrărilor, serviciilor           38600
  2      Profitul de la realizarea altor active, inclusiv rezerve materiale şi active         2300
         nemateriale
  3      Profitul de la realizarea şi înstrăinarea fondurilor fixe                            7800
  4      Veniturile de la participarea cu cotă în alte întreprinderi                          2400
  5      Veniturile de la acţiuni, obligaţii şi alte hârtii de valoare                         800
  6      Diferenţele de curs, veniturile de la vânzarea (procurarea) valutei la licitaţii      600
  7       Defalcările de amortizare                                                           9420
  8      Împrumuturile bancare pe termen lung                                                 2700
  9      Plata de arendă supra costului bunurilor realizate prin leasing                       300
 10      Împrumuturile pentru completarea fondurilor circulante                               1480
 11      Alte venituri şi încasări de mijloace                                                5000
                                                      Total venituri şi încasări             71400
                      Cheltuielile şi defalcările de mijloace
  1      Impozitul pe ptofitul întreprinderii                                                16100
  2      Impozitul pe bunurile întreprinderii                                                  400
  3      Dividendele acţionarilor                                                             8600
  4      Investiţii capitale (alocaţii pe termen lung)                                       10800
  5      Alocaţii financiare pe termen lung                                                   1300
  6      Stingerea împrumuturilor pe termen lung şi plata dobânzilor la acestea                870
  7      Completarea mijloacelor circulante                                                   3900
  8      Stingerea împrumuturilor pentru completarea mijloacelor circulante                    200
  9      Ieftinirea mărfurilor                                                                 180
 10      Rezerva de stingere a datoriilor compromise                                           150
 11      Defalcările în fondul de acumulare                                                   8720
 12      Defalcările în fondul pentru cercetările ştiinţifice şi lucrările de proiectare      5470
 13      Defalcările în fondul mijloacelor pentru necesităţile sociale                        1800
 14      Defalcările în fondul pentru asistenţă materială                                      450
 15      Fondul de asigurări (de rezervă)                                                     3860
 16      Alte cheltuieli şi defalcări                                                         5000
                                                      Total cheltuieli şi defalcări          71400



                                                  148
      Planul financiar al întreprinderii este însoţit de un tabel de verificare
(tab. 9.4). Tabelul de mai jos, de exemplu, permite a se răspunde la
întrebările privind distribuţia pe articole a veniturilor obţinute şi orientarea
corectă în prevederile planului financiar al întreprinderii.
      La întocmirea planului-business al întreprinderii (firmei), de
asemenea, o atenţie deosebită se atrage planificării financiare, ce prevede
măsurile pentru asanarea ei financiară. Concomitent, planul-business
conţine următoarele compartimente: caracteristica generală a întreprinderii;
datele concise privind planul de asanare financiară; analiza stării financiare
a întreprinderii; măsurile pentru reastabilirea solvabilităţii şi de menţinere a
activităţii eficiente; piaţa şi concurenţa; activitatea în sfera marketingului
întreprinderii; planul de producţie; planul financiar.
      Planul financiar conţine materiale generalizatoare referitoare la toate
celelalte compartimente în expresie valorică şi include o serie de
documente, printre care: pronosticul volumului de realizare; pronosticul
veniturilor şi cheltuielilor; pronosticul încasărilor şi plăţilor băneşti;
bilanţul generalizator al activelor şi pasivelor; planul privind sursele şi
utilizarea mijloacelor; calculul punctului de atingere a rentabilităţii
(autorecuperabilităţii) [vezi 1, p.356].
      În procesul activităţii financiare a întreprinderii este necesar să se ţină
cont de impactul diverselor riscuri. Activitatea financiară a întreprinderii
(firmei) este supusă multor riscuri, care influenţează negativ asupra
rezultatelor activităţii ei. Riscurile financiare apar în urma circulaţiei
fluxurilor financiare şi se manifestă în temei pe pieţele de resurse
financiare.
      Principalele tipuri de riscuri financiare sunt redate în desenul 9.9.
                                                 Tipurile riscurilor financiare
                                                                                                                            Riscul businessului
                                                                                                        Riscul dobânzilor
                                                                    Riscul depozitar
     Riscul inflaţiei




                                                  Riscul creditar




                                                                                       Riscul valutar
                                 Riscul fiscal




                        Desenul 9.9 Principalele tipuri de riscuri financiare [1, p.368].




                                                                    149
     Tabelul 9.4. Tabelul de verificare ce însoţeşte bilanţul de venituri şi cheltuieli [ 3, p. 207].
                               Profitu    Profitul    Profitul    Venituri     Venituri      Venituri    Defalcări    Împru   Arenda şi    Împrumut
        Venituri şi încasări   l de la     de la       de la       de la        de la          de la        de       muturi   plăţile de      urile       Alte     Toralc
Cheltuieli                     realiza   realizare   realizare   participar   hâttiile de     valută    amortizare   bancar    leasing       pentru     venituri   cheltui
şi defalcări                     rea      a altor         a        ea cu       valoare                                 e pe                completar                 eli
                               produc      active    fondurilo     cotă                                              termen                    ea
                                 ţiei                  r fixe                                                          lung                mijloacel
                                                                                                                                               or
                                                                                                                                           circulante
            1                    2          3           4            5            6            7            8          9         10           11          12         13
Impozitul de profit            12188       740        2500         3600          120          192                                                                  16100
Impozitul pe bunuri            4000                                                                                                                                4000
Dividendele                    8600                                                                                                                                8600
acţionarilor
Investiţii capitale                                   1200                                                6600       2700       300                                10800
Alocaţii financiare                        892                                                408                                                                  1300
Stingerea datoriilor la         870                                                                                                                                 870
împrumuturi
Completarea                    2420                                                                                                          1480                  3900
mijloacelor circulante
Stingerea
împrumuturilor pentru           200                                                                                                                                 200
completarea
mijloacelor circulante
Ieftinirea mărfurilor           180                                                                                                                                 180
Rezerva de stingere a           150                                                                                                                                 150
datoriilor
Fondul de acumulare            1080                   2100         2-40          680                      2820                                                     8720
Fondul pentru                  1800                                                                                                                                1800
necesităţile sociale
Fondul pentru CŞLP             2802        668        2000                                                                                                         5470
Fondul de asistenţă             450                                                                                                                                 450
materială
Fondul de asigurări            3860                                                                                                                                3860
(de rezervă)
Alte cheltuieli                                                                                                                                          5000      5000
         Total venituri        38600      2300        7800         2400          800          600         9420       2700       300          1480        5000      71400




                                                                                            150
          Ne vom limita aici doar la o succintă enumerare a criteriilor lor
          esenţiale.
       Principalele riscuri financiare pot fi clasificate conform următoarelor
criterii:
 după posibilităţile de asigurare: risc asigurat; risc neasigurat;
 după nivelul admisibilităţii financiare: risc admisibil; risc critic; risc
     catastrofal;
 după sfera de apariţie: risc din exterior; risc intern;
 după posibilităţile de previziune: risc prognozabil; risc neprognozabil;
 după durata acţiunii: risc permanent; risc provizoriu;
 după consecinţele posibile: risc ce se poate solda cu pierderi financiare;
     risc ce duce la scăparea câştigului;
 riscul ce poate aduce pierderi sau venituri suplimentare;
 după volumul în care apare: riscul unei singure operaţiuni financiare;
     riscul diverselor genuri de activitate financiară; riscul activităţii
     financiare a firmei în ansamblu;
 după posibilitatea clasificării ulterioare: risc simplu; risc complex.
       Sarcina firmei antreprenoriale este de a risca în mod raţional, în
limitele dincolo de care ar putea falimenta.

                                    Concluzii
     1. Finanţele sunt relaţiile băneşti ce exprimă formarea şi utilizarea
fondurilor băneşti în procesul rotaţiei lor. Finanţele întreprinderii exercită
funcţii de distribuţie (stimulatorie) şi control. Relaţiile băneşti ale
întreprinderii ţin de formarea şi distribuţia veniturilor şi acumulărilor
băneşti a agenţilor economici şi utilizarea acestora pentru îndeplinirea
obligaţiilor faţă de sistemele financiar şi bancar în vederea finanţării
cheltuielilor curente şi cheltuielilor pentru extinderea producţiei, asigurarea
socială şi stimularea materială a lucrătorilor.
     2. Preţul de cost al producţiei (lucrărilor, serviciilor) este estimarea
valorică a resurselor naturale, materiei prime, materialelor, combustibilului,
energiei, fondurilor fixe, resurselor de muncă utilizate în procesul fabricării
produselor (executării lucrărilor, serviciilor), precum şi a altor cheltuieli
pentru fabricarea producţiei şi realizarea ei.
     3. Încasările de la realizarea producţiei constituie suma mijloacelor
băneşti obţinută de întreprindere în urma vânzărilor produselor fabricate,
lucrărilor executate şi serviciilor prestate. Aceasta e sursa principală de

                                       151
mijloace utilizată pentru compensarea cheltuielilor şi formarea veniturilor
întreprinderii.
      4. Profitul este sursa principală de resurse funanciare a întreprinderii,
care ţine nemijlocit de obţinerea venitului global. Venitul global al
întreprinderii sunt încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor,
serviciilor) minus cheltuielile materiale, adică includ retribuţia muncii şi
profitul.
      5. Impozitele sunt cotizaţiile obligatorii vărsate în buget şi fondurile
extrabugetare, în mărimile şi termenele stabilite de lege.
      6. În condiţiile actuale întreprinderea cu ajutorul planului financiar îşi
stabileşte de sine stătător direcţiile de utilizare a profitului ce îi rămâne la
dispoziţie după achitarea impozitelor.

                               Subiecte de autoevaluare
1. În ce constă esenţa şi care sunt funcţiile finanţelor întreprinderii?
2. Care este conţinutul şi structura resurselor financiare ale întreprinderii?
3. Care este structura cheltuielilor suportate de întreprindere?
4. Cum se tratează noţiunea de profit şi care sunt factorii ce influenţează
   mărimea acestuia?
5. Care este caracteristica generală a impozitelor pe care le plăteşte
   întreprinderea?
6. Care este sistemul de impozitare şi cum se distribuie profitul
   întreprinderii?
7. În ce constă funcţia de planificare financiară la întreprindere?

                               Bibliografie
1.   Ковалева А.М., Лапуста М.Г., Скамай Л.Г. Финансы фирмы: Учебник. –
     М.: ИНФРА-М, 2001. - 416с.
2.   Курс экономики: Учебник / Под ред.Б.А.Райзберга. – ИНФРА-М, 1997. –
     720 с.
3.   Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.:
     ИНФРА-М, 1998. – 416 с.
4.   Бланк И.М. Основы финансового менеджмента. Т.1. К.: Ника-центр,
     1999.
5.   Бланк И.М. Основы финансового менеджмента. Т.2. К.: Ника-центр,
     1999.
6.   Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный
     экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002.
     – 480с.
7.   Petru Roşca. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.


                                       152
8.    Petru Roşca. Culegere didactico+metodică. Texte şi probleme la “Economia
      generală”. Ch., 1997. –196 p
9.    Современный финансово-кредитный словарь/Под ред. М.Г.Лапусты,
      П.С.Никольского. –М, 1999.
10.   Финансы предприятий: Учеб. пособие / Колл. авт. под ред.
      Е.И.Бородиной. – М, ЮНИТИ, 1995.
11.   Ворст И, Ревентлоу П. Экономика фирмы: Учебник. Пер. с датского. –
      М, 1994. – 272 с.
12.   Antonin N., ş.a. – Finanţele întreprinderii. Editura Didactică şi pedagogică,
      Bucureşti, 1993.
13.   Şcerban Petre – Analiza activităţii economico-financiare. Manual pentru profil
      economic. Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., - Bucureşti, 1996. –182p.
14.   Справочник директора предприятия. – М.: ИНФРА-М, 1999.
15.   Справочник финансиста предприятия, 4-е изд./Под ред. М.Г.Лапусты. –
      М.: ИНФРА-М, 1999.
16.   Zamăn Gh., Vileanu G. – Procesele investiţionale şi economia de tranziţie a
      României. Bucureşti: Economistul, nr.110-113, 1998.
17.   Налоговый кодекс Республики Молдова, Ch., 1997. – 184p.
18.   Гражданский кодекс Республики Молдова
19.   Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002.
      Ch., 2002, S.A.”Crio”. - 306 p.
20.   Stratulat Oleg. Conceptul şi funcţiile finanţelor. Chişinău, ASEM, 1996. -56 p.
21.   Stratulat Oleg. Mecanismul financiar. Chişinău, ASEM, 1996. -79 p.




                                          153

				
DOCUMENT INFO
Shared By:
Categories:
Tags:
Stats:
views:12
posted:6/13/2012
language:
pages:80