09 14 30 48Andreea SOARE Reflexivul romanesc EUB 2010

Document Sample
09 14 30 48Andreea SOARE Reflexivul romanesc EUB 2010 Powered By Docstoc
					                                         CUPRINS


Precizări introductive 5
Cuvânt - înainte 6
Rezumat 8


1. DESCRIEREA ŞI INTERPRETAREA REFLEXIVULUI ÎN GRAMATICI
   ROMÂNEŞTI ŞI ÎN ALTE STUDII DE SPECIALITATE 14

1.1. Reflexivul în gramatici româneşti vechi (MICU, ŞINCAI; HELIADE
       RĂDULESCU; CIPARIU; TIKTIN, PHILIPPIDE; SLAVICI; SCRIBAN)                      14
1.2. Reflexivul în gramatici româneşti moderne şi în alte studii de gramatică 22
       1.2.1. Reflexivul în Gramatica Academiei (G A ) 22
       1.2.2. Reflexivul în studii de gramatică româneşti
              (IORDAN şi colab.; GUŢU ROMALO; AVRAM) 23
       1.2.3. Reflexivul în G.A.L.R. (2005) 29
1.3. Reflexivul şi categoria diatezei 32
       1.3.1. Categoria diatezei în româna contemporană 32
       1.3.2. Interpretări noi ale unei categorii vechi 35
       1.3.3. Concluzii parţiale 39
       1.3.4. Un succedaneu pentru diateză 39
1.4. Tipuri de construcţii în care intră reflexivul şi raportul dintre acestea 40
       1.4.1. Reflexivul în cadrul opoziţiei activ – pasiv – reflexiv 40
       1.4.2. Poziţia reflexiv-pasiv în raport cu pasivul propriu-zis 41
       1.4.3. Poziţia reflexiv-pasiv în raport cu reflexivul impersonal 47
       1.4.4 Tipuri de construcţii impersonale 48
       1.4.5. Poziţia reflexivului în raport cu cauzativul- ergativ 49
       1.4.6. Poziţia reflexivului obiectiv şi a reflexivului reciproc în raport cu
              activul 50
       1.4.7. Concluzii parţiale 52

1.5. Soluţia de interpretare adoptată în această lucrare, privind tipologia
       Reflexivului 53


2. CADRE TEORETICE DE INTERPRETARE A REFLEXIVULUI OFERITE
   DE TEORIILE MODERNE 54

   2.1. „Reflexiv” – nume generic pentru elemente eterogene 54
   2.2. Ierarhizarea pronumelor personale 55
   2.3. Teoria cliticelor 56
       2.3.1. Ce sunt cliticele? 56
       2.3.2. Criterii de identificare / clasificare a cliticelor 57
       2.3.3. Relaţia clitice – afixe 59
       2.3.4. Cliticele pronominale 61
       2.3.5. Cliticele anaforice 62
   2.4. Teoria legării 63
   2.5. Natura reflexivului în ansamblul anaforicelor şi al coreferenţialelor   65
   2.6. Nivelul de analiză semantică a reflexivului 67
      2.6.1. Structura semică 67
      2.6.2. Structura actanţială (tematică) a verbelor reflexive 68
      2.6.3. Structura referenţială 71
  2.7. Abordarea reflexivului din perspectivă tipologică 72
      2.7.1. Reflexivul 72
      2.7.2. Reciprocul 74
      2.7.3. Tipuri de mărci reflexive (MR) în limbile lumii 74
      2.7.4. Ocurenţe ale tipurilor de MR 76
      2.7.5. Precizări tipologice privind tripartiţia „tare – slab – clitic”    77


3. DATE PRIVIND ISTORIA REFLEXIVULUI ROMÂNESC ŞI A
   DIATEZELOR 79

      3.1. Reflexivul în istoria limbii române 79
      3.2. Categoria diatezei de la indo-europeană către latina târzie         81
      3.3. Diateza în istoria limbii române 83
      3.4. Reflexivul accentuat (RA) – prezentare istorică 85


4. FORME ŞI UTILIZĂRI ALE REFLEXIVULUI ÎN LIMBA TEXTELOR
   VECHI ORIGINALE ROMÂNEŞTI (TVOR) 88

      4.1. Reflexivul accentuat (RA) în TVOR 88
              4.1.1. RA în cazul dativ 88
              4.1.2. RA în cazul acuzativ 89
      4.2. Clitice reflexive în TVOR 92
              4.2.1. Clitice sintactice 92
                       4.2.1.1. Clitice sintactice care însoţesc un verb 92
                       4.2.1.2. Clitice sintactice care însoţesc un nominal 96
                       4.2.1.3. Topica cliticelor sintactice în TVOR 100
              4.2.2. Clitice nonsintactice în TVOR 101
      4.3. Inventarul verbelor din TVOR care au alt regim / sens decât în LRC 105
              4.3.1. Verbe ieşite din uz în româna actuală 105
              4.3.2. Verbe care în TVOR au un regim sintactic şi/sau sens
                     diferit(e) faţă de cel(e) din LRC 108
      4.4. Expresii şi locuţiuni verbale în TVOR 112
      4.5. Alte modalităţi decât reflexivul de a reda / întări ideea de reflexivitate 113
      4.6. „Jocul” [-Reflexiv] / [Reflexiv expletiv] în TVOR 114

      CONCLUZII         116


5. FORME ŞI UTILIZĂRI ALE REFLEXIVULUI ÎN ROMÂNA ACTUALĂ 117

      5.1. Reflexivul accentuat (R.A.) 117
             5.1.1. Contexte de ocurenţă a RA în româna actuală scrisă              117
                 5.1.1.1. RA în cazul dativ 117
                       Forma SIE 117
                       Forma SIEŞI 117
                 5.1.1.2. RA în cazul acuzativ 124
                         Forma SINE 124
                         Forma SINEŞI 126
               5.1.2. RA în româna actuală vorbită, de uz mediu 127
       5.2. Clitice reflexive în româna actuală 127
               5.2.1. Clitice sintactice 127
                   5.2.1.1. CRS în relaţie cu verbul 127
                         Obiect direct 128
                         Obiect indirect 129
                   5.2.1.2. CRS în relaţie cu numele (Dativul posesiv) 130
               5.2.2. Clitice nonsintactice 131
               5.2.3. CRnS în CVRL 132
       5.3. Dinamica utilizării reflexivului în româna actuală 132
               5.3.1. „Jocul” actual al reflexivizării şi al dereflexivizării 132
               Concluzii parţiale 140
               5.3.2. Abateri de la normă sau particularităţi ale limbajului medical actual?
                        140
       CONCLUZII 144


CONSIDERAŢII FINALE           146



ANEXA 1 – Verbe reflexive în DEX (1996) 150
         Verbe care apar numai reflexive sau cu sensul principal (I) reflexiv 150
         Verbe cu mai multe utilizări (sensuri), dintre care una este reflexivă 153

ANEXA 2 – Corpuri verbale reflexive locuţionare (CVRL) 164
         Cu CRnS în Acuzativ (SE) 164
         Cu CRnS în Dativ (ÎŞI) 166


BIBLIOGRAFIE 170
    LUCRĂRI DE REFERINŢĂ                 170
    DICŢIONARE 178
    SURSE 179
                                   Precizări introductive



        Acest studiu a fost susţinut ca teză de doctorat, la Universitatea din Bucureşti, în 29
februarie 2008.
        Gândurile mele de respect şi recunoştinţă se îndreaptă către toţi aceia care, într-un
fel sau în altul, au contribuit la formarea mea ca lingvist şi, în egală măsură, ca om.
        Mulţumesc, în primul rând, doamnei Prof.univ.dr. Gabriela Dindelegan care mi-a
condus cu profesionalism lucrarea de licenţă, disertaţia de la masterat şi teza de doctorat.
Le mulţumesc pentru timpul acordat citirii tezei şi, mai ales, pentru recomandările făcute,
doamnelor Prof.univ.dr. Rodica Zafiu (Universitatea din Bucureşti), Prof.univ.dr. Andra
Vasilescu (Universitatea din Bucureşti), Conf.univ.dr. Camelia Stan (Universitatea din
Bucureşti), Prof.univ.dr. Mihaela Gheorghe (Universitatea „Transilvania” - Braşov),
Conf.univ.dr. Aida Todi (Universitatea „Ovidius” – Constanţa).
        Un gând cu totul aparte doamnei profesoare Elena Mihalcea, profesoara mea de
limba română din gimnaziu, căreia îi datorez faptul că m-am îndreptat spre Facultatea de
Litere şi doamnei Prof.univ.dr. Georgeta Ciompec, primul om care m-a întrebat ce profesie
intenţionez să aleg la absolvirea facultăţii şi care m-a sfătuit să mă îndrept spre o carieră
didactică universitară (singura pe care mi-o doream şi pentru care m-a susţinut
întotdeauna),
        Mulţumiri din suflet întregii mele familii, care m-a ajutat şi m-a înţeles indiferent
de circumstanţe,

        O clipă de reculegere şi de cinstire în memoria domnului Prof.univ.dr. Constantin
Dominte, care ne-a fost model de nobleţe tuturor celor care l-am cunoscut şi care m-a
ajutat şi încurajat întotdeauna; primul dintre profesorii mei care, atunci când am devenit
membră a Catedrei de Limba română, m-a numit colegă, deşi îi fusesem studentă.




       Dedic această carte fiului meu, Bogdan.




                                                                 Noiembrie 2009, Bucureşti
                                       Cuvânt - înainte

De ce Reflexivul ?

        În tradiţia gramaticii româneşti, profesorul de limba română, cercetătorul, dar şi
elevul şi studentul şi-au pus repetat întrebarea „Cum analizăm / interpretăm reflexivul?”.
Dificultatea interpretării se justifică prin multitudinea de valori pe care le cunoaşte
reflexivul şi prin situaţiile de ambiguitate la care acestea conduc în mod inevitabil.
        Nu numai că „problema” Reflexivului permite abordarea atât din perspectivă
tradiţională, cât şi modernă, dar, fără deschiderea către noile teorii ale gramaticii, fără
recursul la cadrele oferite de acestea, intenţia „rezolvării” problemei Reflexivului rămâne
suspendată. Orice încercare de cuprindere a Reflexivului, de taxonomie, de explicare a lui
dintr-o perspectivă unică eşuează, în sensul de a nu putea să dea seamă decât de o parte
dintre aspectele care privesc Reflexivul, o altă parte, deloc neglijabilă, rămânând în afara
gramaticilor, scăpând puterii de explicaţie a lingvistului.
        Abordarea Reflexivului îi oferă cercetătorului un câmp variat şi interesant de
analiză, cu atât mai mult cu cât lingvistica actuală cunoaşte un spectru larg de teorii. În
consecinţă, i se oferă cercetătorului posibilităţi variate de analiză, permiţând abordarea din
unghiuri de vedere diferite, metodă care are toate şansele să conducă spre relevarea unor
aspecte fie neprezentate anterior, fie reaşezate într-o paradigmă nouă.

Obiectivele şi structura lucrării

        Obiectivele pe care le-am avut în vedere în lucrarea de faţă sunt următoarele:
   1.   prezentarea modului în care este cuprins Reflexivul în gramatici şi în alte studii de
        specialitate, vechi şi moderne, româneşti, dar şi străine (Cap.1 şi 2).
   2.   un demers istoric bazat pe principalele tratate de istoria limbii şi istoria limbii
        române literare, în scopul de a releva date esenţiale privind evoluţia diacronică a
        Reflexivului (Cap.3).
   3.   analiza faptelor de limbă oferite de un corpus de texte vechi originale româneşti
        (TVOR), reprezentând secolele XVI-XIX, pentru a stabili formele şi utilizările
        Reflexivului în limba veche şi pentru a vedea evoluţia acestuia şi a construcţiilor în
        care se integrează, din stadii vechi de limbă către limba contemporană (Cap.4)
   4.   analiza Reflexivului din limba româna actuală, întemeiată pe texte scrise şi vorbite,
        cu intenţia de a stabili, pe de o parte, formele şi utilizările actuale ale Reflexivului,
        iar de cealaltă parte, dacă există sau nu diferenţe de utilizare a formelor între
        aspectul scris şi cel vorbit, respectiv între diverse stiluri funcţionale ale limbii
        (Cap.5). Un subcapitol util pentru cultivarea limbii este acela de dinamică a
        utilizării Reflexivului în româna ultimilor ani (5.3.).

    Obiectivul esenţial şi permanent pe care l-am urmărit pe întreaga perioadă a
documentării, a conceperii şi a redactării propriu-zise a lucrării a fost acela de a propune o
modalitate de interpretare a Reflexivului menită să înlăture problemele ridicate de
varietatea formelor reflexive şi de ambiguitatea care însoţeşte în multe situaţii ocurenţele
acestora (v.mai ales 1.5.).
    Pentru atingerea tuturor acestor obiective am apelat la mai multe metode de lucru. Am
parcurs toate acele lucrări considerate de lingvişti ca fiind esenţiale pentru înţelegerea
stadiului în care se află astăzi interpretarea Reflexivului. Noţiunile de gramatică
(tradiţională, istorică, structurală, funcţională, cognitivă, transformaţional-generativă),
semantică şi pragmatică au făcut posibil accesul la o imagine unitară, de ansamblu, a
Reflexivului românesc, în special, şi a categoriei Reflexivului în general (lucrarea oferă şi
elemente de tipologie lingvistică, extinzând astfel studiul de la română către mai multe
tipuri de limbi – subcap. 2.7.).
     Pentru a aduce un argument în plus în favoarea tezei conform căreia româna este o
limbă sensibilă faţă de Reflexiv, am inserat, după cele 5 capitole ale lucrării şi după
Consideraţiile finale, două Anexe care cuprind: 1. verbele cu reflexiv din DEX (1996) şi
2. construcţiile verbale reflexive locuţionare (CVRL) cel mai frecvent utilizate în română.
Raportat la întreg materialul lingvistic al limbii române, niciuna dintre cele două liste nu
are caracter exhaustiv.
     Corpusului de texte utilizate (reprezentativ pentru româna literară şi populară veche şi
actuală) i s-a alăturat un număr considerabil de citate selectate din Internet. Unele dintre
subcapitolele lucrării (e.g. Cap.5) prezintă (şi) rezultate la care am ajuns analizând
(aproape) în exclusivitate material lingvistic oferit de Internet (cu precădere publicistic şi
ştiinţific).
     Îmbinând datele oferite de studiile parcurse şi de vastul material lingvistic analizat, am
încercat să ofer o imagine cât mai exactă şi mai cuprinzătoare a ceea ce înseamnă Reflexiv
în lingvistica românească (sincronic şi diacronic), coroborat cu teoriile lingviştilor străini
şi, totodată, am propus o manieră de abordare a acestei categorii care să înlăture multiplele
semne de întrebare care planează încă asupra Reflexivului.



Precizare: Citatele incluse în lucrare sunt redate respectând normele ortografice ale textelor
de origine.
                                              Rezumat

         Structurată în cinci capitole, însoţite de Introducere, Consideraţii finale, două
Anexe şi Bibliografie, lucrarea „REFLEXIVUL ROMÂNESC - Sincronie şi diacronie”
este o „monografie” a Reflexivului românesc, aşa cum se alcătuieşte ea din analize
sincronice şi diacronice, coroborate cu prezentarea acestei categorii în studii de gramatică
româneşti şi străine, vechi şi moderne.
         Capitolul 1 – Descrierea şi interpretarea Reflexivului în gramatici româneşti şi în
alte studii de specialitate - detaliază felul în care gramaticile româneşti, vechi, mai întâi,
apoi cele moderne, înfăţişează Reflexivul.
Dintre gramaticile vechi, am avut în vedere MICU-ŞINCAI – Elementa linguae daco-
romanae sive valahice (1780 V / 1805 B), HELIADE-RĂDULESCU – Grămatică
Rumînească (1828), CIPARIU – Gramateca limbei române (1869-vol.I, 1877-vol.II),
TIKTIN – Gramatica română (1891), PHILIPPIDE – Gramatică elementară a limbii
romîne (1897), SLAVICI – Gramatica limbii române (1914), SCRIBAN – Gramatica
limbii romîneşti (1925).
Deşi în maniere diferite de la un autor la altul, lucrările vechi de gramatică prezintă ceea ce
astăzi denumim generic Reflexiv - MICU-ŞINCAI numesc pronumele reflexiv (PR)
„reciproc” şi îl subsumează personalului; tot la personal includ PR şi HELIADE-
RĂDULESCU, TIKTIN, PHILIPPIDE, SCRIBAN. Termenul reflexiv apare pentru prima
dată la CIPARIU, care arată că „pronumele personale originale (adică nederivate – eu, tu,
noi, voi – precizarea mea - A.S.)) se numesc şi reflexive, adică întoarse spre sine”. Unele
dintre formele care circulau la acea vreme nu s-au păstrat până la noi, dar ele stau la baza
explicării unor fapte de limbă actuale (forme de tipul SINEŢI, SINEVĂ, SINEŞI, LUIŞI,
LORUŞI, înregistrate de HELIADE-RĂDULESCU (1828) ca pronume personale compuse
şi care sunt, unele dintre ele, într-o strânsă legătură cu forme reflexive actuale, explicând
tendinţa actuală de folosire în special a formelor însoţite de particula –ŞI).
Studiile moderne care abordează Reflexivul pendulează între felul în care face acest lucru
Gramatica Academiei (1966) şi maniera nouă, deschisă noilor teorii, în care prezintă
faptele de limbă S. STATI, V. GUŢU ROMALO, G. PANĂ DINDELEGAN, A.
VASILESCU, D. MANEA; GALR (în lingvistica românească), respectiv GENIUŠIENE
(1987), MELIS (1990), MOORTGAT (1990), POSNER (1996) (exemple de abordări
speciale ale Reflexivului în lingvistica străină).
O noutate absolută, în raport cu lingvistica românească, o aduc teoriile moderne care
ierarhizează formele pronominale în „tari – slabe – clitice” (CARDINALETTI-STARKE,
în VAN RIEMSDIJK (1999)). În lucrarea de faţă, această manieră de interpretare este doar
prezentată (nu şi adoptată) şi am punctat situaţia limbii române în raport cu această
tripartiţie. Mergând pe acest model, româna este o limbă care cunoaşte toate cele trei tipuri
de forme (ex.: EU, MINE – tari, ÎL, ÎI, ÎŞI, SE – slabe, L-, I-, S-, -ŞI – clitice)
Lingvistica modernă reconsideră şi problema diatezei, mergând de la excluderea
Reflexivului dintre valorile ei, până la negarea utilităţii acesteia (de ex. MELIS (1990)).
Acesta din urmă este punctul de vedere pentru care se optează şi în lucrarea de faţă. În
locul unei categorii (morfologice?, sintactice?) cum este diateza, am propus ca acele
structuri în care apare un clitic reflexiv nonsintactic (CRnS) să poarte denumirea de CORP
VERBAL (Corp verbal reflexiv – CVR, corp verbal reflexiv-pasiv – CVRP). Acest
concept rezolvă ambiguitatea creată de multitudinea de valori ale Reflexivului care nu pot
fi cuprinse şi explicate de o categorie unică (i.e. diateza). Am considerat Reciprocul,
respectiv Impersonalul categorii logico-semantice şi sintactice distincte de Reflexiv (v.
1.5.).
Soluţia propusă de mine pentru interpretarea Reflexivului în limba română s-a conturat pe
măsură ce înaintam în cercetare (cele trei referate din programul de pregătire individuală
prezintă reflexivul accentuat, cliticele sintactice/nonsintactice şi propuneau, încă de atunci,
conceptul de CORP VERBAL). Având însă în vedere că în 2005 apare GALR, iar teza
mea a fost redactată şi „finisată” după această dată, se cuvine să spun că soluţia propusă de
mine este o îmbinare între felul în care înfăţişează GALR tipologia Reflexivului şi idei
proprii. Prin urmare, Reflexivul cunoaşte, în limba română, realizări accentuate (RA),
respectiv neaccentuate, clitice. Cliticele se împart în sintactice (CRS) – ele satisfac valenţe
verbale, îndeplinind funcţii sintactice de Obiect indirect, Obiect direct, Dativ posesiv – şi
clitice nonsintactice (CRnS), care se integrează în ceea ce am numit Corp verbal reflexiv
(CVR) şi Corp verbal reflexiv-pasiv (CVRP). Subliniez faptul că am avut în vedere în
analiză, alături de Corpul verbal reflexiv şi Corpul verbal reflexiv-pasiv, pentru că limba
română a gramaticalizat două moduri de redare a pasivului (cea cu auxiliar şi cea cu
reflexiv-pasiv). M-a interesat să văd cum se comportă în limbă cele două tipare, care sunt,
în sincronie şi în diacronie, asemănările şi deosebirile dintre ele. Atât pentru limba veche,
cât şi pentru cea actuală, CVRP este discutat prin raportare la CVP (corp verbal pasiv cu
auxiliarul A FI). CVRec şi CVI nu constituie obiectul acestui studiu, întrucât ele se
subordonează unor categorii logico-semantice şi sintactice de sine stătătoare, respectiv
Reciprocul şi Impersonalul, între acestea şi Reflexiv existând numai o identitate de formă.
CRnS intră, de asemenea, în structura unui număr mare de expresii şi locuţiuni verbale,
numite aici corpuri verbale reflexive locuţionare (CVRL) şi inventariate, nu exhaustiv,
în Anexa 2.
Pentru că, în opinia mea, orice verb însoţit de un CRnS alcătuieşte unul dintre tipurile de
corpuri verbale expuse mai sus, nu am considerat utilă diferenţierea între construcţiile cu
reflexiv obligatoriu (CRO) şi construcţiile cu reflexiv contextual. Această distincţie este
utilă într-un dicţionar sintactic de verbe, menit să arate vorbitorului (în special nenativ)
care sunt verbele româneşti care acceptă contextual CRnS, care nu acceptă deloc CRnS şi
care nu pot funcţiona fără CRnS.
         Capitolul 2 – Cadre teoretice de interpretare a Reflexivului oferite de teoriile
moderne - prezintă teoriile moderne care vizează (şi) Reflexivul: teoria cliticelor (BORER
(1984), KAYNE (1989), ROBERGE (1990), DOBROVIE-SORIN (1994) – pentru că
principala problemă teoretică ridicată de clitice este relaţia dintre sintaxă şi lexicon şi orice
studiu dedicat cliticelor trebuie să armonizeze aceste aspecte, teza mea îmbină, de fapt,
teoria lui KAYNE – cea sintactică, valabilă, în opinia mea, pentru cliticele sintactice (ele
fiind, adică, generate de reguli sintactice, într-o poziţie sintactică standard, de unde sunt
deplasate, printr-o regulă obligatorie de aşezare a cliticelor şi alăturate verbului)-, respectiv
teoria lui BORER - cea morfologică, pe care o consider valabilă pentru cliticele
nonsintactice (verbul împreună cu cliticul formând o unitate lexicală, alcătuită în baza
regulilor de formare a cuvintelor şi inserată direct în structura sintactică), teoria legării şi a
guvernării (BOUCHARD (1984), AOUN (1985), KOSTER (1984), MANZINI (1992)),
anaforicele, coreferenţialele, structura semantică – însemnând structura semică, structura
actanţială (la majoritatea lingviştilor), cărora GENIUŠIENĖ (1987) le adaugă structura
referenţială.
Alături de acestea, am realizat şi o abordare tipologică a Reflexivului (discutând în special
Reflexivul, dar atingând şi Reciprocul, pentru diferenţiere, şi tipuri de mărci reflexive
(MR) în limbile lumii). Reflexivul se constituie în parametru tipologic, întrucât limbile
suportă o clasificare după modalităţile în care exprimă „reflexivitatea” – există două astfel
de moduri (unul verbal, altul nominal/pronominal), unele limbi folosind numai unul dintre
ele, altele, cum este şi româna, făcând uz de amândouă (există şi limbi care nu au niciunul
dintre aceste mijloace de marcare a reflexivităţii – o limbă amazoniană, Piraha, din familia
Mura). Cât priveşte Reciprocul, BHAT (2004) aduce noutăţi de perspectivă, care m-au
interesat cu atât mai mult, cu cât consider Reciprocul o categorie distinctă de Reflexiv, tot
aşa cum consideră şi demonstrează A. VASILESCU (2007). Noutăţile aduse de BHAT
(2004) se referă la diferenţa esenţială dintre Reflexiv şi Reciproc, şi anume coreferinţa – ea
este una reală în cazul Reflexivului, dar una aparentă în cazul Reciprocului – pentru
Reciproc, este vorba de asocierea dintre actanţi, nu de identitatea lor; actanţii continuă să
îşi asume rolul din lectura activă, asumându-şi, în plus, şi rolul celuilalt).
        Capitolul 3 – Date privind istoria Reflexivului românesc şi a diatezelor - oferă
date istorice generale privitoare la Reflexiv, discutând originea şi evoluţia acestuia de la
indo-europeană, trecând prin latina clasică, vulgară, către româna veche. Datele oferite au
fost sintetizate din principalele studii şi tratate de istorie a limbii române – DENSUSIANU
(1961), DIMITRESCU (coord., 1978), ROSETTI (1986), GHEŢIE (1997), ILR (1965,
1969). Este indiscutabilă moştenirea Reflexivului din latină, cu precizarea că, în context
romanic, româna este singura care realizează opoziţia cazuală dativ - acuzativ cu ajutorul
unor forme sintetice. Se adaugă influenţa exercitată de limba slavă şi de întreg contextul
balcanic, în direcţia întăririi structurilor reflexive româneşti. Faptul că textele vechi traduse
oferă un tablou al Reflexivului diferit sub anumite aspecte (numărul verbelor din CVR,
raportul CVRP / CVP, în favoarea CVP, utilizarea lui SE şi când este vorba despre
persoanele 1 şi 2) de acela din textele vechi originale româneşti (TVOR) arată că
traducerile erau fidele originalelor slavone şi acest fapt influenţa considerabil aspectul
celor dintâi. Deşi literatura de specialitate oferă păreri atât în favoarea, cât şi împotriva
influenţei (mai mici sau mai mari) pe care a avut-o contactul cu slava în privinţa conturării
Reflexivului românesc, este, totuşi, incontestabil aportul slav la crearea, în română, de
forme reflexive pentru verbele care, în latină, erau atestate numai ca active.
Cât priveşte controversata categorie a diatezei, am făcut precizări legate de evoluţia ei de la
stadiul de indo-europeană (unde existau două valori – activ şi mediu -) către latină (mediul
latinesc nu este continuatorul celui indo-european; acest lucru îl fac verbele deponente).
Latina inovează şi astfel apare diateza pasivă, cu punct de pornire în mediu. Este interesant
că, în latina târzie, pasivul analitic (laudatus est – laudatus fuit) este concurat de reflexiv.
Limbile romanice moştenesc din latină reflexivul cu sens pasiv. Nu mai puţin demn de
notat este faptul că dezvoltarea reflexivului are loc mai întâi în limba populară, un mult
discutat rol avându-l limba slavă. După cum spunea la cursul de „Istoria limbii române”
domnul Prof.univ.dr. Grigore Brâncuş, „nu de la slavi am deprins construcţiile reflexive,
dar contactul cu slava le-a dezvoltat”.
        Capitolul 4 – Forme şi utilizări ale Reflexivului în limba textelor vechi originale
româneşti (TVOR) - reprezintă analiza Reflexivului având ca suport un corpus de texte
vechi originale româneşti (TVOR), în număr de 15 (texte de autori culţi, dar şi scrisori
particulare şi acte de diverse tipuri – a se vedea Sursele de la sfîrşitul bibliografiei).
Numărul ocurenţelor Reflexivului este foarte mare, cuprinzând întreaga varietate a
ocurenţelor din româna contemporană, cu diferenţele de lexic şi de regim sinatctic inerente.
Am recurs şi pentru TVOR la aceeaşi soluţie de interpretare a Reflexivului prezentată mai
sus.
Privitor la R.A., am constatat următoarele: pentru dativ, în secolele al XVI-lea şi al XVII-
lea apare numai forma ŞIE, iar din secolul al XVIII-lea se foloseşte şi SIEŞI. Formele de
R.A. în acuzativ sunt semnificativ mai numeroase. Forma înregistrată este SINE, iar din
secolul al XIX-lea apare şi SINEŞ. R.A. este folosit în textele de autori culţi; nu
caracterizează limba oamenilor mai puţin instruiţi (fapt ce reiese din parcurgerea
documentelor particulare, in special scrisori). Aceeaşi afirmaţie va rămâne valabilă şi
pentru limba de astăzi. R.A. de dativ îndeplineşte funcţia de Obiect indirect ((4) Mai mult
strica şie decît celor închişi, că în toate zilele li să adăogea lipsa flămîngiunii.(GUL,
p.112)) sau numai dublează cliticul reflexiv ((5) …şi au îmblat cu tot mijlocul de ş-au
isprăvit şie domniia Moldovii. (PA, p. 49)).Cel mai frecvent context în care apare R.A. de
acuzativ în TVOR este cel prepoziţional (către, cu, de, de la, după, în, între, la, spre), dar
apare şi în context verbal (mai rar), dublând cliticul reflexiv ((26) ...şi să lăsa pre sine în
toată lipsa... (PA, p.64)).
În ceea ce priveşte CRS, dintre funcţiile sintactice pe care acesta le îndeplineşte, Dativul
posesiv este cel mai bine reprezentat, aceasta şi pentru că, în limba veche, suport pentru
reflexiv puteau fi şi verbul, şi numele. Specific pentru Dativul posesiv în TVOR este
dublarea acestuia prin adjectiv posesiv sau pronume personal ((114) ...şi să-ş dea soru-
sa după frate-mieu. (DÎR, XXXII, p. 128), (115) ...să-ş ţie el a lui moşie... (DÎR,
XXXVIII, p. 138)).
Verbele care au capacitatea de a intra în CVR manifestă diferenţe de regim în
TVOR faţă de LRC. Am înregistrat verbe care se foloseau reflexiv în secolele
trecute, dar astăzi au ieşit complet din uz (ex.: a se bicilui –„a se evalua, a se taxa”,
a se cura – „a se dezvinovăţi”, a se curteni – „a învăţa maniere elegante”, a se haini
– a deveni necredincios, a se răzvrăti”, a se rocoşi –„a se răzvrăti”), verbe care s-au
păstrat, dar cu regim/sens diferit faţă de verbele vechi (a se asemăna +Dativ, a se
bizui + Dativ, a se deznădăjdui, a se făgădui, a se împreuna, a se răsufla, a se
zâmbi). Am înregistrat şi expresii şi locuţiuni verbale – unele păstrate până astăzi,
altele dispărute (a-şi arăta laudă, a face pocăinţă, a-şi face moarte, a-şi luneca cu
firea, a-şi sta la cuvânt)-.
Şi în TVOR, ca şi în româna actuală, cele mai multe CVRL sunt construite cu un CRnS în
dativ.
Cât priveşte raportul CVRP/CVP, trebuie spus că prima construcţie este de departe cel mai
des întrebuninţată, dar este important de punctat că CVP nu lipseşte în textele vechi, deşi în
cele originale apare mai rar decât în cele traduse, care urmau originalul slavon. Prin
urmare, teoria POSNER (1996), conform căreia pasivul cu A FI este în română „o achiziţie
recentă şi livrescă, imitată după limbile occidentale” nu se susţine. Este însă adevărat că
CVRP era preferat în textele vechi originale.
Am arătat că existau în secolele trecute şi alte modalităţi, în afara Reflexivului, de a reda
sau de a întări ideea de „reflexivitate”. Am numit aceste structuri construcţii echivalente
cu reflexivul (CER), alcătuite fie din [pronume de întărire + pronume personal + verb] –
(CER1 - (312) …înşine pre noi mărturisim cu acest zapis al nostru, de nimene asupriţi,
nici împresuraţi, ci de bună voia noastră am văndut. (ISD6, p. 13)), fie din [CVR +
pronume de întărire + pronume personal] (CER2 – (315) ... de nu putem ucide pre alşii, ne
ucidem şi ne omorîm înşine pre noi, cu faptele céle réle. (AID, p. 33)). TVOR prezintă de
asemenea situaţii de alunecare între construcţii caracterizate prin absenţa Reflexivului [-
Refl], faţă de LRC ((317) Scrii şi rogi să nu grăbim păntru lucrul domitale. (DÎR, XCIII,
p. 184)), respectiv prezenţa unui Reflexiv acolo unde acesta este inutil logic şi semantic,
situaţie pe care am numit-o Reflexiv expletiv [Rexpl] ((324) ...iar cine să va h(i) ţiindu de
acela sat şi va avea nescari direase pre acela sat, să aibă a vini la Domniia Mea să-ş
întreabe şi ş-aduc(e) şi diriasăle ce va avea.(ISD6, p. 27)).
        Capitolul 5 – Forme şi utilizări ale Reflexivului în româna actuală - cuprinde
analiza faptelor de limbă oferite de corpusul întocmit pentru limba română actuală scrisă şi
vorbită (întocmirea corpusului a fost o operaţie dificilă, pentru că formele şi utilizările
Reflexivului în limba actuală diferă de la aspectul scris la cel vorbit, şi, în interiorul
fiecărui aspect, diferă în funcţie de registrul stilistic; am abordat texte diversificate ca
registru şi ca provenienţă – texte culte, texte vorbite, internet, stil publicistic, stil ştiinţific).
Corpusul a relevat faptul că româna continuă astăzi tipologia Reflexivului din secolele
trecute, cu diferenţe de regim inerente pentru stadii diferite de evoluţie lingvistică.
R.A. este folosit mai frecvent decât în TVOR, cu precizarea că este specific limbii
oamenilor culţi. Formele înregistrate astăzi sunt: pentru dativ, SIE / SIEŞI, pentru acuzativ
SINE / SINEŞI.
SIEŞI apare cu o frecvenţă crescută faţă de SIE şi, oricum, mult mai frecvent decât lasă să
se înţeleagă gramaticile. Ocurenţele sunt:
1) în context verbal (dublând un clitic reflexiv de dativ sau fără să dubleze un clitic,
satisfăcând una dintre valenţele unui verb reflexiv)( (2) Omul nu îşi este sieşi de ajuns
(Liga Islamică şi Culturală din România.ro) sau (22) ... iubirea îi dă posibilitatea să se
dezvăluie sieşi (horoscop.ro)),
2) context adjectival (adjectiv propriu-zis sau participial)( (36) ... cu o părere pură,
suficientă sieşi, cu o părere care subzistă prin ea însăşi... (Sorin Cucerai.home.ro)),
3) context nominal ((55) ...Gellu Naum despre dragoste (pe alocuri autoportret sieşi).
(Ana Taroveanu, Rev. Sisif) şi prepoziţional.((74) ...ca sieşi egal păcatului... (cultura.e-
campina.ro)).
Cel puţin pentru textele analizate, formele de R.A. în acuzativ par a fi ceva mai puţin
frecvente decât cele de dativ (N.B.! Situaţie inversă faţă de R.A. din TVOR). Deşi
gramaticile îl consideră „învechit”, SINEŞI apare frecvent, dar cu predilecţie în limbajul
bisericesc, mai conservator decât celelalte. Contextele în care apar formele de acuzativ
sunt:
1) verbal (dublând emfatic cliticul SE - (107) Zis-a iarăşi: fericit este călugărul, cel ce se
socoteşte pe sineşi tuturor lepădătură. (ortodox.as.ro)) şi
2) prepoziţional ((112) "Şi răsplătirea ce li se cădea rătăcirii lor, întru sineşi luînd-
o"…(orthodoxphotos.ro)).
Corpusul de limbă vorbită, de uz mediu, nu a oferit nicio ocurenţă de R.A.
Cliticele reflexive apar extrem de frecvent în româna actuală, într-un spectru larg de tipuri
de construcţii: CRS – îndeplineşte funcţia de Obiect indirect, Obiect direct sau Dativ
posesiv. Dativul posesiv este foarte frecvent, atât în limba scrisă, cât şi vorbită. Faţă de
TVOR, Dativul posesiv din LRC nu mai apare dublat de adjectiv posesiv sau de pronume
personal decât dacă se insistă în mod deliberat asupra ideii de posesie -, CRnS intră în
alcătuirea CVR şi a CVRP. CRnS de acuzativ este mult mai frecvent în CVR decât dativul.
Anexa 2 inventariază cele mai frecvente expresii şi locuţiuni verbale cu CRnS.
În româna actuală, raportul dintre CVRP şi CVP nu mai poate fi discutat în termenii
„superior” / „inferior” (în ceea ce priveşte numărul de apariţii), ci se discută despre o
„tendinţă de specializare” a fiecăruia pentru un anumit registru lingvistic (CVRP este
preferat în limbajul colocvial, iar CVP este livresc). Este cert că sinonimia lor nu este una
perfectă, câtă vreme limba îşi permite să le păstreze funcţionale pe amândouă.
Nu am abordat CVRec şi CVI considerând că ele aparţin categoriilor Reciproc şi
Impersonal (având tangenţă cu Reflexivul numai prin identitatea de formă).
Dinamica utilizării actuale a Reflexivului arată că limba inovează constant şi că verbe pe
care norma le impune nereflexive se folosesc reflexiv (uneori „revigorând” utilizări din
epoci mai vechi – a se ajunge cu, a se risca -, alteori inovând pur şi simplu – a se criza, a
se stresa) şi invers. „Jocul” reflexivizării şi al dereflexivizării se face fie prin analogie cu
alte forme verbale, fie sub influenţa limbilor străine cunoscute de vorbitorii români
(franceză, engleză, rusă, germană) Dacă limbajul colocvial preferă reflexivizarea, limbajul
ştiinţific (l-am avut în vedere pe cel medical) înclină spre dereflexivizare (ex:: a destinde, a
replica, a sedimenta). Pentru a prezenta şi a comenta structurile reflexive inedite, altfel
decât cele normate, am făcut de fiecare dată comparaţia cu norma, tocmai pentru a se putea
urmări felul în care aceste construcţii se apropie sau se îndepărtează de la regulă. Unele
dintre formele reflexive înregistrate nu sunt cuprinse în dicţionare, acest fapt arătând fie că
ele sunt foarte recente, fie că norma le desconsideră. Cel mai interesant aspect este că
vorbitorii fac din Reflexiv o categorie foarte vie, permanent în mişcare, indiferent dacă
norma recunoaşte sau nu aceste forme ca fiind corecte.
Ca idee generală, la capătul unei analize, consider eu, minuţioase, se poate afirma că
Reflexivul este o constantă în evoluţia limbii române (în sensul prezenţei permanente),
tipologia acestuia s-a păstrat de-a lungul secolelor, în ciuda faptului că fiecare epocă
inovează, schimbând registre sintactice, sensuri, renunţând la unele forme, preferând altele,
readucând la lumină forme vechi sau creând forme noi.

				
DOCUMENT INFO
Shared By:
Categories:
Tags:
Stats:
views:40
posted:5/30/2012
language:Romanian
pages:13