Procesul de dezagregare a Imperiului Roman se

Document Sample
Procesul de dezagregare a Imperiului Roman se Powered By Docstoc
					IL DUECENTO – caractere generale


Procesul de dezagregare a Imperiului Roman se desfăşoară de-a
lungul unei perioade de aproape două secole, când, în anul 476,
Odoacru, regele tribului germanic al herulilor, înlătură autoritatea
imperială, Roma încetase de mult să mai fie centrul unic al
provinciilor dependente de ea. Dar faptul politic şi militar al "căderii
Romei" nu anulează autoritatea culturii romane şi nu înlătură tradiţia
multiseculară a instituţiilor care o au la temelia lor.
           Cultura romană continuă să existe dincolo de
descompunerea Imperiului, iar forţa şi durata acestei supravieţuiri a ei
variază în funcţie de condiţiile noi, create în fostele provincii. Stabilirea
francilor în Galia, la începutul secolului al VI-lea grăbeşte transformări
lingvistice în aceasta provincie şi pregăteşte condiţiile formarii unei
culturi noi, neolatine. Tradiţia culturii latine, care continuă să acţioneze
spontan, devine treptat semnul unei opţiuni. În procesul ei de formare,
cultura franceză se sprijină conştient pe tradiţia culturii latine. Şi aşa-
numita "renaştere" din secolul XII reprezintă tocmai efectul unei
asemenea opţiuni.
IL DUECENTO – caractere generale


Situaţia Italiei este, însă, diferită de aceea a Galiei romane. Punct de
plecare al romanităţii în expansiunea ei politică, militară şi de cultură,
Italia rămâne până târziu, în secolul al XIII-lea, sub autoritatea tradiţiei
latine.
           Spre sfârşitul secolului al X-lea, după ce cultura latină fusese
tiparul de gândire şi de expresie al ştiutorilor de carte, operele scrise
în latineşte îşi dobândesc autonomia. La sfârşitul secolului al X-lea,
limba italiană există (latino volgare) şi ea este limba uzului cotidian.
Operele de limba latină cuprinse între secolele V-X aparţin culturii
latine târzii şi ele sunt operele de conţinut creştin. În momentul în care
generaţia următoare, şi anume intelectualii formaţi în şcolile latine, va
dispune şi de o limbă proprie, conştientă fiind că aceasta este o limbă
nouă faţă de cea veche, ea va privi cultura latină drept o moştenire
literară şi o va accepta numai ca atare. Se va impune în schimb, de
aici înainte, crearea unei culturi integral noi, care nu numai prin
conţinut, dar şi prin limbă, să fie o cultură a timpului ei.
IL DUECENTO – caractere generale


Folosirea în scris a limbii noi, a limbii "vulgare", corespunde acestei
nevoi. În momentul când bilingvismul devine conştient, întâlnim primul
text în limba italiană, şi îl considerăm astfel nu pentru că în el
transformările latinei vulgare ar fi duse până la capăt şi limba ar fi
integral o alta, cea italiană, ci pentru că cel care scrie cuvintele
respective le separă de textul latinesc, dovedind că este conştient de
deosebirea limbilor respective. Cele patru versuri, alcătuind aşa-
numita "Ghicitoare din Verona" (L'indovinello veronese), se găsesc
într-un codice mozarab descoperit în biblioteca unei biserici din
Verona. Plasate într-un colţ de pagină, izolate de textul religios, ele
par a fi fost scrise de copist într-un moment de răgaz, când,
întrerupând transcrierea textului latin, el s-a distrat notând versurile
unei ghicitori populare, "oile negre pe câmpul alb", metaforă a
scrisului, a literelor înşirate pe o bucată de hârtie. Socotite a fi fost
scrise la finele secolului al VIII-lea sau la începutul celui următor,
versurile ghicitorii păstrează caractere fonetice şi morfologice latine
(boves, pareba, negro), dar prezintă, la toate verbele, imperfectul cu
desinenţa în -ba, căderea consoanei finale fiind semnul transformării
romanice.
IL DUECENTO – caractere generale

De la "Ghicitoarea veroneza” până la "Carta din Capua" (Carta Capuana -
martie 960) este o distanţă de timp de peste un secol, în care nu cunoaştem
alte documente în limba italiană. De altfel, până la descoperirea Ghicitorii, Carta
Capuana era socotită drept cel mai vechi document de limba italiană: în
cuprinsul textului latin, care expune amănunţit revendicările mănăstirii din
Montecassino asupra pământului aparţinând unui oarecare Rodelgrimus, natibo
di Aquino, apare formula de jurământ în limba italiană, prin care fiecare dintre
martorii aduşi de călugări declară, pe rând, ca ştie "că acele pământuri,
cuprinse între hotarele acestea, le-a stăpânit timp de treizeci de ani Ordinul
Sfântului Benedict".
           În cei peste o sută de ani care urmează, documentele continuă să fie
foarte rare. Secolul al XI-lea ne oferă, în afară de aşa-numita Confessione
umbra, spovedania unui cavaler, inscripţia din biserica de la San Clemente din
Roma.
Trebuie să ajungem în secolul al XII-lea pentru a găsi documente mai
numeroase: "Ritmul bellunez" (Il ritmo bellunese), patru versuri cuprinse într-o
cronică latină despre oraşul Belluno şi care amintesc fapta de vitejie a unor
cavaleri; "Ritmul de la Montecassino", curioasa poveste alegorică despre
întâlnirea şi convorbirea a doi pelerini, fiecare dintre ei exponent al unui alt ideal
de viaţă: pelerinul care vine dinspre Orient este adept al contemplaţiei, iar cel
care vine dinspre Occident laudă existenţa activă şi bucuria de a trăi.
Poezia italiană, poezie dialectală.


            În prima jumătate a secolului al XIII-lea, în principalele Comune ale
Italiei, apare o producţie poetică dialectală.
            Cultura comunală sau "naţională", întrucât Comunele sunt primele
state italiene, consolidate odată cu descompunerea regatelor germanice şi cu
înfrângerea împăraţilor germani, expune şi oglindeşte ideologia religioasă şi
morală pe care se sprijină viaţa socială a micilor state. Fie că reflectă în mod
direct fapte de cultură, fie că este creaţie individuală, aceasta literatură este
produsul unei civilizaţii italiene bine individualizate. Înflorirea rapidă a acestei
culturi "naţionale", care în curs de câteva decenii ajunge în pragul operei lui
Dante, apare de la început ca o literatură matură, în care întâlnim aproape
simultan compoziţiile modeste ale unor poeţi anonimi şi primele sonete ale
"Dulcelui Stil Nou" (Il Dolce Stil Nuovo). Această literatură comunală se
prezintă, într-o prima etapă, ca o producţie pluridialectală, în care fiecare
regiune geografica este reprezentată.
Către jumătatea secolului, centrul de greutate al Peninsulei este în sud - în
regatul lui Frederic al II-lea - care absoarbe cea mai mare parte din potenţele
de cultura al Italiei. În curând, el se va deplasa spre Comunele învingătoare
asupra Imperiului, iar centrul culturii se va fixa în curând la Florenţa, unde
existau, la acea data, condiţiile necesare acelei întâlniri de idei multiple care
fac posibilă apariţia poeziei culte.

				
DOCUMENT INFO
Shared By:
Categories:
Tags:
Stats:
views:9
posted:5/27/2012
language:Romanian
pages:5