litrom an2 sem2 sorescu 2009

							      UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
      FACULTATEA DE LITERE
      CATEDRA DE LITERATURĂ ROMÂNĂ, UNIVERSALĂ ŞI COMPARATA



                                               Suport de curs
      Disciplina: Istoria literaturii române
      Titlul cursului: Literatura română la începutul secolului XX
      Anul de studii: al II-lea ID, sem. II.
      Titularul cursului: Lect.dr. Sorina Sorescu
      AVERTISMENT ASUPRA METODEI DIDACTICE.


      Voi propune studenţilor trei tipuri de operaţii adecvate nivelului lor de studiu pe baza
cărora îşi vor construi ei înşişi propriile versiuni interpretative:
      - Valorificarea intenţionalităţii auctoriale. Este prima cheie de descifrare a operei. Ea
poate fi găsită în mărturisirile directe ale autorilor, dar şi în artele lor poetice. Vom discuta în
ce măsură crezul artistic al unui autor ajunge la codificare autoreferenţială (estetică) şi devine,
la rându-i, operă. Vom observa, din acest unghi de vedere, o disimetrie între poeţii
reprezentativi ai începutului de secol XX studiaţi în semestrul I şi marii poeţi interbelici
studiaţi în semestrul al II-lea. Primii, reprezentativi fie pentru un romantism în curs de
epuizare (Octavian Goga, George Topârceanu), fie pentru un modernism care încă nu şi-a
fixat criteriul (George Bacovia), îşi exprimă concepţia despre poezie mai mult discursiv-
ideologic decât autoreferenţial. La ceilalţi, veniţi pe un fond de stabilizare a criteriului poeziei
moderne (Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga), concepţia despre poezie este complet
resorbită în autoreferenţialitate, contând ca element structural al operei (aproape toate poeziile
lor putând fi citite ca „arte poetice”).
      - Valorificarea bibliografiei exegetice ca o creaţie de gradul doi a operei. G.
Călinescu definea „simţul critic” ca pe o disponibilitate creativă secundă, simetrică talentului
scriitoricesc. Autorul creează operă, iar criticul o re-creează. Tocmai prin aceste creaţii
secunde se impune canonul literar, care, funcţionează tehnic vorbind, ca o colecţie de opere
structurate ca obiecte de cercetare critică. Nu este o structurare monolitică (precum
structurarea intenţională, reflectând unitatea unui proiect auctorial individual), ci o structurare
pluriperspectivistă, creând efectul de deschidere a operei prin decodări/reinventări multiple,
aflate adeseori în controversă între ele. Aşa se face că (paradoxul sper să fie stimulativ, iar nu
dezarmant!) cu cât aprofundarea studiului unei opere îndreptăţeşte încrederea de a ne fi


                                                                                                  1
apropiat de esenţial, cu atât sporeşte gradul de indecidabilitate, de incertitudine al
interpretărilor şi valorizărilor. De pildă, disputele (pe cât de insolubile, pe atât de
spectaculoase) între critica mai nouă şi critica mai veche în privinţa centrului canonic al
poeziei bacoviene..
     - Identificarea şi formalizarea problemelor (tipice) de interpretare apărute în
analiza aplicată. Chiar dacă nu e posibilă în predarea literaturii o algoritmizare a studiului de
la simplu la complex şi nici nu se pot da nişte reţete sigure de realizare a comentariului unei
opere, există (totuşi!) un anume savoir faire analitic care poate fi deprins intuitiv. În
învăţământul preuniversitar, s-au format deja câteva deprinderi ale elevului: precizarea
cronologiei operei, încadrarea în etapele de creaţie ale autorului şi încadrarea într-un curent
literar, indicarea genului şi a speciei, prezentarea universului tematic, observaţii stilistice etc,
Evident că aceste rutine nu trebuie uitate acum. Dar vor trebui întemeiate teoretic, stimulându-
se capacitatea studentului de a surprinde şi specula relevanţa conceptelor critice (teoretizarea
îşi asociază întotdeauna şi o metodologie interpretativă). În acest scop, am propus mai multe
poezii de interpretat, reliefând problema teoretică pe care o pun şi oferind câteva sugestii
interpretative de care studenţii pot ţine cont în realizarea propriilor comentarii.




      TEMATICA




     SEM. II: Poezia românească la începutul sec. XX.
     O Goga. G. Topârceanu. G. Bacovia



     2. Prelungiri ale romantismului mesianic paşoptist. Octavian Goga.


     2.1. Rolul determinant al contextului social şi politic.


În Fragmente autobiografice, Octavian Goga îşi mărturisea insistent vocaţia protestatară:




                                                                                                  2
                  „M-am născut cu pumnii strânşi; sufletul meu s-a organizat din primul moment
                  pentru protestare, pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit
                  în viaţă şi din care a derivat formula mea literară”


                           sau


                  „Eu, graţie structurii mele sufleteşti, am crezut întotdeauna că scriitorul
                  trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al
                  neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin
                  sufletul lui şi se transformă în trâmbiţă de alarmă”


                           sau


                  „Am văzut în scriitor un element dinamic, un răscolitor de mase, un revoltat,
                  un pricinuitor de rebeliuni. Am văzut în scriitor un semănător de credinţe şi un
                  semănător de biruinţă”


         Conţinutul doctrinal al răzvrătirii poetului nu este însă lipsit de ambiguitate. Sigur că
toată lumea a înţeles mesajul poetic al lui Goga ca pe o asumare mesianică a condiţiei
naţionale tragice a românilor din Ardealul aflat sub ocupaţie austro-ungară (şi autorul nu a
negat niciodată această interpretare). Tema naţională rămâne însă doar aluzivă în poezia lui
Goga: potenţată sublim-metafizic până la intensitatea şi grandiosul unei jeliri cosmice, dar
asociată mereu de-ne-rostitului – şi, prin urmare, neexplicită1. Ce exprimă direct poetul este
alt fel de revoltă: revolta împotriva civilizaţiei moderne, împotriva pervertirii citadine,
împotriva „cântăreţilor de la oraş”, cu pledoarii pentru întoarcerea mântuitoare la originile
rurale, ceea ce-l apropie mai curând de direcţia culturală de la Sămănătorul de dincoace de
munţi decât de acţiunea politică a militanţilor memorandişti transilvăneni2. Aluziile la
condiţia românilor din Ardeal îl făceau însă mult mai credibil decât pe sămănătoriştii regăţeni.
Nuanţa circumstanţială a surprins-o cel mai bine E. Lovinescu (Lovinescu fiind, cum se ştie,
doctrinarul sincronizării cu civilizaţia modernă occidentală): dacă lamentaţiile antimoderniste

1
  Tema naţională românească nici nu putea fi explicită, pentru că volumul Poezii din 1905 al lui Goga a apărut la
Budapesta.
2
   Chiar dacă Octavian Goga însuşi nu s-a considerat ca făcând parte din gruparea de la Sămănătorul,
similarităţile tematice sunt evidente şi majoritatea criticilor l-au considerat poet reprezentativ al acestei direcţii.
Interesant este că şi cariera politică ulterioară a poetului (de după unirea din 1918) îl va duce în direcţia unui
naţionalism regăţean, diferit şi ca istorie şi ca structură de naţionalismul ardelean.


                                                                                                                     3
din regat apăreau ca lipsite de vlagă pentru că le lipsea în primul rând temeiul, lamentaţiile
antimoderniste ale poetului ardelean erau autentificate ca revoltă de conştiinţa
reprezentativităţii pentru o comunitate oprimată. Oricât de controversabilă pentru
similitudinile ei doctrinale cu sămănătorismul, poezia tânărului Goga îi făcea până şi pe
promotorii modernismului să i se solidarizeze3, în virtutea idealului de unitate naţională pe
care îl citeau „printre rânduri”:


                  „Conştiinţa solidarităţii naţionale este, aşadar, principiul de formaţiune a
                  întregii activităţi a bardului ardelean, exprimată la început în poezie, apoi în
                  teatru, în publicistică, în oratorie şi, în urmă, în politică chiar; şi nu e vorba de
                  o solidaritate platonică sau uniform îndreptăţită pentru toţi fii unei ţări, ci de
                  conştiinţa naţională şi mistică a unei misiuni denominative. Vechea concepţie
                  a rolului social sau naţional al scriitorului, atât de înfloritoare pe timpul
                  romantismului, ia un caracter mai energic şi prin temperamentul poetului, dar
                  şi prin concursul împrejurărilor istorice: pe când mesianismul bucureştean nu
                  putea înflori decât în sânul unei activităţi culturale şi se izbea de scepticism,
                  indiferenţă sau controversă, - pornit din înseşi fibrele existenţei naţionale
                  ameninţate, mesianismul ardelean s-a dezvoltat în domenii fără controversă
                  posibilă”4.


         Centrarea poeziei pe militantismul politic ne întoarce însă la problema clarităţii
mesajului, lăsată suspendată la început (şi considerată – grăbit – de importanţă secundară).
Pentru că, din perspectiva politicului, scrisul „printre rânduri” riscă să apară ca atitudine
insuficient asumată, angajament vag şi obscur, teză echivocă etc. şi, până la urmă, să fie
bănuit de lipsă de curaj. Aceasta este şi cea mai dură obiecţie a lui E. Lovinescu, criticul
reproşându-i poetului, mai mult decât inaderenţa la modernism, inadecvarea la formele
moderne ale protestului politic care cer „cuvântul propriu” (aproximativ în aceiaşi termeni se
va pune, la sfârşitul secolului XX şi la începutul secolului XXI, problema „esopismului”
literaturii rezistenţei antitotalitare scrise în condiţiile cenzurii şi supravegherii comuniste):


3
  Comentând succesul cvasiunanim de care s-a bucurat volumul de debut al lui Goga, Dumitru Micu observa că,
de fapt, fiecare dintre criticii care l-au elogiat (Maiorescu, Iorga, C. Stere, Ilarie Chendi, Ibrăileanu etc,) credea
că îşi regăseşte în poezia lui propriile idei, chiar dacă, în disputele ideologice propriu-zise acele idei era foarte
diferite între ele, dacă nu de-a dreptul în conflict. Problema se pune, deci, cât de clar (cât de neechivoc) era
mesajul politic al poeziei, dacă direcţii rivale se recunoşteau în ea.
4
  E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. 2., Bucureşti, Minerva, 1981, p. 17.


                                                                                                                    4
                  „Condiţiunile locului i-au impus, totuşi, anumite norme şi rezerve formale:
                  cum nu se putea exprima liber, el s-a retractat adese în formulări vagi şi
                  misterioase, eludând cuvântul propriu, într-un amestec de bărbăţie şi
                  văicăreală şi, mai ales, de vaticinaţie, vrednică de vechii profeţi iudaici, în
                  aşteptarea frenetică a «mântuitorului», a «dezrobitorului»5.


         Pentru acurateţea încadrării tipologice, vom folosi pentru poezia lui Goga calificativul de
„subversivă” (mai potrivit registrelor aluzive ale revoltei) în locul celui de „militantă”
(militantismul trebuie să fie pragmatic, direct, neechivoc). Din punct de vedere estetic însă,
trebuie observat că poezia are de câştigat tocmai din ambiguizarea mesajului şi partea cea mai
valoroasă a operei lui Goga nu este cea doctrinară, tezistă, univocă, ci cea care deschide loc
pentru interpretări plurale.


       2.2.Volumul Poezii (1905), „monografia unui sat”.
Georgicele lui Virgiliu
Relaţia particular – general
Comparaţia cu La lilieci
       2.3. Mesianismul.
Etica de necontrazis (Lovinescu). Sensibilitatea pentru suferinţa neamului. Estetic –
mesianismul.


    Rugăciune                                                                 Fiind      plasată     în       deschiderea
                                                                              volumului         Poezii,        Rugăciune
Rătăcitor, cu ochii tulburi,                                                  trebuie citită ca o artă poetică.
Cu trupul istovit de cale,                                                    Autoreferenţialitatea6 se constituie
Eu cad neputincios, stăpâne,                                                  pe două paliere: unul al inspiraţiei
În faţa strălucirii tale,                                                     transcendente        (cu        patosul       şi
În drum mi se desfac prăpăstii,                                               retorica     gestuală       a    implorării
Şi-n negură se se-mbracă zarea,                                               Graţiei divine: căderea în genunchi


5
  E. Lovinescu, op. cit, p. 17
6
  Autoreferenţială este opera care se referă la ea însăşi (se ia pe sine ca referent). În Introducere în teoria lecturii,
Paul Cornea face distincţia între trei comportamente textuale: referenţiale (textele denotative, care se referă la
ceva din realitate şi care sunt evaluate cu adevărat sau fals), pseudoreferenţiale sau transreferenţiale (operele de
ficţiune, care îşi inventează propria realitate – imaginară – şi care nu sunt nici adevărate, nici false, ci posibile) şi
autoreferenţiale (artele poetice, care se iau pe ele însele ca realitate).


                                                                                                                        5
Eu în genunchi spre tine caut:     etc.), celălalt al tragismului de
Părinte-orânduie-mi cărarea!       conţinut (poezia înseamnă, pentru
                                   Goga, „durere”, „plâns”, „amar”,
În pieptul zbuciumat de doruri     „trudă”,        „urlet”,           „geamăt”,
Eu simt ispitele cum sapă,         „lacrimi”).
Când vor să-mi tulbure izvorul     Nici o referire însă la norma
Din care sufletu-mi s-adapă.       formală a poeziei şi nici la condiţia
Din valul lumii lor mă smulge      ei estetică. Nu vom găsi în
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,         Rugăciune accepţiunea modernă a
În veci spre cei rămaşi în urmă,   poeziei de operă, adică de creaţie
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.   originală a unui autor (individual).
                                   Cartea (nenumită aici ca atare, dar
Dezleagă minţii mele taina         invocată şi evocată în alte poezii
Şi legea farmecelor firii,         din volumul de debut al poetului
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi   pe care le vom analiza mai
Tăria urii şi-a iubirii,           departe)       are        sensul      religios
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina     (transindividual) de carte sacră sau
Şi zvonul firii-ndrăgostite,       profeţie. La această condiţie aspiră
Dă-i raza soarelui de vară         şi poezia lui Goga. De aici,
Pleoapei mele ostenite.            rugăciunea (în înţelesul mistic) de
                                   transcendere          a       determinărilor
Alungă patimile mele,              superficiale     de       individ      şi    de
Pe veci strigarea lor o frânge,    identificare         fundamentală            cu
Şi de durerea altor inimi          destinul speciei.
Învaţă-mă pe mine-a plânge.        De comentat opoziţia din prima
Nu rostul meu, de-a pururi pradă   strofă dintre „rătăcitor cu ochii
Ursitei maştere şi rele,           tulburi” şi „părinte, orânduie-mi
Ci jalea unei lumi, părinte,       cărarea”.
Să plângă-n lacrimile mele.        Temă:       Explicaţi          semnificaţia
                                   verbului „a orândui”, urmărind
Dă-mi tot amarul, toată truda      interferenţa          a        două         arii
Atâtor doruri fără leacuri,        semantice:       1)       a    ordona,          a
Dă-mi viforul în care urlă         organiza, a structura, a întemeia



                                                                               6
Şi gem robiile de veacuri.           (antonimele lui a tulbura) şi 2) a
De mult gem umiliţii-n umbră,        ghida, a pune în acord cu
Cu umeri gârbovi de povară...        propria direcţie (antonimele lui
Durerea lor înfricoşată              a   rătăci).         Reflectaţi    asupra
În inimă tu mi-o coboară.            potenţialului           conotativ        al
                                     verbului, comparând şi cu alte
În suflet seamănă-mi furtună,        derivate        şi      compuse        ale
Să-l simt în matca-i cum se zbate,   polisemanticului           „rând”       (v.
Cum tot amarul se revarsă            substantivul           „rânduială”         şi
Pe strunele înfiorate;               expresiile „intrare în rând”,
Şi cum sub bolta lui aprinsă,        „intrare în rândul lumii”).
În smalţ de fulgere albastre,        Condiţia    individuală           înseamnă
Încheagă-şi glasul de aramă:         pentru poet „tulburare”, „rătăcire”,
Cântarea pătimirii noastre.          în „negură” şi „prăpăstii”, pe când
                                     asumarea destinului colectiv este
                                     înţeleasă (năzuită, implorată) ca
                                     vectorul       sublim-existenţial          al
                                     descoperirii esenţialului: „cărarea”
                                     revelata divin.
                                     Este o opoziţie în primul rând
                                     morală, apoi general axiologică
                                     (constituind temeiul sistemului de
                                     valori al poetului) şi care se
                                     regăseşte pe parcursul întregii
                                     poezii: „alungă patimile mele,/ pe
                                     veci strigarea lor o frânge/ Şi de
                                     durerea altor inimi/ Învaţă-mă pe
                                     mine-a plânge”.
                                     În viziunea lui Goga, „patimile
                                     mele”, „rostul meu” (propriile
                                     pasiuni,       propriile          motivaţii
                                     interioare, propria viaţă personală,
                                     tot ce ţine de identitatea singulară



                                                                            7
                                                                          a „eului”) apar nu numai ca
                                                                          nefaste în plan biografic („pradă a
                                                                          unei ursite maştere şi rele”), dar şi
                                                                          nesemnificative, minore în plan
                                                                          valoric, lipsite de măreţia tragică
                                                                          pe care o are „jalea unei lumi”. De
                                                                          aceea, poetul se neagă pe sine ca
                                                                          individ, ca eu, pentru a se regăsi ca
                                                                          purtător al mesajului comunităţii
                                                                          îndurerate de care se răzleţise, ca
                                                                          purtător al mesajului acelui „noi”
                                                                          năpăstuit de istorie, dar izbăvitor
                                                                          în absolut        („cântarea pătimirii
                                                                          noastre”)




        Aceeaşi viziune a asumării destinului colectiv apăruse, ca viziune centrală, la poeţii
mesianici paşoptişti (exemple: Vasile Cârlova, în poezia Rugăciune, Grigore Alexandrescu, în
poezia Anul 1940). Ea nu va dispărea cu totul la poeţii moderni, dar îşi va pierde caracterul
imperativ, nemaiproducând arte poetice angajate, ci fiind asociată, în negativ, angoasei
pierderii certitudinilor paradisiace, aşadar, unei stări subiective a eului, iar nu unui ţel
obiectiv, dat în afara lui (de pildă, singularizarea resimţită ca vinovăţie, „păcat”, la Lucian
Blaga, în poezia Am înţeles păcatul ce apasă asupra casei mele din volumul În marea trecere,
volum centrat pe eul dubitativ). Asta, pentru că modernitatea a adus o schimbare
fundamentală de criteriu (deopotrivă problematizator şi valorizator) al poeziei7: poezia devine
expresie exclusivă a unei subiectivităţi care devine conştientă de ea însăşi (conştiinţă scindată,
ulcerată de ezitări şi îndoieli, copleşită de singurătate, întoarsă, şi narcisist, şi dureros, asupra
propriilor fantasme, crize, derute şi depresii şi, în acelaşi timp, opacă la lumea exterioară).



7
  Şi nu numai criteriul poeziei se schimbă, ci şi criteriul romanului şi, într-un plan mai general, criteriul
discursului despre om (psihologia modernă şi psihanaliza aduc o topică revoluţionară a psihismului uman,
eliberându-l de normativele etice şi centrându-l pe studiul, explorarea propriilor determinisme interne). În roman,
se produce mutaţia de la romanul frescă (realismul obiectiv interesat de investigarea cauzalităţilor sociale) la
romanul introspectiv (realismul subiectiv, relativist, enigmatic).


                                                                                                                 8
                  Temă: comparaţi poezia Rugăciune de Octavian Goga cu poeziile citate
                  mai sus ale lui Cârlova, Alexandrescu, Blaga. Relevaţi elementele comune
                  de viziune morală, dar şi diferenţele de codificare estetică date de
                  apartenenţa lor la diferitele vârste ale istoriei poeziei româneşti.
Dorinţa
Cartea – asociată cu profeţia naşterii unui izbăvitor


         Dorinţa
                                                                  Formula prozodică de inspiraţie folclorică
    (fragment)
                                                                  (sau, mai exact spus, de inspiraţie
                                                                  folclorică       mediată       literar,     potrivit
         „Acolo să trăim în munţi
                                                                  canonului popular impus, în romantism,
         De cât trai avem parte,
                                                                  de poezia... cultă, de la Alecsandri, la
         Sătenii seara să-i adun
                                                                  Eminescu şi Coşbuc), care susţine şi,
         Şi să le spun din carte:
                                                                  totodată, este ea însăşi motivată de
                                                                  atmosfera feerică a poeziei.
         Că sunt din neam împărătesc,
                                                                  Numai că, la Goga, basmul nu se scrie,
         Din ţară-ndepărtată,
                                                                  imaginativ, cu „a fost odată ca niciodată”,
         Că tot pământul rotogol
                                                                  ci, prevestitor, cu „va fi ce a fost scris să
         Era al lor odată...
                                                                  fie”.
                                                                  Poetul îşi impune (în poezie!) ca normă
         Şi că azi oamenii-nvăţaţi
                                                                  moral-existenţială întoarcerea în lumea
         Aşteaptă să se nască
                                                                  satului şi asumarea condiţiei de apostol,
         Un tânăr crai coborâtor
                                                                  care citeşte în vechea carte semnele
         Din legea-mpărătească”
                                                                  profetice ale viitorului.
                                                                  Poate şi datorită intertextualităţii8 latente a
                                                                  metricii şi decupajului în strofe, figura
                                                                  craiului izbăvitor pare decupată din
                                                                  Luceafărul eminescian



8
  Intertextualitatea este relaţia dintre mai multe texte (derivări, influenţe, ecouri, citate, prelucrări parafraze,
aluzii). Există mai multe tipuri de intertextualitate, funcţie de categoriile de texte care se determină reciproc:
hipertext, hipotext, arhitext, metatext (v. Gerard Genette, Figur). O altă clasificare a intertextualitatea este dată
de caracterul intenţionat sau neintenţionat. Intertextualitatea poate fi efectivă (activă, voită), când autorul
scontează un anume efect din referinţa la alte texte, sau latentă (involuntară, întâmplătoare) când efectul nu a fost
avut în vedere de autor, fiind doar un efect al lecturii


                                                                                                                   9
Clăcaşii
 Clăcaşii
 (fragment)


 „Şi sufletul înviorat îmi spune
 Că fătul ăst-al patimii amare
 Şi-al dorului ce moare-n aşteptare
 E solul sfânt... înfricoşatul crainic,
 Izbăvitor durerilor străbune.


 Azi ochii lui ascund în adâncime
 Măreaţa taină nepătrunsă mie
 A ceasului cel poruncit să vie,
 Să sfarme jalea din viitorime,
 El, cel frumos şi frate bun cu glia,
 Nou întrupatul suflet de Mesia,
 Va fi judeţul ceasului de mâne,
 Ca-ntr-un zorit aprins de dimineaţă,
 Cu mâna lui vitează, îndrăzneaţă,
 Zdrobi-va cartea legilor bătrâne.


 El va-ntrupa în strigăt de chemare
 Cuvântul sfânt ce azi adăposteşte,
 În licăriri de tainice altare,
 Biserica nădăjduirii noastre.
 Şi strigătul înaripat va creşte,
 Prin plaiuri largi, pe munţi purtând cuvântul,
 Şi va trezi din somnul lui pământul,
 Şi rumeni-va zările albastre.


 Atunci, în ziua mare-a învierii,
 Aceşti ostaşi cu feţe ofilite,



                                                  10
 Cu zâmbet mort, cu suflete trudite,
 Ca-ntineriţi de suflul primăverii
 S-or ridica, ei, care-au fost străjerii
 Amarului, şi-ai morţii, şi-ai durerii,
 Cu braţul greu de greul răsplătirii,
 Toată ţărâna gliei dezrobite
 Şi munţii toţi şi-adâncurile firii
 Vor prăznui din pacea lor urnite
 Înfricoşata clip-a premenirii,
 Când suflet nou primeşte întrupare,
 Şi-n strălucirea razelor de soare
 El hărăzeşte vremii-nbătrânite:
 Vestmântul nou, de nouă sărbătoare




                Opoziţie carte („cartea legilor bătrâne”)/ cuvântul întrupat




Oltul
Cartea nescrisă – tema absentă


 Oltul
 (fragment)
 „Mult iscusita vremii slovă
 Nu spune clipa milostivă
 Ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul
 Şi veselia deopotrivă...
 Mărită fie dimineaţa
 Ce-a săvârşit a noastră nuntă,
 Bătrâne Olt! – cu buza arsă
 Îţi sărutăm unda căruntă


 În cetăţuia ta de apă



                                                                               11
    Dorm cântecele noastre toate
    Şi fierbe tăinuita jale
    A visurilor sfărâmate.
    Tu împleteşti în curcubeie
    Comoara lacrimilor noastre,
    Şi cel mai scump nisip tu-l duci
    În vadul Dunării albastre.”




Temă: Identificaţi alte exemple pentru mesianism. Comentaţi-le.


        2.4. Dispute ale criticilor modernişti în legătură cu valoarea estetică (pură?) a poeziei
        lui Goga


dar numai cu obiecţii estetice (care rămân încă plauzibile). Pe de o parte a fost
contestată de simbolişti, care o considerau „depăşită”, pe de alta, de susţinătorii artei
pure, precum Mihail Dragomirescu, care îi reproşau structura oratorică9. Verdictele
negative
        Maiorescu – îşi contrazice propriile normative estetice. Criticul care în O cercetare critică
        a poeziei de la 1867 excludea ideea (sau – cum am zice astăzi - ideologia) politică din
        „condiţia ideală” a poeziei, îi recunoştea tânărului Goga, la debutul în volum din 1905,
        valoarea estetică
        Inevitabilă contaminare a valorizării estetice cu percepţii şi atitudini politice.
        Vianu – sursele imaginaţiei artistice: teza despre Savonarola, lecturile din Dostoievski şi
        prietenia cu I. L. Caragiale.
        încadrarea lui G. Călinescu într-un prezumtiv „simbolism auhtonizat” vs. demonstraţia lui
        N. Manolescu că Goga rămâne un poet de factură tradiţională)
                   „Fără îndoială că «pătimirea» nu-i decât robirea subt unguri, iar mântuirea,
                   unitatea politică a neamului. Poetul se ridică totuşi cu mult deasupra simplei




9
 Distincţia dintre poezie şi oratorie o făcuse şi Titu Maiorescu, încă din Cercetare critică asupra poeziei române
de la 1967, excluzând patriotismul dintre „ideile” („pasiunile” sau temele) poeziei. Dar, în cazul lui Goga,
Maiorescu a făcut o excepţie de la propria normă, apreciindu-i tânărului poet „sinceritate” (care îi apărea ca o
emoţie, ca un afect, iar nu ca o calitate morală)


                                                                                                               12
                 compoziţii conspirative. Ca la lectura blestemelor şi profeţiilor din Biblie,
                 oricine se simte cutremurat de vestirea unor bucurii şi răzbunări fără nume”10
îl contrazice Manolescu
                 „Ţara pe care o înfăţişează această poezie are un vădit aer hermetic. E un
                 Purgatoriu în care se petrec evenimente procesionale, în care lumea jeleşte
                 misterios împinsă de o putere nerelevabilă, cu sentimentul unei catastrofe
                 universale. De ce cresc aici numai fluturi şi câmpii sunt de inutilă mătase? De
                 ce tot norodul cântă coral? De ce apele au grai? De ce bocesc toţi ca într-un
                 apocalips? Pentru ce această tulburătoare ceremonie? Mişcarea poeziei este
                 dantescă şi jalea a rămas pură, desfăcută de conţinutul politic.”11
Neînţelegere – sensul modernist al poeziei pure. Călinescu – trimiteri la Dante şi la Eminescu
– destinul tragic – sentimentul popular al „nenorocului”. Accentul pe inefabil
                 „Şi Eminescu, şi Goga cântă un inefabil de origine metafizică, o jale
                 nemotivată, de popor străvechi, îmbătrânit în experienţa crudă a vieţii, ajuns la
                 bocetul ritual, transmis fără explicarea sensului. De aceea poezia lui Goga este
                 greu de comentat, fiind cu mult deasupra goalelor cuvinte, de un farmec atât de
                 straniu şi zguduitor.” 12




Paradoxul anacronismului – nu împiedică, ci garantează reuşita estetică. Sincronizarea –
condiţie necesară (dar admiţând excepţii), nu şi suficientă. Originalitatea, condiţie şi necesară,
şi suficientă. Estetizarea de tip modernist (codurile aduse la zi) – poezia intimistă din
volumele ulterioare nu mai convinge.




10
   G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Buc, Minerva, 1982, p. 608-
11
   Ibid, p.609
12
   Ibid, p. 610


                                                                                                         13
    Noi
                                 Poezia împleteşte două registre:
                                 imnul şi lamentaţia
La noi sunt codri vezi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
                                 în prima strofă, domină figurile
La noi atâţia fluturi sunt,
                                 elogiatoare, lamentaţia apârând doar
Şi-atâta jale-n casă.
                                 ca un contrapunct.
Privighetori din alte ţări
                                 Observaţi crescendo-ul
Vin doina s-o asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...


Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.


La noi nevestele pângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul,
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.


Şi fluturii sunt mai sfioşi
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre,



                                                               14
 Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
 Îşi înfioară sânul
 Spun că din lacrimi e-mpletit
 Şi Oltul, biet, bătrânul...


 Avem un vis neîmplinit,
 Copil al suferinţii,
 De jalea lui ne-au răposat
 Şi moşii, şi părinţii...
 Din vremi uitate, de demult
 Gemând de grele patimi,
 Deşertăciunea unui vis
 Noi o stropim cu lacrimi...




    De comentat: Rugăciune, Noi, Oltul.


    3. Parodia. George Topârceanu.


    3.1. Depăşirea imaginarului romantic.


     Unui începător de talent:
             Apostrofe la lună
                „Per amica silentia lunae...”


Glob rătăcitor de stâncă rece, tristă ca mormântul,
Fiică stearpă a-ntâmplării, lună, soră cu pământul,
În zadar de mii de veacuri, tu cu raze-mpreunate
Fermecat-ai paraziţii uriaşului tău frate!


Arc văpsit pe bolta rece de-un penel muiat în aur,



                                                      15
Solz zvârlit din coada unui uriaş ihtiozaur, -
Câţi săraci din lumea asta, când luceşti în noaptea tristă
N-ar voi să fii monedă, să te lege-ntr-o batistă


Sloi de-argint ce se topeşte în azurul dimineţii
Veşnic te-au iubit amanţii, veşnic te-or cânta poeţii
Lăudând în osanale mincinoasa ta splendoare,
Dar tu vei rămâne veşnic rece şi nesimţitoare.


Apariţie banală ca un fund de farfurie,
Talere cu două feţe! Cap de monstru fără trup!
Orologiu fără ace! Nastur de manta! Chelie!
Felinar! Corupătoare de minore! Cantalup!


Cum poţi tu privi de veacuri globul nostru de argilă
Şi atâta suferinţă – fără să te stingi de milă?
Pieri în noaptea nefiinţei, rece simbol de minciună,
Piei şi lasă-ne mai bine cerul nopţii fără lună




     3.2. Modernism şi antimodernism (Topârceanu, precursor al postmodernilor?).


      Al. Depărăţeanu:
           Vara la ţară...
Locuinţa mea de véră
E la ţéră...
Acolo era să mor
De urât şi de-ntristare
Beat de soare
Şi pârlit îngrozitor


Acolo când n-are treabă
Orice baba



                                                                                   16
Este medic comunal
Viaţa ce aici palpită
E lipsită de confort occidental.


Nu există berărie
Nici regie...
Doar un hoţ de cârciumar
Care are marfă proastă
Şi-o nevasta ce se ţine c-un jandar.


Când te duci pe drumul mare
La plimbare,
Este praf de nu te vezi.
Trec, mişcând domol din coadă,
Spre livadă
Ale satului cirezi


Şi te poartă sub escortă
O cohortă
De ţânţari subţiri în glas,
Înzestraţi la cap c-o sculă,
Minusculă,
Cu pretenţie de nas...


Când se ia câte-o măsură,
Lumea-njură
Pe agentul sanitar
Şi-l întreabă fără noimă:
Ce-ai cu noi, mă?
Pentru ce să dăm cu var?...


Ale satului mari fete
Fără ghete



                                       17
Ies la garduri pe-nserat...
(Am văzut aci-ntr-o noapte
Nişte fapte
Care m-au scandalizat!)


Lângă foc, o babă surdă
Şi absurdă
Spune, ca şi alte dăţi,
Tot povestea cu Ileana
Cosânzeana,
Plină de banalităţi.


Dorme-apoi adânc comuna...
Numai luna
Galbenă ca un bostan
Iese, mare şi rurală,
La iveală,
Dintr-o margine de lan.


Când şi când un câine urlă
Ca din surlă...
Carul mare s-a oprit
Suspendat ca un macabru
Candelabru,
Peste satul adormit...


Dar în zori încep cocoşii,
Păcătoşii,
Să facă iarăşi scandal, -
Să te saturi de vieaţa
Şi dulceaţa
Traiului patriarhal!




                              18
De-aia zic eu, prin urmare,
Vorbă mare:
Că de-acuma să mă tai,
Nu-mi mai trebuie-altă cură
În natură,
Să mă duceţi cu alai


Meargă pictorii la ţară
Ca să piară
De căldură şi de praf!
Mie daţi-mi străzi pavate,
Măturate –
Daţi-mi cinematograf!


Ca un fluture pe floare,
Beat de soare,
Pentru ce să mor aşa?
Nu mai vreau ţărănci naive,
Primitive...
Mie daţi-mi altceva!


Daţi-mi, daţi-mi strada-ngustă
Unde gustă
Omul viaţa mai din plin
Cu trăsuri, femei cochete
Şi cu fete
Încălţate cel puţin.




    3.3. Banalitatea, categorie estetică.


    3.4. Noi forme de ironie.


    3.5. Gratuitatea compoziţiei pe „reţetă”.


                                                19
Cioara


Câmpul alb, ca un cearşaf,
Până-n zări se desfăşoară...
Sus, pe-un stâlp de telegraf
S-a oprit din zbor o cioară,


Nemişcată-n vârf de par
Ca o acvilă pe-un soclu,
Oacheşă ca un hornar
Şi macabră ca un cioclu;


Neagră ca un as de pică,
Subt nemărginitul cer;
Singuratică şi mică
Cât o boabă de piper;


Gârbovă ca o feştilă
Într-un cap de lumânare;
Ca o mutră imobilă
De harap cu nasul mare


Dar sinistră şi pârlită
De la coadă până-n plisc,
Ca o pajură trăsnită
Într-un vârf de obelisc;


Încrustată-n atmosferă
Ca un ou de ciocolată;
Amărâtă şi stingheră
Ca o prună afumată;




                               20
Cu alura interlopă
Ca un muzicant în frac,
Cuvioasă ca un popă
Şi smolită ca un drac;


Demnă, ca un om celebru;
Mistică şi fără chef
Ca un basorelief
De pe-un monument funebru;


Incomodă-n soare ca
Un gunoi în ochi; nefastă
Ca un chibiţ ce-ţi stă-n coastă
La un joc de bacara;


Suspendată ca o notă
Pe un portativ gigant;
Slută ca o hotentotă
Părăsită de amant;


Mică-n mijlocul naturii
Ca un fir de praf de puşcă;
Neagră cum e cerul gurii
La un câine care muşcă;


Cruntă ca o vânătaie
Cauzată-n mach de box:
Ca un bulgăre de cox
Care-a stat o noapte-n ploaie;


Resemnată, ca-n vitrină
O reclamă pentru vulg,
Şi uşoară ca un fulg



                                  21
De funingine-n lumină;


Tristă ca un crep de doliu
În văzduhul diafan, -
Ca un punct aerian
Pe-al zăpezii alb orgoliu;


Stranie ca un ponos
Al priveliştei de cretă;
Solitară şi cochetă
Ca un cuc de abanos;


Neagră ca o muscă-n lapte,
Şi fantastică-n contur,
Ca un miez adânc de noapte,
Cu lumină împrejur;


Fină ca o acadea
De ţiţei topit în soare;
Prinsă-n falduri de ninsoare
Ca un fiong de catifea;


Ireală, ca un duh
Cu penajul ei feeric, -
Ca o cupă de-ntuneric
Răsturnată în văzduh;


Gravă ca o rugăciune
Şi posomorâtă ca o
Figurină de cărbune
Cu nuanţe de cacao;


Tragică ca o emblemă



                               22
A obştescului sfârşit;
Sumbră ca o anatemă
Aruncată-n infinit;


Mută-n liniştea câmpiei
Ca un bloc de piatră arsă,
Ca un ghem de beznă toarsă
Din fuiorul veşniciei, -


Atârnând de bolta goală
Ca un uger de catran
Unde pruncii lui Satan
Vin, plângând, să sugă smoală;


Piază rea, ca un blestem
Azvâelit aşa-ntr-o doară
Creatorului suprem, -
Şi banală.... ca o cioară!




    3.6. Funcţia critică a parodiei.
    În loc de prefaţă – Parodii originale

Tu nu cunoşti, Zoile, gândul meu...
Din tine-ntreg tu faci literatură.
Oferi în studiu mica ta structură,
Naiv şi comic ca un crustaceu.


Eşti tulbure, dar fundul ţi-i aproape;
Aveam şi eu (pe când mă dam pe gheaţă)
Obsrcuritatea ta – de suprafaţă
Şi profunzimea ta – de două şchioape.


Iar azi lirismul meu e clar, vezi bine,


                                            23
Căci tuturor îşi dăruie secretul,
Dar ca să mă poţi ceti cândva în mine
Tu nu-mi cunoşti, Zoile, alfabetul.




      Ion Minulescu:
      Trei romanţe pentru mai târziu
      III. Romanţa gramofonului


Eu sunt un genial amestec
De Poezie
Şi de Proză,
Eu sunt extrema întrupare şi ultima metamorfoză
A spiritului, care luptă de zeci de veacuri să supuie
Materia
Din care zilnic îşi modelează o statuie...
Eu sunt un sarcofag de note îmbălsămate,
Un album
În care-o primadonă moartă
Dă
Gratis
Un concert postum.
Prin mine mor – ca să renască –
Vibraţii pentru mai târziu,
Eu sunt ce n-am fost niciodată
Şi-un sfert din ce era să fiu!
Un capelmaistru invizibil comandă pâlniei sonore
Trei game ultraviolete
Şi alte trei, multicolore, -
Pe când bagheta lui ocultă,
Bătând frenetica măsură,



                                                        24
Înscrie notele în aer pe-o-nchipuită partitură.
Eu sunt un mecanism precoce,
Sunt o cutie ventrilocă,
Un fericit concurs de piese cu acţiune reciprocă:
Şuruburi,
Ace,
Manivelă,
Sunt arcul primului avânt, -
Trompetă,
Placă,
Diafragmă
Şi... dracu ştie ce mai sunt!
Pornesc metalice acorduri
Şi-n ritmul unui danţ romantic
Se-nalţă,
Cresc tumultuoase, ca o tempestă pe Atlantic
Apoi coboară, se-ntretaie şi mor încet
Ca un ecou
Produs de zborul unei muşte
În cavitatea unui ou...
Dar placa se-nvârteşte-ntruna
Ca un perpetuum mobile.
Pe ea şi-au imprimat scheletul un şir de sunete
Fosile
Prin care oamenii de mâne
Vor şti cum fluierau străbunii...
Căci, ce e placa?
E un zero în exerciţiul funcţiunii.
O suprafaţa cântătoare,
Un ghem de note,
O tipsie
Pe care doarme o romanţă
Căzută în catalepsie.



                                                    25
E o spirală fecundată de vârful unui ac virgin.
Carusso, Patti, Batistini
Şi tragicul Şaliapin.


Eu sunt...
Dar nu!
Antichitatea mi-a-mprumutat un nume straniu
Din trei silabe –
Frontispiciul nemărginitului cavou...
Eu sunt Trecutul care geme
Cu rezonanţa unui craniu
În golul căruia viaţa îşi cântă ultimul ecou.




    De comentat: Balada morţii, Apostrofe la lună, Vara la ţară, Cioara.


    4.4. Simbolismul ca deschidere către modernism.


    5. Un simbolist atipic. G. Bacovia.


    5.1. Adeziuni la simbolism şi modernism organic. Bacovia şi bacovianism.
    Originalitatea lui Bacovia.


              „Simbolismul lui Bacovia din primele sale două volume (Plumb, 1916; Scântei
              galbene, 1926)) s-ar putea să fie la fel de eteroclit ca şi simbolismul însuşi.
              Foarte puţini au fost criticii care au încercat să determine zonele de pur
              simbolism din creaţia poetului. Operaţia e oricum riscantă, incertă. Pare mult
              mai simplu să arăţi care sunt elementele prin care se îndepărtează de
              simbolism decât să identifici toate acele constante paradigmatice din poezia lui
              Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Mallarmé, Laforgue, Corbière, Rollinat,
              Moréas, Verhaeren etc., regăsibile în creaţia sa. La fel, în spaţiul românesc,
              între Bacovia şi Macedonski, între Bacovia şi Minulescu, între Bacovia şi
              Dimitrie Anghel distanţele sunt foarte mari. Oricare dintre aceste raportări


                                                                                           26
                   conduce implicit la transformarea lui Bacovia într-o polaritate opusă. El e
                   altceva decât Macedonski, el e mai mult decât Dimitrie Anghel, el e superior
                   lui Minulescu. Toţi simboliştii noştri minori (Tradem, Iuliu C. Săvescu,
                   Obedenaru, Iacobescu etc.) se regăsesc în poezia lui, ceea ce înseamnă că
                   Bacovia reprezintă sinteza lor majoră şi încă ceva pe deasupra. Simblismul
                   poetului devine astfel o calitate particulară pe care unii critici şi istorici
                   literari au numit-o bacovianism”13


         5.2. Elemente expresioniste şi avangardiste (involuntare).
         Mihail Petroveanu, Ov. S. Crohmălniceanu,
         Lipsa transcendenţei.
culorile
         Nicolae Manolescu – stridenţa – opusă muzicalităţii simboliste


 În grădină


 Scârţâie toamna din crengi obosite
 Pe garduri bătrâne, pe streşini de lemn,...
 Şi frunzele cad ca un sinistru semn
 În liniştea grădinii adormite.


 O palidă fată cu gesturi grăbite
 Aşteaptă pe noul amor...
 Pe când, discordant şi înfiorător,
 Scârţâie toamna din crengi ostenite.




Decadentism si socialism
Ideologicul filtrat, modelat




13
     Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, Paralela 45, p. 181.




                                                                                              27
Seară tristă
Barbar, cânta femeia-aceea,
Târziu, în cafeneaua goală,
Barbar cânta, dar plin de jale, -
Şi-n jur era aşa răscoală...
Şi-n zgomot monstru de ţimbale,
Barbar, cânta femeia-aceea.


Barbar, cânta femeia-aceea...
Şi noi eram o ceată tristă –
Prin fumul de ţigară, ca-n nouri,
Gândeam la lumi ce nu există...
Şi-n lungi, satanice ecouri,
Barbar cânta femeia-aceea...


Barbar, cânta femeia-aceea,
Şi-n jur era aşa răscoală...
Şi nici nu ne-am mai dus acasă,
Şi-am plâns cu frunţile pe masă,
Iar peste noi, în sala goală, -
Barbar, cânta femeia-aceea...




    5.3. Degradarea semnificaţiilor sublime: moartea redusă la un fapt divers. Lipsa
    transcendenţei. „Categorii negative”.


    5.4. Poezia „de atmosferă”. Culori, anotimpuri, (anti)muzicalitate.
               „Bacovia se bucură de rarul privilegiu al originalităţii: de n-a creat poezia de
               atmosferă, a întrebuinţat-o cu înlăturarea atât de completă a oricărui artificiu
               poetic, încât s-a confundat cu ea. Există, într-adevăr o atmosferă bacoviană: o
               atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu arbori
               cangrenaţi, limitată într-un peisagiu de mahala de oraş provincial, între
               cimitir şi abator, cu căsuţele scufundate în noroaie eterne, cu grădina publică
               răvăşită, cu melancolia caterincilor şi bucuria panoramelor, în care «princese


                                                                                            28
                  oftează mecanic în racle de sticlă»; şi în această atmosferă de plumb, o stare
                  sufletească identică: o abrutizare de alcool, o deplină dezorganizare
                  sufletească prin obsesia morţii şi neantului, un vag sentimentalism banal, în
                  tonul caterincilor, şi macabru, în tonul păpuşelelor de ceară ce se topesc, o
                  descompunere a fiinţii organice la mişcări silnice şi halucinante, într-un
                  cuvânt, o nimicire a vieţii nu numai în formele ei spirituale ci şi animale.
                  Expresie a unei nevroze, o astfel de poezie impresionează în ansamblu, fără să
                  reţină în amănunt.”14.


                  „Nicăieri nu se pune mai tulburătoare problema «poeziei de atmosferă» ca la
                  Bacovia. După cum cele două note stridente ale cocoşului de pe casă, în
                  mijlocul unei nopţi sinistre de toamnă, creează o «atmosferă» fără să formeze
                  o muzică, tot aşa şi arta poetică a lui Bacovia. Atmosfera iese din limitarea
                  senzaţiilor, a imaginilor, a expresiei poetice şi din repeţirea lor monotonă;
                  obsesia dă chiar impresia unei intensităţi şi profunzimi la care spiritele mobile
                  nu ajung. Poezia se reduce astfel nu numai la un nihilism intelectual ci şi la
                  unul estetic: cum emoţiunea ei rudimentară nu are nici o legătură cu arta
                  privită ca un artificiu, cultul bacovian pare mai mult o reacţiune împotriva
                  unei literaturi saturate de estetism, prin jocul cunoscut al dezgustului ce
                  împinge pe rafinaţi la primitivism”15


      5.5. Stilistică şi poetică (două abordări metodologice ale problemei procedeului)


Călinescu, are o idee mai complexă despre forma poeziei, incluzând aici şi gama emoţiei şi
câmpul relaţiilor intertextuale.
                  „Poezia lui G. V.- Bacovia a fost socotită, în chip curios, ca lipsită de orice
                  artificiu poetic, ca o poezie simplă, fără meşteşug (E. Lovinescu, A. Maniu). Şi
                  tocmai artificiul te izbeşte şi-i formează în definitiv valoarea. De altfel, luată în
                  total, ea este o transplantare, uneori până la pastişă, a simbolismului francez,
                  însă pe temperamentul unui Traian Demetrescu16



14
   E. Lovinescu, Istoria poeziei româneşti, vol. 2, Bucureşti, Minerva, 1981, p. 225
15
   ibid., p. 225-226
16
   G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Minerva, 1982, p. 706


                                                                                                              29
imitarea unui model şi nu retorica de figuri: de la Traian Demetrescu, „moşteneşte
sentimentalismul proletar, ţinuta de refractar, nostalgia maladivă, «filosofiile» triste şi mai
ales tonul de romanţă sfâşietoare”; din „tradiţia sumbră a baudelairianismului (Rodenbach,
Rimbaud, Verlaine)” preia „ploaia insinuantă, rece, provincia, urâtul funebru, monotomia
burgheză, tristeţea autumnală”; tot o reminiscenţă din Baudelaire, „cadavrele în
descompunere şi sânii surpaţi ai iubitei”. „toamnele insalubre, tusea şi ftizia vin de la
tuberculosul Jules Laforgue”; „în sfârşit, nevrozele, macabrul, sentimentalismul morbid,
calviristele care cântă marşuri funebre de Chopin îşi au originea în Maurice Rollinat” (ibid,).


„Poezia bacoviană provoacă incertitudini, trezind aci entuziasme, aci o firească rezervă pentru
manierismul ei patetic. În acest manierism stă în parte şi savoarea ei fragilă. Există la Bacovia
un satanism (cu punctul de plecare în Rollinat dar şi în Edgar Poe), care e un stil al
pateticului, un romantism al lugubrului, compus ca o convenţie literară, o dată pentru
totdeauna. E ceva asemănător cu senzaţionalul romanului foileton care trezeşte atâta plăcere
intelectualului tocmai prin gratuitatea psihologiei, sociologiei şi naturii sale. Poetul are o poză
pe care şi-o menţine, puerilă ca orice mecanism şi deci de un secret umor. E foarte probabil că
el crede în poză, ceea ce e o ingenuitate, folositoare însă procesului de sugestie. Toată
problema estetică stă în putinţa unei convenţii de a simboliza în chip de neuitat, ca o viziune
stranie, momentele de mare sinceritate, ceea ce se întâmplă uneori”17


        Decor
        Copacii albi, copacii negri
        Stau goi în parcul solitar
        Decor de doliu, funerar...
        Copacii albi, copacii negri.


        În parc, regretele plâng iar...


        Cu pene albe, pene negre
        O pasăre cu glas amar
        Străbate parcul secular...
        Cu pene albe, pene negre.


17
     ibid., p. 708


                                                                                                30
  În parc fantomele apar...


  Şi frunze albe, frunze negre;
  Copacii albi, copacii negri;
  Şi pene albe, pene negre,
  Decor de doliu, funerar...


  În parc ninsoarea cade rar...




  5.6. Originalitatea lui Bacovia. Centrul canonic al poeziei bacoviene: volumul Plumb.
    Plumb


Dormeau adânc sicriele de plumb
Şi flori de plumb şi funerar vestmânt –
Stam singur în cavou... şi era vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb.


Dormea adânc amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig –
Stam singur lângă mort... şi era frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb.


    Cuptor
Sun câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;
Pe catafalc, de căldură-n oraş,
Încet, cadavrele se descompun.


Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,
Cu lutul de căldură asudat;
E miros de cadavre, iubito,



                                                                                   31
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.


Toarnă pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să pun;
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet, cadavrele se descompun...


  5.7. Minimalismul artelor poetice bacoviene: „jalea de a nu mai putea face un vers”.


    Note de toamnă


    Toamna-n grădină şi-acordă vioara,
    Strada-i pustie...
    Oraşul e plin de hambare, -
    De pânea cea nouă duduie moara.


    O frunză s-a lăsat pe-o mână-ntinsă care cere...


    Oraşul gol...
    Cetate depărtată;
    Frunzişul smuls...
    De firele electrice, paralizată,
    Ca un simbol,
    O pasăre cade-n oraş, ca o tristeţe mai mult.


    Şi înserează... şi e tăcere...


    Şi gândul se afundă, pierdut vâslaş,
    Pe-al vremurilor mers. –
    Şi jalea de-a nu mai putea face un vers...


    Sunt cel mai trist din acest oraş.


  Disonanţa ca principiu estetic.


                                                                                   32
 Sonet


 E-o noapte udă, grea, te-neci afară,
 Prin ceaţa – obosite, roşii, fără zare –
 Ard, afumate, triste felinare,
 Ca într-o crâşmă, umedă, murdară.


 Prin măhălăi mai neagră noaptea pare...
 Şivoaie-n case triste inundară –
 Ş-auzi tuşind o tuse-n sec, amară –
 Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare.


 Ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă,
 Ori ca Verlaine, topit de băutură –
 Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.


 Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură,
 Prin întunerec bâjbâiesc prin casă,
 Şi cad, recad şi nu mai tac din gură.




5.8. Conturarea celei de-a doua etape de creaţie.
Tudor Vianu – formula ipoteza
Pentru G. Călinescu – apare ca „a doua poză” bacoviană: „retorica întoarsă, adică
sfârâmarea până la anarhie a solemnităţii/.../ Bacovia simulează în genere pierderea şirului
ideilor, pretenţia de filosofie, declaraţia absurdă cu aparenţă de profunditate, intervenţia
prozaică”
Ex.: „Va fi acum de toate cum este orişicând
      Dar iar rămâne totul o lungă teorie”


                 Sau
     „Vom spune că toamna a venit... foarte trist”


                 sau


                                                                                      33
              „Mulţimea anonimă se va avea-n vedere
               Tot ce-mi trebuie să am pot să cer”


         După Călinescu, această „simulaţie” duce la „un soi de hermetism”, dar în volumele târzii,
         pierzându-se tonul lugrubu eşuează în naivitate şi „manierism insuportabil”18
         Periodizarea volumelor ulterioare, considerate de critica interbelică şi postbelică o secătuire
         a energiei creatoare a poetului.
         Criticii optzecişti – Ion Bogdan Lefter şi Gheorghe Crăciun
                              „Simbolismul (mai ales în varianta sa manieristă, emfatică) satisface
                              tropismele nevrotice ale eului. Discursul tranzitiv la care se ajunge în final
                              e lucid, cinic, abulic. O dată cu înaintarea în vârstă şi în experienţa
                              limbajului poetic, nevroza se preschimbă în placiditate, cuvântul poetic
                              devine pur şi simplu cuvânt, versul cedează locul notaţiei poetice.
                              Transcendenţa simbolului impersonal şi ezoteric e părăsită în favoarea unei
                              ontologii a realului asumat pe cont propriu, cu o rece detaşare de
                              observator, de la nivelul său cotidian până la cel politic. Individualitatea
                              subiectivă ce prezidează universul Plumbului va fi înlocuită, încetul cu
                              încetul, de o individualitate generală, biografică, fascinată de transparenţă,
                              deşi bruiată de propria sa manifestare discontinuă19”


           Studiu
           (din postume)


           Când căutam
           Cuvinte
           În dragi dicţionare...
               - Amor
               - Iubire
               - Adorata...
           Ningea,
           Sau florile se isprăveau...
           Zburară anii...

18
     G. Călinescu, op. cit, p. 709
19
     Gh. Crăciun, op. cit,, p. 183


                                                                                                      34
 Era şi vorba,
    - Simpatie...


De comentat: Plumb, Decor, Lacustră, Cuptor, Rar, Sonet, Note de toamnă.




IV. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
A. Teoria poeziei. Context universal:
Călinescu, G, Curs de poezie, în Principii de estetică, EPL, 1968
Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Univers, 1993
Friedriech, Hugo, Structura liricii moderne, Univers, 1969
Hutcheon, Linda, Poetica postmodernismului, Univers, 2003
Manolescu, Nicolae, Despre poezie, C.R., 1987.
Negrici, Eugen, Sistematica poeziei, CR. 1988
Raymond, Marcel, De la Baudelaire la suprarealism, Univers, 1970
B. Sinteze de istorie a literaturii române:
Balotă, Nicolae, Arte poetice ale secolului XX, 1976
Bote, Livia, Simbolismul românesc, 1966
Călinescu, G, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Minerva, 1983
Cioculescu, Şerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor, Istoria literaturii române moderne,
Eminescu, 1983
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale. Vol. II, III,
Minerva 1974, 1975
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română şi expresionismul, Minerva, 1979
Lefter, Ion Bogdan, Recapitulând modernitatea, Paralela 45, 2001
Lovinescu, E, Istoria literaturii române moderne, vol 1, 2, 3, Minerva, 1981
Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, Iaşi, Polirom, 1999
Micu, Dumitru, Început de secol. 1900-1916. Curente şi scriitori, 1970
Micu, Dumitru, Gândirea şi gândirismul, 1975.
Mincu, Marin, Avangarda literară românească, Minerva, 1983
Papahagi, Marian, Exerciţii de lectură, 1976
Petrescu, Ioana Em., Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Viitorul românesc, 1998


                                                                                        35
Pop, Ion, Avangardismul poetic românesc, EPL, Buc., 1969
Pop, Ion, Jocul poeziei, CR, 1985
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol II, C. R, 1976
Scarlat, Mircea, Istoria poeziei româneşti, vol. II, III, IV, Minerva 1982, 1983, 1990
Streinu, Vladimir, Versificaţia modernă, EPL, 1966
Vianu, Tudor, Studii de literatură română, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1965
Vianu, Tudor, Scriitori români din secolul XX , Minerva, 1986
C. Monografii:
Piru, Al, G. Ibrăileanu (Viaţa şi opera), 1967.
Simion, Eugen, E. Lovinescu, scepticul mântuit, CR 1971
Mihăilescu, Florin, E. Lovinescu şi antinomiile criticii, 1972
Popa, Mircea, O. Goga între colectivitate şi solitudine, Dacia,1980.
Guţan, Ilie, Octavian Goga. Răsfrângeri în evantai, Imago, 2002
Ciopraga, C, G. Topârceanu, 1966
Marin, Adrian, Opera lui Al. Macedonski, EPL, 1967
Beşteliu, Marin, Macedonski şi complexul modernităţii, Scrisul românesc, 1984
Cioculescu, Şerban, Dimitrie Anghel, 1945
Dimitriu, Daniel, Introducere în opera lui Ion Minulescu, Minerva, 1984.
Petroveanu, Mihai, G. Bacovia, 1966
Grigurcu, Gheorghe, G. Bacovia, un antisentimental, CR. 1974
Caraion, Ion, Bacovia. Sfârşitul continuu. CR. 1977
Flămând, Dinu, Introducere în poezia lui G. Bacovia, Minerva 1979,
Scarlat, Mircea, G. Bacovia. Nuanţări, C.R., 1987,
Fanache, V, Bacovia. Ruptura de utopia romantică, Dacia, 1994,
Crohmălniceanu, Ov. S, Tudor Arghezi, Buc., 1960
Micu, D, Opera lui Tudor Arghezi, Buc., 1965.
George, Al, Marele Alpha, 1970
Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Buc., Eminescu, 1979.
Beşteliu, Marin, Arghezi, poet religios, Buc. CR, 1999
Crohmălniceanu, Ov. S, Lucian Blaga, Buc., 1964.
Indrieş, Alexandra. Corola de minuni a lumii. O interpretare stilistică a sistemului poetic
al lui Lucian Blaga, 1965
Gană, George, Opera literară a lui Lucian Blaga, 1976.
Pop, Ion, Lucian Blaga. Universul liric, C.R., 1981


                                                                                         36
Todoran, Eugen, Lucian Blaga, Mitul poetic, vol 1,2, Timişoara, Facla, 1981, 1983
Popescu, George, Tensiunea esenţială. Metaforă şi revelaţie în opera lui Lucian Blaga,
Pontica, 1997
Vianu, Tudor, Ion Barbu, Minerva, Buc., 1970
Scarlat, Mircea, Ion Barbu, poezie şi deziderat, Albatros, 1981.
Nicolescu, Basarab, Cosmologia jocului secund, 1968
Teodorescu, Dorin, Poetica lui Ion Barbu, 1978




                                                                                    37