Se adauga calitatea solului by vr57AkwA

VIEWS: 49 PAGES: 24

									       Capitolul II

       Geografia agriculturii

        Limitele spaţiale ale activităţilor agricole

        Activităţile agricole utilizează spaţiul cultivabil sau spaţiul consacrat păstoritului, fiind supuse
capriciilor climatice sau instabilităţii reliefului. Astfel, agricultura este cea mai dependentă dintre
activităţile umane faţă de condiţiile naturale.
        Spaţiul ocupat de către om, ecumena, nu reprezintă decât 40 % din suprafeţele emerse (6 miliarde
ha sau 12 % din suprafaţa Globului,deci 1ha/locuitor). Din acesta doar o parte este utilizat agricol - cam
60 % sau 3,6 miliarde ha din care 1,4 miliarde sunt terenuri arabile, restul culturilor arbustive şi mai ales
păşunatului (2 miliarde ha de păşuni şi fâneţe). Pădurile ocupă alte 2 miliarde ha, fără importanţă agricolă
directă.
        Această repartiţie maschează profundele inegalităţi spaţiale. Zonele exploatabile agricol se
situează esenţial în zona temperată nordică (2 miliarde ha) şi în zona intertropicală (1,4 miliarde ha).
Aceste inegalităţi sunt mai vizibile dacă ne raportăm la disponibilităţile de teren agricol - 2 ha/locuitor în
America de Nord (din care 0,8 arabil), 1,75 în statele C.S.I., dar 1,2 în America Latină pentru ca în
Europa să scadă la 0,4 ha/loc. (0,25 arabil), în Africa la 0,3 ha (1,1 dacă adăugăm suprafeţele destinate
păşunatului, de proastă calitate), situaţia extremă fiind în Asia, unde media este de numai 0,19
ha/loc.(0,12 arabil). Această comparaţie este departe de a da măsura disparităţilor existente. Se adaugă
calitatea solului, contextul climatic, condiţiile tehnice, care pot bulversa complet această clasificare,
Europa fiind favorizată net ca şi o mare parte a Asiei (Asia musonică, unde posibilităţile practicării mai
multor culturi măreşte rentabilitatea - extinderea verticală a suprafeţelor agricole), spre deosebire de
Africa ce apare net defavorizată. America în ansamblu, chiar dacă este mai puţin favorizată decât Europa,
compensează mediocritatea potenţialului agricol prin imensitatea spaţiilor utilizate.
        Spaţiul agricol, a fost ocupat treptat de către om, necesitând amenajări multiple, mai complexe în
cazul terenurilor arabile, a celor ocupate cu vii, livezi sau suprafeţe destinate păşunatului intensiv (păşuni,
fâneţe), mai simple în cazul păşunatului extensiv. Înlăturarea vegetaţiei naturale prin despădurire sau
defrişare a constituit principala modalitate de extindere a suprafeţelor agricole. Tehnica cea mai utilizată
a fost aceea a arderii care împiedică reapariţia vegetaţiei forestiere naturale. Ulterior au fost operate şi
desecări, drenaje, terasări, amenajări pentru irigaţii care valorifică aproape complet potenţialul local.
Gradul de valorificare a acestuia depinde de nivelul tehnicilor utilizate. Multe comunităţi din zona
intertropicală se mai află încă la un nivel primitiv, limitându-se la înlăturarea vegetaţiei prin ardere şi
cultivarea terenului timp de câţiva ani până la epuizarea aproape completă a solului. Dimpotrivă, terenuri
improprii au fost amenajate agricol atunci când tehnicile utilizate sunt avansate, încă din Evul Mediu -
poldere în Olanda, sud-estul Asiei sau mai recent amenajarea unor spaţii deşertice ca în Israel (Neghev)
sau Arabia Saudită.
        Se poate afirma că s-a ajuns la un nivel maxim de exploatare a terenurilor cultivabile, extinderea
lor fiind dificilă din câteva cauze:
        - anumite spaţii neexploatate situate în interiorul ariilor umanizate sunt greu de amenajat - relief
accidentat, sau climat impropriu - excesiv de umed ori prea arid;
        - abandonarea terenurilor mai puţin rentabile din ţările dezvoltate, pentru a limita excedentul de
produse agricole care ar provoca scăderea preţurilor;
        - noile despăduriri, ca cele întreprinse de Brazilia în Amazonia, compromit echilibrul ecologic
global (absorbţia carbonului, reducerea păturii de ozon).
        Limitarea spaţiului agricol impune două consecinţe principale:
        - ţările cu resurse alimentare insuficiente sunt obligate să găsească o soluţie la explozia
demografică, în primul rând prin ameliorarea productivităţii agricole;
                                                       1
        - ţările dezvoltate, principalii consumatori de energie fosilă, deci cei mai mari emiţători de carbon
în atmosferă, nu pot justifica cererile lor de limitare a despăduririlor, un ajutor în scopul eficientizării
producţiei agricole fiind preferabil ajutorului sub forma produselor agricole, prin transferul excedentelor.
Astfel s-ar putea sprijini dezvoltarea acestor state şi asigurarea autosuficienţei alimentare.
        Aceste considerente au declanşat după 1950 “revoluţia verde”din unele state în curs de dezvoltare
(Mexic, India, China, Brazilia), prin introducerea unor tehnici mai evoluate (selecţie genetică, chimizare,
mecanizare) al căror rezultat a fost creşterea productivităţii şi asigurarea autosuficienţei. Tot în acest
context trebuiesc înţeles şi războaiele comerciale având ca obiect producţia agricolă (criza bananelor din
1998 între S.U.A şi U.E. sau mai recent criza vacii nebune care afectează întreaga Europă.

        Rolul reliefului şi al solurilor în dezvoltarea agriculturii

        Relieful este de obicei un obstacol, dar poate deveni un atu pentru activităţile agricole în unele
cazuri. Altitudinea diminuează temperatura (1° la fiecare 180 m) încât în regiunile temperate condiţiile
climatice devin similare celor din regiunile polare. Dimpotrivă, în zonele intertropicale altitudinea
favorizează agricultura, climatul fiind mai moderat, constant, ferite de excese termice şi de obicei umed.
Expoziţia versanţilor joacă un rol capital în economia agrară a regiunilor muntoase, versanţii expuşi la
soare fiind favorizaţi. Panta este un alt factor, întrucât poate antrena eroziunea solului, amenajarea
teraselor sau a parapeţilor din piatră fiind o tehnică obişnuită.
        Solul constituie o combinaţie complexă rezultată din transformarea superficială prin
descompunere, a rocii subiacente la contactul atmosferei prin acţiunea microorganismelor. Natura
solurilor depinde de roca din substrat şi de condiţiile climatice care determină dezagregarea superficială
dar şi de vechimea utilizării antropice - soluri tinere recent intrate în uz ; soluri vechi, erodate adesea,
complet transformat ; soluri fosile, acoperite de aluviuni, depuneri, alunecări etc. Acţiunea omului poate
conduce aşadar la dispariţia acestei resurse, aparent regenerabilă. Fragilitatea solurilor este inegală, cele
din zonele calde cu ploi torenţiale sunt mai expuse degradării, iar în zonele continentale, vânturile
constituie un agent distructiv important, desigur în condiţiile lipsei culturilor. Protecţia solurilor prin
suplimentarea unor substanţe fertilizante sau prin amenajări specifice (drenaje, terasări) este extrem de
necesară.
        Factorii climatici care intervin în formarea şi evoluţia solurilor sunt:
        - temperatura, element esenţial în procesul de fotosinteză. Durata însoririi, gradul de insolaţie
contează mult în funcţie de specie ca şi variaţiile sezoniere sau multianuale - cultura plantelor este
permisă continuu la latitudinile intertropicale şi doar sezonier în cele temperate;
        - pluviozitatea este fundamentală, interesând atât prin volumul precipitaţiilor cât şi prin
regularitatea acestora, variaţiile extreme, regimul lor multianual.
        Riscul adversităţilor climatice constituie un factor important în dezvoltarea agriculturii - taifunuri,
cicloni tropicali, tornade - cu efecte catastrofale în zonele calde, îngheţuri excesive în zona temperată.
Omul a adaptat culturile şi speciile în funcţie de necesităţile sale dar şi de condiţiile prezentate. Ritmul
activităţilor agricole diferă de la poli la tropice atât în cultura plantelor cât mai ales în creşterea
animalelor. Condiţiile climatice fluctuante au făcut ca tradiţional agricultura să fie policulturală şi
complexă, dezvoltându-se în general combinaţii între cultura unor plante alimentare (o cereală, o plantă
oleaginoasă, o plantă alimentară şi una textilă) şi zootehnie. Aceasta a necesitat amenajări la fel de
complexe specifice fiecărei civilizaţii agricole reieşite din cele trei mari focare de răspândire a acesteia
(mediteranean, chinez, centro-american).
        I. Cultura plantelor

        1.Cultura cerealelor
          Cultura cerealelor constituie baza oricărei economii agricole întrucât asigură o serie de produse
esenţiale pentru hrana omului ca şi o cantitate importantă de materii prime industriale. Această ramură a
                                                      2
agriculturii acoperă cea mai mare parte a suprafeţelor cultivate, în mod diferenţiat de la un stat la altul
conform gradului de diversificare şi intensivizare dar şi în funcţie de necesităţile interne.
           a) Cultura grâului
           Grâul este principala plantă cerealieră cultivată şi asigură baza alimentaţiei umane fie direct
prin prelucrare primară, fie indirect prin utilizarea sa în calitate de furaj pentru creşterea animalelor.
Sintetizarea unor produse chimice precum amidonul, glucoza sau alcoolul măreşte valoarea acestei
culturi, planta fiind integral utilizată prin folosirea deşeurilor în industria celulozei.
           Grâul a fost introdus în cultură în Orientul Apropiat în urmă cu circa 9 000 de ani, sub mai
multe forme adaptate unor condiţii climatice variate. Prin selecţie continuă s-au obţinut varietăţi tot mai
productive, adaptate unor cerinţe ecologice diverse. Condiţiile cele mai propice sunt regiunea temperată,
în special în ariile cu soluri fertile, bogate în humus. Valoarea sa alimentară şi industrială au impus o
creştere continuă a suprafeţei cultivate şi a producţiei, paralel cu explozia demografică din ultimul secol
(de la 128 milioane ha în 1938 la peste 212 milioane în anul 2000 şi de la 100 milioane tone la 576,3 în
acelaşi interval de timp). În ultimul deceniu se observă o relativă stagnare a producţiei de grâu, după
maximul înregistrat la începutul acestuia (593 milioane tone).
           Principalele arii de cultură şi producţie sunt localizate în zonele temperate, aproximativ între
30-55º latitudine Nord şi 30-40º latitudine Sud:
           - nord-vestul Europei, unde principalul producător este Franţa, urmată de Germania şi Maria
Britanie. Această regiune se remarcă prin randamentul foarte înalt (peste 7 tone-ha);
           - câmpiile din centrul şi estul Europei, cea mai extinsă arie de cultură a grâului, cu condiţii
foarte favorabile dar cu un randament mai scăzut. Multă vreme, statele din această zonă au fost
exportatori tradiţionali (România, Ucraina etc.);
           - nord-estul Chinei, care a devenit în ultimele decenii principala regiune producătoare, cu un
randament satifăcător impus de creşterea populaţiei chineze;
           - Câmpia Indo-Gangetică, altă regiune cu o producţie dinamică impusă de explozia demografică
a statelor suprapuse acesteia (India, Pakistan);
           - preeriile nord-americane, principala regiune de cultură a grâului pentru export, Canada şi
S.U.A. cultivat pe vaste suprafeţe cu un randament nu prea ridicat dar rentabil în condiţiile aplicării unor
tehnologii avansate.
           La aceste mari regiuni de cultură se adaugă altele de mai mică întindere, localizate fie în sud-
vestul Asiei (Turcia, Iran) fie în statele din emisfera sudică (Argentina, Australia).
           Comerţul mondial cu grâu afectează o cincime din producţie şi este dominat de producătorii din
America (S.U.A., Canada, Argentina), Australia la care se adaugă Franţa. Mari importatori sunt statele cu
populaţie mai numeroasă şi condiţii mai puţin favorabile culturii grâului şi cu un consum ridicat
(Federaţia Rusă, Japonia, Brazilia).
           b) Cultura orezului
           Orezul este o cereală cultivată cu precădere în zona intertropicală şi asigură baza alimentaţiei
unei mari părţi din populaţia Globului, mai ales în Asia de Sud şi de Sud-Est. Ca şi grâul este utilizat
masiv şi în scopuri industriale. Originar din sud-estul Asiei, s-a răspândit predilect spre nord şi vest, doar
în ultimele secole fiind aclimatizat şi în America, Australia şi unele regiuni ale Africii unde se cultivă şi o
varietate locală. Orezul este o plantă iubitoare de căldură şi umiditate adaptându-se bine la diverse tipuri
de sol. Aceste cerinţe impun irigaţiile, mai ales prin inundare, arealul său de cultură fiind astfel concentrat
în regiunile joase de câmpie (deltele şi văile fluviilor) dar presiunea umană a determinat şi amenajarea
versanţilor, mai ales în insulele arhipelagurilor nipon şi indonezian, cu soluri vulcanice, fertile. Producţia
mondială de orez se ridica la cifra de 598,9 milioane tone în anul 2000.
           Cea mai mare parte a suprafeţelor cultivate sunt concentrate în sudul şi estul Asiei unde se
impun de multă vreme prin producţie China şi India. Mari producătoare au devenit şi statele din Peninsula
Indochina, Indonezia şi Bangladesh. Dintre acestea se impun cu un mare potenţial de export Thailanda şi
Birmania. În afara Asiei singurele producţii notabile sunt cele ale S.U.A., Braziliei şi Egiptului.
                                                      3
Încercările de a extinde cultura orezului în statele africane nu au dat până acum rezultate deosebite chiar
dacă această plantă găseşte condiţii foarte propice, mai ales în lungul coastelor Gofului Guineei. În
Europa, cultura orezului este cu totul secundară, Italia fiind principalul producător cu suprafeţe de mare
productivitate amenajate în Câmpia Padului.
          Comerţul mondial cu orez este mai limitat fiind concentrat în sud-estul Asiei, mari exportatori
fiind statele din zonă cu o presiune demografică mai redusă (Birmania şi Thailanda) la care se adaugă
S.U.A.. Mari importatori sunt statele cu o populaţie numeroasă, consumatoare tradiţională de orez şi
produse derivate (Vietnam, Malaysia, Sri Lanka) şi în care condiţiile de practicare a acestei culturi sunt
mult mai limitate. Statele europene şi Canada cunosc o creştere a importului de orez legată de
diversificarea bazei alimentare, consecinţă a mondializării.

           c) Cultura porumbului
         Porumbul este o plantă deosebit de importantă prin multiplele întrebuinţări mai ales în sectorul
zootehnic. Originară din America Centrală, această plantă s+a extins rapid după Marile Descoperiri
Geografice fiind extrem de adaptabilă, atât la condiţiile climatice cât şi la calităţile solului. Totuşi cele
mai bune condiţii le găseşte în regiunile cu umiditate medie, relativ constantă şi cu temperaturi ridicate în
perioada maturizării. Productivitatea ridicată a impus porumbul în ultimul secol ca una din principalele
cereale cultivate, la concurenţă cu grâul şi orezul, paralel cu scăderea utilizării sale ca plantă alimentară.
Producţia mondială de porumb este în creştere şi se cifra la 591 milioane tone în anul 2000.
         La nivel global se disting patru mari regiuni de cultură şi producţie:
         - S.U.A. care concentrează jumătate din producţia mondială, localizată mai ales în câmpiile din
partea centrală. Randamentul foarte ridicat şi utilizarea masivă în zootehnie implică o rentabilitate foarte
mare în special în Cornbelt, situată la sud-vest de Marile Lacuri;
         - America Latină este o regiune tradiţională de cultură dar cu un randament mai redus. În general
producţia este destinată alimentaţiei directe, mai ales în America Centrală. Principalul producător este
Brazilia, urmată de Argentina, ambele cu un sector zootehnic dezvoltat;
         - China a devenit în ultimele decenii un mare cultivator în contextul dezvoltării zootehniei porcine
destinată exportului dar şi al creşterii consumului intern de cereale. Aceeaşi cale o urmează în prezent şi
alte state asiatice confruntate cu presiunea demografică : India, Filipine, Thailanda, Indonezia etc.;
         - Europa are ca principală regiune de cultură bazinul Dunării iar în ultimul timp mai ales Franţa.
Prin selectarea unor hibrizi productivi, adaptaţi climatului oceanic cultura porumbului a avansat mult spre
nord-vestul continentului considerat mai puţin propice. Se impun prin productivitate statele vest-europene
iar prin producţie Franţa, România şi Italia.
         În afara acestor patru mari arii de cultură se mai remarcă unele state africane cu suprafeţe extinse
dar cu un randament redus, porumbul fiind utilizat aproape exclusiv ca plantă alimentară.
         Comercializarea porumbului este foarte intensă fiind dominată net de S.U.A. urmate la distanţă de
Franţa, Argentina, Africa de Sud iar în unii ani de statele din bazinul Dunării (Ungaria, România).
Importul este asigurat de statele cu condiţii mai puţin favorabile şi cu o zootehnie dezvoltată cum sunt:
Japonia, Coreea de Sud, Federaţia Rusă, Marea Britanie, Polonia, Germania, Canada etc.
         2. Cultura plantelor oleaginoase
         În afara cerealelor, de o mare importanţă pentru agricultura contemporană sunt plantele cultivate
pentru conţinutul ridicat în substanţe grase, materie primă pentru extragerea uleiurilor vegetale. Unele din
aceste plante au şi alte utilizări, în industria textilă precum bumbacul, cânepa sau inul pentru ulei sau în
industria lemnului precum nucul. Plantele dina ceastă categorie sunt foarte variate şi sunt adaptate la
condiţii specifice de climă încât se poate face o zonare a lor pe mari regiuni climatice. Astfel, în zona
tropicală se cultivă predilect arahidele, bumbacul,palmierul de ulei, cocotierul pentru ca în zona temperată
să fie caracteristice floarea soarelui şi rapiţa. În regiunea mediteraneana se cultivă în acest scop mai ales
măslinul. Unele din aceste plante sunt utilizate pentru extragerea uleiurilor tehnice (ricinul, inul pentru
ulei) altele atât în scopuri industriale cât şi alimentare (bumbacul) iar altele în mod preponderent pentru
                                                      4
alimentaţie (soia, floarea soarelui). Prin importanţa deosebită căpătată în perioada contemporană se
disting următoarele plante oleaginoase:
        a) Floarea soarelui, plantă foarte valoroasă prin conţinutul ridicat în materii grase şi bogăţia în
vitamine care o impun în industria uleiurilor vegetale. Valoarea sa creşte prin utilizare a deşeurilor în
zootehnie. Originară din America, această plantă s-a impus relativ târziu deşi se poate adapta la cele mai
diverse condiţii climatice necesitând totuşi multă căldură în perioada de coacere şi soluri fertile. Aceste
caracteristici au impus extinderea arealului de cultură atât în zona tropicală cât şi în regiunile temperate cu
veri călduroase. Producţia mondială era de 26,8 milioane tone seminţe în anul 2000. Prin producţie se
impune mai ales arealul european, dominat mult timp de Federaţia Rusă, Ucraina, România, Ungaria şi
Iugoslavia la care s-au adăugat recent Franţa şi Spania. Cel mai mare producător şi exportator rămâne
Argentina, dar cultura florii soarelui progresează în Asia (China, India şi Turcia mai ales) şi în Africa de
Sud;
        b) Soia este o altă plantă oleaginoasă extrem de rentabilă, originară din estul Asiei şi extinsă la
scară planetară abia în ultimul secol pe măsura dezvoltării unei zootehnii intensive. Valoarea sa creşte
datorită conţinutului ridicat de proteine care îi asigură o întrebuinţare multiplă în industria alimentară şi în
zootehnie. Soia este o plantă leguminoasă extrem de pretenţioasă faţă de luminozitate şi umiditate drept
pentru care cunoaşte o extindere mai restrânsă în spaţiu. Suprafeţele cultivate au crescut masiv după 1950
în special în America (S.U.A., Brazilia, Argentina) care a devansat astfel prin producţie China şi ceilalţi
producători asiatici. Producţia mondială atingea 162 milioane tone în anul 2000, spre deosebire de 1990
când se cifra la numai 108 milioane tone. Această concentrare a producţiei implică un export masiv
controlat în principal de S.U.A. dirijat mai ales spre Europa dar şi spre estul Asiei unde chiar China a
devenit un importator constant datorită presiunii pieţei de consum;
        c) Arahidele, o leguminoasă originară din Brazilia, extinsă în perioada colonială spre toate
regiunile tropicale ale planetei, se impun prin valoarea alimentară deosebită (conţinut ridicat în proteine şi
vitamine) fiind consumate şi direct prin prăjire. Arealul de cultură se suprapune regiunilor tropicale
însorite, cu un sezon umed destul de lung totuşi putându-se deosebi trei mari areale : unul african, mai
difuz, concentrat în vestul continentului, în jurul Golfului Guineei; unul asiatic, dominat de China şi
India; unul american cu producţii mai restrânse dar de mare randament şi de bună calitate (S.U.A.,
Argentina). Producţia mondială depăşea 34 milioane tone în anul 2000. Arahidele sunt intens
comercializate sub diverse forme (prăjite, unt de arahide, ulei vegetal, margarine), principala piaţă de
desfacere fiind aceea a Europei, Canadei şi Australiei unde au intrat în consumul cotidian. Mari
exportatori sunt statele din vestul Africii (Senegal, Nigeria), India, China şi Argentina;
        d) Rapiţa este cultivată în primul rând pentru uleiuri tehnice dar şi ca furaj iar în ultima vreme,
prin procedee tehnice tot mai elaborate, ca plantă alimentară. Uleiul de rapiţă se remarcă în primul rând
prin conţinutul redus de colesterol. Cunoscută din antichitate, această plantă a dobândit o importanţă mai
mare abia în ultimul secol prin utilizările industriale multiple (chimie, textile, pielărie). Aria principală de
cultură se suprapune Europei Occidentale, unde Germania şi Franţa îi dispută întâietatea dar mari
producători mondiali sunt şi Canada, India şi mai ales China. Producţia mondială se ridica la 40 milioane
tone în anul 2000. Prin exportul masiv se impune în primul rând Canada, favorizată de vecinătatea pieţei
S.U.A.;
        e) Palmierul de ulei este un arbore tropical de talie mare originar din vestul Africii şi aclimatizat în
perioada colonială în toate regiunile ecuatoriale ale planetei. Productivitatea extrem de ridicată l-au impus
în producţia mondială alături de utilizările specifice (cosmetică şi farmaceutică mai ales). Plantaţiile cele
mai întinse au fost constituite în sud-estul Asiei (Malaysia, Indonezia) care domină de departe piaţa
mondială de profil. Secundar, această plantă se impune şi în aria de origine, mai ales în Nigeria, produsele
sale fiind intens comericalizate spre statele dezvoltate. Producţia mondială brută era de 115 milioane tone
în anul 2000. Din aceasta se extrage atât uleiul de palmier, comestibil, cât şi uleiul de palmist, utilizat în
industria cosmetică;


                                                       5
       f) Cocotierul este asemănător palmierului de ulei dar este mai înalt şi preferă insulele calcaroase
formate din recife de corali. Astfel, aria sa de extindere se suprapune în primul rând pe regiunile
ecuatoriale din Oceanul Pacific, mai ales în partea vestică a acestuia. Uleiul de cocos este obţinut din
conţinutul fructelor sale (copra) utilizat şi în alte scopuri alimentare sau în industria cosmetică. Producţia
şi comerţul mondial de profil este dominată de Indonezia, Filipine şi India. La nivel mondial s-au produs
46 milioane tone nuci de cocos în anul 2000.

       3. Cultura plantelor zaharoase

         Această ramură a agriculturii se rezumă în principal la două plante complementare, sfecla de zahăr
şi trestia de zahăr, fiecare având propriul areal de cultură.
         a) Trestia de zahăr este o graminee perenă specifică regiunilor tropicale, originară din India unde
se cultivă încă din antichitate. Randamentul ridicat compensează conţinutul nu prea ridicat în zahăr (13-15
%). Cultura trestiei de zahăr s-a extins treptat spre bazinul mediteranean legată de expansiunea arabă şi a
cunoscut o difuziune apreciabilă după punerea la punct a procedeelor de rafinare a zahărului în secolul al
XVI-lea. În acest mod, marile puteri coloniale au înfiinţat mari plantaţii, mai ales în Americi, ulterior şi în
Asia sau în Africa. Necesarul de forţă de muncă al acestei culturi fiind foarte ridicat a generat comerţul cu
sclavi africani spre Americi, cultura trestiei de zahăr devenind astfel una din componentele esenţiale ale
economiei de tip colonial.
         La nivel global se disting trei mari arii de cultură: zona tropicală a Americii, având în centru
Brazilia, cel mai mare producător şi exportator mondial, cu mari plantaţii pe coasta atlantică dar cu vaste
suprafeţe în monocultură în insulele Antile, dependente de această cultură (Cuba, Haiti, Jamaica,
Guadelupa etc.); zona musonică a Asiei care are în centru alt mare producător, India, orientată spre
satisfacerea pieţei interne la care se adaugă unele state orientate spre export (Thailanda, Filipine);
continentul african unde această cultură este foarte difuză dar cu un randament redus, impunându-se doar
Egiptul şi Africa de Sud. La nivelul anului 2000 producţia mondială de trestie de zahăr depăşea 1240
milioane tone. Comercializarea se efectua altădată sub formă brută, zahărul fiind prelucrat în metropolele
europene dar în prezent exportul este dominat de produsele prelucrate (zahăr, melasă) asigurat mai ales de
producătorii latino-americani. Japonia şi Europa Occidentală sunt principalele pieţe importatoare;
         b) Sfecla de zahăr este o plantă cunoscută din antichitate în sudul Europei dar care a căpătat o
importantă economică abia în secolul al XIX-lea după punerea la punct a tehnicilor de extracţie a
zahărului în Germania. Mai puţin productivă decât trestia dar cu un conţinut mai ridicat de zahăr, această
plantă s-a impus în regiunile temperate ale Europei ajungând să domine piaţa mondială a zahărului după
1900. Preţul de cost mai ridicat au redus acest avânt încât astăzi asigură doar o treime din necesarul
mondial. Principala zonă de cultură se suprapune câmpiilor din nord-vestul Europei, din Franţa până în
Ucraina şi Federaţia Rusă, cu un randament în general ridicat. Unele regiuni sunt specializate în această
cultură care necesită soluri relativ fertile şi o umiditate ridicată. În afara Europei, S.U.A. sunt singurul stat
cu o producţie notabilă chiar dacă în ultimul timp se remarcă o creştere a interesului pentru această plantă
în unele state asiatice (Japonia, China, India, Iran, Turcia). Producţia de sfeclă de zahăr era de 245
milioane tone în anul 2000. Zahărul din sfeclă este mai puţin comercializat în afara cadrului regional
european dar importanţa subproduselor (borhot, melasă) în zootehnie măreşte considerabil valoarea
acestei plante.

        4. Cultura plantelor tuberculifere
        Plantele cu tuberculi constituie o categorie aparte de plante alimentare utilizate în egală măsură şi
în industrie mai ales pentru extracţia amidonului şi prepararea unor alcooluri. Variate ca origine şi specii
aceste plante s-au impus prin valoarea lor alimentară cunoscând în epoca modernă o extindere apreciabilă.
Două dintre aceste plante se impun în mod deosebit în peisajul agrar mondial:


                                                       6
        a) Cartoful, originar din regiunea andină a Americii de Sud, răspândit după descoperirea Lumii
Noi, mai întâi în Europa apoi şi în restul lumii, a devenit o plantă alimentară indispensabilă. Preferând un
climat umed şi răcoros, această plantă s-a aclimatizat perfect la condiţiile climatului temperat dar şi în
zona caldă a planetei. Principala arie de cultură se suprapune câmpiilor din nord-vestul şi estul Europei
unde se localizează mari producători precum Polonia, Ucraina, Bielorusia şi Germania.
        Cele mai vaste suprafeţe corespund însă regiunilor nord-estice ale Chinei, devenită în ultimele
decenii cel mai mare producător în scopul satisfacerii necesităţilor alimentare al unei populaţii numeroase.
Cultura cartofului avansează spre zona caldă, mai ales în state cu o populaţie densă (cazul Indiei)
confirmând valoarea sa alimentară. În America se impune prin producţie S.U.A., celelalte state având
producţii modeste, concurate de celelalte plante tuberculifere. Producţia mondială de cartof, în creştere,
atingea 313 milioane tone în anul 2000;
        b) Maniocul este o plantă arbustivă cultivată pentru rădăcinile sale în zona tropicală, bogate în
amidon şi proteine. Originar din America de Sud, maniocul a fost răspândit în perioada colonială în
Africa şi sudul Asiei devenind o plantă alimentară esenţială în multe state. Fiecare din aceste trei regiuni
de cultură au un producător de prim ordin (Brazilia, Nigeria şi Thailanda) dar producţia este dirijată în
general spre consumul intern cu excepţia Thailandei. Această producţie era de 172 milioane tone în anul
2000. Exportul de produse specifice (făină de tapioca) utilizate în patiserie şi panificaţie este stimulat de
creşterea cererii în statele dezvoltate.

        5. Cultura plantelor tehnice
        a) Producţia de cauciuc natural
        A constituit obiectul unor intense speculaţii în perioada colonială, în mai mare măsură decât
bumbacul. Hevea brasiliensis, este originar din America de Sud, unde se şi exploata la scară redusă până
la sfârşitul secolul al XIX-lea. Dezvoltarea automobilismului a impus căutarea unor noi modalităţi de
obţinere a cauciucului, cel sintetic fiind relativ scump. Aclimatizarea arborelui de cauciuc de către englezi
în Sri Lanka (Ceylon) în 1885 şi de către olandezi în Indonezia (1890) a constituit debutul culturii pe
scară largă, în imense plantaţii, în mai multe state din sud-estul Asiei.
        Creşterea continuă a cererii a impus o creştere rapidă a producţiei (100 mii tone în 1910, 500 mii
tone în 1925, 6,7 milioane tone în 2000). Profitul obţinut a constituit un impuls în extinderea plantaţiilor,
piaţa fiind astfel rapid suprasaturată, iar preţul coborând treptat, începând cu 1923-1925, ajungând la un
nivel similar cu al cauciucului sintetic a cărui producţie a fost dezvoltată mult în perioada interbelică de
către S.U.A. şi Japonia care nu dispuneau de o bază de producţie a cauciucului natural. Concurenţa a
determinat renunţarea la unele plantaţii (Sri Lanka, Africa de Vest), şi a impus o concentrare a culturii în
sud-estul Asiei, unde se şi situează principalii producători: Thailanda (1,8 milioane tone), Indonezia (1,35
milioane tone), Malaysia (1,1 milioane tone, în restrângere, mult timp fiind cel mai mare producător),
urmate la distanţă de India, China, Filipine, Sri Lanka, Nigeria.
        Piaţa acestui produs este instabilă, concurenţa cauciucului sintetic devenit mai ieftin după punerea
în valoare a giganticelor zăcăminte de petrol din Orientul Mijlociu. Producţia de cauciuc sintetic
devansează în prezent pe aceea de cauciuc natural (9 milioane tone), acesta din urmă rezistând doar ca
urmare a creşterii continui a cererii în ţările mari consumatoare dar şi în noile state industriale. Astfel,
Thailanda, principalul exportator, are o politica de extindere a plantaţiilor, la fel şi Filipine, alţi
producători tradiţionali (Malaysia, Indonezia) optând pentru alte culturi mai profitabile. Principalul
importator este Japonia, urmată de China şi de unele state vest-europene.

        b) Bumbacul
        Fibrele de bumbac sunt utilizate din vechime în unele zone tropicale (sudul Asiei, America
Centrală). Expansiunea acestei plante a fost facilitată de revoluţia industrială (inventarea maşinii de
egrenat) şi de expansiunea colonială europeană. Treptat, fibrele de bumbac ajung să domine net piaţa
textilelor, mai ales în domeniul confecţiilor de îmbrăcăminte şi lenjerie (60 % din necesar, faţă de 10 %
                                                     7
cât reprezintă fibrele de lâna). Producţia de fibre a crescut constant, situându-se în anul 2000 la circa 17,9
milioane tone (faţă de numai 5 milioane tone în 1940). Simultan, aria de cultură s-a extins considerabil,
prin selecţie şi adaptare, mai ales în regiunile temperate (până la 47° latitudine Nord în Ungaria, România
sau Ucraina). Extinderea irigaţiilor a permis cultivarea pe scară largă în zonele cu climat subtropical arid
(Egipt, Asia Centrală) încât cea mai mare parte a plantaţiilor actuale se situează în afara ariilor geografice
în care această plantă se poate dezvolta spontan. Bumbacul a constituit unul din principalele elemente ale
speculaţiei coloniale. Succesul său se datorează unei duble serii de circumstanţe: prelucrare uşoară,
reducându-se astfel costurile de producţie (mult sub cel al lânii sau inului); producţia materiei prime în
cadru colonial, pe terenuri fertile, achiziţionate la preţuri joase, utilizând forţa de muncă locală, ieftină.
Bumbacul s-a impus atât prin preţul de cost (de 10 ori mai redus decât al lânii şi de 2 ori decât al fibrelor
sintetice) dar şi prin calităţi deosebite (rezistenţă, luciu, prelucrare facilă). Aceasta nu a înlăturat crizele
datorate caracterului speculativ al culturii sale. Variaţiile anuale ale producţiei sunt mari, cantitatea de
bumbac comercializat pe plan mondial scade (principalele burse sunt cele de la New Orleans, Alexandria
şi Bombay) datorită creşterii consumului în ţările producătoare (China şi India) sau cele aflate în
dezvoltare rapidă (sud-estul Asiei).
        Repartiţia producţiei este relativ stabilă în ultimul deceniu. Asia ocupă primul loc, cu peste 50 %
din total. Aici întâlnim patru mari producători: China, unde culturile s-au extins în Marea Câmpie
Chineză dar mai ales în Platoul de Loess (la vest de Beijing), India cu arii specializate în nord-vestul
Podişului Deccan, Pakistanul care îl cultivă în valea Indusului utilizând masiv irigaţiile şi Turcia. Cu
producţii mai modeste se adaugă şi Iranul, Siria sau unele ţări sud-est asiatice. Toţi aceşti producători sunt
dinamici, cererea internă fiind tot mai mare.
        O a doua arie o formează cele două Americi, în zonele subtropicale ale acestora: S.U.A., mult timp
principalul producător, cu mari plantaţii de tip colonial în sud-est; Mexicul, Brazilia, Argentina, Paraguay.
        Statele C.S.I. formează o a treia arie, a cărei importanţă a scăzut mult după 1990. Principalul areal
se suprapune câmpiilor semi-deşertice ale Asiei Centrale unde irigaţiile sunt obligatorii (Uzbekistan,
Turkmenistan etc.).
        Africa înregistrează o largă extindere a culturii acestei plante dar productivitatea redusă impune
doar câteva ţări în care aceasta datează din perioada colonială, Egiptul în primul rând. Producători
importanţi precum Sudanul sau Uganda au intrat în declin dar un interes deosebit se constată în Africa
Occidentală (Nigeria, Coasta de Fildeş, Mali, Ciad).
        Exportul este asigurat de câţiva mari producători: Pakistan, S.U.A., Turcia, Uzbekistan iar
importul este dirijat în special spre consumatorii europeni şi est-asiatici.

        c) Alte produse textile, precum inul, cânepa, iuta au o utilizare mai restrânsă în prezent, deşi au
constituit baza unor industrii difuze în regiunile rurale din zona temperată a Europei (in, cânepă) sau în
sudul Asiei (cazul iutei).
        Inul şi cânepa sunt într-o profundă criză, concurenţa bumbacului fiind dublată în ultimul secol de
cea a produselor sintetice. Inul mai cunoaşte o oarecare importanţă doar în nordul Franţei şi în Belgia
(producătoare tradiţionale de dantele şi pânzeturi din in) la care se adaugă Federaţia Rusă. Inul pentru ulei
este preferat tot mai mult, având un debuşeu sigur în industria vopselelor. Cânepa, utilizată aproape
exclusiv în industria ambalajelor şi-a restrâns arealul tradiţional din sud-estul Europei, cultivându-se mai
ales în subcontinentul indian.
        Iuta este singura care cunoaşte un interes constant, utilizată fiind în producţia de covoare şi
mochete. Fibrele de iută sunt obţinute aproape exclusiv de către patru producători (India şi Bangladesh -
3/4 din total, sudul Chinei şi Thailanda), iar importurile sunt asigurate de statele vest-europene, sub formă
brută (Mare Britanie, Belgia, mari producătoare de mochete, şi covoare).

       6. Pomicultura


                                                       8
         Este o altă ramură importantă a agriculturii, remarcabilă prin randamentul deosebit şi prin
caracterul intensiv al sistemului de cultură. Aceasta determină o eficienţă sensibil mai mare decât în cazul
altor ramuri agricole mai ales dacă speciile în cauză sunt intens comercializate. Speciile pomicole
cultivate se remarcă şi prin marea varietate, fie că este vorba de speciile cultivate în zona temperată fie că
este vorba de cele caracteristice zonei calde. Majoritatea speciilor cultivate în regiunile temperate au fost
luate în cultură în sud-vestul Asiei de unde s-au răspândit spre Europa. Speciile din zona caldă au ca
principal areal de origine, sud-estul Asiei, secundar regiunile tropicale ale Americii şi Africii. Actualele
arii de cultură s-au conturat la sfârşitul secolului al XIX-lea prin crearea unor soiuri cu caracteristici
alimentare superioare. Creşterea consumului şi mondializarea fluxurilor comerciale au constituit un
stimulent important pentru dinamizarea producţiei pomicole, mai ales în cazul produselor tropicale,
exportate masiv în stare proaspătă sau sub formă de sucuri în ţările dezvoltate din emisfera nordică. Astfel
s-au conturat câteva mari areale de producţie:
         - zona mediteraneeană unde se cultivă atât fructe specifice zonei temperate cât şi fructe
caracteristice zonei calde. Se impun prin volumul producţiei, care asigură un volum ridicat de exporturi,
Italia, Spania, Turcia, Egipt şi Grecia;
         - marile state asiatice: India, cel mai mare producător mondial de fructe, China, Japonia,
Indonezia, Filipine, Vietnam, Thailanda, Iran, Turcia. Cele mai mari producţii sunt asigurate de speciile
tropicale dar în nordul Chinei, Indiei, în Iran şi în Turcia importante sunt şi speciile de tip temperat;
         - America Latină, unde Brazilia este al doilea mare producător mondial, dar primul exportator,
urmată de Columbia, Mexic, Ecuador, Costa Rica. Fructele tropicale domină net acest areal, adesea
obţinute în plantaţii de mari dimensiuni, în sistem de monocultură (cazul “republicilor bananiere”);
         - America de Nord unde S.U.A. sunt un mare producător şi consumator;
         - zona temperată a Europei cu o producţie mai modestă şi mai puţin diversificată, unde se remarcă
Franţa, Româna, Polonia, Federaţia Rusă, Germania etc.
         În afara acestor areale producţia pomicolă este secundară, dirijată spre necesităţile locale dar
interesul comercial este tot mai mare pentru unele producţii cu mare căutare (citrice, banane, ananas), în
special în unele state africane.
         Fiecare din speciile majore cultivate şi-a constituit un areal specific.
         Mărul este prezent difuz în majoritatea regiunilor temperate, pătrunzând masiv şi în zona
subtropicală. Principalul areal este cel european dar producţia cea mai mare este asigurată de China.
Producţia de mere era de 61 milioane tone în anul 2000.
         Părul este ceva mai puţin difuz, China dominând şi în acest caz producţia mondială, iar în Europa
se remarcă localizarea mai sudică a principalilor producători, acest pom fructifer fiind mai sensibil la
scăderile de temperatură. Producţia de pere atingea 16,5 milioane tone în anul 2000.
         Piersicul, specie care a câştigat mult teren în ultimii 50 de ani este tot mai larg prezent, fiind
adaptabil şi în zona subtropicală, dar limitându-se spre nord la regiunile cu climat temperat mai cald.
Regiunea mediteraneană şi China constituie şi în acest caz principalele arii producătoare (13,8 milioane
tone în anul 2000). Exportul este dirijat la nivel regional spre statele europene mai nordice sau spre
Japonia.
         Bananierul, asigură în prezent alături de citrice cea mai mare parte a producţiei mondiale de
fructe. Originar din sud-estul Asiei acest arbust s-a extins rapid în plantaţii de mare randament, mai ales
în America dar şi în Africa, subiect al unor speculaţii comerciale intense. Succesul fructelor sale pe piaţa
statelor dezvoltate explică interesul major care i se acordă. Marii producători asiatici se orientează în
primul rând spre piaţa internă, exporturile fiind asigurate de micile state latino-americane cu excedente
masive (Ecuador, Guatemala, Costa Rica etc.) controlate de firme multinaţionale. În anul 2000, producţia
mondială de banane a urcat la 64,5 milioane tone.
         Citricele constituie principalul furnizor de săruri minerale sub forma sucurilor. Succesul lor se
datorează atât calităţilor alimentare cât şi varietăţii lor la care se adaugă complementaritatea dintre cele
două emisfere care asigură fructe proaspete aproape întreg anul. Randamentul este extrem de diferenţiat.
                                                      9
Dacă suprafeţele cele mai mari revin Chinei, principalul producător mondial este Brazilia, urmată de
S.U.A., continentul american dominând net atât producţia cât şi exportul cu tot consumul ridicat.
Producţia mondială de citrice cifrată la 107 milioane tone în anul 2000 este dominată de portocale şi
mandarine, urmate la mare distanţă de lămâi şi de grape-fruit.

        7. Legumicultura
        Este o ramură agricolă a cărei importanţă rezidă nu în dimensiunea suprafeţelor cultivate ci în
varietatea şi calitatea produselor obţinute. Suprafaţa consacrată acestor plante nu depăşeşte 2 % din
totalul terenurilor arabile dar participarea sa la veniturile realizate depăşeşte 30 %. Acest fapt se datorează
câtorva caracteristici:
        - are o largă răspândire, sub diverse forme fiind prezentă în toate statele lumii;
        - sistemul de producţie este intensiv, cu un ridicat nivel tehnic şi mare capacitate de absorbţie a
forţei de muncă;
        - valorifică superior terenurile asigurând de regulă pe aceeaşi suprafaţă mai multe recolte anual;
        - este concentrată în apropierea marilor zone consumatoare, pentru a avea o desfacere rapidă şi
pentru a anula efectele perisabilităţii celor mai multe produse;
        - producţia este stimulată de procesul de industrializare şi urbanizare.
        Aceste caracteristici generale pot fi nuanţate chiar dacă legumicultura este cea mai orientată spre
comercializare dintre ramurile agricole. Se pot deosebi trei tipuri de legumicultură: legumicultura
subzistenţială, practicată pe terenuri mici în scopul asigurării necesarului de produse proaspete, specifică
mai ales în statele în curs de dezvoltare. Chiar şi aşa rămâne un surplus dirijat spre piaţă, sursă de venituri
importante în multe cazuri; legumicultura comercială, orientată exclusiv spre piaţă utilizează suprafeţe
mari fiind rezultatul concertat al unor societăţi de producţie şi desfacere. Localizată preponderent în ariile
periurbane, mai ales sub forma culturilor protejate (sere, solarii) este rentabilă şi la distanţă de centrele de
consum. Culturile forţate s-au extins masiv după 1950, cu un randament net superior culturilor în câmp
deschis dar cu o calitate mediocră (tipică este din acest punct de vedere Olanda); legumicultura
specializată destinată tot comercializării dar mai puţin intensivă, amplasată la mari distanţe de oraşe,
destinată unor producţii mari dirijate spre prelucrarea de tip industrial. Se remarcată din acest punct de
vedere unele regiuni precum California şi Florida în S.U.A., sud-estul Angliei, sudul Franţei, centrul şi
sudul Italiei, sudul Spaniei, litoralul atlantic al Marocului etc., toate fiind zone de aprovizionare a unor
mari aglomerări urbane.
        Dintre numeroasele varietăţi de legume se remarcă prin difuziunea extremă tomatele şi ceapa.
        Tomatele, plantă originară din America de Sud s-a impus prin calităţile sale deosebite (conţinut
ridicat de vitamine şi săruri minerale), devenind indispensabilă civilizaţiei contemporane. Producţia de
tomate este astfel strâns legată de distribuţia populaţiei, cel mai mare producător dar şi consumator fiind
China. Există totuşi un avantaj net al statelor dezvoltate în privinţa consumului, alimentat atât de
producţia internă (Italia, Spania) cât şi de producţia unor state apropiate în curs de dezvoltare (Egipt,
Turcia, Mexic). Producţia mondială de tomate atingea 98 milioane tone în anul 2000.
        Ceapa cunoaşte o difuziune la fel de mare dar este mai puţin comercializată, corespondenţa cu
distribuţia populaţiei fiind chiar mai vizibilă, principalii producători fiind China şi India. Producţia de
ceapă depăşea 47,5 milioane tone în anul 2000.
        Dintre celelalte legume, prin producţia foarte ridicată şi prin difuziunea spaţială se impune şi
varza. Se adaugă castravetele, morcovul, ridichea precum şi o gamă variată de verdeţuri. Tot de
legumicultură ţine şi cultura unor plante ale căror fructe sunt apreciate pentru gustul lor deosebit (pepene,
căpşun, fragi, coacăz etc.). De multe ori este inclusă în această ramură agricolă şi floricultura, cultura
ciupercilor etc.

       8. Cultura plantelor stimulative, aromatice şi narcotice


                                                      10
         Una din ramurile de mare randament ale agriculturii este şi aceea a cultivării unor plante
recunoscute pentru efectele stimulative ale produselor obţinute sau prin calităţile aromatice. Cele mai
multe dintre aceste plante fac obiectul unor intense speculaţii comerciale, de multe ori în cadrul
economiilor de tip colonial. Produsele realizate au o mare valoare comercială dar sunt în general supuse
fluctuaţiilor pieţei (vinuri, cafea, cacao, ceai, tutun etc.). Importanţa lor rezidă şi în utilizarea unei forţe de
muncă abundente fiind din acest punct de vedere atractive pentru regiunile cu surplus demografic.
         a) Viticultura este una din ramurile de bază ale agriculturii zonelor temperate şi subtropicale atât
prin întinderea suprafeţelor afectate cât şi a producţiei obţinute. Cunoscută încă din antichitate, viţa de vie
este o plantă iubitoare de căldură, rezistentă la secetă dar care necesită totuşi suficientă umiditate în
perioada vegetativă. Condiţiile ideale sunt întâlnite în regiunea mediteraneană şi în regiunile temperate
din sud-estul Europei. După descoperirea Lumii Noi, cultura viţei de vie s-a extins şi în Americi, Africa
de Sud şi Australia, unde a găsit condiţii ideale în regiuni precum California, piemonturile andine sau sud-
vestul Australiei. Totuşi atât sub aspectul suprafeţelor cultivate cât şi al producţiei, regiunile din jurul
Mării Mediterane păstrează un avantaj net. Aici se remarcă în primul rând Italia, Franţa şi Spania, urmate
de Turcia, Grecia, România etc. Destinată mai ales produselor vinicole, cu excepţia Turciei şi Greciei
unde o bună parte din producţie este conservată sub forma stafidelor, acest areal este principalul
exportator mondial dar şi principalul consumator. În unele state afro-asiatice extinderea cestei culturi este
limitată de unele interdicţii religioase (în statele islamice), producţiile unor state precum Iranul sau China
fiind dirijate masiv spre conservare sau spre consumul direct. Statele din Lumea Nouă au devenit
concurenţi tot mai serioşi pe piaţa vinurilor, tot mai dinamică mai ales prin interesul acordat de către unele
state est-asiatice (Japonia, Coreea de Sud) în care modul de viaţă european este tot mai prezent. Producţia
mondială de struguri se cifra la 62,3 milioane tone în anul 2000. Producţia de vin era de 281,6 milioane hl
(Italia şi Franţa având fiecare câte 58 milioane hl, urmate de Spania cu 34 milioane hl).
         b) Cultura arborelui de cafea destinat producţiei de boabe din care prin măcinare se obţine un
produs intrat în uzul cotidian la scară planetară în ultimul secol. Originar din estul Africii, arborele de
cafea s-a aclimatizat şi în alte regiuni similare din zona tropicală a Asiei şi Americii, în perioada colonială
devenind obiectul unei intense concurenţe şi speculaţii comerciale. Necesitând soluri fertile şi temperaturi
relativ constante a găsit condiţii favorabile mai ales în regiunile colinare sau piemontane ale Braziliei,
Columbiei, Americii Centrale sau Asiei de Sud-Est. S-au conturat treptat tei mari arii de cultură: cea mai
importantă este regiunea latino-americană care are în centru Brazilia şi Columbia, state care domină de
departe producţia şi comerţul mondial de profil; aria central-africană, mai difuză, cu producţii mai
modeste dar adesea de bună calitate (Ghana, Coasta de Fildeş, Uganda); aria sud-est asiatică, cea mai
dinamică în ultimii ani, unde Vietnamul a devenit al doilea mare producător mondial, devansând
Indonezia, India, Filipine cu plantaţii mai vechi, din perioada colonială. Producţia mondială de cafea era
de 7,3 milioane tone în anul 2000, care este în creştere continuă, stimulată de sporirea consumului.
         Cea mai mare parte a acestei producţii de cafea este comercializată în special pe pieţele mari
consumatoare ale Europei şi Americii de Nord. Exportul este efectuat în mare parte sub formă brută sau
semiprelucrată, marile firme vest-europene şi nord-americane având fiecare propriile reţete de prelucrare
finală.
         c) Tutunul, este o plantă originară din America Centrală unde era cultivat încă din Antichitate.
Difuzat după descoperirea Americii în toată lumea, utilizat în primul rând pentru fabricarea ţigaretelor dar
şi pentru extragerea unor substanţe chimice utile în industria farmaceutică şi industria insecticidelor,
tutunul este o altă producţie agricolă dirijată masiv spre piaţă. Creşterea populaţiei mondiale a fost un
impuls în creşterea producţiei alături de creşterea consumului ca urmare a modernizării
comportamentului. Cu toate campaniile antitabagice, consumul produselor derivate stimulează în
continuare această cultură speculativă, extrem de difuză în spaţiu, adaptabilă din zona temperată până în
cea caldă. Marii producători actuali sunt India şi China, ambele cu o piaţă internă de mari dimensiuni, la
care se adaugă şi state dirijate în primul rând spre export. Se includ în această categorie Brazilia, Turcia,
Grecia, unele state africane etc. Producţia mondială de tutun brut era de 6,94 milioane tone în anul 2000.
                                                        11
        Comercializarea se face mai ales prin intermediul produselor finite, principalii exportatori fiind
China, S.U.A., India, Bulgaria, Grecia, India, Brazilia etc.
        În această categorie, prin importanţă, se remarcă şi arborele de cacao, arborele de ceai şi arborele
de cola. Arborele de cacao este originar din America de Sud şi s-a extins în întreaga zonă tropicală,
producţia actuală fiind concentrată în vestul Africii (Coasta de Fildeş, Ghana). Arborele de ceai este
originar din sud-estul Asiei, unde se localizează şi principalii producători (India, China, Sri Lanka), dar s-
a extins şi spre sud-vestul continentului, spre Africa şi America de Sud. Arborele de cola a intrat recent în
uz, fiind originar din centrul Africii şi având ca utilizare principală prepararea băuturilor răcoritoare.
Producţia acestor trei plante este masiv exportată spre ţările dezvoltate, unde după 1950 a luat amploare
consumul produselor derivate. În cazul ceaiului, consumul din zonele temperate s-a impus mult mai
timpuriu, încă din perioada colonială.
        De o importanţă locală este şi cultura unor plante narcotice (mac, coca, canabis), de multe ori
clandestină, obiect al unui trafic ilegal cu droguri.

         II. Zootehnia
         Constituie a doua ramură a agriculturii, la fel de importantă, furnizând o gamă variată de produse
utilizate atât în alimentaţie cât şi în industrie. Alimentele obţinute în urma acestei activităţi au mare
valoare nutritivă fiind principalul furnizor de proteine, grăsimi şi lipide (carne, lapte, ouă, miere) iar
materiile prime destinate industriei au mare valoare economică (blănuri, piei, lână, păr, oase). Strâns
legată de cultura plantelor, unele specii de animale fiind utilizate din vechi timpuri la efectuarea lucrărilor
agricole (arat, semănat, tracţiune etc.) la care se adaugă îngrăşămintele naturale rezultate din dejecţiile
acestora şi valorificarea superioară a unor plante prin consumul unor deşeuri rezultate în urma recoltării
sau prelucrării acestora (floarea soarelui, soia, sfecla de zahăr etc.).
         Domesticirea animalelor este cel puţin la fel de veche ca luarea în cultură a plantelor. Ca şi
acestea s-au constituit anumite arii unde s-a format baza genetică a speciilor crescute astăzi. Spre
deosebire de plante, numărul animalelor care fac obiectul activităţilor agricole este mult mai redus. Dintre
cele câteva specii de mamifere se remarcă prin importanţă economică deosebită, bovinele, ovinele,
caprinele, porcinele şi cabalinele, iar dintre păsări găinile, palmipedele, curcile.
         Se pot încadra aici şi activităţi specifice precum apicultura (creşterea albinelor pentru miere),
sericicultura (creşterea viermilor pentru mătase), acvacultura şi marecultura (creşterea dirijată a unor
specii de vertebrate şi nevertebrata ce trăiesc în apă ( peşti, scoici, moluşte, crustacee).
         1. Creşterea bovinelor
         Constituie ramura de bază a zootehniei, prin produsele ce le pune la dispoziţie omului. Laptele,
aliment complet, larg folosit de toate categoriile de populaţie este consumat atât în stare proaspătă cât şi
preparat, conservat sau drept component al unor produse de patiserie. Carnea bovinelor este larg utilizată,
talia acestor animale permiţând o productivitate ridicată. Pieile rezultate prin sacrificare constituie baza
industriei pielăriei iar subprodusele (oase, unghii, sânge) îşi găsesc utilizare în diverse ramuri industriale.
În plus, valoarea lor creşte prin cantitatea importantă de dejecţii ce sunt larg utilizate drept fertilizant
natural iar în trecut au constituit principala forţă de tracţiune animală.
         a) Creşterea bovinelor
         În funcţie de nivelul investiţiilor şi de gradul de concentrare al şeptelului se disting două sisteme
de creştere: cel clasic, gospodăresc şi cel intensiv, industrial, cu întrepătrunderi fireşti. Primul sistem este
utilizat mai ales pentru vacile de lapte sau mixte practicându-se în gospodării individuale cu efective mici,
tehnologia de hrănire utilizând păşunatul vara şi stabulaţia iarna sau acolo unde păşunile sunt puţine,
hrănirea cu nutreţ verde la grajd (mai ales în zonele de deal şi câmpie). Sistemul industrial-intensiv se
practică în complexe specializate cu un grad ridicat de automatizare şi mecanizare ce asigură o activitate
productivă în flux continuu, combinat cu un sector de cultură a cerealelor şi plantelor furajere necesare
întreţinerii efectivelor. Un caz particular îl constituie păşunatul nomad al unor populaţii din Africa (Sahel,


                                                      12
platourile est-africane) ce grupează cirezi enorme aflate permanent în căutarea hranei pe întinsele savane,
la cheremul factorilor climatici.
        Efectivele mondiale sunt estimate la 1 346 milioane capete (în anul 2000), repartizate astfel: 34 %
în Asia, 26 % în America Latină, 15 % în Africa, 13 % în Europa (inclusiv Federaţia Rusă), 9 % in
America Anglo-Saxonă şi 3 % în Oceania.
        Cel mai mare efectiv îl deţine India, cu 219 milioane capete în anul 2000. Productivitatea este însă
extrem de redusă (793 litri de la o vacă faţă de media mondială de 2110 litri). Animalele sunt crescute în
primul rând pentru lapte şi tracţiune, consumul de carne fiind prohibit de hinduism. Producţia de lapte este
redusă faţă de alte state cu şeptel mult mai modest. Deşi larg răspândită, se constată o concentrare a
acestei activităţi în Câmpia Gangelui şi Deccan. Rasele crescute sunt în general inferioare ca în cea mai
mare parte a Asiei.
        Tot în Asia se remarcă prin numărul şi dinamica efectivelor, China (104,6 milioane capete, faţă de
77 milioane în 1990 sau 52 milioane. în 1980, ceea ce justifică importurile de cereale). Randamentul este
sensibil mai ridicat decât în India, 1482 litri lapte/vacă furajată, dar predomină în primul rând rasele
pentru carne. Principala arie de creştere este situată în nord-est - Gansu, Ningxia, Mongolia interioară şi
Manciuria. Efective importante deţin şi alte state asiatice: Bangladesh cu 23,7 milioane capete, Pakistan
cu 22 milioane, Indonezia cu 12,1 milioane, Turcia, Birmania, Iran, Thailanda etc. În general randamentul
este scăzut şi animalele sunt utilizate larg pentru tracţiune, secundar pentru lapte şi carne, ca în India.
Excepţie face Japonia, Israelul iar mai recent Coreea de Sud, cu efective modeste, dar productivităţi din
cele mai ridicate (9398 litri lapte/vacă furajată în Israel, locul I pe glob).
        America Latină are ca principal crescător, Brazilia ce deţine locul 2 pe glob la efective
(167,5milioane capete în anul 2000). Activitate larg răspândită cu o concentrare evidentă în partea
central-sudică, utilizând atât savanele din Matto Grosso cât şi păşunile subtropicale din sudul ţării.
Altădată exporta cantităţi mari de carne uscată, azi tehnicile de refrigerare permit exportul masiv de carne
crudă, sub forma unor produse de calitate (peste 8 milioane tone carne produse în 2000, locul 2 în lume).
Producţia de lapte este secundară, randamentul fiind redus, similar celui din China, dar asigurând
consumul intern. Efective importante le deţine Argentina (55 milioane capete), care valorifică vastele
păşuni (50% din suprafaţă agricolă - Pampasul). Concentrările cele mai mari sunt în jurul estuarului La
Plata, strâns legat de concentrarea populaţiei şi apropierea de Buenos Aires, debuşeul principal al unei
producţii de calitate, dirijată în mare parte spre export. Spre deosebire de Brazilia, se cresc şi vaci pentru
lapte, randamentul la acest produs fiind sensibil mai ridicat decât media mondială. Al treilea stat latin
american ce se remarcă prin efective, este Mexicul, cu 30,3 milioane capete, cu efective în declin continuu
(37 milioane capete în 1984), concurenţa S.U.A. fiind în parte responsabilă. Aici, ele se cresc mai ales în
partea nord-estică, valorificând păşunile semiaride ale platoului mexican. Randamentul este intermediar
între cel al Argentinei şi Braziliei, producţia fiind destinată în bună parte consumului intern, în S.U.A.
exportându-se mai ales animale vii. Celelalte state latin-americane deţin şi ele efective considerabile
(Columbia cu 26 milioane capete, Venezuela, Paraguay) şi caracteristici similare celorlalte state din zonă.
Excepţie face Uruguayul cu un şeptel bovin de 0,9 milioane capete, în stagnare, dar cu cel mai ridicat
randament din zonă.
        Europa se distinge prin dominanţa sistemului intensiv de creştere, mai ales în regiunile joase, în
cele înalte, sistemul gospodăresc fiind încă larg prezent (Alpi, Carpaţi ori masivele hercinice), dar cu
producţii de bună calitate. Rasele crescute sunt în general selecţionate şi specializate, de multe ori
adaptate unor condiţii climatice specifice (climat montan, climat temperat oceanic, climat temperat
continental). Cel mai însemnat efectiv îl deţine Federaţia Rusă, 27,5 milioane capete, aflat în scădere
continuă, dublată de degradarea calităţii după 1990, fenomen comun celor mai multe ţări fost comuniste
(60 milioane în 1985). Concentrarea lor este legată de zonele de consum, remarcându-se partea europeană
unde specializate în producţia de lapte sunt ariile periurbane ale Moscovei şi St. Petersburgului, iar pentru
carne, zona Uralului. Ucraina deţine 10,6 milioane capete (26 milioane în 1985), fiind specializată în


                                                     13
producţia de carne, iar statele baltice se remarcă prin randamentul net superior, apropiat de cel occidental,
specializate în producţia de lapte.
        Europa Central-Estică nu se remarcă prin efective prea importante, cu excepţia Poloniei şi
României (11 milioane capete, respectiv 7 în 1989) ajustate drastic după 1990 (6,1 milioane capete,
respectiv 3,2 în 2000), fără să se remarce o specializare strictă sau un grad ridicat de intensivizare.
Comună este scăderea bruscă a efectivelor după 1990, efect al bulversării pieţelor de consum şi
concurenţei vest-europene.
        Europa Occidentală formează o arie cu un randament foarte ridicat. Efectivele nu sunt prea mari
(Franţa - 20,6 milioane capete, Germania 14,7 milioane, Marea Britanie 11,1 milioane, Italia cu 7,2
milioane etc.), dar sunt stabile, iar specializarea este foarte avansată cu un grad maxim de intensivizare
(producţii de peste 6000 litri lapte/vacă furajată în Danemarca, Olanda, Suedia sau Belgia. Aceasta a şi
determinat de altfel stagnarea sau chiar reculul efectivelor acolo unde concurenţa, sau recenta criză a
“vacii nebune”, a impus-o (Marea Britanie, Italia în primul rând). Se remarcă anumite arii specializate :
nord-vestul Franţei, din Bretagne în Picardia, cu producţii importante de carne şi lapte, zona alpină şi cea
prealpină, având în centru Elveţia şi vestul Austriei (Tirol, Salzburg) cu sisteme tradiţionale de creştere şi
o producţie apreciată de produse lactate, Olanda cu cel mai înalt grad de mecanizare, specializată atât în
producţia de carne cât şi de produse lactate, destinate exportului, Danemarca, orientată spre producţia de
lapte etc. Cu toate acestea Europa Occidentală este un importator constant, dat fiind nivelul mare al
consumului şi densitatea ridicată a populaţiei.
        America de Nord impune în primul rând S.U.A., ale căror efective de 98 milioane capete în anul
2000 le situează pe locul 3 în lume. Nivelul tehnic deosebit de ridicat şi utilizarea intensivă a păşunilor
imense ca şi utilizarea masivă a plantelor furajere sau nutreţurilor concentrate le asigură locul 1 în lume la
producţia de lapte şi carne de bovine (7295 litri lapte/vacă furajată în 2000, locul 2 în lume). Producţia de
carne de vită (10 milioane tone), cea de lapte (70 milioane tone) şi cea de unt (0,6 milioane tone) îi
asigura rolul de lider în domeniu şi de principal exportator. Remarcabilă este specializarea regională:
Noua Anglie şi zona Marilor Lacuri, unde domină fermele mici, este axată pe producţia de lapte, creşterea
bovinelor fiind aici sectorul de bază, cultura plantelor fiindu-i subordonată (Milk Belt). Vestul mijlociu se
impune prin sistemul original de creştere, animalele sunt păşunate până la vârsta de un an, în ferme
imense ce utilizează vastele preerii, după care sunt vândute în zona de cultură a porumbului pentru a fi
îngrăşate şi valorificate, producţia de carne fiind dominantă. În Vestul îndepărtat, se practică un sistem
extensiv, tot pentru producţia de carne, cu excepţia Californiei unde existenţa aglomeraţiilor urbane
impune specializarea în producţia de lapte. Canada deţine un şeptel relativ important (12,8 milioane
capete), specializarea urmând o zonare similară celei din S.U.A. (pentru lapte în sud-est şi în zona pacifică
din jurul oraşului Vancouver), pentru carne în zona preeriilor. Calitatea producţiei şi randamentul o impun
pe piaţa exportatorilor de produse din carne şi lapte.
        Africa deşi deţine o pondere importantă în efectivele mondial, se remarcă prin cel mai redus
randament. Numărul animalelor este foarte mare în unele state (Etiopia cu 35 milioane capete, Sudan cu
37 milioane, Nigeria cu 19,8 milioane, Kenya cu 13,8 milioane, Tanzania cu 14,1 milioane, Africa de
Sud, Madagascar etc.) remarcându-se o concentrare evidentă în Africa de Est unde sunt crescute în sistem
extensiv tradiţional ce a eliminat aproape complet păstoritul seminomad al unor populaţii specializate
(Massai, Galla).Faţă de efectivul imens de 195 milioane capete (în anul 2000) participarea la producţia
mondială de lapte şi carne de vită este aproape nesemnificativă, o oarecare importanţă având-o comerţul
cu piei. Unele triburi cresc cirezi imense doar din necesităţi simbolice sau din orgoliu. Absenţa unei
tehnici şi a unei specializări diferenţiază net Africa chiar şi de sudul Asiei. Se distinge doar Africa de Sud
unde randamentul este superior mediei mondiale, reuşind să-şi asigure un important surplus pentru export.
        Australia se remarcă printr-un efectiv important (26,7 milioane capete în anul 2000) unde
ponderea cea mai mare o deţin taurinele pentru carne, în nord mai ales, cele pentru lapte concentrându-se
în sud-est, legat de concentrarea populaţiei urbane. Noua Zeelandă deţine efective importante, raportat la
suprafaţă şi populaţie (9,5 milioane), ce îi asigură unul din locurile de frunte la exportul produselor
                                                     14
derivate din lapte, în care este de altfel specializată. Randamentul este ceva mai scăzut decât în Europa
Occidentală sau S.U.A. acesta şi datorită sistemului mai extensiv.
         Produsele obţinute din acest sector de activitate sunt intens comercializate. Se remarcă aşa cum s-a
subliniat deja, S.U.A. cu mari disponibilităţi dar şi state precum Olanda, Danemarca, Noua Zeelandă la
produsele lactate, sau Brazilia, Argentina, China la cea de carne. Fluxurile de export sunt dirijate în bună
parte spre zonele dens populate şi intens urbanizate ale ţărilor dezvoltate (Europa Occidentală, Japonia)
dar şi spre state recent industrializate care nu au condiţii necesare dezvoltării unei zootehnii performante
(ţările arabe petroliere, Singapore sau Taiwan etc).

         b) Bubalinele
         Bivolul este un animal domestic comun în zonele mlăştinoase din subcontinentul indian,
Indochina şi sudul Chinei, de unde s-a răspândit spre Orientul Apropiat şi Europa. Bivolii africani sunt
mai primitivi, se îmblânzesc mai greu şi au o importanţă economică redusă. Bivolul domestic are o putere
de tracţiune superioară celei a boilor, fiind în consecinţă foarte utilizaţi pentru muncă. Laptele bivoliţelor
este gras, dar randamentul este inferior faţă de taurine (maximum 2000 litri), iar carnea este de calitate
inferioară, cu excepţia celei de viţel tânăr. Efectivele mondiale se cifrează la 154 milioane capete (2000),
larg concentrate în Asia. India deţine mai mult de jumătate din şeptel (79,5 milioane), urmată de China
(22,6 milioane) şi Pakistan cu 20 milioane. Restul este concentrat în celelalte state din sudul şi sud-estul
Asiei. În Africa se distinge Egiptul cu 3,25 milioane capete iar în Americi, Brazilia cu 1,44 milioane. În
Europa aria lor de răspândire cuprinde partea central-estică - bazinul panonic, sudul Federaţiei Ruse.
         c) Ovinele
         Importanţa acestei ramuri a zootehniei constă în faptul că cele două specii asigură o serie de
produse de primă necesitate - lâna, carnea, laptele, pieile. Are un grad înalt de rentabilitate, fiind animale
mai puţin pretenţioase valorificînd şi păşunile de calitate inferioară. Chiar în sistem intensiv reclamă
dotări şi investiţii reduse. Originea oii domestice este polifiletică, derivând din toate aceste specii
sălbatice. Numărul raselor de ovine este foarte mare dată fiind adaptabilitatea lor la diverse condiţii de
mediu şi diferitele încrucişări sau selecţii efectuate de-a lungul timpului, pornind de la speciile
menţionate. De obicei rasele se clasifică după două criterii, cel al productivităţii şi al fineţei lânii. Astfel,
se deosebesc rase pentru lână (Merinos), rase pentru lapte (Friza) sau carne (Covriedale) ori după fineţea
lânii - rase cu lână fină (Merinos), semifină (ţigaie), semigrosieră (Stogoşa, Friza) sau grosieră (ţurcană,
Karakul).
         Sistemul cel mai răspândit de creştere este cel extensiv, bazat pe păşuni, practicându-se şi
semistabulaţia sau stabulaţia permanentă. Efectivul mondial este mai redus ca cel al bovinelor (1 058
milioane. capete în 2000), însă distribuţia lor la nivel global este sensibil diferită: Asia cu 38 %, Africa cu
19 %, Europa cu 15 %, Australia si Oceania cu 17 %, restul în Americi unde are un rol secundar în
economia agricolă.
         China dispută primul loc în lume cu Australia, deţinând 131 milioane capete (2000). Principala
arie specializată se localizează în zonele aride din nord-vest, cu păşuni extinse. Destinate producţiei de
carne (populaţiile ce practică păstoritul ovin sunt îndeosebi musulmane), secundar pentru lapte, lână şi
pielicele de tip Karakul. Această arie se extinde spre nord în Mongolia (14 milioane capete).
Subcontinentul indian este o altă importantă: India, care cu cele 58 milioane capete are centrată această
activitate în regiunea hymalaiană şi în deşertul Thar; Pakistanul, cu 24,1 milioane capete, se impune prin
producţia de carne, creşterea ovinelor fiind larg difuzată, în special în ariile marginale. Sud-vestul Asiei,
este o arie tradiţională cu mari producători: Iranul cu 55 milioane capete, Turcia cu 29,4 milioane,
Afganistan, Siria, apoi statele din Asia Centrală în frunte cu Kazahstanul. În această arie se mai practică
încă nomadismul, seminomadismul sau transhumanţa. Pendularea între locurile de păşunat de vară şi cele
de iarnă este încă frecventă pe platourile iraniene sau în Anatolia, cu tot efortul de sedentarizare a
nomazilor de origine turcică. Important pentru Asia este faptul că acest sistem în mare parte tradiţional nu


                                                       15
lasă loc unei specializări stricte, poate cu excepţia pielicelelor de Karakul, mai ales în Asia Centrală. Oile
sunt crescute aici atât pentru carne cât şi pentru lână sau lapte.
        Europa se impune prin specializarea mai strictă, chiar dacă reminiscenţe ale sistemului de creştere
pendulatoriu se mai menţin, în zonele mediteraneene mai ales. Se remarcă trei areale distincte:
        - estul Europei, unde se impune prin efective Federaţia Rusă (14 milioane capete în anul 2000, în
scădere spectaculoasă, de la 60 milioane. în 1985). Aici se cresc mai ales merinosul pentru lână şi
karakulul pentru blăniţe, îndeosebi în stepele din jurul Mării Caspice. Similară e situaţia şi în Ucraina,
chiar mai dramatică (1 milion în 2000 faţă de 8,5 în 1990) sau România (8 milioane faţă de 18,2 în 1990)
ori Bulgaria (2,5 milioane faţă de 11 milioane), regresul ţinând de lichidarea structurilor agrare instaurate
de regimul comunist, dar şi de conjunctura nefavorabilă a pieţei mondiale de lână, în care acestea erau
specializate, pe lângă creşterea rasei Karakul pentru blăniţe. Cele două state balcanice menţionate se
deosebesc prin ponderea produselor din lapte (caş, caşcaval, obţinute mai ales în zonele montane);
        - Europa mediteraneană este o arie tradiţională de păstorit transhumant, remarcându-se prin
efective Spania cu 23,7 milioane capete, Franţa cu 10 milioane şi Italia cu 11 milioane capete, Grecia cu 9
milioane, specializate în producţia de lapte (brânzeturi apreciate), dar şi pentru carne sau lână. Sunt aici
regiuni specializate cum este Messeta spaniolă sau în Italia, Sardinia şi Apeninii Centrali sau în sudul
Franţei, Munţii Cevennes;
        - Insulele Britanice, specializate tradiţional în producţia de lână, relansată recent după un declin
îndelungat (42,2 milioane capete în Marea Britanie), mai ales în regiunile muntoase ale Scoţiei, Walesului
şi Irlandei.
        În Oceania se remarcă Australia (115,7 milioane capete în 2000, locul 1 în unii ani), în relativ
declin din diverse cauze (concurenţa fibrelor artificiale, degradarea păşunilor). Specializată în producţia
de lână (asigură 1/3 din totalul mondial), practică un sistem extensiv utilizând vastele păşuni situate la
vest de Alpii Australieni (Sheep Belt). Cele mai multe sunt oi cu lâna fină din rasa Merinos. Producţia de
carne deşi secundară asigură mari disponibilităţi pentru export. Noua Zeelandă, cu cele 45,8 milioane
capete o urmează îndeaproape situându-se pe primul loc în lume la producţia pe locuitor ca şi la densitatea
raportată la suprafaţa agricolă. Concentrarea maximă este în vestul Insulei de Nord şi în câmpiile
Canterbury din Insula de Sud. Ocupă locul 2 la producţia de lână.
        Africa deţine efective impunătoare, dar randamentul, ca şi la alte specii, este scăzut. Crescute în
primul rând pentru carne, într-o arie conturată în nord-estul continentului, legată de cele din sudul Europei
şi Asia de Sud-Vest (din Mauritania până in Etiopia, cu extinderi spre zona saheliană). Se impun prin
efective: Sudanul cu 42,8 milioane, Etiopia cu 21 milioane, Algeria cu 18,2 milioane, Maroc cu 17,3
milioane iar în Africa de Vest, Nigeria, Mauritania, Burkina Fasso, Mali etc. Sistemul de creştere este
grevat de absenţa unei specializări şi de factorul climatic. Un caz aparte îl constituie Africa de Sud (28,7
milioane), specializată în producţia de lână, în sistem similar celui australian. În Americi efective mai mari
deţin statele din extremitatea sudică şi din Cordiliera Andină (Uruguay, 13 milioane, Argentina, 14,5
milioane, Brazilia, 15 milioane etc.), această ramură fiind mai slab reprezentată în S.U.A. şi Mexic.
Specializarea este mai evidentă decât în Asia sau Africa, dominând rasele pentru lână (Argentina, locul
4).
        d) Caprinele
        Creşterea acestora este de obicei combinată cu cea a ovinelor deşi efectivele sunt mai reduse
(682,2 milioane capete în 2000). Este la fel de rentabilă, caprele fiind mai rezistente şi mai puţin
pretenţioase, adaptându-se uşor condiţiilor extreme. Spre deosebire de oi au valoare economică mai
redusă şi se concentrează în Asia (60%) şi Africa (30%).
        China şi India îşi dispută primul loc în privinţa numărului efectivelor (148,4 milioane respectiv
123 milioane capete în 2000), în India fiind mult mai larg prezente decât oile. Urmează statele vecine
Indiei, Pakistan (47,4 milioane) şi Bangladesh (33,8 milioane), Nepal, în efective mici pătrunzând mai
mult decât ovinele în sud-estul Asiei (Birmania, Filipine şi mai ales în Indonezia). Ariile de creştere


                                                     16
extensivă sunt similare cu cele ale creşterii oilor, vestul Chinei, regiunea himalayană, aceasta din urmă
fiind cunoscută prin capra de Kashmir din părul căreia se produce o stofă remarcabilă.
        Un areal important este şi cel conturat în sud-vestul Asiei unde se impune Iranul cu 26,8 milioane
capete, Turcia, Arabia Saudită, Afganistan etc. Aici este frecventă rasa de Angora de la care se obţine
“lâna de Angora”, din care se fabrică mohairul (Turcia mai ales, 6,3 milioane capete). Departe în
interiorul Asiei se remarcă şi Mongolia.
        Larg răspândită, este creşterea caprinelor în Africa, unde state ca Nigeria (24,3 milioane), Sudan
(16,9 milioane) şi Etiopia (16,8 milioane) sau Somalia (12,3 milioane) trec drept mari crescătoare. Arealul
de răspândire este mai difuz, pătrunzând masiv în regiunile de savană din estul Africii (Tanzania, Kenya)
şi chiar în cele ecuatoriale. Africa de Sud este specializată în creşterea caprelor pentru carne (capra Boer),
dar a adaptat şi rasa Angora concurând cu succes astăzi Turcia în producţia de mohair (6,2 milioane
capete). În Americi creşterea caprinelor este o activitate subordonată zootehniei ovine, de importanţă
secundară, prin efective doar Mexicul şi Brazilia impunându-se, în nord fiind prezentă doar sporadic.
Europa cunoaşte o oarecare răspândire în peninsulele mediteraneene (mai ales în Grecia – 5,3 milioane),
Spania, Italia, Albania, Franţa, cu extinderi spre est (Bulgaria, România, Ucraina, Federaţia Rusă). Rasa
dominantă aici este cea alpină, bună producătoare de lapte, utilizat în mare parte la fabricarea
brânzeturilor. Prin nivelul tehnic al producţiei se remarcă Franţa şi Spania unde se cresc şi rase pentru
carne.
        Produsele obţinute din creşterea ovinelor şi caprinelor constituie obiectul unui comerţ important.
Se exportă în primul rând lână (Australia şi Noua Zeelandă deţin 40% din totalul de 3 milioane tone,
Argentina, Africa de Sud), având ca destinatar industriile textile din Europa Occidentală, Japonia şi
S.U.A.; carnea (16 % din producţie) are ca principali exportatori Noua Zeelandă (53 %) şi Australia (26
%) la care se adaugă unii producători din sud-estul Europei, ca destinatari remarcându-se ţările
musulmane cu efective mai reduse de ovine (cele petroliere arabe), Japonia, C.E.E. ; brânzeturile, produse
şi comercializate mai ales în regiunea circummediteraneană, din Maroc şi Franţa până în zona carpatică
(80 % din producţia de lapte de ovine şi caprine este concentrată aici); pielicelele, la care furnizori
principali sunt statele din Asia Centrală şi estul Europei; lâna de Angora, unde Turcia şi Africa de Sud
monopolizează această materie prima de lux.
        e) Creşterea cabalinelor
        Calul este un erbivor agil şi rezistent, cea ce-l face util în muncile agricole sau la tracţiune în
regiunile cu relief accidentat. Astăzi în regres continuu, prin mecanizarea agriculturii, în ţările dezvoltate
fiind utilizat mai ales în scopuri sportive sau de agrement. În unele arii ale globului (Asia Centrală) este
utilizat şi laptele de iapă consumat proaspăt sau preparat (iaurt, kumâs). Carnea deşi are o valoare
nutritivă comparabilă cu cea a bovinelor, este mai puţin utilizată, de obicei ca adaos în unele preparate (22
mii tone în Italia de ex.). Pieile constituie un valoros material în marochinărie. În funcţie de aptitudinile
productive, rasele de cai se clasifică în rase uşoare, folosite pentru călărie şi tracţiuni uşoare (Arab,
Gidran, Huţul), intermediare, adecvate muncilor agricole şi transportului (Trăpaş, Lipiţan, Nonius) şi
grele, folosite la tracţiune şi munci grele (Ardenez, Boulognez, Pinzgau etc).
        Efectivele mondiale sunt relativ stabile în ultimul deceniu – 58,8 milioane capete în 2000, deci
este incomparabil mai restrâns decât al altor specii de animale domestice. Aceasta se datorează
restrângerii utilizării în muncile agricole în statele dezvoltate dar şi pentru că subprodusele obţinute (lapte,
carne) au o utilizare locală. În prezent cea mai mare parte a cailor se concentrează pe continentul
american (circa 45 %) - în S.U.A. (6 milioane, în regres rapid), concentraţi în câmpiile din partea centrală
şi platourile de la poalele Stâncoşilor, în Brazilia (6,3 milioane), crescuţi îndeosebi în sud, în Mexic (6,2
milioane) specifici în platourile centrale şi în Argentina (3,3 milioane), prezenţi în Pampas. În ţările
latin-americane sunt utilizaţi în primul rând pentru tracţiune. Asia deţine 30 % din efective, având ca
principal crescător China (9,8 milioane, locul 1 în lume), secondată de Mongolia (2,2 milioane) şi
Kazahstan (1,8 milioane), urmate la distanţă de India, Indonezia şi statele din sud-vest. În afara utilizării
pentru tracţiune şi munci agricole în Asia centrală se remarcă utilizarea subproduselor (lapte, carne).
                                                      17
         În Europa calul este prezent difuz pe tot continentul (6 milioane total) dar efectivele sunt net
concentrate în câteva state din centru şi est - Federaţia Rusă cu 2,1 milioane, România cu 1 milion,
Ucraina, Polonia, şi Germania, cu excepţia celei din urmă fiind larg utilizat în muncile agricole şi
tracţiune, fiind una din puţinele arii de pe Glob în care efectivele sunt în creştere. În Africa este rar întâlnit
fiind concurat de cămile şi asini, Etiopia concentrând cea mai mare parte a efectivelor (2,75 milioane în
1996, locul 6 în lume), urmată de statele din Maghreb, Sahel şi Africa de Sud. În Australia cabalinele au
un rol cu totul secundar. Calul face obiectul unui comerţ restrâns, de obicei în viu, produsele obţinute
fiind de interes local.
         Tot pentru tracţiune şi munci agricole sunt crescuţi şi măgarii, specifici mai ales în jurul Mării
Mediterane şi în America Latină. Efectivele mondiale erau de 57 milioane capete în anul 2000 (inclusiv
catârii). Cămilele sunt larg crescute în zona tropicală aridă din nordul Africii şi sud-vestul Asiei, ca şi în
Asia Centrală (18,2 milioane capete).
         f) Creşterea porcinelor
         Porcul este un animal cu o mare valoare economică fiind crescut în primul rând pentru carnea şi
grăsimile sale, la care se adaugă pielea şi alte subproduse. Carnea de porc are valoare nutritivă superioară
altor specii, este mai gustoasă şi contribuie masiv la producţia mondială de profil (42 %). Rentabilitatea
creşterii acestor animale este mai mare deoarece prezintă o precocitate ridicată, au mare randament la
tăiere, se înmulţesc mai rapid, sunt omnivore şi valorifică superior hrana adaptându-se uşor condiţiilor de
mediu şi sistemului de întreţinere. Prin selecţie şi încrucişări complexe s-au format numeroase rase de
porci specializate în carne, grăsime sau mixte.
         Sistemele de creştere ale porcilor se bazează pe îngrăşarea acestora, de două tipuri: timpurie,
pentru producţia de carne cu un caracter intensiv, practicată în regiunile de cultură a cerealelor şi plantelor
tehnice (orz, porumb, cartof, sfecla), combinat cu creşterea bovinelor ale căror subproduse le valorifică
(zer, lapte degresat); sistemul de îngrăşare pentru grăsime, mai puţin răspândit, valorifică animalele
adulte reformate pentru reproducţie. Se practică şi sistemul mixt în gospodăriile individuale adesea sub
forme intensive, folosind furaje diverse.
         Efectivele de porcine se cifrează la circa 908 milioane capete (2000) din care 1/2 revine Asiei, 1/3
Europei iar restul Americii şi mai puţin Africii şi Oceaniei. Cel mai numeros efectiv revine Chinei (437,5
milioane în 2000), în creştere continuă (313 milioane în 1985). China asigură 33 % din producţia
mondială de carne de porc. Creşterea se bazează pe utilizarea porumbului şi deşeurilor industriei
alimentare. Ponderea cea mai mare o deţin regiunile nord-estice (Manciuria, Marea Câmpie Chineză)
sistemul de creştere fiind intensiv, întâlnindu-se şi sistemul individual. Climatul cald şi religia musulmană
sunt factori restrictivi în creşterea porcinelor încât în afara Chinei se mai disting prin efective importante
doar statele vecine (Vietnam, Japonia, India cu peste 10 milioane capete fiecare, Coreea de Nord şi cea de
Sud, Thailanda, Indonezia, statele unde domina religia budistă sau hinduistă, în sud-vest porcul fiind
complet absent, prohibit de cărţile sfinte).
         În Europa se cresc mai ales rasele de carne şi cele mixte ca urmare a extinderii consumului de ulei
vegetal. Caracterul sistemului de creştere este larg intensiv utilizându-se pe scară largă nutreţurile
concentrate. Cele mai mari efective le deţine Germania (27 milioane capete în anul 2000, faţă 37 milioane
în 1985, scăderea afectând landurile estice), acest stat fiind principalul producător de carene de porc de pe
continent. Urmează Federaţia Rusă (18,3 milioane, faţă de 39 milioane în 1985) cu un randament ceva
mai scăzut şi o producţie în declin. Cu efective de 10-20 milioane. se înscriu Polonia, Spania, Ucraina,
Olanda, Franţa şi Danemarca. În această categorie se încadra şi România înainte de 1989 (13,6 milioane
în 1985 dar numai 6 în 2000). Scăderea masivă a efectivelor este specifică din nou fostei Europe
comuniste, mai puţin în Polonia şi Cehia. În general toate statele europene deţin efective importante,
remarcându-se prin caracterul ultraintensiv şi prin densitatea la hectar Olanda şi Danemarca, specializate
în producţia de export. Baza hranei diferă de la stat la stat, fiind axată pe plante tehnice în Europa
nord-vestică, pe porumb în cea sud-estică la care se adaugă subprodusele industriei laptelui şi uleiurilor
comestibile.
                                                       18
        America deţine efective mari, aici aflându-se al doilea mare crescător, S.U.A. cu 59,3 milioane
capete, concentrate mai ales în Corn Belt unde baza furajeră este porumbul şi soia, dar şi în Milk Belt
(Noua Anglie şi zona Marilor Lacuri), utilizând subprodusele industriei laptelui. Produsele sunt destinate
în mare parte consumului intern. Brazilia este alt mare crescător cu 27,3 milioane capete, un randament
ceva mai scăzut şi o specializare mai puţin evidentă. Grosul efectivelor este concentrat în sudul extrem.
Urmează Mexicul (13,7 milioane) şi Canada cu 12,2 milioane celelalte state având efective mult mai mici.
        Slaba dezvoltare a culturilor cerealiere, interdicţiile religioase şi condiţiile naturale, nu permit
dezvoltarea acestei ramuri în Africa unde efectivele totale abia depăşesc 10 milioane. capete,
remarcându-se doar Africa de Sud şi Nigeria. În Australia, efectivele nu sunt prea mari, fiind limitate la
consumul intern, aceasta la fel ca Noua Zeelandă fiind specializată, cum s-a văzut, în creşterea ovinelor.
        Carnea de porc şi subprodusele obţinute nu fac obiectul unui comerţ prea intens deşi cantitatea de
carne este comparabilă cu cea de bovine şi mult superioară celei de ovine - doar 3 % se exportă. Se
remarcă doar un schimb regional, în cadrul C.E.E. dinspre Olanda şi Danemarca spre Marea Britanie şi
Franţa, la care se adaugă cel la distanţă efectuat cu surplusul de producţie al Chinei, ce domină piaţa cărnii
de porc, spre Japonia, Europa şi mai puţin spre America de Nord. Un importator constant este Federaţia
Rusă a cărei piaţă de aprovizionare s-a lărgit după 1990 spre vestul Europei şi China.
        g) Avicultura
        A cunoscut o dezvoltare constantă în ultimele decenii asigurându-şi un rol de primă importanţă în
producţia animalieră. Această evoluţie este datorată câtorva caracteristici: realizează produse cu valoare
nutritivă ridicată (ouă, carne); produsele şi subprodusele au o largă utilizare în industria alimentară, cea a
vopselelor sau în cosmetică etc. ; caracteristicile biologice ale păsărilor le conferă o mare productivitate ;
se pretează unor moduri diferite de creştere şi valorifică superior o gamă variată de nutreţuri. Păsările
domestice fac parte din clasa Aves, din care importanţă economică au doar găina, curca, bibilica, gâsca
domestică, raţa domestică şi cea leşească.

        Găina provine dintr-o formă sălbatică Gallus bankiva întâlnită şi azi în Asia de Sud-Est. Rasele
actuale se împart în mai multe grupe - uşoare, grele, mixte, pentru lupte şi decorative. Rasele uşoare sunt
specializate în producţia de ouă au o mare precocitate şi se adaptează uşor la creşterea în sistem industrial.
Cea mai valoroasă este Leghorn cu o productivitate de 200 ouă pe an. Rasele grele sunt destinate
producţiei de carne, - Cornish, Cochinchina şi Dorking iar rasele mixte sunt foarte răspândite atât în
creşterea industrială cât şi gospodărească (Rhode Island, Wyandotte).

        Curca provine din America, având drept strămoş curca mexicană întâlnită încă în stare sălbatică.
Este de talie mare fiind crescută mai ales pentru carne. Se remarcă rasa albă de Beltsville originară din
S.U.A. mai uşoară, dar mai precoce, drept pentru care este intens utilizată în crescătoriile industriale, rasa
Mamouth formată tot în S.U.A. de talie foarte mare (masculul atinge 20-25Kg), rasa albă de Virginia cu
cel mai bun randament la producţia de ouă, rasa bronzată etc.
        Gâsca are la origine trei forme sălbatice, din care prin ameliorare au fost selecţionate mai multe
rase: rasa carunculata, semigrea, cu o producţie mare de ouă şi pretabilă la păşunat; friza sau danubiana,
semigrea dar cu o producţie redusă de ouă; Toulouse, formată în Franţa, grea, pretabilă creşterii în sistem
industrial, folosită pentru producţia de ficat (foie gras); Emden, de asemeni grea cu o producţie mare de
ouă şi puf.
        Raţa cuprinde multe rase din care doar câteva sunt folosite în producţie: raţa leşească (mută)
originară din America de Sud pretabilă îngrăşării, dar cu carne de calitate inferioară, drept pentru care e
utilizată la încrucişări; rasa Pekin, formată în China cu un randament bun la producţia de carne şi
rezistentă la intemperii, pretabilă creşterii intensive; rasa Rouen formată în Franţa specializată pentru
carne, cu randament superior în exploatările de tip industrial, Campbell ce se adaptează uşor la mediu şi
este profilată la producţia de ouă.
        Sistemele de creştere avicolă sunt:
                                                     19
        - sistemul gospodăresc, semiintensiv, larg reprezentat, asigurând o bună parte din consumul
produselor avicole, mai ales în ţările slab dezvoltate, unde aduce un raport esenţial la hrana zilnică;
        - sistemul intensiv, de tip industrial, utilizată masiv pentru creşterea găinilor, are avantajul că
asigură mecanizarea şi automatizarea lucrărilor de întreţinere iar tehnologiile de creştere pot fi adaptate
producţiei de carne sau ouă. De obicei tehnologia se bazează pe cicluri de creştere, popularea cu păsări
tinere şi depopularea când ating vârsta tăierii.
        S-a produs o specializare regională, America de Nord este orientată în producţia de carne, Europa
Occidentală spre cea de ouă. În S.U.A. se practică exclusiv în sistem superintensiv, concentrarea cea mai
mare având-o în zona de cultură a porumbului şi soiei, ponderea revenind găinilor şi curcilor (10 % din
producţia mondială de ouă şi 15 % din cea de carne de pasăre). În Europa se remarcă Belgia, orientată
spre producţia de ouă; Olanda, cu orientare mixtă ca şi fostele ţări socialiste, unde sistemul gospodăresc
tradiţional este larg reprezentat ; mari producători de ouă şi carne sunt Germania, Franţa, Danemarca etc.
În Asia, dezvoltarea cea mai mare o are în est, unde China este cel mai mare producător de carne şi ouă de
pasăre din lume (25 % ouă şi 20 % carne) urmată de Japonia, al treilea producător mondial (6,5 % la
ambele produse). Caracterul creşterii este dominant intensiv mai ales în Japonia, aceeaşi tendinţă
remarcându-se şi în Coreea de Sud. Deşi prezentă şi în restul Asiei această ramură nu atinge nicăieri
importanţa şi gradul de intensivizare din estul continentului. Producători importanţi sunt şi India, Turcia
unde producţia este destinată consumului intern.
        În Africa a început să fie dezvoltată deşi dominant în forma gospodărească. S-au înfiinţat însă şi
ferme de tip industrial în Zambia care a devenit chiar exportatoare, Niger, Malawi sau Nigeria, un interes
sporit acordându-i-se acestei ramuri în sudul şi nordul continentului. Un rol important îl joacă această
ramură şi în economia Australiei şi Americii Latine (Mexic, Brazilia, Argentina, Uruguay în primul
rând). Efectivele mondiale de păsări erau de 15,6 miliarde capete în anul 2000.
        Comercializarea acestor produse este intensă. Mari exportatori sunt S.U.A. ce exportă importante
cantităţi de carne în Europa, China, Olanda, Belgia etc. Fluxurile sunt îndreptate în ultima vreme şi spre
noile pieţe de consum din sud-vestul şi sud-estul Asiei, unde din motive obiective, dezvoltarea creşterii
păsărilor este mai puţin rentabilă economic datorită dependenţei de sursele de aprovizionare cu nutreţuri
concentrate.
        h) Sericiultura şi apicultura
        Sericicultura este o ramură conexă agriculturii, fiind importantă pentru industria textilă. Firele
produse de viermii de mătase sunt apreciate prin calităţile superioare (rezistenţă, luciu, fineţe). Mătasea a
constituit mult timp o marfă de lux, consumată în cantităţi reduse de către o clientelă bogată. Creşterea
nivelului de trai, consecinţă a revoluţiei industriale a determinat şi o creştere a consumului. Mult timp,
producţia, concentrată în Extremul Orient, era consumată pe loc dar în prima parte a secolului al XX-lea,
S.U.A. se impun ca principal consumator absorbind jumătate din producţia mondială. Cererea a crescut
continuu până la criza din 1929, de acest avânt beneficiind în primul rând Japonia care a ajuns să
controleze preţurile şi chiar să deţină monopolul în domeniu. Concentrarea producţiei a implicat ca şi în
cazul cauciucului căutarea unor produse alternative, sintetice (din celofibră sau petrol). Concurenţa
acestora, devenite cu timpul mai ieftine, a condus la căderea producţiei sericicole în Japonia (61 mii tone
în 1929 şi numai 1 mie tone în prezent). Producţia tradiţională a Chinei (76 mii tone în anul 2000), a
rezistat mai bine dată fiind imensa piaţă intern, la fel ca şi cea a Indiei sau a altor state sud-est asiatice.
După 1990, producţia de mătase naturală este din nou rentabilă, consumul fiind în creştere (75 mii tone în
1974, 86 mii tone în 1990 şi 128 mii tone în 2000). De acest nou avânt beneficiază acum China şi India
care concentrează 72 %, respectiv, 18 % din producţia mondială, fiind totodată şi cei mai mari
consumatori.
        Apicultura este o altă ramură conexă agriculturii care a constituit mult timp singura sursă de zahăr.
Concurenţa plantelor zaharoase a redus interesul pentru această ramură, dar ea rezistă în virtutea calităţii
produselor şi subproduselor sale (miere, ceară, lăptişor de matcă, medicamente, cosmetice etc.). Regiunile
favorizate sunt cele cu o bază meliferă bogată cum ar fi regiunile temperate cu păşuni bogate, vii şi livezi
                                                      20
sau regiunile subtropicale. În zona caldă a planetei, populaţiile tradiţionale exploatează produsele apicole
direct din natură. În zona temperată, încă din timpuri vechi s-a trecut la creşterea controlată a albinelor. La
nivel mondial se creşteau în anul 2000 peste 58,5 milioane familii de albine. Cei mai mari producători
sunt S.U.A., Federaţia Rusă, India, China, state de dimensiuni continentale, dar se impun şi state mai mici
ca Germania, România, Polonia etc. Un mare producător este şi Argentina, care conduce în topul
exporturilor de produse apicole. Consumul cel mai ridicat se remarcă în Europa de Vest (Germania în
principal) şi America de Nord.

        III. Marile regiuni agricole ale Terrei
        Regiunea este unul din conceptele esenţiale ale geografiei. Orice proces, orice fenomen care
interesează această disciplină se desfăşoară spaţial, iar spaţiul este prin excelenţă eterogen şi discontinuu.
Regiunea este o arie relativ omogenă în care fenomenul studiat prezintă anumite particularităţi ce o
disting de ariile vecine. Cadrul regional cel mai utilizat este cel fizic care poate fi mai uşor detectat, deşi
aceasta a dus la un anumit determinism în cadrul curentului geografiei regionale dezvoltat la sfârşitul
secolului al XIX-lea. Regiunile economice, cum sunt cele agricole, au cu totul alte raţiuni de a se
constitui, deşi cadrul natural indică adesea liniile directoare ale acestora. Intervin însă cu un rol important
factorii economici şi sociali care determină anumite solidarităţi între arii complementare sau în cazul
exploatării unor resurse capabile sa creeze un specific etc. Cazul agriculturii este ceva mai deosebit în
sensul că aici se observă o mai mare dependenţă faţă de factorii fizici. Aceasta implică o mai mare
concordanţă cu regiunile fizico – geografice.
        O primă mare distincţie se poate face plecând de la caracteristicile hipsometrice ale reliefului
corelate cu cele bio-pedo-climatice. Se pot deosebi astfel:
        a) marile câmpii aluviale ale lumii, sediul celor mai evoluate agriculturi, locul în care şi-au făcut
apariţia primele mari civilizaţii. Ocupă suprafeţe extinse, acoperind circa 2/3 din terenurile utilizate
agricol, susţinând cele mai importante aglomerări umane. Departe de a fi omogene, date fiind
particularităţile climatice în primul rând, cunosc o mare varietate de forme de la câmpiile aluviale,
deltaice din Asia Musonică, la cele din zona temperată a Europei, în acest caz existând diferenţe între
câmpiile din zona de climat oceanic şi acelea din zona de climat continental.
        În Europa se impun două mari arii geografice: câmpiile din nord-vest, care din bazinul Marii
Baltice ajung până în Golful Gasconiei (Câmpia Germano-Polonă, Bazinul Parizian, Bazinul Londonez,
Bazinul Aquitaniei) grupând zone cu climat temperat umed, oceanic, propice culturilor cerealiere, tehnice
şi mai ales creşterii bovinelor; câmpiile central-estice ce grupează Câmpia Panonică, Câmpia Dunării
Inferioare şi Marea Câmpie Rusă, caracterizate printr-un climat continental, cu variaţii termice mai mari,
propice în primul rând cerealiculturii şi unor plante iubitoare de căldură (floarea soarelui, de ex). Se
adaugă, în sudul continentului câteva arii mai reduse ca întindere dintre care se distinge Câmpia Padului,
având drept principale caracteristici, blândeţea climatului, ce permite o serie de culturi termofile (în
primul rând orezul şi bumbacul). Pot fi alăturate micile câmpii costiere spaniole – “huertas” (Valencia,
Murcia, Andaluzia) cu sisteme de irigaţii extinse şi cu o agricultură meticuloasă bazată pe cultura
citricelor, măslinului şi legumelor, cu caracteristici apropiate fiind şi bazinele depresionare intramontane
din sudul Peninsulei Balcanice (Thessalia, Argolida etc.).
        În Asia pot fi enumerate: Câmpia Mesopotamiei, leagănul celor mai vechi civilizaţii agricole,
astăzi o umbră a ceea ce a fost cândva, caracterizată prin climatul subtropical uscat dar favorizată de
prezenţa celor două mari fluvii, Eufrat şi Tigru, condiţii propice dezvoltării unei agriculturi eficiente
bazate pe controlul apei. Contextul politico-economic specific îi reduc importanţa, cu toate investiţiile
făcute în acumulările de apă (Siria, Irak) ori în drenaj şi desecări (sudul Irakului); Câmpia
Indo-Gangetică, vast spaţiu, eterogen, mai umed cu cât înaintăm spre est, situat între aceleaşi limite
latitudinale şi constituind unul dintre furnicarele umane ale lumii (circa 700 milioane de locuitori, 12 %
din populaţia Globului în 1998). Condiţiile specifice o fac pretabilă culturilor bazate pe irigaţii - orezul şi
iuta în est, grâul şi bumbacul în vest, la care se adaugă o serie de culturi tehnice. Deşi din punct de vedere
                                                      21
tehnic nu este la înălţimea posibilităţilor, sub aspect productiv, este una din marile producătoare de
cereale, reuşind să acopere necesarul unei populaţii numeroase; Marea Câmpie Chineză, seamănă cu cea
din urmă sub aspectul densităţii populaţiei şi al extinderii, însă este localizată într-o zonă climatică mai
umedă şi mai temperată. Şi aici orezul este rege, mai ales în sud, spre nord extinzându-se, sub impulsul
schimbării necesităţilor de consum, grâul la care se adaugă bumbacul, iuta şi alte plante specifice. Acestor
mari ansambluri le pot fi alăturate o serie de câmpii mai reduse ca întindere dar cu o importanţă locală
deosebită. Putem aminti câmpiile litorale ale Mării Mediterane, din Turcia (Çukurova, în jurul Adanei)
sau Israel (Shefela, Sharon), similare cu cele din sudul Europei, ori câmpiile costiere ale Peninsulei
Arabice (Tihamah pe coasta vestică), recent valorizate pentru satisfacerea necesităţilor unor societăţi
extrem de dinamice sau ale Peninsulei Indiene, fie că este vorba de Malabar, umed şi pretabil unei
agriculturi complexe, productive (susţine de altfel o populaţie extrem de densă - 1000 loc/km²), ori de
Coromandel, mai uscat dar utilizând tehnica irigaţiilor pentru cultura orezului. În sud-estul continentului,
din Arhipelagurile Insulindei până în cel japonez, trecând prin zonele costiere ale Indochinei se disting o
serie de mici câmpii aflate la debuşeul unor fluvii mai mari sau mai mici, deltaice de multe ori ( Mekong,
Irrawaddy, Menam, Song Hong Ha, Sikiang), sediul unor societăţi rurale foarte dinamice care au dus la
extrem tehnica rizicolă combinată astăzi cu plantaţii de cauciuc, ceai şi alte culturi mercantile.
         În Africa, suprafeţele care se pot grupa în această categorie sunt extrem de reduse, cantonate fie la
extremităţile continentului, fie în lungul Golfului Guineei. Pot fi remarcate: Valea Nilului, ale cărei
caracteristici sunt similare Mesopotamiei, cu distincţia că aici se practică o agricultură intensivă pe fondul
uneia din cele mai mari aglomerări umane de pe Glob (1 800 loc./km² sau 18 loc./ha) şi unde specifice
sunt cerealele şi bumbacul ; similare întrucâtva sunt micile câmpii aluviale din Maghreb (Câmpia
Atlantică din Maroc); în zona ecuatorială se disting câmpiile costiere de la Golful Guineei, axate pe
agricultura speculativă (cafea, cacao, arahide) sau în Africa de Sud - Natal, axată tot pe plantaţii (ceai,
trestie de zahăr, fructe tropicale). Suprafeţe extinse de câmpie aluvială (Mozambic, Zair etc.) rămân în
afara unei utilizări sistematice.
         America dispune de mari întinderi, care pot fi încadrate în această categorie: marile câmpii
nord-americane, axate pe Mississippi şi afluenţii săi, dar extinse şi în lungul Oceanului Atlantic şi al
Golfului Mexic, unde se practică o agricultură extrem de eficientă, avansată, distingându-se câteva centuri
(belt): a bumbacului - în sud-est, a grâului - la contactul cu Munţii Stâncoşi, a porumbului şi soiei - la sud
de Marile Lacuri etc.; în America de Sud se disting câmpiile din sudul Braziliei, Uruguay, Argentina
(Pampas, Patagonia) similare prin nivelul productivităţii şi al orientării spre piaţă cu cele nord-americane.
America Centrală şi cea Andină dispun doar de câmpii costiere, inegal folosite (mai intens în
Antile - Cuba, Jamaica, incipient în Honduras sau Nicaragua, aici principalele zone agricole fiind
localizate în zona montană). Ca şi în Africa există mari întinderi plane încă neutilizate agricol - Amazonia
în primul rând, cea mai mare câmpie aluvială a lumii, acoperita de selva braziliană, din fericire, bazinul
Orinocoului etc.
         Australia prezintă particularităţi legate de densitatea redusă a populaţiei care determină o utilizare
mai redusă a potenţialului agricol, exploatat extensiv în marile câmpii din partea central-sudică, axate pe
creşterea ovinelor sau dimpotrivă, intensiv în micile câmpii costiere din sud-est;
         b) platourile şi regiunile muntoase sau colinare joase prezintă particularităţi legate de
fragmentarea reliefului, expunerea versanţilor, prezenţa unor văi largi sau a unor arii depresionare, fiind
mai propice culturilor arboricole. În realitate sunt regiuni unde se practică policultura combinată cu
creşterea animalelor sau cu specializări locale viti-pomicole.
         În Europa se disting câteva mari arii: masivele hercinice, joase, din Europa central-vestică - sudul
Germaniei, Boemia, Ardeni, Bretagne, Insulele Britanice, cu un climat suficient de umed şi în care se
practică o agricultură bine pusă la punct, specializată în creşterea animalelor sau în cultura unor plante
tehnice iubitoare de umezeală (cartof, sfeclă de zahăr); în sud-estul Europei se adaugă ariile colinare din
jurul bazinului Panonic sau cele care mărginesc Carpaţii pe ambele laturi, cu un climat mai continental
şi unde pe fondul unei policulturi se disting arii specializate în pomicultură (Piemontul Getic, Serbia) sau
                                                      22
viticultura (Subcarpaţii Curburii, colinele din nord-estul Ungariei, Rep. Moldova etc.). Arii similare se
întâlnesc şi în peninsulele mediteraneene (Toscana, unde s-a dezvoltat “coltura promiscua” axată pe
triada antică - grâu, măslin, viţă de vie, sau interiorul Peninsulei Iberice, mai plat, şi mai arid, domeniul
unei agriculturi extensive axată pe creşterea ovinelor ori insular pe irigaţii în micile “huertas” din lungul
râurilor). De regulă sunt arii mai slab populate decât cele de câmpie, cu excepţia zonelor de contact sau a
celor cu agricultură specializate.
         În Asia pot fi încadrate aici zonele colinare de la poalele unor masive montane înalte, cazul
piemonturilor prehimalayene, specializate în cultura ceaiului şi pomicultură, similare altora de acelaşi tip
din Indochina şi Insulinda ori din sudul Chinei; platourile de loess din nordul Chinei, zone foarte
fragmentate cu o agricultură ce necesită eforturi imense, defavorizate de un climat uscat şi dominate de
cultura cerealelor sau a unor plante tehnice (soia, gaolean) ; tot în China se disting zonele montane joase
din partea central-sudică unde se practică o agricultură specializată în rizicultura, în lungul văilor sau pe
versanţii terasaţi.
         În Africa şi America astfel de suprafeţe sunt puţin extinse, impunându-se prin utilizarea agricolă
doar piemonturile appalachiene şi cele andine din Argentina;
         c) platourile şi ariile depresionare înalte, specifice Asiei, Africii şi Americii. Caracteristicile de
bază, în afara celor altitudinale, sunt date de condiţiile extreme de practicare a agriculturii, fiind vorba de
regiuni închise şi în general uscate, cu mari variaţii termice sezoniere. Se disting astfel: Anatolia, Iranul,
Turkestanul, Mongolia, Deccanul, regiunile din vestul Chinei în Asia ; Abisinia, platourile Marilor
Lacuri Africane, sau cele din Africa de Sud în Africa ; platourile andine, cele care bordează Munţii
Stâncoşi, ori cele interioare (Mexic, Colorado, Marele Bazin) în America. Ele diferă prin modul de
utilizare agricolă, de la cel bazat pe irigaţii ingenioase (Iran, Asia Centrală) unde o utilizare maximă o
cunosc piemonturile de acumulare, la cele dominate de o policultură subzistenţială (Deccan, Abisinia,
platourile andine) ce susţin totuşi densităţi foarte ridicate, sau cele cu o agricultură rudimentară în care a
pătruns însă sistemul plantaţiilor specializate (ceai în estul Africii, bananieri în America Centrală etc.)
până la cele axate pe creşterea animalelor (Mongolia, Kazahstanul, Platoul Iranian etc.);
         d) ariile montane înalte au ca notă dominantă o utilizare agricolă dominată de creşterea
animalelor. Diferă însă în funcţie de zona climatică şi de aria culturală. Dacă în zona mediteraneană nota
caracteristică o dă creşterea ovinelor în sistem transhumant adesea, în zona alpină creşterea bovinelor a
creat societăţi rurale solide iar ariile montane foarte înalte din Asia central-sudică se disting prin câteva
particularităţi legate de creşterea unor animale specifice (yakul), de practicarea unor culturi subzistenţiale
(mei, orz) până la altitudini foarte mari, similar cu ceea ce întâlnim în Anzi. Există însă şi arii montane
înalte ignorate complet de utilizarea agricolă.

        IV. Pescuitul
        Activitate complementară agriculturii, diferită esenţial de aceasta prin natura muncii dar apropiată
prin destinaţia produselor: ca şi agricultura are ca obiectiv alimentaţia umană, este dependentă de
condiţiile naturale şi creează moduri de viaţă specifice.
        Condiţii naturale. Pescuitul are ca obiect colectarea din apele marine sau fluviale a unor specii de
peşti sau nevertebrate (rar mamifere acvatice) la care se adaugă o serie de alge marine cu diverse utilităţi.
Problema spaţiului se pune în termeni diferiţi, proprietatea asupra suprafeţelor acvatice fiind totdeauna
de stat (excepţie râurile şi mai ales amenajările piscicole de uscat), deşi pe cea mai mare suprafaţă apele
oceanice sunt considerate internaţionale (12 mile marine sau 200 după caz). Intensitatea acestei activităţi
depinde de abundenţa faunei, reprodusă natural (cu excepţia mareculturii costiere), motiv pentru care
există reglementări destinate a asigura echilibrul ecologic. Cu toate acestea, multe specii de peşti sau
mamifere marine sunt pe cale de dispariţie (aceasta a generat conflicte între pescari - războiul codului din
anii 1970-1975, sau între irlandezi şi spanioli în Golful Biscaya etc).
        Abundenţa faunei marine utile depinde de mai mulţi factori:
        - profunzimea apelor, multe specii utile preferând apele puţin adânci, de aici concentrarea multora
                                                      23
în zonele de coastă (pe platforme continentale, sau în mări epicontinentale –Marea Chinei de Sud, Marea
Nordului);
        - migraţia speciilor, adesea la distanţe foarte mari, grupându-se în "bancuri", fie pentru
reproducere fie pentru căutarea unor resurse de hrană mai abundente (somonul din ocean în apa dulce,
anghila din America în Europa);
        - salinitatea apei, compoziţia chimică în general, cele mai multe specii utile preferând apele
salmastre, la vărsarea unor fluvii în ocean - probleme cu poluarea;
        - temperatura apei, importantă din aceleaşi motive, apele calde fiind de regulă mai bogate în
fitoplancton, dar cele mai favorabile sunt cele de contact ale curenţilor - ape reci cu ape calde, de aici
concentrările din Atlanticul de Nord, estul şi nord-vestul Pacificului, vestul Africii şi Americii de Sud;
        - absenţa poluării, mai ales în apele dulci, multe cursuri de apă fiind "moarte". Constrângerile
naturale sunt după cum se observă chiar mai mari decât în cazul agriculturii, intervenţia antropică fiind
marginală. Mai mult decât agricultura pescuitul este o activitate fluctuantă, supusă hazardului. Cu toate
acestea este o activitate de anvergură (anual sunt recoltate 110 milioane tone produse marine, cea mai
mare parte fiind constituită din fauna piscicolă, din care peste 21 milioane tone revin Chinei, statului
Chile 8, statului Peru 12, S.U.A. 6, Japoniei 7, Indiei 5, Indoneziei 4, Federaţiei Ruse 4 etc.

        1. Formele pescuitului
        a) primitiv - specific unor populaţii pentru care este ocupaţia de bază, destinată subzistenţei
(adesea pe fluvii - Senegal, Niger, Amazon);
        b) artizanal, cu metode tradiţionale dar destinat comercializării - coasta vestică a Americii de Sud,
vestul Europei (Bretagne, Ţara Bascilor etc.), Japonia;
        c) industrial, răspândit mai ales în apele internaţionale, utilizând nave de mare capacitate dotate cu
instalaţii de prelucrare, organizate în mari companii, integrând şi prelucrarea finală din porturi sau
comercializarea. Se distinge pescuitul costier intermediar celui artizanal şi cel din apele internaţionale şi
prin speciile recoltate (importanţă mare a nevertebratelor – crustacei, moluşte, în primul caz). Creşterea
vitezei navelor permite pescuitul la mari distanţe (din Europa în Africa de Vest, din Japonia spre sud-estul
Asiei, din S.U.A. în vestul Americii de Sud).
        Tendinţa modernă merge spre dezvoltarea mareculturii - creşterea supravegheată a speciilor
marine, foarte rentabilă pentru nevertebrate mai ales (scoici, stridii, calmari, homari, creveţi, produse tot
mai cerute pe pieţele pretenţioase), în dezvoltare rapidă în sud-estul Asiei, vestul Europei şi sudul S.U.A.
Tendinţa de amenajare a unor incinte protejate în lungul cursurilor de apă (iazuri, eleşteie) este veche, dar
organizată pe baze industriale astăzi (acvacultură) fiind extrem de rentabilă. Aceste evoluţii apropie
piscicultura mai mult de activităţile de tip industrial (extractiv mai ales).




                                                     24

								
To top