REFERAT VENUS REGRESUL DOCUMENTAR by HC12033117224

VIEWS: 0 PAGES: 6

									                                                                                                                                     1
                                                         REGRESUL.
                                Modalităţi de exercitare a regresului. Natura juridică a litigiului.
                                           Termene de exercitare. Calitate procesuală.

                                                                                                                 Consilier juridic
                                                                                                            Ioan Vasile GHIOCEL
                                                                                                        ASIROM S.A. Caraş Severin


          1.-Aspecte Generale.

           1.1.Oricât de bine organizate şi laborioase ar fi măsurile luate de o colectivitate de apărare împotriva evenimentelor şi
fenomenelor distructive care afectează sănătatea şi viaţa persoanelor , bunurile şi valorile lor materiale, acestea au de regulă doar
capacitatea de a limita frecvenţa riscurilor şi proporţiile pagubelor.
           De aceea , s-a impus ca societatea să-şi constituie fonduri băneşti la care să apeleze în caz de nevoie, destinat acoperirii
pagubelor provocate de anumite fenomene sau evenimente.
           Unul dintre aceste fonduri este fondul de asigurare propriu- zisă constituit la dispoziţia unor societăţi comerciale sau a
unor organizaţii mutuale de asigurare.Acest fond de asigurare se formează în mod descentralizat pe seama surselor de bani(prime
de asigurare sau contribuţii) pe care le achită persoanele fizice sau juridice interesate în înlăturarea pagubelor pe care ar urma să
le suporte dacă s-ar produce anumite evenimente.
           În afara acestei funcţii de acoperire a pagubelor, fondul va fi folosit şi pentru constituirea unor rezerve la dispoziţia
societăţii comerciale sau a organizaţiei mutuale.

           1.2. În aceste condiţii, asigurarea are un pronunţat carecter comercial, în care garanţia de risc este transformată într-o
marfă sui-generis şi oferită pe piaţă de societăţile create în acest scop.
           Obligaţiile asumate de societăţile comerciale de asigurare faţă de clienţii asiguraţi sunt influenţate de caracterul aleator
al fenomenelor-evenimentelor-asigurate, cu abateri mai mari sau mai mici de la media multianuală a pagubelor provocate de
riscurile asigurate.
           Cu cât acestea sunt mai favorabile pentru asigurător, ele măresc profitul estimat al societăţii de asigurare.
           Când însă ele sunt negative, apare necesitatea compensării acestor influenţe nefavorabile cu venituri provenind din alte
activităţi,depozite, plasarea pe piaţă a resurselor finaciare temporar libere şi altele asemenea.

          1.3.Interesul tehnic al asigurării presupune menţinerea echilibrului financiar între primele încasate şi despăgubirile
acordate. În acelaşi timp însă,dacă existenţa unei asigurări acoperă pentru asigurat consecinţele unor evenimente care i-au
provocat daune , plata despăgubirilor nu poate fi tratată de asigurător ca simplă consecinţă a clauzelor unui raport contractual.
          Ca gestionar al fondurilor din care se fac aceste plăţi, asigurătorul are dreptul să analizeze natura evenimentului care a
produs dauna şi a provocat plata.

          2.-Responsabilitatea civilă delictuală şi cvasidelictuală. Delictul penal.

           2.1.Aşa cum am arătat mai sus, în analiza raporturilor de asigurare nu se poate face abstracţie de instituţiile principale
ale dreptului român , respectiv de analiza sursei prejudiciului existent, a izvorului obligaţiilor , impunându-se referiri la teoria
generală a obligaţiilor.
           Din sursele indicate de codul civil ca izvoare distincte de obligaţiuni , considerăm că trebuiesc a fi abordate - în primul
rând- faptele juridice care atrag responsabilitatea civilă delictuală şi cvasidelictuală.
           Intensitatea consecinţelor reparatorii antrenate de săvârşirea unui delict ori a unui cvasidelict este condensată de codul
civil în textul celor şase articole(998-1003) în care legiuitorul de la 1864, urmând modelul său francez, a cuprins unul din
principiile primordiale ale întregului drept :NEMINEM LAEDERE –NU LEZA PE NIMENI.
           Textul art.998 c.c.are o redactare celebră şi atotcuprinzătoare, în care sunt incluse toate elementele răspunderii civile :
            »ORICE FAPTĂ A OMULUI, CARE CAUZEAZĂ ALTUIA PREJUDICIU, OBLIGĂ PE ACELA DIN A CĂRUI
GREŞEALĂ S-A OCAZIONAT, A-L REPARA.”.Aşadar, un drept lezat este un drept care trebuie să fie restituit în integritatea
lui.

          2.2.Materia delictelor şi a cvasidelictelor este arătată de codul civil în mod sintetic în art. 998-1003.Ceea ce uneşte cele
două noţiuni este răspunderea civilă produsă pentru dauna produsă de săvârşirea lor.
          Ceea ce le deosebeşte este nocivitatea intenţiei(nocendi animo) cu care lucrează autorul delictului faţă de lipsa de
intenţie nocivă a autorului cvasidelictului.
          In cvasidelict, consecinţa păgubitoare produsă este involuntară, ea fiind rezultatul unei neglijenţe ori a unei
imprudenţe.Dimpotrivă, ceea ce caracterizează delictul este culpa, greşeala vinovată de a face ceea ce nu trebuie făcut sau, în
sens invers, de a nu face ceea ce trebuie făcut.
          Distincţiunea delictului de cvasidelict este însă doar un proces teoretic, pentru că, sub aspect practic, rezultatele
produse de unul şi de celălalt se rezolvă în obligaţia de a repara paguba produsă.
          Reparaţia se obţine, în majoritatea cazurilor, prin plata unui echivalent pecuniar şi, numai în rare cazuri, cu obligarea
autorului prejudiciului la executarea în natură.
          Executarea în natură , iar nu prin echivalent, este de principiu, dar obţinerea ei este de celel mai multe ori imposibilă şi,
de aceea, executarea obligaţiei de reparare a prejudiciului se face prin echivalent(art.1073-1074 c.civ.)

                                                                                                                                     1
                                                                                                                                        2
            2.3.Atât delictul cât şi cvasidelictul pot apărea sub o faţă dublă : civilă şi penală totodată. Săvârşirea delictului
penal este, în majoritatea cazurilor, însoţită de un delict civil.
            Când săvârşirea delictului penal atrage şi pe cea a delictului civil, două acţiuni, care sunt deosebite între ele însele - cea
penală şi cea civilă- converg asupra obiectului procesului. Acţiunile, deşi distincte, se pot judeca împreună , însă nu în mod
obligatoriu.
            Pentru ca acţiunea civilă să fie judecată împreună cu cea penală         ( ceea ce reprezintă un avantaj, în special asupra
celerităţii soluţionării pricinei, acţiunea penală judecându-se mai repede-ca principiu- datorită prpblemelor de ordin social pe care
le implică) este necesar ca partea prejudiciată prin delictul penal să se constituie »parte civilă » în procesul penal(art.14-22
c.pen.).


           În cazul în care această constituire de parte civilă nu are loc, persoana vătămată prin delictul penal are deschisă calea
acţiunii civile directe în faţa instanţei civile.
           Când procesele se judecă separat, hotărârile sunt constitutive de autoritate de lucru judecat unul asupra altuia.Lucru
judecat în penal face autoritate în civil.Lucrul judecat în civil nu face autoritate în penal decât în materia chestiunilor prejudiciale.
           Principiul de ordin procedural exprimat prin adagiul electa una via non datur necursus al alteram cuprinde interdicţia
de a schimba calea aleasă pentru valorificare dreptului la despăgubiri.
           Dacă cel vătămat în drepturile sale patrimoniale a ales calea acţiunii civile în pretenţii de desdăunare, trebuie să
continue procesul în instanţa civilă, fără a se putea îndrepta spre instanţa penală în care să se constituie parte civilă în procesul
penal.Interdicţia priveşte numai posibilitatea de a trece din civil în penal, nu şi invers.

         NOTĂ :În contextul acestor chestiuni este util a menţiona soluţia dată de ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI
JUSTIŢIE recursului în interesul legii cu privire la limitele investirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile, alăturată
celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele
de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă, săvârşite de un conducător auto.

           Astfel, prin Decizia cu nr. 1 din 23 februarie 2004, publicată în Monitorul oficial nr. 404/06.05.2004, dată în aplicarea
dispoziţiilor art. 14 din codul de procedură penală şi ale art. 998 din codul civil, curtea a stabilit că instanţa penală este
investită - dacă i se cere - să judece acţiunea civilă alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte
civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu
privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte.

           Practica de până acum era contradictorie, unele instanţe considerând că dacă inculpatul nu a fost trimis în judecată şi
pentru infracţiunea de distrugere din culpă (art. 219 c.pen.) nu sunt abilitate a soluţiona acţiunea civilă prin care se soluţionau
pretenţiile pentru avarierea unui autoturism.



          3.-Subrogarea prevăzută de art. 22 din legea nr. 136/ 1995. Condiţiile realizării şi efectele subrogării .

          3.1. »În limitele indemnizaţiei plătite în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul este subrogat în
toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producererea pagubei. ».
          Articolul 22 al.1 din Legea nr. 136/1995(nemodificat de Legea nr. 172/2004) reprodus mai sus - preia « ad literam »
conţinutul art. 73 din Decretul nr. 471/1971 ceea ce dovedeşte o continuitate în concept legislativ asupra necesităţii menţinerii
acestei instituţii.
          În acest fel, în cadrul asigurării de daune s-a creat un nou caz de subrogare legală care se adaugă cadrului reglementat
în codul civil la art. 1106-1109.
          Situaţiile în care se produce subrogarea fiind limitativ enumerate, aceasta nu intervine în cazul asigurărilor de persoane.

           3.2.Plata cu subrogare-« succesio in locum »- este o plată care satisface pe creditorul asigurat fără a elibera pe
debitorul- autorul unei fapte prejudiciabile, fără ca datoria lui să fie stinsă.Raportul de drept nu se stinge ci se
deplasează.Trecerea dreptului de creanţă asupra plătitorului antrenează şi pe acea a tuturor accesoriilor creanţei(garanţii de orice
fel).
           Deşi ,la prima vedere, plata cu subrogare ar fi o variantă a cesiunii de creanţă, ambelor fiindu-le comun efectul
translativ , plata cu subrogare nu-i dă creditorului decât ceea ce i se datorează, respectiv plata datoriei în limita plăţii făcute
efectiv de el.
           În acelaşi timp, în materie de subrogare nu trebuie îndeplinite formalităţile comunicării prin notificare adresată
debitorului.

          3.3.Subrogarea legală este subordonată îndeplinirii cumulative a două condiţii :
                   3.3.1.-asigurătorul să fi plătit asiguratului indemnizaţia datorată conform contractului de asigurare dintre
cele două părţi ;
          Condiţia plăţii prealabile a indemnizării este esenţială deoarece generează subrogarea.Plata indemnizării de asigurare
constituie baza subrogării, după cum ea este măsura acesteia.


                                                                                                                                        2
                                                                                                                                     3
         Nici un drept de subrogare nu poate reveni asigurătorilor până ce nu au plătit despăgubirea prevăzută în
contractul de asigurare.


                    3.3.2.-să existe o acţiune în răspundere, născută dintr-un raport juridic de obligaţie , aparţinând
asiguratului, ca titular al creanţei de despăgubire - contra terţilor debitori ai obligaţiei de reparare a prejudiciilor.În ipoteză,
acţiunea este transmisă asigurătorului.
          În măsura în care cele două condiţii sunt reunite, subrogarea intervine de plin drept în favoarea asigurătorului, fără a
mai fi necesar să se îndeplinească o altă formalitate.

          3.4.Faptul că subrogarea legală operează de plin drept nu dispensează însă pe asigurat de a lua unele măsuri.Aşa
cum făcea art. 73 din Decr. 471/1971, art.22,al.(2) din Legea nr. 136/1995 stabileşte răspunderea asiguratului pentru prejudiciile
aduse asigurătorului prin acte care ar împiedica realizarea dreptului la regres al acestuia.
          Responsabilitatea stabilită asiguratului îl obligă pe acesta la diligenţe care pot îmbrăca două aspecte:

                    3.4.1.În primul rând, asiguratul este obligat de a conserva dreptul de regres contra terţului, adică de a face
toate actele şi demersurile necesare pentru păstrarea şi valorificarea acestui drept.
          În aceste demersuri, el trebuie să ceară instituţiilor competente să constate împrejurările în care s-a produs dauna şi să
stabilească culpa terţului, să introducă cereri pentru întreruperea cursului prescripţiei şi să îndeplinească alte formalităţi pentru
conservarea dreptului la regres.

                     3.4.2.În al doilea rând, obligaţia impune asiguratului abţinerea de la săvârşirea oricăror acte care ar
micşora sau ar atinge dreptul de regres al asigurătorului cum ar fi: descărcarea dată terţului, recunoaşterea că terţul nu este în
culpă ori tranzacţiile cu terţul. Apreciem că asigurătorul poate chiar să refuze despăgubirea atunci când actele sau omisiunile
făţişe ale asiguratului au zădărnicit realizarea acestui drept.

          De asemenea, dacă prejudicierea dreptului de regres a fost descoperită după plata despăgubirii, asigurătorul este în
drept a acţiona asiguratul pentru restituirea indemnizaţiei în măsura prejudiciului cauzat, în baza art. 993 c.civ.


           NOTĂ: Introducerea în O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (art.33,al.2.) a obligaţiei instanţei de
judecată de a cita şi societatea de asigurări menţionată în procesul –verbal de sancţionare a contravenţiei , în cazurile în care
fapta supusă judecăţii a avut ca urmare producererea unui accident de circulaţie, permite asigurătorului să manifeste un rol activ
în proces pentru stabilirea culpei sau al gradului de culpă a persoanelor implicate.
           Dobândind calitate procesuală de intervenient – prin coroborarea dispoziţiilor art. 33,al.(2) cu cele ale art.49-56
c.pr.civ.- asigurătorul poate face orice act de procedură care nu este potrivnic părţii în interesul căreia s-a dispus
participarea sa la proces.
           Ceea ce legiuitorul nu a reglementat încă în acest domeniu este crearea unei posibilităţi pentru asigurător de a acţiona
peste comoditatea, ignoranţa sau reaua credinţă a asiguratului său şi a promova şi susţine în justiţie o plângere împotriva
procesului verbal de constatare a contravenţiei prin care acesta a fost sancţionat.
           Fiind un raport de drept administrativ, între contravenientul asigurat şi agentul constatator al poliţiei , legea permite în
prezent asigurătorului doar o participare ca intervenient în litigiul dintre cele două părţi- după ce acesta a fost provocat de
asigurat - el nefiind un subiect al raportului dintre acestea.
           Astfel, sub sancţiunea răspunderii pentru prejudiciile aduse asigurătorului prin afectarea dreptului acestuia la regres în
contra terţului, apreciem că asiguratul trebuie a fi notificat asupra obligaţiei de a nu accepta o culpă imaginară, născocită de
organul constatator sau sugerată de terţul neasigurat sau interesat.

          3.5.În urma subrogării, asiguratul nu mai are interes , calitate şi acţiune în răspundere contra terţului, sub rezerva
cazului când indemnizaţia de asigurare nu acoperă în întregime paguba suferită. Tot ca urmare a subrogării, asigurătorul exercită
acţiunea la fel ca şi asiguratul.
          Din momentul plăţii, el exercită exact acţiunea pe care asiguratul ar fi intentat-o împotriva autorului pagubei, putând
opune terţilor mijloacele de apărare sau excepţiile care ar fi fost invocate de asigurat.

          Momentul plăţii prin subrogare coincide cu momentul naşterii dreptului la acţiune al asiguratorului.
          Conform dispoziţiilor art.7,al.(1) din Decr. 167/1958, „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la
acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”.
          Chiar dacă acţiunea asigurătorului contra terţilor are o natură şi o întindere identice cu cele ale asiguratului, dreptul
său la acţiune trebuie a fi raportat la momentul ”zero” al realizării plăţii.
          Tot din acel moment asigurătorul se poate prevala de garanţiile sau accesoriile legale pe care le-ar avea asiguratul
contra terţului.

          3.6.Teoria dreptului a dezbătut şi chestiunea de a şti dacă victima delictului se poate adresa atât autorului delictului
generator de prejudicii cât şi asiguratorului, pentru a se obţine astfel indemnizaţia de la ambii.
                    3.6.1.O primă soluţie este negativă, pentru că s-ar opune principiului non bis in idem.Interdicţia este stabilită
expres şi prin dispoziţiile art.29 din Legea nr. 136/1995 care menţin principiul că asiguratul nu poate încasa o despăgubire mai
mare decât prejudiciul efectiv, consecinţa directă a riscului.

                                                                                                                                     3
                                                                                                                                       4
                     3.6.2.O a doua opine aste favorabilă unui cumul al despăgubirilor. Dacă asigurătorul ar fi exonerat de
obligaţia de a plăti indemnizarea, ar însemna ca acesta să se îmbogăţească fără cauză în dauna celui care a plătit primele, tocmai
în vederea înlăturării consecinţelor evenimentului ce i-a adus dauna.Acesta este rostul asigurării.Asiguratul nu realizează ,
încasând de la ambii despăgubirea, o îmbogăţire fără cauză, dat fiind că indemnitatea pe care trebuia să i-o servească societatea
de asigurare a fost plătită în temeiul contractului de asigurare.
          3.7.În aceiaşi termeni , aceeaşi opinie pune problema şi în privinţa acţiunii în regres ( sau acţiune recursorie) pe care
asigurătorul, după ce a plătit indemnitatea, ar voi să o îndrepte contra autorului daunei pentru a-i pretinde suma de bani achitată
asiguratului, răspunsul juridic dat fiind negativ.Conform acestei opinii, acţiunea recursorie nu poate fi deschisă asigurătorului,
dat fiind că acestuia i s-au plătit primele de asigurare tocmai pentru eventualitatea producerii unui eveniment, care ar necesita
acoperirea pagubei încercată de asigurat.
          Orice societate de asigurare încheie contractele specifice activităţii sale. Aceste contracte sunt aleatorii. În majoritatea
cazurilor, evenimentul generator de consecinţe nocive-şi, pe cale de consecinţă, de obligaţie a plăţii despăgubirii din partea
asiguratorului- nu se produce, ceea ce înseamnă că acesta încasează primele fără nici o contraprestaţie, numai în vederea unei
eventualităţi.


           Se apreciază astfel că dispunând şi de acţiunea de regres în cazurile în care plăteşte indemnitatea, pentru asigurător
contractul de asigurare nu mai are natura juridică aleatorie şi devine numai o sursă de îmbogăţire fără cauză a societăţilor de
asigurare.
           Apreciem că opinia este vădit eronată. Una din condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la regres este, aşa cum am
arătat mai sus este existenţa unei acţiuni în răspundere, aparţinând asiguratului, contra terţilor.Acceptând teoria mai sus
prezentată, existenţa unui contract de asigurare ar echivala cu o cauză de exonerare de răspundere pentru comiterea unui delict,
cvasidelict sau delict penal şi – implicit - o încălcare a principiului de bază al dreptului stabilit de art. 998 c.civ.

          4. Termene. Aspecte procedurale.

           4.1.Acţiunii în regres îi este aplicabil termenul general de prescripţie de 3(trei) ani. Chiar dacă unele instanţe au opiniat
că, aflându-ne în prezenţa unui raport ce izvorăşte din asigurare, termenul general de prescripţie ar fi de 2(doi) ani, soluţia a fost
infirmată inclusiv prin admiterea de către ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE unui recurs în anulare împotriva unei
soluţii date în acest sens(Decizia nr.3341/2003, pronunţată în dosarul cu nr. 832/2003).
           Conform acesteia, sfera de aplicare a dispoziţiilor art.3,al.2 din Dect. 167/1958 este clar delimitată,referindu-se exclusiv
la raporturile contractuale dintre asigurător şi asigurat, asigurătorul cu contractantul asigurării(ppentru situaţiile în care
contractantul şi asiguratul sunt persoane juridice diferite) asiguratul cu persoana cuprinsă în asigurare, asigurătorul cu
beneficiarul asigurării.
           Terţul vinovat de producerea pagubei nu a fost şi nici nu a devenit parte a raportului de asigurare dintre asigurat
şi asigurător. Raportul său este unul pur obligaţional - fie faţă de asigurat, fie faţă de asigurătorul acestuia – fiind născut dintr-un
delict,cvasidelict sau delict penal , raport căruia îi este aplicabil termenul de prescripţie de 3(trei) ani ce funcţionează în privinţa
terţelor persoane care au anumite drepturi şi obligaţii în afara raporturilor de asigurare.

          4.2.Asigurătorul subrogat în drepturile asiguratului va fi ţinut să facă dovada culpei terţului în privinţa faptului
generator de daune, conform regulilor dreptului comun.



          Dovada culpei celui care a produs paguba se face, de regulă, cu procesul- verbal sau alte acte emise de poliţie ,
parchete, pompieri, unităţi de pază sau alte instituţii care constată accidentele sau alte evenimente ce privesc bunurile şi
persoanele asigurate.

           4.3.În forma completată (Legea nr. 172/14.05.2004 pentru modificarea şi completarea legii nr. 136/1995 ,publicată în
m.of. nr.437/26.05.2004) art. 69 din Legea nr. 136/1995 prevede obligaţia acestor instituţii de a comunica- în termen de 30 zile-
actele şi datele cu privire la cauzele şi împrejurările producerii riscurilor asigurate şi la pagubele provocate în vederea stabilirii şi
plăţii de către asigurători a indemnizaţiilor de asigurare.
           Firesc , nimic nu împiedică asigurătorul să folosească aceste înscrisuri şi informaţii ca probe în litigiile impuse de
subrogarea realizată prin plată.
                     4.3.1.Terţul împotriva căruia asigurătorul se îndreaptă prin subrogare, în locul asiguratului, nefiind ţinut să
plătească o despăgubire mai mare decât valoarea reală a bunului, are dreptul să dovedească valoarea lui reală spre a plăti numai
suma corespunzătoare.Terţul răspunzător de producererea pagubei, nefiind parte în raportul de asigurare, nu poate contesta
condiţiile asigurării şi ale plăţii indemnizării. El poate contesta însă existenţa prejudiciului, a culpei sau a răspunderii sale precum
şi cuantumul pagubelor cauzate asiguratului.
                     4.3.2.Terţul poate invoca faţă de asigurător apărările pe care le putea opune persoanei păgubite.El se poate
apăra numai în măsura calităţii sale juridice şi a interesului său legitim.Astfel, dacă asigurătorul a plătit despăgubirea pentru o
daună avizată tardiv sau pentru o pretenţie de asigurare prescrisă, acestea nu dau drept terţului de a invoca el tardivitatea avizării
sau prescripţia.În mod concret, nu terţul ia locul asigurătorului faţă de asigurat ci asigurătorul ia locul asiguratului faţă de terţ.
                     4.3.3.Dacă asigurătorul a desdăunat pe asigurat pentru un risc neasigurat, terţul culpabil poate să dicute plata
făcută, chiar dacă responsabilitatea lui pentru pagubă nu comportă discuţii. Asigurătorul care a făcut o plată nedatorată are


                                                                                                                                       4
                                                                                                                                          5
dreptul la o acţiune în restituire, întemeiată pe dispoziţiile art. 992 c.civ. El se subrogă în drepturile asiguratului, pe baza plăţii
despăgubirii dar numai în temeiul contractului de asigurare.




                     4.3.4.O altă chestiune care se ridică în practică în soluţionarea cererilor ce au ca obiect dreptul de regres al
asigurătorului îl reprezintă diferenţele dintre condiţiile de asigurare care au stat la baza plăţii despăgubirii şi normele privind
aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă.
          În speţă, art. 51 lit.a) din CONDIŢIILE GENERALE privind asigurarea de avarii şi furt a autovehiculelor-CASCO
prevăd ca, în cazul unei daune totale, despăgubirea să nu depăşească valoarea reală asigurată, diminuată cu 20%, reprezentând
valoarea epavei.
          Normele aprobate prin Ordinul 3113/2003 prevede la art. 36,al.(2) prevăd însă că ”prin valoare rămasă se înţelege
valoarea acelor părţi din autovehicul rămase neavariate, fără a se depăşi 25% din valoarea autovehiculului.”
          În aceste condiţii apar permanent diferenţe între sumele pretinse de asigurătorul CASCO şi cele acceptate la plată de
asigurătorul de răspundere civilă.
          Art.37 ,al.(2) din aceleaşi norme prevede însă că:”Modalitatea de stabilire a valorii din nou şi a uzurii corespunzătoare
prevăzute în prezentele norme, se aplică inclusiv în cazul despăgubirii stabilite prin hotărâre judecătorească.”.Faţă de această
prevedere, apreciem că normele au prioritate faţă de condiţiile de asigurare iar asigurătorul CASCO este obligat a accepta cota
prevăzută în aceste norme.


          4.4. Competenţa materială .

         4.4.1.Aşa cum am precizat mai sus, asigurătorul exercită contra terţului acţiunea pe care asiguratul ar fi intentat-
o împotriva autorului pagubei, el devenind titularul creanţei care i s-a transmis legal şi de plin drept.

          În consecinţă, atunci când raportul dintre asigurat şi terţul vinovat de producerea pagubei este un raport
obligaţional născut dintr-un delict, nici raportul dintre asigurător şi acelaşi terţ nu se poate transforma într-un alt raport
decât tot obligaţional şi nu contractual, terţul nefiind parte a raportului contractual de asigurare care a ocazionat
subrogarea.
          Din păcate- şi în mod regretabil- instanţele de diverse grade au tendinţa de a considera că asemenea litigii intră sub
incidenţa art. 3, pct. 17 c.com.(Legea consideră ca fapte de comerţ:-17.-asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor
şi asupra vieţii), art.56c.com.(Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi în cât
priveşte acest act , legii comerciale…….” şi art. 893c.com.(„Chiar când actul este comercial numai pentru una din
părţi,acţiunile ce derivă dintrânsul sunt de competenţa jurisdicţiei comerciale)” şi art. 1 din Legea nr. 136/1995, decizând
nefondat că asemenea litigii sunt de competenţa instanţelor comerciale.
           Mai mult - dar pe cale de consecinţă- au impus realizarea precedurii prealabile prevăzute de art. 720(1,c.pr.civ.)
anterior pomovării acţiunii.
          Premizele sunt greşite. Art.893 c.com. nu este decât aplicaţia în materie de judecată a principiului pus de art. 56
c.com. Or, acest articol face referiri explicite la un act comercial şi la părţile acestuia. Terţul împotriva căruia acţionează
asigurătorul nu a fost parte la acel act.

         4.4.2.Competenţa materială a soluţionării acţiunilor în regres promovate de asigurători revine însă instanţelor
comerciale atunci când temeiul cererii de chemare în judecată îl reprezintă dispoziţiile art. 57,al.1,teza(2) din Legea nr. 136/1995,
prin chemarea în judecată şi a asigurătorului pârâtului, în limitele legal stabilite a răspunderii sale.

          4.5. Competenţa Teritorială.

          4.5.1.Aparent,unui asemenea litigiu i-ar fi aplicabile atât dispoziţiunile art. 5 c.pr.civ. cât şi dispoziţiunile art.
11,c.pr.civ. care, în materie de asigurare, stabilesc o competenţă alternativă ce permit reclamantului să facă alegere între mai
multe instanţe, deopotrivă competente.
          Opţiunea este însă eronată, pentru aceleaşi considerente de mai sus. Obiectul acţiunii nu rezultă dintr-un contract de
asigurare deoarece terţul nu are nici un raport contractual cu asigurătorul iar în lipsa unor raporturi contractuale de asigurare
, acţiunea în regres împotriva pârâtului atrage aplicarea dispoziţiilor art. 5 din c.pr.civ. care stabileşte ca cererea să se facă la
instanţa domiciliului pârâtului.



          Această regulă se justifică prin aceea că pârâtul beneficiază de prezumţia că nu datorează nimic.

          4.6. Acţiunea în regres în contra comitentului. Art.1000,pct.(3)c.civ.

           4.6.1.Este de principiu ca un comitent răspunde pentru faptele păgubitoare săvârşite de prepuşii săi în exercitarea
sarcinilor încredinţate.


                                                                                                                                          5
                                                                                                                                       6
           Fapta altuia se răsfrânge asupra responsabilităţii proprii prin consecinţa faptei personale care se află la originea faptei
altuia , care rezultă dintr-o greşită alegere (culpa in eligendo )sau pregătire a agentului cauzator direct al prejudiciului.De aceea,
răspunderea stăpânilor şi a comitenţilor pentru faptele dăunătoare ale servitorilor şi ale prepuşilor lor este o prezumţie de
vinovăţie, care nu admite proba contrarie, este o prezumţie juris et de jure.
           Comitentul angajând pe prepus, asigură implict pe terţul anonim al vătămării împotriva consecinţelor păgubitoare ce s-
ar putea produce din culpa prepusului.
           Ca atare, responsabilul civilmente răspunde pentru prepuşii săi dar nu alături de ei.
           Legea , obligând pe comitent să răspundă pentru întreaga pagubă cauzată de prepuşii săi în funcţiile ce li s-au
încredinţat, a vrut să acorde părţii păgubite posibilitatea de a urmări întreaga sumă reprezentând despăgubirile fie de la cel ce a
cauzat paguba fie de la partea civilmente responsabilă.
           Comitentul, deşi va fi ţinut să despăgubească integral partea păgubită, nu se află în aceeaşi situaţie cu cel vinovat direct
de săvârşirea pagubei, care trebuie, până la urmă, să suporte singur consecinţele faptei sale. În ultimă analiză, responsabilul
civilmente nu are decât rolul de a asigura părţii păgubite repararea daunei , nu este decât o cauţiune în interesul terţului după care
sarcina reparaţiunii trebuie să revină în întregime prepusului care, prin fapa sa ilicită şi culpabilă, a cauzat prejudiciul.

          4.7. Taxa de timbru.

           4.7.1.Acţiunea civilă a asigurătorului prin care acesta îşi valorifică dreptul dobândit prin plata subrogatorie este supusă
legii taxei de timbru.
           Atunci când dreptul la acţiune se naşte dintr-un delict penal iar acţiunea civilă este alăturată acţiunii penale sau
exercitată separat de aceasta, dispoziţiile art. 15,lit.o din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru prevăd că sunt
scutite de aceste taxe cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile, materiale sau morale, decurgînd din acestea.Menţiunea scutirii
de taxa de timbru se regăseşte şi în alineatul (4) al art.15 c.pr.civ.
           Practica a stabilit că, potrivit textului, pentru a beneficia de scutirea plăţii taxei de timbru, dauna pretinsă trebuie să-şi
aibă izvorul în aceeaşi faptă materială ca şi acţiunea penală, adică în infracţiune, a cărei existenţă atrage atât răspunderea penală
cât şi pe cea civilă.
           Producererea daunei în legătură cu fapta penală nu justifica aplicarea dispoziţiei înscrise în art.15,lit.0 din lege,
deoarece prin expresia “decurgând din acestea” legiuitorul a prevăzut că dauna trebuie să fie produsă printr-o faptă penală
şi nu doar în legătură cu ea. Instanţele au stabilit astfel că fapte prevăzute ca infracţiuni de O.G.nr. 195/ 2002 sunt fapte de
pericol dar nu sunt, prin ele însele, cauzatoare de prejudicii.
           Intervenţia ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢEI prin Decizia nr.1/2004 - la care am făcut referire mai sus –şi
decizia acesteia asupra modului de aplicare a art.14 c.pr.pen. şi ale art. 998 c.civ. nu are utilitate decât în cazul tipic al acţiunii
civile alăturate celei penale, motivele care au stat la baza emiterii ei fiind legate de natura acestui litigiu şi mai marea celeritate a
lui.

          5.Regresul prevăzut de dispoziţiile art.58 din legea nr. 136/1995.

           5.1.Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule este o formă de
asigurare de utilitate publică, desfăşurată într-un cadru juridic impus de legiuitor.
           Având ca scop-aşa cum chiar legea defineşte - protecţia terţilor prejudiciaţi prin accidente de autovehicule, asigurarea
este obligatorie. În baza ei asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudicii de care asiguraţii răspund ,în baza legii, faţă de
aceste terţe persoane păgubite, plata fiind făcută ca urmare a existenţei unui raport obligaţional , născut, aşa cum am arătat la
pct.1 al prezentului, din delict, cvasidelict sau delict penal.




         5.1.Legiuitorul a stabilit însă că – după plata despăgubirilor –asigurătorul este în drept să le recupereze de la persoana
răspunzătoare de producerea pagubei, în cazurile pe care tot el le-a stabilit.

          Condiţiile de exercitare a acestui drept,termenele şi celelalte aspecte procedurale prezentate până acum , se aplică şi
acestei forme de regres.


                                                                                 Întocmit:
                                                                        Consilier juridic
                                                                        Ioan Vasile GHIOCEL

                                                        SUCURSALA - ASIROM - JUD.CARAŞ-SEVERIN




                                                                                                                                       6

								
To top