PowerPoint Presentation

							GEOGRAFIA MEDIULUI

        Titular curs:
   Lector dr. Gica Pehoiu
                       Noţiuni introductive

•   Noţiunea de mediu geografic, în sens larg, se identifică cu însuşi obiectul
    geografiei fizice, mediu însemnând de fapt tot ceea ce ne înconjoară. În
    sens restrâns, geografia mediului are obiect, metode şi principii care o
    individualizează ca disciplină de sine stătătoare.
•   Este definită ca o ramură a geografiei care studiază structura, funcţiile,
    raporturile reciproce şi repartiţia spaţială a factorilor de mediu, naturali
    sau antropici, care determină modul în care oamenii îşi duc viaţa şi îşi
    obţin cele necesare existenţei.
•   Mediul geografic presupune existenţa a trei categorii de componente:
    abiotice (alcătuiesc potenţialul ecologic al mediului); biotice (comunităţi
    de plante şi animale - numite biocenoze) şi antropice (acţiunile umane care
    determină modificări ale mediului). Dintre componentele abiotice, roca,
    relieful, apele, clima, constituie factori primari, pe când solul, alături de
    elementele biotice, intră în categoria factorilor derivaţi.
•   Locul de viaţă al unei comunităţi de plante şi animale poartă denumirea de
    biotop (bios – viaţă; topos – loc), fiind definit ca fiind un complex de
    factori naturali care alcătuiesc mediul de viaţă al unei biocenoze.
    Complexul alcătuit din biotop şi biocenoză poartă numele de ecosistem şi
    este un sistem deschis care defineşte natura ca un tot unitar.
•   Nişa ecologică reprezintă locul pe care îl ocupă o specie într-o biocenoză,
    în primul rând prin intermediul relaţiilor cu sursele de hrană şi cu
    adversităţile existente.
•   Ecosistemele se mai încadrează şi în unităţi spaţiale mai largi, numite
    geosisteme, care implică nu numai legăturile dintre biotop şi biocenoză, ci şi
    interacţiunea complexă a factorilor de mediu care individualizează cadrul
    existenţei societăţii omeneşti.




                     Schema funcţională a ecosistemului
•   Geosistemul este un sistem deschis, aflat într-un schimb permanent de materie şi
    energie cu sistemele tot mai complexe în care se încadrează, până la nivelul sistemului
    planetar. În cadrul geosistemului se produce un flux permanent de materie şi energie,
    între componentele biotice şi cele abiotice şi între sistemul respectiv şi sistemele
    subordonate şi supraordonate, ceea ce asigură echilibrul dinamic al său.




                          Schema funcţională a geosistemului
• Noţiunea de ecoton sau, cum se mai întâlneşte, zonă
  ecotonală, este o fâşie de interferenţă formată la contactul
  unor ecosisteme aflate în condiţii ecologice diferite. Cel
  mai important ecoton este cel aflat la contactul uscatului
  cu marea.
• Noţiunea de mediu geografic, sinonimă cu cea de peisaj
  geografic, în accepţiunea Consiliului Europei, are
  următoarea definiţie:
  „Peisajul este rezultatul multiplelor relaţii care există într-
  un timp dat între un individ sau o societate şi un spaţiu
  definit din punct de vedere topografic, al cărui aspect
  rezultă din acţiunea, în timp, a factorilor naturali şi umani şi
  din combinarea lor”.
• Protecţia mediului, reprezintă totalitatea factorilor de
  mediu, implicând protecţia calităţii aerului, a apei, a solului
  în toate tipurile de peisaj, inclusiv în cele intens
  antropizate. În cadrul ei se individualizează o altă noţiune,
  conservarea naturii, care reprezintă acţiunile de ocrotire a
  ecosistemelor naturale şi a biodiversităţii.
                   Preocupări pentru studiul mediului
                    geografic pe glob şi în România
•   Toţi marii specialişti ai gândirii geografice, începând cu Al. von Humboldt
    (1769 – 1859), care a introdus în geografie noţiunea de peisaj (Landschaft),
    conceput ca termen ştiinţific, pun în evidenţă, interdependenţa complexă a
    factorilor de mediu şi efectele acestora asupra distribuţiei spaţiale a
    comunităţilor vegetale.
•    Geografia mediului a dobândit un caracter mult mai bine conturat în secolul
    XX. De pildă, germanul Carl Troll a fost printre primii care a avansat conceptul
    de ecologie a peisajului (1938), pe care o defineşte ca o împărţire sistematică a
    unei regiuni geografice în cele mai mici unităţi spaţiale componente, din
    gruparea spaţială a căreia rezultă mozaicul landşaftic.
•    Continuatori ai ideilor şi cercetărilor lui C.Troll, au fost şi H. Leser şi Th.
    Mosimann, ca şi geografii germani E. Neef şi G. Haase.
•    În România, studiile de mediu au urmărit atât probleme teoretice cât şi
    modificările concrete rezultate ca urmare a activităţii antropice. Reprezentanţi
    recunoscuţi ai geografiei aplicative româneşti sunt Simion Mehedinţi, George
    Vâlsan, Vintilă Mihăilescu, care au avut în vedere permanent, în activitatea
    desfăşurată, importanţa interacţiunii dintre diversele componente ale mediului.
•    În a doua jumătate a secolului trecut, tot mai mulţi geografi români s-au
    angrenat în cercetări şi interpretări ale problematicii mediului. Spre exemplu, în
    anul 1969, Horia Grumăzescu, alături de colaboratorii săi, printre care Eugen
    Nedelcu, Cornelia Grumăzescu, Ana Popova-Cucu, a realizat o analiză foarte
    detaliată a biotopilor şi complexelor de biotopi din valea Dunării româneşti,
    punând în aplicare principiile geografului german C. Troll.
• Alte contribuţii au fost aduse de profesorii: Vasile S. Cucu, Alexandru
  Roşu, Grigore Posea, I. Zăvoianu, P. Gâştescu, L. Badea, P. Tudoran,
  Gh. Măhăra, I. Stănescu, E. Vespremeanu, Dan Bălteanu, Irina
  Ungureanu ş.a.
• Pe măsură ce ecologia, apărută iniţial ca ramură a biologiei, a
  beneficiat de o lărgire de preocupări a cercetătorilor din domeniu,
  unele contribuţii importante în probleme de mediu au fost aduse de
  cercetările unor specialişti, mai ales ale celor care au activat în domenii
  conexe. Dintre ei se remarcă E. Puşcaru-Soroceanu, N. Botnariuc, A.
  Vădineanu, I. Doniţă etc.
• Protecţia mediului implică ample acţiuni interdisciplinare, angrenând,
  alături de geografi, specialişti din cele mai diferite domenii (biologi,
  hidrotehnicieni, silvicultori, chimişti, agronomi, geologi etc.).
 Preocupări pentru protecţia mediului la nivel
                internaţional
În anul 1972 a avut loc, la Stockholm, în Suedia, Conferinţa Naţiunilor Unite cu
   privire la mediul înconjurător, care a adoptat o amplă rezoluţie referitoare la
   obligaţiile ce revin statelor participante cu privire la protecţia acestuia.
   Printre altele, articolele adoptate de Conferinţă fac referire la protecţia
   resurselor naturale ale Globului, combaterea poluării, transferul de ajutor
   financiar şi logistic între ţări etc.
• În 1987, în cadrul Comisiei Internaţionale a Mediului şi Dezvoltării, era
   prezentat Raportul Brundtland, care evidenţia necesitatea corelării
   dezvoltării economice cu măsuri ferme de protecţie a mediului, pe baza
   principiului dezvoltării durabile.
• În anul 1992 a avut loc Conferinţa mondială de la Rio de Janeiro cu tema
   dezvoltării durabile, ale cărei obiective cuprinse în Agenda 21 au fost:
         Coordonate sociale şi economice:
    –   combaterea sărăciei
    –   schimbarea modelelor de consum
    –   populaţia şi speranţa de viaţă
    –   protecţia şi promovarea sănătăţii umane
    –   aşezări umane trainice
    –   adoptarea deciziilor pentru dezvoltarea durabilă.
Conservarea şi gospodărirea resurselor:
– protecţia atmosferei
– gospodărirea viabilă a terenurilor
– combaterea despăduririlor combaterea deşertificării şi a secetei
– dezvoltarea montană durabilă
– dezvoltarea durabilă a agriculturii şi localităţilor rurale
– conservarea diversităţii biologice
– managementul biotehnologiilor
– protecţia şi gospodărirea oceanelor
– protecţia şi gospodărirea apelor dulci
– utilizarea în siguranţă a produselor chimice toxice
– gospodărirea deşeurilor periculoase
– gospodărirea deşeurilor solide şi a apelor uzate orăşeneşti
– gospodărirea deşeurilor radioactive
    Consolidarea rolului principalelor grupuri sociale:
– femeile şi dezvoltarea durabilă
– copiii şi tineretul în cadrul dezvoltării durabile
– consolidarea rolului populaţiilor indigene
– parteneriatul cu organizaţii neguvernamentale
– autorităţile locale
– muncitori şi sindicate
– comerţul şi industria
– oamenii de ştiinţă şi tehnologiile
– consolidarea rolului fermierilor
• Concepte de implementare:
   – finanţarea dezvoltării durabile
   – transferul tehnologic
   – ştiinţa pentru dezvoltarea durabilă
   – educarea, instruirea şi conştientizarea publicului
   – crearea de competenţe pentru dezvoltarea durabilă
   – organizarea pentru acelaşi demers
   – legislaţia internaţională
   – informarea factorilor de decizie
   – instruirea studenţilor pe durata cursurilor asupra
     problemelor de mediu şi a dezvoltării durabile.
• În anul 2002, la Johanesburg (Africa de Sud) s-a desfăşurat
  întâlnirea la vârf privind problematica dezvoltării durabile,
  unde au fost evidenţiate o serie de probleme actuale care
  constituie ameninţări grave la adresa bunăstării populaţiei
  şi dezvoltării economico-sociale.
                     Raporturi între societatea
                       omenească şi mediu
         Potenţialul natural al mediului
• Relaţiile dintre societatea omenească şi mediul său de viaţă implică trei
  aspecte principale:
  - modul în care omul poate utiliza resursele naturale, diferenţiat în funcţie de
  potenţialul natural al mediului,
  - efectele unor condiţii de mediu asupra vieţii şi sănătăţii oamenilor şi
  - cele ale activităţilor antropice asupra mediului.
• Potenţialul natural al mediului reprezintă capacitatea acestuia de a
  îndeplini anumite funcţii necesare dezvoltării socio-economice.
        Pentru evaluarea potenţialului natural se analizează caracteristicile
  tuturor componenţilor biotici şi în special abiotici, cu accent asupra
  aspectelor care favorizează sau, dimpotrivă, stânjenesc utilizarea sa în
  diferite scopuri. Printre elementele nefavorabile se numără: deficitul de
  umiditate, deficitul termic, relieful accidentat, unele proprietăţi nefavorabile
  ale solurilor, versanţi afectaţi de alunecări de teren etc.
         Potenţialul climatic
• Reprezintă totalitatea condiţiilor climatice care influenţează activitatea
  umană - temperatură, umiditate, precipitaţii, vânturi, nebulozitate. Foarte
  importantă este valoarea insolaţiei, care are efecte asupra climei şi
  topoclimei, modificând temperatura, deplasarea maselor de aer şi
  umiditatea.
   Potenţialul edafic
• Solul constituie una dintre cele mai importante resurse naturale ale unei ţări,
  în acelaşi timp fiind mijloc de producţie, baza dezvoltării agriculturii (atât
  pentru culturile agricole, cât şi pentru vegetaţia pajiştilor naturale utilizate
  pentru creşterea animalelor), a silviculturii, dar şi suport al biodiversităţii şi al
  atractivităţii peisagistice, implicit al unor activităţi turistice şi recreative. În
  acest sens, putem vorbi de fertilitate, adică potenţialul productiv al solurilor.
• Calităţile solului se modifică adesea ca urmare a utilizării antropice.
  Înlocuirea vegetaţiei de pădure cu una de pajişte duce, de obicei, la o mărire
  a rezervei de humus şi de substanţe nutritive, ca urmare a intensificării
  procesului de bioacumulare.
   De asemenea, în unele cazuri, poate duce şi la apariţia unui exces de
      umiditate în sol, întrucât scade pierderea de apă prin transpiraţie, arborii
      fiind mari consumatori de apă.
   – Distrugerea sau reducerea densităţii covorului vegetal determină o
      accentuare a eroziunii solurilor.
            Efectele unor condiţii de mediu asupra
                  vieţii şi sănătăţii oamenilor
•   Aprecierea calităţii mediului, din acest punct de vedere, se referă atât la factori
    permanenţi (calitatea necorespunzătoare a apei potabile, condiţii climatice
    dificile etc.), cât şi la riscul producerii unor evenimente cu acţiune distructivă
    (erupţii vulcanice, seisme, alunecări de teren şi scurgeri noroioase de mari
    proporţii, cicloane, tornade, inundaţii catastrofale, tsunami).
•    Ca şi alte organisme, omul are nevoie, pentru a supravieţui, de aer, apă şi
    hrană; în acelaşi timp, trebuie să se preocupe de factorii de mediu care îi pot
    influenţa negativ metabolismul, deci de buna desfăşurare a proceselor vitale.
• Acţiunea factorilor de mediu poate fi limitativă, adaptativă sau
  declanşatoare (stimulativă). Orice factor poate deveni limitativ în
  anumite condiţii, atunci când valoarea sa este prea mică sau prea
  mare, împiedicând activitatea normală, iar la valori extreme având efect
  letal.
•    Adaptarea la mediu se referă la specii sau populaţii, dar include şi
    acomodarea cu anumite condiţii de mediu, care se poate realiza la nivel
    individual sau de grup (de exemplu, o scădere bruscă a temperaturii aerului la
    începutul toamnei produce un disconfort mult mai accentuat decât o
    temperatură mai scăzută în timpul iernii, când organismul deja s-a acomodat la
    condiţiile de mediu).
•    Aclimatizarea (de pildă, la temperaturi scăzute sau prea ridicate, la altitudine)
    este o formă de acomodare în care factorii de mediu acţionează în special
    asupra mecanismelor fiziologice, asupra metabolismului.
      Efectele activităţii antropice asupra mediului
Efectele negative ale activităţii antropice au luat dimensiuni critice în două situaţii:
- în regiuni cu condiţii extreme, ca tendinţe de aridare, regim torenţial al
    precipitaţiilor, versanţi puternic înclinaţi, soluri lipsite de coeziune, roci
    friabile;
- în zone unde cu o activitate antropică foarte intensă şi îndelungată care a dus la
    exploatarea excesivă a resurselor mediului, depăşind capacitatea sa de
    autoregenerare.
• Degradarea se referă la pierderea unor calităţi avute anterior; de exemplu:
    îndepărtarea parţială sau totală a stratului de sol ca urmare a eroziunii
    declanşate de lucrări agricole necorespunzătoare, fragmentarea suprafeţei
    terenului de o reţea de ogaşe şi ravene ca urmare a drumurilor în pantă pe roci
    friabile, a exploatărilor forestiere,acidificarea solului ca urmare a înlocuirii
    pădurilor de foioase cu plantaţii de conifere sau înmlăştinirea solului ca
    urmare a despăduririi. Este improprie folosirea termenului de degradare pentru
    terenuri care au în mod natural un potenţial scăzut, ca rezultat al unor factori
    naturali deficitari (neinfluenţaţi de om); în aceste cazuri este vorba de efectele
    negative ale unor factori naturali asupra calităţii mediului.
• Intensitatea degradării nu este întotdeauna direct proporţională cu gradul de
    utilizare de către om a teritoriului respectiv. Există regiuni puternic antropizate
    în care totuşi componentele mediului natural se află într-un echilibru relativ
    stabil, iar potenţialul productiv se menţine ridicat (exemplu, peisajul rural din
    Marea Britanie, multe regiuni ale Europei centrale şi occidentale). În schimb,
    terenurile exploatate iraţional, chiar de o populaţie relativ puţin numeroasă, pot
    să provoace o degradare foarte accentuată a mediului natural. În funcţie de
    potenţialul de acest tip, mai ales de stabilitatea terenurilor, acţiuni de acest gen
    pot duce la rezultate diferite.
Tipuri de acţiuni
În general, se au în vedere următoarele categorii de acţiuni:
• înlocuirea biocenozelor naturale cu asociaţii secundare sau cultivate, cu
   productivitate mai ridicată sau care acoperă în măsură mai mare nevoile
   societăţii omeneşti, fără a modifica substanţial potenţialul ecologic; dacă
   acţiunea antropică încetează, terenurile fiind abandonate, în timp se revine
   la vegetaţia anterioară;
• acţiuni de ameliorare a condiţiilor de mediu (modificarea bilanţului hidric prin
   corectarea fie a deficitului, fie a excesului de umiditate, ridicarea fertilităţii
   solurilor prin sporirea rezervei de substanţe nutritive şi ameliorarea structurii
   etc.); în general necesită acţiuni iniţiale laborioase şi o continuă întreţinere a
   lucrărilor, altfel procesele naturale tind să readucă terenurile la situaţia
   iniţială (de pildă, prin colmatarea canalelor de desecare);
• acţiuni care au dus la degradare (defrişarea iraţională a pădurilor şi a
   tufărişurilor subalpine, pe terenuri neadecvate, culturi agricole cu o
   agrotehnică neadecvată, pe suprafeţe cu rezistenţă scăzută, irigaţii
   executate sau întreţinute necorespunzător, păşunat excesiv, exploatări
   miniere la zi, circulaţia dezordonată pe terenuri în pantă, poluarea mediului
   etc.);
• acţiuni de ameliorare a terenurilor degradate şi de reconstrucţie ecologică;
   deseori nu se mai poate reveni la starea iniţială, dar se împiedică avansarea
   proceselor de degradare.
• acţiuni care determină o artificializare totală a mediului (aglomerări urbane,
   platforme industriale, amenajări recreative).
•   Consecinţele degradării mediului constau în:
•    scăderea potenţialului productiv al ecosistemelor, manifestată prin reducerea
    producţiei de biomasă şi a calităţii acesteia, a fertilităţii solului sau chiar
    distrugerea sa parţială sau totală, fragmentarea suprafeţei topografice,
    modificarea regimului hidric, care duce fie la exces, fie la deficit de umiditate,
    sau determină oscilaţii sezoniere mari;
•    favorizarea producerii unor fenomene negative, uneori chiar cu efecte
    catastrofale, care afectează terenurile pe care omul a acţionat direct, dar
    deseori şi în regiunile învecinate, uneori până la distanţe mari. Dintre acestea
    se remarcă:
•    modificări ale regimului scurgerii, duce la o lipsă de apă în unele perioade ale
    anului sau, dimpotrivă, la scurgerea bruscă pe versanţi a apei provenită din
    precipitaţii, ceea ce determină la rândul ei amplificarea undelor de viitură
    (fenomen legat de reducerea capacităţii de intercepţie, infiltrare şi
    înmagazinare a apei în sol pe terenurile unde covorul vegetal şi învelişul de sol
    au fost puternic degradate);
•    creşterea debitului solid (a cantităţii de material transportat de râuri şi de
    cursurile temporare de apă) şi a materialului transportat de vânt, elemente care
    apoi se depun în aval, perturbând scurgerea sau ducând la colmatarea
    lacurilor de acumulare;
•    accentuarea eroziunii regresive, care poate afecta versanţii bine împăduriţi
    sau cu vegetaţie ierboasă bine dezvoltată, distrugând şi terenurile respective
    (de exemplu, datorită defrişării părţii inferioare a versantului, sau transformării
    unor drumuri forestiere abandonate în ogaşe);
•    reactivarea alunecărilor de teren datorită supraumectării (prin înlăturarea
    vegetaţiei lemnoase care consumă cantităţi mari de apă), supraîncărcării cu
    construcţii grele sau datorită secţionării bazei versantului;
•    deteriorarea condiţiilor de viaţă ale omului datorită poluării, deşertificării,
    accentuării fenomenelor de risc (inundaţii, alunecări de teren, avalanşe), etc.
                  Acţiunea omului asupra
                     covorului vegetal
• Vegetaţia naturală a fost tot mai mult supusă unor presiuni care în timp
   au dus la transformări importante ale structurii şi metabolismului.
   Acest lucru s-a realizat atât prin acţiuni directe (incendieri, defrişări
   etc.), cât şi indirect, prin intermediul animalelor domestice care,
   crescute în număr tot mai mare şi în grupuri compacte, exercită, prin
   păşunat, o presiune mult mai mare asupra covorului vegetal decât
   ierbivorele sălbatice.
• De asemenea, exploatarea excesivă şi dezordonată a lemnului şi a
   altor resurse vegetale, pentru diverse utilizări, a avut efecte profunde,
   ducând adesea la degradarea covorului vegetal.
   Efecte ale presiunii antropice asupra pădurilor
 Ponderea pădurilor în regiunile de dealuri joase şi de câmpie a scăzut
   foarte mult, ele apărând acum de obicei ca mici petice izolate
   înconjurate de agro-ecosisteme.
 Compoziţia floristică şi structura sa sunt puternic modificate (prin
   exploatări neregulate, păşunat forestier, plantaţii cu alte specii decât
   cele autohtone etc.), ceea ce, pe lângă reducerea biodiversităţii, a dus
   şi la scăderea rezistenţei faţă de factorii climatici dăunători (stres
   climatic, atacuri ale insectelor, poluare generală şi locală ş.a.). În
   aceste condiţii, fenomenele de uscare a pădurii au luat pe alocuri o
   amploare alarmantă.
 La noi în ţară, printre cele mai afectate specii se numără stejarul şi gorunul,
timp în care cerul se află într-un proces de expansiune.
 Zăvoaiele alcătuite din esenţe moi (salcie, răchită, plop alb) s-au restrâns
foarte mult, ca urmare a modificărilor profunde suferite de luncile râurilor, prin
lucrări de îndiguire şi desecare, utilizare agricolă şi pentru circulaţie,
balastiere, depozitarea deşeurilor etc. Acest fapt a dus şi la restrângerea faunei
de luncă.
 Pădurile de munte, la rândul lor, deşi se desfăşoară pe suprafeţe mult mai
întinse, au suferit modificări substanţiale. Prin exploatarea preferenţială a
lemnului de brad, unele făgeto-brădete s-au transformat în făgete pure
(fenomen semnalat mai ales în munţii de la vest de Olt). Tisa, frecventă în
trecut în pădurile de amestec de fag cu conifere, a devenit o raritate, fiind pe de
o parte căutată pentru lemnul său de bună calitate, iar pe de alta, exemplarele
tinere au fost distruse de ciobani, fiind toxice.
 Ca urmare a exploatărilor prin tăieri masive, s-au format arborete echiene, cu
un singur strat dominant de arbori cu aceeaşi vârstă şi cu aproximativ aceeaşi
înălţime (prin monotipizarea pădurii). Exploatările necontrolate au dus la
eliminarea bradului sau a tisei de pe multe suprafeţe, iar uneori a paltinului, a
frasinului sau a cireşului păsăresc. În trecut, pinul negru a fost exploatat intens
pentru obţinerea gudronului (aşa-numitul catran), prin distilare uscată.
 În urma păşunatului forestier s-au individualizat arborete poienite sau cu sol
puternic erodat.
•   Actualmente, în Uniunea Europeană se duce o politică susţinută de regenerare
    a fondului forestier, prin împădurirea unor terenuri folosite în trecut ca păşuni
    şi chiar ca ogoare, îndeosebi cele cu randament agricol scăzut, aflate în pericol
    de depreciere, dar şi cele din ţinuturi izolate sau cu potenţial turistic sau
    recreativ ridicat.
•    Vegetaţia lemnoasă se extinde şi prin reconstrucţia ecologică a unor terenuri
    afectate anterior de activităţi industriale (îndeosebi exploatări miniere, prin
    decopertare). Astfel, din 1992 până în 2000, în UE s-au realizat împăduriri pe
    cca. 1 milion ha, măsuri sprijinite activ prin finanţări de la bugetul comunitar.
          Plantaţiile forestiere
•   În secolul al XIX-lea şi prima parte a celui următor, s-a urmărit extinderea unor
    specii considerate valoroase şi în afara arealului lor natural. Îndeosebi molidul
    a fost plantat pe locul pădurilor de foioase exploatate.
•    În multe locuri s-a creat impresia existenţei unor inversiuni de vegetaţie (molid
    la baza pantei, unde pădurile au fost mai puternic afectate de activitatea
    antropică, specie urmată de arborete de amestec sau chiar de păduri de fag
    amplasate mai sus, pe versanţi).
•    Într-o anumită perioadă a fost cultivat duglasul, o specie de conifer american
    considerată rapid crescătoare, dar rezultatele n-au confirmat aşteptările. La
    momentul actual se tinde spre impunerea esenţelor autohtone, ţinându-se
    seama chiar de soiuri sau „provenienţe”, adică se urmăreşte ca seminţele să
    provină de la arbori crescuţi în condiţii climatice şi de sol similare cu cele din
    locul plantării puieţilor.
Dinamica suprafeţelor principalelor ecosisteme terestre în ultimele trei secole
    Printre cele mai importante lucrări de împădurire din sec. XIX lea se numără:
•   însămânţarea în Dobrogea în anul 1886, în scopul împăduririi, a 22 de perimetre,
    totalizând 161 ha;
•    fixarea nisipurilor din Oltenia prin plantarea salcâmului pe o suprafaţă de cca. 1750 ha la
    Piscu-Tunari şi cca. 750 ha la Ciuperceni, între anii 1884 şi 1895;
•    împădurirea cu salcâm, în intervalul 1890 – 1895, a suprafeţei de 3850 ha pe terenuri ale
    statului în fostele judeţe Ialomiţa şi Brăila
•    împădurirea, în anul 1893, a nisipurilor de la Iveşti din fostul judeţ Tecuci


         Evoluţia suprafeţelor fondului forestier românesc,
                    în perioada 1960-2003 (mii ha)
Modificări ale vegetaţiei ierboase
Asociaţiile cu caracter primar din stepă au fost afectate încă din vechi
  timpuri de păşunatul moderat. Situaţia s-a schimbat radical în sec. XX,
  când în urma unor împroprietăriri în masă densitatea populaţiei a
  crescut şi culturile agricole s-au extins rapid. Micile izlazuri care s-au
  mai păstrat au o vegetaţie extrem de degradată, datorită
  suprasolicitării; asociaţiile de colilie şi negară au dispărut aproape
  total.
• Păiuşul de stepă se mai păstrează în unele locuri, dar multe dintre
  speciile însoţitoare au dispărut. Mai bine reprezentate sunt specii
  foarte rezistente la degradare, ca bărboasa şi firuţa cu bulbi.
• Pajiştile naturale secundare (formate în locul pădurilor şi tufărişurilor
  subalpine defrişate) au fost puternic afectate de activitatea pastorală.
• Păşunatul moderat nu are, în general, efecte nefavorabile pe terenuri
  cu stabilitate mare, însă utilizarea unor suprafeţe cu pantă mare sau
  substrat friabil, ori supraîncărcarea cu animale a pajiştilor, au dus în
  timp la degradarea lor pe suprafeţe întinse, atât datorită distrugerii
  directe a plantelor, cât şi ca urmare a bătătoririi sau erodării solului.
• Numeroasele poteci de vite care se creează pe versanţii intens
  păşunaţi constituie căi de pătrundere a eroziunii, care pot duce în timp
  la distrugerea solului de pe întregul versant.
• Noţiunea de pajişte degradată are o accepţiune foarte largă: cuprinde
  atât ideea de reducere a biodiversităţii, cât şi pe cea de scădere a
  calităţii furajere şi de diminuare a capacităţii de protecţie a solului
  împotriva agresivităţii pluviale.
•   Utilizarea intensivă a pajiştilor, bazată pe acţiuni complexe de ameliorare,
    conduce la reducerea biodiversităţii. Astfel, în Europa Occidentală fâneţele cu
    compoziţie bogată şi diversă au fost în mare măsură înlocuite cu asociaţii
    vegetale mai productive, dar mai sărace în specii, multe dintre plantele
    existente în trecut în acele locuri fiind acum pe lista celor ameninţate cu
    dispariţia (sunt specii de fâneţe umede, pajişti xerice, lande care erau
    favorizate de o activitate antropică moderată, dar nu suportă actuala utilizare
    intensivă).
•    Exemplificativ, datorită utilizării îngrăşă­mintelor, plantele oligotrofe sunt în
    regres, iar Orhidaceele sunt deosebit de sensibile la acţiunile de ameliorare,
    majoritatea fiind acum pe listele roşii din ţările Europei de Vest şi Centrale.

         Modificări ale lumii animale
•    Acţiunea antropică asupra faunei este foarte variată ca intensitate şi mod de
    manifestare. Totuşi, în linii mari se constată două categorii de efecte, în mare
    parte complementare:
    -.pe de o parte, restrângerea arealelor, scăderea efectivelor (deci a densităţii
    unor populaţii) şi, în cazuri extreme, dispariţia unor specii. Aceste efecte pot fi
    determinate de acţiuni directe asupra faunei (prin vânătoare, pescuit, otrăvire
    sau distrugerea prin alte metode a unor specii considerate dăunătoare), sau
    pot fi provocate indirect, prin modificarea condiţiilor de mediu (defrişări,
    desţeleniri, desecări etc., ceea ce se reflectă asupra faunei fie prin distrugerea
    habitatelor caracteristice, fie prin limitarea surselor de hrană), ori prin
    concurenţa exercitată de animalele domestice sau de unele specii de animale
    sălbatice introduse de om în noi teritorii;
•   - pe de altă parte, se constată extinderea sau deplasarea arealelor unor specii,
    ca urmare a colonizării intenţionate sau a introducerii accidentale în noi areale
    cu condiţii favorabile, sau datorită extinderii spontane, ca o consecinţă a
    modificării antropice a peisajului, ce poate crea habitate favorabile sau noi
    surse de hrană pentru speciile respective.
•    În contextul distrugerii masive a pădurilor, asistăm la modificări semnificative,
    chiar radicale uneori, ale ambianţei ecologice. Pentru animalele şi plantele care
    au supravieţuit printr-o lungă perioadă de adaptare, începe din nou o eră foarte
    dificilă. Astfel, cele care s-au obişnuit cu noul mediu, supravieţuiesc, iar cele
    care nu se pot adapta noilor condiţii vor dispărea.
•   Referitor la speciile biologice ale pădurilor intertropicale umede, se constată
    că defrişările masive au dus la pierderea a peste 200 de specii de animale şi a
    200.000 specii de plante. Dacă acest fenomen va continua în acelaşi ritm, în cel
    mai scurt timp 10% din plante şi 20% din animale vor dispărea definitiv de pe
    suprafaţa Globului.


         Specii dispărute din fauna Globului
•    Unele specii au dispărut încă din neolitic sau din antichitate, fiind cunoscute
    doar datorită resturilor fosile. Ritmul de dispariţie a unor specii s-a accentuat
    foarte mult în epoca modernă.
    Printre numeroasele cazuri se remarcă şi câteva mamifere mari:
     Bourul, larg răspândit în pădurile de deal şi de câmpie din Europa, se
    estimează că a dispărut din România în secolul XV, iar de pe continent în
    secolul XVII (ultimul exemplar fiind semnalat în anul 1627), ca urmare a vânării
    lui, dar şi din cauza fărâmiţării continue a pădurilor.
       Tarpanul (calul sălbatic est-european), răspândit la începutul
cuaternarului, a dispărut total în secolul XIX (ultimul exemplar cunoscut a
fost semnalat în anul 1866).
       Vaca de mare a lui Steller, înrudită cu focile, dar de dimensiuni mai
mari (atingând 8-9 m lungime şi 4.800 kg), trăia în grupuri mari de-a lungul
ţărmurilor nordice ale Siberiei, în Strâmtoarea Bering şi în Insulele Aleutine.
Aceste animale inofensive, greoaie şi lipsite de apărare, au fost distruse de
expediţiile balenierelor europene (ultimele exemplare au fost semnalate în
anul 1780).
       Dintre păsări, alca nezburătoare, de mărimea unei gâşte, trăia la
începutul sec. XIX în Islanda, Insulele Feröe, Orkney şi New Faukland. A
fost intens vânată pentru carne.
       Pasărea Moa a dispărut din Noua Zeelandă după ce aici s-a stabilit
populaţia maori.
       Pasărea rock a dispărut din Madagascar prin anul 1650.
       Pasărea dodo sau drontul, de mărimea unui curcan, trăia în
comunităţi largi în Insula Mauritius; a dispărut în anul 1673 (fragmente de
schelet se mai păstrează în muzee din Londra, Paris, Praga).
       Două specii înrudite cu drontul, solitarul din Insulele Réunion şi
solitarul din Insula Rodriguez, au dispărut şi ele în secolul XVIII-lea.
    Specii care şi-au restrâns mult arealul şi efectivele

      Unele specii de animale, deşi nu au dispărut complet, supravieţuiesc în
prezent numai datorită măsurilor de protecţie, care au ajutat uneori chiar la
redresarea efectivelor. Multe sunt ameninţate cu dispariţia, datorită restrângerii
drastice a habitatelor ce le sunt favorabile, lipsei hranei adecvate, ca urmare a
braconajului sau a poluării mediului.
       Zimbrul - trăia încă în evul mediu prin toate pădurile mari din Europa
centrală şi Rusia nord-vestică. Pe vremea lui Dimitrie Cantemir zimbrul se mai
întâlnea încă în codrii Moldovei, în locuri mai retrase; în Transilvania el a
rezistat până în secolul XIX, ultima menţiune privind vânarea unui zimbru fiind
datată în anul 1852 (în Carpaţii Orientali, la izvoarele Ţibăului).
      Cartea de Pedigree a Zimbrului European, din 1997, arată că există
animale captive în 185 de locaţii, deşi cca. 36 - mai mult grădini zoologice -
posedă câte un exemplar. Numărul cirezilor captive de mai mult de zece
indivizi este de doar 19, din care cele mai multe sunt în Germania (5) şi Polonia
(4).
      - 1096 zimbri trăiau în captivitate în anul 1997 (aprox. 37,5% din întreaga
populaţie de zimbri a Lumii).
      - Cirezile libere atestă existenţa a 1829 de animale (62,5% din populaţia
totală, de 2.925 zimbri). Cele 33 de cirezi sălbatice se găsesc în 5 state: Ucraina
– 10 populaţii cu un total de 659; Polonia – 5 populaţii (537); Belarus – 7 (376);
Rusia – 10 (236); Lituania – o populaţie formată din 21 exemplare. Dimensiunea
populaţiei din Polonia a fost menţinută între 600-700 indivizi în perioada de 10
ani dintre 1988-1997. Dintre acestea, 25% se află în captivitate şi 75% în
libertate.
       În România, iniţiativa refacerii acestui fond faunistic preţios al pădurilor
din Munţii Carpaţi, ce adăposteau odinioară numeroase turme, a început acum
48 de ani când, la 12 noiembrie 1958, o pereche de zimbri a fost adusă din
Polonia în pădurea Slivuţ - Haţeg, judeţul Hunedoara. În prezent, zimbrul
european se găseşte doar în captivitate, şi anume în 3 rezervaţii aparţinând
Direcţiilor Silvice (Vânători - Neamţ, Haţeg - Slivuţ şi Neagra - Bucşani). De
asemenea, se găsesc şi la Grădina Zoologică din Târgovişte şi în cea din
Bucureşti.
        Antilopa saiga, care în trecut se întâlnea frecvent în stepele eurasiatice,
a fost puternic afectată de utilizarea pastorală şi apoi agricolă a acestora,
ajungând în pragul dispariţiei; a dispărut total din România, dar datorită
protecţiei impuse, efectivele s-au redresat în oarecare măsură în stepele ruse
de la est de Volga, în Altay şi în Kazahstan.
        Castorul european a fost puternic afectat atât de vânarea pentru blană,
cât şi de restrângerea habitatelor favorabile, o dată cu modificarea intensă a
luncilor râurilor şi altor zone inundabile. În trecut era larg răspândit în
România, unde era cunoscut sub numele de breb.
       Castorul a fost reintrodus în locuri cu zăvoaie de salcie bine dezvoltate,
compacte, de pe cursul superior al Oltului, pe o lungime de 80 km, cu o
distanţă minimă de 2 km între locurile de lansare (în sectoarele Sf. Gheorghe,
Măieruş, Augustin): în noiembrie 1998 au fost eliberate 8 exemplare, provenite
din Germania (Bavaria), iar în 1999, încă 19 exemplare. Cei mai mulţi castori au
rămas în apropierea locurilor unde au fost eliberaţi, dar unii au migrat în aval
sau amonte, precum şi pe afluenţi, ajungând să ocupe cca. 100 km depărtare
de râu.
        Marmota alpină (întâlnită în Alpi şi în Carpaţii Nordici) a existat în trecut
şi în Carpaţii Româneşti, unde ar fi fost distrusă în special de câinii ciobăneşti.
Recent a fost reintrodusă în unele masive carpatice (Munţii Rodnei, Retezat
etc.).
       Dintre păsări, foarte periclitate sunt marile răpitoare, de zi şi de noapte.
De exemplu: vulturul bărbos sau zăganul, vulturul pleşuv negru, vulturul
pleşuv sur, dropia (care a fost vânată excesiv, dar cauza principală a dispariţiei
ei o constituie extinderea terenurilor agricole şi distrugerea haturilor sau
tufărişurilor în care îşi găsea adăpost), cocoşul de mesteacăn etc.
       Multe specii din pădurile tropicale sunt periclitate datorită distrugerii
habitatelor lor şi vânării excesive: rinocerul sau tigrul sunt vânaţi intens de
braconieri; maimuţele antropoide sunt puternic ameninţate, deşi se fac eforturi
intense pentru salvarea lor.
       Fauna acvatică a fost profund afectată atât de lucrările hidrotehnice şi
de poluarea apelor: lostriţa, sturionii, pescuiţi excesiv (adesea de braconieri),
înregistrează un regres continuu.
      Populaţiile naturale de sturioni din România se află în declin, fapt pentru
care la nivel regional s-a propus pentru ţara noastră o cotă de captură, în 2006,
cu 30% mai mică decât în 2005, În 2005, României i-a fost alocată, prin
Secretariatul de la Geneva, o cotă de captură de 40.325 kg sturion şi obţinerea
unei cantităţi de 3.456 kg icre negre. Conform guvernatorului ARBDD, până la
finele lunii septembrie 2005 s-a realizat la cota de pescuit un procent de
29,44%, iar la cea de icre negre 21,5%.
       Foarte afectată este şi fauna din mări şi oceane, atât datorită pescuitului
excesiv, cât şi din cauza poluării.
      Biodiversitatea s-a redus deja drastic în mările închise, puternic poluate,
ca Marea Japoniei, Marea Baltică, Marea Neagră. Formaţiunile de corali, care
ocupă în total cca. 600.000 km2, se întâlnesc în mările tropicale şi subtropicale.
Sunt periclitaţi din cauza poluării apelor marine şi de depunerea de sedimente
provenite de pe uscat (datorită defrişărilor de mare amploare). Se consideră că
deja 10% dintre recifele de corali au fost distruse ireversibil.
      Broaştele ţestoase marine îşi depun ouăle pe anumite plaje din zona
caldă a Globului; acum însă acestea sunt adesea dezgropate şi consumate de
localnici. Ele mai sunt vânate pentru carne, iar în trecut (înainte de apariţia
industriei maselor plastice) erau căutate şi pentru carapacea lor (baga), din
care se confecţionau diferite obiecte.
      Dintre speciile care fuseseră în prag de dispariţie, dar care în prezent
beneficiază de protecţie elaborată, se numără balenele. Vânate intens în
perioadele anterioare, când balenierele străbăteau toate mările şi oceanele
Pământului în căutarea lor, acum sunt protejate prin convenţii internaţionale.
     Alte specii:
      Bizonul din preriile nord-americane a fost vânat până aproape de
dispariţie şi, în acelaşi timp, vechiul lui habitat a fost înlocuit cu întinse culturi
agricole, totuşi s-a reuşit salvarea lui de la dispariţie, în prezent fiind ocrotit în
mai multe rezervaţii şi parcuri naturale.
      Boul moscat, locuitor al Arcticii, vânat intens de eschimoşi, se mai
păstrase doar în puţine locuri; a fost reintrodus în rezervaţii din Canada şi
Alaska.
      Elefantul african, vânat încă din antichitate în special pentru fildeş, este
astăzi protejat în marile parcuri africane, totuşi, constituie încă ţinta atacurilor
braconierilor;
      Elefantul asiatic, este periclitat îndeosebi prin restrângerea habitatelor
(ambele specii intră în conflict cu localnicii, deoarece în căutare de hrană
devastează adesea culturile agricole).
      Arealul leului, la rândul său, s-a restrâns foarte mult, dar în marile
parcuri naţionale din Africa efectivele s-au refăcut foarte bine.
      Capra ibex, din Alpi, a fost puternic afectată negativ, dar în prezent este
ocrotită cu succese remarcabile.
          Capra neagră a dispărut din Carpaţii Orientali în prima parte a secolului
    XX; ulterior, cu mari eforturi, s-a reuşit repopularea Munţilor Rodnei (zonă în
    prezent din nou foarte periclitată, din cauza braconajului), Ceahlău şi Ciucaş.
•    Cu toate acestea, în România se păstrează bine unele specii ca ursul brun,
    râsul, lupul, care sunt în restrângere sau dispărute în alte părţi ale Europei, de
    aceea ţara noastră este inclusă într-un program european de protecţie a
    marilor carnivore.

         Extinderi de areale
     Pot fi de două tipuri:
           Spontane, datorate noilor condiţii de mediu sau surselor de hrană legate
    de modificarea antropică a mediului. Unele animale şi-au extins arealele şi şi-
    au sporit efectivele, întrucât reuşesc să supravieţuiască într-un mediu până la
    puternic antropizat, pe ogoare, în vii, livezi, grădini şi chiar în interiorul
    localităţilor - în parcuri, spaţii verzi, sub streşine, pe acoperişuri, în poduri,
    beciuri, clopotniţe etc.
•    Exemple: vrăbiile, guguştiucul, pescăruşul, cioara, inăriţa, lăstunii etc.
•    Dintre mamifere exemplificăm: şacalul auriu, şoarecele de casă şi şobolanul.
           Introduceri accidentale sau intenţionate. Diverse specii de animale,
    peşti şi insecte au fost colonizate în unele areale, de unde şi-au extins apoi
    spontan teritoriul, uneori neaşteptat de mult. De multe ori, în ţările unde sunt
    introduse intenţionat sau accidental noi specii, nu există factori naturali de
    control, spre deosebire de zonele de unde provin acestea, unde în decursul
    timpului s-a realizat un echilibru trofic.
•    Exemple: pisicile de casă sălbăticite, mangusta, fazanul, bizamul, câinele enot,
    cerbul lopătar, papagalul de vizuină, muflonul, păstrăvul curcubeu, coregonul,
    crapul fitofag (chinezesc), gândacul de Colorado etc.
                  Modificări ale reţelei hidrografice
•   Suprafeţe întinse ale uscatului prezintă diverse caracteristici defavorabile
    pentru interesele economice şi chiar pentru viaţa şi sănătatea omului, din
    cauza regimului hidric necorespunzător (exces sau, dimpotrivă, deficit de
    umiditate sau neuniformităţi foarte mari ale regimului hidrologic de la un sezon
    la altul, cu creşteri bruşte de debit ce produc uneori inundaţii catastrofale).
•    Printre cele mai importante forme de intervenţie antropică se numără:
           Realizarea de prize de apă din pânza freatică şi de adâncime (de la cele
    mai simple fântâni, până la foraje de mare adâncime). În prezent, sistemele
    complexe de foraje şi de aducţiuni asigură alimentarea cu apă a localităţilor,
    însă prelucrarea în exces a apei poate determina coborârea nivelului pânzei
    freatice, scăderea şi, uneori, chiar epuizarea rezervelor de apă.
           Regularizarea cursurilor de apă, prin tăierea meandrelor, canalizarea
    albiei, diguri laterale care să prevină inundarea periodică a luncilor etc.
           Construcţia de baraje şi lacuri antropice modifică semnificativ
    caracteristicile mediului, influenţând topoclimatul proceselor de versant prin
    supraumectare; determină scăderea debitului în aval de barajul construit sau,
    dimpotrivă, creşterea importantă a debitului în aval de locul unde este
    evacuată apa ce a fost utilizată în hidrocentrale.
           Transferul de apă între bazinele hidrografice, cu scopul de obţinere a
    unui debit mai mare pentru punerea în funcţiune a hidrocentralelor sau
    dirijarea apelor din arii cu precipitaţii abundente spre locurile cu deficit de
    umiditate.
         Corectarea excesului de umiditate se face prin desecarea mlaştinilor şi a
altor zone umede, îndiguiri, crearea de poldere (ca cele din Olanda). Desecări de
mare amploare s-au realizat şi în câmpia germano-poloneză, în câmpia rusă, iar în
câmpia banato-crişană din ţara noastră s-au realizat lucrări de desecare pe o
suprafaţă de cca. 850.000 ha şi astfel s-a creat o reţea densă de canale, în lungime
totală de aprox. 11.000 km;
- lucrările de asanare, canalizarea râurilor şi construirea de canale au început în
anul 1774, fiind continuate în etape până în perioada 1960-1970.
- îndiguirile au avut şi efecte negative, periclitând în mare măsură vegetaţia şi fauna
de lunci umede. Uneori au apărut şi procese de sărăturare a solului.
        Construirea de canale care leagă între ele diverse cursuri de apă şi chiar
mări sau oceane, cum sunt: sistemul Rin - Main - Dunăre, Canalul Suez, Canalul
Panama. În unele cazuri, aceste tipuri de canale au favorizat migrarea unor specii
dintr-un bazin hidrografic în altul, uneori provocând grave dezechilibre.
        Coborârea sau ridicarea nivelului apei freatice, ca urmare a prizelor de apă,
irigaţiilor, îndiguirii etc. În multe regiuni cu umiditate deficitară, folosirea apei
freatice pentru irigaţii determină coborârea nivelului freatic şi chiar diminuarea
drastică a rezervelor de apă (de pildă, în câmpiile din nordul Chinei, în regiunea
Pundjab din Pakistan, în Iran, Yemen etc.), ceea ce poate avea ca şi consecinţă
secarea fântânilor şi diminuarea prizelor de apă care alimentează aşezările
omeneşti din regiune.
        Dispariţia unor elemente ale reţelei hidrografice. Datorită amenajărilor
urbane, unele mici cursuri de apă au dispărut complet, de exemplu - în Bucureşti,
pârâul Bucureştioara; unele lacuri au dispărut ca urmare a acţiunilor de desecare,
cum s-a întâmplat în Câmpia Banatului, unde existau în trecut numeroase mlaştini,
lacuri şi bălţi, dar şi alte asemenea elemente hidrografice au dispărut ca urmare a
aceloraşi acţiuni (în Lunca Dunării).
        Canalizarea apei din oraşe, amenajările pentru scurgerea apei din localităţi
situate pe terenuri în pantă, din livezi sistematice etc., modifică la rândul lor
raportul dintre infiltraţie şi scurgere şi direcţiile pe care se produce scurgerea în
suprafaţă.
       Efectele activităţii antropice asupra solului.
                 Degradarea terenurilor
• Acţiunile antropice s-au realizat atât direct, prin lucrări agricole sau de
  altă natură şi acţiuni pedo-ameliorative, cât şi indirect, prin modificarea
  regimului hidric sau a covorului vegetal. Unele dintre acestea au avut
  ca efect ameliorarea solurilor, iar altele degradarea lor.
• Acţiuni ameliorative. S-au făcut direct prin acţiuni de ameliorare a
  calităţii (compoziţie, structură, regim hidric etc.), prin dispersarea pe
  sol de îngrăşăminte naturale organice (gunoi de grajd, frunze moarte
  etc.) şi minerale (cenuşă, ca supliment de elemente nutritive), ori prin
  aport de îngrăşăminte chimice.
• Indirect, solurile pot fi ameliorate prin târlire moderată şi prin
  cultivarea de plante fixatoare de azot, ca diverse leguminoase (de
  obicei, în cadrul rotaţiei culturilor). Pentru ameliorarea regimului hidric
  se fac desecări, rectificări de cursuri etc. sau, dimpotrivă, irigaţii.
  - Multe dintre solurile utilizate agricol în Europa au beneficiat, pe
  parcursul timpului, de astfel de acţiuni, ceea ce a dus la creşterea
  fertilităţii lor.
• Degradarea solului. O serie de acţiuni antropice au determinat
  degradarea, uneori foarte avansată, a solurilor. Printre aceste acţiuni
  se numără:
        - cultivarea terenurilor în pantă, mai ales când aratul se face în
  lungul pantei (perpendicular pe curbele de nivel) şi se cultivă plante
  anuale prăşitoare (porumb, cartofi);
• desţelenirea în vederea cultivării unor terenuri expuse fenomenului de
  deflaţie;
• pe suprafeţele plane, aratul cu unelte mecanice grele şi la aceeaşi
  adâncime, ani la rând, a dus în timp la formarea unui strat compact, cu
  structură distrusă, numit talpa plugului sau hardpan. Acesta împiedică
  dezvoltarea normală a rădăcinilor şi dereglează circulaţia apei în sol;
• recoltarea plantelor cultivate şi a tuturor resturilor (paie, coceni), ca şi
  păşunatul excesiv, coduc la pierderea treptată din ecosistem a
  substanţelor nutritive încorporate în plante, deci la sărăcirea continuă
  a solurilor în humus;
• irigaţiile practicate în mod neadecvat, care pot provoca, în funcţie de
  condiţii, gleizarea solului (ca urmare a ridicării nivelului freatic) sau
  sărăturarea lui (în urma evaporării apei încărcate cu săruri);
• târlirea excesivă (care a dus la o îmbogăţire excesivă în substanţe
  azotoase, până la nivelul când concentraţia acestora este toxică pentru
  majoritatea plantelor, permiţând doar dezvoltarea unor buruieni
  nitrofile);
• utilizarea în exces a îngrăşămintelor chimice potasice;
• defrişarea pădurilor, urmată de lucrări agricole neadecvate sau de
  păşunat excesiv, determină erodarea solurilor, uneori până la
  îndepărtarea totală a orizontului A sau chiar a întregului strat de sol şi,
  parţial sau total, a scoarţei de alterare, roca de bază rămânând expusă
  la zi.
                                       Xerofitizarea
•   Presiunea antropică legată de utilizarea intensă a terenurilor s-a manifestat şi prin
    scăderea capacităţii de a reţine apa în ecosistem (datorită înlocuirii vegetaţiei iniţiale
    complexe cu asociaţii cu structură simplificată, erodării sau bătătoririi solului etc.
•    Termenul provine de la cuvintele greceşti xeros = dur, arid, uscat şi phyton = plantă şi
    reprezintă procesul de pătrundere în compoziţia floristică a unor asociaţii vegetale a
    speciilor xerofile în regiuni unde anterior vegetaţia avea caracter mezoxerofil sau chiar
    mezofil.
•    Principalele acţiuni antropice care provoacă aceste fenomene sunt:
          - distrugerea pădurilor şi a vegetaţiei primare de stepă, de natură să ducă la
    dispariţia efectelor de moderare a oscilaţiilor termice, de reducere a insolaţiei, de
    regularizare a regimului hidric şi de menţinere a calităţii solurilor pe care le are vegetaţia
    naturală;
          - păşunatul excesiv, urmat de bătătorirea sau erodarea solului, care provoacă
    modificarea compoziţiei floristice a păşunilor şi a pădurilor păşunate, distrugerea
    continuităţii covorului vegetal, reducerea capaci­tăţii de reţinere a apei în sol;
          - aratul sau alte lucrări agricole pe terenuri în pantă, pe substrat friabil, care au
    avut ca urmare, în multe cazuri, distrugerea totală a stratului de sol sau îndepărtarea
    orizontului A, cu proprietăţi favorabile, lăsând la zi orizonturi mai puţin pretabile
    conservării vieţii plantelor şi cu capacitate scăzută de reţinere a apei;
          - lucrări de nivelare a terenurilor nisipoase (cu dune) sau a versanţilor afectaţi de
    alunecări de teren, ceea ce a dus la distrugerea orizontului subţire de sol fertil şi
    amestecarea acestuia cu roca subiacentă, cu proprietăţi nefavorabile, cu permeabilitate
    ridicată;
          - degradarea solului, în urma unor lucrări de amenajare prost concepute;
          - exploatarea solului cu utilaje grele, asociată cu folosirea diverselor substanţe
    chimice specifice (pesticide, îngrăşăminte);
          - lucrări de desecare, îndiguire, regularizare a râurilor, ce au provocat coborârea
    pânzei freatice şi restrângerea zonelor umede (de pildă, în Lunca Dunării, câmpia
    banato-crişană).
                                      Deşertificarea
•   Este un termen folosit acum într-o accepţiune foarte largă, incluzând nu numai extinderea
    deşerturilor propriu-zise, ci şi degra-darea solurilor în zonele aride, semi-aride şi subhumide,
    datorită mai multor factori, printre care se numără variaţiile climatice şi activitatea umană.
•   Este un proces de reducere a potenţialului bioproductiv al terenurilor, cu preponderenţă din
    cauza suprasolicitării printr-un mod neadecvat de utilizare.
            Organizaţia Naţiunilor Unite a declarat 2006 Anul deşertului şi al deşertificării, pentru a
    trage un semnal de alarmă asupra unuia dintre cele mai îngrijorătoare fenomene ce au loc pe
    glob - deşertificarea.
             Din uscatul globului, o treime este acoperită de deşerturi. Doar o zecime este pământ
    cultivat. Cândva, în urmă cu 15.000 de ani, multe zone ale întinderilor de nisip actuale erau
    verzi.
             Din anii ’60 ai secolului XX până astăzi, au dispărut 40% din terenurile roditoare. În
    Sudan, de pildă, deşertul Sahara s-a extins spre sud, în 17 ani, cu 100 km. Tot astfel, deşertul
    Thar din India înaintează în zonele verzi cu un kilometru anual.
            Deşertul Atacama, aflat pe teritoriile statelor Peru şi Chile, înaintează, la rândul său,
    chiar cu 3 km anual. Şi acestea sunt doar câteva exemple. Perspectivele sunt de-a dreptul
    dramatice.
            - Două miliarde de oameni sunt afectaţi de fenomenul deşertificării, marea majoritate
    aflaţi în ţări care sunt recunoscute ca extrem de sărace.
            - Mii de ani, populaţiile nomade – tuaregii din nordul Africii sau beduinii din Arabia - s-au
    acomodat la condiţiile naturii lipsită de resurse suficiente.
            - Peninsula Iberică, printre altele, suferă în ultimul timp de secete aspre. Ar trebui să
    plouă neîncetat luni de-a rândul, pentru ca deficitul să fie corectat. Urmările sunt catastrofale
    pentru agricultură, pescuit, faună şi floră, în general. Spaniolii consumă zilnic pe cap de
    locuitor 167 l, spre deosebire de germani, cu doar 127 l. Agricultura înghite cea mai mare parte
    din rezervele de apă ale ţării. 80% din consum este folosit pentru irigarea culturilor de căpşuni,
    porumb sau bumbac, agricultorii spanioli plătesc un preţ infim pentru apă.
Relaţia factori antropici - proces de deşertificare
     Căile de comunicaţie ca element de antropizare a peisajului
•   Construirea de drumuri, începând de la simple poteci sau artere de circulaţie a carelor, şi
    până la actualele şosele, autostrăzi şi căi ferate, marchează puternic peisajul.
•   Deşi prezintă o desfăşurare lineară, ocupând procentual porţiuni relativ mici din teritoriu,
    efectele lor se resimt frecvent pe o suprafaţă mai mare, prin construcţiile conexe
    (ramblee, deblee, şanţuri de scurgere a apei, perdele de protecţie), prin influenţa
    exercitată asupra regimului scurgerii, prin poluarea atmosferică şi cea fonică, prin
    efectele avute asupra faunei din zonă etc.

                Reţeaua de drumuri publice existente în România
                           în perioada anilor 1995-2003
•   Efecte şi mai mari asupra peisajului - le au şoselele moderne, asfaltate, mărginite
    de şanţuri de scurgere, pentru construirea lor săpându-se în profunzimea pereţilor
    de stâncă, s-au dinamitat obstacolele din cale, s-au realizat ramblee (uneori de mari
    dimensiuni, de exemplu la trecerile denivelate, deblee), tuneluri şi viaducte, lucrări
    de stabilizare a versanţilor etc.
•    Printre construcţiile de drumuri pe teren accidentat se numără şi şoseaua Brezoi -
    Voineasa - Obârşia Lotrului - Sebeş, Transfăgărăşanul şi şoseaua din lungul văii
    Cernei, care parcurge spaţiul montan până la Baia de Aramă.
•    În cadrul lucrărilor pentru aceasta din urmă s-au făcut exploatări de calcar care au
    afectat peisajul de vale îngustă din sectorul Cheilor Corcoaiei (valea Cernei) şi
    exploatări de luturi deluvio-coluviale de pe terase, tăpşane şi glacisuri.
•    Reţeaua de drumuri forestiere se întinde în toate regiunile împădurite ale ţării,
    modificând profilul văilor; adesea prin construirea lor s-a produs subminarea bazei
    versanţilor, ceea ce a determinat dislocări de rocă, prăbuşiri, alunecări de teren.
    Uneori, drumurile forestiere abandonate după terminarea exploatărilor s-au
    transformat în adevărate organisme torenţiale.
•    Căile ferate, de asemenea, sunt însoţite de viaducte, tuneluri. Printre lucrările de
    mare amploare se numără tunelurile care străbat Alpii, Transsiberianul, podul de la
    Cernavodă, peste Dunăre; legătura feroviară între Marea Britanie şi continent pe
    sub Strâmtoarea Pas de Calais, prin intermediul curselor regulate ale aşa-numitului
    tren TGV, legăturile feroviare între diversele insule ale arhipelagului japonez etc.
•    Suprafaţa acoperită cu asfalt (şosele, autostrăzi, parcuri etc.) atinge în unele ţări
    valori foarte ridicate, ca de exemplu în SUA, unde această suprafaţă este estimată
    la cca. 15 milioane ha, aflându-se şi într-o continuă dezvoltare, datorită măririi
    vertiginoase a parcului auto.
•    Extinderea unor astfel de locaţii are loc, uzual, în detrimentul terenurilor agricole
    sau al vegetaţiei naturale, ceea ce creează probleme în statele cu densitate mare a
    populaţiei şi cu o presiune antropică asupra ecosistemelor naturale.
       Medii puternic transformate ca urmare a activităţilor
                         agricole moderne

•   Agricultura de plantaţie, ca şi cea de fermă modernă, de tipul monoculturilor
    (cultivarea aceleiaşi plante de cultură pe suprafeţe foarte întinse), a modificat
    profund aspectul peisajului geografic în spaţiul rural, ducând la o simplificare
    extremă a structurii verticale şi orizontale.
•    De asemenea, vastele sisteme de drenaj, de irigaţii sau de irigaţii şi desecări au
    afectat puternic circulaţia apei în geosistemele transformate agricol, iar chimizarea
    agriculturii a perturbat şi ea vizibil circuitele biogeochimice.
    - Aceste transformări au dus, în ansamblu, la o creştere marcantă a bio-
    productivităţii, dar în acelaşi timp au creat serioase probleme legate de poluare (de
    exemplu, poluarea pe scară largă a apelor de suprafaţă şi freatice cu nitraţi,
    eutrofizarea unor bazine acvatice, poluarea solurilor şi a bazinelor acvatice cu
    pesticide) şi au contribuit decisiv la reducerea biodiversităţii.
•    În a doua jumătate a secolului XX s-au făcut progrese spectaculoase în agricultură,
    prin aplicarea tehnicilor evoluate (îngrăşăminte, tratamente fitosanitare,
    mecanizare), iniţial în ţările din zona temperată, ulterior extinse şi în ţări cu climat
    subtropical sau tropical.
    - Aceste rezultate au fost amplificate prin ameliorarea soiurilor de plante şi a
    raselor de animale, ca urmare a creării unor ample sisteme de irigaţii, ceea ce a
    făcut ca spre sfârşitul aceluiaşi secol să dispară ameninţarea foametei (cu excepţia
    ţărilor afectate de grave crize politice).
•   De pildă, în Asia de sud-est a crescut randamentul culturilor de orez, prin sisteme
    care în acelaşi timp evită degradarea terenurilor. Aplicarea pe scară largă a unor
    metode moderne de management agricol, în ţările, în trecut afectate de grave
    probleme ale aprovizionării cu hrană a populaţiei, a primit denumirea de revoluţie
    verde. Acest fenomen s-a bazat şi pe finanţări importante de la bugetele de stat
    pentru seminţe subvenţionate, subvenţii pentru produse fitosanitare, echipamente
    şi utilaje, finanţarea sistemelor de irigaţii, credite agricole avantajoase.
•    Efortul financiar existent nu va putea fi însă susţinut pe termen lung. Chiar în
    prezent se estimează că, la nivel mondial, există 840 milioane de persoane
    malnutrite, iar cca. 2,4 miliarde trăiesc de pe urma activităţilor agricole, pentru ca în
    viitor creşterea populaţiei să se realizeze preponderent tot în regiuni sărace ale
    Globului, unde va înregistra creşteri foarte mari necesitatea de terenuri agricole, iar
    nivelul de trai şi cunoştinţele tehnice nu vor permite o preocupare eficientă pentru
    problemele de mediu.
•   Pe de altă parte, schimbarea modelelor de consum antrenează o alimentaţie mai
    consistentă, inclusiv o cerere sporită de produse animaliere, de natură să provoace
    o sporire a numărului de animale domestice şi, în acelaşi timp, a suprafeţelor
    cultivate cu plante furajere, deci o creştere considerabilă a presiunii antropice .
    Creşterea animalelor are şi ea efecte negative asupra mediului sub multiple forme:
            - prin suprapăşunat, care are ca efect degradarea accentuată a pajiştilor,
    păşunat în pădure, cu consecinţe negative asupra regenerării arborilor şi asupra
    solului forestier, pe suprafeţe degradate împiedicând procesele naturale de
    regenerare;
           - emisie de gaze cu efect de seră, în urma proceselor de digestie specifice
    rumegătoarelor;
           - poluare prin dejecţii animale, gestionată incorect şi prin cadavre de animale
    incorect neutralizate.
                                Mediul urban
• Peisajul urban a fost definit ca acea parte din geosistemului planetar
  puternic antropizată, care are un comportament specific în urma concentrării
  într-un spaţiu relativ restrâns a bunurilor materiale, spirituale şi umane. El nu
  poate exista prin el însuşi, ci numai în raport cu o arie adiacentă de
  dimensiuni relativ crescute.
• În mediul urban acoperirea cerinţelor omului, ca fiinţă biologică (aer, apă,
  adăpost, hrană etc.), se bazează tot pe substanţe din mediu, însă circuitul
  acestora este mai mult sau mai puţin modificat.
• Construcţiile, reţeaua stradală, activităţile urbane propriu-zise schimbă
  factorii meteorologici. Se asigură aşadar temperaturi mai ridicate în cursul
  iernii, prin folosirea combustibililor fosili, este modificat circuitul apei (apa din
  precipitaţii nu este reţinută în ecosistem, ci este evacuată rapid în afara lui,
  în schimb alimentarea cu apă făcându-se, în unele frecvente cazuri, din
  exterior, de la mari distanţe).
• Multe dintre problemele igienico-sanitare ale ecosistemelor urbane sunt
  legate de aceste dereglări ale circuitului substanţelor nutritive, care conduc
  la proliferarea cantităţii reziduurilor menajere. Evacuarea lor este
  costisitoare, scoţând din circuitul agricol terenurile pe care se face apoi
  depozitarea lor. Dacă colectarea acestora este prost organizată, contribuie
  semnificativ la poluarea oraşelor şi determină suprapopularea cu dăunători
  (şobolani, gândaci, etc.).
•   De asemenea, diverse activităţi industriale şi de transport, ca şi încălzirea
    locuinţelor, contribuie la poluarea atmosferică, cu diversele sale efecte
    negative conexe asupra vieţii şi sănătăţii oamenilor.
•   Flora şi fauna spontană sunt în mare parte eliminate sau profund perturbate,
    dar se extind diverse alte specii introduse de om (plante decorative, parcuri,
    aliniamente stradale, balcoane şi terase, plante de apartament, animale de
    companie) sau capabile să coexiste cu omul (vrăbii, turturele, ciori etc.).
•    În afara valorii lor estetice, arborii şi arbuştii plantaţi în spaţiul urban participă
    activ la oxigenarea şi purificarea aerului, la reducerea zgomotelor şi atenuarea
    căldurii excesive din timpul verii, contribuind la ameliorarea condiţiilor de
    viaţă.
•    Mediul urban este, din unele puncte de vedere, mai favorabil speciilor
    plantate, la adăpost (de vânt şi de ger), datorită topoclimatului urban propice,
    ceea ce face ca unele exemplare să înflorească mai devreme şi să-şi păstreze
    mai mult frunzele decât arborii sau plantele ierboase din afara oraşului,
    permiţând dezvoltarea unor specii mai sensibile, care nu ar putea supravieţui
    în aceeaşi zonă geografică, în natură (cazul magnoliilor).
•    Frecvent în interiorul oraşelor se constată o diversitate floristică remarcabilă,
    majoritatea speciilor fiind însă introduse antropic şi ajutate să supravieţuiască
    prin măsuri speciale de îngrijire.
•    Evident, partea cea mai importantă a localităţii urbane o ocupă spaţiul
    construit. Materialele care intră în componenţa locuinţelor şi a celorlalte tipuri
    de clădiri sunt aproape în totalitate aduse din exterior şi acumulate în
    ecosistemul urban, sporind masa şi volumul acestuia.
•    Oraşul a tins, ca urmare a acestor considerente, în ultima vreme, şi spre
    subteran (subsoluri, uneori pe mai multe nivele, pasaje, depozite şi parcări
    subterane), etc.
• În ecosistemul urban circulaţia materiei, a energiei şi a informaţiei se
  realizează în mare parte în mod concertat, prin artere de comunicaţie
  (trafic stradal, linii de tramvai, troleibuz, metrou etc.), o reţea bine
  determinată de canale de scurgere, conducte de transport al apei, de
  termoficare, de gaze naturale, de reţele electrice, de linii de telefonie
  fixă, etc. care împânzesc oraşul atât la suprafaţă, cât şi subteran. Se
  adaugă aici sistemele moderne de comunicaţii prin radio, televiziune,
  telefonie mobilă, internet etc.
• Cu toate acestea, o urbanizare haotică necontrolată, poate avea efecte
  negative de neimaginat asupra mediului, de aceea, acum se pune
  problema ca dezvoltarea oraşelor să fie corelată cu capacitatea de
  suport ambiental.
• Poluarea aerului este ridicată datorită mai ales activităţilor cotidiene
  de transport, încălzirii locuinţelor, unor activităţi industriale, etc. Se
  mai adaugă poluarea de interior, care nu de puţine ori poate prezenta
  efecte nocive, întrucât în spaţii închise se poate ajunge mai uşor la
  concentraţii periculoase.
    Probleme actuale legate de modificări ale mediului
• Dezvoltarea economico-socială a umanităţii a generat apariţia unor numeroase
  probleme de mediu. Dintre acestea, un loc important îl ocupă încălzirea
  globală, subţierea stratului de ozon, accidentele ecologice majore (avarii,
  explozii, naufragii ale tancurilor petroliere), ploile acide, degradarea
  biodiversităţii, poluarea atmosferică, gestionarea deficitară a apei potabile,
  dispariţia lentă, dar sigură a pădurilor, instabilitatea zonelor de ţărm,
  acumularea unor cantităţi enorme de deşeuri, stresul urban, riscul chimic.
• Printre cauzele crizelor care afectează astăzi omenirea se numără mai ales
  suprapopularea, epuizarea resurselor, poluarea sub formele ei specifice.
• A fost introdus, în consecinţă, conceptul dezvoltării durabile care, fără a face
  abstracţie de progresul tehnologic, implică găsirea unor soluţii la aceste
  probleme ce afectează calitatea vieţii pe Terra.
• Dezvoltarea durabilă este definită ca acea dezvoltare care satisface nevoile
  prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi acoperi
  propriile nevoi. Ea ţine seama în totalitate de consecinţele ecologice ale
  activităţilor economice şi se bazează pe resursele ce pot fi înlocuite sau
  regenerate.
Concret, s-au propus soluţii cum sunt:
  - redimensionarea creşterii economice, prin accentuarea laturilor calitative ale
  producţiei;
  - eliminarea sărăciei, prin satisfacerea nevoilor esenţiale prin locuri de
  muncă, resurse de hrană, de energie, de apă, de locuinţe şi sănătate;
  - controlul naşterilor;
  - conservarea şi sporirea resurselor naturale prin menţinerea biodiversităţii şi
  supravegherea impactului activitaţii economice asupra mediului;
     - reorientarea tehnologiilor şi punerea sub control a riscurilor acestora;
     - coroborarea deciziilor privind mediul şi dezvoltarea pe plan naţional cu cele
    din plan internaţional.
•   În urma Conferinţei Naţiunilor Unite asupra mediului, desfăşurată la Stockholm
    (Suedia), în anul 1972, s-au stabilit câteva principii generale, valabile şi astăzi
    (ulterior dezvoltate şi amplificate), dintre care majoritatea au următoarele
    trăsături sau puncte de plecare:
          - a preveni este mai facil decât a remedia;
          - impactul asupra mediului trebuie luat în considerare chiar din faza de
    concepere a unui obiectiv sau a unei acţiuni;
          - trebuie abandonată exploatarea resurselor naturii, care are ca urmări
    dezechilibre ecologice;
          - adoptarea de măsuri trebuie să se facă pe baza unei bune cunoaşteri
    ştiinţifice a situaţiilor date;
          - principiul „poluantul plăteşte”, că acesta trebuie să suporte costurile
    legate de prevenirea poluării şi de remedierea pagubelor produse;
          - activităţile desfăşurate pe teritoriul unui stat nu trebuie să provoace
    daune mediului altui stat;
          - politica de protejare a mediului necesită a lua în considerare şi
    interesele ţărilor aflate în curs de dezvoltare;
          - promovarea unei politici de protejare a mediului prin înfiinţarea şi
    activitatea unor organizaţii internaţionale;
          - acţiuni educaţionale;
- măsurile de protecţie să fie întreprinse la un nivel adecvat, în funcţie de tipul de
poluare, acţiunile necesare şi regiune (prin principiul de subsidiaritate);
- programele naţionale de protecţie a mediului să se bazeze pe o concepţie unitară pe
termen lung, iar politicile naţionale să se armonizeze în cadrul comunităţii (în situaţia
noastră, a UE).
Evaluarea impactului asupra mediului este un ansamblu de procese ce urmăreşte
includerea problemelor de mediu în planificarea acţiunilor şi în realizarea de proiecte,
planuri, programe sau politici de dezvoltare. Poate fi de mai multe feluri:
        direct - se manifestă printr-o relaţie evidentă cauză-efect între un element al
obiectivului analizat şi unul al mediului;
        indirect - decurge dintr-un impact direct printr-o înlănţuire de cauze şi efecte
(cum este situaţia în cazul unei relaţii de tip priză de apă - coborârea pânzei freatice -
uscarea pădurii);
        cumulativ - rezultat al cumulării în spaţiu sau timp a efectelor generate de
proiectul respectiv sau de mai multe proiecte.
       - În timp, se manifestă prin acţiuni repetate la intervale mai mici sau mai mari, ca în
situaţia reziduurilor industriale deversate în lacuri sau râuri, utilizarea repetată de
pesticide cu remanenţă mare;
       - În spaţiu, prin acţiunea mai multor surse în acelaşi mediu (sinergic) - de acelaşi
fel, sau cu efecte complementare (se amplifică şi se potenţează reciproc) ;
       - În anumite condiţii de mediu, cum este categoria smogului umed, de tip
londonez, prin interacţiunea poluanţilor cu aerul foarte umed, ceţos şi smogul
fotochimic, de tip Los Angeles, declanşat de reacţia dintre diferiţi poluanţi sub acţiunea
insolaţiei puternice;
        rezidual - se menţine şi după ce cauza a fost înlăturată;
        cu efect pe termen lung (substanţele şi radiaţiile cu efect cancerigen).
                Poluarea mediului. Aspecte generale
• Pe parcursul timpului, mediul a fost modificat mai ales ca urmare a unor
  acţiuni directe preponderent fizice, asupra diverselor componente ale sale:
  defrişarea pădurilor, păşunat, lucrări agricole, exploatări miniere ş.a.
• Dezvoltarea industriei, mecanizarea şi chimizarea agriculturii şi
  intensificarea activităţilor de transport au accentuat un alt element negativ al
  activităţii antropice: poluarea mediului ca urmare a cantităţilor imense de
  noxe dispersate în atmosferă, în sol şi în reţeaua hidrografică.
• Aspectele pe care le prezintă astăzi poluarea sunt foarte diverse şi
  complexe, afectând în măsură mai mică sau mai mare toate domeniile de
  viaţă de pe Terra. Aerul, apa, solurile îşi modifică compoziţia, iar procesele
  care au loc în mod natural în cadrul lor sunt profund perturbate, astfel că
  avem de-a face cu efecte care se răsfrâng şi asupra plantelor, animalelor şi
  microorganismelor, dar şi cu consecinţe vădite la adresa sănătăţii oamenilor
  şi în diversele lor activităţi economice.
• Combaterea acestui fenomen nu se poate realiza decât pe baza progresului
  ştiinţific, prin crearea unor tehnologii mai puţin poluante, a unor substanţe
  mai puţin nocive, prin modernizarea industriei şi a transporturilor, instituirea
  unor metode agriculturale în concordanţă cu principiile ecologice etc.
• S-au obţinut numeroase succese, de exemplu prin retehnologizarea unor
  obiective industriale, utilizarea convertizorilor catalitici pentru a reduce
  poluarea cu gaze de eşapament, interzicerea DDT şi a defoliantelor în
  ansamblul ţărilor dezvoltate etc.
•   Conform Legii mediului (nr. 137/1995), poluantul este definit ca orice substanţă solidă,
    lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori sau orice formă de energie (radiaţie
    electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţie) care introdusă în mediu
    modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune
    bunurilor materiale. Se disting următoarele categorii de poluare:
•   1. Poluare fizică, ce are ca principale forme:
                    - poluarea fonică (sonoră);
                    - termică;
                    - prin radiaţii ionizante.
    2. Poluare chimică, datorată diverselor substanţe eliberate în mediu sub formă
    gazoasă, lichidă sau de particule solide;
    3. Poluare biologică:
                    - cu germeni patogeni ajunşi în aer, apă sau sol;
                    - cu substanţe organice putrescibile, cu efecte importante de poluare a
    resurselor de apă.
•   Sub aspectul mediilor afectate, se disting: poluarea aerului, a apei şi a solului. Există, pe
    de altă parte, poluanţi biodegradabili (care în timp pot fi descompuşi prin procese
    naturale până la substanţe care se integrează în mediu) şi nebiodegradabili (care nu
    dispar în timp; adesea aceştia se acumulează în mediu până la concentraţii din ce în ce
    mai nocive).
           Principalele surse de poluare sunt:
•   industria (extractivă, energetică, prelucrătoare, aceasta din urmă cu subramuri ca
    metalurgia, industria chimică, cea alimentară, a celulozei şi hârtiei, a pielăriei etc.);
•   transportul auto, feroviar, naval, prin conducte (inclusiv datorită unor accidente şi
    avarii);
•   agricultura modernă, puternic chimizată;
•          Conform Legii mediului (nr. 137/1995), poluantul este definit ca orice
    substanţă solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori sau orice formă de
    energie (radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţie) care
    introdusă în mediu modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi
    aduce daune bunurilor materiale. Se disting deci următoarele categorii de poluare:
    1. Poluare fizică, ce are ca principale forme:
           - poluarea fonică (sonoră);
           - termică;
           - prin radiaţii ionizante.
           2. Poluare chimică, datorată diverselor substanţe eliberate în mediu sub formă
    gazoasă, lichidă sau de particule solide;
    3. Poluare biologică:
           - cu germeni patogeni ajunşi în aer, apă sau sol;
           - cu substanţe organice putrescibile, cu efecte importante de poluare a
    resurselor de apă.
•   Sub aspectul mediilor afectate, se disting: poluarea aerului, a apei şi a solului.
•   Există, pe de altă parte:
           - poluanţi biodegradabili (care în timp pot fi descompuşi prin procese naturale
    până la substanţe care se integrează în mediu) şi nebiodegradabili (care nu dispar în
    timp; adesea aceştia se acumulează în mediu până la concentraţii din ce în ce mai
    nocive).
           Principalele surse de poluare sunt:
•          industria (extractivă, energetică, prelucrătoare, aceasta din urmă cu subramuri
    ca metalurgia, industria chimică, cea alimentară, a celulozei şi hârtiei, a pielăriei etc.);
•          transportul auto, feroviar, naval, prin conducte (inclusiv datorită unor accidente
    şi avarii);
•          agricultura modernă, puternic chimizată;
•   Efectul lor depinde în mare măsură de compoziţia chimică, în unele cazuri sterilul, cu
    o compoziţie asemănătoare cu a rocilor de la suprafaţă, se solidifică cu rapiditate şi
    se integrează în peisaj.
•   Alte substanţe pot fi foarte nocive, cum sunt diverşi compuşi ai cuprului, aluminiului,
    zincului, cadmiului, manganului şi, mai ales cei de mercur, sulf şi plumb; prin
    prelucrare se poate ajunge la concentraţii foarte mari ale acestora faţă de minereurile
    din care au fost extrase;
•    Utilizarea în exces a îngrăşămintelor chimice, care poate provoca poluarea apei, a
    solului şi contaminarea alimentelor;
•    Apariţia, prin activităţi de tip industrial, a unor compuşi noi, inexistenţi în natură, şi
    care nu pot să se integreze în circuitele naturale, nefiind biodegradabili, aşa cum
    sunt materialele plastice, sau care sunt toxici (pesticidele şi alte substanţe de acest
    tip);
•    Utilizarea pe scară largă a combustibililor fosili, deci suplimentarea rezervelor
    energetice ale geosistemelor pe seama unor surplusuri din trecut, stocate în
    zăcămintele de cărbuni, petrol, gaze naturale, care acum sunt consumate într-un ritm
    foarte rapid (în industrie, transporturi, agricultură mecanizată, încălzirea locuinţelor
    etc.).
           Acest fapt duce la creşterea rapidă a conţinutului de CO2 în atmosferă, dar şi a
    altor gaze, datorită diverselor impurităţi din aceşti combustibili (în special oxizi de
    sulf, clor) şi la eliberarea unor radionuclizi. La acestea se adaugă şi alte procese de
    ardere, în special incendierea pe scară largă a pădurilor tropicale, incendieri pentru
    regenerarea păşunilor (foarte ample în savanele africane), incinerarea deşeurilor,
    eliberarea de gaze din haldele de gunoi.
•          Pentru supravegherea calităţii mediului s-au introdus unele valori-standard
    care permit aprecierea gradului de poluare cu diverse substanţe.
• Concentraţia maximă admisă (CMA) reprezintă limita
  concentraţiei de la care se consideră că o substanţă poate
  prezenta efect poluant. Utilizarea acestui standard este legată
  de faptul că cele mai multe substanţe poluante pot fi tolerate de
  organism în oarecare măsură (până la atingerea pragului de
  toleranţă), dar apoi efectele nocive încep să se manifeste.
       - În practică, este o valoare destul de relativă - fiecare stat
  îşi stabileşte propriile standarde (ţinând seama şi de
  posibilităţile reale de a reduce emisiile de poluanţi), aşa că pot
  să apară unele diferenţe de la o ţară la alta.
• Doza letală medie este apreciată ca fiind cantitatea de
  substanţă sau de radiaţie ionizantă ce poate provoca în interval
  de 14 zile moartea la 50% din animalele de laborator pe care s-
  a făcut experimentarea;
       - se notează cu DL50 şi se exprimă în general, în cazul
  substanţelor, în miligrame pe kilogram corp.
                        Poluarea chimică
         Poluarea aerului
•   Pe măsura dezvoltării procesului de industrializare a crescut numărul şi varietatea
    surselor de poluare. Printre principalii producători de noxe din industrie se numără:
           - centralele electrice pe bază de combustibil solid, care poluează cu gaze,
    cenuşă, praf de cărbune şi funingine;
           - industria metalurgică (siderurgia şi metalurgia neferoaselor), care elimină în
    atmosferă cantităţi foarte mari de gaze (mii de metri cubi la tona de produs realizat),
    printre care şi ridicate cantităţi de dioxid de sulf, dar şi diverse pulberi.
            Compuşi foarte nocivi rezultă din metalurgia manganului, a mercurului,
    aluminiului, a plumbului şi zincului;
           - industria chimică este deosebit de poluantă. De pildă, la prepararea unor
    îngrăşăminte chimice se elimină în atmosferă mari cantităţi de dioxid de sulf, clor,
    acid fluorhidric, fluoruri şi hexafluorosilicaţi;
           - industria cimentului eliberează în atmosferă atât praf din roca măcinată, cât şi
    ciment. Aceste pulberi se depun pe plante şi stânjenesc activitatea fotosintetică şi
    procesele metabolice.
•   Pentru reducerea efectelor acestor noxe, atât la termocentrale, cât şi la oţelării şi alte
    obiective industriale care elimină în aer substanţe poluante, se recurge la evacuarea
    gazelor de ardere prin coşuri înalte, care asigură o mai bună dispersie a acestora.
           In prima etapă a dezvoltării industriale, când astfel de obiective erau puţine şi
    situate la mari distanţe între ele, se obţinea o dispersie a poluanţilor până la
    concentraţii care nu creea probleme.
•   Pe măsură ce sursele de emisie s-au înmulţit, o dată cu dezvoltarea explozivă a
    industriei, etapa în care se miza pe dispersia poluanţilor a fost depăşită.
    Efectele diverselor surse de emisie se cumulează, ducând la creşterea poluării de
    fond. Ca urmare a circulaţiei atmosferice care antrenează şi diversele substanţe
    gazoase provenite de la marile obiective industriale, au luat amploare problemele
    legate de poluarea la distanţă (inclusiv cea transfrontalieră).
    Numărul tot mai mare de autovehicule, încălzirea locuinţelor şi incinerarea deşeurilor
    contribuie de asemenea substanţial la poluarea aerului, îndeosebi încălzirea cu
    cărbune este foarte poluantă, de aceea în măsura posibilităţilor se încearcă
    înlocuirea cu alte surse de încălzire. Celebrul smog londonez s-a redus foarte mult
    de când în capitala Marii Britanii se folosesc mijloace de încălzire moderne.
           Printre cei mai frecvenţi poluanţi din aer se numără:
•           Monoxidul de carbon (CO) - are efecte nocive asupra organismului,
    deoarece este absorbit în plămâni o dată cu oxigenul din aer, iar în sânge se
    combină cu hemoglobina, ducând la formarea de carboxihemoglobină, un compus
    stabil, în loc de oxihemoglobină, astfel că scade aportul de oxigen în ţesuturi.
           La concentraţii mari (care se pot înregistra în spaţii închise, în general datorită
    funcţionării necorespunzătoare a instalaţiilor de încălzit) efectele pot fi letale.
           Poluarea atmosferică cu monoxid de carbon nu atinge valori letale, dar poate
    provoca cefalee, ameţeli, afectând îndeosebi persoanele cu afecţiuni cardiace
    (angină pectorală, cardiopatie ischemică), în cazul femeilor gravide, oxigenarea
    insuficientă a sângelui fătului poate determina o diminuare a greutăţii la naştere.
           Efectele sunt accentuate prin fumat, care la rândul lui determină creşterea
    cantităţii de monoxid de carbon pătrunsă în sânge.
            Dioxidul de azot (NO2) este un gaz iritant de culoare brun-roşiatică, provenit
    în special din diferite activităţi industriale; este absorbit de om la nivelul mucoaselor
    respiratorii. La concentraţii mici determină o inflamare uşoară a mucoaselor
    aparatului respirator, iar la unele mai mari provoacă bronşite,
    bronho-pneumonii sau edeme pulmonare acute.
•   Studii experimentale au arătat o creştere cu 20% a riscului de boli respiratorii la copiii
    expuşi la doze mici, dar constante (de exemplu, prin utilizarea gazului natural în
    bucătării).
            Dioxidul de sulf (SO2), provenit din arderea combustibililor fosili şi diverse
    activităţi industriale, este absorbit de mucoasa nazală şi în căile respiratorii
    superioare, având efect iritant, afectând îndeosebi persoanele care suferă de astm
    sau bronşită cronică, în concentraţii ridicate poate să provoace uneori edem
    pulmonar şi laringo-traheal.
           Efectele se resimt mai ales în caz de calm atmosferic, care favorizează
    stagnarea poluanţilor în apropiere de sol.
            Ozonul (O3). Se consideră că ozonul este cel mai răspândit poluant al
    aerului din Europa. Spre deosebire de ozonul din stratosfera (care alcătuieşte stratul
    de ozon), cu rol important în protecţia organismelor împotriva excesului de radiaţii
    ultraviolete, cel format în atmosfera joasă are un efect negativ asupra vegetaţiei
    (pătrunde prin stomate, determinând defolierea arborilor iar în cazul unor concentraţii
    mai mari, chiar uscarea lor) şi asupra sănătăţii oamenilor.
           Dozele mici suportate o perioadă îndelungată, afectează îndeosebi procesele
    fiziologice şi metabolismul, pe când dozele ridicate pe perioade scurte produc
    vătămări vizibile ale plantelor.
           Expunerea la ozon, chiar la nivelurile obişnuite în ţările industrializate, reduce
    producţia de cereale şi de fructe, în plus, poate amplifica efectele altor poluanţi ca
    SO2 şi NOX.
•   Ozonul din atmosferă poate induce stări de oboseală, indispoziţie şi greaţă, poate
    determina iritaţia ochilor, a nasului şi a gâtului, dar afectează în primul rând plămânii,
    ducând la o îmbătrânire prematură a lor; poate produce emfizem şi chiar cancer
    pulmonar şi are efect teratogen.
             Clorul (Cl) - în urma fabricării, manipulării şi utilizării compuşilor clorului, a
    arderii combustibililor fosili cu conţinut natural de cloruri sau aditivaţi cu cloruri pentru
    creşterea randamentului de ardere, a arderii deşeurilor şi gunoaielor cu conţinut
    ridicat de policlorură de vinil (PVC), se formează în atmosferă mari cantităţi de acid
    clorhidric, care cu timpul ajunge să se depună pe sol, ducând la acidifierea acestuia,
    a apelor şi la afectarea vegetaţiei şi faunei.
•   De asemenea, clorul liber care ajunge în atmosferă ca urmare a unor emisii
    accidentale, reacţionează cu alţi compuşi ai atmosferei poluate şi cu vaporii de apă,
    producând agenţi toxici.
•   Importante efecte negative au şi solvenţii organo-cloruraţi, gazele produse în
    industria de mase plastice, CFC şi halonii. Albirea hârtiei şi textilelor cu clor duce la
    deversarea în apă a unor compuşi nocivi ai clorului.
             Fluorul şi compuşii săi gazoşi (HF, SiF4), ori sub formă de pulberi (NaF,
    NaAlF), acţionează asupra clorofilei şi produc pete galben-brune pe frunze, căderea
    timpurie a frunzelor, producţii scăzute la culturile agricole. Spre exemplu, solul a fost
    poluat cu fluor în jurul combinatelor chimice Năvodari, Valea Călugărească, Tg.
    Mureş, Turnu Măgurele, uzinei de aluminiu de la Slatina, a fabricilor de alumină de la
    Oradea şi Tulcea. De asemenea, există poluare cu fluor a solurilor în jurul fabricilor
    de ceramică, de ciment şi a unor termocentrale.
             Smogul. Unele condiţii (calmul atmosferic„care împiedică dispersia
    poluanţilor, ceaţa, dar şi aerul cald şi uscat) pot amplifica efectele poluării urbane
    până la situaţii de criză. Pentru unele dintre aceste situaţii se foloseşte un termen
    preluat din limba engleză, smog, care s-a format prin combinarea cuvintelor smoke =
    fum şi fog = ceaţă.
•   Este de fapt un amestec de diferiţi poluanţi, între care au loc o serie de reacţii
    chimice, ce le pot mări nocivitatea; se prezintă ca o ceaţă alburie sau gălbui-cafenie.
    Iniţial termenul a fost utilizat pentru smogul de tip londonez, format în condiţii de calm
    atmosferic într-o atmosferă umedă, ceţoasă, numit şi smog reducător. Acesta conţine
    îndeosebi dioxid de sulf.
•    Ulterior termenul a fost extins şi pentru smogul de tip fotochimic (smog oxidant sau
    ceaţă oxidantă), de tip Los Angeles (California - SUA), declanşat de reacţia dintre
    diferiţi poluanţi sub acţiunea insolaţiei puternice; apare în condiţii de timp cald şi
    uscat, cu radiaţie solară directă puternică.
•    Aceşti poluanţi pot avea efecte cumulate sau sinergice, putând afecta grav
    sănătatea oamenilor (mai ales în cazul persoanelor în vârstă sau care suferă deja de
    diferite afecţiuni).
•   Intensificarea circulaţiei auto a amplificat formarea smogului fotochimic, în special
    creşterea cantităţii de ozon din atmosferă. Un caz tipic este capitala Greciei, Atena,
    confruntată vara destul de frecvent cu poluarea de acest tip, fiind în unele cazuri
    necesară introducerea unor restricţii pentru circulaţia autovehiculelor.
            Ploile acide. Chiar ploile normale au o uşoară aciditate (până la valori ale
    pH-ului de 5,6), datorită dioxidului de carbon dizolvat, ce dă naştere acidului
    carbonic. Aceste valori nu sunt dăunătoare vieţii animale şi vegetale. Dar, în cazul
    unei atmosfere poluate, precipitaţiile contribuie la preluarea din atmosferă a
    poluanţilor, care în combinaţie cu apa pot da naştere la acizi, valoarea pH ajungând
    mai mică de 5,0 (chiar la un pH de 3 sau 4).
•    Acizii ajung prin intermediul ploii, al zăpezii sau al grindinii în sol şi în reţeaua
    hidrografică, afectând vegetaţia şi chiar clădirile (ploile acide constituie una dintre
    cauzele deteriorării rapide a faţadei unor monumente istorice). Cel mai important
    component al ploilor acide este acidul sulfuric (H2SO4), rezultat din combinarea
    vaporilor de apă cu dioxidul de sulf (SO2) din atmosfera poluată. De asemenea,
    oxizii de azot, amoniacul, clorul şi fluorul se combină cu apa dând acizi.
•   Compuşii sulfului sunt transportaţi de obicei în stratul inferior al troposferei (în primii
    doi km). În funcţie de direcţia dominantă de circulaţie a maselor de aer, unele părţi
    ale Globului sunt afectate sistematic de ploi cu pH scăzut, care depăşesc
    capacitatea naturală a ecosistemelor de „tamponare” a acidităţii. Printre acestea se
    numără partea de nord-est a Americii de Nord, dar şi nord-vestul, vestul şi centrul
    Europei.
•   Sute de lacuri din Canada, Peninsula Scandinavică şi Scoţia au devenit foarte acide
    din această cauză. Valori scăzute ale pH se înregistrează adesea şi pe înălţimile
    munţilor.
•   Pe lângă efectele distructive directe asupra organismelor acvatice şi terestre, se
    produc şi diverse perturbări ale activităţii biologice ca urmare a unor efecte indirecte
    la nivelul solului şi bazinelor acvatice.
           Poluarea acidă se poate produce nu numai ca urmare a ploilor cu pH scăzut;
    se adaugă ceaţa şi aerosolii, dar şi particulele de praf din aer, de care se ataşează
    poluanţii şi care până la urmă se depun pe sol (sub formă de depuneri uscate).
           Lichenii au sensibilitate deosebită la poluarea acidă, putând constitui indicatori
    concludenţi ai acestui tip de poluare. În ariile intens poluate din jurul unor obiective
    industriale lichenii lipsesc complet, după care urmează o zonă în care nu se
    întâlnesc decât două-trei specii mai rezistente.
           Ca urmare a măsurilor de retehnologizare, echipare cu filtre performante,
    reconversie şi chiar de închidere a unor obiective industriale, s-a reuşit în oarecare
    măsură reducerea emisiilor industriale responsabile pentru acest tip de poluare.
            Gazele cu efect de seră sunt acele gaze care au proprietatea de a absorbi o
    parte din radiaţia infraroşie reflectată de suprafaţa pământului, împiedicând-o astfel
    să se piardă în spaţiul interplanetar.
•   Existenţa lor determină o temperatură mai ridicată a suprafeţei pământului. Dacă ar
    lipsi complet din atmosferă, Pământul ar fi probabil îngheţat şi lipsit de viaţă. Dar
    prezenţa lor în exces determină o supraîncălzire; dacă efectul de seră se va
    amplifica, vor apărea numeroase dezechilibre afectând circulaţia generală a
    atmosferei, nivelul Oceanului Planetar, plantele, animalele, culturile agricole etc.
• Cel mai important gaz cu efect de seră este dioxidul de carbon (CO2), care
  provine din diverse procese naturale, la care în prezent se adaugă cantităţi
  mari emise în atmosferă prin procesele de ardere (în industrie,
  termocentrale, transport etc.), din procesele de descompunere a materiei
  organice din haldele de gunoi, din procesele digestive ale rumegătoarelor.
• Principalele reglementări în vederea reducerii emisiei de gaze cu efect de
  seră sunt cuprinse în Protocolul de la Kyoto, la Convenţia-Cadru din 1992 a
  Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, adoptat la 11 decembrie
  1997, pe care România l-a ratificat în 2001.
• Prin acest protocol ţările semnatare se obligă să nu depăşească cantităţile
  atribuite, calculate ca urmare a angajamentelor de limitare cantitativă a
  emisiei, pentru reducerea cu cel puţin 5% a emisiilor globale de astfel de
  gaze (calculate în dioxid de carbon echivalent) faţă de nivelul din 1990.
  Printre măsurile indicate pentru atingerea acestui scop se numără:
         mărirea eficienţei energetice;
         protecţia şi sporirea mijloacelor de absorbţie şi a rezervoarelor de
  acumulare a gazelor cu efect de seră (inclusiv prin conservarea pădurilor şi
  reîmpăduriri, având în vedere rolul important al acestora în absorbţia CO2);
         promovarea formelor noi de energie regenerabilă, limitarea şi/sau
  reducerea emisiilor de metan prin recuperare şi folosire.
                                Poluarea apei

    În ce priveşte calitatea apei, trebiue să se facă distincţie între impurificare şi poluare.
•   Impurificarea implică modificarea temporară sau pe o durată mai mare a însuşirilor fizice
    (transparenţă, culoare, miros, conductibilitate), chimice (pH, concentraţia în oxigen dizolvat,
    prezenţa unor substanţe străine) şi biologice, peste limitele normale de variaţie.
•   Poate apărea din cauze naturale (ploi torenţiale, alunecări de teren în bazinul hidrografic
    respectiv), dar şi datorită unor acţiuni de defrişare care sunt însoţite de eroziune puternică, unor
    lucrări pe şantiere (pentru obiective industriale, baraje, construirea de drumuri) ce determină un
    aport brusc şi masiv de material în suspensie în râuri sau lacuri, ca şi de substanţe dizolvate,
    ceea ce duce la creşterea gradului de turbiditate, deci micşorează transparenţa apei şi reduce
    cantitatea de oxigen dizolvat.
•    Poluarea este definită ca modificarea condiţiilor fizico-chimice sau biologice ale unei ape,
    produsă ca urmare a activităţii omului, prin care se prejudiciază folosinţele normale ale acesteia
    (ca apă potabilă, industrială, pentru folosinţe agricole, piscicole sau pentru agrement).
•   Autoepurarea (autopurificarea) apei se realizează prin:
    .      - acţiunea radiaţiei solare (în special a celei ultraviolete), care distruge germenii patogeni;
           - acţiunea microorganismelor saprofite, care produc biodegradarea substanţelor
    organice;
           - acţiunea organismelor acvatice consumatoare de materie organică moartă sau de
    bacterii;
           - diverse reacţii chimice (oxidare, reducere, precipitare);
           -sedimentare (depunerea pe fundul apei a poluanţilor în suspensie).
•    Capacitatea de autoepurare este influenţată de natura şi concentraţia poluanţilor, de
    temperatură (care influenţează viteza reacţiilor chimice şi biologice), de intensitatea
    radiaţiei ultraviolete şi de transparenţa apei (în funcţie de care aceste radiaţii pot
    pătrunde la adâncimi mai mici sau mai mari), de debit, turbulenţă.
•   Evacuarea apei uzate sau a celei menajere prin canale de scurgere
    neimpermeabilizate, ca şi scăpările de petrol, apă sărată sau alte lichide din
    conducte fisurate sau din instalaţii defecte, pot determina contaminarea pânzei
    freatice, substanţele respective apărând şi în apa fântânilor.
•   Contaminarea apei freatice şi a fântânilor se poate produce şi datorită substanţelor
    organice în exces antrenate de apele de ploaie din locurile unde se depozitează în
    aer liber, direct pe sol, diverse substanţe toxice sau gunoi de grajd în cantitate mare.
           O sursă foarte importantă de poluare o constituie evacuarea în reţeaua
    hidrografică a apelor uzate provenite din reţeaua de canalizare a oraşelor şi a
    diverselor reziduuri industriale sau menajere.
•   Diverse ramuri industriale elimină în procesul de fabricaţie cantităţi importante de
    substanţe cu caracter poluant. De exemplu, fabricile de celuloză şi hârtie sunt mari
    consumatoare de apă de bună calitate, iar din procesul de producţie rezultă ape
    puternic poluate, cu mari cantităţi de fibre de celuloză, clor, aminoacizi, compuşi ai
    sulfului, coloranţi etc.
           - Industria pielăriei şi în special tăbăcăriile elimină în apă amoniac, hidrogen
    sulfurat, săruri de crom şi arsen, folosite în procesul de producţie. Substanţe
    poluante se întâlnesc şi în apele reziduale ale industriei petroliere, petrochimice, şi
    mai ales cele provenite din unităţi ale industriei chimice.
           - Apele de mină şi cele reziduale de la staţiile de spălare a cărbunelui conţin
    cantităţi mari de săruri de magneziu, nichel, mangan şi praf de cărbune. Staţiile de
    flotare a minereurilor neferoase folosesc şi ele cantităţi mari de apă, care pleacă
    încărcate cu steril şi săruri de plumb, zinc, cupru, fier şi chiar cu cianuri.
        - Din gospodăriile populaţiei, spitale, unităţi hoteliere, comerciale sau
  de alimentaţie publică se elimină dejecţii şi alte substanţe organice, germeni
  patogeni, substanţe chimice folosite pentru curăţenie (detergenţi, substanţe
  dezinfectante) etc.
• Dacă în general aceste surse de poluare sunt în oarecare măsură ţinute sub
  control, prin staţii de epurare, bazine de decantare etc., unele situaţii
  catastrofale pot apărea în urma unor neglijenţe, accidente, avarii, furturi din
  conducte, care provoacă scurgerea substanţelor nocive direct în apă sau pe
  suprafaţa terenului de unde ajung în reţeaua hidrografică.
        - O altă sursă importantă de poluare atât a apei freatice, cât şi a reţelei
  de suprafaţă o constituie îngrăşămintele chimice şi pesticidele, detergenţii,
  folosiţi atât în gospodăriile populaţiei, cât şi în industria textilă şi a pielăriei.
  Nocivitatea detergenţilor este dată de conţinutul de fosfor, care în
  concentraţii mari depăşeşte în apă limitele de toleranţă ale unor organisme,
  având efecte letale
• Modificarea condiţiilor fizico-chimice ale apei ca urmare a dezvoltării
  excesive a algelor devine dăunătoare pentru peşti. Datorită diverselor
  substanţe pe care le conţin, apele afectate de eutrofizare nu sunt potabile
  (pot provoca enterocolite şi chiar intoxicaţii grave, lente sau acute). Dacă
  sunt folosite pentru scăldat, pot produce afecţiuni ale pielii.
                     Poluarea mărilor şi oceanelor

•   Cel mai important efect negativ pe termen lung este produs de poluarea cronică provenită de
    pe uscat. Apele din precipitaţii antrenează îngrăşăminte chimice şi organice, particule de sol şi
    pesticide în râuri şi fluvii, până în delte şi estuare.
           Apa uzată provenită de la întreprinderi industriale şi staţii de epurare conţine substanţe
    toxice, de exemplu metale grele, policlorurile de bifenil (PCB), polibromurile de bifenil (PBB).
•   Dezvoltarea explozivă a algelor în apele litorale, supranumită maree roşie sau brună (în funcţie
    de speciile de alge implicate) poate determina moartea în masă a peştilor. Se adaugă poluarea
    directă a oceanelor şi mărilor, prin pierderile de petrol de la platformele de foraj marin sau prin
    spălarea (ilegală) a rezervoarelor navelor în largul mării.
•    Foarte periculoase sunt mareele negre, determinate de catastrofe navale care afectează
    tancuri petroliere sau determină scurgerea combustibilului utilizat de nave. Petrolul pluteşte pe
    suprafaţa apei, formând o peliculă subţire, dar care poate acoperi suprafeţe foarte întinse,
    alcătuind un strat izolator ce împiedică oxigenarea apei.
•   Pe de altă parte, petrolul are efecte nocive asupra faunei acvatice. Păsările marine sunt
    apărate de frig de penajul pufos - dacă penele se îmbibă cu petrol sau păcură, îşi pierd rolul
    izolator şi pot pieri de frig; ele nu mai pot zbura.
•    În plus, mult timp navele de agrement, de pescuit şi vapoarele de pasageri îşi aruncau gunoiul
    peste bord.
           Pe măsură ce a crescut numărul de nave şi capacitatea acestora, efectele au devenit
    catastrofale, în mare parte este vorba despre obiecte din plastic, care ucid anual milioane de
    păsări, mamifere şi alte vietăţi marine ce se încurcă în plasele de pescuit şi undiţele pierdute
    sau în diverse ambalaje din plastic, sau înghit astfel de obiecte nedigerabile, ceea ce le
    provoacă ocluzii intestinale. Pentru a contracara acest fenomen, s-a instituit obligaţia de a nu
    se arunca nimic peste bord.
•   Chiar dacă fiecare poluant în sine nu atinge doze letale, efectele lor combinate pot fi
    foarte nocive. Chiar animalele care nu mor, pot fi afectate prin vătămări ale
    înotătoarelor peştilor, perforaţii în carapacea crustaceelor etc.
•   Poluarea poate atinge valori ridicate în mările care comunică doar prin strâmtori cu
    alte bazine marine sau cu oceanul, ca Marea Neagră, M. Baltică, Mediterana
    japoneză.
•   Până la mijlocul secolului trecut, Marea Neagră era foarte productivă din punct de
    vedere piscicol, datorită aportului mare de nutrienţi transportaţi de fluvii în mare.

•   Ulterior însă, poluarea industrială şi cea legată de transporturi, foraj marin pentru
    exploatarea petrolului, resturi menajere şi deversări din reţeaua de canalizare, atât
    direct în mare, cât şi prin intermediul reţelei hidrografice tributare, a antrenat
    modificări importante în conţinutul chimic al apei, mai ales în partea de nord-vesta
    bazinului.
•   A crescut mult cantitatea de azot, fosfor, substanţe organice în suspensie. Pe litoralul
    românesc, în ultimele decenii (după anul 1980), se semnalează relativ frecvent
    fenomenul de dezvoltare explozivă a algelor, îndeosebi în lunile de vară, ca urmare a
    eutrofizării.
          Determinările cantitative au pus în evidenţă şi prezenţa hidrocarburilor şi a
    detergenţilor, cantităţi crescute de cupru, plumb şi cadmiu în corpul unor scoici.
•   Au fost afectate preponderent nevertebratele bentonice (scoici, crabi, crevete), iar
    dintre peşti guvizii. În timp efectele s-au propagat şi la organismele pelagice; a
    scăzut foarte mult numărul de peşti de bună calitate (scrumbia albastră, pălămida,
    lufarul, chefalul şi calcanul).
•   Situaţia alarmantă a determinat necesitatea unei colaborări a ţărilor riverane. În acest
    sens,în anul 1992 s-a semnat Convenţia pentru protecţia Mării Negre împotriva
    poluării.
                             Poluarea solurilor

•   Poluarea solurilor se produce pe mai multe căi. Adesea poluanţii din aer ajung până
    la urmă la sol, fie sub formă de depuneri „uscate” (fall-out), fie fiind antrenaţi de
    picăturile de ploaie sau fulgii de zăpadă.
             Apele de şiroire rezultate în urma ploilor antrenează de pe acoperişuri, din
    curţi, de pe străzi, din halde şi grămezi de gunoaie, poluanţi pe care îi depun pe sol;
    de asemenea, apa râurilor care se revarsă peste maluri în timpul inundaţiilor poate
    antrena din anumite locuri (latrine, depozite de gunoi de grajd, grămezi de deşeuri de
    diferite origini etc.), substanţe poluante pe care apoi le împrăştie pe suprafeţe mari.
             Poluarea solului poate rezulta şi din folosirea pentru irigaţii a unor ape cu
    conţinut ridicat de metale grele sau alte substanţe nocive;
            În multe cazuri însă, poluarea se produce prin acţiuni directe, voluntare
    (tratarea cu îngrăşăminte sau pesticide în doze prea mari sau în mod
    necorespunzător, depozitarea direct pe suprafaţa solului sau îngroparea în sol a unor
    reziduuri cu conţinut nociv) sau accidentale (scurgeri din conducte, din vehicule
    avariate, „scăpări” de la foraje etc.). Se poate observa şi o poluare biologică (cu
    microorganisme patogene, paraziţi intestinali, substanţe organice putrescibile).
•   Solul are o capacitate destul de ridicată de autoepurare, iar prin funcţiile sale de
    filtrare, tamponare, fixare sau stocare de elemente poate contribui la eliminarea din
    mediu a unor noxe. Dacă însă această capacitate este depăşită ca urmare a
    volumului prea mare de poluanţi sau a naturii toxice a acestora, se produce o
    poluare mult mai persistentă decât în cazul aerului sau al apei, acţiunile de
    depoluare fiind foarte laborioase şi costisitoare.
•   Poluarea solului are ca efecte atât scăderea fertilităţii sale, cât şi contaminarea
    plantelor care îşi extrag apa cu săruri minerale din sol, ca şi a organismelor ce
    trăiesc în sol; de aici, prin intermediul lanţurilor trofice, poluanţii pot ajunge în corpul
    animalelor sălbatice şi domestice şi la om.
                          Poluarea cu metale grele (mercur,
                          crom, cadmiu, plumb, cupru ş.a.)
            Plumbul se află în mod normal în sol în cantităţi foarte mici. În prezent, încă
    se constată creşteri semnificative ale acestor cantităţi. Local, se pot atinge
    concentraţii mari în ariile de prelucrare a minereurilor polimetalice cu conţinut mare
    de plumb sau în jurul întreprinderilor care folosesc plumbul în procesele de fabricaţie.
           Efectele sale asupra organismului variază în funcţie de cantitatea de plumb din
    sânge; se pot produce dereglări ale funcţionării rinichilor, ficatului, sistemului nervos
    şi organelor de reproducere, anemie. Alimentaţia săracă în calciu, vitamina D, fier şi
    zinc favorizează o absorbţie mai mare a plumbului în organism.
           O sursă importantă de plumb au constituit-o motoarele cu combustie internă şi
    în primul rând autovehiculele şi avioanele ce folosesc benzină tratată cu tetraetil de
    plumb (ca antidetonant).
   Tetraetilul şi tetrametilul de plumb sunt compuşi organici liposolubili volatili, fiind
    absorbiţi rapid şi total prin plămâni. Se consideră că în medie un automobil
    eliberează în atmosferă un kilogram de plumb pe an. Acesta intră în circulaţia
    generală a atmosferei şi în circuitul hidrologic, astfel că în prezent, chiar în largul
    Oceanului Atlantic sau deasupra Arcticii, cantitatea acestui metal este de 100 de ori
    mai mare decât nivelul natural, pe când în regiunile industrializate se poate ajunge şi
    la valori de 10.000 de ori mai mari decât nivelul natural.
            Mercurul, în mod natural, se găseşte în cantităţi foarte mici în atmosferă şi în
    ape, fiind mai concentrat în unele plante. În prezent, minereul de mercur este extras
    din litosferă, prin exploatări miniere, fiind apoi prelucrat industrial pentru diverse
    utilizări. O parte din cantitatea de mercur obţinută astfel se pierde însă în mediul
    înconjurător. De asemenea, prin arderea cărbunilor ajung în atmosferă unele cantităţi
    de mercur sub formă de vapori.
•   O poluare pe scară largă se produce prin utilizarea unor compuşi ai acestui metal
    pentru tratarea seminţelor împotriva bolilor criptogamice (boli produse de ciuperci,
    îndeosebi mucegaiuri). Industria chimică contribuie şi ea la poluarea cu mercur.
•   Mercurul se acumulează mai ales în rinichi şi ficat; traversează placenta, putând
    avea efecte teratogene. Poate fi pus în evidenţă în firele de păr şi în unghii.
    Intoxicaţia cu mercur se manifestă prin dureri de cap, ameţeli, insomnie, tulburări de
    memorie, vizuale, de coordonare a mişcărilor.
            Cadmiul este, de obicei, asociat în zăcăminte cu zincul, fiind scos la
    suprafaţă o dată cu acesta, astfel că este prezent în cantităţi variabile în majoritatea
    aliajelor ce conţin zinc. Este sesizat şi în diverse materiale plastice, acumulatori,
    piese ale aparatelor TV, coloranţi (galben sau oranj); prin incinerarea gunoaielor care
    conţin astfel de produse, se volatilizează şi ajunge în atmosferă.
•          Îngrăşămintele fosfatice (superfosfaţii) conţin şi ele cadmiu; din solul tratat cu
    aceste îngrăşăminte poate trece în alimente. Acţionează asupra ficatului şi mai ales
    asupra rinichilor, determinând pierderi excesive de calciu (mergând până la apariţia
    de fracturi spontane) şi de potasiu.
            Molibdenul poluează solul mai ales în jurul unor obiective siderurgice în care
    se produc oţeluri speciale (dure şi inoxidabile) şi poate ajunge în corpul animalelor
    prin furaje. Face parte dintre microelementele necesare organismelor vii, însă în
    cantitate ridicată afectează ficatul şi modifică metabolismul fosforului, putând
    determina malformaţii osoase.
•          Alte metale implicate în diverse procese de poluare sunt cuprul, nichelul,
    seleniul, zincul, iar dintre semimetale - arsenul.
  Alţi poluanţi cu acţiune semnificativă asupra mediului
        Poluanţii organici persistenţi (POP) sunt substanţe chimice foarte stabile (rezistente
la degradarea în mediu) şi solubile în substanţe grase, astfel că se pot acumula în lanţurile
trofice, cu un grad mare de risc asupra sănătăţii oamenilor.
       Cele mai frecvente substanţe din această categorie sunt unele pesticide şi diverşi
poluanţi industriali ca dioxina, hexaclorbenzenul (HCB), policlorurile de bifenil (PCB),
tricloertilenă, tricloretan, tetracloretilenă, hidrocarburile aromatice policiclice. PCB-urile , care
provin îndeosebi din industria electrotehnică; sunt folosite ca aditivi în mase plastice, coloranţi,
echipamente electrice.
        Polibromurile de bifenil (PBB), substanţe folosite ca ignifuge, se pierd în mediu în
cantităţi mari în procesul de stingere a incendiilor. PBB-uri rezultă şi din aparatură şi
echipamente electrice, ca şi din obiecte din plastic scoase din uz.
        Hidrocarburile aromatice policiclice constituie un grup de substanţe (ca, de pildă,
benzopirenul) ce se formează prin combustia incompletă a lemnului şi a altor combustibili şi
care sunt considerate substanţe potenţial cancerigene şi mutagene (provoacă malformaţii
congenitale). Apar în concentraţii relativ ridicate în gazele de eşapament, ca şi în procesul de
cocsificare, în activitatea termocentralelor pe cărbune şi în urma fumatului.
        Compuşi organici volatili (COV). În această categorie intră numeroase substanţe,
printre care metanul (de obicei evidenţiat separat de COV nemetanice în rapoartele privind
starea mediului), benzenul, aldehidele (îndeosebi formaldehida). Provin din rafinarea petrolului,
unele ramuri ale industriei alimentare, circulaţia automobilelor, utilizarea unor solvenţi sau
detergenţi, a spray-urilor (insecticide, cosmetice). Sunt precursori ai ozonului în atmosfera
joasă (reacţionând cu oxizii de azot sub acţiunea radiaţiei solare) dând naştere smogului
fotochimic.
        Benzenul este un constituent volatil al petrolului, considerat potenţial cancerigen. El
ajunge în atmosferă mai ales prin utilizarea benzinei (reprezintă 5-16% din compoziţia
benzinei), fie prin emisiile autovehiculelor, fie prin pierderile datorate evaporării în timpul
distribuirii, manipulării şi stocării benzinei.
    Dezechilibre provocate de utilizarea
                  pesticidelor şi îngrăşămintelor
•   Sunt substanţe care, deşi foarte utile, pot avea efecte secundare negative, uneori
    foarte grave. De aceea utilizarea lor trebuie să se facă cu mult discernământ. Este
    necesară o foarte bună înţelegere a mecanismelor de producere a efectelor
    negative, pentru a le putea diminua, ţinând seama că în natură se produc „reacţii în
    lanţ” adesea imprevizibile.
            Pesticidele. Productivitatea mai ridicată a agro-ecosistemelor a determinat
    atragerea unor consumatori care în natură aveau o răspândire foarte limitată, dar
    care prin adaptarea la folosirea ca sursă de hrană a culturilor agricole s-au extins
    extrem de mult ca areal geografic şi şi-au sporit foarte mult densitatea în cuprinsul
    arealului. Aşa sunt, de exemplu, numeroase insecte fitofage (consumatoare de
    plante), care în faza de adult sau de larvă consumă frunze, seminţe, tuberculi, bulbi,
    rădăcini, fructe ale plantelor de cultură. S-au răspândit şi numeroase tipuri de
    ciuperci parazite.
•   Nu este vorba de apariţia unor noi specii, ci s-a produs o adaptare a speciilor
    existente în natură la aceste noi surse, foarte abundente, de hrană, ceea ce a dus şi
    la înmulţirea altor specii din lanţurile trofice respective, ca insectele entomofage (care
    se hrănesc cu alte insecte) sau cele care îşi depun ouăle în corpul unor omizi, pe
    care le paralizează (astfel, larvele ieşite din ou au imediat la îndemână o sursă de
    hrană).
•   De asemenea, o dată cu extinderea acestor insecte dăunătoare s-au înmulţit păsările
    insectivore. înmulţirea păsărilor, dar mai ales larga răspândire în culturi a micilor
    rozătoare (popândăi, şoareci de câmp, hârciogi) a favorizat creşterea numărului de
    păsări răpitoare de zi şi de noapte.
•   Depozitele de alimente şi cămările sunt şi ele ţinta multor specii care caută să
    beneficieze de marile rezerve de hrană de aici: diferite gărgăriţe, molii, şoareci,
    şobolani, care însoţesc omul pretutindeni unde acesta îşi creează noi aşezări. Unii
    dintre aceşti consumatori sunt atraşi şi de marea cantitate de hrană reprezentată de
    resturile alimentare care însoţesc aşezările omeneşti.
•   În culturile agricole pătrund continuu diverse specii din flora spontană, considerate
    buruieni, care concurează speciile utile omului, intrând în competiţie cu ele pentru
    lumină, resurse, spaţiu, în trecut acestea erau combătute cu mare dificultate prin
    prăşit, rotaţia culturilor etc.
•   Principalele tipuri sunt: pesticidele organo-fosforice, foarte toxice, şi cele
    organo-clorurate, cu efecte cronice ca alterarea funcţiilor ficatului până la
    producerea hepatitei cronice, encefalopatii, avort spontan, sterilitate masculină,
    malformaţii congenitale.
          În funcţie de efectele urmărite, se disting ca tipuri principale:
•    erbicide, care permit combaterea buruienilor cu un efort minim din partea omului;
•    fungicide, împotriva ciupercilor parazite, ca rugini, făinare, tăciune, mană,
    mucegaiuri etc. (ciupercile sunt numite şi fungi sau criptogame vasculare, iar bolile
    produse de ele plantelor sunt numite şi boli criptogamice);
•    insecticide (utilizate în agricultură, dar şi în gospodăriile populaţiei ori pentru
    combaterea vectorilor unor boli - exemplu, ţânţarul anofel). Unele substanţe pot avea
    acţiune combinată, fiind insectofungicide;
•    acaricide (împotriva acarienilor - căpuşe şi mici păienjeni);
•    antinematode (împotriva viermilor);
•    rodenticide (raticide), contra rozătoarelor (care fac parte din ordinul Rodentia), în
    special a şobolanilor (care fac parte din genul Rattus).
•    Folosirea excesivă a pesticidelor determină însă poluarea apei şi a solului şi
    creează pericolul contaminării alimentelor.
•   Uneori, lipsa unor cunoştinţe elementare în domeniu determină neglijenţe extrem de
    grave, ca spălarea direct în apa râurilor a recipientelor ce au fost folosite la
    stropiri cu substanţe toxice şi chiar vărsarea în apă a resturilor de la stropiri,
    fapt soldat uneori cu moartea tuturor peştilor de pe tronsonul de râu afectat.
    Manipularea fără nici un fel de măsuri de precauţie a acestor substanţe produce
    accidente, chiar letale, şi în rândul oamenilor.
•   Pe de altă parte, acumularea în sol a pesticidelor, în urma stropirilor repetate,
    provoacă distrugerea râmelor (care au o contribuţie importantă în menţinerea
    fertilităţii solurilor) şi a microorganismelor din sol, cu rol esenţial în procesele de
    descompunere a substanţei organice, aşadar, afectează una dintre verigile de bază
    ale circuitului materiei în ecosistemele terestre, cea a descompunătorilor. Astfel de
    efecte se obţin şi prin utilizarea excesivă a erbicidelor.
             Îngrăşămintele - naturale şi chimice -, aplicate în mod neadecvat sau în
    cantităţi prea mari, pot avea consecinţe negative foarte serioase, acest tip de poluare
    fiind în prezent extrem de răspândit. De pe terenurile unde au fost utilizate, ele sunt
    antrenate de apa din precipitaţii, ajungând să contamineze pânza freatică şi reţeaua
    hidrografică, inclusiv sursele de apă potabilă. Au o contribuţie majoră în cadrul
    procesului de eutrofizare.
•   Azotaţii (nitraţii) nu sunt toxici în sine, dar pot suferi în apă sau în organism, sub
    acţiunea florei microbiene, un proces de reducere, transformându-se în nitriţi. Se pot
    acumula peste limitele normale în plantele de cultură (îndeosebi în legume şi plante
    furajere), fiind apoi ingeraţi de animalele domestice şi în cele din urmă de om, în
    corpul căruia, transformându-se în nitriţi, se combină uşor cu hemoglobina, formând
    methemoglobină şi împiedicând astfel oxigenarea sângelui.
• O parte din nitraţi, acumulându-se în organism, se transformă în nitrozamine
  (aşa cum este dimetilnitrozamina), substanţe cu un ridicat potenţial
  cancerigen.
• Cele mai grave forme de intoxicaţie cu nitriţi apar la copiii alimentaţi artificial
  în primul an de viaţă, dacă pentru prepararea hranei din laptele praf este
  folosită apă din fântână (acolo unde pânza freatică este poluată cu nitraţi).
  - Intoxicaţia acută se manifestă prin dispnee, tahicardie, agitaţie, convulsii,
  cianoză (la început în jurul nărilor, la buze, extremităţi, apoi generalizată). - -
  - Intoxicaţia cronică se manifestă prin anemie şi prezenţa în sânge a
  methemoglobinei în proporţie de 10-15%, sensibilitate mai mare la boli
  respiratorii, digestive, infecţioase, întârzieri în creştere.
• Îngrăşămintele pot interveni negativ şi în procesele biogeochimice ce au loc
  în sol. De exemplu, unele îngrăşăminte în exces duc la distrugerea structurii
  glomerulare a solului, factor important al fertilităţii acestuia.
• Pentru a diminua efectele negative ale chimizării agriculturii se încearcă
  promovarea agriculturii ecologice, care să asigure produse sănătoase,
  nepoluate şi în acelaşi timp să păstreze echilibrul ecologic în natură, în
  acest scop se recomandă rotaţia culturilor (alternanţa plantelor cultivate care
  necesită cantităţi mari de azot cu culturi de plante leguminoase care
  îmbogăţesc solul în azot), extinderea fertilizării solurilor cu îngrăşăminte
  verzi, încorporarea în sol a tuturor resturilor vegetale.
               Conflictele armate şi acţiunile teroriste

• Pe lângă efectele distructive directe, pot avea şi o contribuţie semnificativă
  la poluarea chimică a mediului, direct prin substanţele utilizate sau indirect
  prin avariile provocate unor obiective industriale sau mijloace de transport,
  în urma cărora sunt eliberate în mediu diverse substanţe poluante.
        - În timpul primului război mondial a fost utilizat un gaz foarte toxic,
  iperita. Ulterior astfel de mijloace de luptă au fost interzise, însă unele
  guverne încalcă această reglementare.
        - În urma luptelor navale au fost scufundate numeroase nave de război,
  comerciale şi submarine; prin corodarea rezervoarelor, combustibilul
  acestora ajunge în mare.
        - Submarinele folosite în cele două războaie mondiale erau uneori
  testate cu mercur; multe dintre ele au fost scufundate, rezervoarele s-au
  corodat în timp şi astfel mercurul s-a împrăştiat în apele mării.
        - Unele mine lansate în timpul celui de al doilea război mondial au plutit
  pe ape mult timp după încheierea luptelor.
        - O cantitate imensă de obuze şi bombe au explodat la nivelul solului,
  iar altele mai pot fi găsite şi astăzi în pământ, neexplodate, dar încă în stare
  de funcţionare, prezentând astfel un risc ridicat de producere de accidente.
       - În timpul războiului din Vietnam, pentru a putea urmări mişcarea trupelor
inamice în desişul pădurilor tropicale, americanii au folosit un defoliator (agentul
Orange); ulterior s-a dovedit că acesta a avut o acţiune negativă asupra sănătăţii
oamenilor, afectând atât pe soldaţii vietnamezi, cât şi pe cei americani care au
ocupat teritoriul pe care se aplicase din avion această substanţă.
       - Defolierea a avut şi efecte distructive extrem de puternice asupra florei şi
faunei, unele specii fiind aduse în pragul extincţiei; în prezent utilizarea sa este
interzisă.
       - Pe parcursul primului război din Golful Persic, incendierea numeroaselor
sonde de petrol de către irakieni a produs o intensă poluare a aerului, stingerea
acestora realizându-se cu mari eforturi, în acelaşi timp armata irakiană a deversat
deliberat circa 7 mii. barili de petrol în apele Golfului.
       - Bombardamentele din timpul războiului din Iugoslavia au distrus parţial
uzina chimică de la Pancevo şi o rafinărie de petrol de la Novi Sad.
       Cercetări ulterioare au arătat o creştere a cantităţilor de mercur în sol şi în apă
de două ori mai mari decât CMA, a hidrocarburilor aromatice policiclice în sol de 10
ori şi în apă de 15 ori faţă de CMA, iar a hidrocarburilor minerale de 50 de ori în sol şi
de 70-100 ori în apă. Unele dintre aceste substanţe au ajuns şi în Dunăre.
       - Bombardarea unor rafinării în timpul conflictului dintre Israel şi Liban din
anul 2006 a provocat poluarea solului dar şi a plajelor şi apelor Mării Mediterane.
                                   Poluarea fizică

                    Poluarea termică

•   Este determinată cu preponderenţă de evacuarea în reţeaua hidrografică a apelor de
    răcire de la centralele termoelectrice şi atomoelectrice. Se adaugă diverse ape cu
    temperaturi ridicate evacuate de la întreprinderi industriale şi aburul tehnologic.
          - Se apreciază că peste 20% din debitul apelor curgătoare din lume este
    afectat de aceste procese, dar pe lângă acestea sunt poluate termic şi unele bazine
    lacustre şi chiar unele zone litorale.
•   Este influenţată şi producţia de biomasă. La o temperatură de până la 20° C,
    producţia primară înregistrează chiar o creştere, dar la temperaturi mai ridicate se
    produce o inhibare a fotosintezei şi scăderea cantităţii de fitoplancton şi a biomasei
    (fenomen care poate fi accentuat şi de clorinarea apei).
•   Poluarea termică poate provoca şi perturbarea unor corelaţii între ciclul de viaţă a
    unor organisme şi condiţiile de mediu.
           - Studiile ecologice au dovedit că populaţiile animale şi vegetale sunt adaptate
    la o anumită amplitudine a variaţiilor de temperatură, diferită de la o specie la alta.
•   Diversele etape de dezvoltare se pot desfăşura numai începând de la o anumită
    temperatură minimă (denumită temperatura 0 a dezvoltării).
          - Un organism îşi parcurge ciclul vital şi poate ajunge la reproducere, după ce
    în condiţiile biotopului dat este întrunită o anumită sumă a temperaturilor zilnice
    eficiente, corespunzătoare exigenţelor metabolice ale speciei respective.
                     Poluarea fonică (sonoră)

•   Industrializarea, urbanizarea, intensificarea circulaţiei rutiere, feroviare, aeriene, utilizarea
    diverselor utilaje la construcţia de drumuri, locuinţe etc. au dus la creşterea semnificativă a
    intensităţii şi cantităţii de vibraţii sonore.
•   Zgomotul a devenit un factor poluant. Efectele lui se apreciază în funcţie de intensitate,
    durată şi frecvenţă (numărul de oscilaţii în unitatea de timp; sunetele cu frecvenţă mică sunt
    joase, grave, iar cele cu frecvenţă mare sunt numite acute sau înalte).
•   Unitatea de măsură pentru intensitate este decibelul (db). De multe ori în oraşe intensitatea
    zgomotului atinge 80-97 db, depăşind astfel, substanţial, pragul de 25 db, considerat inofensiv,
    şi chiar pe cel de 65 db - suportabil.
•   Intensitatea celor mai multe zgomote din mediul urban variază între 40-80 db.
    Sursele de poluare pot fi:
•    staţionare (poluare punctiformă) - obiective industriale, şantiere de construcţii, diverse surse
    urbane);
•    în coridor (poluare lineară) - în general, zgomote provenite din reţeaua de transport (surse
    punctuale în mişcare);
•   în suprafaţă (numeroase unităţi punctiforme grupate teritorial).
•   Până nu demult, se considera că sunetele prea intense produc numai disconfort sau, cel mult
    pot dăuna auzului, de aceea o perioadă îndelungată nu s-a acordat atenţie acestui tip de
    poluare. Cercetări întreprinse în ultima vreme au arătat însă că efectele fiziologice sunt mult
    mai complexe.
•   Se consideră că o expunere prelungită la zgomote care ating 50-60 db provoacă stres
    psihologic, insomnii, somn superficial şi anxietate; cele între 60 şi 90 db prezintă efecte
    psihologice dăunătoare, dar afectează şi aparatul cardiovascular şi digestiv. Zgomotele situate
    între 90 şi 120 db afectează auzul, iar cele de peste 120 decibeli depăşesc pragul senzaţiei
    de durere în ureche.
•   De asemenea, zgomotele pot perturba profund comportamentul păsărilor şi mamiferelor
    sălbatice.
• S-a constatat că arborii şi arbuştii absorb până la 26% din energia sonoră.
  Valorile variază în funcţie de vârstă, dimensiuni, densitatea coronamentului,
  poziţia în raport cu sursa de zgomot etc.
• Zgomotele produse de traficul urban se pot combate în oarecare măsură
  prin amenajarea de spaţii verzi cu plantaţii dese, plurietajate, dispuse
  perpendicular pe direcţia zgomotului.
• Printre speciile de arbori care au cea mai mare capacitate de reducere a
  zgomotului se numără paltinul, teiul cu frunză lată, stejarul, carpenul, fagul,
  iar dintre arbuşti, liliacul şi dârmoxul.
      - O fâşie de pădure lată de 30 m, situată de-a lungul unei artere rutiere,
      reduce cu 8-11% zgomotul provocat de circulaţia autovehiculelor.
• Măsuri directe de reducere a zgomotului
        - interzicerea claxonatului în oraşele cu circulaţie intensă, mijloace de
  transport în comun silenţioase, fluidizarea traficului etc.);
        - protejarea spaţiilor de lucru şi a locuinţelor prin materiale izolatoare
  (antifonice);
        - amplasarea unităţilor industriale care produc zgomote intense la o
  distanţă corespunzătoare faţă de cartierele de locuit.
        - un lucru adesea neglijat îl constituie necesitatea protejării celor care
  lucrează cu utilaje foarte zgomotoase prin purtarea de căşti speciale.
                           Poluarea prin radiaţii

• Radiaţiile pot fi neionizante (microundele, radiaţia laser) sau ionizante (care
  au proprietatea de a ioniza materia cu care vin în contact, conferind o
  încărcătură pozitivă sau negativă particulelor care o compun, aşa cum sunt
  emisiile radioactive, radiaţiile X).
          Microundele sunt emise de numeroase aparate, instalaţii de încălzit,
  telecomunicaţii, radar; prin supraexpunere, pot produce tulburări cardio-
  vasculare sau ale sistemului nervos, îndeosebi dureri de cap, oboseală,
  somnolenţă, stări depresive, scăderea acuităţii vizuale, instabilitatea pulsului
  şi a tensiunii arteriale, căderea părului, fragilitatea unghiilor.
          Radiaţiile (razele) X, cunoscute şi sub numele de radiaţii Roentgen,
  sunt unde electromagnetice, utilizate în special pentru radiodiagnostic (în
  stomatologie, medicină generală, etc.), datorită capacităţii lor de pătrundere
  prin materia vie; alteori sunt utilizate în radioterapie.
         În prezent se recomandă limitarea expunerii organismului la astfel de
  radiaţii, deoarece pe parcursul vieţii dozele se cumulează. Pot provoca
  sterilitate, malformaţii congenitale (se recomandă evitarea efectuării de
  radiografii la femeile gravide), cancer etc.
• Radioactivitatea este urmarea dezagregării anumitor nuclee atomice,
  însoţită de emisie de particule alfa, particule beta şi radiaţii gamma, proces
  care determină reducerea treptată a masei elementului chimic respectiv şi la
  transformarea (transmutaţia) unui element în altul.
•   În natură se cunosc cca. 50 de elemente radioactive, printre care uraniul (sub forma
    a doi izotopi 238U, în proporţie de 99,3%, şi 235U, în proporţie de 0,7%), radiul
    (226Ra), toriul (232Th), potasiul radioactiv (40K), carbonul radioactiv (14C).
•   Radiaţiile emise de diferiţi izotopi radioactivi naturali au un efect ionizant, smulgând
    electroni periferici ai atomilor, care devin astfel ioni pozitivi, iar atomii care primesc
    electronii smulşi devin ioni negativi. Aceştia, alături de radiaţia cosmică, produc
    radiaţia de fond, de slabă intensitate, prezentă la suprafaţa terenului şi în atmosferă,
    la care vieţuitoarele sunt adaptate, întrucât viaţa a evoluat în aceste condiţii.
•   Toate materialele din scoarţa pământului conţin cantităţi mici de radionuclizi.
    Concentraţia lor depinde de tipul de rocă sau de sol; este mai mare în roci eruptive
    (mai ales granit), scăzută în roci sedimentare şi are valori intermediare în sol.
•   Apa poate avea şi ea o radioactivitate naturală, datorită radionuclizilor preluaţi din
    roci pe parcursul circuitului ei natural. Iradierea produsă de aceştia este atât externă,
    din sol şi din materialele de construcţie, cât şi internă, prin inhalare o dată cu praful
    din aer şi ingerare, o dată cu apa sau diverse alimente.
•    Măsurătorile au arătat că radioactivitatea naturală terestră din România se situează
    la nivelul mediei europene sau chiar sub medie, cu excepţia unor zone restrânse din
    Transilvania şi Banat, deci nu prezintă pericol pentru sănătatea omului.
            Reţeaua naţională de supraveghere a radioactivităţii mediului, înfiinţată
    în anul 1962, face parte din sistemul integrat de supraveghere a poluării mediului pe
    teritoriul României. Se realizează analize beta-globale (imediate şi întârziate), de
    doză gamma externă şi gamma-spectrometrice.
           Se au în vedere aerosoli atmosferici, depunerile uscate (fall-out) şi precipitaţiile
    atmosferice, probe de apă, sol, vegetaţie.
                      Efectele asupra lumii vii.
•   Din cauza energiei lor, radiaţiile radioactive exercită o acţiune puternică asupra
    materiei vii (îndeosebi radiaţiile gamma). In estimarea radiaţiei primite de un
    organism este importantă atât doza, cât şi timpul de iradiere (deci doza raportată la
    timp). Lungimea perioadei de înjumătăţire a diferiţilor radionuclizi influenţează
    efectele lor asupra organismelor.
•   Perioada de înjumătăţire (timpul necesar pentru reducerea la jumătate a masei) este
    o caracteristică a fiecărui element radioactiv, variind de la fracţiuni de secundă la
    miliarde de ani.
•   Cei cu perioadă foarte scurtă (ore, zeci de ore) nu au de obicei efecte importante,
    pentru că dispar destul de repede din mediu.
•   Cei cu perioada foarte lungă, ca de exemplu 238U (care are un timp de înjumătăţire
    de 4,5 miliarde de ani), dau o radiaţie destul de slabă în unitatea de timp, deci nu
    produc o iradiere puternică.
•   Cei mai periculoşi sunt consideraţi însă radionuclizii cu perioadă mijlocie (săptămâni,
    luni, ani), pentru că prezintă o radiaţie destul de puternică şi au suficient timp să se
    acumuleze în organisme în lungul lanţurilor trofice.
•   Dintre aceştia, radionuclizii elementelor care intră în alcătuirea substanţei vii (carbon,
    potasiu, fosfor, calciu) sunt asimilaţi şi reţinuţi de organism, dar pot fi periculoşi şi cei
    cu proprietăţi chimice asemănătoare acestor elemente, care pot să li se substituie în
    diferite organe.
            De exemplu, stronţiul 90 poate să substituie calciul în structura oaselor, iar
    cesiul 137 se acumulează în ţesutul muscular, substituind potasiul.
•   Dintre radionuclizii căzuţi din atmosferă pe sol, o parte sunt absorbiţi de sol, o parte
    ajung în corpul plantelor, de unde intră mai departe în organismele consumatoare
    (animale sau om), iar alţii sunt preluaţi în circuitul hidrologic, ajungând în râuri, lacuri,
    mări.
                     Surse de poluare radioactivă

•    Extracţia şi prelucrarea minereului de uraniu constituie o activitate cu mare potenţial de poluare
    cu radionuclizi naturali. Prin scoaterea minereului la suprafaţă, depozitare, formarea unor halde
    de steril, transport, prelucrare, aerul este poluat cu pulberi de uraniu şi de radiu; degajându-se
    inclusiv radon şi toron, sub formă gazoasă.
•   Apele de scurgere din galerii şi apa din precipitaţii care antrenează pulberi de pe depozitele de
    minereu de uraniu şi de steril au şi ele o încărcătură radioactivă substanţială, poluând apoi
    reţeaua hidrografică de suprafaţă şi chiar pânza freatică (îndeosebi cu uraniu şi radiu).
•   Solul se contaminează prin depuneri din atmosferă (uscate şi umede), prin vânt, apă de ploaie
    etc., iar vegetaţia, atât prin depuneri de pulberi direct pe plante, cât şi prin intermediul apei cu
    săruri minerale pe care rădăcinile o extrag din sol.
•   O altă sursă majoră de poluare sunt exploziile nucleare legate de experimentarea armelor
    atomice. Cele mai importante serii de explozii nucleare în atmosferă au avut loc între anii
    1954-1958 şi 1961-1962, multe dintre ele fiind realizate în zone mai puţin populate din Oceanul
    Pacific.
            - Se estimează că în acest interval atmosfera a fost contaminată cu produse de fisiune a
    unor bombe însumând cca. 170 megatone, echivalente cu aproximativ 8.500 de bombe tip
    Hiroshima.
•   Căderile de radionuclizi din atmosferă (fall-out) au contaminat oceanul pe mari întinderi, astfel
    că un timp pescuitul a trebuit interzis în zonele afectate.
            - Radionuclizii de cesiu 137 şi stronţiu 90 au fost detectaţi în ocean chiar la adâncimi de
    peste 4.000 m.
•   După experimentele americane în Insulele Bikini, radioactivitatea aerului şi a apei a
    crescut în 48 ore de un milion de ori faţă de radioactivitatea naturală şi s-a menţinut
    timp de câteva luni la o concentraţie periculoasă. Zincul 65 a contaminat apele şi
    fondul piscicol, pescarii japonezi fiind nevoiţi să arunce 350 de tone de peşte
    contaminat.
•    Constatându-se pericolul ridicat pe care îl prezintă aceste activităţi, în anul 1962 a
    fost semnat Tratatul de interzicere a exploziilor nucleare în atmosferă
    (continuându-se însă aceste cercetări prin explozii subterane).
•   De asemenea, nici utilizarea energiei atomice în scopuri paşnice nu este lipsită de
    riscuri. Astfel:
          - Se estimează că în cazul funcţionării normale a centralelor atomoelectrice
    emisiile radioactive sunt foarte scăzute, neprezentând practic nici un pericol pentru
    om. Riscul foarte mare este însă legat de posibilele avarii.
          - Până în prezent s-au înregistrat deja patru accidente nucleare majore la
    centrale atomoelectrice, care au determinat o contaminare intensă a mediului: la
    Sellafield (Windscale), în Marea Britanie – în anul 1957, la Celiabinsk, în URSS - în
    acelaşi an, la Three Miles Island, în SUA - în anul 1979 şi cea mai gravă, la
    Cernobâl, în Ucraina (1986).
•    În urma accidentului de la Cernobâl a fost contaminată radioactiv o mare
    suprafaţă (cu valori foarte mari pe porţiuni din teritoriile Ucrainei şi Bielorusiei, dar cu
    intensităţi mai mici şi în ţările vecine, inclusiv România, care se situează pe locul 4 în
    rândul statelor afectate de acest fenomen, după echivalentul de doză efectiv cumulat
    în timpul primului an după accident).
•   Punerea în funcţiune a centralei atomoelectrice româneşti de la Cernavodă (care
    funcţionează cu uraniu natural drept combustibil şi apă grea ca moderator) creează
    posibilitatea apariţiei unor probleme de acest gen şi la noi în ţară. Se consideră totuşi
    că tipul respectiv de centrală (CANDU) oferă o mare siguranţă în exploatare.
• O altă mare problemă o constituie depozitarea reziduurilor nucleare ale
  uzinelor atomoelectrice (rezultate din combustibilul nuclear consumat),
  cantitatea acestora fiind în continuă creştere. Sunt puternic radioactive,
  conţinând radionuclizi cu timp mare de înjumătăţire, de aceea este necesară
  stocarea lor timp de decenii înainte de a putea fi neutralizate.
        O parte dintre ele au fost deja depozitate în containere pe fundul
  oceanelor sau în subteran, în vechi mine părăsite, dar nici unul dintre
  aceste locuri nu este pe deplin sigur.
• Din anul 1983 nu a mai fost admisă depozitarea în recipiente din oţel
  încastrate în beton, pe fundul Oceanului Atlantic.
• O altă soluţie posibilă o constituie reciclarea lor, o operaţie costisitoare, dar
  prin care se poate recupera 91% din materialul utilizat în reactoare (90%
  fiind uraniu şi 1% plutoniu). O acuzaţie care se aduce acestui procedeu este
  pericolul ridicat prezentat de plutoniu. Însă specialiştii care susţin retratarea
  afirmă că actualmente tehnologiile de acest tip sunt mai perfecţionate decât
  cele de stocare şi că este mult mai sigur ca plutoniul să fie recuperat,
  comparativ cu stocarea lui sub formă de deşeuri.
        Printre ţările care recurg la retratare se numără Franţa, Germania,
  Japonia, Marea Britanie.
• În Marea Britanie, la Sellafield, funcţionează Uzinele „Thorp” (Thermal Oxide
  Reprocessing Plant), care sunt axate pe reprocesarea combustibilului din
  diferite tipuri de reactoare nucleare bazate pe uraniu.
•   Poluarea radioactivă poate însă să rezulte şi din alte activităţi:

           - De exemplu, minereul de fosfor (apatita) poate conţine uneori cantităţi
    apreciabile de uraniu, thoriu sau radiu, care sunt eliberate în mediu prin procesele de
    prelucrare.
           - Haldele de fosfogips (care rezultă ca deşeu din prelucrarea apatitelor în
    vederea obţinerii de îngrăşăminte fosfatice) reprezintă o sursă de poluare
    radioactivă; chiar îngrăşămintele fosfatice pot conţine unele cantităţi de uraniu, thoriu
    sau radiu.
•    În trecutul nu prea îndepărtat, au existat propuneri de valorificare a fosfogipsului,
    prin utilizarea sa la fabricarea unor elemente de construcţie tip BCA pentru pereţii
    interiori, testarea experimentală arătând că într-o astfel de locuinţă radonul ar fi fost
    prezent în cantitate de 50 de ori mai mare decât în cazul materialelor de construcţie
    obişnuite.
•   În acelaşi timp, unele sortimente de cărbune au o radioactivitate apreciabilă, în
    reziduurile solide de la termocentralele pe cărbune (cenuşa volantă) se concentrează
    radionuclizii existenţi în mod natural în cărbunele ars. Pe lângă aceasta, există şi o
    emisie gazoasă în procesul arderii.
•   Zgura de la furnale poate fi şi ea radioactivă, haldele specifice contribuind şi ele
    adesea la acest tip de poluare.
•   Se adaugă şi alte surse de radiaţii: radiografii, radiaţia cosmică mărită în timpul
    zborurilor cu aeronavele. Dozele primite din diferite surse pe parcursul timpului au
    efect cumulativ (efectele nu dispar în timp, deci doza primită de un individ creşte o
    dată cu vârsta, numărul de radiografii etc.). Riscul îmbolnăvirii de cancer legat de
    aceste efecte cumulate este estimat la valori cuprinse între 1-5% .
                                 Poluarea biologică
          Poluarea cu agenţi patogeni sau infestanţi

•   Principalii agenţi (germeni) patogeni sunt microorganismele (bacterii, viruşi, ciuperci
    microscopice, protozoare). Aceştia pot fi transportaţi prin aer sau prin apă.
•   De reţinut că, numai unele categorii de bacterii sunt patogene, pe când altele sunt
    inofensive, iar unele chiar foarte utile, având un rol important în natură. Există şi
    agenţi infestanţi (ouă sau larve de viermi intestinali) care provoacă boli parazitare.
•   În aerul din oraşe, germenii patogeni sunt mai numeroşi decât în aşezări rurale sau
    în câmp liber, în deserturi şi pe înălţimile munţilor aceştia aproape lipsesc.
            Provin aproape în totalitate din surse aflate la nivelul solului, frecvent fiind
    forme de rezistenţă de tipul sporilor, în stare activă, majoritatea germenilor patogeni
    nu rezistă decât scurt timp în aer, fiind distruşi sub acţiunea radiaţiei solare; aerul nu
    este pentru ei atât un mediu de viaţă, cât un agent de transport. De aceea, în spaţii
    închise, se recomandă aerisirea frecventă, care determină distrugerea, în mare
    parte, a germenilor patogeni.
•   Foarte mulţi viruşi, dar şi unele bacterii prezintă transmitere aeriană, în aer se mai
    găsesc şi diverşi alergeni de origine biologică (polen, puf de la seminţele de plop
    etc.), consideraţi de unii autori ca făcând parte tot din categoria poluanţilor, însă
    majoritatea cercetătorilor sunt de părere că această extindere a noţiunii de poluant
    este improprie.
•    Poluarea biologică a solului, dar şi a apelor freatice şi de suprafaţă, se poate
    produce prin utilizarea de îngrăşăminte organice (gunoi de grajd) provenind de la
    animale bolnave, prin aruncarea pe câmp, în reţeaua hidrografica.
    - La om, infecţia se poate produce prin consumul apei sau alimentelor, a cadavrelor
    de animale. Tot pe această cale se transmit şi parazitoze intestinale, ca cele cu
    giardia sau tenii.
          Leptospiroza este o boală infecţioasă provocată de o bacterie spiralată din
    genul Leptospira.
    - Terenul pe care se dezvoltă boala îl constituie animalele sălbatice, şoarecii,
    şobolanii, de la care se contaminează uneori animalele domestice; bacteriile sunt
    excretate prin urină.
•   Omul se îmbolnăveşte îndeosebi prin scăldatul în râuri sau lacuri, unde sunt adăpate
    sau spălate animalele, mai ales dacă prezintă leziuni, chiar infime, ale pielii şi, mult
    mai rar, prin contact direct (de exemplu, muşcătură de un şobolan sau un câine).
    - Incubaţia durează 10 zile, apoi se instalează febra, frisoane, dureri musculare
    puternice, dureri de cap pulsatile.
    - După 48 de ore mai pot să apară: icter intens, sindrom meningeal (greţuri, redoare
    a cefei), hemoragii renale şi viscerale. Febra regresează în 4-10 zile.
          Bacilul antraxului, bacilul tetanic, Clostridium (care produce cangrena
    gazoasă), pot rezista mult timp în sol sub formă de spori şi pot contamina omul (în
    decursul lucrărilor agricole, al săpării de gropi sau şanţuri etc.), dacă pielea prezintă
    leziuni deschise.
• Apele uzate provenite din reţeaua de canalizare a localităţilor au un conţinut
  mare de materii organice, ceea ce creează condiţii pentru dezvoltarea
  bacteriilor; la acestea se adaugă bacteriile patogene evacuate din spitale,
  locuinţe, abatoare etc. Aceste ape au un potenţial patogen şi infestant foarte
  ridicat.
        De la abatoare (mai ales de la cele care nu respectă normele sanitare
  în domeniu) ajung în apă diverşi germeni patogeni şi substanţe putrescibile.
• Foarte periculoasă este şi contaminarea alimentelor cu germeni patogeni
  (de exemplu, prin irigaţii sau udatul grădinilor cu apă contaminată), care
  poate determina toxiinfecţii alimentare de multe ori letale, ca de pildă:
  botulism, bruceloză, infecţii cu Salmonella, infecţii stafilococice.
• Problema este foarte gravă mai ales în unele regiuni tropicale unde
  temperaturile ridicate şi lipsa instalaţiilor de epurare a apei determină
  apariţia a numeroase parazitoze sau boli infecţioase de tipul dizenteriilor,
  febrei tifoide etc.
        Utilizarea acestor ape infestate pentru irigarea orezăriilor, unde se
  lucrează ulterior, cu picioarele goale, duce la frecvenţa foarte mare a unor
  paraziţi intestinali în ariile respective.
                     Poluarea cu substanţe organice putrescibile

•   Substanţele organice sunt biodegradabile: se descompun treptat, prin procese de
    putrefacţie, până la elementele minerale din care sunt alcătuite, astfel sunt eliminate din apă
    prin autoepurare.
•   Atunci când ajung în apă cantităţi foarte mari, substanţele care se formează pe durata
    proceselor de putrefacţie determină deteriorarea marcantă a calităţii apei.
•   În acelaşi timp, se produce o proliferare a organismelor saprobe (care trăiesc într-un mediu
    în care au loc procese de putrefacţie).
•    În funcţie de gradul de poluare cu substanţe putrescibile, apele se clasifică în trei
    categorii:
           - oligosaprobe (slab poluate),
           - mezosaprobe (cu poluare medie), care la rândul lor se împart în:
    - alfa-mezosaprobe (care conţin doar o cantitate redusă de oxigen) şi
    - beta-mezosaprobe (care, deşi poluate, au încă un conţinut relativ ridicat de oxigen)     -
    polisaprobe, puternic poluate.
•   Industria alimentară (în special fabricile de zahăr, de amidon, de produse lactate, spirt,
    mezeluri şi conserve, bere etc.), evacuează ape uzate încărcate cu mari cantităţi de materii
    organice a căror descompunere în procesul de autoepurare necesită mari cantităţi de
    oxigen.
•   Industria pielăriei, pe lângă substanţele organice putrescibile, poate elimina în mediu şi
    germeni patogeni (bacilul antraxului).
•   Printre poluanţii de origine organică se numără şi fenolii - substanţe din categoria alcoolilor
    aromatici, cu acţiune toxică asupra sistemului nervos. Aceştia ajung în apă ca urmare a
    deversărilor industriale, dar şi din procesul de descompunere al resturilor vegetale şi
    materiilor fecale.
           Concluzii
•   În majoritatea cazurilor, factorii analizaţi până acum nu acţionează izolat, ci se
    combină şi se intensifică reciproc, asupra unui teritoriu acţionând concomitent
    poluanţii rezultaţi din activitatea agricolă, din cea industrială şi de transport, care la
    rândul lor interferează cu diverşi factori naturali (secete prelungite, apă stagnantă,
    eroziune etc.), sau cu alte categorii de factori antropici (defrişări, irigaţii, desecări,
    ridicarea nivelului apei freatice prin crearea de lacuri de acumulare sau canale de
    irigaţie).
           Uneori prin interacţiunea şi cumularea acestor factori pot apărea dezechilibre
    majore, chiar adevărate catastrofe ecologice.
•   Un exemplu concludent îl constituie situaţia Lacului Aral din Asia Centrală (aflat pe
    teritoriul statelor Kazahstan şi Uzbekistan). În urma unor ample lucrări de amenajare
    teritorială (întreprinse în vremea când aceste republici erau incluse în URSS), care
    au avut ca scop valorificarea deşerturilor Kara Kum şi Kâzâl Kum, prin construirea
    unui vast sistem de irigaţii, apele fluviilor Amu Daria şi Sâr Daria, care alimentau
    acest lac sărat, au fost aproape în întregime blocate în lacuri de acumulare.
            S-au realizat orezării şi în special întinse culturi de bumbac, iar o parte din
    cantitatea de apă a fost folosită şi în scopuri industriale.
           În această regiune deşertică evaporaţia este foarte puternică, iar o mare parte
    a cuvetei Lacului Aral se află la mici adâncimi.
           Ca urmare a faptului că lacul nu a mai fost alimentat de cele două fluvii, nivelul
    apei a scăzut cu cca. 12 m, s-a produs astfel, o reducere continuă a suprafeţei
    lacului, iar linia ţărmului s-a retras cu mai mult de 100 km.
           În porţiunea din care apele s-au retras se întind în prezent, vaste terenuri
    sărăturate, din care vântul ridică anual în atmosferă până la 75 milioane tone praf
    amestecat cu sare, constituind cea mai puternică sursă de poluare de pe teritoriul
    fostei URSS. În regiune, fiecare hectar de teren irigat primeşte din aer sute de
    kilograme de sare, însă, s-au găsit săruri provenite din această acumulare, chiar în
    zona Oceanului Arctic.
•    Apele care se scurg de pe terenurile cultivate cu bumbac sunt puternic poluate
    (bumbacul fiind printre culturile care necesită cele mai multe tratamente chimice),
    calitatea apei potabile fiind în prezent o problemă acută.
•    Economia piscicolă, tradiţională în zonă, a fost practic distrusă. De asemenea, a
    avut de suferit economia pastorală, care se baza pe păşunile sărăcăcioase din
    semideşerturi (vestitele oi din rasa karakul).
            În prezent se încearcă redresarea situaţiei prin reducerea consumului de apă
    în scopuri agricole şi restrângerea culturilor de bumbac.
•    Un alt exemplu - Barajul de la Assuan, de pe fluviul Nil, inaugurat în anul 1970, a
    determinat formarea unui lac, cu o lăţime de 11 km şi o lungime de 167 km, cu rol
    hidroenergetic şi pentru irigaţii. În prezent, în acest lac se depune mâlul transportat
    de Nil, care încă din antichitate avea un rol important în fertilizarea terenurilor
    agricole ale Egiptului.
           Îngrăşămintele chimice folosite pentru a suplini mâlul fertilizator au dus la
    creşterea poluării.
           Sistemul de irigaţii actual a dus la salinizarea solului (în trecut sărurile fiind
    îndepărtate de pe ogoare o dată cu retragerea apelor revărsate ale fluviului).
            A crescut şi incidenţa unor parazitoze, pentru că unii agenţi patogeni folosesc
    în cursul ciclului lor de dezvoltare canalele, ca mediu de viaţă.
•    Un alt caz, îl constituie afluentul fluviului Chari, Logone, din vestul Africii, care se
    varsă în Lacul Ciad. Lunca inundabilă a acestui fluviu cuprinde şi Parcul Naţional
    Waza.
           Apele care inundau periodic acest ţinut provin din Munţii Mandara (de unde în
    sezonul ploios se scurg numeroase cursuri de apă temporare, numite mayo) şi din
    revărsarea, la ape mari, a fluviului.
         Consecinţe ale construirii barajului:
•    Până la construirea acestuia, aici exista o faună abundentă şi o bogată
    viaţă agropastorală (vânătoare, pescuit, cultura orezului şi a meiului), iar
    parcul Waza aducea venituri din turism şi comerţ. În cadrul păstoritului
    transhumant această luncă inundabilă avea un rol important în sezonul
    secetos, când în restul teritoriului păşunile sunt uscate.
•   De asemenea, pe aceste teritorii îşi petreceau iarna, numeroase păsări
    migratoare venite din Europa. Sistemul tradiţional de utilizare a terenurilor
    împiedica supraexploatarea resurselor şi asigura o productivitate durabilă.
•    Fără a se face studii de impact, guvernul, în dorinţa de a mări producţia de
    orez, a decis construirea unui baraj care să reţină apele fluviului (pentru a
    asigura apa necesară irigaţiilor în sezonul secetos) şi a unor diguri care să
    împiedice revărsarea apelor în sezonul ploios.
          În acest fel lunca şi-a pierdut cele două surse importante de
    aprovizionare cu apă, ceea ce a dus la secarea completă a zonei umede,
    provocând dezechilibre majore.
•    S-au produs deplasări masive de populaţie spre alte zone de pescuit, s-a
    restrâns activitatea agro-pastorală.
•    Animalele din parc, rămase fără hrană, au migrat în afara ariei protejate,
    elefanţii distrugând totul în calea lor.
                Modificări globale ale mediului
      Printre cei mai importanţi factori incriminaţi pentru modificările climatice
care încep să se manifeste se numără:
       utilizarea extrem de risipitoare a combustibililor fosili în industrie, transporturi
şi încălzirea locuinţelor, ducând la emisii de gaze cu efect de seră în cantităţi prea
mari şi în ritm prea rapid pentru ca acestea să poată fi absorbite de sistemele
naturale;
       distrugerea pădurilor şi a altor formaţiuni vegetale naturale, cu rol foarte
important în menţinerea echilibrului planetar, prin capacitatea de a stoca dioxidul de
carbon, dar şi prin rolul antierozional, de moderator climatic şi de reglator al ciclului
hidrologic;
       utilizarea unor produse artificiale cum sunt halonii şi clorofluorurile de carbon
(CFC), care nu numai că au efect de seră, dar conduc şi la distrugerea stratului de
ozon, cu rol deosebit de important pentru protejarea vieţii pe Pământ împotriva
radiaţiilor cosmice (şi în primul rând împotriva excesului de radiaţie ultravioletă);
       agricultura intensivă, puternic chimizată şi mecanizată şi îndeosebi orezăriile
inundate (furnizoare de metan), la care se adaugă creşterea pe scară largă a
rumegătoarelor, care în procesele specifice de digestie elimină mari cantităţi de
dioxid de carbon şi de metan;
       eliberarea de gaze din haldele de gunoi şi de la diverse întreprinderi
industriale;
       distrugerea recifilor de corali şi a mangrovelor.
                   Amplificarea efectului de seră
•   Efectul de seră - constă în capacitatea atmosferei de a absorbi o parte din radiaţia
    infraroşie reflectată de suprafaţa terestră, împiedicând-o să revină în spaţiul
    interplanetar şi menţinând astfel o temperatură mai ridicată la nivelul solului (ca şi
    geamurile unei sere, care lasă să pătrundă lumina, dar împiedică pierderea de
    căldură în afara serei).
           Dacă nu ar exista acest efect, se consideră că Pământul ar fi fost îngheţat şi
    lipsit de viaţă.
•    Efectul de seră a existat cu mult înainte de era industrială şi chiar înainte de apariţia
    omului pe Pământ, având un rol pozitiv în dezvoltarea plantelor şi animalelor. Însă
    activitatea economică actuală tot mai intensă duce la o intensificare a lui, cu rezultate
    imprevizibile.
           Printre efectele posibile se numără:
            creşterea temperaturilor la nivelul întregului glob terestru;
            modificarea circulaţiei atmosferice şi deci a regimului plu-viometric (inclusiv
    amplificarea fenomenelor extreme: uragane, tornade, viscole, dar şi o ariditate
    crescută în unele regiuni);
            modificarea traseului curenţilor marini, care ar putea determina importante
    modificări climatice în regiunile limitrofe
            topirea gheţarilor montani şi a calotelor glaciare, urmată de creşterea nivelului
    Oceanului Planetar şi inundarea insulelor joase, a deltelor şi câmpiilor litorale;
            modificări ale ecosistemelor terestre şi marine, cu transformări semnificative
    ale compoziţiei planctonului, florei şi faunei;
            efecte socio-economice şi crize umanitare, ca urmare a inundaţiilor şi
    secetelor provocate de modificările circulaţiei atmosferice.
•   Cel mai puternic efect de seră îl produc vaporii de apă din atmosferă. De asemenea, norii,
    deşi pe o parte reflectă la suprafaţa lor superioară radiaţia solară, au şi efect de seră (de aceea,
    dacă cerul este senin, în cursul nopţii şi mai ales spre dimineaţă temperaturile sunt mai scăzute
    decât în cazul cerului acoperit de nori).
•    Însă un important efect de seră îl au şi unele gaze din atmosferă. Dintre acestea, pe primul
    loc se situează dioxidul de carbon (CO2), care provine atât din procese naturale (respiraţia
    plantelor, microorganismelor şi a animalelor, digestia rumegătoarelor, activitatea termitelor,
    erupţii vulcanice, emanaţii post-vulcanice, procesele de expansiune a fundului oceanelor), cât şi
    din activităţi antropice (arderi, diverse procese industriale).
•    În erele geologice trecute excedentul de carbon a fost fixat în rocile carbonatice sau sub formă
    de combustibili fosili; exploatarea şi arderea acestora ducând la un dezechilibru în circuitul
    carbonului.
•    Un alt gaz cu un important efect de seră este metanul (CH4), incolor şi inodor, care se
    găseşte în zăcămintele naturale de gaze sau asociat cu petrolul (gazul de sondă) ori cu
    zăcămintele de cărbune (gazul de mină, numit şi grizu).
            Pe fundul lacurilor şi al mlaştinilor, prin procesele de fermentaţie bacteriană, în condiţii
    anaerobe, ale resturilor vegetale şi animale, se formează de asemenea metan (gaz de baltă).
    Provine şi din industrie (de exemplu, de la cocserii), din descompunerea resturilor organice, din
    orezării inundate şi din procesele de digestie a rumegătoarelor şi termitelor.
•    Alte gaze cu efect de seră provenite din activităţi industriale sunt:
           - CFC şi halonii (în curs de reducere, datorită măsurilor luate pentru protejarea stratului
    de ozon),
           - oxizii de azot (a căror prezenţă în atmosferă este legată şi de utilizarea îngrăşămintelor
    azotoase) şi
           - ozonul din troposferă.
•   Măsurătorile cu privire la compoziţia chimică a aerului captiv în bulele de aer din
    calotele glaciare au arătat că şi în trecut au existat oscilaţii ale cantităţii de dioxid de
    carbon şi de metan din atmosferă, de pildă, acum 120.000 de ani, când s-a produs o
    încălzire a climei globale, aceste cantităţi erau destul de ridicate.
•    Procentul de dioxid de carbon în atmosferă a crescut cu 30% în ultimii 200 de ani.
    În schimb, ponderea lui a fost relativ constantă timp de 1000 de ani înaintea erei
    industriale.
•    Datorită marii capacităţi de absorbţie a CO2 şi a căldurii pe care o prezintă Oceanul
    Planetar, efectele acestor emisii sunt însă decalate cu câteva decenii, însă, în
    prezent este posibil să ne apropiem de pragul care va face ca această capacitate să
    fie depăşită.
•    Încălzirea accentuată care ar urma ar declanşa şi alte procese care ar conduce la
    rândul lor la creşterea cantităţii de CO2 şi metan din atmosferă (dezgheţarea
    permafrostului şi descompunerea turbei din tundră şi taiga).
                   Fenomenul El Niño
•   Este un fenomen care afectează, o dată la câţiva ani (în general între 2 şi 7 ani)
    Oceanul Pacific, în zonele temperat-sudice şi tropicale, considerat o anomalie
    climatică. Numele ( derivă din limba spaniolă, „copilul” sau „pruncul”, pentru că
    apariţia sa coincidea cu venirea „pruncului Isus”) i-a fost dat de pescarii din Peru,
    surprinşi de lipsa peştelui şi de furtunile puternice care se manifestau în preajma
    Crăciunului în anii respectivi.
•    În anii normali, alizeele suflă de la est la vest peste regiunea ecuatorială a
    Pacificului, împingând apele calde de la suprafaţă spre Australia şi Indonezia, ceea
    ce provoacă formarea norilor de ploaie.
          În acelaşi timp, un curent rece venit dinspre Antarctica ajunge la suprafaţă de-a
    lungul ţărmului Americii de Sud, aducând cantităţi mari de substanţe nutritive ce
    constituie baza unui lanţ trofic care hrăneşte renumitele hamsii peruviene, dar şi
    păsările acvatice, depunătoare apoi pe ţărm de importante cantităţi de guano.
•    În anii El Niño, vânturile sunt slabe sau pot chiar să-şi schimbe direcţia, suflând
    spre est, de aceea apa caldă din largul coastelor Australiei se deplasează spre
    America de Sud, provocând furtuni şi ploi abundente. În estul Australiei şi în
    Indonezia se instalează seceta, ajungându-se chiar la ample incendii de pădure.
•    S-a constatat că aceste dereglări se transmit, în special prin intermediul
    curenţilor oceanici, spre nord, către Alaska şi Japonia, şi în sud, spre Antarctica. În
    continuare, curenţii de aer ascendenţi ajung în atmosfera înaltă, influenţând şi alte
    regiuni ale globului (inundaţii în Europa Centrală, secete în Africa de Sud).
                  Reducerea biodiversităţii

• Conform definiţiei stabilite de Consiliul Europei, biodiversitatea constituie
  variabilitatea organismelor vii de diferite origini din ecosistemele terestre,
  marine, din apele continentale; include biodiversitatea în cadrul speciei,
  speciile diferite şi diversitatea ecosistemelor.
• În anul 1992, Conferinţa Mondială de la Rio de Janeiro a adoptat
  Convenţia asupra biodiversităţii. În anul 1995 a fost adoptată (de către 54
  de ţări semnatare) Strategia paneuropeană pentru biodiversitate biologică şi
  peisagistică, considerându-se necesară o cooperare internaţională pentru
  salvarea biodiversităţii şi a peisajelor de importanţă europeană, urmărindu-
  se totodată, realizarea unei reţele ecologice paneuropene pentru salvarea
  ecosistemelor, a habitatelor, a speciilor şi peisajelor de importanţă
  europeană.
       De asemenea, se încearcă să se integreze acţiunile de conservare a
      biodiversităţii în activităţile din agricultură, silvicultură, pescuit, industrie,
      transport şi turism.
• Printre ecosistemele cărora li se acordă o atenţie deosebită se numără cele
  costiere şi marine, cele ale cursurilor de apă europene, inclusiv Programul
  „Dunărea verde”, zonele umede interioare, pajiştile naturale, ecosistemele
  forestiere, cele montane şi acţiunile în favoarea speciilor periclitate.
•   Reţeaua de rezervaţii ale biosferei, organizată prin Programul UNESCO „Omul
    şi biosfera” (MAB), cuprinde numeroase ecosisteme de pe Glob (deşi nu
    constituie un sistem bine definit de eşantioane). Activitatea în cadrul lor este
    legată de trei preocupări:
       - conservarea in situ a biodiversităţii;
       - activităţi care permit o dezvoltare durabilă a resurselor terestre şi acvatice;
       - constituirea unei baze logistice pentru o reţea internaţională de cercetare şi
    monitorizare.
•   Multe rezervaţii ale biosferei sunt cuprinse în programe de cercetare ştiinţifică bine
    fundamentate şi au dotări care fac parte din reţele naţionale sau internaţionale de
    supraveghere a stării mediului.
•    Printre problemele care se ridică cu acuitate în momentul de faţă se numără:
       - distrugerea unor specii şi ecosisteme datorită poluării atmosferei şi a apei,
    acidifierii apelor etc.;
       - distrugerea într-un ritm extrem de rapid a pădurilor tropicale, cu o mare
    diversitate de specii animale şi vegetale. Din această cauză unele specii şi-au
    restrâns mult arealul, iar altele au dispărut complet (probabil unele chiar înainte ca
    oamenii de ştiinţă să afle de existenţa lor);
       - distrugerea recifilor de corali.
        Aceste formaţiuni, care ocupă pe Glob cca. 600.000 km pătraţi, se întâlnesc în
    mările tropicale şi subtropicale. Se numără printre cele mai importante structuri
    create de organismele vii şi adăpostesc unele dintre cele mai mari aglomerări de
    specii din lume (în acest sens pot fi consideraţi echivalentul, în mediul marin, al
    pădurilor tropicale umede).
           Coralii sunt astăzi afectaţi de pescuitul practicat în mod distructiv (prin
    otrăvirea apei sau utilizarea explozibililor, metode larg practicate în sud-estul Asiei),
    extragerea coralilor pentru producerea varului şi colectarea pentru suveniruri şi
    colecţii (atât a coralilor, cât şi a peştilor decorativi, a scoicilor şi a altor nevertebrate),
    dar şi de poluare şi de depunerea sedimentelor provenite din materialul spălat de
    ape de pe continente, datorită defrişărilor de mare amploare.
           Se consideră că deja 10% dintre recifii de coral au fost distruşi în mod
    ireversibil.
•    Eliminarea formaţiunilor de mangrove, care se întâlnesc de asemenea în
    zonele tropicale şi subtropicale, mai ales în estuare, pe ţărmurile afectate de maree.
           Sunt locuri unde se înmulţesc şi îşi găsesc hrana numeroşi peşti din zona
    litorală şi pelagică. Se estimează că 80% din pescuitul marin al zonei se bazează
    direct sau indirect pe aceste resurse.
           - Mangrovele au totodată un rol foarte important în acumularea şi reciclarea
    substanţelor nutritive, în reglarea bilanţului apei, protecţia antierozională a ţărmurilor.
           - În prezent, sunt distruse pe scară largă pentru a face loc aşezărilor omeneşti,
    platformelor industriale, acvaculturii, orezăriilor şi altor culturi comerciale, iar lemnul
    este exploatat pentru producerea de mangal.
           - În acelaşi timp, sunt afectate de captarea apelor continentale care le
    alimentează. Se presupune că deja jumătate din aceste formaţiuni au fost distruse,
    dar procesul continuă în ritm rapid;
•   Biodiversitatea scade drastic în mările închise, puternic poluate (Marea Japoniei,
    Marea Baltică, Marea Neagră ş.a.), în lacurile şi râurile poluate (ajungându-se chiar
    la râuri “moarte”, din care peştii şi alte vieţuitore au dispărut).