Your Federal Quarterly Tax Payments are due April 15th Get Help Now >>

Icoana Budescu Dalboset Studiu monografic Cap II V by rH9YB1

VIEWS: 68 PAGES: 211

									Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu




             ÎN LOC DE ARGUMENT
         Din Globu Craiovei, sat al Crainei Bănăţene, am venit, acum 50 de
ani, în Dalboşeţ. Localitatea mi s-a părut frumoasă şi bine aşezată la poalele
vârfului Blidaru.
         Impresia mi-a fost întărită de meleagurile sale domoale, sclipitoare
ca nişte diamante în dimineţile cu rouă şi uşor ruginii în lumina
crepusculară a asfinţiturilor.
         Satul cu culmile munţilor Almăjului, cu colinele sale dezmierdate,
parcă, de clipocitul cristalin al pâraielor ce le străbate şi de susurul stins al
Nerei, cu frumoasa-i luncă, m-au făcut să gândesc că alcătuirea sa vădeşte
un soi de înţelepciune geologică, un gest inspirat al Naturii.
         Meşteri zidari, dulgheri, olari bătrâni ca vremurile au clădit aici
case frumoase, trainice, care să dureze veacuri şi pe care privindu-le încerci
un sentimente de siguranţă şi ocrotire.
         Aici noaptea se lasă brusc, văile dealurile golindu-se de orice
imagine diurnă. Ziua se face tot aşa de repede, fără să mai apuce a-i trezi pe
dalboşeni, pentru că ei sunt obişnuiţi să se scoale devreme, odată cu zorile,
pentru a începe treburile zilnice.
         Femeile, cu o măiestrie demnă de admiraţie, şi-au împodobit
hainele şi lucrurile din casă cu minunate modele inspirate de splendoarea
florilor din fâneţe şi livezi.
         Atunci când nevoile au cerut-o, dalboşenii cu arma-n mână şi-au
apărat glia strămoşească de toţi cei care au atentat la libertatea şi
înfăptuirile lor.
         În faţa istoriei sale zbuciumate şi a oamenilor, în faţa naturii şi
frumuseţii acestui plai românesc, numit Dalboşeţ, mă aplec cu smerenie şi-i
închin acest studiu monografic, în semn de recunoştinţă pentru realizările
pe care le-am obţinut în cei 40 de ani de activitate ca profesoară de
geografie şi istorie a şcolii.
         Îndelungata activitate desfăşurată, contribuţia adusă la înălţarea
spirituală a satului şi faptul că m-am căsătorit aici, mă îndreptăţesc să mă
consider o dalboşeană perfect asimilată, o fiică a satului.
         Prin întocmirea monografiei Dalboşeţului am dorit să ofer un
mijloc de cunoaştere a istoriei şi modului de viaţă ale înaintaşilor, cu
obiceiurile şi tradiţiile lor. Lucrarea a fost concepută într-o manieră care să
fie accesibilă unui cerc cât mai larg de cititori.


                                       1
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

         În redarea condiţiilor fizico-geografice, a istoriei, a aspectelor legate
de evoluţia populaţiei şi a aşezării, s-au folosit datele referitoare la satul
Dalboşeţ, apărute în diverse lucrări de specialitate şi care sunt menţionate
în tabelul bibliografic, precum şi informaţiile primite de la unii locuitori ai
satului, cărora le aduc calde mulţumiri.
         Ideea fundamentală ce se desprinde este aceea că în contextul
istoric la care se referă monografia, lupta almăjenilor a îmbrăcat cele mai
diverse forme: de la confruntări violente, până la înfiinţarea de formaţii
cultural-artistice care să întreţină vie flacăra românismului şi interesul
pentru limba şi tradiţiile poporului nostru, pentru libertate şi unitate
naţională, emancipare socială şi pentru menţinerea fiinţei şi identităţii
noastre naţionale.
         Datorită faptului că nici un autor nu s-a referit strict la istoricul
satului nostru şi pentru că arhivele Primăriei şi Companiei militare
Dalboşeţ au ars în anii 1849 şi 1918, am întâmpinat greutăţi în elaborarea
acestui studiu.
         Puţinele documente existente la Arhivele Statului – Filiala
Caransebeş, privitoare la perioada anilor 1773-1872, sunt redactate în limba
germană-gotică şi nu au putut fi folosite din lipsa unui traducător.
         Mulţumesc pe această cale învăţătorilor Vasile Popovici din Pătaş
şi Gheorghe Rancu din Şopotu Vechi pentru materialele puse cu
generozitate la dispoziţie, precum şi profesoarei Viorica Burcaş din Anina,
pentru traducerile făcute.
         Evident, nimic nu este perfect, totul poate fi îmbunătăţit şi
completat. Rămâne ca o aspiraţie a anilor ce vor urma ca acest lucru să
devină realitate, pe măsură ce se vor descoperi noi documente şi vor apărea
noi fapte de viaţă demne de consemnat.



                                                                   AUTOAREA




                                        2
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu



                        CAPITOLUL I

               Poziţia şi localizarea geografică


        a) Poziţia matematică


        Din punct de vedere al poziţiei matematice, comuna Dalboşeţ este
aşezată la intersecţia meridianului de 22˚ 35’, longitudine estică cu paralela
de 45˚ 50’ latitudine nordică.
        Cele două coordonate geografice străbat comuna prin următoarele
puncte: Culmea Năsovăţ, Tâlva Blidaru şi Dealul Popova de către paralela
de 44˚50’ latitudine nordică, iar prin Sâul Jâviţa, Tâlva Blidaru, Culmea
Sicheviţa şi Culmea Nucului, de către meridianul de 22˚ 35’ longitudine
estică.



        b) Poziţia fizico-geografică

         În ceea ce priveşte încadrarea în una din unităţile fizico-geografice
ale ţării, teritoriul comunei Dalboşeţ se desfăşoară în partea centrală a
Depresiunii Almăj şi pe versanţii nord-vestici ai Munţilor Almăjului (fig. 1).
         Aşezarea geografică în depresiunea amintită imprimă trăsături
caracteristice pentru aproape toţi componenţii mediului natural, dar mai
ales pentru relief, care se prezintă în trepte ce cad de la sud spre nord, cu
văi adânci ale căror versanţi prezintă numeroase organisme torenţiale
(ogaşe).
         Cea mai mare altitudine se întâlneşte în vârful Blidaru, unde atinge
899m, urmând ca în lunca Nerei să ajungă la 210 m.
         Localitatea Dalboşeţ este aşezată în partea nord-estică a comunei,
pe terasa a II-a râului Nera şi pe conul de dejecţie format de pârâul Valea
Satului şi este adăpostită din trei părţi de unităţile mai ridicate din jur:
Dealul Mare în partea estică, culmile munţilor Almăjului la sud, dealul
Osoina la vest, iar spre nord şi nord-vest clădirile se revarsă larg pe podul
terasei.


                                      3
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

         Satul Şopotu Vechi, aflat la 4 km de Dalboşeţ, îşi are vatra aşezată
în cea mai mare parte în lunca râului Şopot, precum şi pe terasa a III-a a
râului Nera.
         Vetrele satelor Reşiţa Mică, Bârz, Boiniţă, Prislop şi Boina iniţial au
fost situate în lungul văilor cu acelaşi nume, cu timpul însă prin extinderea
lor au ajuns până pe interfluvii.
         Pe valea pârâului Reşiţa şi pe terasa a III-a a râului Nera, la o




                                   Figura 1
                                       4
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu

distanţă de 2 până la 3 km se află răspândite sălaşele care intră în
componenţa satului Reşiţa Mică.
         În continuare pe versanţii dealurilor Băleuţ şi Dâlma se înşiruie
sălaşele satului Prislop.
         Spre vest şi sud-vest de satul Dalboşeţ, pe valea Bârzului, într-o
zonă deluroasă se află satul cu acelaşi nume, situat în zona de luncă şi pe
coastele dealurilor Bârz şi Şăst.
         Ultima aşezare din partea sud-vestică a comunei este satul Boina,
răspândit în valea râului Boina şi pe versanţii văii, la circa 12 km de
reşedinţa de comună.
         În valea Boiniţei şi pe culmile ce o străjuiesc se află satul Boiniţa la
distanţă de 10 km de Dalboşeţ.
         Localităţile Bârz, Boina, Boiniţa, Prislop şi Reşiţa Mică au fost
declarate sate în urma recensământului populaţiei şi gospodăriilor din anul
1956, până la această dată evoluând sub formă de cătune aparţinătoare
localităţii Dalboşeţ. De fapt, acestea sunt mai vechi ca aşezări omeneşti, ele
provenind din grupările de sălaşe existente încă pe vremea dacilor ca
urmare a unor factori istorici şi economici, factori care au concurat la
apariţia şi menţinerea lor până astăzi în Depresiunea Almăjului.
         Limitele comunei sunt în general sinuoase pe laturile estică şi
vestică, iar la nord şi sud, sunt clare.
         Limita nordică urmăreşte cursul râului Nera pe o lungime de 13,7
km şi se desfăşoară pe o direcţie NE-SV. Prin această limită teritoriul
comunei Dalboşeţ este separat de cel al satelor Moceriş şi Lăpuşnicu Mare.
         Limita vestică porneşte de la valea Nerei, urcă culmea Găvojdiei pe
o direcţie NV-SE, trece apoi prin vârful Cornului (793 m) după care
urmăreşte pe o porţiune restrânsă, izvoarele pârâului Seleslui. Din acest
punct limita urcă în vârzul Bârzului, se prelungeşte pe o direcţie NV-SE
până la Tâlva Nucului, după care coboară pe direcţia NE-SV până la valea
Oreaviţa.
         Dincolo de această limită se află comuna Şopotu Nou.
         Limita estică urmăreşte de la sud spre nord interfluviul Dealul
Viilor, ce porneşte de la valea Nerei şi urcă până la Poiana Gruia pe un
traseu NV-SE, după care limita coboară pe dealul Lepcinei pe o direcţie N-S
până în Valea Şopotului. De aici limita o formează cursul acestui râu până
la zona de confluenţă (întâlnirea) a Şopotului Lung cu Şopotul Scurt. Limita
urmează apoi traseul pârâului Şopotul Lung până la izvoarele acestuia sub
Cioaca Brazilor (834 m) după care se prelungeşte pe Culmea Ciucariu
Polesnic. De aici limita coboară pe un afluent al pârâului Izvorul Lung,
având o direcţie NE-SV până la confluenţa cu Valea Oraviţa. Limita estică

                                       5
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

separă domeniul muntos al comunei Dalboşeţ de cel al comunei Bănia şi
Berzasca.
        Limita sudică este marcată de pârâul Oreaviţa ce limitează hotarele
comunei de cele ale localităţilor Berzasca, Ravensca şi Sicheviţa.



        c) Poziţia economico-geografică


         Comuna Dalboşeţ, ca şi întreaga depresiune Almăj, cu specificul
său economic: creşterea animalelor, pomicultura şi cultivarea plantelor,
este situată între două zone industriale.
         La nord se află zona industrială Anina-Reşiţa, reprezentată de
industria metalurgiei feroase, industria construcţiei de maşini şi
prelucrarea metalelor, precum şi industria extragerii huilei şi a confecţiilor.
         La sud în Defileul Dunării de la Moldova Nouă până la Orşova şi
Porţile de Fier sunt prezente industria de prelucrare a minereurilor
complexe şi cuprifere de la Moldova Nouă, industria construcţiilor navale
de la Orşova, complexul hidro-energetic şi de navigaţie Porţile de Fier şi
exploatările forestiere de pe culmile montane înconjurătoare.



        d) Poziţia politico-administrativă


         Sub aspect politic-administrativ, localitatea Dalboşeţ are statutul de
comună de gradul al II-lea, în alcătuirea căreia intră satele Dalboşeţ,
Şopotu-Vechi, Reşiţa Mică, Boina, Boiniţa, Prislop şi Bârz.
         Comuna Dalboşeţ este situată în partea sudică a judeţului Caraş-
Severin, ocupând o suprafaţă de 8622 km2 (1.02% din suprafaţa judeţului) şi
numără o populaţie de 2190 locuitori.
         Faţă de municipiul Reşiţa, reşedinţa judeţului, şi de oraşele din jur
care exercită influenţă asupra populaţiei şi activităţii economice, comuna
Dalboşeţ se află situată la distanţe de până la 180km: la 80km distanţa de
Reşiţa, 60km de oraşul Oraviţa, 50km de Iablaniţa, 97km de oraşul Orşova,
38km de oraşul Anina, 70km de staţiunea Băile Herculane, 59km de oraşul
Moldova Nouă şi 175 km de oraşul Timişoara.
         Deşi comuna Dalboşeţ se află în depresiunea Almăj, depresiune
bine individualizată ca unitate naturală, are legături cu regiunile limitrofe
pe şosele şi drumuri, unele datând din timpuri străvechi.


                                      6
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

         Ca şi celelalte aşezări situate aici, satul Dalboşeţ nu este legat de căi
ferate, legătura cu celălalte aşezări şi circulaţia mărfurilor se face pe căi
rutiere. Cea mai apropiată staţie de cale ferată este Anina la 38km, dar
traficul de mărfuri se efectuează prin staţia CFR Iablaniţa, iar cel de călători
prin staţia Băile-Herculane, situate pe magistrala CFR Bucureşti-Timişoara.
         Prin drumul judeţean DJ 571 B (modernizat pe tronsonul Bozovici-
Şopotu Nou) se face legătura spre Moldova Nouă; cel mai apropiat port
fluvial şi spre localitatea Bozovici, cea mai importantă aşezare din
Depresiunea Almăjului, de unde drumul naţional DN 57B face legătura cu
drumul european E70 (Bucureşti-Timişoara-Stamora-Moraviţa) şi DN57
(Reşiţa-Oraviţa-Moldova Veche).
         Între satele componente ale comunei şi cele învecinate, legăturile se
realizează pe artera principală DJ 571 B, precum şi pe drumurile comunale
modernizate în totalitate, cât şi prin drumurile de câmp şi poteci.
         Aşezarea geografică a comunei Dalboşeţ în Depresiunea
intramontană Almăj, imprimă economiei un pronunţat specific agrar:
creşterea animalelor, pomicultura şi cultura plantelor, iar aşezarea
economică permite locuitorilor deplasări permanente sau sezoniere pentru
muncă, aprovizionarea cu unele mărfuri industriale şi posibilităţi de
desfacere a surplusului de produse agricole, precum şi satisfacerea unor
nevoi de cultură (oraşele Reşiţa şi Timişoara).




                                        7
Dalboşeţ – Studiu monografic                                       Icoana Budescu




                           CAPITOLUL II

                            Condiţii naturale

 “Aici, în şoptitul izvoarelor şi în freamătul codrilor, a răsunat pentru întâia oară
frumoasa noastră doină – şi nu e pârâu, nici plai, de care să nu fie legată o amintire
                       scumpă sufletului nostru” (Geo Bogza)

                          1) Elemente de ordin geologic

        Evoluţia geologică a teritoriului comunei Dalboşeţ se încadrează
depresiunii Almăj. Aspectele actuale ale reliefului comunei Dalboşeţ, cât şi
ale zonelor limitrofe (vecine) sunt rezultatul unei evoluţii îndelungate care
începe în miocen, odată cu formarea bazinului marin ce unea culoarul
Mehadiei cu bazinul Sicheviţa de pe Dunăre1 .Înainte de formarea
bazinului marin, rama cristalin-muntoasă înconjurătoare, din partea de
nord-vest, era unită cu cea din sud-est, formând axul unui singur masiv
muntos, care lega Munţii Semenicului cu Munţii Almăjului.
        Geografii G. Posea şi V. Gârbacea (1961)2 pe baza datelor geologice,
precum şi după formele de relief păstrate în depresiune deosebesc
următoarele etape principale în evoluţia paleogeografică a acestei zone:
        1. etapa formării bazinului tectonic şi sedimentarea (umplerea)
             sa;
        2. etapa formării nivelului de 500-600m, de pe rama muntoasă
             nordică;
        3. etapa formării generale a culmilor depresiunii;
        4. etapa conturării tuturor formelor de relief.
        Din punct de vedere geologic, teritoriul comunei Dalboşeţ ca şi al
zonelor limitrofe (învecinate) este alcătuit din formaţiuni sedimentare
dezvoltate pe un fundament cristalin (fig. 2).


1
  Grigore Posea, Vasile Gârbacea, “Depresiunea Bozovici, Studiu geomorfologic” în
“Probleme de geografie”, vol. VIII, 1961
2
  Grigore Posea şi colab., “Geomorfologia generală”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1970
                                          8
Dalboşeţ – Studiu monografic                                        Icoana Budescu

         Şisturile cristaline aparţinătoare domeniului getic sunt atribuite
culmilor vestice ale Munţilor Almăjului, care sunt considerate a fi mai vechi
decât Proterozoicul superior.
         Aceste formaţiuni cristaline aparţin seriei de Sebeş-Lotru şi sunt
reprezentate prin roci care aparţin faciesului amfibolitelor3. Între acestea se
deosebesc paragnaise şi micaşisturi cu muscovit şi biotit, adesea cu granat
şi disten, cu care se asociază amfibolite şi filoane de aplite sau pegmatite, în
parte retrometamorfozate. În părţile nordice ale culmii Blidaru,
micaşisturile apar la zi pe areale restrânse la locul numit Poiana lui Ţâcnej.
         Primele depozite sedimentare care se dispun transgresiv peste
fundamentul cristalin, aparţin Cretacicului superior şi se găsesc dezvoltate
pe culmea Sicheviţa, între satul Ravensca, la vest şi culmea Oreaviţa, la est.
Cercetările efectuate acum 30 de ani au pus în evidenţă trei orizonturi, din
care cel bazal a fost atribuit Cenomanianului4 Transgresiv, peste şisturile
cristaline se găseşte orizontul gresiilor calcaroase şi al calcarelor grezoase
organogene.
         Calcarele grezoase sunt mai dezvoltate pe Tâlva Toroniţa, vârful
Năsovăţului şi culmea Pucioasa. În partea sudică a comunei Dalboşeţ, între
Şopotul Scurt şi Ravensca, peste formaţiunile turoniene urmează un orizont
de conglomerate.
         Începând din Neozoic, ca urmare a mişcărilor laramice petrecute în
catena carpatică, între Munţii Semenicului şi ai Almăjului ia naştere
depresiunea Almăj (Bozovici) în care s-au acumulat depozite terţiare
aparţinând Neogenului.
         Cristalinul fundamentului se află la o adâncime ce variază între
265m sub comuna Bozovici, 344 m lunca Nerei şi atinge maximum de 534
m sub Dalboşeţ5.
         Tortonianul este bine dezvoltat în depresiune, ajungând la o
grosime de 350m6. Litologic s-au deosebit patru orizonturi:
         - orizontul bazal nisipos-argilos cu intercalaţii de pietrişuri;
conglomerate şi marno-argile cu cărbuni;
         - orizontul inferior cu pietrişuri şi nisipuri (numite Strate de
Dalboşeţ) este alcătuit din pietrişuri friabile sau slab cimentate, cu grosimi
de 100-120m.

3
  Alexandru Cotarcea, Gr. Pop., “Cercetări geologice în zona Bozovici. Institutul
Geologic”, Bucureşti 1956
4
  I. Savu, I. Năstureanu: Notă explicativă în “Harta geologică”, Foaia Reşiţa (scara
1/200.000) 1968
5
  K. Papp, “Prospecţiuni geologice în jud. Caraş”, 1909
6
  I.Savu, I. Năstureanu – operă citată
                                          9
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

        Odată cu depunerea ultimelor nivele de nisipuri şi pietrişuri
aparţinând stratelor de Dalboşeţ, se întrerupe legătura dintre depresiunea
Bozovici şi depresiunea Mehadia-Caransebeş.
        - orizontul marnelor şi argilelor rubanate (numite Strate de Şopot)
are grosimea de 100-150m.
        - orizontul superior de pietrişuri şi nisipuri reprezintă faza finală
de colmatare a Depresiunii Almăj. De o deosebită importanţă sunt aceste
depozite de suprafaţă, formate în ultimele perioade geologice, prin
schimbarea (remanierea) rocilor puse în loc în perioade geologice
anterioare.
        În Munţii Almăjului predomină şisturile cristaline de tipul
micaşisturilor, gnaiselor şi şisturilor muscovite, ce se înscriu prin reliefuri




                                   Figura 2
domoale, prelungi, faţă de semeţia celor calcaroase.
        În folclorul local din Moceriş, se vorbeşte despre acest lac, fapt ce
ne dovedeşte că poporul cunoaşte existenţa lui.
        „Se povesteşte din băbăluc că pe aici, la Moceriş, era demult un lac
mare, care se întindea de la cetatea Dragomireana, de pe malul ălălalt al
Nergănului, până sub coasta noastră. Şi era lung de vreo 20 de km, de la
Bozovici până în cheile Nergănului, la Buceaua – cum zicem noi la Şopotu
Nou.


                                      10
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

          Peste cetatea asta era stăpân obărcneazul Almăj. Se zice că la nunta
unei fete a lui, toţi nuntaşii or plecat de la cetate cu şăicile peste lac, că să
duceau la biserica care era aici la noi în pădure, sus la Ţîrcoviţa. Când
vineau năpoi de la biserică, după ce s-or cununat, după nămiază, s-o iscat o
furtună mare, un vifor tare, de s-or răsturnat mai multe şăici baş în mijlocul
lacului, iarna. S-o răsturnat şi şaica cu mireasa, fata obărcneazului şi s-o
înecat.
          Atunci obărcneazul o trimis chinezii lui care erau la nuntă ca să
scoată toţi oamenii din satele lor şi să rupă stâncile La Stănuri, în cheile
Nergănului. Acolo se văd şi acum doi păreţi drepţi de stâncă şi urmele
sfredelelor, cum o tăiat cu ele. Aşa or slobozît apa până secară lacul de tot.
În două zile gătară, că or fost mulţi oameni şi în loc de nuntă făcură
îngropăciune miresei cu bucatele pregătite pentru nuntă.
          De atunci i se zice Valea Almăjului, adică valea pe care a secat-o
obărcneazul Almăj şi o rămâneat a lui şi a copiilor lui, cât vor fi trăit.”
          (Povestită de bătrânul Iosif Lala din Moceriş în 1932 – informaţie de la
preotul Ion Negrei, Moceriş 1974)
          Piemanturile (dealurile) sunt acoperite cu depozite fine formate din
argile şi marne, de aceea aici au loc procese de degradare şi alunecări.
Terasele joase ale Nerei sunt alcătuite din cuverturi lutoase, luto-nisipoase
de grosimi mari şi pietrişuri cu fragmente de şist cristalin depuse în
Pleistocen. Depozitele Holocenului superior se află cantonate în valea Nerei
şi a afluenţilor ei, în alternanţă de pietrişuri rulate, nisipuri şi mâlurile
luncii.
          Gândindu-ne la ceea ce pământul poate oferi omului spre o cât mai
deplină folosinţă, la prima vedere s-ar părea că teritoriul comunei Dalboşeţ
îşi limitează destul de mult resursele avuţiei sale. Acestea consistă numai în
fertilitatea solului, iar ca resurse ale subsolului în depozite de pietrişuri şi
nisipuri indispensabile oricărei construcţii, la care putem adăuga argilele
folosite pentru fabricarea cărămizilor.
          Totuşi prospecţiunile efectuate de inginerul austriac Karoly Papp
în 1909 şi grupul de geologi ai Institutului Geologic Român în perioada
1952-1956 au semnalat existenţa pe teritoriul comunei Dalboşeţ a unor
rezerve de cărbuni lignit bogat în gudron, minereu de fier, mică în plăci de
mari dimensiuni, cupru şi aur în nisipul râurilor.




                                       11
Dalboşeţ – Studiu monografic                             Icoana Budescu


                      2) Caracterizarea geomorfologică




                                 Figura 3

        Aspectul morfologic actual al comunei Dalboşeţ, ca şi al întregii
depresiuni, este urmarea evoluţiei din etapa cuaternară ce aduce ultimele
                                   12
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

transformări în înfăţişarea generală a reliefului. În ansamblul său relieful
teritoriului luat în studiu este complex, alcătuit din mai multe forme de
relief: munţi, dealuri, terase şi lunci (fig. 3) dispuse în trepte ce coboară de
la sud spre nord.
          Diversitatea formelor de relief a imprimat aspecte morfologice
caracteristice vetrelor de sat, precum şi diferenţieri în modul de utilizare a
terenurilor comunei.
          Analizând complexitatea formelor de relief ale comunei, distingem
cu uşurinţă diferenţierea dintre zona montană accidentată şi vatra
depresiunii.
          Astfel, teritoriul comunei Dalboşeţ prezintă altitudini maxime între
670-300m în partea centrală şi sud-vestică, iar altitudini minime de 220m pe
sectorul nordic şi nord-vestic, adică în zona de luncă.
          Altitudinea medie este de 600m. În funcţie de repartiţia altitudinii
se pot distinge trei trepte de relief:
          - zona înaltă a munţilor, între 600-900m;
          - zona mediană între 300-400m a piemonturilor / dealurilor;
          - zona joasă sub 250m, a principalelor terase şi lunci;
          Lunca Nerei este întreruptă din loc în loc deoarece dealurile
coboară până în albia râului sub forma unor martori de eroziune, cum este
dealul Bârzului, dealul Stârmina, alcătuite din roci dure (şisturi cuarţite şi
filite) rezistente la eroziune.
          Grefat pe principalele văi afluente ale Nerei, teritoriul comunei
însumează o gamă variată de pante, fără să atingă valori extreme mari.
          Astfel, din desfăşurarea curbelor de nivel deducem suprafeţe
aproximativ plane, respectiv terasele şi luncile râului Nera şi a
principalului afluent în acest sector, râul Şopot, cu valori ale pantelor
cuprinse între 3˚-5˚, precum şi suprafeţe mai mult sau mai puţin înclinate
ce corespund dealurilor înalte în care valorile oscilează între 10˚-15˚,
ajungând până la 25˚ în sectorul văilor din munţi.
          Din cele ce preced rezultă necesitatea fixării pantelor din zonele
muntoase, deci o raţională exploatare a pădurilor şi păşunilor pe culmile
Munţilor Almăjului.
          Zona montană (care face parte din culmile vestice ale Munţilor
Almăjului), este situată în partea centrală şi de sud a comunei. Se prezintă
sub formă de culmi, numite local „tâlve”, cu înălţimi în general sub 800m,
ca: vârful Rujeţul, de 680m; vârful Popova 695m, Tâlva Nucului 679m,
ridicându-se doar în Tâlva Înaltă la 855m şi Vârful Blidaru la 899m. Vârful
Blidaru este al doilea vârf ca înălţime din Munţii Almăjului, după Vârful
Svinecea Mare de 1226m (fig. 4).

                                      13
Dalboşeţ – Studiu monografic                                Icoana Budescu

          Zona montană se caracterizează printr-o energie mare de relief
datorită văilor înguste şi adânci cu coaste abrupte, interfluvii largi
(suprafaţa dintre văi) şi rotunjite, lipsite de forme semeţe. Zona deluroasă
(piemontană) face racordul între zona montană şi vatra depresiunii
Almăjului, ceea ce dovedeşte intensitatea acţiunii sale de eroziune a zonei
înalte, în decursul perioadelor geologice. Se caracterizează prin înălţimi de
300-400m având aspectul unei prispe piemontane uşor înclinată şi
secţionată de văi în culmi paralele ce coboară spre depresiune. Local,
culmile sunt denumite dealuri: dealul Osoina 200m, Dealul Băleuţ 312m,
Dealul Bârz 318m, Dealul Boina 382 m şi Dealul Stârmina 381m. Aceste
dealuri sunt alcătuite din argilă cenuşie (denumită popular „mal”), bine
cimentată, conglomerate formate din nisipuri şi pietrişuri slab cimentate
care pot fi urmărite în câteva deschideri pe Dealul Mare şi Dealul Mercii
(fig. 5).
          Alternananţa stratelor de conglomerate dure cu strate mai moi a
făcut ca agenţii externi să modeleze aici forme de tip bad-land-uri,
piramide, poliţe sau trepte (fig. 6).




                           Figura 4: Vârful Blidaru
       Pe suprafaţa dealurilor se remarcă şi unele areale depresionare sub
forma unor zone de tasare cum este cea din Dealul Vârtoape cu tendinţe de
                                     14
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

înmlăstinire primăvara şi toamna, în sezonul ploilor abundente. Este
sectorul cu cea mai mică fertilitate, fiind prezente solurile azonale
„smolniţele”.
         Zona joasă a fundului depresiunii Almăj prezintă cea mai mare
importanţă pentru localizarea aşezărilor şi desfăşurarea activităţii umane.
Formele de relief ale depresiunii se derulează sub aspectul unei lunci,
terase joase, conuri de dejecţie, întrerupte din loc în loc de dealuri ce sunt
alungite până în Valea Nerei. Terasele aşezate între zona deluroasă şi luncă
sunt elementul morfologic principal şi sunt rezultatul coborârii nivelurilor




de bază şi al adâncirii continue a râului Nera şi a unor afluenţi ai săi.
         În depresiunea Almăjului sunt evidenţiate 6-7 terase (trepte) în
lungul acestor văi7. Pe teritoriul comunei Dalboşeţ sunt bine conturate
terasele I-III.
         Terasa I, ridicată cu 1-3 m deasupra albiei râului şi care corespunde
luncii propriu-zise, este larg dezvoltată fiind utilizată pentru culturile
legumicole şi cerealiere. În prezent talvegul Nerei este suficient adâncit faţă
de podul terasei de luncă, încât inundaţiile afectează porţiuni destul de

7
    Grigore Posea, Vasile Gârbacea, operă citată, 1961
                                           15
Dalboşeţ – Studiu monografic                                     Icoana Budescu

reduse din suprafaţa sa şi acestea cu caracter sezonier (primăvara şi
toamna).
         Zonele înmlăştinite (numite local „mocerişe”) apar la vărsarea
râurilor în Nera şi pe terenurile joase.
         Microrelieful luncilor este reprezentat şi prin braţe părăsite,
belciuge – Rătunda – şi prin grinduri.
         Terasa a II-a se menţine la altitudine de 8-10m cu formă alungită şi
pe afluentul Şopot. Pe această terasă se află aşezată o parte din vatra
localităţii Dalboşeţ şi şoseaua judeţeană Moldova Nouă – Bozovici.




                     Figura 6: Poliţe şi trepte pe Dealul Mare
         Terasa a III-a cu o altitudine relativă de 17-20m apare vizibil între
valea Reşiţei şi Dealul Bârzului şi pe stânga râului Şopot.
         Cele trei sectoare ale reliefului transpar cu claritate şi în modul de
utilizare a terenurilor şi anume:
         - în părţile înalte se observă întrepătrunderea etajului forestier
              cu fâneţe naturale şi unele terenuri cultivate cu cartofi şi pruni;
         - pe dealurile joase terenurile sunt cultivate cu porumb, cartofi şi
              livezi de pruni;
         - terasele cu cereale şi legume.




                                        3) Clima

        Prin poziţia sa geografică în sud - vestul ţării, localitatea Dalboşeţ
se încadrează în regiunea climatică sud - vestică, sau danubiano - getică,


                                        16
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

(Geografia României, 1983) unde masele de aer oceanic intră în contract cu
cele mediteraneene determinând apariţia unor precipitaţii bogate.
          Circulaţia generală a atmosferei asupra teritoriului luat în studiu
este determinată de centrii de acţiune atmosferică atlanto - europeni, cu
caracter cvasipermanent sau semipermanent în funcţie de poziţia şt
intensitatea principalelor sisteme barice, cicloni şi anticicloni.
          Aşezarea geografică a satului Dalboşeţ în cadrul Depresiunii
Bozovici arată că aceasta ca şi întreg vestul ţării este supusă predominant
influenţei circulaţiei vestice şi sud – vestice. După durată şi intensitate,
Anticiclonul Azoric este centrul de acţiune cu rolul cel mai important în
determinarea caracteristicilor climei, cu atât mai mult cu cât acţiunea sa se
corelează în foarte mare măsură cu cea a minimei islandeze.
          In perioada de maximă dezvoltare, Anticiclonul Azoric se extinde
peste Marea Mediterană şi Europa Centrală, antrenând mase de aer de tip
oceanic care determină în Depresiunea Almăjului timp răcoros vara,
nebulozitate ridicată, precipitaţii bogate, iar iarna, aerul cald şi umed
produce dezgheţuri bruşte.
          Depresiunea islandeză se dezvoltă deasupra părţii de nord a
Oceanului Atlantic, iar în situaţia în care această depresiune şi Anticiclonul
Azoric se află în faza de dezvoltare maximă, contrastul baric foarte
accentuat dintre ele provoacă deasupra continentului european o intensă
circulaţie a aerului din sectorul vestic, determinând ecreşterea pregnantă a
temperaturii şi umidităţii aerului iarna7 creştere ce se resimte şi în
Depresiunea Bozovici.
          Ciclonii mediteraneeni sunt generaţi în partea centrală şi vestică a
bazinului Mării Mediterane, în zona de contact dintre aerul umed şi răcoros
ce se deplasează dinspre Oceanul Atlantic şi aerul mai cald ce staţionează
deasupra acestei regiuni.
          Aceşti cicloni iau naştere în semestrul rece al anului, octombrie -
aprilie, cu o frecvenţă ceva mai mare în lunile ianuarie - februarie, ceea ce le
imprimă un caracter de semipermanenţă şi aduc schimbări în aspectul
vremii, mai ales în sudul ţării.
          Activitatea ciclonilor mediteraneeni este marcată prin apariţia în
climatul Depresiunii Bozovici al unui al doilea maxim pluviometric la
sfârşitul toamnei şi începutul iernii, mult atenuat însă faţă de cel de la
începutul verii, din mai, iunie, iulie.
          Prin aprecierea statistică exprimată în cantităţile de precipitaţii,
temperaturile medii, sau unele fenomene meteorologice, activitatea


7
    Grigore Posea, Vasile Gârbacea, operă citată, 1961
                                           17
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

ciclonilor mediteraneeni care urmăresc traiectoria clasică, prin vestul ţării,
imprimă caracterul de climat de influenţă mediteraneeană, mai exact
subtipul bănăţean de nuanţă submediteraneeană.
         O altă caracteristică climatică a comunei Dalboşeţ este dată de
situarea Depresiunii Almăj la adăpostul oferit de Munţii Almăj şi Munţii
Semenic, ceea ce imprimă o nuanţă de climă temperată, de adăpost cu
unele inversiuni termice specifice zonelor depresionare carpatice. La
determinarea caracterului de climă temperată de adăpost mai contribuie
vecinătatea cu bazinul Dunării în partea sudică, a cărei apropiere
îndulceşte temperaturile în sezonul rece al anului şi masivitatea zonelor din
partea estică (ce aparţin Carpaţilor Meridionali) care stăvilesc advecţiile
reci din timpul iernii, din est şi nord - est.
         Analiza datelor şi observaţiilor de la staţia meteorologică Bozovici,
pe o perioadă de 15 ani (1984 - 1998) privind direcţiile din care s-au
deplasat masele de aer, relevă câteva aspecte interesante.
         Masele de aer arctic, cu temperaturi scăzute şi umezeală redusă,
venind dinspre. nord - vest, provoacă iarna geruri iar primăvara şi toamna
favorizează îngheţurile.
         - Masele de aer tropical - maritime, calde şi umede, sunt antrenate
dinspre sud şi sud vest şi provoacă precipitaţii abundente sub formă de
ploaie iarna, iar vara o vreme schimbătoare şi de asemenea cu precipitaţii;
         - Masele de aer tropical — continentale, frecvente vara, se
datorează circulaţiei dinspre sud şi sud - est şi provoacă încălziri
semnificative;
         Masele de aer temperat - oceanic, umede şi relativ reci determină
ploi abundente în semestrul cald şi ninsori, uneori viscolite, în sezonul rece.
Circulaţia generală a atmosferei este cea care distribuie căldură şi
umezeală, determinând variabilitatea vremii, căreia îi imprimă un caracter
dinamic.

        BILANŢUL RADIATIV CALORIC

         Radiaţia solară globală constituie principala sursă de energie a
tuturor proceselor geofizice şi biologice care au loc în natură.
         În cursul unui an valorile lunare ale duratei de strălucire a soarelui
se schimbă oscilând între 60 - 70 ore în luna decembrie şi 260 ore in luna
iulie când radiaţia globală atinge cele mai ridicate sume lunare, ajungând
să depăşească 15 k cal / cm2 / min.




                                      18
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu



        REGIMUL TEMPERATURII AERULUI

        Variaţia temperaturii aerului este condiţionată de o serie de factori
ca latitudinea locului, anotimpul, caracterul suprafeţei terestre,
nebulozitatea, altitudinea şi prezintă două tipuri de variaţii: periodice
(diurne şi anuale) şi neperiodice (accidentale).

        Temperatura medie lunară şi anuală

         Temperatura medie anuală este cuprinsă între valorile de 9° C şi
10,4 ° C, izoterma de 10° C înconjoară depresisiunea pe latura vestică,
sudică şi sud–estică.
         Analiza temperaturii medii anuale scoate în evidenţă faptul că
teritoriul comunei beneficiază de un caracter mai moderat al regimului
climatic al acestei zone Temperatura medie anuală. este, la staţia Bozovici,
de 9,1° C (tab. 1).

    Luna I      II    III IV V     VI    VII VIII IX X XI XII An
  T medie -1,6 -0,2 3,7 9,8 15,7 17,7 19,2 18,4 14,4 9,2 3,9 -0,2 9,1
   anuală
        Tabelul 1: Temperatura medie lunară şi anuală la Bozovici

         Ţinând cont de aspectul general al reliefului, precum şi de
fluctuaţiile generale ale atmosferei de la un an la altul, valorile medii
anuale şi lunare ale temperaturii nu sunt constante, ci ele se abat de la
valoarea multianuală, uneori înregistrând abateri destul de mari. De
exemplu, în anii 1986, 1996 valoarea medie anuală a temperaturii aerului a
înregistrat 9,0° C iar în anul 1994 de 10,4° C (tabelul l), pentru ca în anul în
curs abaterea să fie şi mai mare ca urmare a valorilor înregistrate în luna
iulie.
         Din analiza valorilor medii anuale se constată că la staţia Bozovici
acestea sunt, de regulă negative, în lunile ianuarie (-1,6° C) şi februarie (-
03° C) şi mai rar în decembrie (-0,2° C).
         Cea mai rece iarnă a fost cea a anului 1985 când s-au înregistrat -
6,8° C în ianuarie şi -7,0° C în februarie.
         Analizând valorile medii de la staţia Bozovici se observă că acestea
sunt pozitive începând din martie (3,7°C) până în noiembrie (3,9°C).
         Vara cea mai caldă a fost considerată cea a anului 1988 cu 21,7°C în
iulie şi respectiv 22,2°C în august, dar valorile înregistrate în luna iulie a

                                      19
Dalboşeţ – Studiu monografic                                                    Icoana Budescu

acestui an deţin recordul. Astfel, în 24 iulie între orele 14-16 temperatura nu
a coborât sub 41° C.
         Din fig. 2 tabelul 2 se poate semnala că direrenţele termice de la un
an la altul sunt reduse în Depresiunea Bozovici, temperatura aerului
menţinându-se în jurul valorii de +9°C. Valoarea medie multianuală este de
9°C, cea mai mică medie este în        luna ianuarie de -1,6°C şi cea mai mare
în luna iulie de 19,2°C (tabelul 2).

Anul     I      II    III    IV        I    V        VI    VII    VIII   IX        X     XI    XII

 1984   -0,5    0     3,2    9,1       15.1      16,4      17.7   17,8   15,8     11.3   4.3   0.6

 1985   -6,8   -7     3,5    10,3      16,8      16,1      19,4   19,3   14,3     7,4    4,2   1,6

 1986   -1     -1,9   3,9    12,3      16,3          1,7   17,7   19,9   15.2     8.3    3,1   -3,2

 1987   -4,3   0,7    -1.9   9,2           13    18,8      21,1   18     17,6     9,6    5,8   0,9

 1988   -0,8   1,8    4,4    9,1       14,7      17,7      21,7   20,2   14,8     8,3    -1    0,2

 1989   -2,1   2,1    7,1    12,5      13,3      16,1      19,1   18,6   14       9,2    3     -2,1

 1990   -2,5   2,4    7,4    9,8      14,3 '     17,6.     19     18,4   12,6     9,8    5,2   0,7

 1991   -1,9   -3,4   5,9    8,7           12    18,5      20     17,9   14,7     9,2    4,5   -3,6

 1992   -1,8   -0,3   4,3    10,1      14,6      17,8      19,2   22,4   13,6     10,2   5.2   -1,4

 1993   -2,3   -4,2   2,5    9,2       15,9      18,2      19     19,7   13,7     11,2   1,8   1,1

 1994   1.2    0,8    6,3    10,4      15,2      17,7      20,9   20,3   18,3     9,1    4,4   0,4

 1995   -2,5   3,4    4,3    9,6       13,9      17,6      21     18,8   13,5     8,9    1,4   0,1

 1996   -1,3   -2,4   0,4    9,9       16,8      19,1      19,3   19,4   12       9,3    5,4    0

 1997   -0,5   1,2    3,4    5,9       15,1      18,5      18,4   18,2   12,5     6,5    5,6   1,1

 1998   0,4    2,8     2     10,9      14,2          19    19,8   18,5   14,1     10,4   6,9   0,9

   Tabelul 2: Succesiunea valorilor medii lunare din perioada 1984-1998

       Această situaţie este pusă în evidenţă şi de histrograma variaţiei
temperaturii medii lunare la staţia Bozovici, ce ilustrează un mers
ascendent în prima parte a anului, cu un maxim în iulie, după care devine
descendent.

   Luna       I   II III            IV V      VI VII VIII IX      X               XI XII An
Temperatura -1,6 -0,2 3,7           9,8 15,7 17,7 19,2 18,4 14,4 9,2              3,9 -0,2 9,1
  medie
        Tabelul 3: Temperatura medie lunară şi anuală la Bozovici


                                                20
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu

         Dată fiind desfăşurarea teritoriului localităţii pe mai multe trepte
de relief, în care diferenţele de altitudine dintre fundul văilor şi culmile
montane depăşesc câteva sute de metri, apar diferenţieri ale valorilor
termice, ieşind în evidenţă rolul important pe care îl joacă relieful în geneza
şi desfăşurarea diferitelor procese atmosferice. Astfel, valorile medii anuale
ale temperaturii aerului sunt de 5,9°C la nivelul culmilor montane, cu
valori negative în perioada de iarnă, media lunii ianuarie este de -2,8°C şi
pozitive în perioada de vară, media lunii iulie este de 14,6°C.
         Temperaturile extreme
         Temperaturile extreme s-au produs în situaţii sinoptice deosebite.
Astfel, temperaturile maxime absolute s-au produs în perioade
caracteristice când circulaţia atmosferică a antrenat mase de aer tropical -
continental fierbinţi, în condiţii anticiclonice de tip stabil şi senin.
         Maxima absolută a perioadei analizate a fost de 38,5 °C la 25 iulie
1987. Valori termice mari s-au înregistrat şi în 1988 de 38,2°C la 6 iulie 1994
şi 41˚C în 24 iulie a.c.
         Şi temperaturile minime au prezentat variaţii. -20,6°C la 28 ianuarie
1986, apoi -19,2°C la l decembrie 1991, iar o excepţie a fost ziua de 5 martie
1987 când s-au înregistrat -27,2˚C. Pe cartea bisericească Triod. Râmnic 1777
găsim însemnarea din anul 1898: „în ian. şi feb. a fost mai cald ca vara” sau
„în 6 ian. 1852 a plouat”.
         Valoarea anuală a mediei maximelor se aproprie mult de 16°C. Se
remarcă faptul că în anotimpul de primăvară valorile maxime sunt mai
ridicate decât toamna. Media minimelor de temperatură prezintă valori
anuale pozitive de 3,9°C, iar iarna, valorile medii minime deşi sunt
negative nu coboară sub -5°C. Se poate spune că iernile sunt blânde iar
verile au fost mai răcoroase.

        Frecvenţa zilelor cu diferite temperaturi

         a) Numărul zilelor cu temperatura minimă ≤ 0°C (zile de îngheţ)
         Legat de producerea temperaturilor negative apare fenomenul de
îngheţ, fenomen care se produce atât ca urmare a invaziilor accidentale de
aer arctic, cât şi datorită răcirii prin radiaţie sub 0°C a suprafeţei subiacente
şi a aerului de deasupra acesteia.
         Numărul mediu al zilelor de îngheţ este de 105 - 135 zile pe an la
staţia Bozovici. Data medie a producerii primului îngheţ este situată între
1-10 octombrie, iar cea a ultimului îngheţ la 21 aprilie. Cele mai multe zile
de îngheţ se înregistrează în luna ianuarie şi decembrie (tabelul 4).


                                        21
Dalboşeţ – Studiu monografic                                        Icoana Budescu

        I     II III IV V VI VII VIII IX X XI XII An
      28,3 23,1 18,3 5,5 1,4 0 0        0 0,6 5,1 13,7 21,7 71,1
   Tabelul 4: Numărul mediu lunar al zilelor cu îngheţ la staţia Bozovici

         Legat de fluctuaţiile circulaţiei atmosferice, datele medii ale
îngheţului pot fi decalate faţă de data medie, având ca rezultat prelungirea
sau scurtarea în unii ani a intervalului anual fără îngheţ. Aşa spre exemplu,
cel mai timpuriu „prim îngheţ” se poate produce spre mijlocul decadei a
treia a lunii septembrie (25.IX.1970). Cel mai timpuriu „ultim îngheţ” se
produce spre mijlocul lunii martie (18-20 III), iar cel mai târziu „ultim
îngheţ” s-a produs la începutul lunii mai (4 mai 1965).

          b) Numărul zilelor cu temperaturi < - 10°C (nopţi geroase) sunt
determinate de advecţiile de aer rece, polar şi arctic, cele mai multe zile cu
temperaturi < -10°C înregistrându-se în luna ianuarie (4,6 zile), februarie
(4,2 zile), iar cele mai puţine în luna noiembrie (0,5 zile), (tabelul 5).

Luna    1     II     III    IV   V   VI       VII VIII   IX   X      XI    XII   An

Media 4,6     4,2    1.2    0    0   0        0    0     0    0      0,5   3,3   13,8

  Tabelul 5: Numărul mediu al zilelor cu nopţi geroase la staţia Bozovici

        Numărul mediu al nopţilor generoase este de 13,8 zile pe an şi in
general, se întâlnesc în anotimpul de iarnă.

         c) Numărul de zile cu temperatura maximă < 0°C (zile de iarnă), se
produce în aceleaşi condiţii cu advecţii de aer rece.
         Comparativ cu numărul zilelor de îngheţ, numărul anual al zilelor
de iarnă e redus, în medie 18 zile la staţia Bozovici. Ele apar frecvent în
intervalul decembrie -ianuarie, mai rar în octombrie, noiembrie şi martie
(tabelul 6).

 Luna    1     II     III   IV   V   VI       VII VIII   IX   X       XI   XII   An

Media   6,9    4,4   1,3     0   0    0        0    0    0    0,6    0,9   4,8   18,9

  Tabelul 6: Numărul mediu al zilelor cu nopţi geroase la staţia Bozovici

         d) Numărul zilelor de vară, cu temperaturi > 25°C este în medie de
85,2 zile. Cea mai lungă vară a fost în 1994 având 113 zile de vară


                                         22
Dalboşeţ – Studiu monografic                                           Icoana Budescu

         Zile de vară se înregistrează de obicei în intervalul aprilie -
octombrie (tabelul 7) când invadează frecvent mase de aer de origine
tropical continentală, întreţinând un timp senin cu temperaturi ridicate.
Aşa s-a petrecut şi în vara aceasta, temperaturi de peste 30˚ C,
înregistrându-se aproape toată luna iulie.

Luna      1    II   III   IV   V     VI       VII VIII     IX    X      XI    XII   An

Media     0    0     0    1    8,9   17       25,6 21,5    8,5   2,7     0    0     85,2

        Tabelul 7: Numărul mediu al zilelor de vară la staţia Bozovici

         e) Numărul zilelor tropicale, cu temperaturi > 30°C totalizează în
medie pe an 25,1 de zile (tabelul 8) şi se datorează invaziei maselor de aer
cald continental dinspre est şi sud—est parţial estompate de influenţele de
aer oceanic şi umed din vest şi nord -vest. La staţia Bozovici aceste zile apar
din mai până în septembrie, cele mai numeroase zile tropicale s-au
înregistrat în lunile iunie, iulie şi august. (tabel 8)

Luna      1    II   III   IV   V     VI       Vll   Vlll   IX    X       XI   XII   An

Media     0    0     0    0    0,6   4        9,2   10,1   1.2    0      0     0    25,1

        Tabelul 8: Numărul mediu al zilelor tropicale la staţia Bozovici

         Sub influenţa factorilor locali (latitudinea geografică, anotimp,
altitudinea locului, natura suprafeţei terestre, nebulozitate, vânt etc.) şi
variaţia valorilor medii şi extreme în Depresiunea Bozovici, indică existenţa
unui climat temperat continental de adăpost cu nuanţe submediteraneene.

         UMEZEALA AERULUI

         Umezeala relativă, indicator important în caracterizarea climatică a
unei regiuni, reprezintă raportul dintre cantitatea vaporilor de apă din aer
şi cea maximă corespunzătoare temperaturii aerului.
         Regimul medii anual, anotimpual şi lunar al umezelii relative
reflectă existenţa unui maxim în perioada de iarnă, în lunile decembrie
(88,4%), ianuarie (89,6%) şi februarie (84,1%) şi un minim în perioada caldă
a anului, cu o mică întrerupere în luna iunie (79,2%). Valoarea medie
anuală este de 82,5%, valoare apropiată de cea a lunilor ianuarie-februarie
(tabelul 9).

                                         23
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

Luna     I    II   III   IV    V    VI     VII VIII   IX    X    XI   XII   An

Media 89,6 84,1 77,9 75,4 78,4 79,2 77,7 78,4 82,5 85,6 87,5 88,4 82,5

       Tabelul 9: Regimul mediu al umezelii aerului la staţia Bozovici



        NEBULOZITATEA

         Nebulozitatea este un important element climatic, deoarece
prezenţa norilor, densitatea lor şi înalţimea la care se află, influenţează
asupra regimului radiativ caloric al suprafeţei active.
         Urmărind evoluţia în cursul anului a gradului de acoperire a
cerului cu nori se observă că nebulozitatea prezintă un regim regulat (tab.
10) cu cele mai mari valori la începutul şi sfârşitul iernii şi cele mai mici la
sfârşitul verii şi începutul toamnei.

     Luna       I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII An
 Zile senine 2,2 3,4 4,1 2 2,7 3,7 8,2 9,8 5,4 3,1 2,4 2,4 49,4
Zile noroase 10,2 7,1 5,1 3,3 2 1,1 1,3 1,2 2,2 3,5 8,1 13,2 58,6
Zile acoperite 12,8 9 8,6 6,4 4,7 2,6 2 2,6 3 4,5 10,6 15 81,8
Tabelul 10: Frecvenţa multianuală a zilelor noroase, senine şi acoperite la
                            staţia Bozovici

         Regimul nefic se caracterizează prin prezenţa unor valori maxime
în intervalul noiembrie - mai (între 6-8 zecimi), decembrie fiind luna cu cel
mai ridicat grad de acoperire a cerului cu nori.
         La polul opus se situează lunile de vară, august şi iulie, precum şi
septembrie, luni în care se înregistrează medii între 4 şi 5, 5 zecimi (Atlasul
climatologic al R.P.R. 1966).
         Repartiţia valorilor anuale ale nebulozităţii medii plurianuale
oscilează în jur de 6,10 - 6,15 zecimi, ca rezultat al frecvenţei maselor de aer
umed şi a fronturilor care se deplasează din zona Oceanului Artic spre
Europa Centrală. Ciclonii mediteraneeni care se deplasează foarte frecvent
spre Câmpia Panonică determină mărirea nebulozităţii în toată partea
vestică a ţării.
         Numărul mediu al zilelor senine variază între 100 - 110 zile pe an.
În cursul anului distribuţia lunară a zilelor senine este destul de
neuniformă, timpul senin are o frecvenţă foarte redusă în lunile de iarnă, în
special în luna decembrie, când se reduce la 6 - 7 zile, apoi acest număr


                                      24
Dalboşeţ – Studiu monografic                                                 Icoana Budescu

creşte până în luna august, când se înregistrează 15-17 zile cu cer senin. În
anul acesta luna iulie a înregistrat un număr de 30 de zile senine.
         În decursul unui an, numărul zilelor noroase oscilează în jurul
valorii de 100, iar cel al zilelor cu cer acoperit în jur de 130 - 140, cele mai
mari frecvenţe întâlnindu-se în anotimpul rece, cu scăderi treptate spre
sfârşitul verii şi începutul toamnei (tabelele 10, 11).

 Anotimpul           Iarna          Primăvara               Vara                 Toamna
 Zile senine          2,6                2,9                  7,2                 3,6
Zile noroase          10,1               3,4                  1,2                 4,6
zile acoperite        12,2               6,5                  2,4                  6
Tabelul 11: Frecvenţa anotimpuală a zilelor cu nebulozitate caracteristică la
                             staţia Bozovici

         PRECIPITAŢII ATMOSFERICE

         Cantitatea de precipitaţii constituie una dintre cele mai importante
caracteristici ale climei şi totodată una din verigile principale ale circuitului
apei în natură. Apa provenită din ploi şi topirea zăpezilor constituie
rezerva de umezeală a solului necesară plantelor în perioada de vegetaţie,
alimentează râurile, fiind considerată şi principala sursă a
evapotranspiraţiei.
         Precipitaţiile atmosferice, în mai mare măsură decât temperatura
aerului, prezintă o accentuată instabilitate, acest fapt reflectându-se în
peisajul geografic şi în economia Depresiunii Almăjului.
         Cantitatea medie multianuaiă de precipitaţii înregistrate la staţia
meteo Bozovici este de circa 545,6 mm, medie calculată pe 15 ani: 1984 -
1988 (tabelul 12).

Anul I      II III IV        V      VI VII VIII IX               X XI XII Media anuală
 1984 64,4 67,8 34,4 18,9 64,6      54,5 22,4       48,1   56,2 20.6 35,4 14,8         41,8
 1985 34,8 86,7 10,6 34,6    90     72,5 19,8 122,4 10,1 9,2 55,3 30,6                  48
 1986 73,7 51,6 28,2 55,8 44,5 106,1 89,4           20,3   113   23   0,6 44,6         45,7
 1987 74,3 8 87,7 42,5 136,7 24,6 39,6 22,4                2,5 10,6 52,9 37,7          44,9
 1988 41,5 66,7 94.2 39,1 65.1 47,2 18,5 100,8 59,4 32,5 20 42,7                       43,2
 1989   6,7 13,7 32,7 66,7 74,9 135,2 179           28,4   30,4 63,6 39,1 17,3         43,8
 1990 15,5 51,5 50,7 63      23,2   73,9 54,9       27.1   31.4 63.1 16,1 51.8         43.4
 1991   4   23,7 24,8 25,4 84,5     62,8 119,4 49,3        40,3 51,5 38,8 15,7          45

                                               25
Dalboşeţ – Studiu monografic                                                Icoana Budescu

 1992 4,4 28,4 6,8 36,8 17,1 103,3 32,4 17,1 44,5 98,6 62,7 13,4                  38,8
 1993   15 14,5 53 52,9 25,2    37,1   35        42     67,5 9,5 25,5 46,2        35.2
 1994 26,7 13,3 15,2 62,2 31,7 ' 69    52        46,8   51,5   50   3.3 25,9      37,3
 1995 50,7 21,8 12,3 54,6 67,6 100,6   34        64,3 100,4 4,9 22,1 82           51,2
 1996 28,7 43,3 27,9 16,2 90,4 44,9 24,4         69     79,6 25,4 73,3 27         45.8
 1997 18,5 29,8 13,9 81,7 39,7 81,1 159,5 84,8 30,1 90,1 21,2 37,5                57,3
 1998 33,5 1,1 4,9 62,9 56,4 83,6 77,9           51     126 54,9 51,8 13,9        51,5

   Tabelul 12: Suma lunară a cantităţilor de precipitaţii la staţia Bozovici

         Cantitatea redusă de precipitaţii din zona joasă a comunei trebuie
pusă pe seama proceselor föehnice, frecvente în cadrul Depresiunii
Almăjului, cât şi a celor de descendenţă dinamică legate de influenţa văii
Dunării.
         În intervalul studiat, anul cu cea mai mare cantitate de precipitaţii
a fost 1997, când s-au înregistrat 687,9 mm, datorită activităţii ciclonale şi a
invaziilor de aer umed adus de circulaţia vestică.
         Anul 1993 cu 423,4 mm a fost anul cu cele mai mici cantităţi anuale
de precipitaţii, cantităţi mai mici înregistrându-se şi în 1992 (466,3 mm),
.1994 (447,9 mm), datorită proceselor atmosferice anticiclonale şi advecţiei
aerului cald de origine tropical - continentală, sărac în vapori de apă.
         Analizând variaţia lunară a cantităţii de precipitaţii căzute, se
constată că cele mai mici cantităţi de precipitaţii se înregistrează în lunile
ianuarie, cu 32,8 mm, februarie cu 34,7 mm, martie şi decembrie (tabelul 12)
datorită prezenţei aerului continental şi predominării unui regim
anticiclonal. Cantităţile cele mai mari de precipitaţii se produc odată cu
sfârşitul primăverii - începutul verii, datorită intensificării proceselor
dinamice precum şi a amplificării proceselor termoconvective, cantităţile
medii lunare de precipitaţii atingând maximul în luna iunie 73,0 mm în
zonele joase şi 200 mm în zonele înalte.
         Iarna, cantităţile de precipitaţii au o repartiţie neuniformă, oscilând
de Ia un an la altul între 1,1 mm în ianuarie 1998 şi 86,7 mm în 1985.
Anotimpul de iarnă este cel mai sărac în precipitaţii datorită scăderii tot
mai mult a activităţii fronturilor şi dominarea sistemelor anticiclonale.
Descendenţa aerului duce la inversiuni termice sub care se pot forma norii
stratiformi, iar precipitaţiile atmosferice apar sub formă de ninsori sau
burniţe slabe şi mai puţin sub formă de precipitaţii lichide. În semestrul
rece al anului cad în medie 100,9 mm, ceea ce reprezintă 18,4 % din
cantitatea medie anuală a precipitaţiilor atmosferice.
         Diferenţa dintre cantitatea de precipitaţii căzută în timpul
primăverii şi verii este mai mică decât cea căzută în timpul toamnei şi
                                            26
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

iernii, acest fapt datorându-se activităţii ciclonilor din Marea Mediterană, în
aceste două din urmă anotimpuri. Ploile din timpul primăverii însumează
în medie 141,3 mm, ceea ce reprezintă 25,9 % din cantitatea medie anuală.
          Vara, pe lângă procesele frontale, un rol important în producerea
precipitaţiilor îl joacă convecţia termică, ploile sunt abundente, cantităţile
înregistrate atingând 179,0 mm, adică 32,6 % din cantitatea medie anuală.
          Toamna, ca urmare a predominării unui regim anticiclonal
cantitatea medie de precipitaţii este de 124,4 mm, ceea ce reprezintă 22,7 %
din totalul anual (tab. 13).

 Anotimpul          Iarna         Primăvara          Vara          Toamna
    Media           100,9           141,3            179            124,4

      %              18,4            25,9            32,6            22,7
Tabelul 13: Frecvenţa cantitativă anotimpuală a precipitaţiilor atmosferice
                             la staţia Bozovici

         Numărul mediu al zilelor cu precipitaţii este de 124. Dacă diferenţa
de la o lună la alta şi chiar de la un an la altul este totuşi mică, trebuie
menţionate variaţiile mari care apar pentru aceeaşi lună în ani diferiţi, ca
urmare a manifestărilor fie a perioadelor cu ploi intense, fie a unor
perioade de secetă îndelungată, aşa cum a fost în anul 1863, când din cauza
secetei prelungite au murit animalele de foame, în 1928 începând cu luna
mai, timp de 4 luni nu a plouat deloc.
         În perioada rece a anului aproape toată cantitatea de precipitaţii
cade sub formă solidă în zona înaltă, stratul de zăpadă poate apare din luna
octombrie şi durează până în aprilie. În zonele mai joase, stratul de zăpadă
se formează spre sfârşitul lunii noiembrie şi durează până în martie.
Media multianuală a zilelor cu ninsoare este de 27,1 zile, iar grosimea
stratului de zăpadă variază între 5 şi 15 cm. În anul 1848, în mai, stratul de
zăpadă a atins 1 m.
         În concluzie, cantitatea de precipitaţii căzută pe teritoriul comunei
Dalboşeţ asigură necesarul de apă al plantelor aproape în toată perioada de
vegetaţie.
         Efectul imediat al precipitaţiilor se resimte cu precădere în
frecvenţa şi durata nivelelor şi a debitelor râurilor.
         Legat de perioadele de secetă, la Dalboşeţ găsim obiceiul
„paparudelor”. O femeie tânără, de obicei gravidă este împodobită cu
multă verdeaţă şi împreună cu câţiva copii străbat uliţele satului. Copiii
chiuie şi strigă „Paparudă/rudă, vino şi mă udă!” Femeile ies la poartă şi
                                       27
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

aruncă găleţi de apă pe paparudă. Aceasta primeşte bani şi produse, iar
copiii, dulciuri şi fructe.

          VÂNTURILE

         Determinat de contrastul baric orizontal creat în cadrul circulaţiei
generale a atmosferei între cele două mari compartimente geomortologice,
Depresiunea Panonică la vest şi Câmpia Română la est, vântul este un
element meteorologic variabil în timp şi spaţiu.
         Relieful variat al comunei Dalboşeţ provoacă nu numai
modificarea direcţiilor principale ale vântului, dar chiar şi atenuarea sau
intensificarea vitezelor accentuând în general turbulenţa dinamică.
         Urmărind frecvenţa medie lunară a vântului pe direcţii (tabelul 14)
se constată în toate lunile anului frecvenţa cea mai mare o au vânturile de
nord -vest, cu o frecvenţă de 9,2%, după care urmează cele de provenienţă
sud - vestică cu 8,7%, situaţie care se datorează condiţiilor fizico -
geografice locale şi aşezării comunei pe cursul Nerei, care determină
canalizarea vântului pe valea acestui râu. Circulaţia dinspre nord, nord-est,
sud-vest şi chiar dinspre vest este redusă ca frecvenţă, datorită prezenţei
Munţilor Banatului, cu rol de adăpost asupra depresiunii, (tabelul 14).

Direcţia    N      NE          E   SE         S     SV     V       NV    CALM

Frecvenţa   3,4     3,8    6,4     3,5        4,8   8,7   3,4      9,2   55,8
vântului
    pe
 direcţii
   (%)

            2,7     2,3    2,8      3         2,4   3,1   2,9      3,3   22,5
 Viteza
 (m/s)

Tabelul 14: Frecvenţa cantitativă anotimpuală a precipitaţiilor atmosferice
                             la staţia Bozovici

         Iarna, când circulaţia atmosferei se află sub influenţa anticiclonului
continental euroasiatic şi a unor gradienţi barici orizontali cu valori
ridicate, peste teritoriul sud -vestic al ţării predomină vânturile sud -
vestice şi estice, care aduc de obicei vreme uscată. Când bate vântul dinspre
nord aduce zăpadă şi vreme rea.
         Primăvara, sunt frecvente vânturile din direcţia NV şi SV, cele de
NV aducând brumă şi îngheţuri târzii de primăvară şi furtuni însoţite de
                                         28
Dalboşeţ – Studiu monografic                                     Icoana Budescu

grindină. Frecvenţa maximă a vântului dinspre SV şi S are ca urmare
moderarea asprimii vremii.
         Vara, vânturile de NV atenuează frecvenţa celor din SE. Vânturile
de NV aduc mase de aer bogate în vapori de apă dinspre Oceanul Atlantic.
Aceste ploi de natură orografică, determinate de prezenţa înălţimilor
montane, care joacă rol de barieră orograficâ în calea maselor de aer de
provenienţă vestică, astfel că atunci când acestea escaladează zona înaltă
din faţa depresiunii, procesul de condensare se intensifică, generând ploi
abundente caracteristice perioadei de primăvară şi începutul perioadei de
vară, care produc revărsarea râurilor
         Toamna vânturilor din SV generează vreme frumoasă şi cele de
vest dau ploi mărunte, iar vântul de NV aduce brume timpurii şi îngheţuri.
         Direcţiile dominante ale vânturilor sunt dictate de deschiderile
oferite de văile râurilor afluente Nerei.
         Datorită faptului că Depresiunea Bozovici, în cadrul căreia este
inclusă şi comuna Dalboşeţ, este înconjurată şi adăpostită din toate părţile
de munţi, valoarea medie a calmului în perioada 1984 - 1988 este 55,8% iar
în aria montană valoarea, 25%.
         Pe lângă vânturile dominante, în perimetrul comunei Dalboşeţ se
produc şi vânturi locale. Acestea iau naştere datorită unor cauze de natură
termică locală, respectiv a influenţei suprafeţei active.
         Vântul local Coşava se resimte mai ales în timpul iernii şi în
anotimpurile de tranziţie, având o direcţie predominantă de la est la vest,
iar secundar de la SE spre NV şi în mai mică măsură de la NE.
         Coşava bate de obicei 2-3 zile înregistrând viteze variabile între
unitatea montană dunăreană, cu 40 m/s, înregistrată la staţia Berzasca,
datorita atât situaţiilor sinoptice cât şi condiţiilor orografice diferite. Înainte
de a ajunge la staţia meteorologică Bozovici, ramurile vântului Coşava trec
peste înălţimi mai mici de sub 1000 m în partea nordică a Munţilor
Almăjului şi sub 800 m în părţile sudice ale aceloraşi munţi. Ramurile
acestui vânt, după ce strâmbat zona înaltă, ajung în depresiune ca un vânt
cald şi uscat, cu caractere asemănătoare föhnului. Datorită violenţei cu care
bate vântul Coşava, produce pagube mari: dezrădăcinarea arborilor,
ruperea pomilor fructiferi, spargerea geamurilor la case, distrugerea
acoperişurilor, aşa cum s-a întâmplat în 7 iunie 1816, la ora 4 dimineaţa
(Penticostar, Râmnic, 1743) sau 1964, când s-au distrus jumătate din
acoperişurile caselor din Prilipeţi.
         Vântul Coşava are însemnate consecinţe topoclimatice în SV ţării şi
constituie un element topoclimatic important pentru comuna Dalboşeţ,
accentuând caracterul său mediteraneean.

                                        29
Dalboşeţ – Studiu monografic                                           Icoana Budescu

         Satele Dalboşeţ şi Şopotu-Vechi, fiind situate între dealuri, sunt
ferite de vânturile mai puternice şi sunt bine aerisite de brizele de munte.
Satele Reşiţa Mică, Bârz, Boina, Boiniţa şi Prislop, fiind aşezate şi pe
interfluvii, sunt mai expuse vânturilor de SV.
         Din categoria fenomenelor hidrometeorologice sunt semnalate:
ceaţa, aerul ceţos, lapoviţa, chiciura, burniţa, iar toamna şi iarna poleiul,
grindina care uneori poate produce pagube mari.
         La 8 iunie 1824 a fost o înfricoşătoare vijelie însoţită de grindină cu
bucăţi de mărimea unui ou de gâscă colţuroasă care a fărâmat ţigla multor
case şi mulţi pomi. Trei zile de vară nu s-a topit. Oamenii şi animalele
surprinse pe câmp au fost ucişi (Evanghelie, Râmnic 1784, însemnare).
         În concluzie, prezenţa verilor călduroase precedate de primăveri
timpurii cu precipitaţii suficiente, toamnele prelungite şi însorite, oferă
condiţii favorabile dezvoltării tuturor culturilor agricole cu excepţia unor
legume timpurii de primăvară, ceea ce reprezintă o importanţă deosebită
pentru economia comunei.




                              4) Caracteristici hidrografice

          Reprezentată prin pânza de ape freatice, izvoare şi râuri cu caracter
permanent sau temporar, reţeaua hidrografică, ca toate celelalte elemente
geografice, îşi pune amprenta şi ea pe peisajul comunei Dalboşeţ, fiind la
rândul ei influenţată de majoritatea factorilor mediului geografic: relief,
climă, vegetaţie, precum şi activitatea antropică (umană).
          Natura petrografică a dealurilor şi luncilor, precum şi cantitatea
importantă de precipitaţii favorizează formarea pânzelor de ape subterane.
          Aceste pânze de ape freatice se găsesc la adâncime de 2-10m.
Pentru calităţile lor, dintre care gradul ridicat de filtrare (limpezimea)
chimismul uniform, mineralizarea cu valori sub 200mg/litru 8, pânzele de
apă sunt amenajate sub formă de fântâni pentru alimentarea oamenilor şi
animalelor.
          Reţeaua hidrografică de suprafaţă este alcătuită din torenţi, pâraie
şi râuri. Torenţii se formează pe pantele repezi şi sunt seci în cea mai mare
parte a anului. În timpul ploilor torenţiale şi al topirii bruşte a zăpezii, au
viituri violente de scurtă durată. Ele contribuie la degradarea terenurilor



8
    I. Ujvari, “Geografia apelor României”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972
                                            30
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu

pentru că spală solurile terenurilor lipsite de vegetaţie, sau iarna în timpul
ploilor, a terenurilor arabile neacoperite cu zăpadă.
         Pârâiele sunt numeroase pe teritoriul comunei şi sunt afluente
râurilor Nera, Şopot şi Bârz.
         Datorită condiţiilor climatice, obârşiei şi bazinului hidrografic
situat în majoritate pe dealuri, pârâiele au caracter semipermanent.
         Vara, dar mai ales în perioadele cu secetă îndelungată, seacă
complet, albia prezentând porţiuni mai adânci în care apa bălteşte. La
vărsarea lor în Nera pâraiele depun materialele erodate şi transportate,
dând naştere la conuri de dejecţie. Un astfel de con a construit şi pârâul
Valea Satului înainte de vărsarea în Nera pe care s-a dezvoltat o parte din
vatra satului Dalboşeţ.
         Cele mai importante pâraie de pe teritoriul localităţii sunt:
Dalboşeţul Sec, care îşi scurge apele printre Dealul Şopotului şi Dealul
Mare şi se varsă în râul Nera.
         Cel mai important pârâu este pârâul Valea Satului, care străbate
satul Dalboşeţ pe direcţia sud-nord; izvorăşte de sub culmea Blidaru, apoi
se uneşte cu ogaşul Morarului şi după ce se scurge pe o lungime de circa
4km se varsă în râul Nera.
         Alte pâraie mai sunt Stiubei, Reşita, Băleuţ, Bârz, Boiniţa şi Boina.
         Acestor ape cu caracter semipermanent li se adaugă şi ogaşele
rezultate din râpele formate de torenţi, ale căror denumiri sunt legate de
numele proprietarului pe moşia căruia se află: ogaşul Morarului, Ogaşul
Mercii, Ogaşul lui Trăilan, Ogaşul Cărăbonilor.
         Alături de acestea, pe teritoriul comunei se găsesc şi câteva râuri
mai mici, cu regim permanent, care sunt tributare râului Nera, principala
arteră colectoare din depresiunea Almăjului (fig. 7).
         Râul Nera izvorăşte de sub vârful Piatra Goznei (Semenic) la o
altitudine de 1390m. Până la vărsarea în Dunăre se scurge pe o lungime de
125km şi primeşte afluenţi de pe o suprafaţă de 1400 km 2. Panta
înregistrată se înscrie cu o valoare de 12,5m. În sectorul comunei Dalboşeţ
se scurge pe o lungime de 16 km, cu o pantă de doar 2 m (între
extremităţile comunei), ceea ce îi imprimă un curs leneş, sinuos cu o albie
minoră de 10-20m. Panta redusă ca urmare a slabei energii a reliefului din
vatră, determină viteza scăzută favorizând formarea de coturi, despletiri în
braţe moarte şi acumulări sub formă de mici grinduri şi ostroave sau
schimbări ale cursului. Schimbarea albiei se observă şi din existenţa mai
multor loturi de pământ ale dalboşenilor pe malul drept al Nerei şi mai ales
din toponimul Daiaparte (fig. 8). Acumulările de materiale sunt însă de
scurtă durată, la prima viitură ele sunt transportate mai departe.

                                     31
Dalboşeţ – Studiu monografic                               Icoana Budescu




                                  Figura 7


       Alimentarea unităţilor hidrografice se asigură în proporţie de 10-
35% din pânzele de ape subterane, iar restul din ploi şi zăpezi cu urmări în



                                     32
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu

variaţiile de nivel şi debit9. Fiind organisme mici, râurile din această zonă
sunt influenţate de regimul termic al mediului înconjurător, care determină
reducerea debitului în pieroada de iarnă şi intensifică pierderile prin
evaporaţie în perioada de vară.




                                     Figura 8: Râul Nera
          Durata medie a fenomenului de îngheţ se menţine între 50-80 de
zile, şi se manifestă prin gheaţă la mal, curgeri de sloiuri şi rar prin pod de
gheaţă.
          În regimul scurgerii se înregistrează diferenţieri de la o lună la alta
şi mai ales pe anotimpuri.
          Vara, ca urmare a alimentării în special din pânza freatică,
scurgerea este mică mai ales la sfârşitul sezonului când rezervele sunt
epuizate în parte. Dar în timpul ploilor torenţiale se înregistrează viiturile
cunoscute sub numele de “apele mari de vară”.
          Toamna, datorită celui de-al doilea maxim de precipitaţii
înregistrate în această zona, scurgerea creşte.
          În sezonul de iarnă debitele sunt mici, sunt aşa-numitele ape mici
de iarnă. Topirea bruscă a zăpezii sau ploile pot declanşa însă viiturile de
iarnă.

9
    I. Ujvari – operă citată, 1961
                                             33
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

         Primăvara, rezerva de apă acumulată iarna în zăpadă produce o
creştere a scurgerii. La sfârşitul perioadei adăugându-se şi ploaia de
primăvară, se produc “apele mari de primăvară”.
         În istoria satului se cunosc patru asemenea “ape mari de
primăvară” şi anume: în 3 noiembrie 1827, 13/14 iunie 1910, 21 martie 1941
şi 19 octombrie 1955.
         În timpul inundaţiilor catastrofale din iunie 1910, rămase în popor
sub numele de “potop” sau “ponou”, pârâul Valea Satului şi celelalte au
ieşit năvalnic din matcă, înecând vite şi 10 oameni, luând cu ele case şi
grajduri şi au distrus întreaga recoltă. Însemnări despre acest cataclism
nemaintâlnit vreodată, se află pe cărţile vechi bisericeşti, în calendarele
sătenilor, în actele oficiale ale Primăriei, dar mai ales în memoria bătrânilor
satului.
         Impresionaţi de drama oamenilor, sinistraţilor almăjeni, le-au fost
trimise ajutoare nu numai de guvernul de la Budapesta, ci şi de cel din
Bucureşti şi Banca Naţională a României.
         Totuşi, scuregerea medie lunară cea mai ridicată se înregistrează în
lunile aprilie-mai, iar cea mai scăzută în august-septembrie.
         I. Uyvari în 1972 încadrează râul Nera împreună cu afluenţii săi,
tipului carpatic-vestic cu debite medii de 7,82 m3 / secundă. Caracterele
prezentate pentru râul Nera sunt valabile în general şi pentru afluenţii săi.
         Primul afluent pe care Nera îl primeşte în raza comunei Dalboşeţ
este râul Şopot. Izvorăşte de la o altitudine de 600 m din culmea Crucea
Cănită sub forma a două pâraie, Şopotu Lung şi Şopotu Scurt, care se unesc
apoi. Singurul său afluent mai important este pârâul Nasovăţ. Are un bazin
hidrografic de 40 km2 şi o lungime de 14 km. Curge aproximativ pe direcţia
sud-nord, traversând satul Şopotu Vechi.
         Cel de-al doilea afluent este râul Bârz cu izvoarele la mare
altitudine, circa 800m, în culmea Blidaru. Se scurge pe o lungime de 14 km
şi drenează apele de pe o suprafaţă de 79 km 2. Are numeroşi afluenţi pe
dreapta cât şi pe stânga sub forma unor ogaşe. Se remarcă Ogaşul Izvorului
şi valea Seleşului.
         Ultimul afluent pe care îl primeşte Nera pe teritoriul Dalboşeţului
este râul Boina. Izvorăşte din culmea Pleşiva, de sub vârful Rujeţul şi curge
pe o lungime de 6 km. În valea sa s-a dezvoltat satul Boina.
         Se observă că reţeaua hidrografică de suprafaţă urmăreşte în linii
mari configuraţia reliefului, adică dirijarea apelor de pe rama muntoasă
către fundul depresiunii spre râul Nera sau spre Dunăre, cum este cazul
pârâului Oreaviţa din sudul comunei; Munţii Almăjului constituind
cumpăna între cele două bazine hidrografice, al Dunării şi al Nerei.

                                      34
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

         Resursele hidrologice ale comunei sunt valorificate pentru
alimentarea cu apă a populaţiei şi animalelor, la punerea în funcţiune a
morilor săteşti şi cazanelor de ţuică.
         Debitul râului Nera a fost cu mult mai mare, înainte de a fi captate
3 dintre ivoarele sale şi dirijate spre Bârzava, pentru nevoile industriale din
oraşul Reşiţa.
         În jurnalul de călătorie al Împăratului Iosif al II-lea în Valea
Almăjului, în zilele de 17-18 mai 1773, găsim următoarea însemnare: “Râul
Nera ar putea fi navigabil pentru plute. Funcţionarul silvic din Bozovici a
propus de altfel administraţiei ca să se transporte anual 15.000 stânjeni de
lemn la Novopalanca, pe apă.”
         O caracteristică a apelor din această zonă este lipsa aproape
completă a poluării, pentru că având izvoarele în apropiere nu traversează
nici o zona industrială şi nici un oraş.



                                     5) Solurile

         Formarea şi evoluţia solurilor din arealul comunei Dalboşeţ este
rezultatul conlucrării în timp a factorilor fizico-geografici, care au acţionat
asupra lor. Cu toată diversitatea factorilor fizico-geografici, la care se
adaugă şi activitatea omului, învelişul de sol se înfăţişează destul de
uniform sub raportul tipurilor. Învelişul de soluri din cuprinsul comunei
reflectă, în general, legea zonalităţii verticale a solurilor.
         Astfel, în Munţii Almăjului altitudinea lor redusă şi clima relativ
blândă au favorizat formarea unui înveliş de sol în care predomină solurile
brune, aflate în diferite stadii de dezvoltare, specifice etajului montan
inferior. În vatra depresiunii solurile brune şi brune podzolite apar asociate
cu podzoluri argiloase.
         Din analiza hărţii solurilor elaborată de DEAPC Timişoara pentru
nevoile Ocolului Silvic Bozovici, se constată că în arealul comunei Dalboşeţ
se întâlnesc următoarele tipuri de soluri (fig. 9):
         1) Solurile brune (tipice) de pădure, ocupă aproximativ 34% din
suprafaţa teritoriului. Apar atât în zona piemonturilor joase (Dealul Viilor,
Şopot, Băleuţ) cât şi în lunca înaltă a râului Şopot şi sub forma a două
areale pe terasa a II-a.
         2) Solurile brune acide de pădure reprezintă 29% din suprafaţa
totală. Se întâlnesc pe culmile şi versanţii montani ca Năsovăţ, Blidaru,
Poiana Mare, Popova, Streneacul Boinii şi Culmea Teiului.

                                      35
Dalboşeţ – Studiu monografic                               Icoana Budescu

        Sunt soluri formate pe roci cristaline sub făgete pure cu activitate
biologică relativ intensă.




                                  Figura 9



                                     36
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu

         3) Solurile brune podzolite dezvoltate pe dealurile piemontane cu
văi adânci închise de versanţi cu pante mari, şi o vegetaţie lemnoasă.
         4) Solurile brune podzolite, argiloase.
         La limita dintre terase şi piemonturi aspectul solurilor podzolice se
schimbă din cauza pantelor mai accentuate şi a drenajului de suprafaţă mai
activ, trecând în soluri brune şi brune podzolite. Fertilitatea acestor soluri
este mai ridicată, ceea ce constituie un fapt pozitiv pentru sectorul agricol,
care deţine aici suprafeţele cele mai întinse.
         Alături de vegetaţia forestieră se dezvoltă şi fâneţe. Se întâlnesc pe
dealurile Băleuţ, Vârtoapele Mari, Bârz şi Şăst.
         În afara tipurilor de sol menţionate, pe teritoriul comunei Dalboşeţ
apar suprafeţe restrânse cu soluri rendzine, eurobaziomuri şi şmolniţele. În
lungul râurilor apar solurile luncilor, soluri aluviale şi aluviuni. Solurile
aluviale sunt soluri incomplet dezvoltate, slab dezvoltate sau bine
dezvoltate, dar relativ tinere, stadiul de evoluţie fiind legat şi de depărtarea
faţă de albia minoră.
         Ca urmare a posibilităţilor de aprovizionare cu apă şi a
conţinutului de substanţe nutritive, solurile aluviale fac ca luncile să fie cele
mai bune terenuri de cultură a porumbului şi legumelor.
         Aşa cum arătam mai sus, solurile din arealul comunei Dalboşeţ
apar mozaicate, ceea ce face ca şi vegetaţia să fie variată.
         Pe culmile Munţilor Almăjului unde predomină solurile brune
tipice şi brune de pădure acide, s-au instalat pădurile de fag şi pădurile de
fag în amestec cu alte specii, care dau producţii ridicate la hectar.
         În zona piemonturilor se întâlnesc soluri brune de pădure tipice,
soluri brune podzolite, soluri brune podzolite asociate cu cele argiloase şi
pe areale restrânse, cu smolniţele, situaţie reflectată şi în modul de utilizare
a terenurilor. Aici, alături de păşunile şi fâneţele naturale, apar livezi de
pomi (pruni şi meri), şi culturi cerealiere, cartofi şi plante de nutreţ.
         În cadrul teraselor predomină solurile brune şi brune podzolite,
care sunt utilizate pentru culturile de cereale, cartofi şi plante furajere.
Pentru ridicarea gradului lor de fertilitate li se aplică îngrăşăminte
organice, chimice şi pe unele suprafeţe amendamente calcaroase.
         Teritoriul comunei Dalboşeţ însumând o suprafaţă restrânsă, nu
sunt diferenţieri mari în învelişul de sol de la un sat la altul, ceea ce face ca
şi plantele cultivate pe ele să fie aceleaşi.
         Întrucât în unele sectoare, ca urmare a precipităţiilor sub formă de
averse apar fenomene de spălare şi erodare a solurilor, se impun măsuri
pentru combaterea acestora mai ales în zona montană.


                                       37
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu


                                6) Flora şi fauna




                                  Figura 10
       Condiţiile de relief, climă, sol şi hidrografice din arealul comunei
Dalboşeţ se reflectă în configuraţia vegetaţiei, aceasta etajându-se normal în
                                     38
Dalboşeţ – Studiu monografic                                      Icoana Budescu

altitudine, începând cu esenţele moi care însoţesc văile, continuând apoi cu
pădurile amestecate de fag, ulm, tei, jugastru, cireş sălbatic, carpen etc. şi
terminând cu pădurile de fag cu poieni sau făgete pure de pe culmile cele
mai înalte ale Munţilor Almăjului. Aceste păduri se încadrează în subetajul
pădurilor de fag situat între subetajul de răşinoase (boreal) şi subetajul
gorunetelor pure de dealuri. În formarea actualului covor vegetal pe lângă
factorii naturali, un rol important i-a revenit şi factorului uman (omului),
alături de formaţiunile naturale găsind şi formaţiuni secundare. Odinioară
suprafeţele ocupate de pădurile de gorun, cer, paltin erau mul mai extinse,
locul lor fiind luat treptat pe interfluviile plate de terenurile agricole.
Acţiunea aceasta de despădurire a început după anul 1850, odată cu
creşterea numărului populaţiei, când s-a simţit atât nevoia lemnului de
construcţie şi foc, cât şi a terenurilor de cultură şi a continuat până aproape
de zilele noastre.
         Clima blândă, cantitatea apreciabilă de precipitaţii şi repartiţia lor
anuală, expunerea versanţilor, altitudinea redusă, vânturile slabe, creează
cadrul prielnic dezvoltării mai multor formaţiuni vegetale care contribuie
în mare măsură la realizarea echilibrului natural al acestei zone.
         Nota specifică a vegetaţiei o formează însă întinsele păduri de fag,
în sectorul înalt şi păşunile şi fâneţele în sectorul inferior al depresiunii (fig.
10). În perimetrul comunei Dalboşeţ              formaţiunile vegatele permit
delimitarea următoarelor componente:
         1. Vegetaţia forestieră, care ocupă pantele Munţilor Almăjului şi se
extinde şi asupra părţilor superioare ale piemonturilor. Ea însumează o
suprafaţă de 4005 ha (după evidenţa Primăriei Dalboşeţ). Cea mai mare
răspândire o au pădurile de fag, alcătuite de obicei din stratul arborilor şi
stratul inferior (de la sol) şi ocupă culmea Teiului, Blidaru, Pucioasa,
Nasovăţ, Frasinului, Cracu Mare, Tâlva Nucului şi culmea Sicheviţa.
         Stratul arborilor este sărac în specii, fagul (Fagus silvatica) este
specia predominantă, cu un areal foarte întins, de la 250m în valea
Bârzului, până la 899 m pe Vârful Blidaru. Se pare că specia fagului a
emigrat din sud, deoarece într-o perioadă imediat post glaciară a fost foarte
puţin răspândit, după cum arată analizele polinice din turbăriile
Semenicului. El a luat locul molidului şi pinului care în perioada
interglaciară au fost masiv răspândite10.
         Vegetaţia zonală primară – făgetele – ocupă toate formele de relief
cu excepţia firului văilor, fiind fixată pe soluri profunde fertile (brune de
pădure). Pe solurile scheletice sau superficiale se formează alte asociaţii de


10
     Zeno Oancea, “Munţii Semenicului şi Aninei”, Ed. Stadion, 1970
                                          39
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu

fag, tot cu floră de mull, dar mai puţin productive. Stratul de arbuşti este
slab reprezentat şi apare mai ales în sectoarele de luminişuri.
         Printre puţinele specii de arbuşti întâlnite se găseşte socul roşu,
vornicelul, lemnul câinesc, cornul, sângerul, murul, scoruşul, salcie
căprească.
         Caracteristic pentru pădurile de fag de pe culmile joase este
dezvoltarea stratului ierbaceu ca urmare a unei luminozităţi sporite şi a
precipitaţiilor abundente. Acesta are o compoziţie floristică simplă. Astfel,
se întâlnesc plante din grupa etimeroidelor: fraga, ghiocelul, brebenelul,
brânduşe, vioreaua, vinăriţa, lăcrămioară, ceapa ciorii şi ciperacee. Alături
de acestea mai apar graminee, firuţa de pădure, păiuşul şi ferigile. Grupul
cel mai reprezentativ de plante îl formează aşa numita floră de mull,
constituită din multe dicotiledonate (geofite, mesofite şi sciofite), bine
adaptate la mediul interior al pădurii. Dintre speciile mai importante se
întâlnesc: vinăriţa, rodul pământului, trepădătoarea, piperul lupului, urzica
moartă galbenă şi cucuta de pădure.
         În arealul pădurilor de fag montan, pe versanţii culmii Săliştiuţa şi
Buduroni, apar izolat şi unele pete de răşinoase tinere ca o consecinţă a
plantaţiilor făcute în urma exploatărilor de acum 35-40 de ani.
         Pădurile amestecate ocupă culmile muntoase joase, dar mai ales
unele piemonturi înalte ca Streneacul Boina, dealul Bârz, Cerului,
Poloamele Mari. Sunt alcătuite din specii de paltin, jugastru, tei, cireşul
păsăresc. În proportţii mai mici, cu caracter răzleţ apar cerul, gârniţa,
gorunul. Aceste specii înainte ocupau suprafeţe mult extinse însă prin
defrişările întreprinse mai ales începând cu anul 1936, când Comunitatea
de Avere, trecând printr-o criză financiară, a acordat firmei „Larosch” din
Oradea exploatarea gorunului din pădurile Ocolului Silvic Bozovici, care
gestiona şi pădurile satului nostru. După colectivizarea agriculturii a urmat
o perioadă când pădurile amestecate au fost iarăşi defrişate necontrolat.
         Până pe la anul 1800, pădurile amestecate coborau până pe podul
terasei a doua a râului Nera. În anul 1935, la coliba lui Grancea încă mai
trăia un stejar, „gros cât un dulap”. El a fost lovit de un trăsnet. Ca el au
mai fost şi alţii care aveau diametrul 80-90 cm. (Informaţie primită de la
Uscatu Maria de 84 de ani)
         Dintr-o altă informaţie culeasă de la Sofia Brumariu, de 74 de ani,
am aflat că ea are o masă mică, cum se folosea înainte pentru mâncat,
făcută dintr-o singură scândură de stejar, tăiat de pe dealul Osoina. Ea a
primit masa de la mătuşa sa, maica Loisa lui Durac. Informaţiile sunt
susţinute de existenţa în aceste locuri, a solurilor specifice acestor păduri.


                                     40
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

         Stratul arbustiv aici este mult mai numeros ca în cazul pădurilor de
fag. Astfel se întâlnesc: alunul turcesc, cornul, caprifoiul, mur, salcie
căprească, sângerul, socul negru, socul roşu, lemnul câinesc, scoruşul.
         Stratul ierbaceu al pădurilor amestecate este alcătuit din măcrişul
iepuresc, laptele cucului etc. Alături de păduri pe piemonturi apar pajişti
secundare cu diferite ierburi.
         II. Vegetaţia ierboasă ocupă o suprafaţă de aproximativ 1915 ha, pe
culmile domoale ale dealurilor şi la marginea pădurilor. Dintre speciile
naturale ale acestor formaţiuni este prezent un număr de graminee,
dicotiledonate, purtătoare de flori viu colorate reprezentate prin
leguminoase ca trifoiul şi lucerna, sulfina, coada şoricelului, clopoţei,
păiuşul roşu, ceapa ciorii şi prin compozee ca păpădia.
         Păşunatul intens a dus la reducerea unor specii sau chiar la
distrugerea şi dispariţia lor.
         III. Vegetaţia zăvoaielor din imediata apropiere a râului Nera şi a
principalilor afluenţi este formată din specii iubitoare de apă şi rezistente la
îngheţurile târzii de primăvară şi la cele timpurii de toamnă. În alcătuirea
zăvoaielor intră asociaţii de sălcete, plopişuri şi răchitişuri. Dintre speciile
mai importante amintim: salcea, aninul şi răchitişuri. Unele dintre aceste
specii sunt rezultatul intervenţiei omului în scopul consolidării malurilor.
         În zona malurilor mlăştinoase se găsesc numeroase specii de
plante, ca: rogozul, limba, săgeata apelor şi potbalul. În cadrul
formaţiunilor forestiere îşi fac apariţia şi unele specii de tip mediteranean
cum sunt plantele agăţătoare curpenul şi iedera.
         Omul acestor locuri a ştiut să valorifice vegetaţia din cele mai vechi
timpuri. Pădurile au fost folosite ca lemn de construcţie şi pentru încălzitul
locuinţelor, iar în timpurile mai noi, ca lemn industrial iar păşunile şi
fâneţele, pentru creşterea animalelor; fructele de pădure: murele, măceşele,
porumbarul şi coarnele pentru hrană sau ca mijloc de valorificare.
         De asemenea, se recoltează unele plante medicinale ierboase ca:
pătlagina, coada şoricelului, sunătoarea, muşeţelul, păpădia, menta şi
mătasea de porumb.
         Se mai recoltează şi plante medicinale sub formă de flori: de soc,
salcâm, tei, păducel ş.a.
         Ca şi vegetaţia, fauna depresiunii Almăjului este variată.
         Aşezarea geografică, diversitatea formelor de relief, clima şi
evoluţia peisajului influenţează şi îşi pun amprenta asupra eterogenităţii,
componenţei şi repartiţiei elementelor faunistice din cadrul acestei zone.
         Datorită faptului că animalele, spre deosebire de plante, nu sunt
fixe, nu le putem încadra strict în compartimentele de vegetaţie.

                                      41
Dalboşeţ – Studiu monografic                                     Icoana Budescu

         Caracteristic este faptul că o parte dintre speciile care trăiesc aici
fac unele deplasări, îndeosebi pentru hrană. Aşa de pildă, lupul şi mistreţul
coboară din Munţii Almăjului spre dealuri şi zăvoaie. Pendulările au
caracter sezonier şi au loc mai ales iarna, iar primăvara revin în pădurile de
foioase care oferă o hrană bogată şi variată în tot timpul verii.
         Fauna pădurilor de fag este reprezentată prin mamifere, insecte,
reptile şi păsări. Dintre mamifere se întâlnesc frecvent: lupul, căprioara,
vulpea, mistreţul, viezurele, jderul de pădure, veveriţa şi şoarecele.
         Dintre speciile ocrotite de lege, se numără pisica sălbatică, ursul
brun şi cerbul, care apar spontan.
         Până la mijlocul secolului trecut, cerbul popula intens Munţii
Almăjului şi Semenicului. A urmat apoi o perioadă de dispariţie, dar în
ultimul timp se duce o campanie de repopulare în întreaga zonă.
         Fauna mamiferelor rozătoare este prezentă prin şoarecele gulerat,
şoarecele scormonitor şi şoarecele de câmp. Dintre reptile se întâlnesc
vipera comună, cu varietatea ei neagrră, şopârla de munte şi rar pe Munţii
Almăjului, exemplare de viperă cu corn.
         Amfibiile cele mai reprezentative sunt: broasca brună, tritonii de
munte şi salamandra.
         În zona joasă a depresiunii se întâlnesc rozătoare mici: şoarecele de
câmp, şoarecele de mişină, şobolanul cenuşiu, popândăul, hârciogul, cârtiţa
şi răpitoare mici, dihorul şi nevăstuica.
         Batracienii sunt reprezentaţi de broasca râioasă, broasca de lac şi
brotăcelul.
         Dintre reptile se întâlnesc: şopârle, guşterul, şarpele de casă şi
şarpele de apă.
         Ornitofauna este şi ea bogată. O pasăre caracteristică este ierunca
care face parte din aceeaşi familie cu cocoşul de munte şi de mesteacăn,
fiind tot sedentară, dar, spre deosebire de trecut ea se întâlneşte tot mai rar.
         Dintre locuitorii obişnuiţi ai acestor zone sunt: ciocănitoarea de
munte, buha, huhurezul, alunarul, forfecuţa, sturzul, sticletele,
privighetoarea, rândunica şi gaiţa.
         Rar se întâlneşte corbul, dar mai des mierla şi piţigoiul. Nelipsite
sunt vrăbiile şi ciorile de câmp. Apar chiar şi unele păsări de baltă (raţe
sălbatice şi gâşte sălbatice) care fie că iernează aici (în iernile blânde), fie că
sunt în trecere prin zonă.
         O pasăre mult întâlnită de primăvara până toamna este barza.
         Lumea insectelor este extrem de numeroasă. Ierburile sunt pline de
cosaşi, greieri, păianjeni, viespi, fluturi, furnici, albine, licurici şi gândaci.


                                        42
Dalboşeţ – Studiu monografic                              Icoana Budescu

         Ihtiofauna din această zonă constă dintr-un număr redus de specii.
Se întâlnesc cleanul, mreana, scobarul, obleţul, câra şi chiar fâsa mare,
ocrotită de lege.
         După viiturile de primăvara se văd şi exemplare de păstrăvi
indigeni, aduse din cursul superior al Nerei.
         Din punct de vedere cinegetic, fauna se valorifică în scopuri
comestibile (iepurele, mistreţul), pentru blănuri (vulpea, dihorul) sau
pentru stârpirea unor animale dăunătoare ce produc pagube culturilor şi
animalelor domestice, cum sunt lupul şi mistreţul.




                                    43
Dalboşeţ – Studiu monografic                                          Icoana Budescu




                          CAPITOLUL III

                       Populaţia şi aşezările

“Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi
                             viitorul” (Nicolae Bălcescu)



         1) Consideraţii istorice

         Ţara Almăjului a fost una dintre cele mai vechi şi mai intense arii
de populare din partea de sud a Banatului.
         Cadrul natural a oferit încă din timpuri străvechi, elementele
indispensabile desfăşurării vieţii omului în această parte a ţării.
         Aşa de exemplu, reţeaua destul de densă a râurilor a oferit din
belşug apa atât de necesară vieţii, pădurile întinse care acoperă versanţii
limitrofi depresiunii au asigurat nu numai lemnul folosit pentru încălzit,
pentru construcţia locuinţelor sau confecţionarea diferitelor obiecte şi
unelte, ci şi un adaus de hrană (vânatul şi culesul fructelor de pădure) şi
adăpost natural în vremuri de restrişte.
         Solurile luncilor sau ale poienilor, mai mari sau mai mici, veneau
să completeze condiţiile favorabile aşezării omului în acest teritoriu, prin
oferirarea unor posibilităţi optime pentru cultivarea plantelor şi creşterea
animalelor.
         În concluzie, Ţara Almăjului a fost şi este o regiune de apel a
populaţiei, care a favorizat dezvoltarea vieţii economice atât în vatră, cât şi
la altitudine mare, omul adaptându-se în mod activ condiţiilor naturale.
         Teritoriul fiind relativ restrâns, însumând doar 1144 km2, a făcut ca
apariţia şi dezvoltarea ulterioară a celor 15 aşezări existente aici să
cunoască aceeaşi evoluţie socio-economică şi istorică.
         Că actualul teritoriu al Văii Almăjului a fost locuit din cele mai
vechi timpuri, stau mărturie urmele vestigiilor arheologice: vetre de sate,
fortificaţii din pământ şi patră, drumuri romane sau medievale, tezaure
monetare şi morminte. Alături de acestea, alte urme ale culturii şi
civilizaţiei materiale ne întăresc convingerea că actualii locuitori almăjeni
                                           44
Dalboşeţ – Studiu monografic                                                 Icoana Budescu

sunt urmaşii dacilor şi romanilor, că strămoşii noştri au cultivat de
timpuriu pământul, au crescut animale şi atunci când nevoia a cerut-o au
luptat cu arma în mână, alungând duşmanul care le-a ocupat pământul sau
casa.
         Bunăoară din perioada neolitică pe pârâul Valea Satului în partea
de sud-est a Dalboşeţului a fost descoperit un ciocan din piatră şlefuită,
perforat care se folosea probabil la vânătoare sau la defrişarea pădurii.
Asemenea ciocane de piatră şlefuită au fost descoperite în mai toate satele
almăjene.
         Urme ale epocii neolitice au mai fost semnalalte prin resturi de
cermaică, unelte şi monede la locul numit Cozacica-Prigor (cioburi de vase
din lut, arse şi unelte din bronz)13, Piatra Olarului – Efimie Murgu
(fragmente de ceramică aparţinând culturii Coţofeni, fragmente ceramice
de culoare roşie şi neagră)14, Leu – Borlovenii Vechi (resturile unei
aşezări)15, Cetate – Bănia (fragmente ceramice) şi Sălişte – Gârbovăţ
(fragmente ceramice).
         Urmele şi uneltele din epoca bronzului sunt şi mai numeroase fiind
semnalate la Cozacica – Prigor, Leu (Borlovenii Vechi) şi Gârbovăţ, unde au
fost identificate şi aşezări fortificate.
         Abundenţa acestor vestigii ne arată că ţinuturile almăjene au fost
locuite de o populaţie dacică, aflată în plin proces de dezvoltare a culturii
materiale şi spirituale, cu o puternică organizare de triburi şi uniuni de
triburi capabile să-şi apere pământul natal.
         Dar, cea mai semnificativă dovadă a prezenţei dacilor pe aceste
meleaguri ne-o furnizează urmele unei cetăţi militare ce datează din
secolele IV-II î. Hr., de la locul numit Grădişte aflat în hotarul localităţii
Dalboşeţ16.
         Cetatea militară Grădiştea a fost construită pe un versant al
masivului împădurit Blidaru (897 m) străjuit de valea a două pâraie:
Ogaşul Morarului şi Valea Satului.
         Situarea acestei aşezări pe dealul Grădişte nu a fost întâmplătoare,
ea avea o importantă poziţie strategică-defensivă dinspre punctul geografic
Stancilova (Şopotu Nou) situat în extremitatea sudică a depresiunii 17.



13
     Pavel Panduru, “Monografia localităţii Prigor”, Ed. Timpul, Reşiţa, 2000, pag. 12
14
     Vasile Nemiş, “Despre satul lui Etimie Murgu”, Ed. Litera, Bucureşti, 1981, pag. 102
15
   O. Bozu, C. Săcărin, “O expediţie arheologică în Valea Almăjului”, Banatica,
Reşiţa, 1979, an V, pag. 453
16
   Ibidem
17
   L. Smeu, “Contribuţii la istoria Almăjului”, Ed. Litera, Bucureşti, 1977, pag. 18
                                                45
Dalboşeţ – Studiu monografic                                      Icoana Budescu

         Cu ocazia săpăturilor de probă efectuate în vara anului 1930, sub
conducerea acad. C. Daicoviciu şi Ioachim Miloia din Timişoara, s-au scos
fragmente de ceramică din pastă bine cernută, amestecată cu ceramică
nisipoasă şi rău arsă, precum şi de ceramică făcută la roata olarului, de
culoare aurie, după aparenţă romană18.
         Dacii almăjeni îşi aveau viaţa lor de cultivatori ai pământului şi de
păstori încă din timpul marelui unificator al tuturor dacilor, regele
Burebista, şi al unui urmaş al său, Cotiso, rege în Oltenia şi Banat în timpul
căruia participă la incursiunile întreprinse în sudul Dunării în anii 29-28 î.
Hr.
         Dar aşezarea acestui ţinut la hotarul de sud al primului stat
centralizat dac a făcut posibilă, de foarte timpuriu, intrarea triburilor
dacilor almăjeni în contact cu lumea romană din sudul Dunării.
         În anul 1967, la Faţa Ruşnicului, de la Eftimie Murgu (Rudăria), a
fost descoperit un dinar (monedă) imperial-roman de argint, de pe vremea
împăratului Vespasian (69-79 d. Hr.)19, fapt ce atestă o circulaţie monetară
romană cu Dacia, încă înainte de războaiele purtate de regele Decebal cu
împăratul Domiţian, apoi cu împăratul Traian.
         În urma războaielor din anii 101-102 d. Hr. şi 105-106 d. Hr. dintre
Decebal şi romanii conduşi de împăratul Traian, Dacia cade sub stăpânire
romană.
         Ţara Almăjului, ca întregul Banat, este înglobată în provincia
“Dacia Romană”, aci având loc importante transformări pe plan economic,
politic şi militar.
         După ce au cucerit Dacia, romanii au construit sate (vigi), ferme
agricole (Vilae rusticae), staţiuni termale, castre şi drumuri pentru a putea
exploata bogăţiile existente aici, cât şi pentru a circula în voie şi mai ales
pentru a stăpâni mai uşor teritoriul nou cucerit.
         Unii cercetători au emis părerea că romanii ar fi colonizat
superficial Banatul, deci şi Almăjul.
         Prezenţa a numeroase urme ale existenţei stăpânirii romane în
Almăj, dovedeşte faptul că aici au fost aduşi masiv colonişti romani şi
împroprietăriţi veteranii liberaţi din cadrul armatei după 20-25 ani de
activitate care s-au stabilit în locurile în care au servit.
         Pe partea stângă a drumului ce duce spre Iablaniţa, la distanţă de
1,5km de localitatea Dalboşeţ, în punctul numit Dragomireana, se găsesc


18
   C. Daicoviciu, “Cercetări arheologice în Banatul de Sud”, Revista “Analele
Banatului”, Timişoara, 1930, nr. 4
19
   Vasile Nemiş, operă citată, pag. 105
                                         46
Dalboşeţ – Studiu monografic                                     Icoana Budescu

ruinele unei aşezări de tip “Villa rustica”, reşedinţă rurală întemeiată de
Imperiul Roman pe domeniul agricol şi pastoral din aceste locuri (fig. 11).




                            Figura 11: Dragomireana


         Funcţia îndeplinită de această aşezare comportă anumite discuţii.
         În anul 1930 academicianul Constantin Daicoviciu afirmă că
centrul administrativ şi militar al romanilor în Almăj a fost acest castru de
la Dalboşeţ pe care-l descrie ca o aşezare miltară de dimensiuni mai mici
(circa 100 m / 100 m) care completa linia castrelor aşezate de-a lungul
drumului ce lega Ad Mediam (Mehadia) de Arcidava (Vărădia) prin Almăj.
         Drumul pornea de la castrul Praetorium (aşezat lângă actualul pod
Bolvaşniţa de pe şoseaua Băile Herculane – Timişoara), urca pe dealul
Strajiţa, continua la Iablaniţa, Petnic, Lăpuşnicel, de aici peste dealul
Ţărova la Borlovenii Noi, Borlovenii Vechi, Pătaş, Prilipeţi, peste Nera,
ajungea la Rudăria, de aici pe sub munte la Bănia, Gârbovăţ, Şopotu Vechi,
Dalboşeţ, Şopotu Nou, pasul Stancilova, Sasca şi Vărădia20. Acest drum a
avut o importanţă deosebită pentru exploatarea şi valorificarea bogăţiilor

20
  Traian Simu, “Drumuri şi cetăţi romane în Banat”, Ed. Tipografiei Naţionale,
Lugoj, 1924, pag. 19
                                        47
Dalboşeţ – Studiu monografic                                      Icoana Budescu

acestei zone. De asemenea prezintă şi importanţă pentru circulaţia militară
şi a informaţiilor (sistem poştal cursus publicus) dinspre şi spre capitala
Imperiului Roman.
          De la Lăpuşnicel drumul se bifurcă spre Mehadica, Domaşnea,
castrul roman Ad Panonias – aflat la 30 m de dealurile Domaşnei –
făcându-se astfel legătura cu drumul imperial ce venea de la Drobeta
(Turnu-Severin) şi mergea la Sarmisegetusa, capitala Daciei.
          În urma săpăturilor arheologice efecutate în septembrie 1968 şi
continuate în octombrie 1969 de către Facultatea de Istorie din Cluj-Napoca
sub îndrumarea acad. Const. Daicoviciu, şef de şantier fiind prof. dr.
Dumitru Protasie, s-a ajuns la concluzia că la Dragomireana ar fi ruinele
unei aşezări de tip “villa rustica”, reşedinţă rurală întemeiată de Imperiul
Roman pe domeniul agricol şi pastoral din aceste locuri 21.
          Istoricul Ovidiu Bozu, muzeograf în cadrul Muzeului de istorie al
Banatului Montan din Reşiţa, ţinând seama de analogiile de plan, ale
construcţiei cu cea din punctul “Cetate” de la Lăpuşnicel, de care o despart
30 km, ce corespund unei etape normale de călătorie (Ad Mediam –
Lăpuşnicel = 30km, Lăpuşnicel – Dalboşeţ, 30km), ambele prezentând un
număr mare de încăperi, largi spaţii interioare, băi, amplasate în imediata
apropiere a drumului roman, pledează pentru o staţio sau masio (staţie de
poştă romană) şi punct de pază. Statio reprezenta, un important oficiu al
serviciului de poştă roman “cursus publicus”. Aici erau instalate posturi de
beneficiari, posturi care aveau rolul de apărare, supraveghere şi control, cu
atribuţii în strângerea impozitelor în natură şi în bani de la populaţia
autohtonă daco-romană din zonă. Conducerea unei statio îi revenea unui
beneficiarus, ofiţer în armata romană. De asemenea aceste statio constituiau
o aglomerare de încăperi şi construcţii interioare cu funcţii variate:
pretorium-clădire pentru adăpostul călătorilor, balneum – edificiu termal,
temple, încăperi pentru personalul de deservire, grajduri, fânare, hambare,
magazii, ateliere, depozite destinate grânelor – horerea.
          Personalul care deservea statio era numeros şi cu diverse
îndeletniciri: scribi – catarii, numerarii, soldaţi detaşaţi, sclavii destinaţi
îngrijirii animalelor şi atelajelor de tracţiune, rândaşi la animale-mulones,
veterinari-mulomedicii, potcovari, fierari, meşteri pentru repararea
vehiculelor-carpentarii*.
          Cu excepţia materialului arheologic destinat construcţiei (cărămizi,
ţigle, conducte introduse una în alta) aici frapează în mod deosebit sărăcia

21
  D. Protasie, “Villa rustica de la Dalboşeţ”, Banatica III, pag. 349
*
 după G. Rancu, “Istoria bisericilor ortodoxe din Almăj”, Ed. Neutrino, Reşiţa 2007,
pag. 19-20
                                        48
Dalboşeţ – Studiu monografic                                       Icoana Budescu

inventarului caracteristic unei villa rustica (cum ar fi ceramica, unelte
agricole, piese din fier şi bronz, podoabe etc.) şi arată că posibilitatea de a
ne afla în faţa ruinelor unei ferme romane pare a fi exclusă22. Cercetările
aflate în desfăşurare sub egida Facultăţii de Istorie a Universităţii de Vest
par să ateste existenţa unei mari ferme agricole, proprietatea unui nobil
roman.
         La circa 800m est de Dragomirea, au fost descoperite la suprafaţa
solului la locul numit Şâul lui Bădescu, fragmente de ţiglă şi cărămizi
romane. Tot urme romane, constând din fragmente de cărămizi, ţigle, olane
au fost semnalate şi la aproximativ 500 paşi de Dragomireana spre
Dalboşeţ.
         În primăvara anului 1930 locuitorul Mihai Străin din Gârbovăţ, în
timp ce ara a descoperit nu departe de Dragomireana, o piatră funerară
romană (o stela funerară) pe care era scris cu litere latine prescurtate.
Monumentul funerar era închinat unui tânăr de 20 de ani, numit “TEMAS”.
El a fost donat Liceului Traian Doda din Caransebeş23.
         Existenţa acestor mărturii în apropiere de Dragomirea şi întinderea
mare pe care se desfăşoară această aşezare ne îndreptăţesc să credem că
neîndoios centrul militar, economic şi administrativ al lumii romane în
Almăj a fost aici.
         Aceste urme arheologice romane, cât şi cele întâlnite la Eftimie
Murgu (sarcofage romane), Prigor (o bucată de marmură cu inscripţie
romană), Bănia (tezaurul de 250 monede), Dalboşeţ-Bârz (tezaur monetar),
dovedesc existenţa unor aşezări romane sub formă de sate (vigi) pe care
romanii colonizaţi şi veteranii lăsaţi la vatră, le-au întemeiat, pe lângă
vechile aşezări dacice de tip Grădiştea-Dalboşeţ13.
         În perioada colonizării romane, pământul din Almăj ca cel din
întreaga Dacie, a făcut parte din ager tributarius, fiind lăsat în folosinţă
băştinaşilor după care plăteau impozite fiscului imperial, cu toate că unele
suprafeţe erau slab productive.
         Trebuind să fie aprovizionaţi funcţionarii imperiali, soldaţii şi
familiile romane stabilite aici, s-a trecut la asanarea mlaşinilor din lunca
Nerei, la defrişarea zăvoaielor şi la desţeleniri. Noile terenuri au fost
semănate cu cereale şi devin proprietatea statului-ager publicus. Romanii
au trecut ca ager publicus şi dealurile împădurite şi poienile munţilor unde
erau numeroase stâne dacice.

22
   O. Băzu, “Cercetări arheologice în Lăpuşnicul “Cetate””, Banatică V, Reşiţa 1979,
pag. 199
23
   L. Smeu, “Almăjul în hotarele Banatului Severin”, manuscris, 1968
13
   Pavel Panduru, “Monografia localităţii Prigor”, Ed. Timpul, Reşiţa, 2000, pag. 12
                                         49
Dalboşeţ – Studiu monografic                                      Icoana Budescu

         Probabil din aceste stâne, mai târziu se grupează gospodăriile
micilor sate Boina, Boiniţa şi Bârz. Satul Bârz era cunoscut în secolul al XV-
lea sub numele de Berzy25, nume pe care îl păstrează şi astăzi.
         Începând din secolul III d. Hr. în armata romană încep să fie
recrutaţi şi localnici daci şi în felul acesta ei sunt scutiţi de dări, deoarece
erau încadraţi în noul sistem militar de apărare.
         Treptat populaţia geto-dacică a adoptat limba, religia, obiceiurile şi
modul de viaţă romane. Pentru că, în buna tradiţie romană, cuceritorii nu i-
au nimicit pe autohtoni (localnici), ci au creat cadrul propice pentru
integrarea acestora în viaţa economică, socială şi culturală a provinciei.
         Convieţuirea populaţiei băştinaşe geto-dacice cu coloniştii şi
soldaţii romani favorizează formarea populaţiei daco-romane, populaţie
care va continua să trăiască şi să muncească pe aceste meleaguri.
         Părăsirea Daciei de către autorităţile şi legiunile romane în anul 271
d. Hr. nu a dus şi la părăsirea sudului Banatului, deci şi Ţara Almăjului,
unde Imperiul Roman şi mai apoi cel bizantin şi-au păstrat unele capete de
pod. Ultimele săpături făcute la situl arheologic Dragomireana arată că
această retragere a fost paşnică, deoarece zidurile nu prezintă nici urme de
incendii şi nici stricăciuni. Împăraţii romani Diocleţian (284-305) şi
Constantin cel Mare (306-337) reuşesc să lărgească aceste capete de pod,
cuceresc teritorii, refac cetăţi, printre care şi Praetorium (lângă Mehadia),
unde aşează26 cohorta a III-a Dalmatarom. Cum la lacul numit Comoara din
hotarul Prilipeţului, lângă Dragomireana – Dalboşeţ, precum şi la castrul
roman Praetorium şi Moldova Nouă s-au descoperit cărămizi cu sigla
Cohortei a III-a a Dalmatarom, tragem concluzia că soldaţii romani din
această cohortă aveau în pază drumul care traversează Almăjul, pentru a
face legătura între Dunăre şi şoseaua imperială Drobeta-Tibiscum.
         Legăturile cu malul stâng al Dunării se menţin şi în secolul al VI-
lea, când împăratul Justinian (527-565 d. Hr.) restaurează unele cetăţi
printre care Drobeta (Tr. Severin) şi Dierna (Orşova) 27.
         Menţinerea legăturilor cu lumea romană, şi după părăsirea Daciei,
de către populaţia daco-romană de pe meleagurile Dalboşeţului este
confirmată de prezenţa unui tezaur monetar la locul numit “Moara
Pitulată” din Valea Bârzului. Tezaurul a fost ascuns într-un loc situat în
apropierea drumului ce străbătea Almăjul.
         În anul 1928, în timp ce se lucra la construcţia unui drum local,
locuitorul Nistor Ciuciuc din satul Bârz (a dat peste o grămadă de bani aşa

25
   Arhiva Muzeului Banatului, Timişoara, Fond Ilieşim
26
   Mihail Macrea, operă citată, pag. 467 – 469
27
   D. Tudor, “Drobeta”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1965, pag. 73
                                         50
Dalboşeţ – Studiu monografic                                      Icoana Budescu

cum este notat în “Albumul tuturor întâmplărilor parohiei ortodoxe
române din Dalboşeţ”, pag. 28), a descoperit un tezaur monetar ce cuprinde
piese din sec. IV (care constituie gradul tezaurului) şi trei piese din sec. II-
III, care rămân în circulaţie şi au fost tezaurizate alături de celelalte
monede, tocmai pentru că erau de bronz şi îşi pierduseră de mult pojghiţa
de argint.
         Aceste trei monede sunt un fals monetar după un denar emis de
Antoniu Pius şi doi coheni din vremea lui Galienus. Tezaurul se încheie cu
monede emise între anii 335-361 de către Constantin al II-lea şi Iulianus
Caezar.
         Piesele tezaurizate nu depăşesc anul 361, an în care împăratul
Constantin al II-lea moare, iar în toamna aceluiaşi an Cezar îşi ia numele de
Augustus.
         Tezaurul cuprinde 74 de monede, 72 dintre ele fiind identificate. A
fost păstrat la început în Muezeul Astrei din Bozovici, acum se află la
Muzeul Banatului din Timişoara, fiind studiat şi făcut cunoscut în anul
1975 de către prof. univ. Nicolae Gudea, de la univ. Cluj 28. Preotul Nicolae
Bădini a trimis două dintre monedele emise în timpul împăratului roman
Constantin al II-lea, profesorului Dr. Dimitrie Cioloca pentru Muzeul
Episcopiei ortodoxe Caransebeş.
         Cu timpul însă legăturile cu lumea romană de dincolo de Dunăre s-
au împuţinat.
         Năvălirile succesive ale populaţiilor migratoare, la sfârşitul
secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea nu au putut întrerupe
permanenţa locuirii şi continuitatea etnică în aşezările daco-romane,
romane, străromane şi româneşti, atestate pe teritoriul depresiunii
Almăjului, inclusiv pe raza comunei Dalboşeţ. Istoriografia sau urmele
arheologice nu ne indică o staţionare mai îndelungată a acestora, prezenţa
lor făcându-se simţită doar prin pătrunderea în limba română a unor
elemente noi, îndeosebi de la slavi, din a căror limbă se trag o serie de
denumiri de locuri sau aşezări.
         Încetând stăpânirea romană, obştile săteşti îşi recaptă treptat
importanţa lor economică şi socială. Obştea sătească este identică cu un
“Cnezat de vale”, ce avea o căpetenie proprie, cneazul (sau judele), care era
ajutat de “oamenii buni şi bătrâni”.
         Cristalizarea relaţiilor feudale timpurii începute în Transilvania se
resimte şi în Almăj. Aici obştile săteşti foloseau în comun păşunile,
pădurile, apele şi pământurile cultivabile. Casa, grădina cu împrejurimile,


28
     Albumul tuturor întâmplărilor parohiei ortodoxe române din Dalboşeţ, pag. 18
                                          51
Dalboşeţ – Studiu monografic                                         Icoana Budescu

uneltele şi vitele de muncă erau proprietatea privată a fiecărei familii, ceea
ce va duce la întărirea treptată a proprietăţii cnezilor şi conducătorilor
militari.
          În perioada aceasta19, administrativ, Almăjul făcea partea (ca tot
Banatul) din organizaţia statală a voievozilor Glad şi Ahtum. În jurul
anului 900, voievodul Glad trebuie să facă faţă ultimilor năvălitori,
maghiarii, care după se se aşează în Câmpia Panonică, încep expansiunea
spre Banat. În timpul urmaşului său, voievodul Ahtum (sec. al XI-lea),
Banatul avea o situaţie economică înfloritoare dovedită de dorinţa
Regatului maghiar de a o cuceri.
          Banatul n-a fost ocupat în întregime de către unguri, cucerirea s-a
făcut treptat, pornind din partea de nord spre sud. Partea sudică a
Banatului era de mult în atenţia Regatului maghiar. Dată fiind aşezarea sa
geografică, aici era graniţa cu Ţara Românească şi cu Imperiul Bizantin (în
urma cuceririi ţaratului bulgar).
          În părţile muntoase ale Banatului, spre deosebire de câmpie, unde
a fost organizat în comitate, regii maghiari lasă neatinsă organizaţia veche a
cnezatelor şi numesc un “ban” care să guverneze aceste organizaţii reunite
într-o formulă teritorială aparte în “Banat”, numire luată de la slavii sudici
şi întrebuinţată numai pentru teritoriile sudice. Aceasta ar fi explicaţia
înfiinţării Banatului Severin pe locul unei ţări româneşti în care elementul
românesc şi-a păstrat în tot cursul evului mediu o semiautonomie faţă de
regatul maghiar, fapt ce s-a petrecut înainte de 1233, dată la care este
amintit pentru prima dată într-un document al lui Bela al IV-lea un ban al
Severinului, numit Lucas, probabil încă sub tatăl său Andrei al II-lea30.
          La venirea lor în Banat ungurii au găsit pe românii bănăţeni bine
organizaţi în obşti săteşti libere, asociate în districte. Cele mai vechi
districte româneşti autonome se aflau în Banat, între care şi districtul
Almăj, ce cuprindea şi satele din Clisura Dunării.
          Necesitatea de a apăra graniţa teritoriului recent cucerit şi mai ales
puterea şi buna organizare a cnezatelor i-au obligat pe unguri să le menţină
structura proprie şi cu numeroase drepturi. Printre altele şi acela de a
judeca după dreptul românesc “jus valahicum” mult menţionat în
documentele emise de cancelariile maghiare31.




19
   Vasile Nemiş, operă citată, pag. 105
30
   P. Dragalina, “Din istoria Banatului Severin”, Caransebeş, 1869, vol. I, pag. 25
31
   M. Bizeria, C. Rudneanu, “Consideraţii istorico-geografice asupra districtului
autonom al Caransebeşului în Evul Mediu”
                                          52
Dalboşeţ – Studiu monografic                                        Icoana Budescu

         În înţelegerea din 2 iunie 1247 dintre regele Bela al IV-lea şi
cavalerii ioaniţi chemaţi să apere graniţa, s-a prevăzut printre altele ca
valahii să-i ajute cu oastea lor pe aceşti cavaleri.
         Dacă cnezatele româneşti nu ar fi avut o bună şi eficientă
organizare militară, nu s-ar fi consemnat o astfel de prevedere, într-un act
de o asemenea importanţă.
         Aceste “autonomii populare străvechi se transformaseră în sec. al
XV-lea, în faţa primejdiei turceşti, în autonomii militare, într-un sistem
original de apărare locală a ţării de margine”, care convenea regelui
maghiar căci oastea feudală se aduna greu şi uneori refuza serviciul militar.
Prin această organizare nouă se consolidează o categorie socială de oameni
liberi, militarii, aflători în situaţia de mijloc între nobili şi ţărani. Dintre ei
numeroşi sunt cei care se ridică prin avere şi privilegii în rândurile
nobilimii, unii trec în oraşe, în special în acest chip se formează oraşul
Caransebeş32.
         Aceşti nobili au participat la numeroasele războaie ale regatului
maghiar, cu deosebire cele împotriva turcilor. Mulţi dintre ei s-au
evidenţiat în lupte prin curaj, vitejie, dar şi prin cheltuielile şi pierderile
materiale pe care le-au suportat.
         Parte dintre ei au fost răsplătiţi cu moşii din aşa zisul domeniu
regal, cu onoruri, făcându-i căpitani de cetăţi, pârcălabi, sfetnici, bani,
vicebani, comiţi şi vicecomiţi etc.
         De asemenea, le-au fost validate drepturile de proprietate pentru
moşiile pe care le aveau şi dreptul de moştenire. Totuşi relaţiile feudale din
acest loc nu au ajuns niciodată la procesul de iobagizare asemănător celui
cunoscut în Transilvania. În Almăj exista o pătură nobiliară omogenă 33.
         La sfârşitul secolului al XV-lea, când se afla mereu ameninţat la
graniţa de sud-est de către turci, regatul feudal maghiar, din considerente
militare, dar şi financiare (impunerea la diferite dări) a făcut conscripţia
(recensământul) aşezărilor din Almăj.
         Odată cu înregistrarea aşezărilor almăjene de către cancelaria
regatului feudal maghiar, apare în aceleaşi documente şi proprietatea mare
a unor cnezi localnici puternici ca Radu, Raia, Dobre, Ioan fiul lui
Dragomir, apoi a lui Iacob Gârlişteanu, înnobilat de Matei Corvin al
Ungariei, căruia printr-un act de danie, dat la Buda în 1484, i se recunoaşte




32
  C. Buracu, “Cronica istorică a Almăjului”, pag. 4
33
  Ştefan Pascu, “Voievodatul Transilvaniei”, vol. I, Ed. Dacia, Cluj, 1971, pag. 203-
207
                                          53
Dalboşeţ – Studiu monografic                                        Icoana Budescu

dreptul de proprietate asupra moşiilor Gârlişte, Ruşnic, Rudăria, Prilipeţi,
Isălniţa, Hernyak, Marginova şi Sălişte34.
         La primirea actului de donaţie au fost de faţă şi vecinii săi de
moşie: Lazăr de Bozovici (Lazarus de Bohowith), George de Moceriş
(Georgeis de Machorus) şi Vasile de Bănia34.
         Dar de primul nobil român almăjan se face amintire încă în anul
1241 când se pomeneşte un Iacob Gârlişteanu ca ban de Iaiţia în Bosnia.
         Familia aceasta era foarte lăţită în Banat. Cuibul ei familial a fost în
Rudăria, comună din Almăj, care în timpurile vechi s-a numit Gârlişte35. De
la acest sat a luat numele nobilul Gârlişteanu, deoarece, în evul mediu,
când numele de familie erau mai puţin răspândite decât azi, oamenii erau
frecvent numiţi după locul lor de baştină36.
         Familia Gârlişteanu era considerată drept “cea mai bogată şi mai
puternică din Banatul de Severin”37 şi urmărea permanent creşterea
proprietăţilor lor prin cumpărări de sate, căsătorii sau uzurparea
drepturilor ţărăneşti, paralel cu donaţiile primite de la regii maghiari,
pentru actele lor de vitejie.
         Istoria localităţii Dalboşeţ în evul mediu este strâns legată de
istoricul acestei familii. În Almăj Gârliştenii aveau şi câteva cetăti, cum ar fi
cea de la Rudăria, la locul numit “Cetate”, la Bărăvişte pe teritoriul
localităţii Prigor şi cetatea regală de la Dalboşeţ, la locul numit Grădişte 38.
         Documentar, cetatea Gradişte este menţionată pentru prima dată la
începutul secolului al XV-lea, ca cetate regală. Era construită din piatră cu
un turn de 4 pe 5 m, din care acum nu se mai văd decât urme de moloz39.
Probabil că fiind aproape de sat, locuitorii au folosit piatra la construcţia
caselor. Bătrânii din Dalboşeţ şi-au transmis că se găseşte un balaur
împodobit în aur care păzeşte intrarea într-o aşezare subpământeană.
         Ruinele cetăţii au fost vizitate şi de istoriograful maghiar Pesty
Frigyes, în anul 1878: “Pe izlazul din Dalboşeţ, la o jumătate de oră, se află
movila Grădişte, pe care se găsesc rămăşiţele unor ziduri construite din
piatră cioplită”.




34
   Pesty Frigyes, “Istoria Banatului Severin şi a judeţului Severin”, Budapesta, vol.
II, 1874, pag. 35
35
   Patriciu Dragalina, operă citată, pag. 35
36
   V. Nemiş, operă citată, pag. 9
37
   Ibidem
38
   C. I. Buracu, operă citată, pag. 37
39
   V. Nemiş, operă citată, pag. 11
                                          54
Dalboşeţ – Studiu monografic                                       Icoana Budescu

         Din istoria cetăţii Almăj ştim că “în anul 1429 se baza pe 293 de
oameni ai cnezilor şi 504 ţărani liberi” 40.
         Prin anul 1370 se aminteşte că un oarecare Laslo Nador, nobil, a
fost pedepsit şi trecut ca “iobag regesc” pe lângă cetatea Almăj, iar
adunarea Comitatului Caraş i-a judecat, în anul 1598, pe iobagii Buda şi
Haal care erau locuitori din Villa Almas (satul Almăj) 41.
         Din toate aceste date însă nu reiese clar unde a fost cu adevărat
cetatea Almăj. Csanki Deszö22 o numeşte “castra inferioară Cisdanubia
Halmas”, deci o localizează vag dincoace de Dunăre. Localizarea ei a fost
făcută în funcţie de părerea cercetătorului. Istoricul Liviu Smeu o aşează la
Cetate (Târgovişte) lângă cimitirul catolic din Bozovici, cronicarul almăjan
Coriolan Buracu pe Dealul Bărăvişte din Prigor. Aşa cum am văzut, Pesty
Frigyes o situează pe dealul Grădiştea-Dalboşeţ, ipoteza lui fiind poate cea
mai pertinentă, deoarece el pe baza unor documente maghiare a studiat
istoria acestor locuri, aşa cum s-a desfăşurat ea în evul mediu.
         Legat de existenţa cetăţii Almăj şi a comorilor pe care le ascunde, s-
a transmis de la o generaţie la alta legenda ei.
         În anul 1964 pădurarul Aurel Băcilă mi-a relatat legenda cetăţii
Grădişte, aşa cum a auzit-o el de la un bătrân în vârstă de 101 ani din satul
Zorlenţu Mare, în anul 1950 când era şeful Ocolului Silvic Căvăran.
         Bătrânul a fost topograf militar şi a participat, înainte de 1900 la
unele măsurători în zona Almăjului, la ordinul autorităţilor maghiare.
Acesta spunea că “intrarea în cetatea Grădişte era la distanţă de 500m, mai
sus pe culmea dealului Blidar şi pornea de la rădăcina unui fag gros, că
abia îl puteau înconjura 3 oameni. Galeria prin care se cobora în trepte,
ajungea într-un coridor larg în care se afla o uşă masivă din lemn de gorun,
pe care era săpată schiţa unui labirint. Dincolo de această uşă era un balaur
îmbrăcat în solzi de aur bătuţi cu pietre scumpe, care printr-un resort îşi
mişca cele trei capete, ca să-i sperie pe cei nepoftiţi. De aici un coridor
pornea în jos şi avea legătură printr-un tunel îngust cu cetatea
Dragomireana. Prin celălălt coridor se ajungea sus în cetate, iar printr-un
alt tunel îngust ce ajungea în ogaşul Pietros (Morarului), folosit în caz de
primejdie. Tot în acest coridor mai erau 2 uşi prin care se ajungea în cele 2
pivniţe săpate în stânci. Una din ele adăpostea butoaie mari din lemn de
stejar, pline cu lingouri şi monede din aur, iar cealaltă butoaie cu vin foarte


40
   Pesty Frigyes, operă citată, pag. 55
41
   Ibidem
22
   O. Băzu, “Cercetări arheologice în Lăpuşnicul “Cetate””, Banatică V, Reşiţa 1979,
pag. 199
                                         55
Dalboşeţ – Studiu monografic                                         Icoana Budescu

vechi, care se îngroşase ca o marmeladă.“ Bătrânul topograf a auzit legenda
de la un bătrân din Dalboşeţ, la care a fost încartiruit.
         Aceeaşi legendă mi-a relatat-o şi fiica sa, Brumariu Sofia, de 74 ani,
în luna iunie a anului în curs.
         Numai în urma unor săpături arheologice sistematice se va putea
preciza de fapt locul unde a fost cetatea Almăj.
         Până la proba contrarie, datorită locului unde este situată şi
numelui Grădiştea (din slavul gradu = cetate, oraş) suntem îndreptăţiţi să o
considerăm aşezată pe dealul cu acelaşi nume, de lângă Dalboşeţ, pe motiv
că acolo s-a presupus iniţial că ar fi urmele castrului Almăj. Ipoteza aşezării
cetăţii Almăjului pe dealul Grădişte ar putea fi îndreptăţită deoarece aici a
fost deja o fortificaţie dacică tip promontoriu barat şi ea ar fi o completare a
cetăţilor Drencova şi Peci, de dincolo de munte. Putem avea de a face cu
suprapunerea unei culturi medievale peste o cultura dacică, ca în atâtea
locuri pe teritoriul României.
         Indubitabil este faptul că cetatea Almăj exista la 1606, când în luna
august, sub zidurile ei s-a semnat un tratat de pace, după cum ne spune
cronicarul Stoica de Haţeg43: “Acu turcii având alte rebelii în Persia Natolia,
caută cu împăratul nostru pace a face (…) şi pace făcură, care aicea în
Almăj o semnară.”
         În această perioadă Almăjul şi locuitorii săi apar tot mai des în
documentele regatului maghiar, ca urmare a participării lor la desele
războaie, fie alături de regele maghiar fie de domnii munteni. De asemenea
sunt amintiţi nobilii almăjeni cu ocazia transferului de moşii de la un
stăpân la altul.
         Astfel, regele Ungariei Bela al IV-lea îl numeşte pe cneazul român
Iacob Gârlişteanu ban, răsplătindu-l în felul acesta pentru sprijinul pe care i
l-a acordat în perioada năvălirii tătarilor în anii 1241-1243.
         Iacob Gârlişteanu (primul nobil român din familia cu acest nume) îi
rămâne devotat regelui, continuând luptele de ariergardă, la adăpostul
cărora, acesta împreună cu întreg tezaurul Ungariei s-a putut refugia la
Marea Adriatică.
         La sfârşitul secolului al XIV-lea între regii maghiari şi domnii Ţării
Româneşti este o permanentă luptă pentru stăpânirea Banatului de Severin;
cnezii bănăţeni participă după împrejurări, când într-o tabără, când în
cealaltă. Aşa au luptat alături de domnii Ţării Româneşti Basarab I,
Vladislav Vlaicu, Radu I şi Dan I44.


43
     Nicolae Stoica de Haţeg, “Cronica Banatului”, pag. 142
44
     I. D. Suciu, “Unitatea poporului român”, Ed. Facla, Timişoara, 1980, pag. 22
                                           56
Dalboşeţ – Studiu monografic                                     Icoana Budescu

         În anii 1390, 1395, 1396 îi găsim pe cnezii almăjeni împreună cu
ţăranii lor alături de oastea domnului Mircea cel Bătrân la campaniile din
Balcani împotriva turcilor.
         Creşterea pericolului turcesc la Dunăre îi obligă pe regii maghiari
să-i recunoască lui Mircea cel Bătrân autoritatea asupra Banatului de
Severin.
         După moartea domnului muntean, regele Sigismund de
Luxemburg al Ungariei încredinţează paza graniţei de sud, cavalerilor
teutoni, începând cu anul 1429. Nicolae Redwitz, marele magistru al
ordinului cavalerilor teutoni şi ban de Severin a vizitat districtele Mehadia
şi Almăj, aflate sub jurisdicţia sa, în anul 1430, ocazie cu care judecă mai
multe acuze ridicate contra cnezilor şi nobililor care n-au luat în seamă
ordinele sale.
         Interesul manifestat faţă de districtul Almăj reiese şi din
provocarea ce o face la 18 iulie 1430 lui Emeric Himfi de Remetea, ca să
restituie lui Dionisie din Almăj, 33 de oi, pe care le-a luat pe cale
nedreaptă45.
         Întărirea rolului nobilimii almăjene în istoria Banatului îl
desprindem din adunarea nobililor convocată de Iancu de Hunedoara la
Caransebeş în anul 1452. Printre cei prezenţi se numără şi almăjenii Ioan de
Gârlişte – Rudăria, Ioan fiul lui Dragomir proprietar al Gradiştei –
Dalboşeţ, Ioan al Săliştei – Pătaş şi nobilul de marginea Bănia46. Mulţi
almăjeni şi dalboşeni au luptat sub comanda sa, la asediul Belgradului, iar
în 1492, au luat parte alături de fiul său, Matei Corvin, la războiul contra
turcilor în Peninsula Balcanică.
         În 1501, deoarece s-a zvonit că turcii fac pregătiri să atace
Muntenia, nobilul almăjan Iacob Gârlişteanu (cel de-al IV-lea Iacob al
familiei Gârlişteanu) ce a ocupat timp de 13 ani (1495 – 1508) postul de ban
al Banatului de Severin, trece Dunărea cu armata sa, atacă garnizoanele din
Cladova, Vidin şi Nicopole, “învingând pretutindeni pe inamicii turci” 47.
         Deşi nobilii români au sprijinit pe regii maghiari în războaiele
purtate, cu ostaşi şi adesea cu bani, regii Ludovic cel Mare şi Sigismund de
Luxemburg, supun populaţia românească din cele 8 districte privilegiate
(Lugoj, Caransebeş, Mehadia, Almăj, Comiat – pe valea râului Pegonici –
Caraş, Bârzava şi Ilidia) la prigoane religioase, nobilii find obligaţi a se
catoliciza, altfel îşi vor pierde averile.


45
   Iuliu Vuia, “Districtus Walachorum”, Ed. Analele Banatului, Timişoara, 1930
46
   Coriolan Buracu, operă citată, pag. 37
47
   Ibidem
                                        57
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

         Nevoia de apărare a vadurilor Dunării face însă ca românii din
sudul Banatului să se bucure şi în continuare de largi drepturi, confirmate
de Ladislau II şi Ladislau V prin diploma de la 1457.
         În acest context, în care timp de două sute de ani, Almăjul, ca
district privilegiat, îşi schimbă mereu apartenenţa, fiind stăpânit, când de
regii maghiari, când de domnii munteni, almăjenii fiind fie vasali ai
ungurilor, fie independenţi. Aşa s-a scurs viaţa locuitorilor satului
bănăţean Dalboşeţ.
         Prima menţiune documentară a localităţii Dalboşeţ datează din
anul 1607, când principele Ardealului, Sigismund Rakotzy, dăruieşte lui
Lody Simion Horvat şi soţiei sale Boronkai Susana, nobilă din Almăj, satele
Dalboşeţ, Teregova, Iablaniţa şi Şopot, pe lângă moşiile Gârbovăţ, Potoc, pe
care le avea mai dinainte48.
         Atestarea documentară târzie a satelor Dalboşeţ, Gârbovăţ şi Şopot
(Bozovici, Gârlişte – Rudăria, Moceriş au fost pomenite încă la 1439) nu
înseamnă ca ele nu au apărut cu mult mai devreme, ci trebuie să înţelegem
în primul rând desfăşurarea vieţii din aceste locuri în tipare tradiţionale, în
afara amestecului autorităţilor.
         Data atestărilor documentare în actele cancelariilor feudale nu are
valoarea unui act de naştere a satului, ci coincide cu intrarea în circuitul
juridic controlat de autorităţi (impunerea la plata dărilor).
         Vechimea satului Dalboşeţ depăşeşte anul 1607, însă lipsa
cunoaşterii documentelor nu ne permite să precizăm cu exactitate această
vechime.
         Totuşi, analizând cu atenţie anumite evenimente petrecute în
districtul Almăj, din care făcea parte şi satul nostru, putem veni în sprijinul
celor afirmate mai înainte. Spre exemplu, un act din anul 1452 pomeneşte
cetatea de la Dragomireana ca proprietate a lui Ioan fiul lui Dragomir. Se
pare că acest Dragomir a primit titlul de nobil român, afirmându-se în
acţiuni militare, fiind răsplătit cu titlul şi domeniul Dragomireana, Sălişte
(Şopotu Vechi) şi Grădişte-Dalboşeţ49. Apoi în anul 1484, când regele Matei
Corvin al Ungariei îi donează unui Iacob Gârlişteanu dreptul de
proprietate a opt sate din Almăj “întrucât acestea au fost în posesiunea
înaintaşilor săi şi el le stăpâneşte în pace”50, la solemnitatea înobilării sale
au fost prezenţi ca martori şi vecinii săi de moşie: Gheorghe de Tisoviţa,
Ştefan şi Ion de Moceriş, Vasile de Bănia şi Lazăr de Bozovici. Ceea ce ce
înseamnă că părţi ale actualului teritoriu al Dalboşeţului şi Şopotului erau

48
   Pesty Frigyes, operă citată, vol. II, pag. 306
49
   C. Buracu, operă citată, pag. 38
50
   Pesty Frigyes, operă citată, vol. II, pag. 319
                                            58
Dalboşeţ – Studiu monografic                                           Icoana Budescu

în proprietatea bogatei familii Gârlişteanu care stăpânea şi cetatea regală
Grădiştea-Dalboşeţ. Prin urmare, locuitorii satului puteau fi iobagi ai
cetăţii.
         Dacă nu ar fi fost aşa, Iacob Gârlişteanu nu ar fi putut fii vecin de
moşie cu Gheorghe de Tisoviţa, Ion şi Ştefan de Moceriş şi nici să dea zestre
aceste părţi din moşia satului fiicelor lor.
         În sprijinul acestei afirmaţii vine şi faptul că, între unii membri ai
acestei familii nobiliare se iscă un mare proces de moştenire, care durează
peste 30 de ani.
         Început în anul 1566 de Sara, Ana şi Elisabeta, fiicele răposaţilor
Nicolae şi Gavrilă Gârlişteanu, procesul ajunge la banul Caransebeşului,
apoi se judecă de două ori, în dieta de la Mediaş din 1576, după care se
judecă personal de Ştefan Bathory, voievodul Ardealului, sfârşindu-se în
anul 1598 prin hotărârea acestuia50.
         Din cuprinsul numeroaselor sentinţe date pe parcursul procesului,
aflăm că gârliştenii stăpâneau în Banatul de Severin peste 20 de sate din
care Gârlişte-Rudăria, Prilipeţ, Dalboşeţ, Mehadica şi Vălişoara, le deţineau
cu titlu de donaţie regală, iar satele Buchin, Bucoşniţa, Zlatna, Copaci,
Teregova din districtul Caransebeş, ca şi Mehadia, Csebuyak, Cruşovăţ,
Pleşiva şi Pârvova din districtul Mehadia, Prigor şi Putna din Almăj, şi
chiar Găvojdia de lângă Lugoj50, erau acaparări făcute de ei în decursul
timpului.
         Potrivit recensământului din 1603 al districtului Caransebeş,
Dalboşeţul avea ca proprietari pe Vaida Bona care plăteşte impozit pentru 2
porta, iar Vaida Gavril 1 porta, porta fiind egală cu zece case de iobagi,
unitate fiscală după care trebuia să se plătească dare 51.
         Nobilul Vaida Bona era ginele gârliştenilor, fiind căsătorit cu
Elisabeta, fata lui Gavrilă Gârlişteanu din Rudăria, de la care primise zestre
o parte din moşiile satelor Dalboşeţ şi Bozovici.
         Donaţia făcută lui Simion Lody la 1607, ridică semne de întrebare şi
este de neînţeles, deoarece ea vine la doi ani după ce acesta este înlăturat
din funcţia de ban al Lugojului şi Caransebeşului. Acest Lody este numit
protacăpitan (ban) al Sebeşului şi Lugojului de generalul austriac Basta, cel
ce a pus la cale asasinarea mişelească a lui Mihai Viteazul.
         Momentul numirii acestuia a constituit începutul unui lung şir de
suferinţe, deoarece el era şi şeful unei cete de haiduci sârbi şi tot felul de
canalii demisionate din solda lui Basta, despre care generalul imperial
Delgiaso zicea “Să dăm haiducilor pe lângă fapta de jaf şi soldă (bani),


51
     Arhiva Muzeului Banatului, Timişoara, Fond Ilieşiu, caiet I, II, III
                                             59
Dalboşeţ – Studiu monografic                                      Icoana Budescu

atunci dânşii la ordinul nostru vor măcelării şi mamele, surorile şi fraţii
lor.”
          Numirea unui om atât de brutal ca ban în aceste ţinuturi e o
dovadă clară că generalul austriac Basta a voit să-i pedepsească pe
severineni şi almăjeni pentru că aceştia, sub comanda nobilului român
Nicolae Vaida, proprietar în Gârbovăţ, Dalboşeţ şi Putna, au participat
alături de oastea lui Mihai Viteazul 52 la luptele din Transilvania şi au
spirijinit Unirea celor trei ţări româneşti.
          Vitejia acestora a aţâţat atât ura lui Basta, încât în 1603, a pus la cale
omorârea lui Nicolae Vaida şi a soţiei sale şi confiscarea tuturor
proprietăţilor nobilului român.
          Pentru situaţia nou creată pleacă la Cluj o delegaţie din Caransebeş
care susţine, în faţa comisarilor imperiali, că “Lody nu e ocârmuitorul
oraşului, ci şeful unei bande de lotri sârbi care îşi permit tot felul de crime.
Se produc pagube mari, se fac crime multe, zbirii lui Lody au aprins satele
vecine de unde au luat din câmp sau de pe drumuri în o jumătate de an,
500 de oameni, bărbaţi şi femei, pe care i-au vândut în sclavia turcească;
fapt pentru care deputăţimea roagă îndepărtarea lui şi înlocuirea cu un
comandat nou. Dar situaţia nu se schimbă53.
          Deoarece lupta pentru Transilvania continuă între turci şi austrieci,
domnul Munteniei, Radu Şerban, dorea să aibă linişte în ţinutul românesc
al Lugojului şi Caransebeşului de la hotarele sale intervine la împăratul
Austriei Rudolf al II-lea şi obţine înlăturarea lui Lady din funcţia de ban54.
          Totuşi, gestul donaţiei făcute poate fi explicat prin faptul că
principii Transilvaniei înlăturau prin deposedări de moşii pe acei nobili
români ostili politicii lor.
          La anul 1611 proprietari ai moşiei Dalboşeţ sunt amintiţi Bona
Vaida, văduva lui Nicolae Vaida şi Ion Corniş paharnicul princiar, care era
căsătorit cu Varvara fiica lui Nicolae Vaida. Acesta a primit drept donaţie şi
parţi din moşiile satelor Prigor, Putna, Ruşnic şi Teregova, probabil drept
mulţumire pentru serviciile făcute principelului Gabriel Bethlen.
          Între 1690-1700 satul Dalboşeţ e amintit în documente sub
denumirea Dalbocsecz, iar din 1774, odată cu extinderea teritorială, apare
sub denumirea Talpoşac, la care se anexează şi alte teritorii din Almăj 55.



52
   Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, “Monografia oraşului Caransebeş”, Ed. Autorilor,
1909, pag. 201
53
   Ibidem
54
   C. I. Buracu, operă citată, pag. 41
55
   Pesty Frigyes, operă citată, pag. 51
                                        60
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

         Probabil la teritoriul său sunt anexate “prediile” Bârz, Prislop,
Boiniţa şi Boina cu sălaşele lor. Acest lucru nu este exclus, dacă ne gândim
că satele Cornea, Cruşovăţ şi Cuptoare din districtul Mehadia au ca
proprietăţi întinse poieni cu fâneţe la Ţărova în actualul hotar al satelor
Borlovenii Noi şi Pârvova. Această situaţie cu siguranţă datează din
perioada stăpânirii maghiare.
         Actele oficiale din sec. al XVIII-lea atestă schimbarea numelui în
Talposchetz (Talpaşeţ)56.
         Deşi nu am reuşit să identificăm până acum documente care să ne
indice vreo modificare în ceea ce priveşte vatra localităţii, informaţiile
primite de istoriografii Pesty Frigyes în 1878 şi Ioan Ilieşiu în 1930, de la
bătrânii satului, precum şi existenţa mai spre sud a locului Sălişte, putem
trage concluzia că iniţial satul a fost grupat la piciorul muntelui, pe valea
pârâulu Valea Satului şi Ogaşul Morarului şi numai ulterior s-a extins spre
nord, pe podul terasei a II-a a râului Nera.
         Această afirmaţie e susţinută şi de denumirea localităţii, (Dâlb = loc
adânc) şi de numele pârâului care o traversează, Valea Satului. Apele care
străbat celelalte sate almăjene se numesc simplu: Rudăria, Şopot, Lăpuşnic
etc.
         Pesty Frigyes, la 1878, ne spune când descrie cetatea regală de pe
dealul Grădiştea, “că tot pe dealul acesta sînt şi urmele unui drum vechi şi
urmele unei aşezări omeneşti, precum şi alte semne. Poporul crede că aici
sunt ascunse comori.” Tot el ne spune că localnici în vârstă povestesc că la
Dalboşecz (Dalboşeţ) înainte de venirea turcilor nu existau decât 15 case
din lemn, în care locuiau familii ce se chemau Budu (Budescu), Careboni
Careba şi Mariu (Marin)57.
         În mod cert casele pe vremea aceea erau aşezate pe văi, ogaşe, în
locuri cât mai bine ascunse, în pădurea de stejar, cer, gorun, ce cobora până
aproape de lunca Nerei.
         Strădaniile principilor ardeleni, la sfârşitul secolului al XVI-lea, de
a scăpa de suzeranitatea turcilor printr-o apropiere de imperialii austrieci, a
avur urmări asupra satelor almăjene. Astfel Sigismund Bathory a încercat
prin mijloace militare să-şi asigure stăpânirea asupra ţinuturilor bănăţene
neocupate de turci şi încearcă ocuparea orăşelelor şi satelor aflate sub turci.
         În replică, turcii acţionează dinspre Dunăre. Astfel, paşa Eukan al
Belgradului spre sfârşitul lui februarie 1598, cu vreo mie de ostaşi aleşi, din
garnizoana sa, cei mai mulţi călare, au trecut la represiuni contra populaţiei
din Almăj. Coboară peste culmea Blidaru, din Munţii Almăjului, pe dealul

56
     Ibidem
57
     P. Dragalina, vol. II, pag. 62
                                      61
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

Osoina înspre valea Nerei, unde omoară, jefuiesc, iau vitele oamenilor, iau
tineri şi fete şi cu pradă bogată se întorc pe acelaşi drum.
          Almăjenii apucând armele şi care ce au putut, îi acupiră în
strâmtorile munţilor. Uciseră două sute, îi luară prinşi, cade ucis însuşi
paşa Eukan cu alte căpetenii turceşti în “Poiana Fetii” sau a Turcului din
pădurile Dalboşeţului. A fost luată multă pradă, lucrurile de preţ şi toţi caii
turcilor. Capul paşei a fost trimis la Alba Iulia prinţului Sigismund, care-l
pune ca semn de biruinţă deasupra porţii cetăţii, pe când trupul i-a fost dus
de cei care scăpaseră cu fuga58.
          La începutul secolului al XVI-lea, datorită configuraţiei sale
geografice, Almăjul a ocupat un loc de seamă în istoria evenimentelor din
Banatul de sud-vest.
          Istoricul Francesco Griselini subliniază în scrierile sale, că Ştefan
Bocskay, principele Transilvaniei, omul turcilor, a mijlocit pacea încheiată
între miniştrii împăratului Rudolf al II-lea şi ambasadorul sultanului
Ahmet I, iar tratatul încheiat în baza discuţiilor purtate anterior, s-a semnat
în august 1606 în Almăj.
          În secolele XVI-XVII se strâng relaţiile Almăjului atât cu principii
Transilvaniei, cât şi cu domnii Ţării Româneşti.
          Transilvania în perioada aceasta era zguduită de frământări
politice, pentru putere. Pretendenţii adeseori recurgeau la ajutorul turcilor,
aşa vor ajunge aceştia, temporar, stăpâni în Almăj în anii 1599, 1604, apoi în
perioada 1614-1632.
          Românii din sudul Banatului au avut şi remarcabile calităţi
ostăseşti, nevoia i-a determinat să fie gata pentru a-şi apăra cu arma în
mână pământul şi familia. În anul 1545 au fost recrutaţi din districtele
Caransebeş, Mehadia şi Almăj luptători, care au participat la instalarea
domnilor munteni Basarab cel Tânăr, apoi în toamna anului 1552, a lui
Radu Vodă Ilie.
          Însă mai importantă a fost participarea la luptele pentru aşezarea la
domnie a lui Matei Basarab în anul 1632, când un detaşament bănăţean
condus de Vaida Bona s-a numărat printre cei care l-au susţinut pe viitorul
domn. În oastea adunată la Cornea se înrolează mulţi almăjeni din Prigor,
Dalboşeţ, Putna, Bozovici şi Pătaş, unde Vaida Bona, ca ginere al
Gârliştenilor (din Rudăria), avea moşii.
          Odată instalat domn, Matei Basarab pe mulţi ostaşi îi aşează în
Oltenia, dându-le pământ şi vatră de sat. Aşa se explică de ce în judeţele
Mehedinţi, Dolj şi Gorj se găsesc sate cu denumiri ce amintesc locul de


58
     Liviu Smeu, operă citată
                                      62
Dalboşeţ – Studiu monografic                                      Icoana Budescu

unde au plecat almăjenii aceştia, ca: Prigor, Vârtoape, Almăj, Almăjel,
Şopot, Dâlbociţa, care au devenit proprietatea lui Nicolae Gârlişteanu, ban
de Caransebeş, participant la luptele domnului pentru ocuparea tronului 59.
         În anul 2003, prin Internet am cerut Primăriei Ilovăţ din judeţul
Mehedinţi informaţii privitoare la formarea satului Dâlbociţa, aflat pe raza
acestei comune. Domnul primar mi-a relatat că se ştie de la bătrânii satului
că cei mai vechi locuitori sunt veniţi din Almăjul bănăţean, în vechime.
Chiar domnia sa se numeşte Gheorghe Pătăşanu. De asemenea, mi-a
evidenţiat similitudinile dintre graiul, portul şi folclorul existente în această
zonă şi Almăj.




                           Figura 12: Cazarma turcească


         Reputatul folclorist Emil Petrovici în lucrarea “Folclor din Valea
Almăjului” în 1938 arăta că “denumirea de Dalboşeţ este o formă creată de
administraţia austriacă şi utilizată ulterior de oficialitatea românească.
Forma literară românească ar trebui să fie Dâlboceţ” 60. De fapt în grai local
se pronunţă nu Dalboşeţ ci Dâlboceţ. Iar în însemnările de pe cărţile vechi
bisericeşti tot timpul este notat Dâlboceţi.




59
  Dr. Ion Sârbu, Mihai Vodă Basarab, Leipzig 1899, Vol. II, pag. 112
60
  E. Petrovici, “Folclor din Valea Almăjului”, Ed. Waldpress, Timişoara, 2005, pag.
13
                                        63
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

         Cred că nu este lipsit de importanţă să arătăm că stabilirea
almăjenilor în Oltenia, ţinut învecinat cu districtele bănăţene, mai are şi o
altă explicaţie, aceea a extinderii stăpânirii turceşti asupra acestor ţinuturi.
         Până în anul 1658 când la 14 septembrie Acaţius Borceai, fost ban al
Lugojului, Caransebeşului şi Almăjului, desemnat mai înainte de turci ca
succesor la conducerea Transilvaniei, în locul lui Gheorghe Rakotzy II,
semnează pactul cu trimişii marelui vizir Köaruliy, în numele dietei
Transilvaniei. Jafurile turcilor, schingiuirile, violurile, răpirea copiilor, au
dus la pustiirea satelor almăjene.
         Fuga în masă a satelor fie spre munţi, fie în Ţara Românească
vecină, le asigură almăjenilor un adăpost vremelnic sau pentru totdeauna.
         Pactul semnat a fost apoi sancţionat şi de împăratul Leopold I al
Austriei, în anul 1664, prin care a fost cedat Lugojul, Caransebeşul şi
Almăjul la turci. Începând cu acest an în istoria Banatului de Sud încetează
autonomia districtelor, turcii le ocupă şi le stăpânesc până în anul 1688.
         Ca organizaţii administrative distincte se păstrează şi sub turci, ei
doar le reorganizează.
         În Almăj, în timpul ocupaţiei turceşti, conducerea o avea un agă
(ofiţer) ce îşi avea reşedinţa la Bozovici. El avea în subordine ofiţerii şi
unităţile turceşti de la Dalboşeţ, Rudăria şi Stancilova unde, din interese
militare, au zidit cazărmi, amenajate şi folosite apoi de austrieci în perioada
stăpânirii lor în Almăj (fig. 12).
         Ţăranul almăjan, de acum, dă mai multe dări către turci: “caragiul”
sau jumătate din produsele pământului, “ispinjelul” sau darea după locul
de casă, “araciul”, darea ca să nu fie dus în robie şi vândut ca sclav şi
robota cu carul, în război şi în pace. În afară de aceste dări, almăjenii mai
trebuiau să dea nutreţ pentru calul spahiului şi lemne pentru casă, apoi
miere, poame, legume şi câte altele pentru bucătărie.
         Dările erau predate de cneji (obări, chinezi = primarii satului)
serdarului turc (şeful cancelariei) iar acesta le ducea la agia din Bozovici şi
le preda zapciului însărcinat cu strângerea lor. Evidenţa dărilor provenite
din sate era ţinută în registre speciale numite “defter”.
         Obligativitatea dării către sultan venea pe baza principiului turcesc
că “este al sultanului tot pământul acela, unde a călcat potcoavele calului
său şi unde sultanul şi-a pus capul spre odihnă”61.
         Almăjul, în perioada ocupaţiei turceşti (1658-1688) cade sub
jurisdicţia beiului de la Orşova. În felul acesta îi găsim pe almăjeni ca



61
     A. Ghidiu, Iosif Bălan, operă citată, pag. 231
                                             64
Dalboşeţ – Studiu monografic                                      Icoana Budescu

robotari la întărirea cetăţii Orşova şi la aprovizionarea trupelor turceşti
cantonate aici şi la Mehadia.
         Reforma administrativă şi fiscală turcească introdusă de vizirul
Mustafa Köpröli şi desăvârşită de vizirul Romi, întăreşte în continuare pe
ţarani în seşiile lor, în dauna vechilor proprietari maghiari nobili şi nenobili
sau români înobilaţi. Îi investesc chiar cu dreptul de moştenire şi de
vânzare-cumpărare, loturile de pământ devenind în felul acesta posesiuni
familiale.
         Însă pentru almăjeni, reformele turceşti n-au însemnat mare lucru,
fiindcă, în esenţă, forma de asuprire a rămas aceeaşi, schimbându-se doar
stăpânul. Privit totuşi în ansamblu, regimul turcesc este considerat mai
uman decât cel maghiar62.
         În comparaţie cu restul Banatului, putem spune că districtul
Almăjului se bucură încă de o oarecare autonomie şi numeroase libertăţi,
afirmaţie dovedită de însemnările călătorului turc Evilia Celebi, care
spunea la 1660 că “este locuit de tineri voinici şi fete frumoase, că locuitorii
satelor sunt supuşi ai voievodului ardelean şi atacă corăbiile turceşti ce
circulă pe Dunăre şi pe negustorii care treceau pe drumul Orşova-
Caransebeş”. Acesta îi mai acuză pe almăjeni că nu au respectat înţelegerea
încheiată63 la Orşova după 1552, când Banatul de câmpie este organizat în
paşalâcul Timişoarei.
         Această situaţie nu se datora unor privilegii emanate de
bunăvoinţa noii puteri feudale turceşti, ci datorită mai ales configuraţiei
geografice specifice, ce a ferit Almăjul de cele mai multe ori în istorie de
distrugeri, jafuri şi împilări de tot felul. La acestea se mai adaugă şi faptul
că districtele, ca diviziuni administrative, erau unităţi politice intrate în
obişnuinţa poporului, dovedindu-şi în timp viabilitatea lor economică şi
socială.
         După anul 1688 districtele apar foarte rar în documente, cu
excepţia defterului de la 1662 şi conscripţia lui Marsigli.
         În anul 1690, Marsigli întocmeşte conscripţia aşezărilor bănăţene,
după ce călătoreşte între anii 1682-1690 prin aceste ţinuturi. Conscripţia
este unul din rarele documente turceşti rămase, cu privire la toponimia
Banatului. Este amintit “Districtus Halmos” cu satele: Bovics, Teria, Putna,
Prigor, Ruderia, Dalboşetz, Lăpuănik, Şopot, Bandia, Gârbovăţ, Moceriş,
Pătaşu, Borloveni64.

62
   Stoioa Udrea, “Epoca turcească în Banat”, în “Studii şi documente bănăţene”, vol.
I, Timişoara, 1943
63
   M. Bizeria, “Ghid turistic al judeţului Caraş-Severin”, 1971, pag. 40
64
   Traian Birăescu, “Banatul sub turci. Anexe”, pag. VII, “Conscripţia Districtum”
                                        65
Dalboşeţ – Studiu monografic                                           Icoana Budescu

         Locuitorii satului Dalboşeţ, ca toţi ceilalţi almăjeni, şi în perioada
stăpânirii turceşti continuă să trăiască în aşezările lor, grupate în mijlocul
pădurii la poalele muntelui, ocupându-se cu agricultura, creşterea
animalelor şi pomicultura.
         Dacă în vreme ce întregul Banat era teatrul de luptă între turci şi
austrieci, Almăjul îşi păstrează la început o oarecare autonomie şi se bucură
de linişte, privirile beligeranţilor încep să se îndrepte din ce în ce mai des
spre acest district.
         Turcii aveau nevoie să-şi aprovizioneze cu cele necesare trupele
staţionate în Orşova, Mehadia şi Clisura Dunării, iar austriecii căutau locul
potrivit pentru adăpost şi de regrupare a armatelor măcinate în luptele cu
aceştia.
         Generalul austriac Veterani, care după ce eliberează regiunea
Severinului de sub ocupaţia turcească şi o trece sub oblăduirea împăratului
de la Viena, fiind informat despre poziţia strategică a Almăjului şi de
situaţia economică bună de aici, a refuzat să mai restituie foştilor
proprietari refugiaţi în alte locuri, moşiile avute.
         Ca semn de stăpânire îl aşează aici pe generalul Iacob Sernbach în
fruntea oastei împărăteşti, începând cu anul 1688.
         Domnul muntean Şerban Cantacuzino în anul 1678 şi apoi
Constantin Brâncoveanu (1688-1714), cer Austriei să cedeze Ţării
Româneşti ţinutul bănăţean cu cetăţile Lipova, Lugoj, Caransebeş, Mehadia
şi Almăjul. Ei îşi motivează cererea prin aceea că în Oltenia sunt vechi sate
de almăjeni veniţi aici în vremea domnului Matei Basarab şi mai înainte,
care îşi revendică fostele proprietăţi din Almăj, pierdute în urma unor
împrejurări vitrege65.
         Venirea şi instalarea austriecilor între 1688-1699, în Almăj, a făcut
ca turcii, stăpânii de până acum şi aliaţii lor curuţii lui Emeric Tökaly, să
plece cu multă pradă, lăsând satele pustii. Almăjenii se răzbună,
distrugând întăriturile turceşti de la Groşi (Şopotu Nou) şi Rădutu
(Lăpuşnicu Mare)66, omorând garnizoanele lor.
         Pe fruntea dealului Faţa Otnogei din apropiere de satul Bârz, turcii
aveau un post de observaţie (un “decag”), construit din lemne groase de
gorun, unde stăteau permanent doi soldaţi. De teama răzbunării
almăjenilor, soldaţii îşi iau caii şi lucrurile şi încearcă să se retragă spre
pădure. Dar ei nu pleacă cu mâna goală, ci iau de la o colibă o tânără
femeie şi cei doi copii ai săi.


65
     N. Tincu Velea, “Istoria bisericească politico-naţională”, Sibiu, 1865, pag. 238
66
     C. Buracu, “Cronica istorică a Almăjului”, pag. 145
                                             66
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

         Bărbatul femeii prinzând de veste îşi ia câţiva bârzeni şi îi urmăresc
prin pădure. Când ajung aproape de ei aruncă barda cu care era înarmat şi-
i retează mâna cu care turcul ţinea calul. Acesta de durere se prăvăleşte la
pământ iar femeia întoarce calul spre grupul salvator. Celălalt turc scapă cu
fuga. De atunci ogaşul de la coliba lui Buran se cheamă Ogaşul Turcului 67.
         Cruzimea şi nelegiuirile mercenarilor “curuţi” unguri, refugiaţi sub
scutul turcesc, este foarte bine reliefată de cuvintele Prinţului Eugen de
Savoya, când paşa Mehmed i-a predat cetatea Timişoarei la 18 octombrie
1716. Acesta cere prinţului îngăduinţa de a permite şi aliaţilor săi curuţi să
plece.
         Pentru a-şi exprima cât mai fidel gândirea, acesta a răspuns în
limba sa italiană: “La canalia puo andare, dove vuole” (canalia se poate
duce, unde vrea); Dr. Antoniu Marchescu – Grănicerii bănăţeni (pag. 48).
         După alungarea trupelor otomane, austriecii caută pe orice cale să
menţină Almăjul sub ocupaţia lor, masând aici înseninate efective sub
comanda locotent-colonelului Ianowitz.
         Între timp generalul Veterani se pregăteşte să ajungă la Dunăre, de
unde să pornească asupra Belgradului şi a altor cetăţi, aflate încă în mâna
turcilor. El urmăreşte în acelaşi timp să împiedice trecerea flotei turceşti pe
Dunăre, de aceea îi cere lui Ianowitz să-i trimită muniţie, provizii
alimentare şi să fie pregătit să reîmprospăteze trupele.
         Deşi era în plin dezgheţ, cu pâraiele umflate, cu drumurile din
munţi pline cu zăpadă şi desfundate, almăjenii au trebuit, în anul 1692, să
transporte cu carele şi căruţele peste culmea Rudăria: 5 tunuri, făină şi alte
produse rechiziţionate cu forţa de la populaţia sărăcită în perioada aşa
numitului război lung (1688-1699). În acelaşi timp i-au obligat să-şi aducă
propriile vite, jefuite de armata imperială68.
         După pacea de la Karlowitz din 29 ianuarie 1699 Dalboşeţul
împreună cu toate satele din Almăj, rămâne definitiv în stăpânirea
împăratului de la Viena, stăpânire care va dura cu mici întreruperi până în
anul 1918.
         Cumplite au fost cele îndurate de populaţie în perioada cuprinsă
între 1688-1718, deoarece în repetate rânduri Almăjul, Craina şi Clisura
Dunării au fost ocupate când de turci, când de austrieci.
         În anul 1716 se porneşte un nou război între cele două armate. În
urma războiului Austria cucereşte definitiv Banatul, iar prin pacea din 21
iulie 1718, ocupă Oltenia şi ţinutul Craina din Serbia.


67
     Informaţie primită de la Serafin Aurel
68
     P. Dragalina, operă citată, vol. III, pag. 41
                                               67
Dalboşeţ – Studiu monografic                                      Icoana Budescu

         Comportarea mai aspră a autorităţilor austriece decât cea a turcilor
şi obligaţiile mai numeroase i-au determinat pe locuitorii Banatului să
spună adesea, aşa cum zicea şi cronicarul ardelean Cseri, că au “schimbat
jugul de lemn al turcului cu cel de fier al împăratului”. Mai mult, în
următorul război, desfăşurat în anii 1738-1739, almăjenii luptă alături de
turci ca seimeni, contra armatelor imperiale. Seimenii erau localnici
bănăţeni care s-au angajat cu “sâmbrie” în armata turcească. Deşi nu se
cunosc documente, sigur printre ei au fost şi dalboşeni.
         Alţi ţărani din zona muntoasă se răscoală, aşa cum a fost cazul
celor din satele almăjene şi zona Orşova, iar nu puţini, pentru a scăpa, de
toţi care-i asupreau, iau drumul munţilor, asociindu-se în cete de lotri
(haiduci). În iunie 1737, un funcţionar superior austriac împreună cu
armatele generalului Soldy au promis locuitorilor scutirea de dări pentru
cei fugiţi şi distribuirea de loturi celor fără pământ69.
         Faptul că nu toţi locuitorii au dat crezare acestor promisiuni, este
dovedit de existenţa a numeroase cete de „lotri“, prin pădurile Almăjului.
Aceşti haiduci, pe care stăpânirea îi numea bandiţi de codru sau tâlhari, în
sufletul poporului erau priviţi ca binefăcători şi ocrotitori, pentru că ei
noaptea atacau sediile autorităţilor din comune, ciocnindu-se chiar cu
soldaţii austrieci de aici70.
         Un vechi cântec bătrânesc zice:

         “Bată-te vântul răchită
         Să te văd iar înflorită,
         Să-mi pun cureaua la flintă
         Şi s-o spăl, de-i ruginită,
         Să mă duc prin codrul verde
         Şi potera nu mă vede.“
         (culeasă de la Câmpianu Maria-Bebe în anul 1959)

         Mişcarea haiducească din Almăj, răzvrătirea şi trecerea de partea
turcilor, în această perioadă, face parte din lupta de rezistenţă împotriva
instalării administraţiei austriece71. Un înalt funcţionar imperial împreună
cu generalul Soldy primesc însărcinarea să potolească răzvrătirea, mai ales
în satul Bănia, care era centrul răscoalei, să aresteze pe vinovaţi.


69
   Bujor Surdu, “Răscoala antihabsburgică din Banat (1737-1739)”, “Studii şi
Materiale de istorie medie”, vol. II, Ed. Academiei, 1957, pag. 309
70
   Nicolae Stoica de Haţeg, operă citată, pag. 220
71
   Bujor Surdu, operă citată, pag. 310
                                         68
Dalboşeţ – Studiu monografic                                        Icoana Budescu

         Răscoala este reprimată crunt, multe sate          sunt incendiate,
numeroşi ţărani ucişi sau fugăriţi prin păduri. Au fost ucişi şi preoţi72.
Almăjenii au fost pedepsiţi de ostaşii generalului Nisemeuschi Astfel în
timp de iarnă bătrâni neputincioşi, mame, soţii şi copii fără căpătâi, au fost
lăsaţi pradă foamei şi gerului cumplit. (A. Marchescu, op. cit., pag. 65).
         Pentru preîntâmpinarea viitoarelor răscoale ale românilor bănăţeni,
administraţia habsburgică a trebuit să ţină seama de cauzele arătate în
adunarea cnezilor din anul 1741, de la Cornea.
         La adunare participă şi dalboşeni alături de ceilalţi almăjeni. Ei se
dezvinovăţesc faţă de funcţionarii imperiali din Timişoara, pentru că în
războiul din 1737-1739, au luptat alături de turci.
         Domnii i-au întrebat: “Căci voi sfântului steag cu cruce n-aţi fost
credincioşi, iară steagului fără cruce v-aţi închinat şi aţi slujit?” Ei au
răspuns: “Steagurile cu sfânta cruce trei ani toate bucatele şi verdeţurile
câmpului nostru ni le-au mâncat şi grea foame am răbdat, în pădure coajă
de cer am mâncat. Iară viind steag fără cruce, adunând sate, împărţind
bucate şi seimeni cu simbrie care au vrut s-au pus, iară mai tare pentru
foame.”73
         Chiar paşa Mustafa în anul 1738, văzând satele înfometate, a adus
pâine din Valahia (Ţara Românească) şi o împărţea oamenilor de pomană74.
         Stăpânirea austriacă auzind aceasta, a fost nevoită să aducă cereale
de la Viena, pentru a ameliora starea precară a Banatului 75, decimat de
lupte, răscoale, de reprimările armatei la care s-au mai adăugat foametea
cumplită şi ciuma.
         Aşa cum arătam mai înainte, în urma păcii de la Karlowitz din 29
ianuarie 1699, Dalboşeţul ca întreg Almăjul rămâne în stăpânirea Austriei,
fiind separat de Ungaria, administrat ca provincie autonomă şi fiind
declarat domeniu al coroanei habsburgice, sub administraţia militară
austriacă, condusă de contele Claudiu Florimund Mercy 76.
         Mercy a făcut dovada unui excelent spirit de administrator
întemeiat atât pe cunoaşterea profundă a politicii generale a monarhiei, cât
şi pe aplicarea acesteia la cazul concret al Banatului. De aceea se poate
afirma cu deplin temei că Mercy a fost, poate cu excepţia lui Iosif de



72
   Nicolae Stoica de Haţeg, pag. 196-197
73
   Ibidem
74
   Ibidem
75
   Patriciu Dragalina, operă citată, pag. 121
76
   Costin Feneşan, “Administraţie şi fiscalitate în Banatul Imperial (1716-1778)”, Ed.
De Vest, Timişoara, 1997
                                          69
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

Brigido, guvernatorul care şi-a pus amprenta în mod decisiv pe destinele
Banatului imperial.
         Banatul a fost împărţit în 12 districte, iar acestea în circumscripţii.
Dalboşeţul este încorporat la districtul Orşovei şi Mehadiei, cu sediul la
Orşova.
         Pentru că ţăranii nu erau proprietarii pământului pe care îl
munceau, ci numai arendaşi, autorităţile militare efectuează în anul 1717
primul recensământ (conscripţie) al gospodăriilor din Almăj, cu scopul
fixării dărilor, a robetei, cât şi pentru a şti exact posibilitatea cantonării
trupelor aici.
         Din această conscripţie aflăm că la Dalboşeţ în anul 1718, erau doar
15 case.
         Această situaţie este urmarea stăpânirii turceşti şi mai ales a
ultimului război. Jafurile turcilor au distrus tot ceea ce harnicul popor
almăjan a construit. În popor se spunea că “Pe unde trece Turcul, nu creşte
frunza nici fânul”. Satele au fost adesea depopulate, iar cele rămase aveau
puţine case.
         În urma păcii de la Belgrad din anul 1739, Curtea imperială de la
Viena şi administraţia provinciei de la Timişoara, doreau să extindă
organizaţia militară existentă între Mureş şi Tisa, în părţile Almăjului şi
până la Dunăre. În acest scop se efectuează o nouă conscripţie în anul 1749,
din care cunoaştem că numărul caselor în Dalboşeţ a ajuns la 52, ceea ce
înseamnă că într-o perioadă de 31 de ani, numărul caselor creşte cu 37.
Această creştere s-a făcut probabil din strămutarea locuitorilor din sălaşele
de pe culmile dealurilor, în vatra satului, pentru a uşura încasarea dărilor şi
a îngrădi posibilitatea adăpostirii lotrilor.
         Împăratul de la Viena a pus acum mai multă ordine în
administrarea zonei, pentru că populaţia almăjană în urma răscoalei din
anii 1737-1739 nu a mai suportat atâtea abuzuri, la care se adaugă dorinţa
autorităţilor de a atrage locuitorii în formaţiuni ostăşeşti necesare apărării
teritoriului şi păstrării ordinii interne.
         Acum, atât în sudul Banatului cât şi în rest, se construiesc drumuri,
cetăţi, cazărmi, se drenează mlaştini (în lunca Nerei) prin munca
localnicilor care erau obligaţi să aprovizioneze garnizoanele cu alimente,
furaje şi lemn.
         Dalboşenii, ca toţi ceilalţi almăjeni, cu mâna sau cu carul participă
la ridicarea construcţiilor din Mehadia, Orşova, Ada-Kaleh şi din propriul
sat.
         În anul 1718, conducerea districtului Orşova-Almăj înaintează
administraţiei provinciale din Timişoara “Conspectul almăjenilor” care au

                                      70
Dalboşeţ – Studiu monografic                                       Icoana Budescu

lucrat la fortificaţiile de la Orşova-Veche şi Ada-Kaleh. Doi ani mai târziu
aceeaşi administraţie a dispus ca toate comunele din districtul Almăj să
pună la dispoziţia inginerului-locotenent Kiena, oamenii necesari pentru
lucrările de refacere a drumului Mehadia-Bozovici pe porţiunea Borloveni-
Pătaş77.
         După ocuparea Banatului de austrieci, românii s-au văzut
angrenaţi treptat şi în acţiuni militare. Imperiul habsburgic avea mare
nevoie de ostaşi, mai ales pentru paza frontierei cu imperiul turcesc, dar şi
pentru asigurarea ordinii în teritoriu. Se folosesc toate metodele posibile
pentru recrutarea localnicilor, chiar şi aceea a “prinderii”, adică recrutarea
forţată (cu arcanul) aşa cum reiese dintr-un raport al Oficiului
administrativ din Orşova în care, la 6 martie 1743, se menţionează “că a dat
ordin obercnezilor să prindă recruţi” 78.
         Prin patenta imperială din 1 ianuarie 1723, se organizează sistemul
de panduri care asigurau paza de-a lungul Dunării, în rândul acestora au
fost almăjeni din toate satele. Fiecare familie de panduri se bucura de
scutire de dări timp de 1 an, primea pământ de muncit şi annual 50kg de
sare.
         Mai târziu aceleaşi necesităţi i-a determinat pe habsburgi ca la 15
noiembrie 1753 să reactiveze unităţile semi-militare de “plăieşi”, recrutaţi
dintre cei mai buni şi de încredere localnici79. Ei erau împărţiţi: în plăieşii
de hotar, care făceau legătura cu organizaţia similară din “zona Mehadia, la
punctul “Crucea drumului la Borlovenii Noi – Pârvova – Lăpuşnicel şi
plăieşii de sat care erau paznicii sau guarzii satului respectiv, ai terenurilor
cultivate şi-ai sălaşelor locuite în permanenţă. Ei aveau soldă în bani şi tot
bani li se plăteau şi pentru hrană când erau de serviciu. Aveau o uniformă
frumoasă, menită să impresioneze. În timpul serviciului umblau călare, caii
fiind proprietatea lor. Erau înzestraţi cu sabie şi pistol, iar pentru serviciile
prestate au fost scutiţi de dări şi robotă. Ulterior, plăieşii au avut şi sarcina
de cordon sanitar, pentru a împiedica răspândirea bolilor molipsitoare la
oameni şi animale, precum şi împiedicarea contrabandei mai ales cu sare.
         Unităţi de plăieşi au fost folosite pentru paza graniţei încă de pe
vremea regatului feudal maghiar aşa cum apare într-un document din anul
143080.

77
   C. Buracu, “Cronica istorică a Almăjului”, pag. 45
78
   Dumitru Terfaloagă, “Monografia satului Iablaniţa din judeţul Caraş-Severin”,
Ed. Marineasa, Timişoara, 1997, pag. 81
79
   Grigore Popiţi, “Date şi documente bănăţene (1728-1887)”, Timişoara, 1939, pag.
12
80
   Liviu Smeu, “Almăjul grăniceresc, 1773-1872”, Ed. Litera, Bucureşti, 1980, pag. 13
                                         71
Dalboşeţ – Studiu monografic                                          Icoana Budescu

          Pentru cazarea plăieşilor în timpul instruirii şi al serviciului,
împărăteasa Maria Tereza (1740-1780) a dispus construirea unei cazărmi la
Bozovici. Acest mare edificiu a fost construit între anii 1745-1750 prin
robota satelor almăjene. Cazarma era construită în stilul arhitectural
nemţesc, cu numeroase camere pentru soldaţi şi familiile ofiţerilor,
bucătării, pivniţe, fântâni, grajduri pentru cai şi o frumoasă capelă rotundă.
          Instituţia plăieşilor a fost premergătoare celei militaro-grănicereşti,
introdusă în Almăj în anul 1773 81.
          Crearea în Almăj a unei instituţii militate grănicereşti permanente,
prin militarizarea satelor, s-a socotit absolut necesară. Înfăptuirea acestui
deziderat s-a realizat începând cu anul 1754, când apare legea
“Militörgrenzrecht”, care cuprinde atât legiuiri de drept comun cât şi
privat82.
          Grănicerii militari nu primesc remuneraţie bănească pentru
serviciul prestat împăratului în timp de pace, ci anumite privilegii în
domeniul agrar. Astfel s-au legiferat cele 24 de jugăre de pământ date “în
folosinţă veşnică” pentru fioecare comunion sau gospodărie grănicerească
(deşi pământul era folosit de ţărani, atât în timpul stăpânirii regatului
feudal maghiar, cât şi al turcilor) precum şi menţinerea în continuare a
religiei ortodoxe pentru toţi locuitorii Almăjului.
          La 12 noiembrie 1774 colonelul Papilla, comandantul, raportează că
prin înlocuirea plăieşilor cu grănicerii înrolaţi au fost făcute economii, în 6
luni, în sumă de 697 florinţi şi 4 cr.83
          Recrutarea tinerilor grăniceri, cât şi chemarea sub arme a celorlalţi
se făcea de acum cu uşurinţă, deoarece ei erau interesaţi să-şi apere familia,
gospodăria proprie, pământul de jafurile şi distrugerile duşmanilor.
          De asemenea şi răscoalele sau mutaţiile prin fuga satelor în
anumite împrejurări politice puteau fi semnalate din vreme şi împiedicate.
          Prin legea din 1754, preoţii erau scutiţi de serviciul militar şi de
plata robotei. În schimb robota rămâne obligatorie pentru toţi ţăranii.
          Militarizarea populaţiei din sudul Banatului începuse în anul 1768
prin înfiinţarea unui batalion de grăniceri, pe linia Orşova-Caransebeş până
la Marga, iar în anul 1773 au fost încorporate în unitatea militară de graniţă
şi locuitorii din Craina, Almăj şi Clisura Dunării.




81
   L. Smeu, operă citată, pag. 20
82
   Patriciu Dragalina, operă citată vol. III, pag. 27. C. Buracu, “Cronica istorică a
Almăjului”
83
   L. Smeu, operă citată, pag. 14
                                           72
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu

          Înfiinţarea batalionului de grăniceri s-a realizat de către locotent-
colonelul baron Paul Dominic von Papilla, român născut la Arad, potrivit
instrucţiunilor din 18 aprilie date de însuşi împăratul Iosif al II-lea.
          La început locuitorii acestor ţinuturi s-au împotrivit cu multă
dârzenie militarizării, refuzând să facă parte din regiment, lucru ce-l
determină pe împărat să efectueze o vizită în 17-18 mai 1773 în Almăj.
          Almăjenii, în frunte cu obercneazul Dobromir Hârcila din Bănia şi
cnezii celorlalte sate, l-au primit pe împărat la Bozovici în faţa cazărmii şi
hotărârea lor curajoasă de a se împotrivi militarizării a fost exprimată
categoric: Nu vom, nu, măcar două porţii să plătim, dară militari
nicidecum.84
          Această îndârjire trebuie pusă pe seama situaţiei grele în care se
găseau satele almăjene, secătuite în urma luptelor cu turcii, însângerate
după înăbuşirea răscoalei antihabsburgice şi a exploatării crunte a
autorităţilor.
          Însuşi împăratul Iosif al II-lea a rămas surprins de starea jalnică a
satelor almăjene, în care locuitorii trăiau în colibe mizerabile (Jurnal de
călătorie)
          Dr. Szentkelary Jenö în lucrarea Szaz ev Delmögyororzag
ijabltortineteböl pag. 144 nota:
          “Populaţia n-a avut atâta răgaz, ca să-şi poată reclădi casele arse, ci
e silită să petreacă iarna în colibe mizerabile şi crapă ca dobitoacele, de
foame şi frig, şi totuşi, n-are odihnă. Dimpotrivă, i se ordonă să taie lemne,
să ardă var şi mii de stânjeni de cărămidă, să aducă lemn de construcţie sau
alţii câte 100.000 de şindrilă. Districtele Caransebeş, Orşova, Almăj, Lugoj,
Vârşeţ şi Palanka-Nouă au ajuns la sapă de lemn.”
          Problema militarizării satelor almăjene a fost totuşi rezolvată de
locotenent-colonelul Papilla, acţiunea încheindu-se în anul 1775, pentru că
aşa o cereau interesele Imperiului habsburgic. Organizarea militaro-
grănicerească a fost varianta cea mai potrivită a momentului respectiv.
Odată cu militarizarea viaţa satelor almăjene cunoaşte o nouă organizare şi
dezvoltare economico-socială, care-şi va pune amprenta pe evoluţia lor
ulterioară, amprentă resimţită chiar şi în zilele noastre, prin topografia
gospodăriilor, a bucătăriei, a curăţeniei etc. Baza structurii social-
economice a Graniţei a fost comunionul sau comunitatea familială a
membrilor dintr-o gospodărie.
          În anul 1775 s-a contopit batalionul românesc de la Jupalnic cu cel
ilir, formând regimentul româno-ilir nr. 13 cu sediul la Biserica Albă.


84
     N. Stoica de Haţeg, operă citată, pag. 196
                                            73
Dalboşeţ – Studiu monografic                                          Icoana Budescu

            La comanda noului regiment a fost numit acelaşi comandant
Papilla.
          Regimentul a fost structurat în 16 companii, două dintre ele cu un
efectiv de 566 soldaţi apţi şi 446 soldaţi socotiţi semi-invalizi, la Bozovici şi
cealaltă la Prigor cu 766 soldaţi.
          De compania de la Bozovici aparţineau satele: Prilipeţi, Lăpuşnic,
Moceriş, Dalboşeţ, Şopot, Gârbovăţ şi Bănia, iar de cea de la Prigor: Putna,
Borloveni, Pătaş şi Rudăria85.
          În conscripţia grănicerească din anul 1788, a Regimentului valaho-
ilir aflăm că la Compania Bozovici din care, aşa cum am văzut, făcea parte
şi Dalboşeţul, comandant era căpitan Andreas Merzich; locotenent major
Iohan Gözgeny; sublocotenent Paul Balogh; plutonier Cristian Reinhard;
caporali Iancu Vedrilă şi Iancu Bologa (la paza statului major), Nicolae
Aldescu din Bozovici; Suţca Măceanu, Adam Herbuţa, Bănia; Radu Plestici,
Moceriş; Stoian Bulmeş, Lăpuşnic; furieri: Pau Pojanu, Moceriş: Novac
Albu, Bănia; toboşari: Vinu Cracosin, Bănia; Ispas Iovescu, Bozovici; gornist
Martin Merenţa, Bozovici; fruntaşi: Ioan Şuşanu, Bănia; Iancu Surulescu,
Gârbovăţ; Constantin Baderca, Şopot (transferat la paza statului major);
Ioan Nedelcu, Ilie Berbentea, Şopot; Iancu Băcilă, Petru Orza, Stanomir
Băcilă, Dalboşeţ (transferat la statul major); Stanomir Caragea, Moceriş;
Roman Goşa, Lăpuşnic (transferat la paza statului major); Ioan Miloi, Ioan
Matei, Bozovici; dulgheri: Gherman Pista, Bănia şi Obreţco Iosif Bozovici.
          Soldaţii grăniceri din Dalboşeţ: primii amintiţi sunt Wehla Goscha
(Vela Goşa) şi Stepan Stoinel (Ştefan Stoinel), apoi: Adam Covaci (nr. 1); Ilie
Marin (nr. 2); Lupu Marin (nr. 4); Iancu Uscatu (nr. 7); Crăciun Fuicu (nr.
13); Ilie Ţunea (nr. 15); Craia Liuba (nr. 24); Păun Olaru (nr. 33, transferat
pentru preluarea vitelor destinate tăierii pentru consum); Păun Iacobescu
nr. 34 şi Ilie Serafin nr. 43, Ioan Stână nr. 18; Simion Curita nr. 53; Ilie
Piţican nr. 57; Ilie Băluţă nr. 63; Stanomir Stoinel nr. 71; Gheorghe Băcilă nr.
74; Vuc Budinescu 79, Blagoie Uscat nr. 87; Martin Popistaş nr. 104;
Lăpădat Marinescu nr. 105; Pau Barbu nr. 111; Medru Boboloş nr. 124;
Marin Vlădulescu nr. 135; Petru Stână nr. 48 (decedat la 24 martie 1788);
Gherghina Marsavela nr. 78 (transferat la rezerva de artilerie a regiunii,
decedat la 24 martie 1788); Iancu Covaci nr. 3; Ioan Trăilă nr. 58 şi Crăciun
Buluta nr. 64 (fig. 13).
          Deoarece teritoriul de activitate al Regimentului româno-ilir era
mult prea întins, creând astfel greutăţi în organizarea şi administrarea lui,
la 1 noiembrie 1838 s-a hotărât scindarea acestuia în două: cel ilir a rămas


85
     Liviu Groza, “Grănicerii bănăţeni”, Ed. Militară, Bucureşti, 1983, pag. 13
                                            74
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu

cu sediul la Biserica Albă, iar cel românesc numit Regimentul confiniar
româno-bănăţean Nr. 13, cu reşedinţa la Caransebeş, cu 12 companii cu
oameni recrutaţi din cele 94 de sate grănicereşti, înşirate din Almăj-Orşova,
până în jurul Caransebeşului.
          De acum în Almăj se înfiinţează o nouă companie şi se redistribuie
satele la cele două existente de la militarizare.
          Compania I cu sediul la Dalboşeţ avea în subordine ostaşii
grăniceri din satele: Dalboşeţ, Şopotu Vechi, Moceriş, Lăpuşnic, Şopotu-
Nou (întemeiat în anul 1828 prin strămutarea forţată a 50 de familii din
Şopotu Vechi) şi Ravenska.
          Conducerea companiei era asigurată de comandantul de companie
care avea grad de căpitan sau maior, ajutat de un locotenent, care îşi aveau
locuinţele în Dalboşeţ. În afară de aceştia, la companie se mai găseau: 2
plutonieri, 12 caporali, 12 fruntaşi. Tot la sediul companiei se mai aflau de
regulă, un medic, un silvicultor, învăţătorul şcolii naţionale, 1 gornist, 2
toboşari, 2 dulgheri, 100 soldaţi, 20 puşcaşi şi 3 ordonanţe, totalizându-se
un efectiv de 218 militari (Arhivele Statului Caransebeş, fond Compania
Dalboşeţ, U. 265/1850).
          Ţăranul-grănicer îşi exercita atribuţiile militare numai jumătate de
an, restul timpului era lăsat să-şi lucreze ţarina, de unde îşi câştiga cele
necesare traiului.
          Postura aceasta de militari a grănicerilor a implicat atât obligaţiile,
avantajele, uniforme şi hrana şi drepturi băneşti, când îşi făceau serviciul
militar obligatoriu în graniţă, la cordon şi alte slujbe milităreşti. Ei primeau
4 creitari pe zi, suma putând fi trecută la scăderea din bir sau li se plătea în
numerar; iar familiei i se iertau 12 zloţi / an, din bir.
          În aşa numita “Limitaţie” era prevăzută hrana la care avea dreptul
grănicerul când era în tabără şi în perioada serviciului la cordon. Erau
prevăzute proviziile necesare pentru o săptămână: carne de vită, oaie sau
viţel, făină de grâu pentru chifle etc.86
          Mondirul şi echipamentul militar le primeau fără plată de la
regiment şi îi reveneau gratuit grănicerului când se înapoia acasă.
          Când grănicerul rămânea în zona companiei, mondirul (uniforma)
trebuia confecţionat în casă sau cumpărat de la magazie. El primea gratuit
doar cipici, curele cătăneşti, armătura şi “muniţionul”. Uniforma
grănicerilor era formată din: un “ciaco” (căciulă), o tunică de culoare brun
închis, un laibăr alb, pantaloni albaştri şi ghete cu şireturi 87.


86
     Ibidem
87
     L. Smeu operă citată, pag. 24
                                       75
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu




                          Figura 13: Soldaţi grăniceri


         În perioada activităţii militare de 10 ani, grănicerii-soldaţi făceau
instrucţia militară în cazărmi sau pe câmpul de instrucţie din afara satului,
în duminici şi sărbători: manevrele militare împreună cu toate cele trei
                                      76
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

companii, sub observaţia comandei regimentului, slujba la cordon, potera
contra răufăcătorilor şi paza. După perioada de 10 ani, grănicerii erau
chemaţi numai temporar la campanii, făcând parte din rezerva militară.
         Constituţia confiniară din 1807, apoi cea din 1850, stabilesc că
bărbaţii trecuţi de 50 ani şi apţi de a purta armele, alcătuiesc partea
sedentară a companiilor şi se numesc “glotaşi”88. În timp de pace, aceşti
“glotaşi” au luat parte activă la treburile obsteşti, în consiile de ajutorare a
şcolilor naţionale, în cele de judecată a pricinilor familiale, în activitatea
spirituală a bisericilor.
         Pentru că localităţile ce aparţineau de compania Dalboşeţ aveau
populaţie românească, ofiţerul de canton era român, ca să se poată înţelege
mai bine cu locuitorii. Aşa găsim aici pe căpitanul Orăşean, oberleitnantul
Dimitri Cepeşu, Alexandru Otnaga. Pentru lucrările de interes civil şi
militar efectuate în timp de pace se recrutau braţe de muncă de la toate
companiile regimentului, aşa cum reiese din ordinul regimentului din
Caransebeş (Regiments Befehl) nr. 2743 din 29.III.1859, către compania din
Dalboşeţ.
         “Pentru exerciţiul compartimentului de pionieri (Pionier-dienstes),
care se va desfăşura timp de 8 zile, adică de la 7 până 14 aprilie a.c.
inclusiv, la Sadova Veche sub conducerea domnului maior Scherawitza,
trebuie ca fiecare din cele 8 companii terestre (Land-Companien), de la
Dalboşeţ până la Cornea, să designeze trei bărbaţi, printre care un dulgher.
Iar compania Prigor şi un subofiţer, cu toţii aparţinând batalionului de
câmp Feld Batalion. Aceştia să fie prezenţi miercuri, 6 aprilie după masa la
Sadova Veche. Dulgherii vor avea asupra lor topoare bune şi cât se poate şi
ferăstrău. Pe timpul celor 8 zile de exerciţiu (Ubung) echipajul se va
întreţine “pro erario” (de regiment).”. Dalboşeţ, nr. 662/133 din 31.III.1859.
Semnat indescifrbil, mp. Colonel.
         Compania nr. 1 Dalboşeţ, avea în subordine punctele de adăpost
pentru grănicerii de la cordon şi traseele patrulelor de la:
         - Lăpuşnic – poiana Scoc, cu “postul de adăpost şi trifurcările: spre
vest, trecerea spre satele din pusta cărăşană Potoc-Socolar; spre nord,
drumul oierilor poiana Lizvar-Licovacia la postul de cordon fix de la Gura
Golâmbului.
         - Moceriş – Capu Goruneţu – Cârja Morii – Valea Ducinului, cu
“postul de adăpost”; pe vechiul drum roman Calea Mare – Ochiul Beiului –
Cheile Nerei – spre Sasca, cu limita companiei din Slatina.



88
     Ibidem
                                      77
Dalboşeţ – Studiu monografic                                Icoana Budescu

         - Şopotu Vechi – drumul oierilor prin muntele Blidaru – Poiana
Fetei, cu „postul de adăpost“; Tâlva Znamănului, cu limita cordonului sud-
dunărean Orşova.
         (L. Smeu, Almăjul grăniceresc, pag. 68)
         Fiecare post de cordon, avea un efectiv de 12 grăniceri, care
patrulau în echipaje de 2-4 persoane. Serviciul la aceste puncte se făcea
până la 8 zile, în tot timpul anului. Executarea serviciului la cordonul din
munţi, fiind foarte grea, depăşirea acestui termen se făcea doar atunci când
grănicerul era pedepsit. La “postul de adăpost” se schimbau patrulele, se
odihneau cei ieşiţi din serviciu, se pregătea hrana.
         Conducerea postului o avea un ofiţer sau subofiţer, iar a patrulelor
un gradat. Grănicerii care efectuau slujba la aceste posturi, erau recrutaţi
din satele respective pentru că ei cunoşteau bine traseul, potecile şi
trecătorile.
         Grănicerii aflaţi în posturile de pază de pe cordon erau obligaţi să
vegheze ziua şi noaptea, iar la ivirea unui pericol ei dădeau semnalele de
alarmă stabilite, în urma cărora întreaga populaţie bărbătească din zona
respectivă trebuia să ajungă la cordon, la locurile dinainte cunoscute.
         Timp de un secol cele 3 companii militare, prin cele 7 posturi de
cordon, au împiedicat pătrunderea răufăcătorilor, care ar fi tulburat viaţa
paşnică a locuitorilor.
         Compania I Dalboşeţ cuprindea potrivit conscripţiei anilor 1836-
1842 o suprafaţă de 302,603 km2 şi o populaţie de 5227 suflete, repartizate
astfel:
          Satul Dalboşeţ 1577 suflete;
          Satul Moceriş 922 suflete;
          Satul Lăpuşnicu Mare 1568 suflete;
          Satul Şopotu Vechi 913 suflete;
          Satul Şopotu Nou 247 suflete;
         Comandamentul regimentului, după anul 1774, a construit o
cazarmă militară, solidă care s-a păstrat până în zilele noastre în centrul
satului. Clădirea cuprindea 2 pivniţe, 9 camere, 2 bucătării, magazie,
fântână şi un frumos parc cu platani, tei şi paltini (fig. 14).




                                     78
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu




                 Figura 14: Cazarma companiei nr. 1 Dalboşeţ




                          Figura 15: Casă ofiţerească

                                      79
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

         Ulterior clădirea a fost sediul Ocolului silvic Dalboşeţ, iar în
prezent aici îşi desfăşoară activitatea Centrul de Sănătate şi Punctul de
Informare Rurală.
         De asemenea, pentru cazarea gradaţilor companiei se construiesc 5
case ofiţereşti trainice din piatră şi cărămidă arsă, acoperite cu ţiglă solz, o
cancelarie pentru conducere şi un han. Hanul era construit pe locul unde se
află casa lui Balog Bela (fig. 15). Hanul dispunea de 7 camere, 2 pivniţe,
grajd pentru cai şi magazii pentru nutreţuri.
         Istoriograful maghiar Fenyes Elek ne spune că numai construcţia
ospătăriei hanului a costat 100 florini. El ne mai spune că în anul 1794
savantul german, contele Johan Conturius von Hafmannseg, botanist din
Brovenschweig, soseşte la 10 iulie în Dalboşeţ şi este găzduit la acest han 89.
         În fiecare sat militarizat s-a construit câte un hambar în care se
depozita porumbul de pe cele 20-30 jugăre care erau proprietatea comunei
şi care se lucrau în dijmă (în parte) de către comunioanele cu mai mulţi
membri, apoi o varniţă cu var-pastă, pentru nevoile instituţiilor şi ale
particularilor.
         În Dalboşeţ, Bozovici şi Prigor au fost construite şi câte o gheţărie
pentru păstrarea cărnii şi a untului care se distribuiau soldaţilor aflaţi în
post la cordon.
         Clădirea gheţăriei împreună cu cele 5 case grănicereşti şi încă o
clădire ce a aparţinut companiei, la desfiinţarea confiniului militar în anul
1872, au fost cumpărate de către ţăranul Călin Vuiescu. Ele s-au păstrat în
stare de folosinţă până în zilele noastre.
         În cele 3 case ofiţereşti din faţa cazărmii astăzi locuiesc familiile
Marisescu, Sandu şi Câmpianu. În celelalte două, familia Marin Dalibor şi
Mondoc Păun.
         Pentru siguranţa publică a satelor militarizate, se înfiinţează corpul
de serezani (jandarmi), aceştia având îndefinitiv atribuţii similare
pandurilor şi plăieşilor. Recrutarea lor se efectua de către comandantul
companiei respective, iar grănicerii înrolaţi trebuiau să fie cei mai buni,
devotaţi, curajoşi, plini de abnegaţie, şi cu o bună condiţie fizică 90. Serezanii
au fost organizaţi în subunităţi, iar comandanţii lor aveau şi ei o ierarhie
militară şi erau subordonaţi autorităţilor militare de companie şi regiment.
Gradele pe care le primeau serezanii erau de sub-başa (fruntaş), vice başa
(caporal) şi başa-major (plutonier), ei fiind remuneraţi “după grad”.
         Erau echipaţi în portul lor naţional, umblau pe cai, iar ca armament
aveau: o puşcă, 2 pistoale şi un hangher, iar ca muniţie 20 cartuşe pentru

89
     Arhiva Muzeului Banatului, Fond Ilieşiu, caiet II
90
     L. Smeu, operă citată, pag. 38
                                            80
Dalboşeţ – Studiu monografic                                        Icoana Budescu

puşcă şi 10 cartuşe pentru pistol91. Din anul 1859 comandant al corpului de
serezani al Regimentului de graniţă nr. 13 a fost maiorul Marcu Rotariu din
Prigor.
         Unul dintre cei mai reprezentativi serezani din cadrul Companiei I
Dalboşeţ, a fost Ion Budescu din comunionul de la nr. 92. Pentru că
locuitorii satelor din Almăj îi numeau panduri pe serezani, nume păstrat de
la soldaţii sistemului de pază a graniţei înfiinţat în 1723, înlocuit ulterior cu
plăieşii, familia lui Ion Budescu a primit ca nume de sat şi pe acela de
Panduru. Acest fapt este cunoscut şi în sate ca Iablaniţa, Globu Craiova,
Lăpuşnicel etc.
         Serezanul Ion Budescu Panduru s-a bucurat de multă vază în sat.
El a avut 15 copii, având la un moment dat comunionul cu cel mai mare
număr de membri. Ulterior din acest comunion s-au desprins alte câteva,
prin diviziune.
         În anul 1853, Ion Budescu a participat alături de Grigore Trailovici
din Iablaniţa, sublocotenentul Ion Adamescu din Bozovici, maiorul Marcu
Rotaru din Prigor şi alţi serezani din Graniţă, la dezgroparea coroanei şi
insignelor regilor maghiari, ascunse de generalul Bem în apropiere de
Orşova.
         De asemenea a făcut parte din detaşamentul care însoţea compania
de onoare a Regimentului nr. 13 din Caransebeş care a însoţit preţiosul
tezaur, transportat la Budapesta pe Dunăre cu vasul Albrecht în septembrie
185392. Necesitatea de a avea în graniţă o bază militară, economică şi
politică, a determinat Curtea de la Viena să elaboreze Constituţia confiniară
din 7 august 1807. Satele militarizate s-au condus după această Constituţie,
care era de fapt legea fundamentală a Graniţei Militare, până în anul 1872,
când această formă de organizare s-a desfiinţat. Legea s-a aplicat cu mare
stricteţe şi a fost completată în 1850 cu o nouă constituţie.
         În versiunea românească Constituţia aceasta a apărut cu litere
chirilice în august 1808, la Buda, cu titlul Legi sau orânduieli fundamentale
pentru graniţa milităricească93. Potrivit acestei constituţii grănicerii-ţărani
erau obligaţi “să facă slujba militărească în vreme de pace şi de tabără, în
ţară şi afară de ţară, după îndreptarea înaltelor porunci Chesaro-Crăieştii
Măriri şi a ajuta întru cele de lipsă spre ţinerea Graniţei din lăuntru.”



91
   D. Terfaloagă, operă citată, pag. 213
92
   Informaţie primită în anul 1961 de la magistratul Petru Budescu din Timişoara,
strănepotul serezanului. Informaţie primită şi de la brigadierul silvic Petru
Gavrilovici în anul 1975.
93
   Liviu Smeu, “Contribuţii la istoria Almăjului”, Ed. Litera, Bucureşti 1977, pag. 44
                                          81
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu

          Pentru aceasta stăpânesc pământurile sale cele pre drept pentru
sine şi pentru următorii lor, ca o adevărată şi de-a pururea moştenire
folositoare94.
          Capitolul I prevedea “Despre dreptul în bunurile nemişcătoare”,
sau stătătoare, adică: casa de locuit, grădina de lângă casă şi pământurile
sau “moşia”. Suprafaţa locului de casă şi a grădinii, totalizau un jugăr
cadastral, echivalentul a 1600 stânjeni pătraţi sau 5775 metri pătraţi. Moşia
cuprindea 24 jugăre cadastrale, dintre care 18 jugăre ca arătură şi 6 ca loc
necultivat (fâneţe, zăbrane).
          Capitolul II vorbeşte “Despre dreptul grănicerilor de a se deprinde
în meşteşuguri, în neguţătorii şi în ştiinţe”. Grănicerul avea dreptul să facă
comerţ cu vite şi alte bunuri din gospodăria comunionului, dar să nu sufere
din această îndeletnicire slujba împărătească şi bunul mers al
comunionului. Cu aprobarea comandei militare, ei pot să vândă chiar
turcilor produse şi vite, dar să respecte legile sanitare şi vamale. Nu pot să
fie însă meseriaşi decât cei inapţi de serviciul militar.
          Legea aprobă fiilor de grăniceri chiar dreptul la învăţături mai
înalte, îndeosebi la “tagma preoţiei.”
          Capitolul III scrie despre “Împărtăşirea căşii”, precizând amănunţit
modul de organizare a comuniolului. Fiecare gospodărie sau comunion
este condus de bărbatul cel mai în vârstă, numit după lege “pater familias”,
căruia toţi membrii comunionului sunt obligaţi să-i dea ascultare şi să-l
stimeze. La rândul său el trebuia să menţină disciplina, ordinea şi curăţenia
în familie, putând chiar să aplice pedepse celor nesupuşi.
          Capul comunionului era ales de toţi membrii familiei şi nu putea fi
înlocuit, decât dacă “i se află vină de pedeapsă” pentru greşale mari şi
numai cu aprobarea companiei. Atât el, cât şi soţia lui “mater familias”,
care-l ajută în gospodărirea comunionului trebuie să cunoască carte. Toţi
membrii comunionului au drepturi egale asupra veniturilor de la pământ şi
vite sau de la alte produse.
          Capitolul IV scria “Despre şerbirea militărească a grănicerilor”,
subliniiindu-se că nu toţi bărbaţii sunt luaţi la arme, o parte rămânând la
munca câmpului.
          Capitolul V vorbeşte “Despre lucrul împărăţesc şi sătesc al
grănicerilor”. A fost evitat cuvântul “robotă” şi s-a stabilit obligaţia fiecărui
comunion de a presta o zi de muncă cu braţul şi o jumătate de zi cu
trăgătorii, pentru fiecare jugăr de pământ. Au fost fixate inclusiv numărul
de ore de muncă şi de pauză pe zi.(95)

94
     Stoica de Haţeg, operă citată, pag. 240-244
95
     Liviu Smeu, operă citată, pag. 47
                                            82
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

         Capitolul VI stabileşte “Birul pentru pământuri”, în funcţie de clasa
pământului (calitate). De bir erau scutite grădina casei şi cea de legume,
viile până la 6 ani, păşunile, şesiile cancelariştilor, precum şi cei aşezaţi
vremelnic în Graniţă.
         Capitolul VII şi ultimul reglementează “Birul industrial şi al
scutirii”. Acesta se referea la negustorii şi meşteşugarii înscrişi în bresle şi
care trebuiau să plătească “darea în bani sau birul”.
         Pentru că în Almăj, meşteşugarii îşi practicau meseria, dar în
acelaşi timp îşi lucrau şi pământul, aici nu au fost asociaţii sub formă de
bresle.
         În anul 1850, ca urmare a evenimentelor petrecute în anii 1848-
1849, autorităţile imperiale emit noi legi grănicereşti cuprinse în
“Constituţia confiniară” din anul 1850. Aceasta avea tot 7 capitole, cu 70 de
paragrafe şi stabilea hotărârile generale, drepturile şi obligaţiile
grănicerilor, posibilitatea de a practica o meserie, artă sau ştiinţe.
         Una dintre cele mai însemnate prevederei ale noii constituţii este
aceea că de acum se poate folosi limba română în toate instituţiile din
provincii.
         Cât despre bunuri, acestea trec în “proprietate absolută şi pot fi
lăsate moştenitorilor legali”.
         Cu privire la comunioane era stipulată prevederea că atunci când
unul este puternic şi ca număr de membri şi ca stare materială, prin
învoirea tuturor bărbaţilor care au împlinit 18 ani, se poate face separarea
unui grup de membri şi întemeierea unuia nou care să-şi aleagă şi
conducătorul.
         Fetele puteau pleca din comunion prin căsătorie, fără a mai avea
vreun drept pentru munca prestată aici. Ele primeau doar zestrea, iar nunta
ţinea doar o zi, ca să nu se facă mari cheltuieli familiei de unde pleca.
         Grănicerul de astă dată era obligat să presteze doar lucrul sătesc.
Timp de mai bine de o sută de ani dalboşenii, ca de altfel şi locuitorii
satelor din sudul Banatului, au făcut parte din unităţi militare conduse de
generali şi ofiţeri austrieci.
         Din documentele vremii cunoaştem numele a puţini ostaşi –
grăniceri din Dalboşeţ şi anume, doar a celor care au participat la războaie,
s-au distins în lupte, au fost răniţi sau au decedat.
         Grănicerii almăjeni luptă pentru prima dată în anul 1788, în timpul
războiului austro-ruso-turc, când regimentul este amplasat pe linia Topleţ-
Orşova. În ziua de 9 februarie 1788, generalul baron von Pappila a primit
ordin din partea mareşalului conte Wetensteben să intre cu armata în
Orşova şi să declare război paşei de Vidin. În luptă Papilla îşi pierde

                                      83
Dalboşeţ – Studiu monografic                                         Icoana Budescu

aproape toţi soldaţii, el însuşi este salvat de grănicerii călări “fiii lotrilor din
Valea Almăjului”.
         Grănicerii participă efectiv la luptele cu turcii din codrii Rudăriei,
Stancilova şi Brecelcova96. Iată cum descrie aceste evenimente protopopul
Mehadiei Nicolae Stoica de Haţeg:
         “La luptele care au avut loc în Munţii Rudăriei a participat
Batalionul I grăniceresc de 1000 capete, cu grăniceri din Bozovici, Dalboşeţ,
Lăpuşnicu Mare, care peste Rudăria sus în munte la Pregheda au ieşit, de
unde străji, pichete până la Teiul Maşului spre Jupalnic au pus pentru a-i
opri pe turci. Noi fiind pe întindere mare, mulţime de călăreţi turci în marş
ne-au lovit cu puşti şi cu pistoale. Apoi cu săbiile goale începură a tăia. Noi
fiind în pădure, am, mai vârtos văzând cum taie, junghie şi ia capul
căpitanilor. Am scăpat la o călicică. În data de 17/18 august seara la
Pregheda ordin veni ca spre Stancilova la Fântâna Porcului să ne ducem şi
pe 18 august, avangarda lui Iancu Cociaşu din Rudăria nainte mergea,
îndărăt căuta.
         Pe deasupra Băniei, Gârbovăţ în Şopot, pruni încărcaţi, sate fugite,
nima. Militarii unii se abat, alţii îi bat, prindea găini, răţe, gâşti, prune lua.
Adiutantu, maioru cu săbiile, ofiţerii cu bâtele da. În Dălboceţ mâncarăm
ceva şi iară marş. Hălmăjenii câte unu, doi, 3, şi câte 5 inşi jos la margine
hodinea, că nu mai pot, ei vor veni. Trecând noi apa Bârzu, însărarăm;
eşind sus, halt, noaptea. Mie îm dedase reghiment – tamburu Mitru
Nedelcovici, capelmaistor Huboişti, găini, răţe, gâşte multe, tăiate din
Şopot pre cai să le duc. Aicea noaptea le luară şi-n loc de a-mi da şi mie
ceva şi trasta ce aveam, cu brânză, slănină mi-au furat-o de rămaşi flămând.
Hălmăjenii mai toţi îndărăt rămasără, nu veniră şi clisurcănii fugea”97.
         În septembrie 1788, Iusuf paşa cucereşte Almăjul, dar este obligat
să se retragă în urma atacurilor haiducilor din Valea Nerei, care în felul
acesta îi apărară pe almăjeni de turcii invadatori 98. În anul următor,
companiile din Bozovici şi Prigor, puse sub comanda căpitanului Andrei
Merzici, zdrobesc cetele turceşti în împrejurimile Mehadiei. Încheierea păcii
de la Sistov din anul 1791, pune capăt incursiunilor turceşti în Almăj.
         Între anii 1793-1814 în timpul războiului Austriei cu Franţa
împăratului Napoleon Bonaparte, toată partea bărbătească cu vârste între
17-40 de ani, cuprinsă în batalionul I de linie al Regimentului de Grăniceri
nr. 13, participă la luptele de pe Rin până în 1793, distingându-se mai ales

96
   Dănilă Sitariu, “Valea Almăjului file de istoric şi credinţă”, Ed. Timpul Reşiţa
2003, pag. 61
97
   N. Stoica de Haţeg, operă citată, pag. 248
98
   L. Smeu, operă citată, pag. 25
                                          84
Dalboşeţ – Studiu monografic                                         Icoana Budescu

în apărarea cetăţii Weissenburg. Aici au luptat în cadrul corpului de armată
aflat sub comanda arhiducelui Carol I99.
          Semi-invalizii, tinerii şi bătrânii trebuiau să lucreze pământul şi să
facă gardă la cordonul grăniceresc al Almăjului.
          Din însemnările cronicarului protopop Nicolae Stoica de Haţeg şi
cele rămase pe cărţile religioase ale bisericilor din Bozovici, Prigor,
Dalboşeţ, Pârvova, Domaşnea aflăm despre luptele purtate de grănicerii
bănăţeni, începând cu anul 1796, pe fronturile de luptă din Italia.
          Neîntrecuţi în bogăţia faptelor almăjenii participă, între 15-17
septembrie 1796, alături de croaţi şi austrieci, sub conducerea generalului
Robet, la bătălia de la Arcole unde batalioanele IV şi V din Regimentul
româno-bănăţean s-au acoperit de glorie100.
          Însuşi generalul Bonaparte, apreciind calităţile militare ale
românilor, ar fi afirmat (…) daţi-mi câteva batalioane din aceşti români şi
voi bate cu ei toată Europa100.
          Se mai spune despre acest eveniment o altă variantă, că Napoleon
de la punctul său de comandă a întrebat pe unul din generalii săi: “Cine
sunt aceşti soldaţi?” Ar fi primit un răspuns suprinzător: “Nu sunt echipaţi
la fel cu duşmanii noştri, vorbesc o altă limbă, asemănătoare cu cea italiană,
dar nu sunt italieni, sunt curajoşi şi luptă foarte bine.” 101
          În 14-15 ianuarie 1797, în bătălia de la Rivoli, tot alături de croaţi şi
austrieci, luptând sub comanda generalului Vukasovitz, grănicerii
bănăţeni, printre care şi dalboşeni s-au acoperit de glorie. Vitejia, curajul şi
dârzenia lor se evidenţiază şi-n bătălia de la Marengo din zilele de 14-15
iunie 1800, în cadrul unei armate de 14.000 de ostaşi, în fruntea cărora era
generalul Auffenberg102.
          Începutul secolului al XIX-lea îi găseşte pe almăjeni în toiul bătăliei
de la Ulm, din 18 septembrie 1805 în armata de 30.000 de oameni a
generalului Mack, împreună cu grănicerii români de la Orlat şi Năsăud.
          La 2 decembrie 1805 când se desfăşoară celebra “bătălie”, a celor
trei împăraţi, de la Austerlitz, ei vor fi încadraţi celor 15 batalioane
comandate de ducele Ferdinand.
          În decursul anului 1809, grănicerii bănăţeni, deci şi cei din Almăj
au luptat la Wagram, în zilele de 5-6 august, în cadrul unităţilor austriece
comandate de generalul Francisc Graf de Kolleredo, care-i cunoştea pe

99
   Ibidem, pag. 47
100
    I. E. Woerl, “Istoria războaielor dintre 1792-1816, Fruburg”, pag. 7
100
    I. E. Woerl, “Istoria războaielor dintre 1792-1816, Fruburg”, pag. 7
101
    Liviu Groza, operă citată, pag. 125
102
    Ibidem
                                          85
Dalboşeţ – Studiu monografic                                       Icoana Budescu

almăjeni, pentru că inspectase companiile din Prigor şi Bozovici în anii
1798-1799 şi în anul 1800 (Circulara nr. 15, Mehadia, la 8 iunie 1800).
         Francezii le-au pricinuit mari pierderi, de aceea regimentul
româno-bănăţean s-a reîntors la Caransebeş pentru refacere. După atâţia
ani de marşuri lungi şi lupte grele prin Europa, almăjenii au putut să-şi
revadă satul, casa şi familia.
         Odihna binemeritată a acestor bravi luptători a fost însă de scurtă
durată, deoarece în anul 1812, neastâmpăratul împărat francez Napoleon
Bonaparte, în fruntea unei armate de 600.000 de soldaţi, atacă Rusia. În
trupele sale avea un corp de oaste austriac, aşa încât companiile de
grăniceri militari din Almăj au fost iarăşi mobilizate.
         Însemnarea de pe o carte bisericească de la Bozovici ne spune: “La
anul 1812, 20 iulie au plecat toţi ostaşii noştri, auzind că va fi nepretenul
nostru ruşii. Când am scris nu s-o do izăflat pricina, ştirea mergerii încotro.
         Aşa mă a îndemnat a scris întru acest sfânt şi dumnezeiesc Mineu,
ca cine va ceti, de mine după moartea mea aminte să-şi aducă.” În Bozovici,
2 august 1812, Alimpe Cizmariu, diacon şi învăţatoriu, fiind de faţă şi
Georgie Jurchescu, m.p. iconom Gefraiter.
         Corpul de oaste austriac având în componenţa sa Batalionul I, al
Regimentului Nr. 13 Caransebeşan, din care făceau parte şi almăjenii
reîncorporaţi, este folosit ca trupe de pază în Boemia103.
         Între 16 şi 19 octombrie 1813, companiile din Almăj au luptat la
Leipzig în divizia generalului Rupprecht, principe de coroană al Bavariei,
alături de regimentul grăniceresc din Orlat. În această aşa numită “Bătălie a
popoarelor” comanda generală i-a revenit prinţului Carol Schwartzenberg,
iar împăratul Napoleon este înfrânt.
         Viaţa soldaţiilor de pe front era grea din cauza situaţiei de pe
câmpurile de luptă, a marşurilor lungi şi epuizante, precum şi a hranei
insuficiente, a lipsei apei potabile, a îmbrăcăminţii şi încălţămintei, dar mai
ales a dorului de casă.
         Nici cei rămaşi acasă nu aveau condiţii de trai mai bune. Absenţa
îndelungată a celor dragi, lipsa braţelor de muncă ale bărbaţilor le-au
obligat pe femei să se ocupe de întreaga gospodărie104.
         În timpul acesta satele au mai fost bântuite de secetă, foamete şi
nenumărate boli molipsitoare, aşa cum s-a întâmplat între 1788-1791 când a
izbucnit o cumplită epidemie de dezinterie. Cazarma din Bozovici a fost


103
    N. Magiar, E. Magiar, “Monografia localităţii Bozovici”, Ed. Timpul Reşiţa 2006,
pag. 46
104
    Liviu Groza, operă citată, pag. 129
                                         86
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

transformată în spital, unde mureau zilnic şi câte 10-12 persoane105. O altă
durere a satelor era aceea că un număr foarte mare de grăniceri au fost grav
răniţi sau luaţi prizonieri. Nu mic a fost numărul celor daţi dispăruţi.
         Războaiele împotriva francezilor cereau noi eforturi umane,
financiare şi materiale care trebuiau suportate de populaţia şi aşa sărăcită.
Se cunoaşte faptul că s-au înmulţit cererile de ajutor ale populaţiei
grănicereşti adresate autorităţilor militare şi imposibilitatea de a-şi plăti la
timp impozitele.
         Arhivele păstrează o serie de documente, prin care comanda
Regimentului din Caransebeş somează pe comandantul companiei
Dalboşeţ să plătească datoriile pe care le avea faţă de stat.
         Pentru că se încorporau noi efective de tineri şi vârstnici,
împotrivirea la mobilizare îmbracă diferite forme: nesupunurea la
încorporare, dezertarea şi chiar automutilarea.
         Dacă în zilele noastre plecarea în armată era un lucru obişnuit,
întrucât, “abia după ce ai făcut armata devii bărbat cu adevărat”, în vremea
de care ne ocupăm lucrurile erau privite în alt mod. Recrutarea cătanelor
era de multe ori forţată, momentul plecării era emoţionant şi plin de
semnificaţii. Tinerii acelor timpuri ieşeau pentru prima dată din Almăj.
Contactul cu o lume străină “la vorbă şi la port”, depărtarea de locurile
natale şi de cei dragi erau deosebit de stresante şi greu de suportat.
         Întrucât în majoritate ei erau neştiutori de carte, comunicarea cu cei
de acasă era anevoioasă. La toate acestea se mai adaugă faptul că ei jurau
credinţă împăratului într-o limbă pe care nu o înţelegeau; a te lega prin
jurământ să aperi o ţară care nu era a ta, a fi străin într-o lume străină, îi
marca profund pe cei care trăiau această experienţă.
         În ajunul plecării se făcea jocul catanelor, unde tinerii recrutaţi îşi
luau rămas bun de la fete şi feciori, de la rude.
         Cătanele supravegheate de autorităţi erau însoţite de părinţi,
bunici, neveste şi fraţi până la ieşirea din sat. Dacă recrutarea lăsa speranţa
întoarcerii, încorporarea şi plecarea, aşa cum am văzut la numeroasele
războaie, erau privite ca momente cu adevărat tragice.
         Preocuparea familiei faţă de cei care plecau era foarte mare.
Mamele, bunicile sau soţiile, făceau rugăciuni în biserică, în speranţa
creştinească că Dumnezeu îi va proteja în timpul lungilor marşuri, dar mai
ales în vârtejul luptelor. Pe lângă aceste rugăciuni, la ieşirea din casă se
desfăşura un adevărat ritual. Deasupra uşii două persoane ţineau o sabie şi
o coasă, printre care grănicerul ostaş trecea. Buna bătrână sau mama, în


105
      N. Stoica de Haţeg, operă citată, pag. 259
                                            87
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

momentul trecerii, spunea: “vei trece prin foc şi sabie, iar cea care vine cu
coasa (moartea) nu te va lua cu ea” (informaţie culeasă de la Maria
Câmpeanu Bebe, în anul 1958)
         Un alt moment deosebit legat de plecarea la război era şi acela al
confecţionării unei cămăşi, numită “cămaşa ciumii”.
         Înaintea plecării pe front 7 mame, complet goale şi fără să
vorbească între ele se închideau într-o cameră şi meliţau cânepile,
pieptănau fuiorul, torceau firele, urzeau, croiau şi coseau o cămaşă. Toate
aceste operaţii trebuiau făcute într-o singură noapte, până la ivitul zorilor.
         Cămaşa odată terminată era aşezată pe o masă, unde ardeau mai
multe lumânări. Una din femei punea jar şi tămâie într-o cană de pământ şi
înconjura masa, numind: “să fie pomană această cămaşă lui’ Muma ciuma”.
Apoi cămaşa era tăiată în atâtea bucăţi câţi soldaţi plecau la luptă.
         Femeile în tot timpul lucrului nu pronunţau nici un cuvânt, pentru
“a nu rupe vraja”. Singura care vorbea, atunci când numea de pomană, era
cea mai bătrână dintre ele.
         Fiecare ostaş avea asupra lui o bucată de pânză, din această cămaşă
şi o păstra în mare secret. (Informaţie culeasă în martie 2007, de la Feigl
Natalia de 76 de ani)
         Nu ştim dacă cei care purtau cu ei “cămaşa ciumii” s-au mai întors
sau nu acasă. Ceea ce ştim este că foarte mulţi au plecat şi nu au mai venit
niciodată în Dalboşeţ, fiind îngropaţi în locuri străine.
         Cei dragi lor nu au putut să facă altceva decât să le aşeze în cimitir
câte o cruce, unde mamele să-i poată jeli:

        “Munţilor cu stăni de piatră
        N-aţi făcut izvor de apă,
        Iar acum când lumea plânge
        Aţi făcut izvor de sânge.
        Cobori, Doamne, pe pământ
        Să vezi mamele cum plâng
        Mamele după fiuţi
        Fetele după drăguţi
        Copilaşii după taţi
        Nevestele după bărbaţi.”

        În timpul războaielor împotriva francezilor mulţi grăniceri
bănăţeni află despre ideile de libertate ale revoluţiei franceze şi îşi doresc
tot mai pregnant eliberarea de sub Austria şi unirea cu România.


                                       88
Dalboşeţ – Studiu monografic                                          Icoana Budescu

         După înfrângerea armatelor franceze la Waterloo şi exilarea
împăratului Napoleon Bonaparte pe insula Sfânta Elena prin hotărârile
Congresului de la Viena din anul 1815, se pune capăt războaielor care au
zguduit Europa, mai bine de două decenii.
         Pentru Almăj a urmat o perioadă relativ liniştită până în anul 1848.
         În cursul anului 1817, Almăjul primeşte vizita împăratului Francisc
I şi a împărătesei Carolina, care călătoreau de la Mehadia spre Oraviţa. Au
fost cazaţi în cazarma din Bozovici.
         În timpul evenimentelor revoluţiei din anii 1848-1849 singurul
teritoriu din Banat unde nu au avut loc mişcări împotriva Curţii de la
Viena, a fost Graniţa militară românească cuprinsă între Marga-
Caransebeş-Orşova şi Almăj.
         Această situaţie a fost urmarea faptului că promisiunile unor
reforme agrare în folosul ţăranilor, nu i-a interesat pe grăniceri, deoarece
prin Constituţia din 1807 ei au fost împroprietăriţi cu câte 24 jugăre pentru
fiecare gospodărie.
         În al II-lea rând îl Almăj nu existau proprietăţi mari ale unor nobili,
deci nu a fost vorba despre o exploatare a ţărănimii, favorizată de către
autorităţi ca în alte părţi ale Banatului. La Vărădia în pusta Oraviţei, de
exemplu, sârbul Baici stăpânea 65% din terenul cultivabil, el şi-a anexat
chiar şi vechea mânăstire de acolo cu domeniul ei 106.
         La toate acestea se mai adaugă faptul că începând cu anul 1767,
Graniţa se afla numai sub ordinele Curţii din Viena, ca atare problema
maghiarizării populaţiei româneşti nu s-a pus încă.
         Totuşi în perioada anilor 1848-1849 satele almăjene militarizate n-
au rămas în afara evenimentelor, deoarece Imperiul habsburgic era
confruntat cu mişcări revoluţionare izbucnite pretutindeni: Viena, Ungaria,
Transilvania, nordul Italiei. Aşa că, în primăvara anului 1848, cele trei
companii grănicereşti din Almăj (Bozovici, Prigor şi Dalboşeţ) au fost puse
în stare de luptă şi trimise să înăbuşe multiplele revolte din imperiu. La
început militarii almăjeni au fost trimişi în nordul Italiei, unde Austria
stăpânea Lombardia şi Veneţia.
         Primul batalion al Regimentului româno-bănăţean nr. 13, format
din 6 companii, între care şi cele trei din Almăj, s-a adunat la Orşova.
Comandanţii companiilor respective au fost:
         - Compania I Dalboşeţ, căpitan Francisc Diamatschek;
         - Compania a II-a Bozovici, căpitan Ion Ciosa;
         - Compania a III-a Prigor, căpitan Iosef Sonklar.


106
      L. Smeu, “Almăjul în istoria Banatului de Severin”, manuscris
                                           89
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

          Fiecare companie avea un efectiv de 215 soldaţi.
          De la Orşova batalionul a mărşaluit până la Drencova, unde s-au
îmbarcat pe vapor, în ziua de 13 aprilie 1848. Batalionul a ajuns pe
pământul Italiei în 5 mai, fixându-li-se garnizoana în oraşul Gorrizia. După
ce, la 20 mai, a sosit şi batalionul II, întregul regiment a intrat în luna iunie,
în luptă, pe linia de asediu a Veneţiei, unde rămân pe poziţie, până în
ianuarie 1849. Lupte înverşunate s-au dat în sectorul oraşului Verona.
          Din cauza pierderilor umane mari, primul batalion a ieşit din linia
întâi şi s-a stabilit pentru refacere la Ferrara. Aici primeşte noi forţe, prin
venirea a 860 de soldaţi din Almăj şi din împrejurimile Mehadiei şi
Orşovei107.
          Din totalul de 1313 soldaţi cât număra Batalionul I la plecarea în
Italia, în martie 1849 mai erau doar 497. Cea mai decimată a fost compania I
Dalboşeţ, care mai avea doar 73 de soldaţi 108. După ce au participat la
luptele din diferite sectoare ale Italiei, în 12 noiembrie 1851 batalionul I s-a
reîntors la Orşova.
          Pe parcursul evenimentelor din Italia, din compania Dalboşeţ au
fost decoraţi, printre alţii, puşcaşul Petru Peţa (Dalboşeţ) şi căpitanul
Alimpe Chera (Lăpuşnic) cu medalia de argint clasa I.
          Între numeroşii morţi ai acestei companii, au fost mulţi dalboşeni,
şopoteni, lăpuşniceni. Documentele îi amintesc doar pe Pau Prisca
(Dalboşeţ) şi Ianăş Ţunea (Şopotu Vechi).
          La întoarcerea lor din Italia grănicerii au adus cu ei şi tablouri cu
peisaje din Veneţia, care se mai găsesc şi astăzi în casele unor dalboşeni.
(Prisca Gheorghe-Boghe) De asemenea, numai în satele grănicereşti la cutie
se spune “şcătulă” (cuvânt italienesc).
          În timp ce soldaţii activi erau angrenaţi în luptele din Italia, pentru
apărarea Almăjului erau folosiţi cei trecuţi de 50 de ani, aşa numiţii
“auxiliari” şi tinereul neinstruit încă, cu vârste cuprinse între 18-20 ani. Ei
au trebuit să facă faţă înfiltrărilor neaşteptate ale unui grup răzleţ de sârbi
înarmaţi.
          “În noaptea de 14 spre 15 august 1848, un detaşament sârbesc,
alcătuit din vreo 75 oameni, bine înarmaţi, conduşi de un comerciant falit,
pe nume Radoiko au pătruns în Şopotu Vechi, venind de la Berzasca.
Locuitorii luaţi prin surprindere, înspăimântaţi în urma ameninţărilor că
satul va fi incendiat, dar mai ales datorită celor spuse că în urma lor vine
trupa de 3000 de oameni, n-au opus nici o rezistenţă.”


107
      A. Marchescu, operă citată, pag. 175-191
108
      Ibidem, pag. 197
                                           90
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

         Fiind înştiinţat în aceeaşi noapte, căpitanul Raxorak de la compania
Dalboşeţ trimite imediat în ajutorul şopotenilor o trupă de circa 400
“glotaşi”, înarmaţi cu coase, furci, sape şi câteva puşti 109.
         Văzându-i, sârbii s-au pregătit să incendieze totul. Ca să cruţe
agoniseala oamenilor, căpitanul Raxorak nu atacă ci se retrage spre
Pârvova, lăsând populaţia almăjană să se descurce cum va putea. În vreme
ce sârbii lui Radoiko colindau prin satele golite de oameni, furând ce
aceştia n-au putut ascunde sau lua cu ei în refugiile din pădure, trupe
grănicereşti înarmate s-au îndreptat dinspre Pârvova către Almăj. Ca orice
tâlhar, Radoiko şi oamenii lui au fugit spre Boşneac (Moldova Nouă).
         Generalul Appel a trimis în apărarea Almăjului armata din
Caransebeş, condusă de colonelul Gerlic, oprind astfel o nouă pătrundere a
sârbilor în zonă110.
         Din altă informaţie se spune că la Dalboşeţ sârbii au sechestrat
casieria companiei. Câţiva grăniceri au pactizat cu aceştia şi au făcut
prizonier pe căpitan, care a scăpat cu greutate, fiind ajutat de un grup de
ostaşi credincioşi111.
         La 12 mai 1849, un detaşament din armata revoluţionarilor unguri,
care era în trecere de la Vârşeţ spre Mehadia, a intrat în Almăj, forţând
Corpul de armată ardelean (imperialii) venit în ajutorul “glotaşilor“
almăjeni, să se retragă spre Pârvova, fără să desfăşoare lupte. Cu toate
acestea populaţia înspăimântată s-a refugiat iarăşi la sălaşele din munte.
         Generalul Iosif Bem, comandantul truperlor maghiare, şi-a stabilit
cartierul pentru odihnă în cazarma din Dalboşeţ, unde stă 3 zile, ceea ce îl
determină pe comandantul companiei Constantin Ivaskovici să se refugieze
cu banii companiei în Ţara Românească. El se reîntoarce doar după ce
revoluţia maghiară este înfrântă112.
         În continuare generalul Bem a acţionat contra corpului ardelean de
armată (imperialii), care s-a stabilit pe linia dealurilor Ţerova, regrupaţi ca
să intervină împotriva armatelor revoluţionare maghiare aflate în Almăj.
Ca urmare a acţiunilor de luptă conduse direct de către Bem, corpul
ardelean este nevoit să părăsească definitiv linia de întărire de la Ţerova-
Pârvova, retrăgându-se în Oltenia la Cerneţi.




109
    Ibidem, pag. 178
110
    P. Panduru, operă citată, pag. 47
111
    Ibidem
112
    I. Ilieşiu, operă citată, pag. 120
                                         91
Dalboşeţ – Studiu monografic                                      Icoana Budescu

          În acest timp Orşova a fost ocupată de ungurii revoluţionari, unde
generalul Iosif Bem, silit de împrejurări, îngroapă coroana şi insignele
regilor maghiari113.
          În intervalul anilor 1815-1849 se remarcă încadrarea la conducerea
celor trei companii din Almăj cu ofiţeri localnici, ce absolviseră şcoala
trivială din Bozovici şi cea de cadeţi din Viena. La compania din Dalboşeţ
sunt numiţi Marcu Rotariu, Ruja Petru din Prigor şi Iosif Marin din
Dalboşeţ114.
          Între anii 1853-1856 în urma conflictului politic dintre Turcia şi
Rusia s-a ajuns la aşa numitul război al Crimeii.
          Austria participă mai mult diplomatic şi caută să profite de acest
conflict. Pentru a preîntâmpina ocuparea Ţării Româneşti de către Rusia,
având asentimentul Turciei şi Prusiei, Curtea din Viena trimite Regimentul
româno-banatic nr. 13 Caransebeş în această ţară. Cele trei companii din
Almăj, încadrate Batalionului I, s-au stabilit în oraşele Galaţi, Brăila, Ploieşti
şi Craiova, pe perioada iulie 1854-noiembrie 1855, după care regimentul
este readus la Caransebeş. Cu acest prilej au fost decoraţi mai mulţi soldaţi.
Din Dalboşeţ este amintit Gheorghe Uscatu115. Pentru bănăţeni această
deplasare a constituit un prilej fericit de a-i cunoaşte pe fraţii lor munteni şi
idealurile lor de unitate.
          Ultima campanie la care au luat parte grănicerii almăjeni a fost în
timpul războiului austro-prusac din anul 1866. Vitejia lor în luptele de la
Lippa, Sadova şi Königgraze a fost subliniată în ordinele de zi ale
arhiducelui Ernest, comandantul suprem al trupelor operative de pe
front116.
          Regimentul grăniceresc româno-bănăţean a participat la
numeroasele războaie pe care Austria le-a purtat de-a lungul vremii. Cu
acest prilej s-au afirmat în domeniul militar soldaţi, ofiţeri şi ofiţeri
superiori din Almăj. Ei au fost citaţi în ordinele de zi ale armatei austriece.
Şapte ofiţeri superiori au fost avansaţi chiar la gradul de general:
Alexandru Guran – Borlovenii Vechi, Traian Doda – Prilipeţi, Nicolae Aron
– Lăpuşnicu Mare, Dănilă Mătărângă – Bănia, Traian Băcilă – Dalboşeţ, Ion
Iovescu – Bozovici şi Dumitru Craia – Rudăria.
          Din comunioanele de ţărani grăniceri ai companiei Dalboşeţ sunt
amintiţi şi ofiţerii: Iosif Marin, Iancu Băcilă, Iosif Băcilă, Ion Marcu,
Gheorghe Uscatu, Ilie Popistaş din Dalboşeţ, Iosif Baba şi Iordan Ţunea din

113
    L. Smeu, operă citată, pag. 149
114
    L. Smeu, “Almăjul Grăniceresc”, pag. 54
115
    C. Buracu, “Cronica istorică a Almăjului”
116
    “Foaia diecezană”, nr. 34, an VI, din 3.IX.1891, Caransebeş
                                          92
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

Şopotu Vechi117. Marea majoritate a acestor ofiţeri nu şi-au părăsit satul,
deşi au slujit şi în alte locuri şi au colindat ţinuturi îndepărtate cu ocazia
participării la diversele acţiuni militare. Ei şi-au însuşit de-a lungul
timpului cunoştinţe economice şi culturale pe care le-au pus în practică în
propriile gospodării, contribuind astfel la ridicarea nivelului socio-
economic şi de cultură al satului natal.
          La 8 iunie 1871 apare legea de provincializare a regiunii
grănicereşti, iar la 9 iunie 1872 regimentul româno-bănăţean nr. 13 se
dizolvă şi se reorganizează regimetnul nr. 43 Caransebeş118.
          Concomitent, s-a sfârşit şi administraţia austriacă, prin abrogarea
tuturor legilor grănicereşti şi a regiunii confiniului militar aflat în legătură
directă cu Viena. Zona a fost preluată de către Ungaria, ca urmare a
instalării noii forme de guvernare – dualismul austro-ungar, creat în 1867.
Desfiinţarea graniţei militare a încheiat o îndelungată şi crucială etapă din
viaţa românilor foşti militarizaţi.
          Dacă militarizarea, acceptată iniţial prin constrângere de către
locuitorii Almăjului, a generat unele împotriviri, treptat ea a devenit un
mod de trai normal care, cu toate sacrificiile provocate, a avut o influenţă
benefică asupra desfăşurării vieţii pe aceste meleaguri.
          La început, prin pedepse deosebit de aspre, s-a introdus o severă
disciplină nu numai militară, ci şi familială, în muncă şi comportarea
oamenilor. Autorităţile au introdus reguli precise pentru localnici, de la
naştere şi până la moarte. Bătrânii obişnuiau să spună şi după aproape 75
de ani de la desfiinţarea graniţei că “Nu se putea mişca nici o frunză fără să
ştie şi să aprobe comandantul militar al companiei”. Vizavi de cele afirmate
mai sus, populaţia Almăjului primeşte cu ostilitate noile autorităţi
maghiare şi regretă administraţia austriacă.
          Bunicul meu, Mihai Orza din satul Globu Craiova, mereu îmi
spunea oftând “Rânduieli ca la austrieci n-o să mai fie niciodată”.
          Această stare de lucruri nu trebuie pusă pe seama faptului că
populaţia acestei zone nu-şi dorea libertatea şi nu era conştientă de unitatea
de neam cu fraţii lor din România nou formată prin Unirea din 24 ianuarie
1859. Ea poate fi explicată prin aceea că, grănicerii erau obişnuiţi cu o
conducere fermă, dar mai puţin brutală, faţă de cea maghiară nou
instaurată.
          Perioada 1872-1918 a fost una dintre cele mai odioase, pentru
oamenii acestor locuri, puşi în faţa unor samavolnicii fără precedent:
înlocuirea în şcoală şi biserică a limbii române cu limba maghiară,

117
      C. Buracu, “Istoria Almăjului”, manuscris, pag. 20-21
118
      P. Panduru, operă citată, pag. 51
                                           93
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

înlăturarea treptată a românilor din administraţia satelor, maghiarizarea
numelor localităţilor şi a celor de botez în registrele de stare civilă, ceea ce
nu au făcut nici turcii şi nici austriecii.
          Desfiinţarea graniţei militare a dus şi la transformarea relaţiilor de
proprietate. Legile nou introduse reduceau suprafaţa proprietăţii de bază a
comunionului de la 24 jugăre, drept pentru care grănicerii ţărani au dat
atâtea jertfe, pe câmpurile de luptă din Italia, Germania, Boemia, la doar 6
jugăre.
          Acestea de acum puteau fi vândute sau ipotecate, lucru neadmis
atâta timp cât a fost Graniţa. Acest fapt va duce în deceniile următoare la
fărămiţarea proprietăţii şi la sărăcirea multor familii.
          Militarizarea Graniţei, îndrăznesc să spun fără teamă că greşesc, a
însemnat pentru satele Banatului Montan, ceea ce au însemnat legile şi
formele de organizare impuse de Napoleon Bonaparte, legi care au
modernizat şi schimbat faţa Europei.
          Succesele armatei române şi declararea independenţei de stat a
României, ca urmare a războiului cu turcii din 1877-1878 au avut un
puternic ecou în rândurile almăjenilor care, îndrumaţi de învăţătorii şi
preoţii lor, au colectat ajutoare materiale şi băneşti pentru susţinerea
frontului. Preotul Nicolae Câmpianu din Dalboşeţ, împreună cu preoţii din
Prilipeţi, Bănia şi Prigor adună şi trimit în ţară suma de 86,70 florini şi 20
franci119.
          După anul 1900, statul maghiar a devenit şi mai intolerant şi a
adoptat măsuri din ce în ce mai aspre faţă de români. Începând cu anul
1913 se maghiarizează numele satelor, dealurilor, munţilor şi drumurilor.
Dalboşeţul de acum se numea Dalbosfalva.
          Pentru păstrarea ordinii şi a liniştei publice au fost înlocuiţi
serezanii români cu jandarmii maghiari, şândarii cum îi numeau
dalboşenii. Aceştia au impus localnicilor tot felul de restricţii, printre care şi
aceea că începând cu ora 9 seara, până dimineaţa nu mai aveau voie să
circule prin sat. Ei patrulau însoţiţi de câini lupi şi pe cei care încălcau
regulamentul impus îi amendau sau îi obligau să taie lemne pentru postul
lor.
          Până şi melodiile care se cântau la hore şi baluri erau controlate.
Dacă li se părea că sunt cu iz patriotic, întrerupeau cântecul lăutarilor şi
împrăştiau mulţimea. “Aşa s-a întâmplat atunci când contingentul (leatul)
anului 1906, şi-a organizat petrecerea de rămas bun de la cei dragi. Alaiul
tinerilor însoţit de muzicanţi mergea jucând brâul dalboşenilor “contra


119
      Ibidem, pag. 53
                                       94
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

tact” şi-i cinsteau cu rachiu din ploscă pe cei întâlniţi în cale. La un moment
dat tinerii au cerut lăutarilor să cânte o doină de jale lucru care i-a înfuriat
pe jandarmi. Ei le-au rupt lăutarilor arcuşurile şi au interzis continuarea
petrecerii, sub ameninţarea că toţi cei prezenţi vor fi tăiaţi cu săbiile”120.
Faţă de comportarea aceasta brutală nu puţini au fost cei care s-au
împotrivit autorităţilor maghiare.
          În anul 1910, la 19 mai, când în Almăj îşi desfăşura campania
electorală dr. Aurel Vlad, candidatul Partidului Naţional Român, toate
satele i-au făcut o călduroasă primire. La Dalboşeţ tinerii au legat cu lanţuri
intrarea pe podul dinspre Lăpuşnicu Mare, ca să împiedice venirea contra
candidatului său Constantin Burdea, mare maghiarofil.
          Călăreţi îmbrăcaţi cu frumoase costume populare, cu caii
împodobiţi cu flori şi panglici tricolore îl aşteptau pe dr. Aurel Vlad la
intersecţia drumului care vine de la Prilipeţi. La toate geamurile caselor
erau scoase procoviţi şi ghivece cu flori. Toţi cei prezenţi la întrunirea din
faţa bisericii, după ce candidatul lor şi-a prezentat programul, s-au prins în
horă şi cântau:

            “Să trăiască domnul Vlad,
            Că-i român adevărat.
            Dar, tu Burdeo ce-ai făcut?
            Pădurile ni le-ai vândut.”121

         În urma falsificării rezultatului alegerilor Constantin Burdea,
candidatul guvernului maghiar, iese învingător. Acesta era urât de
populaţia din zonă pentru că, pe lângă faptul că era primarul şi şeful
poliţiei oraşului Caransebeş şi Preşedinte al Comunităţii de Avere, a primit
din partea guvernului dreptul de achiziţionare a prunelor din Almăj şi
Craina.
         Al doilea deceniu al secolului XX debutează cu ascuţirea
nemulţumirlor populaţiei din Almăj faţă de stăpânirea maghiară, dar şi cu
acutizarea contraindicaţiilor dintre marile puteri ale Europei, care
urmăreau o reîmpărţire a lumii şi a sferelor de influenţă.
         Cu excepţia statelor neutre, celelalte state ale Europei s-au grupat
în două blocuri politico-militare: “Tripla Alianţă” şi “Tripla Înţelegere”
(Antanta).



120
      Informaţie, Feigl Natalia, 76 ani
121
      Ibidem
                                            95
Dalboşeţ – Studiu monografic                                Icoana Budescu




                         Figura 20: Soldat în “orlab”


        Germania care se unificase abia în anul 1871 şi venise la “masa
banchetului” prea târziu dorea un conflict armat în Europa în urma căruia
să smulgă din coloniile şi sferele de influenţă ale Angliei şi Franţei.
        Ocazia s-a ivit la 28 iunie 1914, când moştenitorul tronului austro-
ungar, arhiducele Franz Ferdinand împreună cu soţia sa, sunt asasinaţi la
Sarajevo în Bosnia.
        În 26 iulie 1914, Curtea de la Viena declară război Serbiei şi astfel
începe primul război mondial, sau “bătaia cea mare” care va zgudui ţări şi
popoare, aşa cum prevăzuse istoricul dr. Ion Sârbu din Rudăria.
                                       96
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu




                  Figura 16: Soldaţi în primul război mondial

         Aşadar, dalboşenii ca supuşi ai monarhiei austro-ungare, ca în
atâtea alte evenimente din viaţa lor, au fost chemaţi să-şi verse sângele
pentru interese străine lor, departe de satul natal şi de pământul
strămoşesc. În sunetele sinistre ale clopotelor, trase ca de înmormântare, au
plecat pe câmpurile de luptă tineri şi vârstnici.
         Din cei 24.196 locuitori câţi număra Almăjul în 1914, au fost
chemaţi sub arme 6.614 şi trimişi pe front. Ei au fost încadraţi în
Regimentul 43 infanterie cu sediul la Caransebeş în proporţie de 75%, iar
restul în Regimentul nr. 8 honvezi cu comanda la Lugoj.
         La Caransebeş staţiona numai batalionul I şi comisariatul militar
(cercul de recrutare). Batalioanele II şi III aveau reşedinţa la Biserica Albă.
         Bunicul autoarei, Mihai Orza din Globu Craiova, ca mulţi alţi tineri
din Craina şi Almăj şi-a îndeplinit cei 3 ani de stagiu militar în cazarma din
Biserica Alba. Era gornistul unităţii, aici a învăţat să cânte la trompetă pe
note, lucru rar pentru un ţăran în timpurile acelea.
         Din Dalboşeţ au fost la „cătănie“ la Biserica Albă: Nistor Budescu-
Panduru, Gheorghe Marşavela-Ţuţu, Nistor Jracu, Ştefan Budescu (Vanta),
Grigore Careba şi mulţi alţii. Batalionul IV de elită era detaşat câte trei ani
consecutivi la Viena, unde făcea parte din garda imperială. Acest batalion
după cei trei ani, era trimis în cetatea Cataro din Dalmaţia, vestită
fortăreaţă militară imperială. Aici s-a căsătorit şi a rămas la terminarea
serviciului militar Nicolae Uscatu din Dalboşeţ, nr. 17. Atât el cât şi urmaşii
săi au ţinut legătura cu rudele lor, până în anul 1985, când probabil s-a stins

                                      97
Dalboşeţ – Studiu monografic                                           Icoana Budescu

din viaţă ultimul din familie care îşi ştia originea şi limba strămoşului
său122.
         Regimentul 43 infanterie, în primii doi ani, a luptat pe frontul din
Serbia, Galiţia, Bucovina şi Munţii Carpaţi, apoi până la capitularea
Ungariei la 30 octombrie 1918 pe frontul din Italia, la Gorrizia, Doberdo,
Isonzo, Udine şi Piave (fig. 20).
         Regimentul 8 honvezi, cu comandă maghiară ajunge în tranşeele
din Serbia, Galiţia, Bucovina şi Munţii Carpaţi (fig. 16).
         Unităţile de efective preponderent româneştei au fost trimise în
prima linie de luptă încă de la începutul ostilităţilor, de aceea ele au
înfruntat loviturile cele mai grele, de multe ori fiind nimicite aproape total
şi regrupate. Grele pierderi s-au înregistrat la asediul cetăţii Psemysel în
Galiţia, unde un număr mare de almăjeni au fost luaţi prizonieri, de către
armata rusă. Acestora li se adaugă şi alţi români proveniţi din Ardeal,
Banat sau Bucovina, care erau convinşi că luptă pentru interese meschine
ce nu coincideau cu idealurile lor de împlinire a visului de unitate
naţională, fapt ce-i determină să renunţe la cetăţenia austro-ungară şi să se
predea armatelor ruse, aliate ale României.




                      Figura 17: Scrisoare din lagărul Sokol - Rusia




122
      Informaţie, Uscatu Nicolae, 84 ani
                                           98
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

          Pe la mijlocul anului 1916 numărul prizonierilor români ce
proveneau din armata austro-ungară se ridică numai în Rusia la peste
120.000.
          Printre cei 263 de dalboşeni obligaţi să plece pe front, s-a numărat
şi Nistor Budescu Panduru, încadrat în Regimentul nr. 43. În timpul
luptelor din Galiţia cade prizonier la ruşi. Convoiul cu prizonieri trece prin
Sankt Petersburg, apoi ajunge la lagărul din Sokol, gubernia Vologodska
(fig. 17).
          După aproape doi ani, în 1917 este eliberat şi ajunge cu acelaşi
regiment pe frontul românesc de la Braşov, unde soldaţii au refuzat să
tragă în fraţii lor români. Batalioanele sunt retrase şi trimise pe frontul din
Italia, unde se predă armatelor aliate României ca mulţi alţii. Prizonerii din
Italia se organizează în “Legiunea voluntarilor” şi cer să lupte în cadrul
armatei române.
          Voluntari proveniţi din captivitatea italiană au fost: Ştefan Budescu
(Vantă), Iosif Badescu, Iosif Feigl, Iosif Florea, Iosif Ion, Nistor Jarcu, Ion
Marsavela, Ioan Pecină, Ioan Plestici, Nistor Serafin, Dionisie Băcilă123. Din
grupul de voluntari proveniţi din captivitatea rusească au făcut parte
dalboşenii: Grigore Careba şi Nicolae Vlădulescu.
          Oriunde s-au format, în Rusia, Italia, Serbia sau chiar Franţa,
corpurile de voluntari au pus înainte de toate dragostea de neam şi ţară. Au
fost convinşi că numai aşa vor putea constribui la făurirea României Mari.
Satele Almăjului şi-au trimis prin aceşti bravi voluntari partea lor de
contribuţie la cauza unităţii naţionale.
          Bătrânul Nistor Budescu-Panduru, îmi povestea, prin anul 1960,
cum a luptat în Galiţia, cum a ajuns la Petersburg în Rusia. Aici l-a
impresionat modul de pavare a străzilor cu bucăţi (tutuci) din lemn de
stejar. În lagăr a fost înregistrat la nr. 431, cu care era strigat la apel, lucru
care l-a supărat foarte mult. În robie “nu mai eram un om, ci doar un
număr“.
          Fiind un atent observator, a reţinut cum era portul polonezilor,
ruşilor, italienilor, cum erau organizate gospodăriile lor, cum îşi îngrijeau
culturile agricole şi animalele, precum şi unele particularităţi ale
bucătăriilor acestora. Spunea: “În Galiţia ne dădeau să mâncăm gulaş” iar
“la tălieni mărgăroane” pregătite în felurite feluri.
          Dintre prizonieri, după anul 1919 unii s-au întors acasă, povestind
ce greu au dus-o în lagărele de muncă din Rusia, alţii îmbolnăvindu-se au
murit acolo sau întemeindu-şi familii, nu s-au mai întors.


123
      D. Sitariu, operă citată, pag. 92
                                          99
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

         Un caz zguduitor a fost cel al soldatului Nicolae Curiţa Adam care
a fost trimis în Siberia, în apropierea oraşului Kurgansk (la aproximativ
3500 km de Moscova), unde la un moment dat i se permite căsătoria cu o
rusoaică. Tot timpul a cerut autorităţilor sovietice, să-i îngăduie o vizită în
România pentru a-şi vedea părinţii şi fratele din Dalboşeţ, dar acest lucru îi
este refuzat sistematic. Abia prin anul 1966 i se aprobă viza pentru a se
reîntoarce în România. Deşi avea 3 copii şi soţie în Uniunea Sovietică, iar la
Dalboşeţ nu mai avea pe nimeni, a cerut cu insistenţă autorităţilor române
acceptul de a se repatria. Fiind refuzat, s-a reîntors în Rusia, dezamăgit şi
cu un săculeţ cu pămant şi frunze uscate din grădina casei părinteşti.
         Profund mişcaţi de tristul său destin şi de dragostea neţărmuită
pentru glia strămoşească l-am invitat la masă, cu care prilej ne-a povestit,
cu ochii scăldaţi în lacrimi, cum se visa copil, jucându-se printre sălciile ce
străjuiau pârâul de lângă coliba în care a crescut şi cum, în îndepărtatu-i sat
siberian, unde nu mai era “crac de român”, vorbea singur în graiul nostru
bănăţean, pentru a nu-l uita cu desăvârşire. O soartă mai puţin vitregă, dar
tot ingrată, au avut şi alţi prizonier.
         Ideea luptei pentru eliberarea şi unitatea naţională, sătul de
abuzuruile autorităţilor austro-ungare, cât şi dorinţa de a pune în slujba
armatei române îl fac pe tânărul ofiţer Ion Curiţa născut în Dalboşeţ (în
anul 1862) să demisioneze din armata ungurească şi să treacă Carpaţii în
1893, în ţara mamă “România liberă” (C. Buracu).
         Trecând “graniţele afurisite ce despart pe fraţii de un sânge şi o
mamă”, ofiţerul dalboşean se înrolează în armata română ca sublocotenent
în Regimentul 9 de la Râmnicu Sărat. Mai târziu, este numit profesor la
şcoala de ofiţeri, apoi trece pe la mai multe regimente, urcând repede în
ierarhia militară.
         Intrarea României în război în vara anului 1916, îl găseşte în cadrul
Divizia I infanterie de sub comanda generalului bănăţean Ion Dragalina, ca
maior în fruntea Batalionului I din Regimentul 17 Mehedinţi din Turnu
Severin. În luptele desfăşurate în luna august 1916, în sectorul Orşova-
Valea Cernei, unitatea condusă de maiorul Ion Curiţa s-a acoperit de glorie,
fapt pentru care este dat exemplu şi decorat. A fost primul ofiţer român
care a trecut în Banat, în anul 1916 şi a fost numit comandantul Orşovei.”
(C. Buracu)
         Ca urmare a întăririi armatelor austro-ungare cu trupe germane,
mult superioare ca număr şi tehnică de luptă, românii sunt nevoiţi să se
retragă din Transilvania. În aceste condiţii Regimentul 17 Mehedinţi, este
dislocat de la Orşova pe Valea Jiului, apoi se retrage pe Olt. Aici, maiorul
Ion Curiţa cade prizonier.

                                     100
Dalboşeţ – Studiu monografic                                         Icoana Budescu

         Ca să poată scăpa de urmărirea ungurilor se prezintă ca
sublocotenent cu nume străin şi astfel ajunge în lagărele de prizonieri din
Germania. Denunţat de un cunoscut, este transferat şi predat ungurilor,
care-l închid în faimoasa închisoare din Seghedin “Temniţa Stea”. Deşi
suspus la numeroase interogatorii, cu bătăi şi schingiuiri, confruntat cu
numeroşi indivizi, el rezistă şi neagă cu stoicism adevărata sa identitate. De
la Seghedin este adus la închisorile din Timişoara şi Caransebeş, ungurii
sperând să-l identifice cineva ca să-l poată condamna la moarte. În toamna
anului 1918, ca urmare a frământărilor petrecute prin încheierea războiului
este eliberat. Se reîncadrează în rândul armatei române cu gradul de
locotenent-colonel.
         În cadrul României Mari, Ion Curiţa este organizatorul şi primul
comandant al Regimentului 112 infanterie din Orşova 124. Se stinge din
viaţă, în urma unei grele suferinţe, la 11 martie 1930 şi este înmormântat cu
onoruri militare în cimitirul oraşului Orşova.
         Pentru comportarea exemplară, pentru modul specific militar şi
executarea ordinelor superiorilor, pentru faptele dovedite pe câmpul de
luptă, mulţi ostaşi şi gradaţi din Dalboşeţ şi Almăj au primit ordine şi
decoraţii militare.
         Din documentele vremii şi monumentul ridicat în amintirea şi
pentru cinstirea celor care n-au mai avut norocul să-şi vadă copiii, familia,
casa şi locul unde s-au născut, aflăm că 75 de dalboşeni au rămas să-şi ducă
somnul de veci în tranşeele şi pe câmpurile de luptă din Serbia, Galiţia şi
Italia. Aceştia au fost:

            1.    Bădescu Petru – locotenent colonel.
            2.    Jurjescu Nicolae – căpitan
            3.    Uscatu Nistor – căpitan
            4.    Spausta Alexandru – plutonier
            5.    Spausta Mauriţ – sergent
            6.    Careba Petru – sergent
            7.    Bâta Păun – caporal
            8.    Orza Ioan – caporal
            9.    Avram Dănilă – soldat
            10.   Anghel Nicolae – soldat
            11.   Băcilă Iosif – soldat
            12.   Băcilă Călin – soldat
            13.   Băcilă Vasile – soldat

124
      P. Panduru, Locotenent-colonel Ivan Guriţa, Revista “Almăjul”, nr. 2, 1996, pag.
14
                                            101
Dalboşeţ – Studiu monografic                Icoana Budescu

        14.   Băcilă Dionisie – soldat
        15.   Baba Trăilă – soldat
        16.   Buluta Ion – soldat
        17.   Budescu Iosif – soldat
        18.   Budescu Ion – soldat
        19.   Budescu Nicolae – soldat
        20.   Budescu Păun – soldat
        21.   Băcilă Gheorghe – soldat
        22.   Blidaru Alexandru – soldat
        23.   Ciuciuc Iosif – soldat
        24.   Câmpian Călin – soldat
        25.   Careba Iosif – soldat
        26.   Cucu Aurel – soldat
        27.   Lepa Filip – soldat
        28.   Ion Tudor – soldat
        29.   Iorga Ilie – soldat
        30.   Dumitru Toma – soldat
        31.   Cocoş Avrenţie – soldat
        32.   Careba Nicolae – soldat
        33.   Gherman Nicolae – soldat
        34.   Imbrea Gheorghe – soldat
        35.   Imbrea Mihail – soldat
        36.   Lepa Nicolae – soldat
        37.   Marin Alexandru – soldat
        38.   Marşavela Iosif – soldat
        39.   Nicola Nicolae – soldat
        40.   Popistaş Adam – soldat
        41.   Plestici Dumitru – soldat
        42.   Pecină Gheorghe – soldat
        43.   Popescu Iancu – soldat
        44.   Peţigane Alexa – soldat
        45.   Piţigane Nicolae – soldat
        46.   Piţigane Ilie – soldat
        47.   Piţigane Petru – soldat
        48.   Budescu Gheorghe – soldat
        49.   Pădurean Gheorghe – soldat
        50.   Fuicu Ion – soldat
        51.   Fuicu Vasile – soldat
        52.   Golub Ilie – soldat
        53.   Pătran Ilie – soldat

                                      102
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu

         54. Prâsca Nistor – soldat
         55. Pârvu Pavel – soldat
         56. Vela Pavel – soldat
         57. Jurj Milan – soldat
         58. Stoinel Pavel – soldat
         59. Stoinel Vasile – soldat
         60. Sladec Ştefan – soldat
         61. Serafin Mihail – soldat
         62. Serafin Iosif – soldat
         63. Serafin Pavel
         64. Sârbu Gheorghe
         65. Sârbu Dionisie
         66. Uscatu Lazăr
         67. Uscatu Petru
         68. Vasile Dionisie
         69. Remetea Vasile
         70. Radomir Iancu
         71. Voichescu Nicolae
         72. Vuescu Nicolae
         73. Vuescu Ştefan
         74. Orbulescu Nic
         75. Orbulescu Gheorghe
         Monumentul a fost ridicat în anul 1931 din iniţiativa şi cu
contribuţia corului bisericesc şi a sătenilor (fig. 18).
         Aceştia ştiau că noi, românii, am fost un popor greu încercat, un
popor robit de atâtea ori, dar niciodată îngenunchiat, căci strămoşii noştri
au ştiut să apere cu preţul vieţii glia cea străbună, credinţa, numele de
român şi să ne lase nouă celor de astăzi, moştenirea lor cea sfântă. Între
robie şi libertate, ei au ales moartea, şi cât de greu este să pui alături aceste
două cuvinte: tinereţe şi moarte, de parcă ai vrea să amesteci focul cu apa
sau mierea cu pelinul. Pământul pe care noi astăzi călcăm şi din roadele
căruia ne hrănim, a fost udat pas cu pas de sângele eroilor noştri. (Ana
Străin Băcilă, revista Almăjana, nr. 1/2001)
         Ororile războiului le-au resimţit din plin şi cei 17 schilozi, 24
văduve şi 11 orfani.
         Nici situaţia celor rămaşi acasă nu a fost mai bună. Prin plecarea pe
front a bărbaţilor, apţi de luptă, în sate au rămas doar bătrânii, invalizii
bătăliilor trecute, precum şi femeile şi copiii.
         Încă în primele zile ale declanşării operaţiunilor militare împotriva
Serbiei, stăpânirea maghiară a luat “măsuri de supraveghere” a tinerilor şi

                                      103
Dalboşeţ – Studiu monografic                                      Icoana Budescu

locuitorilor din Valea Almăjului. În Dalboşeţ persecuţiile maghiare se ţin
lanţ: Nicolae Buluta stă închis 2 ani pentru că afirmase în faţa unui
funcţionar ungur care săvârşea numai abuzuri “vin românii, acuşi, şi atunci
ungurii vor da de dracu”.
         Pentru faptul că Ion Curiţa, fiu al comunei, fost ofiţer în armata
austro-ungară a trecut în anul 1899 în Vechiul regat, aşa cum arătam
anterior, rudeniile sale au fost aspru persecutate, fratele său Atanasie
Curiţa a fost închis, torturat şi pedepsit125.
         Pentru că Almăjul a fost declarat zonă de război, vânzarea
bunurilor şi produselor nu se putea efectua fără aprobarea prefecturii
Bozovici. Se raţionalizează produsele de făină, sare, zahăr, care se primeau
numai pe bază de bon. Ţăranilor li s-au rechiziţionat caii şi căruţele,
bovinele, pentru a asigura hrana pe front, vasele şi căldările de aramă
(cupru), până şi cele 3 clopote ale bisericii 126. De acum intrările şi ieşirile din
Almăj erau interzise dacă nu erau însoţite de o aprobare specială.
         La toate acestea s-au adăugat şi abuzurile notarilor comunali, care
îşi însuşiseră până şi puţinele ajutoare date de stat familiilor celor aflaţi pe
front. Acesta era tabloul satului Dalboşeţ la sfârşitul primului război
mondial: foamea şi sărăcia în case, plâns şi jale în suflet pentru cei morţi şi
daţi dispăruţi, dor de cei încă plecaţi, ură împotriva autorităţilor corupte şi
abuzive.
         Ostaşii Regimentului 93 infanterie din Biserica Albă aflaseră despre
ordinul de încetare a focului. Batalionul de completare al acestui regiment
era format din români recrutaţi din judeţul Caraş-Severin. Mulţi dintre ei
au luptat în Rusia şi la Piave în Italia. De la soţiile lor, care cu traista în
spate veneau să-şi vadă bărbaţii întorşi din lupte şi pe cei încă aflaţi în
spital din cauza rănilor, au aflat de situaţia grea a familiilor lor din Almăj.
         Floarea Marşavela – Muichiţa, cum o alintau nepoatele a bătut
drumul lung de la Dalboşeţ până la Secheşnar (Ungaria) ca să-l vadă în
spital pe soţul ei Gheorghe Marşavela care făcea parte din Regimentul 8
honvezi. Pentru o ţărancă simplă din Dalboşeţ, acest drum a fost o
adevărată aventură. Întâi a făcut trei drumuri pe jos peste pădure pe la
Prigor, Iablaniţa la Herculane să vândă ouă şi brânză ca să-şi facă bani
pentru tren.
         Când a ajuns la spital i-a impresionat pe cei de acolo cu curajul ei şi
cu felul cum era îmbrăcată, opinci, poale şi ciupag, catrenţă şi chiţăle. Ca
să-i facă întoarcerea mai uşoară i-au dat “marşloată” (foaie de tren) gratuită


125
      Arhivele Muzeului Banatului, Timişoara, fond Ilieşiu
126
      Albumul tuturor întâmplărilor parohiei ortodoxe române din Dalboşeţ
                                         104
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

până la Iablaniţa. De acolo ca şi la dus a venit pe jos peste Belcovăţ.
(Informaţie primită de la nepoata sa, Feigl Natalia, de 76 de ani)




        Figura 18: Monument închinat eroilor din primul război mondial

        În ziua de 2 noiembrie 1918, soldaţii aflaţi în garnizoana Biserica
Albă, cum aflară de ordinul de încetare a focului pe toate fronturile, s-au

                                     105
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu

considerat liberi şi, fără să mai dea socoteală cuiva, au plecat înarmaţi şi cu
echipamentul militar spre casele lor. Nu-şi mai văzuseră familia şi satul de
4 ani.
         Avându-i în frunte pe sergentul Solomon Rotariu din Prigor,
caporalul Ion Boloantă din Prilipeţi şi Nicoale Stângu din Mehadia, primul
grup de soldaţi vine în Almăj pe ruta Biserica Albă-Cheile Nerei-Şopotu
Nou-Dalboşeţ-Bozovici.
         La sosirea soldaţilor în Dalboşeţ s-au produs mici incidente127.
Locuitorii satului, împreună cu cei din Lăpuşnicu Mare şi Şopotu Vechi, au
spart depozitele cu ţuică ale renegatului Constantin Burdea, fabrica de
sticlă a lui Hanicika, locuinţa notarului maghiar Carol Ristici şi au distrus
arhiva comunei. De furia oamenilor n-au scăpat nici foştii protejaţi ai
autorităţilor, care sfidau neajunsurile şi greutăţile celor sărmani: le-au fost
omorâte vitele, incendiate sălaşele şi distruse moşiile de pruni 128.
         Îndepărtarea autorităţilor maghiare a fost urmată imediat de
constituirea Consiliului Naţional şi a Gărzii Naţionale. Adunarea de
constituire a Consiliului Naţional şi a Gărzii Naţionale s-a terminat şi-n
Dalboşeţ, ca peste tot, cu strigăte entuziaste de “Trăiască Consiliul Naţional
Român şi unitatea românilor de pretutindeni”. Corul împreună cu
mulţimea intona “Deşteaptă-te române”, “Pe-al nostru steag e scris unire”,
apoi s-a depus jurământul de credinţă faţă de Consiliul Naţional Central.
         Ca preşedinte al Consiliului Naţional a fost ales preotul Nicolae
Bădâni. Garda Naţională era alcătuită din: Budescu Petru – comandant –
învăţător, Fuicu Iosif – primar – agricultor, Marin Ştefan – pensionar –
ofiţer, Careba Gligore – fost prizonier în Rusia, voluntar în armata
română129.
         Organele locale nou alese au restabilit ordinea şi au făcut dreptate
celor năpăstuiţi, împărţinându-le cereale şi alte produse rechiziţionate
abuziv de la populaţie. Dorinţa tuturor era aceea de a se guverna singuri,
alegându-şi primari din rândul celor mai cinstiţi şi buni gospodari. La
Dalboşeţ a fost ales Iosif Fuicu.
         La 10 decembrie 1918, când a venit în Almăj un escadron de
cavalerie sârbesc, ordinea în sat era deja restabilită. Deşi la încartiruirea lor
în cazarma din Bozovici, sârbii au încheiat cu reprezentanţii Consiliului
Naţional al acestei comune un act, prin care se obligă să respecte ordinea şi
aprovizionarea cu cele necesare să o facă numai prin intermediul primăriei,
soldaţii sârbi nu respectă înţelegerea. În unele sate, printre care şi Dalboşeţ,

127
    Arhivele Muzeului Banatului, Timişoara, fond Ilieşiu
128
    Informaţie, Anghel Mihai, 88 ani
129
    Albumul tuturor întâmplărilor parohiei ortodoxe române din Dalboşeţ
                                      106
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu

se poartă brutal, batjocoresc şi jefuiesc populaţia. Ei merg până acolo încât
interzic întâlnirile cu caracter românesc şi numesc ca notar pe Teodor
Lukici de origine sârbă. Acesta este delegat provizoriu ca primpretor la
Bozovici de către comanda sârbă.
          La plecare, în martie 1919, iau numai de la locuitorii Dalboşeţului
50 vite mari şi multe alimente (Arhivele Naţionale Timiş).
          În “Albumul tuturor întâmplărilor parohiei ortoxode române din
Dalboşeţ” găsim următoarea însemnare: “Se mai înseamnă că în anul 1918,
după sfârşitul războiului mondial şi după declararea de republică în
Ungaria / sau concentrat armata sârbească, cu numele că numai pentru
susţinerea ordinii în ţară, cam mai în tot bănatul. Şi domena cu armata
sîrbească tot ţînutul dela Dunăre către Pancova până la Caransebeş / şi pre
urmă /: vrură :/ voi să să prindă dă rău pe întreg teritoriu ocupat de ei, ba
voiau să marcheze graniţa pe linia calei ferată Caransebeş. Şi deloc
începură a ne persecuta sîrbeşte, a ne sîlui în fruncea ori căreia scrisori cu
limba sîrbească, în biserici oficios, să să pomenească Regele sîrbesc, ba
înterna Preoţii şi persoane mai însemnate.
          Şi după multe frămîntături abia ne reuşi de să mută grăniţa
romano-sîrbă iar, în Bănat linia Biserica albă = Werşeţ; care astăz şi D-zeu
ştie pănă cînd va rămâne aşa?
          Care nouă o despărtare a provinţei din pustă cu aceste numite
oraşă, decătra valia Almăjului, multe greotăţi şi neajunsuri miau causat. Şi
de atunci am intrat şi noi în Romînia mare: şi stăm sub adminsitraţie
romînească”. (Transcrierea însemnării s-a făcut aşa cum a fost notată)
          La Marea Adunare Naţională de la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia,
alături de preotul dr. Ion Sârbu din Rudăria, care participa ca reprezentant
al Almăjului cu drept de vot, au participat şi alţi almăjeni care au reuşit să
scape de jandarmi sau de soldaţii sârbi, printre ei numărându-se şi preotul
Nicolae Bădâni din Dalboşeţ. Înfăptuirea Marii Uniri a realizat cadrul
naţional şi social-economic pentru dezvoltarea ulterioară a României
moderne, pentru afirmarea ei pe plan internaţional ca un stat unitar şi
independent.
          Pentru dalboşeni însufleţirea este de nedescris pentru că au scăpat
de sub jug străin şi nădăjduiesc într-o viaţă de stat pur românească, dreaptă
şi egală pentru toţi.
          Satul îşi primeşte vechiul nume românesc. Administraţia se
românizează prin numirea de funcţionari români în toate posturile.
Învăţământul primar se desfăşoară numai în limba română. În cataloage
elevii îşi recapătă prenumele românesc.


                                     107
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu




             Figura 19: Ofiţer în armata austro-ungară (în tranşeu)


         În mai 1919 au intrat în comună primii soli români: 1 ofiţer şi
soldaţi jandarmi. Au fost primiţi cu mare bucurie de către populaţie la
crucea lui Filip din marginea comunei (Cartea de aur a Bisericii Dalboşeţ).
         Odată războiul terminat, foştii ofiţeri almăjeni din armata austro-
ungară, considerând că sunt absolviţi de jurământul de credinţă faţă de
                                      108
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

împărat, s-au pus la dispoziţia Consiliilor Naţionale în toamna anului 1918
şi a armatei române în 1919 (fig. 19).
         În primăvara anului 1919 se înrolează ca voluntari în armata
română. În rândul numeroşilor voluntari s-a înscris şi preotul Nicoale
Bădâni din Dalboşeţ.
         Pentru primul Parlament al României Mari, almăjenii aleg ca
deputat al judeţului Caraş-Severin pe preotul dr. Ion Sârbu din Rudăria
(Eftimie Murgu). În disputata problemă legată de ciuntirea Banatului dr.
Ion Sârbu, ca un bun cunoscător al istoriei acestui ţinut, are un rol
important. În 10 iunie 1919 împreună cu alţi almăjeni participă la adunarea
organizată la Lugoj, în semn de protest faţă de împărţirea Banatului. Dr.
Ion Sârbu în calitate de istoric este trimis la Conferinţa de pace de la Paris,
organizată în urma încetării primului război mondial.
         Despre vitejia almăjenilor ne vorbesc documentele şi însemnările
vremii, pentru că ei au trebuit tot timpul să lupte pentru apărarea micului
lor teritoriu – Almăjul - aşezat la hotarul dintre imperii, regate şi interese.
În focul acestor nenumărate lupte s-a călit caracterul lor, cu însuşiri
lăudabile de cinste, toleranţă şi hărnicie.
         Avocatul Petru Nemoianu din Mehadia evocă toate aceste calităţi
ale ţăranului almăjan prin portretul făcut lui Gligore Careba din Dalboşeţ.
“Gligore Careba (o faţă de Hristos) ţăran din comuna Dalboşeţ, judeţul
Caraş-Severin, a fost voluntar în Armata Română, unde l-am cunoscut şi
eu.
         În epoca de după Unire l-am mai întâlnit de câteva ori şi stima mea
pentru el a crescut cu fiecare convorbire avută. Şi să vedeţi în ce spirit am
vorbit cu Gligore Careba, ţăran simplu, cu şase clase primare.
         În anul 1921, când se punea la cale reorganizarea serviciilor
financiare din judeţul Caraş-Severin, l-am chemat la mine oferindu-i, pe
motivul că s-a luptat de bună voie pentru Unire, un post de agent fiscal la
el acasă, adică în Valea Almăjului. Gligore Careba s-a uitat îndelung la
mine şi apoi mi-a răspuns:
         “- Vă mulţumesc că v-aţi gândit la mine, dar eu nu pot să primesc
şi vă rog să numiţi în acest post pe un alt voluntar din satul meu, care este
tată a patru copii. Eu, neavând copii, voi răzbi mai uşor în viaţă.
         …
         Am făcut după cum m-a sfătuit Gligore Careba şi …. de câte ori se
abătea vreun necaz pe capul meu şi, Doamne, cine poate fi scutit de aşa
ceva în lumea asta? – mă gândesc, ca Gligore Careba, că am fost voluntar în
tinereţea mea şi nu-mi este îngăduit să fiu nemulţumit” (transcrierea s-a
făcut aşa cum a apărut în revista Almăjul nr. 1, 1997, pag. 18).

                                     109
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

         În perioada dintre cele două războaie mondiale, deşi locuitorii
Dalboşeţului au trăit momente de belşug, de prosperitate, dar şi de nevoi şi
de greutăţi, viaţa şi-a urmat cursul firesc, cu aceleaşi obiceiuri şi tradiţii. Se
fac nunţi, botezuri, se ţin nedei şi se aniversează zilele încărcate de
semnificaţii istorice şi religioase.
         Viaţa politică a satului este dominată de activitatea partidelor
politice existente în acea vreme. Locuitorii cu drept de vot, ca urmaşi ai
foştilor grăniceri acordă încrederea lor de 6 ori consecutiv deputatului
Partidului Naţional Român, generalul Traian Doda care era şi preşedintele
Comunităţii de Avere, apoi protopopului Mehadiei Mihail Popovici. După
război dalboşenii îl aleg ca deputat în primul parlament al României Mari
pe dr. Ioan Sârbu, preot în Rudăria.
         În 1928 din partea Partidului Naţional Ţărănesc este ales în
parlamentul României preotul Coriolan Buracu din Prigor. Acest partid
avea mulţi susţinători în Dalboşeţ, dovadă fiind faptul că “grumbuful”
(funcţionar la Cartea funciară) Nicolae Popistaş era membru în Comitetul
plasei Bozovici şi în cel judeţean.
         O parte a dalboşenilor, care au fost prizonieri la ruşi şi aflaseră
despre ideile socialiste de acolo, îl aleg în 1928 în parlament pe Eftimie
Gherman din Lăpuşnicu Mare ca deputat al Partidului Social Democrat.
         Membrii şi simpatizanţii Partidului Naţional Liberal îl susţin în
anul 1922 şi apoi în 1927 pe bozoviceanul Iancu Conciatu, să ajungă
deputat în Parlamentul României.
         La alegerile din anul 1938, electoratul era împărţit în Dalboşeţ după
cum urmează:
         - categoria I: 190 alegători – agricultori şi prestatori de muncă
           manuală;
         - categoria a II-a: 8 alegători – comercianţi şi industriaşi;
         - categoria a III-a: 7 alegători – cu ocupaţii intelectuale (După
           Revista Institutului Banat – Crişana, anul 1942-1943).
         În anul 1938 Almăjul primeşte vizita M. S. Regele Carol al II-lea şi a
Marelui Voievod Mihai. Mai mulţi dalboşeni ţin să-l întâmpine la Bozovici,
printre care şi Ion Gavrilovici Grancea şi fiul său Petru. Aici regele a plantat
un brad în parcul localităţii, a vizitat cazarma grănicerească, muzeul
Almăjului şi a asistat la sfinţirea unei troiţe de stejar de către episcopul dr.
Grigore Comşa al Aradului.
         “M. S. Regele, ca răspuns la cuvântarea ţinută la Bozovici, în
discursul ţinut la Oraviţa a anunţat reînfiinţarea batalioanelor grănicereşti.”
Acest lucru s-a înfăptuit la 8 iunie 1933 prin Înalt Decret Regal: Batalionul I
la Năsăud şi Batalionul II la Caransebeş.

                                       110
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

         La 9 mai 1934 s-a prezentat la Palatul Regal drapelul batalionului
II, iar a doua zi batalioanele au defilat la Cotroceni în prezenţa M. S.
Regelui îmbrăcat în noua uniformă grănicerească. În 2 iunie 1934 regele
vine la Caransebeş, unde primeşte jurământul de credinţă al recruţilor,
printre ei, categoric au fost şi dalboşeni (Evanghelie, Râmnic, 1784)
         Perioada premergătoare celui de-al II-lea război se caracterizează
prin înregistrarea în întreaga ţară a unor progrese vizibile în plan
economic, social şi cultural. Această dezvoltare firească este întreruptă însă
de izbucnirea, în septembrie 1939, a cumplitului război, ce va aduce
omenirii suferinţe fără precedent. De fapt anul 1939 a debutat cu
concentrări masive, recensăminte ale animalelor şi atelajelor în vederea
rechiziţionării şi cu obligativitatea participării locuitorilor la munci obşteşti.
         În toamnă sunt mobilizaţi primii tineri şi repartizaţi la diferite
unităţi militare din ţară: Regimentul 96 Infanterie Caransebeş, 95 Infanterie
Turnu Severin, 94 Infanterie Orşova, 14 Infanterie Lugoj, 4 Infanterie Deva
şi 16 Infanterie Fălticeni.
         Toate acestea, cât şi evenimentele ce se petrec în anul 1940 şi
anume ciuntirea hotarelor României Mari prin răpirea Basarabiei,
Bucovinei de Nord, a Ardealului de Nord şi a Cadrilaterului, îi fac pe
dalboşeni să simtă un fior de teamă, asemenea unui cutremur, şi să
perceapă că la orizont se profila, tot mai evident şi tot mai sinistru,
pericolul unei conflagraţii mondiale: cel mai adios şi cel mai barbar război
al tuturor timpurilor, în care o maşină de distrugere perfectă a pustiit totul
în calea ei.
         Urmărind destinul întregii omeniri târâte în război, îţi dai seama de
miopia condamnabilă a politicienilor Europei, care se gudurau pe lângă
Hitler ajuns Führer al Germaniei130.
         În nefericitul an 1939, neliniştea şi nesiguranţa, îngrijorarea şi
groaza au pus stăpânire pe întreaga Europă, deoarece Adolf Hitler şi-a
impus voinţa cu o ostilitate proprie unui conducător dement.
         La 1 iunie 1941, armatele române la ordinul Comandantului
statului, generalul Ion Antonescu, “Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din
răsărit şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii
voştri oropsiţi”, pătrund pe teritoriul Uniunii Sovietice, alături de armatele
germane. Basarabia este eliberată de sub dominaţia sovietică, dar trupele
române trec Nistrul şi pătrund adânc pe teritoriul sovietic.
         În luptele de la Odessa, Cotul Domului şi Stalingrad, mulţi
dalboşeni se disting prin vitejie, dar, mulţi cad prizonieri, iar mulţi nu s-au


130
      D. Sitariu, operă citată, pag. 107
                                           111
Dalboşeţ – Studiu monografic                                       Icoana Budescu

mai întors niciodată. Aceşti bărbaţi tineri, fala şi frumuseţea satului nostru,
au rămas îngropaţi în pământ străin.
         Douăzeci şi cinci aprilie, anul 1943, zi de Paşti. În Ambulanţa 99
Munte, în localitatea Kerci din fosta Uniune Sovietică, moare sergentul
mitralior Ion Budescu – Dârnu. La 13 mai 1943, este decorat post mortem
cu medalia “Serviciul Credincios cu Spade”, clasa a III-ea, confom OZ nr.
1691, 1943 al Regimentului 94 Infanterie P.A.”
         În viaţa civilă era cojocar. Tatăl său Damaschin Budescu, atunci
când a fost mobilizat la Orşova, vinde maşina de cusut şi boii de la jug. Cu
traista plină cu bani se duce la Orşova la unitate şi-i propune să plătească
mai marilor din regiment, ca să-l ţină mobilizat pe loc, să nu plece pe front.
El refuză, spunându-i tatălui său să păstreze banii, că atunci când se va
întoarce îşi va ridica o casă nouă. N-a fost să fie aşa, acasă au rămas un tată
şi o mamă nemângâiaţi până la moarte, o soţie tânără, văduvă şi o fetiţă de
doar 3 ani şi jumătate.
         Pierderile mari suferite de români pe frontul de răsărit l-au
determinat pe M.S. Regele Mihai, sprijinit de forţele politice democratice şi
de armata română, să înlăture de la putere pe mareşalul Ion Antonescu şi
să treacă de partea Aliaţilor (fig. 21).




                  Figura 21: Soldaţi în al II-lea Război Mondial


        Luată prin surprindere de evenimentele de la 23 august 1944,
armata germană, în retragere, intenţiona să ocupe culoarul Timiş-Cerna şi
Valea Almăjului. Pentru a zădărnici această intenţie, comandantul Diviziei
19 Infanterie a hotărât să acţioneze în zona Depresiunii Bozovici cu un
                                       112
Dalboşeţ – Studiu monografic                                       Icoana Budescu

detaşament comandat de colonelul Ionescu, format din regimentele 94 şi 95
infanterie şi batalioanele 1000A şi 1000C 131.
         Bozoviciul este apărat de compania de pionieri comandată de
căpitanul Stan, care a ocupat înălţimile de la sud de sat. Partea de vest a
fost apărată de un pluton din Compania a 4-a a regimentului 94 condus de
sublocotenentul Untură. Superioritatea inamicului face ca detaşamentul
condus de colonelul Ionescu să se replieze pe un aliniament dominat la est
de înălţimile de lângă Borlovenii Noi.
         La 17 septembrie 1944, Bozoviciul a fost ocupat de “un batalion
german motorizat cu scopul de a crea în Almăj o bază de atac pentru
ocuparea Orşovei”132. În aceste condiţii, Divizia 19 infanterie este întărită cu
unităţi sovietice. Nemţii au ajuns la Prigor şi au ocupat poziţii pe dealurile
Dălma, Ghiaur şi Mezei133, dar cele 165 de tancuri şi tanchete germane au
fost oprite la ieşirea din Cheile Prigorului de către artileria română şi
sovietică. Trupele româno-sovietice trec la ofensivă, Prigorul devine teatru
de război şi după 10 zile de lupte grele, nemţii sunt respinşi spre Bozovici.
         Pe direcţia Şopotu Vechi în noaptea de 23/24 septembrie 1944 este
trimis un batalion românesc, ca la ora 19 să fie la Dalboşeţ, pentru a cădea
în spatele trupelor germane, care se retrăgeau din direcţia Borlovenii Noi.
         Almăjenii au condus ostaşii români, pe poteci lăturalnice, până la
podul de la Tăria, pentru a tăia legătura inamicului cu Anina. La Zăgrade s-
a postat o unitate românească134.
         Începând cu seara zilei de 26 septembrie 1944 şi continuând cu 27,
28 şi 29, Bozoviciul a devenit teatrul celor mai crâncene bătălii din Banat. În
30 septembrie trupele germane au incendiat printre alte multe clădiri din
Bozovici şi cazarma grănicerească, “această bijuterie arhitectonică” a
Almăjului, mândria şi fala locuitorilor acestei zone, ai căror strămoşi au
reuşit să o construiască prin munca şi contribuţia lor bănească.
         În ziua de 16 septembrie 1944, când s-a dat ordinul de evacuare a
satului Dalboşeţ, notarul, şeful postului de jandarmi şi învăţătoarele
Drăgila Eufrosina şi Drăgila Viorica, împreună cu majoritatea locuitorilor s-
au retras la sălaşe. În sat au rămas doar primarul Călin Dumitru, preotul
Nicolae Bădini şi medicul Mihai Voinea.
         Ziua următoare debuterază cu crâncene lupte de stradă, între
trupele române şi cele germane. Germanii incendiază 10 case; astfel

131
    Ibidem, pag. 107
132
    Ibidem, pag. 108
133
    L. Groza, “Contribuţia divizunii 19 infanterie la insurecţia armată din august
1944”, Banatica, IV, Reşiţa, 1977
134
    L. Smeu, operă citată, pag. 171
                                         113
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

familiile: Peţa Pavel, Stoinel Dionisie, Băcilă Ion, Serafin Nicolae, Jurchiţă
Pavel, Frâncu Pavel, Stanee Vasile, Curiţa Ilie (Giagia), Buluta Iosif şi
Imbrea Ion pierd tot ceea ce au agonisit într-o viaţă, în doar câteva ore.
După două zile armata rusă intră în sat cu o divizie. Împreună cu soldaţii
români resping atacurile germane, se dau lupte pe văile Reşiţa Mică şi
Boina.
         Din rândurile armatei române, în luptele de stradă, au căzut
caporal Zampie Constantin din Cojeasca – Dâmboviţa, soldat Cicoară
Costică, com. Răcoasa, plasa Bistriţa-Bacău, sergent Petrescu Iordan,
Centrul de instrucţie Tirol-Caraş, fruntaş Scorueci Ion, Şcoala “Dionisie
Lupu” nr. 3, Bucureşti, caporal Popescu Aurel, Constanţa, soldar Păsăroi
Ion, centrul de instrucţie Tirol-Caraş, soldat Danilov Petrache, Roseţi-
Tulcea, soldat Ciască Petre, Culevca, Cetatea Albă, soldat Burlacu Ion
Teodor, Răuguleşti, Râmnicul Sărat, fruntaş Feardei Mihai, Buda –
Dorohoi, toţi din batalionul 1000A; lor li se alătură cei înregistraţi ca “eroi
necunoscuţi”.
         În cătunul Boina au mai căzut încă 9 români din compania
infanterie sau compania armament greu, printre care: soldat Tupagiu Ion,
Coca Constantin – fără domiciliu – şi 32 sovietici. Toţi aceşti bravi luptători
care cu sângele lor au udat pământul satului nostru aveau vârste sub 26 de
ani. Românii ucişi în lupte au fost înmormântaţi în cimitirul satului cu
ceremonialul cuvenit. Comandanţii sovietici n-au permis preotului să
oficieze şi pentru ostaşii lor ceremonialul religios.
         Numărul morţilor şi răniţilor din rândul inamicului nu se cunoaşte,
deoarece armata germană fiind motorizată, în retragere şi-a luat şi
cadavrele şi ostaşii răniţi135.
         Pe cartea religioasă – Apostol Bucureşti, 1784 – aparţinând Bisericii
noastre găsim însemnarea referitoare la evenimentele din toamna anului
1944: “În anul 1944 luna septembrie 17 au intrat armata germană de ne-a
ocupat, s-a dat luptă de stradă între ei şi armata română. Au ars 10 case. În
27 septembrie a intrat românii şi aliaţii ruşi, ne-au scăpat. Frontul a ţinut 10
zile – Bozovici – Breazova – Oraviţa”. (Textul nu este semnat. Transcrierea,
s-a făcut întocmai)
         Câte speranţe şi uşurare răzbat din cuvintele “ne-au scăpat” fără
să-şi poată închipui ce urmări va avea ocupaţia sovietică pentru
următoarea jumătate de secol.
         Luptele din Valea Almăjului, aşa cum apreciază istoricul militar
Liviu Groza, au o importanţă deosebită, deoarece armatele germane nu au


135
      Cartea de Aur a Sf. Biserici din Dalboşeţ
                                            114
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu

putut străpunge rezistenţa românească şi astfel comunicaţia Orşova-
Caransebeş a rămas liberă pentru transportul trupelor aliate.
          Ostaşii din Dalboşeţ luptă, ca toţi ceilalţi români, alături de trupele
sovietice pentru eliberarea Banatului, Ardealului de Nord, Ungariei şi
Cehoslovaciei. Tributul de sânge dat de soldaţii Dalboşeţului a fost şi de
această dată mare, 35 dintre ei au rămas să-şi doarmă somnul de veci pe
meleaguri străine.
          După revoluţia din decembrie 1989, în semn de recunoaştere a
jertfei lor, pentru apărarea independenţei patriei noastre, în memoria lor le-
a fost ridicat un monument, pe care găsim inscripţionate numele eroilor:

        1.    Ion Budescu – sergent
        2.    Florea Busuioc – sergent
        3.    Iancu Cocoş – sergent
        4.    Ion Petru – sergent
        5.    Traian Iapă – caporal
        6.    Ion Fuicu – caporal
        7.    Ion Orbulescu – caporal
        8.    Călin Orbulescu – caporal
        9.    Nistor Badescu – soldat
        10.   Gheorghe Câmpeanu – soldat
        11.   Gheorghe Cazacu – soldat
        12.   Aurel Craşovan – soldat
        13.   Nicolae Ciuciuc – soldat
        14.   Toma Dumitru – soldat
        15.   Ion Dragoescu – soldat
        16.   Nicolae Olariu – soldat
        17.   Ilie Orbulescu – soldat
        18.   Nicolae Pădurean – soldat
        19.   Valeriu Popistaş – soldat
        20.   Gheorghe Popistaş – soldat
        21.   Nistor Stoinel – soldat
        22.   Pavel Anghel – soldat
        23.   Ion Băcilă – soldat
        24.   Grigore Bâta – soldat
        25.   Iosif Buluta – soldat
        26.   Petru – Buluta – soldat    fraţi
        27.   Pavel Buluta – soldat
        28.   Ilie Ciuciuc – soldat
        29.   Nicolae Curiţa – soldat

                                      115
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

            30.   Păun Curiţa – soldat
            31.   Vasile Fuicu – soldat
            32.   Ştefan Florea – soldat
            33.   Pau Herac – soldat
            34.   Ion Mercea – soldat
            35.   Pavel Marin – soldat
            36.   Mondoc Păun – fruntaş

         Pe postamentul monumentului sunt inscripţionate cuvintele:
“Ridicat în 1991 din iniţiativa corului ortodox bisericesc cu sprijinul
locuitorilor comunei Dalboşeţ” (fig. 22).
         “Trei Doamne, şi toţi trei”, aşa şi-a strigat durerea la crucile puse
simbolic în cimitirul satului, maica Talia Buluta, care n-a mai avut norocul
să-i vadă pe Iosif, Petru şi Pavel, cei trei fii ai săi pentru că toţi au căzut la
datorie.
         Câtă durere Doamne, câtă! Noi cei de astăzi să ne rugăm cu toţii
pentru pacea întregii lumi, ca să nu mai cunoaştem ororile războiului.
Celor căzuţi pe câmpurile de luptă li s-au adăugat şi un număr mre de
ostaşi luaţi prizonieri şi destui răniţi.
         Învăţătorul Nicolae Dolângă, făcând parte din regimentul 91
infanterie, divizia XX, împărtăşeşte soarta camarazilor săi luptând pe
frontul de est. A fost dat dispărut la data căderii Stalingradului (2 februarie
1943). Rămâne mulţi ani prizonier în Rusia şi se întoarce acasă, atunci când
părinţii săi îşi pierduseră speranţa să-l revadă.
         Când vorbea despre participarea sa la luptele armatei române, pe
teritoriul Uniunii Sovietice, obişnuia să spuna: “Nu ne-a oprit Nistrul şi nu
ne-a oprit nici Bugul, căci focul din suflet ne mâna până la marginea
Pământului. Şi am mers înainte, să ne răcorim sufletul, să ne vărsăm
amarul şi să ne astâmpărăm inima. Am fost prezenţi la Odessa şi-am
înghiţit fumul ruinelor Sevastopolului; ne-am spălat rănile în apele tulburi
ale Donului şi ale Doneţului şi ne-am zvântat fruntea plină de sudoare în
vânturile tari ale Caucazului”136.




136
      G. Rancu, Revista Almăjul, nr. 1, anul 1997
                                           116
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu




        Figura 22: Monumentul eroilor din cel de-al II-lea Război Mondial

        Un lung prizonierat a trăit şi pantofarul Iosif Stanec-Pemu, născut
la 24 septembrie 1921. Este încorporat în martie 1944 în Regimentul I
vânători Piteşti, cu care pleacă pe front la Iaşi. Pe 1 aprilie începe atacul la
Vulturi (lângă Iaşi), iar în 16 aprilie, deşi era prima zi de Paşte, ruşii atacă
puternic unităţile de basarabeni. Până la ora 10 cad prizonieri aproximativ

                                      117
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

1200 de români. Ei sunt trecuţi Prutul şi prezentaţi comandamentului
diviziei ruseşti, de unde se începe calvarul mersului pe jos sute de
kilometri, şi cu vagoane de animale, până au ajuns în lagărul Nikolaev de
lângă Kiev. Acolo întâlneşte alţi prizonieri din Dalboşeţ: Jarcu Ilie, Petru
Ciocloda. În tot timpul prizonieratului au lucrat în construcţii în condiţiile
în care erau hrăniţi cu ciorbă de uruială (făină) din porumb încolţit, ceai şi
100g pâine. Mureau zilnic 50-80 de persoane.
          După alegerile din noiembrie 1946 din România, condiţiile de
hrană şi igienă s-au mai îmbunătăţit şi au primit dreptul să scrie acasă câte
o scrisoare pe lună. În lagăr nu au fost numai ostaşi români ci şi civili
nevinovaţi.
          Un băiat de numai 15 ani din Bucureşti, aflat în Gara de Nord
împreună cu mama sa, este luat şi aruncat într-un vagon cu prizonieri, în
locul unui evadat. La fel s-a întâmplat şi cu un ceferist din gara Paşcani
aflat în timpul serviciului. Sovieticii îşi completau numărul de prizonieri cu
cine se nimerea.
          În sfârşit în 2 iulie 1948 au primit haine curate şi încolonaţi cu
drapelul românesc în frunte au fost trimişi în ţară cu trenul până la Paşcani
unde era centrul de repatriere. Aici au primit foi de drum pentru judeţ şi
100 lei. Da, 100 lei pentru patru ani de muncă forţată, privare de libertate şi
înfometare continuă! Ajunge acasă în 18 iulie 1948. (Informaţie, Stanec Iosif
de 85 ani). Când a ajuns acasă nu mai avea nimic, soţia şi fiul său locuiau în
“corcel”, adică în casă cu chirie, deoarece casa sa fusese una din cele 10 arse
de armata germană.
          După nici trei ani de la întoarcerea din prizonierat, împreună cu
soţia şi fiul şi alţi 12 dalboşeni este ridicat în ziua de 18 iunie 1951 şi
deportat în Bărăgan. Acolo în câmp a primit un loc unde să-şi încropească o
nouă gospodărie. Satul unde au fost deportaţi avea regim de lagăr deschis,
pe buletinele lor era aplicată o ştampilă cu înscrisul D O (Domiciliu
Obligatoriu). Iosif Stanec a fost deportat pe motiv că fratele său a fost
declarat chiabur iar ceilalţi erau bănuiţi că sunt viitori opozanţi ai
proiectatei cooperativizării a agriculturii.
          Locuitorii comunei Dalboşeţ au fost nevoiţi să facă faţă tuturor
frământărilor din anii de după război.
          Trei dintre dalboşenii de etnie germană au fost ridicaţi şi deportaţi
în Uniunea Sovietică. Feigl Ioan este deportat în ianuarie 1945, apoi fratele
său Feigl Gheorghe şi internaţi în lagărul de muncă de la Blakalidova în
Dombaş, unde lucrează în minele de cărbuni. Tot în 1945 este deportat şi
etnicul german Ludwig Lepşi şi ajunge lângă Rostok, la o mină de cărbuni.


                                     118
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

          Feigl Iosif (Ioji) este şi el anunţat să se pregătească că va pleca în
Uniunea Sovietică şi culmea ironiei, cu câteva zile înainte de data
deportării este chemat la primărie pentru a fi anunţat că s-a anulat această
hotărâre. El crezând că i-a venit ordinul de plecare, o trimite pe soţia lui să-
l ridice, iar el se sinucide acasă.
          Dalboşenii s-au luptat şi cu foametea şi cu sărăcia din anii 1945-
1947, datorate atât războiului cât şi secetei cumplite din această perioadă.
          Când gospodăriile au început să se refacă, oamenii să se bucure de
o viaţă mai bună, s-a instituit şi sistemul cotelor. Ţăranului i se lua totul:
brânză, lână, carnea, cartofii, grâul şi porumbul, chiar dacă recolta era
slabă.
          La conducerea comunei au fost aduşi primari şi secretari din
rândul muncitorilor sau minerilor, care nu aveau nici cele mai elementare
cunoştinţe despre agricultură.
          Transformările din agricultură încep în anul 1951, când în sat se
înfiinţează o întovărăşie agricolă. Doi ani mai târziu, datorită faptului că
această formă de a lucra pământul s-a dovedit a nu fi viabilă, întovărăşirea
s-a desfiinţat.
          În anul 1960 încep să se pună bazele altei forme de lucrare a
pământului în comun, când circa 100 familii înfiinţează Gospodăria
Agricolă Colectivă, numită mai târziu Cooperativa Agricolă de Producţie
(CAP). Până în anul 1962, cu excepţia a 3 familii, tot satul a trebuit să se
înscrie în această unitate.
          Cooperativiziarea agriculturii s-a realizat forţat, puţini fiind cei
care s-au asociat de bună voie. Au fost ameninţări, arestări, trimiterea
elevilor şi studenţilor acasă ca să-şi “lămurească” părinţii.
          Ca să-i sperie pe oameni au fost arestaţi şi condamnaţi Iosif Prisca-
Tâţan, Herac Nicolae, Careba Nicolae (Gâlcă), iar tâmplarul Popistaş
Gheorghe, fost deţinut politic, a fost mutat cu domiciliul obligatoriu la o
fabrică din Craiova.
          După obligaţia de a merge pe front, cooperativizarea forţată a
agriculturii a fost cea mai grea şi mai dureroasă lovitură primită de ţărani.
Ei au fost siliţi să predea CAP-ului nu numai pământul, ci şi animalele cu
tot inventarul agricol, de la grapă până la căruţă sau car. Mi-a fost dat să
văd scene de-a dreptul dramatice atunci când femeile şi-au lăsat animalele
în grajdurile CAP-ului. Plângeau şi boceau ca şi cum şi-ar fi pierdut un
membru al familiei.
          La început datorită mecanizării lucrărilor, folosirii erbicidelor şi
îngrăşămintelor azotoase şi naturale, a seminţelor selecţionate s-au obţinut
producţii agricole din ce în ce mai mari şi cooperatorii au fost bine

                                      119
Dalboşeţ – Studiu monografic                                      Icoana Budescu

retribuiţi. Dar, treptat ţăranul a beneficiat tot mai puţin de munca sa,
pentru că grâul, porumbul, cartofii, brânza, lâna, ţuica luau drumul bazelor
de recepţie pentru achitarea muncilor agricole prestate de Staţiunile de
Maşini Agricole (SMA) şi la fondul de stat. Membrii cooperatori erau
remuneraţi cu aşa zisele “norme în roşu”, adică li se considera doar
vechimea în muncă fără a primi bani sau produse.
          Gradul scăzut de fertilitate a pământului, distrugerea inventarului
agricol adus din gospodăriile ţărăneşti, îmbătrânirea efectivelor de animale,
numirea în fruntea CAP-ului a unor conducător slabi gospodari şi pe
deasupra unii şi corupţi, au făcut ca unitatea să acumuleze datorii la stat de
milioane de lei şi să se dovedească dacă mai era necesar, că această formă
de organizare a agriculturii în Almăj a fost o mare greşeală.
          Reprimirea pământului în anul 1990 nu a rezolvat problema
gospodăriei ţărăneşti, deoarece maşinile şi utilajele agricole sunt scumpe şi
puţini sunt cei care au reuşit să şi le cumpere. La aceasta se adaugă lipsa
unei pieţe organizate pentru desfacerea produselor agricole şi a
reglementărilor preţului de achiziţionare a lor.
          Poate intrarea în Uniunea Europeană, în viitor, va schimba în bine
soarta ţăranului dalboşean.
          Dacă cooperativizarea agriculturii a fost o greşeală sau poate
numai modul de organizare nu a fost cel mai potrivit, în alte domenii anii
cuprinşi între 1950-1989 au fost ani în care satul şi-a schimbat înfăţişarea şi
modul de viaţă al oamenilor a cunoscut mari schimbări.
          Se poate spune că un oarecare entuziasm a început să cuprindă
populaţia, în pofida fricii pe care noul regim o semăna. S-au construit
edificii ce au avut un mare rol în viaţa localităţii cum sunt căminul cultural,
şcoala nouă cu 10 săli de clasă, dispensarul veterinar, ş. a. Unii locuitori au
început să-şi renoveze casele, iar cei cu posibilităţi mai mari şi-au făcut
altele noi. Treptat, mobila nouă a luat locul celei vechi care era greoaie şi
inestetică.
          Pe linia infiltrării civilizaţiei în viaţa satelor almăjene, s-a trecut la
introducerea iluminatului electric începând cu anul 1964 (condiţie esenţială
a civilizaţiei şi progresului), construirea de trotuare, poduri şi fântâni, a
început timid să se organizeze transportul cu autobuzul, fapt care oferea
perspectiva scoaterii frumoasei noastre depresiuni din izolarea
binecunoscută şi pe care a resimţit-o fiecare dintre noi.
          Legarea Dalboşeţului şi a celorlalte localităţi almăjene la sistemul
energetic naţional a fost un mare succes, o mare victorie a luminii asupra
întunericului. Ca urmare, aparatura electro-casnică a pătruns în gospodării
uşurând viaţa oamenilor şi făcând posibil accesul la cultură şi informaţie.

                                        120
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

         Tot aici trebuie menţionat sprijinul pe care ni l-a acordat profesorul
universitar dr. Nistor Prisca (originar din Dalboşeţ), în obţinerea grupului
electrogen care a aprins primul bec electric în localitate în anul 1956. De
îngrijirea şi buna lui funcţionare s-a ocupat electricianul Ion Iapă.
         De asemenea, trebuie spus că acum becurile luminează nu numai
în Dalboşeţ şi Şopot, principalele componente ale comunei, ci după 1990, şi
în satele Reşiţa Mică, Bârz, Boiniţa şi Boina, ceea ce dovedeşte grijă faţă de
toţi locuitorii şi prefigurează condiţii mai bune de muncă şi viaţă în viitor.
         Rezultate remarcabile s-au obţinut şi pe linie de învăţământ şi
cultură, rezultate care au fost relevate în capitolele respective.
         Dispensarul uman a fost încadrat cu medici şi personal mediu care
au vegheat la sănătatea locuitorilor. În perioada dintre anii 1958 – 1968 aici
a funcţionat şi un spital, iar în ultimul timp clădirea dispensarului a fost
reabilitată.
         Prin construirea dispensarului veterinar, încadrarea cu personal
calificat şi înzestrarea cu inventar, asistenţa veterinară a cunoscut o
oarecare îmbunătăţire. Desigur că dotarea unităţii cu medicamentele
necesare şi cu o aparatură mai performantă ar fi condus la obţinerea unor
rezultate mai bune. Abia acum dispensarul dispune de cele necesare şi de o
încadrare corespunzătoare, ajungându-se să se facă diverse operaţii, dintre
care se detaşează operaţiile cezariene efectuate de medicii Nicolae şi Mălina
Oniga. În acest fel multe animale au fost salvate, starea lor de sănătate s-a
ameliorat, evitându-se pierderi nedorite.
         Tot pe linia edilitar-gospodărească se înscrie şi asfaltarea străzilor
principale din satele Dalboşeţ şi Şopotu Vechi, precum şi reabilitarea
construcţiilor de interes public existente. Asfaltarea şi a altor străzi,
refacerea unor trotuare care datorită îndelungatei folosinţe s-au degradat,
introducerea apei curente, obiectiv care a fost deja demarat, modernizarea
telefoniei, a localului Primăriei şi a Casei Culturale, toate acestea alături de
îmbunătăţirea aprovizionării cu produse alimentare şi de uz gospodăresc
vor contribui, într-o perspectivă apropiată, la înfrumuseţarea comunei şi la
ridicarea standardului de viaţă al populaţiei.
         Dacă facem o privire de ansamblu asupra activităţii şi vieţii noastre
urmărind linia sa pozitivă şi trecând cu vederea unele asperităţi de detaliu
şi chiar de fond, cum au fost anii când totul era raţionalizat, de la alimente,
iluminat până la programul TV, putem afirma că Dalboşeţul s-a înscris în
multe domenii pe o linie mereu ascendentă.
         Evenimentele petrecute în decembrie 1989, au avut răsunet şi în
satul Dalboşeţ, pentru că unul din fiii săi, inginerul Dinicu Budescu a fost
prins în mijlocul evenimentelor din noaptea de 16 spre 17 decembrie. După

                                      121
Dalboşeţ – Studiu monografic                                     Icoana Budescu

trecerea prin calvarul arestului de la miliţia judeţului Timiş a fost încarcerat
şi anchetat la Penitenciarul Popa Şapcă.
          Însă curajul zecilor de mii de timişoreni, cărora li s-au alăturat
români din întreaga ţară, a pus capăt acestei vremelnice detenţii. Astăzi
este membru al asociaţiei revoluţionarilor şi are brevet de “Luptător în
revoluţia din decembrie 1989”.
          Parafrazându-l pe scriitorul Zaharia Stancu care spunea legat de
ceea ce s-a petrecut în răscoala din 1907, “Să nu uiţi Darie”, tot aşa le putem
spune tinerilor de azi “Să nu uitaţi” că libertăţile de care vă bucuraţi din
plin astăzi, nu au venit de la sine, ci sunt rezultatul sângelul vărsat de mulţi
tineri nevinovaţi pe străzile Timişoarei, Bucureştiului şi altor oraşe din ţară
şi să fiţi demni de jertfa lor. Asta pentru că revoluţia este un act istoric de
conştiinţă şi vitejie în care, din păcate, unii luptă iar alţii profită.
          Plecând de la adevărul axiomatic că omul este autorul propriului
său destin, ne exprimăm încrederea în capacitatea dalboşenilor de a ridica
mai sus standardul lor de cultură şi civilizaţie în scurgerea necurmată a
vremii.



        2) Populaţia

    “Copilul este mic dar în el este cuprins omul; creierul este mic, dar el este
adăpostul gândirii; ochiul nu este decât un punct, dar îmbrăţişează spaţii imense.”
                                 (Al. Dumas - fiul)



        a) Evoluţia numerică a populaţiei


        Populaţia, ca element fundamental al complexului geografic,
constituie principala forţă transformatoare a mediului natural înconjurător,
într-unul cu caracter uman.
        Existenţa cetăţii dacice de la Grădişte şi a complexului daco-roman
de la Dragomireana, ne îndreptăţesc să afirmăm că teritoriul actual al
satului Dalboşeţ a fost locuit cu mii de ani în urmă. Populaţia a fost
întotdeauna românească şi a cunoscut, fireşte, toate fazele etnogenezei
poporului român.
        Că este aşa, ne dovedesc nu numai urmele arheologice ci şi
documentele istorice maghiare şi austriece.


                                       122
Dalboşeţ – Studiu monografic                                       Icoana Budescu

         Satul Dalboşeţ, ca şi celelalte aşezări din Almăj, nu a fost afectat de
perioada migrării popoarelor, deoarece pădurile din apropiere i-au fost
refugiu la îndemână şi sigur. Doar de la slavi au rămas mai multe
toponime.
         Există în hotarul Dalboşeţului toponimul „Tătărâşti“ ce atestă
trecerea unor oşti străine, aşa cum spune o veche legendă locală ştiută
acum 60 de ani de bătrâna Solomia Panduru din Dalboşeţ154. Interesantă
este în această zonă mai puţin prielnică agriculturii, invadată de plante
trebuincioase doar animalelor, denumirea ce se dă acestei vegetaţii:
„Bugeac“. Cuvântul este sinonim cu zona depărtată din Est locuită de
tătari, având capitala în oraşu-târg Buceag. Moaşa Solomia, cum i se
spunea, îşi amintea la 80 de ani, din povestirile vechi, că “acolo era o tabără
cu oameni şi animale ca bugeacu“155.
         Un interes deosebit prezintă cunoaşterea evoluţiei numerice, a
densităţii, a mişcărilor populaţiei, cât şi a structurii acesteia în diferite
perioade.
         Permanentizarea locuitorilor Almăjului în aşezări străvechi este
consemnată, în anul 1430, în cea dintâi conscripţie făcută de către regele
Sigismund al Ungariei. Din aceasta aflăm că în districtul Almăj, din care
făcea parte şi Dalboşeţul, locuiau 504 ţărani liberi, 32 grăniceri însărcinaţi
cu paza hotarului regatului maghiar dinspre Dunăre şi 26 de curieri care
ţineau legătura cu banul de Severin156 sub jurisdicţia căruia se aflau.
         De regulă, un cnezat era identic cu un sat. Nu avem nici un motiv
să ne îndoim că între aşezările stabile din districtul Almăj, amintite în acest
document, este şi cel al Dalboşeţului, iar printre ţăranii liberi, grănicerii şi
curierii amintiţi erau şi dalboşeni. Aceasta cu atât mai mult, cu cât satul era
aşezat în imediata apropiere a Munţilor Almăjului, la hotar.
         Date privind numărul locuitorilor satului nostru nu ne sunt
cunoscute până la începutul secolului al XVIII-lea, când Banatul cade
definitiv sub stăpânirea Austriei (anul 1718).
         Curţii de la Viena îi era necesară cunoaşterea situaţiei populaţiei, în
primul rând pentru nevoile armatei, dar şi pentru impunerea şi perceperea
dărilor, deci din motive fiscale. Au fost efectuate numeroase “conscripţii”
(recensăminte), dar nu toate datele rezultate au fost păstrate până în zilele
noastre.
         Primele date care ne sunt cunoscute sunt cele ale conscripţiei din
anul 1718, adică imediat după cucerirea Banatului. Aflăm că Dalboşeţul

154
    N. Dolângă, “Ţara Almăjului”, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 78
155
    Ibidem
156
    L. Smeu, “Almăjul grăniceresc 1773-1782”, Ed. Litera, Bucureşti, 1980, pag. 84
                                         123
Dalboşeţ – Studiu monografic                                       Icoana Budescu

număra doar 15 case. Privind comparativ cu celelalte sate, avea cele mai
puţine. Putna avea 30 case, Şopotul 35, Tăria şi Jidovini (sate de pe
cuprinsul Bozoviciului) 30, Mocerişul 20, iar Bozoviciul 82.
         Această situaţie, credem noi, trebuie pusă pe seama luptelor care s-
au dus între trupele austriece şi cele turceşti, pentru ţinerea sub ocupaţie a
Almăjului. Aşa cum arătam în prezentarea istoricului satului la anul 1603,
proprietari ai Dalboşeţului erau Vaida Bona care stăpânea 2 porta, adică 20
case şi Vaida Gavril 1 porta, 10 case locuite de iobagi.
         După un registru de dare din Caransebeş pe anul 1598, reiese că la
Dalboşeţ erau proprietari de moşii: Vaida Bona, fraţii săi Ivacicu şi Petru,
văduva lui Nicolae Gârlişteanu şi un Gavrilă (C. Buracu, “Cronica istorică a
Almăjului”).
         Dacă satul ar fi avut numai 15 case nu ar fi fost posibil să fie atâţia
proprietari.
         În cei 115 ani, scurşi între cele două conscripţii, dacă numai o dată
la 5 ani s-ar mai fi construit o singură casă, numărul acestora ar fi trebuit să
fie de cel puţin 42-50 case. Dispariţia celor 15 case existente în anul amintit
trebuie pusă pe seama confruntărilor dintre cele două armate, dar mai ales
pe seama incursiunilor de jaf ale turcilor, care se soldau cu incendierea
satelor. În timpul acestor confruntări mulţi erau luaţi robi, casele erau
distruse, populaţia lua drumul codrului şi se ascundea în locuri sigure. Ba
mai mult, mulţi dintre locuitori au trecut în Oltenia şi s-au pus la adăpostul
domnilor munteni. Probabil că la data recensământului o parte a caselor
erau distruse şi locuitorii încă nu se întorseseră în vatra localităţii.
         Aceasta şi pentru a scăpa de corvezile şi rechiziţiile la care erau
supuşi de noii ocupanţi. La toate acestea se poate adăuga şi izbucnirea unor
boli molipsitoare care să fi dus la moartea unor locuitori.
         În urma păcii de la Belgrad (1739), interesul Curţii imperiale de la
Viena şi a administraţiei provinciale de la Timişoara creşte faţă de ţinutul
Almăjului, din dorinţa de a extinde organizaţia militară existentă între
Mureş şi Tisa şi în părţile din sudul Banatului, până la Dunăre. În acest
scop militar, în anul 1749 se efectuează o nouă conscripţie, din care rezultă
că la Dalboşeţ numărul caselor a ajuns la 52, iar în anul militarizării la 126.
         Dacă fiecare casă ar fi fost locuită de către o singură familie, şi
aceasta ar fi fost formată din 5 membri, aşa cum se apreciază de căre
specialiştii în demografia istorică, numărul locuitorilor se prezenta astfel:

       Anul             1718             1723          1749              1773
  Nr. case şi pop.    15x5 = 75       15 x 5 = 75   52 x 5 = 260     126 x 5 = 630




                                      124
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

         Din analiza acestui tabel observăm că la începutul secolului al
XVIII-lea numărul caselor şi locuitorilor satului Dalboşeţ era extrem de mic.
         Dacă numărul caselor a rămas acelaşi în intervalul 1718-1723, nu
acelaşi lucru putem spune şi despre populaţie. Deşi noi am estimat-o după
metoda folosită de demografia istorică, cu câte 5 membri pe familie,
persoanele ce locuiau o casă puteau fi şi de 7-8, chiar 10. Ştiut este faptul că
în vechime familiile erau alcătuite din 2-3 generaţii, capul familiei, copiii săi
şi copiii lor. Aceasta pentru că uneltele erau rudimentare şi pământul se
lucra greu, iar suprafeţele cultivabile erau reduse, iar mărirea lor prin
defrişare presupunea o muncă grea, care putea fi făcută doar de mai mulţi
oameni.
         Creşterea numărului de case şi a populaţiei de aproape 4 ori într-o
perioadă de numai 31 de ani se explică prin sporul natural pozitiv, cât şi
prin coborârea celor aflaţi la colibele din poienile muntelui, în vatra
aşezării. Posibil ca la această creştere să fi contribuit şi reîntoarcerea celor
fugiţi în Oltenia, mai înainte. Acestora nu le-a mers prea bine în locurile
unde s-au aşezat, deoarece “cazacii” le luau vitele, hainele şi alte lucruri 157.
         Nici documentele, nici tradiţia locală nu au păstrat numele celor
care au fost luaţi în robie la turci. Dar în mod sigur destui dintre dalboşeni
au fost luaţi şi trecuţi în sudul Dunării, alături de alţi almăjeni. Folclorul
păstrat pe valea Boiniţei reliefează ce urme adânci a lăsat “luarea în robie”
în versurile cântecului din aceste locuri:

       “Foaie galbenă de vie
       Vin doi fraţi de la robie.
       Zice unul către altul:
       Pune-mi, neneo, mâna-n şele
       Să zicem una de jele,
       Că părinţii or murit,
       Boii în grajd au flămânzit,
       Plugu-n pod o ruginit,
       Biciu-n cui o pănjănit.”
       (culeasă în anul 1975 de către scriitorul Nicolae Dolângă, de la
Iosâm Cocora de pe Boiniţa)

         Documentele cunoscute relevă faptul că românii ajunşi robi au
reuşit să se elibereze mai mult prin forţe proprii, după mulţi ani de muncă,
decât cu sprijinul autorităţilor habsburgice. De pildă administraţia din

157
   N. Iorga, “Observaţii şi probleme bănăţene”, Ed. Academiei Romaniei, Bucureşti
1940, pag. 100
                                      125
Dalboşeţ – Studiu monografic                                     Icoana Budescu

Lugoj (la 28 septembrie 1739), înaintează Comandamentului General din
Timişoara un tabel cu locuitorii care s-au răscumpărat singuri din robie158.
Însă la 4 iunie 1741, administratorul din Orşova raportează că s-a deplasat
la Cladova (azi în Serbia) cu scopul de a elibera unele grupe de creştini, dar
nu a reuşit să facă ceva159. Cei care reuşeau a scăpa singuri de la turci erau
internaţi în staţii de carantină pe perioade mai îndelungate şi în condiţii nu
tocmai bune.
          “Probabil că în urma unor proteste, reclamaţii, autorităţile
superioare au ordonat, la 13 iulie 1745, conducerii staţiei de carantină
Mehadia ca imediat să pună în libertate pe cei 58 de foşti sclavi, care sunt
internaţi acolo160.
          Deci şi după 6 ani de la terminarea războiului austro-turc din 1739
se mai întorceau acasă destul de mulţi oameni robiţi. Necesităţile militare
ale imperiului habsburgic, cât şi prezenţa turcilor în Oltenia şi sudul
Dunării, au impus mărirea numărului de militari grăniceri care păzeau
graniţa şi participau la războaie. Ca urmare, s-a luat hotărârea după cum
am văzut ca la 1 noiembrie 1773, cele 31 de sate aflate în Clisura Dunării,
Craina şi Almăj să fie preluate de autorităţile militare, cu toate că populaţia
s-a împotrivit cu îndârjire.
          Deşi locuitorii almăjeni au fost îndemnaţi de însuşi împăratul Iosif
al II-lea, în timpul vizitei sale din 17 mai 1773 la Bozovici, cu promisiune că
nu vor merge nicăieri la oaste, ci numai pe graniţă la pază, că le va ierta
contribuţia şi frumos îi va echipa, nu s-au lăsat impresionaţi şi şi-au
exprimat ferm împotrivirea.
          Nici “poveţele” episcopului ortodox Vidac şi ale protopopului
Stoica de Haţeg care “în toate satele rumâneşti învăţa a fi militari
credincioşi”, nu i-au impresionat pe localnici.
          Se pune întrebarea de ce atâta împotrivire la militarizare deşi,
ţinând seama de conjunctura de atunci, acceptarea înrolării era cea mai
convenabilă alternativă. Credem că această atitudine a locuitorilor trebuie
pusă pe seama sarcinilor apăsătoare, a comportării uneori inumane a
funcţionarilor. Încă trăiau mulţi dintre cei care se răsculaseră împotriva lor
în 1738-1739 şi luptaseră alături de turci.
          Folosirea localnicilor ca militari era convenabilă pentru împărat,
deoarece aceştia erau obişnuiţi cu un trai modest, faţă de coloniştii care ar fi
trebuit aduşi, cheltuielile de remunerare a lor fiind foarte mici.

158
    Dumitru Terfaloagă, “Monografia satului Iablaniţa”, Ed. Marineasa, Timişoara,
1997
159
    Ibidem
160
    Ibidem
                                       126
Dalboşeţ – Studiu monografic                                            Icoana Budescu

          Oberleitnantul, Schlegl face o comparaţie foarte sugestică între ceea
ce ar fi trebuit să li se ofere coloniştilor austrieci şi cu ce se mulţumeau
localnicii. “Excelenţia voastră cuvânt îngeresc arăta-aţi şi-i sfânt adevărat că
staerii, tirolii, crainerii în munţi lucră, unde-s dedaţi: iară aducându-i aicea,
case a le face, vase, vite, cară ş.a. a le da! Şi fiind ei dedaţi bine a mânca, în
peane moi a dormi, pentru ei trebuie în vârfu munţilor case bune a zidi,
paturi, saci cu pae, tot fălu de vase de bucate a le da: fiindcă ei de-acasă pre
8 sau 9 zile pâine, unt, ouă, făină şi carne la cordon îşi vor duce, forşpan a
le da. A cărora pâine, carne, vara se pişcăveşte şi să mucezeaşte. Iară aceşti
beţi rumâni, în doi ani am văzut ce iau la comandă, vara sau iarna într-un
chip: făină de cucuruzuri sărata, într-un foale de oae legată; la patru feciori
o căldăruşă, o săcure; în loc de unt, oaă carne-brânză iar pe post, păsulă şi
sare. Cele rămâne, tot bune, iar acasă duc. Iară de dormit, în loc de
căpeneag au cuşmă de lână şi iarna la foc şi afară dorm. Din carii, pre încet
ca şi tirolii se pot face”161.
          Pentru a cunoaşte cât mai bine numărul bărbaţilor, şi pe care dintre
ei se putea conta pentru serviciul militar, în 12 noiembrie 1774 se face
recensământul familiilor sau comunioanelor.
          Iată cum se prezenta situaţia la Dalboschez (Dalboşeţ)162:

                           Case                           Apţi   Jumătate Invalizi 100%
 După         Cu       Văduve      Total     Preoţi,     pentru invalizi Sunt în    Nu
 consc.     unu mai    şi orfani pentru     biserici    serviciu          sarcina sunt în
 ultimă
             mulţi                care se  ierariale                       casei sarcina
            oameni               împarte profesioniştii                            casei
          pentru lucru           pământ     şi goale
 126        79    40      4       123          3            98     44       4       23



         Interesant de ştiut ar fi modul sau criteriile după care s-a făcut
clasificarea în “corespunzător pentru serviciul militar” şi “invalizi”.
         O dată terminată acţiunea de militarizare, în viaţa locuitorilor
satului nostru s-au produs schimbări importante. Se introduce ordinea,
disciplina, se impun măsuri sanitare şi interzicerea avorturilor.
         Întreaga activitate a satului se desfăşura în cadrul comunioanelor,
care erau o formă superioară de organizare a familiei şi erau alcătuite din 2-
3 generaţii şi cuprindeau între 15-25 persoane. Dar au fost cazuri când
comunionul era format şi din 30 chiar 35 de membri. Prin legi (aşa cum a
fost Constituţia din 1807) stăpânirea a căutat să menţină pe de o parte,

161
      Nicolae Stoica de Haţeg, operă citată, pag. 198-199
162
      Liviu Smeu, operă citată
                                           127
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

integritatea posesiunii asupra imobilului sau moşiei, ce asigura baza
materială a familiei, iar pe de altă parte, să menţină la un loc toţi membrii
comunionului, necesari ca braţe de muncă, dar şi de supunere la ordinele
cu caracter militar sau de altă natură. Comunioanele erau strict controlate
de către conducerea companiei. Capul comunionului răspundea de buna
gospodărire a comunionului respectiv, în plan economic.




         Comanda companiei pedepsea în public pe cei care nu-şi
îndeplineau cu conştiinciozitate munca. Bărbaţii era controlaţi la arat,
semănat, cosit sau alte activităţi agricole, iar femeile de modul în care îşi
ţineau curătenia în casă, cum găteau şi dacă ajungeau cu mâncarea la timp
în ţarină, pentru pauza de prânz.
         Ele erau pedepsite şi dacă mâncarea nu era gustoasă sau dacă nu
aveau toate cele necesare îngrijirii copilului în timpul unei zile de lucru sau
acasă. Dacă greşelile se repetau, peste două săptămâni, erau pedepsite cu
25 de lovitori sau executarea de munci, sau pază de noapte în folosul
comunităţii163. La acestea se mai adaugă şi cele bisericeşti, aplicate de
preoţi, prin refuzul de împărtăşanie, cununie sau botez.
         Conform registrelor Regimentului româno-iliric, la 1 noiembrie
1804, în Dalboşeţ erau 130 comunioane (familii-grănicereşti) din care:
         Băcilă – 20
         Careba – 12
         Peţa – 10
         Budescu – 9
         Baba – 9
         Uscatu – 8
         Imbrea – 7
         etc.
         Comunioanele, în buna tradiţie românească, se ajutau între ele în
caz de boală, construirea casei, fără pretenţii băneşti, ci în sistemul de
“clacă”. Conducerea militară grănicerească recomanda ca toate căsătoriile
să se facă numai între comunioanele grănicereşti, pentru a evita conflictele
legate de împărţirea pământului şi pentru stabilitatea lor. Această
recomandare a fost trecută ca lege a statului austriac şi transmisă în
teritoriu prin ord. nr. 4112 din 21 februarie 1788: “tare să porunceşte
preoţilor, ca nu cumva pre vreunul din treapta militărească, fără de ştirea şi


163
      Dumitru Terfaloagă, operă citată pag. 74
                                          128
Dalboşeţ – Studiu monografic                                       Icoana Budescu

slobozirea răgămentului şi a preotului de răgăment, care nu va avea înscris
“slobozenia” să nu îndrăznească a-i cununa”.
          Ca să poată legifera cele 24 jugăre de pământ date în folosinţa
veşnică fiecărui comunion, Curtea de la Viena iniţiază un nou recensământ
în 27 decembrie 1791. În urma recenzării s-a stabilit că la Dalboşeţ era un
total de 751 persoane, din care 400 bărbaţi şi 351 femei.
          Observăm că în cei 19 ani scurşi de la ultima conscripţie, se
înregistrează o creştere de 121 persoane, deşi în acest interval s-a desfăşurat
ultimul război cu turcii (anii 1788-1789), care a provocat mari distrugeri şi
greutăţi populaţiei. Această creştere ar putea să nu fie întru totul reală,
deoarece pentru anul 1773 am luat în calcul doar 5 persoane pentru fiecare
casă, în realitate, în multe dintre ele numărul era mai mare. Afirmaţia se
bazează pe datele altor conscripţii făcute de austrieci în perioada 1784-1787,
din care reiese că o familie era formată, în medie, din 6,63 suflete.
Surprinzător este faptul că la această conscripţie se înregistrează bărbaţii şi
femeile separat şi că numărul acestora din urmă este mai mic. Acest lucru
se datorează războiului, femeile fiind mai expuse şi mai căutate de turci.
          Într-un raport al comandei regimentului grăniceresc din noiembrie
1789, în care se comunică situaţia locuitorilor dispăruţi, se vede clar că
numărul femeilor şi fetelor a fost mai mare, decât al bărbaţilor şi băieţilor:
          Bărbaţi          – 1126
          Băieţi           – 1891
          Femei            – 1607
          Fete             – 1989
          TOTAL:             6613
          Celor dispăruţi li s-a adăugat nu număr de 16306 morţi, numărul
total cifrându-se la 22919 locuitori164.
          În anul 1843 în Dalboşeţ trăiau 1577 locuitori, dintre care 69 erau
copii. După numai 15 ani (1858) populaţia ajunge la 1702 locuitori,
înregistrându-se o creştere de 135 persoane. Acum, pentru prima dată, ne
este prezentată situaţia pe naţionalităţi. Din cei 1702 locuitori, 1402 erau
români, 214 ţigani şi 26 cehi catolici (după Pesty Frigyes op. citată pag. 51).
          Pe baza legii din anul 1872 s-a trecut la provincializarea Almăjului,
desfiinţându-se confiniul militar. La 1 noiembrie 1872 în sat erau 192 case,
locuite de 1952 persoane (după L. Smeu, op. citată, pag. 110).
          Se observă că imediat după desfiinţarea Graniţei, comunioanele
continuă să se menţină ca o comunitate familială tradiţională. Aceasta îşi
are explicaţia, pe de o parte, în dorinţa de a nu se fărâmiţa proprietatea, iar

164
      Grigore Popiţi, “Date şi documente bănăţene (1728-1887)”, Timişoara 1939, pag.
79
                                          129
Dalboşeţ – Studiu monografic                                                         Icoana Budescu

pe de altă parte, în aceea că un număr mare de membri asigurau o bună
dezvoltate gospodăriei respective.
        Populaţia continua să crească, numărul locuitorilor ajungând în
anul 1900 la 2379 din care 2279 erau români, iar 100 alte naţionalităţi. Cel
mai mare număr de locuitori pe care l-a avut satul nostru vreodată a fost în
anul 1910, când aici trăia un număr de 2408 persoane.

                  Evoluţia numerică a populaţiei în perioada 1718-1996
      An   1718   1749   1791   1843   1872   1900 1910 1930   1941   1948   1956   1966   1976   1985   1996
Sat
Dalboşeţ    75     75    751    1577   1953   2379 2408 2180   2107   1967   1869   1597   1448   1350   1319
 Şopotu    175    185    814      ?    1328   1443 1491 1620   1302   1253   1242   1084   1141   916    871
 Vechi



         Evoluţia populaţiei satului cu unele stagnări, creşteri lente sau
explozive, a fost influenţată aşa cum s-a văzut de : condiţiile economico-
sociale, politice, sanitare, gradul de educaţie, ale fiecărei etape istorice. La
toate acestea s-au adăugat fenomenele naturale (secete, geruri năprasnice,
inundaţii, furtuni devastatoare) şi epidemiile provocate de războaie: ciuma
(anii 1738, 1849), holera, dizenteria (1788-1791), tifosul (1919) etc.
         Până şi lăcustele şi omizile, venite în anii 1739, 1780-1785, 1797,
1843 “care au mâncat toţi pomii şi tot rodul”, le-au creat oamenilor greutăţi.
Cronicarul Albumului tuturor întâmplărilor parohiei noastre ne relatează
că “În anul 1863, au venit de cătră sfinţit în comuna noastră, o mulţime de
lăcuste, pe unde au ajuns, au mâncat frunza din pomi şi de cucuruz, încât a
rămas numai butucu gol, peste noapte s-au aşăzat pe arborii drumului între
Dalboşeţ şi Lăpuşnic, în aşa mulţime de se aşăzau crengile de tot sub
povara lor, mâne zi au sărit locuitorii cu puşcături şi tot felul de alarme, le-
au izgonit cătră Bozovici, şi s-au dus.”
         Sau că “În anul 1907-1908 au fost omidă sălbatică, de a mâncat
toată frunza din pădure şi din pomi, întru cât au rămas peste vară toţi
negrii ca şi iarna. Toată iarba a fost plină, de nici vitele nu puteau paşte. Pre
păreţii caselor era şi în câmp încât nu puteai şădea jos de omide”.
         Sarea, produs atât de banal în zilele noastre, pentru cei ce au trăit
atunci a fost dificil de procurat şi foarte scumpă.
         Dacă totuşi dalboşenii, confruntaţi cu atât de multe necazuri şi
suferinţe, au supravieţuit şi greu şi inegal au crescut ca număr până la
primul război mondial, aceasta a fost urmare a faptului că erau puternici,
viguroşi şi uşor adaptabili la situaţia momentului respectiv.
         Scăderea numărului populaţiei după anul 1910 a avut mai multe
cauze. Printre acestea se numără aceea că desfiinţarea graniţei militare a
dus peste câţiva ani la modificarea relaţiilor de proprietate. Dacă legea

                                                   130
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

grănicerească consfinţea dreptul de proprietate şi interzicerea înstrăinării
ei, legile maghiare au limitat suprafaţa minimă a comunionului de casă la
doar 6 jugăre şi au consfinţit dreptul de a fi ipotecate şi vândute. Acest
lucru face ca marile comunioane să se fărâmiţeze şi să apară proprietăţile
mici. Ca acestea să nu se împartă între moştenitori, familiile încep să-şi
limiteze numărul de copii. Pe vremea aceea, naşterea mai multor fete într-o
gospodărie era considerată o adevărată “pacoste”, pentru că ele la căsătorie
trebuiau înzestrate cu pământ.
          Cele două războaie mondiale s-au soldat cu pierderi de vieţi
omeneşti, spor natural mic, condiţii grele de viaţă şi lipsa asistenţei
sanitare.
          După 1956, scăderea accentuată a populaţiei s-a datorat pe de o
parte, faptului că era în vigoare decretul privind liberalizarea întreruperilor
de sarcină, cât şi migrării spre centrele industriale Anina şi Reşiţa.
          În ultimele decenii, evoluţia populaţiei se înscrie într-o linie
descendentă şi mai accentuată. Cauzele acestei reduceri destul de
pronunţate sunt sporul natural extrem de mic, dar mai ales efectul
industrializării ţării care a atras continuu forţa de muncă din mediul rural
spre cel urban cât şi lipsa unor obiective industriale în apropierea comunei,
care să permită naveta zilnică.
          Conform datelor culese de la Direcţia de Statistică a judeţului
Caraş-Severin, populaţia actuală a comunei este de 2190 locuitori.
          Rerpartiţia populaţiei comunei Dalboşeţ pe localităţile
componente:

      Localitatea            Număr                   %            Observaţii
                            populaţie
      Dalboşeţ                1131                 51,62
    Şopotu Vechi               871                 39,75
   Boina şi Boiniţa             68                  3,11
        Bârz                    63                  2,87
       Prislop                  30                  1,37
     Reşiţa Mică                28                  1,28
        Total                 2191                  100

         Numărul de locuitori ai fiecărei localităţi se reflectă şi din modul de
distribuire a gospodăriilor şi repartiţiei pe trepte de altitudine. Astfel, satele
Dalboşeţ şi Şopotu Vechi s-au dezvoltat în lunca râurilor ce le străbat şi pe
terasele Nerei, la o altitudine cuprinsă între 250 m şi 280 m. Acestor două
localităţi le revin 91,37% din populaţie, adică 2002 locuitori.

                                        131
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

         Satele Reşiţa Mică, Prislop, Bârz, Boina şi Boiniţa sunt alcătuite din
sălaşe, concentrate iniţial de-a lungul văilor omonime, iar mai apoi, prin
extinderea teritorială şi pe interfluvii. Gospodăriile localităţilor respective
prezintă o distribuţie altitudinală care se încadrează între 210 m şi 400 m.
Populaţia ce le revine acestor sate numără 189 locuitori, adică 8,63% din
totalul comunei.



        b) Densitatea populaţiei

         Scăderea numerică a populaţiei comunei este dovedită şi de
densitatea populaţiei. Ca raport între numărul de locuitori şi diferite
categorii de suprafeţe, densitatea populaţiei înregistrează valori care se
deosebesc în funcţie de mărimea suprafeţei respective şi de numărul
populaţiei. Astfel densitatea medie pe raza comunei Dalboşeţ este 25,51
locuitori / km2. Comparând această densitate cu densitatea pe ţară (91
locuitori / km2), remarcăm că este mult inferioară, dată fiind întinderea
mare a moşiei comunei în zona muntoasă, dar este superioară mediei
Depresiunii Almăj de 20 locuitori / km2.
         În teritoriul satului Dalboşeţ densitatea este de 29,6 locuitori / km2,
iar în satul Şopotu Vechi de 31,9 locuitori / km 2. În anul 1910 densitatea în
cele 2 sate se prezintă astfel: Dalboşeţ era de 45,3 locuitori / km 2, iar la
Şopot de 44,7 locuitori / km2, ceea ce demonstrează, dacă mai era necesar,
scăderea drastică a numărului de locuitori. Densitatea populaţiei în satele
Bârz, Boina, Boiniţa, Prislop şi Reşiţa Mică este foarte redusă, acestea fiind
situate la altitudine, în zone accidentate, pe mari întinderi teritoriale.
Majoritatea acestor locuitori au case şi în vatra satului Dalboşeţ, între
această localitate şi sălaşe existând o pendulare permanentă. Pe baza
acestui considerent, în continuare la analiza mişcării populaţiei, a structurii
pe sexe şi grupe de vârstă, populaţia acestor sate va fi analizată împreună
cu cea a satului Dalboşeţ.



        c) Dinamica naturală a populaţiei

        Creşterea sau descreşterea numărului de locuitori este determinată
cu preponderenţă de dinamica naturală a populaţiei, în cadrul căreia sporul
natural reprezintă indicatorul cel mai important, determinat de diferenţa
dintre natalitate şi mortalitate. La rândul lor, aceşti ultimi indicatori

                                      132
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

demografici, natalitatea şi mortalitatea sunt influenţaţi de fertilitate şi
morbiditate.
         Natalitatea ca raport între numărul născuţilor vii şi numărul mediu
al populaţiei dintr-o anumită perioadă de timp, pune în evidenţă numărul
mic al naşterilor, fenomen caracteristic zonei de vest a ţării şi în special
Banatului. Indicele natalităţii în cadrul comunei este de 11,1‰, iar pentru
satul Dalboşeţ este extrem de mic, având valoarea de 7‰, în 2006,
născându-se doar 8 copii. În anul în curs s-au născut doar 3 copii fără a mai
fi altă perspectivă, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că satul se îndreaptă
spre o rapidă depopulare.
         Afirmaţia este susţinută de compararea numărului de naşteri în 5
ani diferiţi.

                                Numărul născuţilor
     An          1961           1971     1981      1991       2001     2007
                                                                       I-VII
   Număr          22            21           23      13         8        3
   naşteri

         Cifrele vorbesc de la sine.
         Venirea pe lume a unui copil reprezintă un moment de mare
bucurie şi responsabilitate în fiecare familie. Pentru ca cel născut să fie
frumos, sănătos şi să aibă mult noroc în viaţă, de-a lungul vremii s-au
perpetuat anumite obiceiuri legate de acest eveniment.
         După ce se ştie că tânăra femeie va fi mamă, ea este protejată de
familie şi de cei apropiaţi. Pe Cracu Jarcului, la sălaşele vechi, bătrâna casei
invoca pe Moşul Codrului pentru paza celui ce se va naşte:

        “Să vini de pază,
        Grijă să ai,
        Moşule, Moş
        Cu Soarele-n coş,
        Cu Lună-surată,
        În traistă de piatră”

         Grija viitoarei mame pentru frumuseţea şi sănătatea copilului ei,
începe încă înainte de a se naşte. Femeia gravidă nu fură şi nu ascunde
nimic pentru a nu avea copilul semne. De asemenea, ea nu participă la
înmormântări şi dacă o face îşi leagă pe inelar aţă roşie, ca cel ce se va naşte
să trăiască, iar spiritele de pe lângă mort să nu aibă influenţă rea asupra lui.

                                       133
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu

         Înainte, la naştere asista viitoarea moaşă a copilului ca să-i taie
ombilicul, pe o scândură de stejar, ca el să fie la fel de falnic şi puternic
precum acest copac. După aceea ea îl stropea cu apă rece pentru a fi harnic,
vioi şi vesel în viaţă. Astăzi acest episod este eliminat, doarece naşterile au
loc în spitale cu cadre medicale specializate.
         La trei zile de la naşterea pruncului se desfăşura un ritual menit să
îmbuneze ursitoarele. Pe masă se aşează seara: 7 farfurioare cu 7 “căţei de
ai” (usturoi), 7 mere, 7 colăcei din cocă nedopsită. Pe trei scaune se pun 3
pahare cu apă, trei monede şi dulciuri. Noaptea vin cele trei ursitoare, întâi
urseşte cea Mare, apoi cea Mijlocie şi la urmă cea Mică.

        “Ursâtoarea Mică
        La Staua Voinică,
        Ursâtoarea Mijlocie
        La Staua Sfintâe,
        Ursâtoarea Mare
        La Rază dă Soare!!”

          Mama copilului trebuie să fie foarte atentă la ce a visat în noaptea
aceea, pentru că, în funcţie de cele visate va fi viitorului copilului.
          Până la botez noul născut nu era lăsat singur, pentru ca duhurile
rele să nu se poată apropia de el. Dacă totuşi trebuia lăsat singur, i se punea
sub pernă un cuţit pentru a se “apăra”.
          Sâmbătă seara, înainte de botez, era scăldat în apă amestecată cu
lapte dulce. În “carliţă” (văniţă din lemn) se puneau flori, busuioc, o
oglindă şi câteva monede.
          Aceasta pentru ca el să fie în viaţa dulce ca laptele, frumos ca
florile, cinstit ca oglinda şi să se bucure de mult belşug.
          În urmă cu 10 ani, mama celui care se boteza rămânea acasă, ca să
facă diferite lucruri pe care dorea să le facă şi copilul în viitor. Ea se spăla,
se pieptăna, se îmbrăca frumos, cânta, juca, tăia lemne, mima că sapă şi
coseşte, croşeta, citea, scria ş.a., pentru ca şi celui sau celei botezate să-i
placă să le facă când va fi mare.
          După botez, când copilul era “lepădat” de păcatul strămoşesc de
către preot şi naş şi încredinţat lui Dumnezeu pentru “a-l creşte şi păzi de
rele” era adus acasă. Naşul sau naşa nu intra cu el pe uşă, ci îl da tatălui pe
geam. În casă mama îl aşteaptă cu o tavă acoperită cu un “peşchir”
(prosop) frumos, pe care sunt aşezate diferite lucruri: bani, mărgele (dacă e
fată), caiet, creion, piaptăn, ciocan, cleşte etc. Se spune că pe ce obiect va
pune micuţul prima dată mâna, aceea îi va fi profesia.

                                      134
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu

         Nu ştim ce au atins mai demult pruncii, dar sigur în zilele noastre
pun mânuţa pe bani, că banii i-ai înrobit pe mulţi dintre noi astăzi…
         Urmează apoi ospăţul (masa festivă) organizată de părinţi în
cinstea celui ce s-a botezat. Moaşa aduce copilul în faţa naşului şi îi spune:

        “Am o mlădiţă de prun,
        Dar numele nu vi-l spun;
        Eu vă rog să-l ghiciţi
        Şi îndată să-l plătiţi.“

         Naşul îl dăruieşte pe cel mic, cu bani şi obiecte, urmând moaşa,
bunicii, celelalte rude şi prietenii. Masa este deschisă de naş, care rosteşte
„Tatăl nostru“, urând apoi cele cuvenite noului botezat.
         Mortalitatea reprezintă raportul dintre numărul morţilor şi
numărul mediu al populaţiei dintr-o perioadă, de obicei dintr-un an.
Mortalitatea înregistrează pe ansamblul comunei valori medii de 13,7‰, cu
variaţii semnificative de la un sat la altul. La Dalboşeţ este de 12,5‰. În
primele 7 luni ale anului în curs au decedat deja 12 persoane. Valoarea
destul de ridicată a acestui indice demografic relevă o îmbătrânire a
populaţiei de peste 60 de ani consecinţă, aşa cum am văzut, a numărului
foarte redus de naşteri din ultimele decenii, cât şi a plecării unui număr
mare de tineri la oraş în căutarea unui loc de muncă.
         Analiza cauzelor deceselor, după registrele de decese ale primăriei,
în satul nostru ne indică faptul că acestea în proporţie de 90% au drept
cauză bătrâneţea şi anumite boli, printre care şi cele cardio-vasculare,
reumatismele infecţioase, bolile renale şi cancerul.
         Credem că bolile renale şi cardio-vasculare sunt generate de o
alimentaţie nesănătoasă: un consum excesiv de carne de porc, prăjeli,
brânză sărată, o cantitate mică de fructe şi legume. Cele reumatice se
datoresc umezelii persistente din depresiune.
         Dacă comparăm decesele înregistrate în 5 ani diferiţi, observăm un
fapt îmbucurător: în anii luaţi în calcul au fost în continuă scădere. Dar
după cum o să observăm din tabelul care ne prezintă numărul naşterilor şi
pe cel al deceselor, în ultimii 10 ani, vom vedea că în anii 1997, 1998, 1999,
2002, numărul deceselor a fost alarmant de mare, comparându-l cu cel al
naşterilor.




                                     135
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu



                                Numărul morţilor
    Anul         1961          1971     1981     1991        2001     2007
                                                                      I-VII
  Numărul         34           28           20     24         18        12
  morţilor

         Spre o bună exemplificare a procesului de îmbătrânire a populaţiei
am ales tot anii 1991 şi 2001, prezentând vârsta celor decedaţi.
         Anul 1991 – total decedaţi = 24
                  Între 1-2 ani:           ―
                  Între 50-60 ani:         3 persoane
                  Între 60-70 ani:         5 persoane
                  Între 70-80 ani:         5 persoane
                  Între 80-90 ani:         9 persoane
         Anul 2001 – total decedaţi = 18
                  Între 50-60 ani:         6 persoane
                  Între 60-70 ani:         3 persoane
                  Între 70-80 ani:         4 persoane
                  Între 80-90 ani:         3 persoane
                  Peste 90 ani:            2 persoane
         În urma măsurilor luate de autorităţile statului pentru protejarea
sănătăţii populaţiei prin înzestrarea satelor cu cadre sanitare, vaccinări
gratuite şi farmacii în apropiere, pe teritoriul localităţii Dalboşeţ bolilele
molipsitoare se produc cu totul accidental şi mai ales în rândurile copiilor.
Totodată mortalitatea infantilă a fost redusă aproape total. Din cercetarea
registrului cu decedaţi al bisericii pe ultimii 15 ani, am constatat un singur
deces al unui copil de 6 luni, produs din cauza unui accident.
         În acelaşi registru am urmărit numărul deceselor şi cauzelor lor
pentru anul 1939. Situaţia era următoarea:
         Anul 1939 – total decedaţi = 40
                  0 – 1 an:                5
                  1 – 3 ani:               1
                  3 – 10 ani:              ―
                  10 – 20 ani:             2
                  20 – 30 ani:             ―
                  30 – 40 ani:             1
                  40 – 50 ani:             5
                  50 – 60 ani:             2
                  60 – 70 ani:             8

                                      136
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu

                  70 – 80 ani:           12
                  80 – 90 ani:           3
                  Peste 90 ani:          1
         Observăm că între 0 şi 20 ani s-au înregistrat 8 decese, între 20-40
ani un singur deces, iar între 40-60 ani 7 decese, restul de 24 au fost la
persoane cu vârste de peste 60 de ani.
         Protocolul deceselor anului 1939 indică şi bolile care au cauzat
moartea, aşa cum au fost înscrise de preotul de atunci. Este bine să se
cunoască faptul că preotul nu avea cunoştinţe medicale, ca atare nu putea
preciza corect diagnosticul. Mai trebuie precizat faptul că preoţii cel mai
adesea treceau drept cauză a morţii ceea ce declara membrul familiei care
venea să anunţe decesul. Totuşi diagnosticele trecute în protocol ne dau o
imagine despre starea de sănătate în acea vreme:
         - Arsură – 3
         - Aprindere de plămâni – 2
         - Astmă – 5
         - Debilitate congenitală – 4
         - Debilitate senilă – slăbiciunea bătrâneţelor – 13
         - Apoplexia inimii – 4
         - TBC – 3
         - Cancer – 1
         - Scarlatină – 1
         - Înveninarea sângelui – 1
         - Tusă măgărească – 2
         - Durere de pântece – 1
         Dacă naşterea şi apoi căsătoria sunt momente care aduc bucurie în
familie, moartea – ultimul mare moment al vieţii – este momentul tragic al
despărţirii.
         După credinţele vechi din sat moartea se anunţă prin diferite
semne, atât rudelor cât şi celui ce va trece dincolo, în eternitate. Semnele
cele mai cunoscute sunt: cântarea cucuvelei pe casă, pe gard, cântarea
găinii cocoseşte, urlatul câinilor, pocnirea şi crăparea unor obiecte (masă,
scaun, podele, ladă), dărâmarea în vis a unui perete de la casă, ş.a.
         Momentul “despărţirii sufletului de trup” trebuie să-l găsească pe
om îmbrăcat curat. Cămaşa cu care “îţi iese sufletul” este cea cu care te vei
înfăţişa la “judecata din urmă”. Sufletul nu trebuie să părăsească trupul
fără lumină. Membrii familiei au mare grijă ca cel ce va deceda, să nu plece
din lumea asta, fără să “aibă parte” de “lumina de suflet”. Lumânarea
aprinsă în momentul decesului este considerată “torţa” care va lumina
“cărările neştiute şi neumblate” pe care a pornit sufletul în eternitate. După

                                     137
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu

ce persoana “a închis ochii”, are loc spălarea, îmbrăcarea şi aşezarea pe
masa frumos împodobită cu poneve şi procoviţi.
         În perioada cât mortul este în casă, se face “priveghiu;”. Femeile
din sat vin cu “lumină la mort” (lumânare împodobită cu flori sau
verdeaţă) şi înconjoară mortul, rugându-l să ducă lumină celor pomeniţi.
Pentru că înainte de a pleca la mort, fiecare femeie aprinde acasă
lumânarea şi “o numeşte de pomană” până aici să fie morţilor de la casă, de
aici să fie pentru sf. Arhanghel care poartă pomenile, iar de aici să fie lu’.
Adică celui decedat, care va duce lumină celorlalţi. Într-un singur buzunar
i se pun mortului 24 de monede, simbolizând cele 24 de vămi ce trebuiesc
plătite.
         Când cel decedat nu este căsătorit va fi înmormântat cu “suliţă”
(brad), care-i va fi perechea. Cinci, şapte sau nouă bărbaţi merg la pădure şi
taie un brad. Un grup de femei aşteaptă pe cei cu bradul la intrarea în sat,
unde-l împodobesc cu flori şi-l stropesc cu apă. Bradul se poartă aşezat în
furci cu trunchiul în faţă. Femeile merg în urma lui ţinându-se de braţ şi
bocind:

        „Brad încetinat
        De unde-ai tunat
        Din vârful de munte
        La florile multe,
        De la loc pietros
        La loc mlăştinos!”

         În dimineaţa înmormântării, groparii (cei ce vor săpa groapa) vor fi
însoţiţi de trei femei. Una dintre ele va tămâia locul, iar cel mai bătrân
gropar va lovi de patru ori pământul în formă de cruce, spunând: “În
numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, Amin”. Femeia care a tămâiat
locul, ia din prima lovitură de sapă, un bulgăr de pământ, pe care-l duce
până la poarta cimitirului. Acolo îl aruncă şi zice: “atât să-ţi fie drumul de
întoarcere”.
         Un moment emoţionant este cel legat de ritualul “petrecutul
mortului”, care se desfăşoară în dimineaţa înmormântării.
         Un grup de femei (în număr fără soţ), cu lumânări aprinse în mână
începe bocitul cu versurile:

        “Fire, trandafire
        Unde-ai zăbovit
        De n-ai înflorit

                                     138
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

        De ieri dimineaţă
        Pân’deastămineaţă…”

      Ritualul are menirea de a ajuta sufletul, care a pornit pe cărările
“neumblate” ale veşniciei, cum să treacă în cele 24 de vămi ca să ajungă în
rai.
      Ultimele versuri pun în evidenţă legătura dintre om şi pământ:

        “Pămânce, pămânce
        De azi înainte
        Tu să-i fii părinte
        Şi să nu grăbeşti
        Ca să-l putrezeşti…”

        Tot în dimineaţa înmormântării pe la ora 10, trei femei, rude
apropiate ale ultimului decedat, vin cu un coş frumos împodobit în care au
un colac mare împletit, cu lumânări aprinse, ouă roşii, dulciuri, fructe.
        Femeile ridică coşul în faţa mortului şi spun:

        “Am venit la tine
        Cu colac şi cu lumină
        Schimbul pe o săptămână
        Să-l duci lu….”

        După aceasta colacul se taie în bucăţi şi se împarte celor prezenţi.
Prin bocet femeile îl roagă pe cel mort ce veşti să-i ducă celui decedat
înaintea lui.
        Când începe ritualul de înmormântare, după ce preotul a săvârşit
rugăciunile din cameră, mortul este scos afară, dar membrii familiei rămân
înăuntru şi închid uşa, ca cel plecat să nu mai ia pe altcineva cu el. Pe lângă
membrii familiei care merg lângă sicriu, mai este şi o femeie bătrână care
duce o traistă în care sunt colacii pentru gropari, o sticlă cu vin şi sfoara cu
care se coboară sicriul în groapă. După ce se termină slujba de
înmormântare, preotul ia o sapă şi loveşte cei patru pereţi ai gropii,
spunând: “Al Domnului este pământul, Lumea şi toate câte sunt într-însa”,
trăgând primii bulgări de pământ peste sicriu şi stropeşte cu vin. Cei care
au însoţit cortegiul funerar, aruncă în groapă bani, flori şi lumânări. Când
mormântul este gata, femeia cu traista le toarnă groparilor apă să se spele
pe mâini, apoi le împarte colaci, iar celui care a păzit groapa şi o cană cu o


                                      139
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

lingură. Cei care au participat la înmormântare sunt poftiţi la pomană (la
masă).
          Timp de 40 de zile o femeie din casă merge la cimitir cu jar, pentru
a tămâia mormântul. A doua zi după înmormântare se “sloboade apa”, la
fel la 9 zile când se dau şi haine de pomană.
          Un grup de femei se duc la o apă curgătoare şi aleg un vad curat pe
care-l împodobesc cu flori. Pe lângă vad se pun colaci cu lumânări aprinse.
Pe o bucată de coajă de dovleac se aşează o lumânare aprinsă şi i se dă
drumul să plutească pe râu ca să meargă în lumea “aialaltă”, să ducă
lumină. În marginea apei, se alege o piatră pe care se pune un prosop. Pe
rând cei prezenţi toarnă apă cu o cană peste piatra împodobită şi rostesc
versurile:

        “Cu lumini te-am luminat,
        Cu bani te-am răscumpărat“

         Apoi se împart colaci, dulciuri, fructe şi bani celor care au
participat. La fel se procedează la împlinirea a 40 de zile, 6 luni, 1 an şi 7
ani. Hainele se dau de pomană la rude, prieteni sau oameni săraci. Ele se
aranjează pe un pat fruoms împodobit, ca şi cum ar fi îmbracate pe cel
decedat. După ce preotul citeşte şi “sloboade pomana” le citeşte şi pe ele.
         Sporul natural reprezintă diferenţa dintre numărul de persoane
care se nasc într-un an şi numărul persoanelor decedate în aceeaşi
perioadă.
         În decursul timpului sporul natural în satul Dalboşeţ a înregistrat
numeroase fluctuaţii, având valori mari în perioada anilor 1791-1872 şi
foarte mari în intervalul 1900-1910, când aşa cum am văzut populaţia a
înregistrat creşteri numerice. După anul 1910 sporul natural este negativ şi
a contribuit, alături de plecare temporară sau definitivă din sat, a unui
număr de persoane, la scăderea numerică a populaţiei.
         În perioada anilor 1966-1974, sporul natural al satului nostru a
înregistrat valoarea de -5,6‰, cu mult sub cea pe ţară de 10,4‰.
         Din analiza numărului născuţilor şi al decedaţilor între anii 1997 –
2006, observăm că sporul natural este numai negativ şi numărul naşterilor
se menţine foarte scăzut, faţă de numărul decedaţilor.

               Numărul născuţilor şi decedaţilor între anii 1997 – 2006
           Anul        Născuţi           Decedaţi         Spor natural
                                                                ‰
           1997           11                 28              -12,87‰

                                     140
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu

               1998               10             30        -15,15‰
               1999                9             27        -13,64‰
               2000                6             19         -9,85‰
               2001                8             18         -7,57‰
               2002                8             29        -18,04‰
               2003                8             25        -14,60‰
               2004                8             14         -5,15‰
               2005                2             22        -17,18‰
               2006                8             15         -6,01‰
               Total              78            227          -12‰



            d) Mişcarea migratorie

         Evoluţia demografică a populaţiei satului a fost destul de mult
influenţată de plecarea unor locuitori, ca şi de venirea din alte părţi a
altora.
         Plecările (emigrarea) din sat, trebuie analizate după timpul când au
avut loc, precum şi după cauzele şi împrejurările care le-au determinat.
         Primele plecări credem noi că au avut loc înainte de anul 1658 când
Almăjul, ca tot sudul Banatului, se găsea sub stăpânirea maghiară.
Deoarece regii maghiari obişnuiau să ia pământul obştilor şi să-l dăruiască
unor nobili sau chiar cnezilor români înobliaţi (cazul nobililor Gârlişteni),
ţărănimea a devenit din liberă, aservită (iobagă), ceea ce-i făcea pe unii
ţărani să plece în Oltenia sau chiar peste Dunăre în Craina Iugoslavă, unde
erau turcii, care impuneau dări mai uşoare.
         La această stare de lucruri s-a mai adăugat şi împroprietărirea
acelora care i-au ajutat pe domnii munteni în luptele pentru ocuparea
tronului. Acestea au fost motivele care, se pare, i-au determinat pe o parte a
dalboşenilor să se refugieze în Oltenia aşa cum am arătat în istoricul
localităţii şi să întemeieze satul Dâlbociţa din sudul judeţului Mehedinţi.
Plecarea şi venirea populaţiei se făcea peste culmile munţilor Almăjului, pe
valea “Dâlboca”, care cobora la fostul sat Tufări, lângă Orşova, azi dispărut
datorită amenajării sistemului hidroenergetic de la Porţile de Fier 165.
Toponimul Blacniţa (lângă cătunul Reşiţa Mică) poate aduce aminte de
“vlah” (vlahniţa). Unele familii au venit din Valea Timocului din Serbia
(românii de aici îşi spun “vlahi”) şi s-au aşezat în vatra satului Dalboşeţ,
aşa cum au fost: Baba, Sârbu, Dolângă, Şaicu. Un proverb transmis de

165
      N. Dolângă, operă citată, pag. 77
                                          141
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu

moşul Novac Dolângă din Dalboşeţ spune: “Ori ce neam se mână din spiţă
în spiţă până la a noulea sămânţă” (generaţie). Bătrânul ştia, după istoria
orală a familiei sale, că strămoşul lor, Gheorghe, a venit de pe Valea
Timocului cu şase generaţii în urmă, din satul Coilova, lângă Cladova,
peste Dunăre de Turnu Severin. Tot moşul spunea că, undeva în “locurile
vărsării apei în Dunăre”, există insula Poreci de unde se trage familia Baba,
care are şi azi urmaşi. De asemenea, există familia, după porecla de sat
Saicu, venită cu şaica (“şaică” în graiul local înseamnă barcă) din sudul
Dunării, cum spun şi versurile:

           “Şaică nouă
           Tae Dunăriţa-n două”166

         De la Timoc au venit familii, se spunea, în mai multe sate almăjene,
“pentru că au plecat de aici acolo mai demult, apoi au revenit de groaza
turcului”. La Dalboşeţ s-au stabilit şi români macedoneni, ca de pildă
familia Goga, care se ocupau cu comerţul.
         Exploatarea feudală, cu un aspru regim aplicat iobagilor, a fost o
altă cauză a fugii unor localnici. Iobagii se vindeau, se lăsau garanţie
(“zălog” cum ziceau bătrânii) pentru împrumuturile făcute de către nobili,
sau erau daţi zestre fetelor. Aşa a fost cazul a 30 de case de ţărani cu 150-
175 suflete, date zestre nobililor Vaida Bona şi Vaida Gavril din Caransebeş
de către familia nobililor Gârlişteni care stăpâneau la acea vreme moşia
Dalboşeţului.
         Intrarea după anul 1658 sub stăpânirea turcilor, fără nobili,
acestora nu li s-au mai recunoscut drepturile şi titlul; viaţa locuitorilor a
fost pentru o anumită perioadă ceva mai bună. Turcii, pe cei care au vrut i-
au angajat cu “simbrie” (plată ca soldaţi “seimeni”). În Dalboşeţ a rămas
numele de Pogia, care vine, foarte probabil, de la turcescul Hogia, nume
dat unui asemenea şeiman.
         În perioada stăpânirii austriece ne este cunoscută strămutarea în
anul 1829 a 3 familii: Curiţa, Ciuciuc şi Goga alături de cele 50 familii din
Şopotu Vechi, pentru întemeierea noului sat, Şopotu Nou.
         Tot în perioada Graniţei militare, pentru că statul austriac a căutat
să pună în valoare bogăţiiloe existente aici, la 13 iulie 1801, s-a dat voie
ţiganilor “spălători de aur” sau “aurari”, numiţi şi “bănăţenii noi” (neü
banater), veniţi din Oltenia, să se aşeze în Almăj. În Dalboşeţ mai multe
familii. Se stabileşte că “spălătorii de aur” nu sunt supuşi jurisdicţiei


166
      Ibidem
                                     142
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

militare, ci Direcţiei Minelor şi că trebuiau să aibe asupra lor un “certificat
de identitate”. Printr-un ordin emis la 11 februarie 1819 de către Curtea din
Viena, “spălătorilor de aur” li se permite să rămână în Graniţă dacă produc
anual cel puţin greutatea aurului pentru 3 ducaţi. În caz contrar să fie
alungaţi167. Exemplul locuitorilor în mijlocul cărora au trăit i-a determinat
să se aşeze definitiv în sat, să progreseze din toate punctele de vedere,
multe familii ajungând la o foarte bună situaţie materială.
          De asemenea, s-a schimbat şi situaţia lor juridică, fiind ulterior
obligaţi să satisfacă serviciul militar. Ţiganii nomazi (sau lăieţii) au venit
din pusta Ungariei după anul 1873.
          Într-un document din 1 martie 1815, este notat că „prin cordonul
sanitar Tufării Vechi s-au refugiat din Oltenia familiile: Ion Piţigane, Iovan
Piţigane, Ion Jucu şi Ion Kilov (Cilob), care s-au aşezat în Almăj. Ei aveau ca
ajutor 3 kr. pe zi.”168
          În anul 1836, când cehii (veniţi din Boemia) stabiliţi la Poneasca sau
Scönthal, din cauza solului, a animalelor sălbatice şi a izolării în mijlocul
pădurii, s-au mutat o parte în satul Sumiţa de lângă Lăpuşnicel, iar ceilalţi
la Ravenska; familiile Sladec, Spausta, Stanec Venţel şi Stanec Matei au
decis să rămână în Dalboşeţ. Tot în această vreme s-au aşezat în sat şi etnici
germani, cum au fost cei din familiile Lepsi şi Feigl. Cristofor Feigl, originar
din regiunea Tirol din Austria, s-a stabilit prima dată la Sasca Montană,
apoi în Dalboşeţ în jurul anului 1875, ca brutar şi comerciant. A venit
împreună cu soţia sa Barbara şi cei trei copii Iohan, Moritz şi Sandor.
          Iohan şi Sandor s-au ocupat cu comerţul, iar Moritz a devenit
brutar. Cu timpul, atât etnicii germani cât şi cei cehi, s-au căsătorit cu
românce şi au îmbrăţişat religia ortodoxă.
          În anul 1883, cinci familii din Dalboşeţ au emigrat în Dobrogea,
pentru a se ocupa cu agricultura şi creşterea animalelor 169. De asemenea, în
1905, din cauza greutăţilor întâmpinate de dalboşenii aflaţi sub
administraţia maghiară Lepşi Sebi împreună cu soţia şi Fănina Ilie au
emigrat în America, considerată “ţara tuturor făgăduinţelor”. Dacă acolo
au scăpat de sărăcie şi şi-au împlinit visul de a avea o situaţie prosperă, nu
se ştie, pentru că ei nu s-au mai întors niciodată.
          Cel mai mare flux al migraţiei populaţiei din Dalboşeţ spre alte
zone a avut loc în anii socialismului, când aproximativ 50 familii s-au
stabilit în Moldova Nouă, Anina şi Reşiţa, ca urmare a cooperativizării

167
    Grigore Popiţi, operă citată, pag. 78
168
    Grigore Popiţi, operă citată, pag. 79
169
    Carmen Albert, “Documentele Institutului Social Banat-Crişana”, Ed. Mirton
2003
                                       143
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

agriculturii şi industrializării. La pensionare o parte dintre ei s-au reîntors
în sat. Această migrare spre oraş se menţine şi în zilele noastre ca urmare a
numărului mare de elevi şi studenţi plecaţi la studii şi care, la absolvire, îşi
găsesc locuri de muncă acolo.
          Migraţiile internaţionale au cunoscut şi ele în ultimii ani, o
frecvenţă mai mare. Astfel în Germania s-au stabilit 13 persoane, în Austria
3, în Australia o persoană, în Franţa o persoană, iar în Serbia 2 persoane.
Pentru munci sezoniere sau permanente în Spania sunt 25 de persoane,
Italia 20 şi Portugalia 2. Datorită faptului că economia comunei la ora
actuală nu poate absorbi întreaga populaţie activă, numărul celor care se
vor deplasa spre oraşe şi în ţările Uniunii Europene va creşte continuu.
După anul 2000, 11 familii din Şopotu Nou şi-au cumpărat case şi s-au
stabilit în Dalboşeţ.



        e) Structura populaţiei

         Analiza elementelor demografice, dinamica numărului de locuitori,
mişcare naturală şi migratorie, permit evidenţierea modului în care
evoluţia acestora se înscrie în particularităţile structurii populaţiei, care la
rândul lor reflectă potenţialul forţei de muncă, dar şi transformările
economico-sociale şi politice care au avut loc de-a lungul timpului.
         Structura pe sexe a populaţiei satului Dalboşeţ reflectă o uşoară
dominare a sexului feminin. Această diferenţiere în favoarea sexului
feminin apare atât la recensământul din anul 1966, când femeile
reprezentau 51,2% din totalul populaţiei, faţă de numai 48,8% cât
reprezentau bărbaţii. Această situaţie credem că a fost întotdeauna pentru
că din datele pe anul 1938, aflăm că în Dalboşeţ trăiau 880 femei şi 762
bărbaţi. Această dominare a numărului femeilor s-a accentuat la ultimul
recensământ din anul 2002, când femeile deţin 53,78%, adică 626 persoane
iar bărbaţii doar 46,2%, respectiv 538 persoane. Structura populaţiei pe
grupe de vârstă ridică probleme deosebit de importante, fiind un indicator
care reflectă situaţia actuală cât şi tendinţele de “îmbătrânire” sau
“întinerire” demografică a populaţiei.
         În anul 1966 în localitatea Dalboşeţ, populaţia matură între 19-54, la
femei reprezenta 24,5% şi la bărbaţi 31,4%. Aceasta denotă că acum 30 de
ani forţa de muncă era asigurată.
         Grupa de vârstă 0-19, a reprezentat 25% din totalul populaţiei, iar
populaţia în vârstă de peste 60 ani 22,2%. În anul 1938, erau 700 femei


                                      144
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu

mature, 600 bărbaţi maturi, 850 minori şi 320 persoane de peste 50 ani. Deci
şi atunci populaţia aptă de muncă era în număr mare.
         Satul Dalboşeţ în prezent se include în “Tipul demografic moderat”
având o pondere a populaţiei mature între 19-59 ani de 34,36%, adică 400
persoane de unde reiese că populaţia activă s-a diminuat ca număr şi se
înregistrează o îmbătrânire a populaţiei, ceea ce va crea probleme pentru
asigurarea forţei de muncă şi, în general, în dezvoltarea de perspectivă a
economiei. Afirmaţia este susţinută şi de numărul mare al locuitorilor de
peste 60 ani, care reprezintă 39,6%, adică 461 persoane.
         Grupa de vârstă 0-19 ani reprezintă 26,03%, respectiv 303 locuitori
din totalul populaţiei, cu 135 persoane mai puţin ca acum 30 de ani.
         Potenţialul uman al unui teritoriu este reprezentat de populaţia sa
activă, adică de populaţia a cărei vârstă şi vitalitate îi permite să depună o
activitate utilă societăţii.
         La data de 1 ianuarie 2007, populaţia localităţii Dalboşeţ număra
1164 persoane (împreună cu cea a satelor Bârz, Boina, Boiniţa, Prislop şi
Reşiţa Mică). Din totalul de 1164 persoane, populaţia activă deţine 34,31%,
adică 400 persoane.
         Structura populaţiei ocupate pe ramuri de activitate se prezintă
astfel:
         1. Industrie – 28 persoane
         2. Construcţii – 30 persoane
         3. Agricultura – 99 persoane
         4. Silvicultură – 9 persoane
         5. Transporturi – 12 persoane
         6. Telecomunicaţii – 3 persoane
         7. Circulaţia mărfurilor – 19 persoane
         8. Învăţământ, cultură, artă – 23 persoane
         9. Sănătate – 11 persoane
         10. Administraţie – 32 persoane
         Totalul populaţiei ocupate este de 266 persoane, ceea ce reprezintă
66,5%. Diferenţa de 134 de persoane apte de muncă dar neîncadrate într-o
activitate utilă este reprezentată de:
         1. Şomeri – 16 persoane
         2. Nevăzători – 4 persoane
         3. Persoane cu handicap – 16
         4. Mame cu copii mici, casnice, studenţi – 98 persoane
         În urma recensământului populaţiei şi locuinţelor, situaţia pe
întreaga comună se prezintă în felul următor:
         Populaţia totală a comunei este de 1919 locuitori, din care:

                                     145
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu

        -   după naţionalitate:
                     o români – 1899
                     o rromi – 29
                     o maghiari – 2
                     o cehi –
                     o alte – 5
       - după religie:
                     o ortodocşi – 1819
                     o baptişti – 94
                     o altele – 6
       Populaţia ocupată a comunei, din care:
       - populaţie ocupată – 409
       - în căutarea unui loc de muncă – 104
       - elevi şi studenţi – 248
       Populaţie inactivă, din care:
       - pensionari – 755 (477 la Dalboşeţ)
       - casnice – 235
       - altele – 168
       Populaţia satului Dalboşeţ este alcătuită într-un procent de 99,4%
din români, alături de care trăiesc 10 familii de rromi.



        3) Aşezările şi administraţia

         Aşezările prezente azi pe teritoriul satului nostru au o existenţă
îndelungată şi au evoluat treptat, în condiţii social-economice diferite, ca
aşezări permanente – Dalboşeţul şi aşezări semipermanente – “sălaşele”,
care au generat sate.
         Ansamblul complex al teritoriului localităţii, alcătuit din mai multe
forme de relief aşezate în trepte ce coboară de la sud spre nord, alături de
condiţiile social-economice, şi-au pus amprenta atât asupra apariţiei şi
dezvoltării aşezărilor, cât şi asupra caracteristicilor teritoriale, generând
diferenţieri de la un sector la altul. În cuprinsul moşiei Dalboşeţ,
predomină aşezările mici, formate din câteva gospodării (7-26 case) cu o
populaţie de 20-70 locuitori, numiţi colibinţi. Acestea sunt satele Reşiţa
Mică, Prislop, Bârz, Boiniţa şi Boina, care, până în ianuarie 1956, erau
cătune ale localităţii Dalboşeţ.
         Pâraie sau drumuri de pământ despart aceste aşezări mici,
traversând vatra lor foarte slab conturată în teritoriu.


                                     146
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

         Înainte de cooperativizarea agriculturii, unele sălaşe erau
construite pe parcela cea mai mare şi cu pământul cel mai bun, de la sate
spre colibe existând o pendulare permanentă. În prezent la sălaşe locuiesc
permanent numai cei bătrâni şi aceia care nu au case în vatra satului
Dalboşeţ, ceilalţi toamna după încheierea campaniei agricole coboară în
Dalboşeţ şi stau până primăvara. Acolo unde bătrânii au dispărut, colibele
nu rămân singure deoarece mulţi timişoreni le-au cumpărat şi renovat.
Sunt chiar şi câţiva bucureşteni.
         Satele Reşiţa Mică, Bârz şi Boina s-au dezvoltat în vatra râurilor cu
acelaşi nume, dar cu timpul s-au extins şi pe versanţi şi interfluvii. Satele
Boiniţa şi Prislop, însă, s-au dezvoltat pe culmile dealurilor şi numai câteva
gospodării sunt în văi.
         Satul Dalboşeţ, care este şi reşedinţa comunei, s-a dezvoltat pe
malul stâng al râului Nera în zona de terase şi pe conul de dejecţie al
pârâului Valea Satului, ce-l străbate.
         Aşa cum arătam mai înainte, satul Dalboşeţ a fost pomenit în
documente mai târziu (1607), dar acest fapt este irelevant pentru vechimea
lui. Afirmăm acest lucru deoarece vatra satului s-a mutat mereu în cadrul
hotarului de azi al satului, după cum nevoile momentului au cerut-o. Este
foarte probabil că mai tot timpul, în vremea evului mediu timpuriu, satul a
fost compus din mai multe “crânguri” (cătune). Amintirea acestor
“crânguri” a fost păstrată de toponimia locului: Sălişte, Ogaşul Morarului,
Morminţi.
         Din discuţiile cu localnicii, ca şi din prezenţa mai spre sud a locului
numit “Sălişte”, putem trage concluzia că iniţial satul a fost grupat sub
piciorul muntelui şi numai ulterior, când autorităţile austriece au dat în
1784 rezoluţia de “regularizarea satelor”, s-a extins spre nord pe podul
terasei a II-a a râului Nera.
         Pentru mutarea satelor au fost necesare unele lucrări pregătitoare.
S-a făcut o conscripţie a populaţiei, pentru a se şti câtă populaţie urma a fi
strămutată şi pentru câte familii trebuiau repartizate locuri de casă (plaţul).
         La început locuitorii satelor s-au împotrivit mutării, pentru că ei
erau născuţi şi crescuţi în locurile lor. Dar autorităţile au luat aspre măsuri
pentru a-i determina să-şi construiască alte case în locurile stabilite,
mergând până la dărâmarea caselor şi bordeielor celor îndărătnici (conform
tradiţiei orale).




                                      147
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu




                         Figura 23: Stradă în anul 1900

         Reaşezarea satului, hotărâtă de austrieci, nu a avut doar părţi rele.
Casele nou construite erau mai bune şi mai sănătoase, vatra satului a fost
organizată milităreşte, cu străzi late şi drepte, trasate după un plan bine
chibzuit, cu casele grupate şi făcând “fronturi” uşor de blocat la nevoie.
Intrările străzilor erau închise cu “vracniţe” (garduri mobile).
         În punctul central s-a fixat centrul civic, cu clădirea primăriei, a
conducerii companiei, a bisericii, şcolii şi casele ofiţereşti. Fiecare casă avea
în spate curtea, grajdul pentru animale şi în continuare grădina. Au fost
numerotate şi au primit şi numărul companiei.
         La început materialul de construcţie a fost lemnul sau cărămida
arsă. Acoperişul era din şindrilă de fag. După anul 1836 ca materiale de
construcţie s-au folosit piatra, cărămida arsă şi ţigla solzi. În paragraful 78
al constituţiei confiniare din anul 1807 se prevedea “căşile grănicereşti, cele
noao, să se facă, încît e cu putinţă, din materii trainice”. Noile case aveau 1-
3 camere, bucătărie, cămară şi tindă. Probabil de atunci dăinuie obiceiul ca
în fundaţia casei să se zidească un cap de pasăre, monede şi un vas cu apă,
pentru norocul, belşugul şi curăţenia casei. Când dulgherii (ţâmormanii)
terminau scheletul acoperişului, se aşeza o ramură dintr-un pom
împodobită cu un scălan (doi porumbi) şi un peşchir (prosop), ca simbol al
succesului (fig. 23).

                                      148
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu

        Iluminatul caselor vechi se făcea cu un opaiţ cu seu, aşezat într-o
nişă special făcută în perete, numită “copileţ”. Între copileţul din “sobă”
(cameră) şi coşul casei, era un mic canal pentru evacuarea fumului (numit
“duşnic”). Tot pentru iluminat s-a mai utilizat şi “gangea”. După 1853,
aceste sisteme au fost înlocuite cu lampa cu petrol, acesta fiind adus din
Ţara Românească.
        Conducerea companiei se îngrijea să fie casele zugrăvite
obligatoriu de două ori pe an: de Sfintele Paşti şi de Sfânta Marie Mică,
când e “ruga satului”. Acest obicei s-a păstrat până în zilele noastre. Ca şi
numărul populaţiei, şi cel al caselor a evoluat de-a lungul timpului, cu
perioade de stagnare, creştere mai rapidă sau mai lentă şi chiar de regres.

                         Evoluţia numărului de case
  Anul      1603     1718    1773    1807    1910   1930          1938     2002
 Număr       30       15      126     130     644    651          526       395
  case


         Conform cărţii funciare, în anul 1807 în Dalboşeţ erau 130 case din
bârne, o biserică din piatră şi cărămidă, o şcoală din bârne, casă comunală
din piatră, locuinţe pentru ofiţeri din piatră, hambar din nuiele, poligon
acoperit pentru instrucţie, han din piatră, corp de gardă din piatră, gheţăria
din piatră şi cărămidă.
         După datele ultimului recensământ din anul 2002, în Dalboşeţ sunt:
395 case, 328 gospodării, în Reşiţa Mică 12 case, Prislop 7, Bârz 26, Boiniţia
5 şi la Boina 10.
         Chiar dacă stricăciunile războaielor ce s-au abătut asupra
dalboşenilor n-au fost puţîne, ei şi-au reconstruit iarăşi şi iarăşi casele (fig.
24).
         Colibele în tot acest timp au existat, deoarece drumul din sat până
la locurile oamenilor erau prea lung pentru a fi făcut într-o singură zi şi a
avea vreme de lucru.
         În ceea ce priveşte conducerea sau administraţia localităţii
Dalboşeţ, ea a cunoscut aceleaşi forme ca şi toate satele almăjene.




                                      149
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu




                        Figura 24: Vedere din Dalboşeţ

         În perioada feudalismului, sub stăpânirea regatului maghiar satul a
fost condus de un cneaz, ajutat de “oameni buni şi bătrâni”, aleşi de obşte
în fiecare an. Treptat, funcţia de cneaz a ajuns să se reţină în aceeaşi familie
devenind ereditară. Cnezii împreună cu “bătrânii” judecau pricinile de mai
mică importanţă dintre locuitori, repartizau pe familii obligaţiile pe care
obştea satului le avea, încasau dările şi se îngrijeau de executarea lucrărilor
comune. Cea mai importantă sarcină a lor era cea de apărare a satului şi de
a recruta un anumit număr de oşteni pentru desele acţiuni militare. Pentru
că în timpul cât se aflau în fruntea obştii, ei trebuiau să rezolve toate aceste
sarcini, beneficiau de anumite drepturi ca acela de a avea mori şi cârciumi
şi erau scutiţi în acelaşi timp de dări.
         Demn de amintit este că regele Ungariei, Ladislau al V-lea
Postumul, la 1457 a acordat nobililor, cnezilor şi tuturor locuitorilor din
districtul Almăj, o diplomă privilegiată, drept recompensă pentru vitejia cu
care aceştia au apărat vadurile Dunării contra turcilor, sub comanda lui
Iancu de Hunedoara, la 6 august 1456. Această diplomă a fost reconfirmată
la anul 1551, de regina Isabela şi la 1609 de principele Gabriel Bathory.
         Cneazul, ca şef al satului, reprezenta interesele comunităţii nu
numai pe plan local ci şi în relaţiile cu autorităţile străine, indiferent în ce


                                      150
Dalboşeţ – Studiu monografic                                        Icoana Budescu

postură se găseau acestea, de aliate sau de stăpâni, în vreme de război sau
pace.
          Cel dintâi document în care se vorbeşte despre cnezi ca şi
conducători ai satelor este cel din 1430, când marele magistru al ordinului
teutonic Nicolae Redwitz, ce conducea Banatul de Severin vine în Almăj, să
judece unele neînţelegeri ce au apărut între aceştia şi nobilii din zonă.
          Instituţia cnezială este menţinută şi în timpul stăpânirii turceşti,
păstrându-se aproape aceleaşi drepturi şi îndatoriri. Acum ei primesc o
nouă îndatorire, anume aceea de a recruta pentru turci mercenari
“martalogi” şi soldaţi cu soldă “seimeni”, pentru paza satelor, clădirilor şi
pentru a lua parte la luptele de apărare a teritoriului cucerit. Cnezii mai
erau obligaţi să-i descopere şi să-i aducă înapoi pe cei ascunşi de teama
turcilor. Acei cnezi care-şi îndeplineau toate obligaţiile impuse de turci
erau menţinuţi în funcţie printr-o diplomă de confirmare, numită “berat”.
          Autorităţile austriece au menţinut şi ele funcţia de cneaz, după ce
au cucerit Banatul în anul 1718, ba mai mult ei au numit şi un cneaz
superior peste cnezii din Almăj. Cei mai cunoscuţi obercnezi au fost Vuc
Goşa din Lăpuşnicu Mare şi Dobromir Hârcila din Bănia, cel care a avut
curajul să-l înfrunte pe însuşi împăratul Iosif al II-lea.
          Teritoriul Banatului a fost împărţit în 11 districte. Satele din Almăj,
deci şi Dalboşeţul, au făcut parte din districtul Orşovei. Districtul era
condus de către un prefect (Verwalter) cu 2 subprefecţi (Unterverwalter).
Unul din subprefecţi îşi avea sediul la Bozovici şi se ocupa de toate
problemele din Almăj.
          După militarizarea satelor, importanţa cnezilor în conducerea
acestora a scăzut, deoarece îndatoririle lor au fost preluate de către
autorităţile militare.
          Posibil ca acest lucru să fie urmarea afrontului adus de cnezi
autorităţilor atunci când s-au împotrivit militarizării şi pentru că în ultimul
război dintre austrieci şi turci (1788-1790), almăjenii au trecut de partea
celor din urmă. De acum, interesele satelor erau reprezentate de bătrânii
(Ortsöltesten) aleşi de locuitori şi confirmaţi de comanda companiei. Cei
aleşi trebuiau să ştie pe cât posibil să scrie şi să citească, să fie cinstiţi şi foşti
militari.
          Aceşti “bătrâni ai satului” alături de comandantul companiei
rezolvau anumite probleme, precum cele legate de divizarea
comunioanelor, buna funcţionare a şcolilor; de asemenea semnau bilanţul
cheltuielilor şi veniturilor bisericii. În documentele vremii respective
figurează şi sub denumirea de primari.


                                         151
Dalboşeţ – Studiu monografic                                         Icoana Budescu

         În anul 1862 apare legea “Orts Bezircs und Kreise der Regiments
Gemeinden”, iar în urma aplicării ei, administraţia comunelor se desparte
de cea militară, respectiv de conducerea companiei Dalboşeţ. În fruntea
satului se găsea consiliul popular sau “antista comunală”, formată din 10-
35 membri ordinari şi 1-3 membri supleanţi, aleşi de locuitorii satului pe o
perioadă de 6 ani170.
         Demn de menţionat este că, la alegere, fiecare comunion avea
dreptul la un singur vot, acela al capului de familie. Din rândurile
“antistei” se alegeau doi delegaţi, un fel de primari care, ca semn al
demnităţii şi puterii lor, purtau în timpul serviciului un baston cu mâner de
alamă, ce avea imprimată pajura împărătească, de care atârnau ciucuri în
alb-negru. Cei doi delegaţi erau scutiţi de obligaţia de transport cu carul
(forşpan), de robotă şi de încartiruirea soldaţilor 171.
         “Antista comunală” avea o seamă de atribuţii, printre care se
numărau cele de ordin economic-gospodăresc: pomicultura, creşterea şi
îngrijirea animalelor, culturile cerealiere, igiena gospodăriilor şi a sătenilor,
economia casnică, robota, şcoala, biserica, promovarea culturii, ajutorarea
familiilor nevoiaşe, administrarea fondului funciar al comunei şi controlul
veniturilor. În fiecare duminică, după slujba religioasă, aveau loc şedinţele,
iar după amiază la adunarea publică “porunci”, hotărârile luate erau
transmise cetăţenilor. La aceste adunări obligatoriu trebuia să participe
fiecare cap de comunion. Din această perioadă s-a introdus “bătaia tobei”
prin sat, ca să se anunţe ştirile sau poruncile stăpânirii172. Acest obicei se
menţine până prin anii 1957-1960.
         Observăm că administraţia localităţii Dalboşeţ, ca de altfel a
tuturor celor din Graniţă, a fost concepută ca o îmbinare între vechile forme
de conducere tipic româneşti cu cele impuse de austrieci cu ocazia
militarizării zonei. Ele şi-au dovedit viabilitatea şi s-au menţinut, multă
vreme, până în secolul XX.
         În anul 1867 apare dualismul monarhic cunoscut sub numele de
Imperiul austro-ungar. Ca urmare a acestei schimbări politice se produc
modificări legislative şi în administraţie. Potrivit unei legi emise acum,
alături de limba română în administraţie se folosea şi cea germană. Din
1871 sunt desfiinţate comunioanele şi fiecare familie putea avea o suprafaţă
de pământ, de până la 150 jugăre. Pădurile de acum se împart între statul

170
    L. Smeu, operă citată, pag. 74
171
    Dr. Anton Marchescu, “Grănicerii Bănăţeni şi Comunitatea de Avere”,
Caransebeş, 1941, pag. 37-38, 270-271. C. Buracu, “Istoria Banatului Severin”,
Tipografia diecezană, Caransebeş, 1932, pag. 14, 22, 24
172
    L. Smeu, “Contribuţii la istoria Almăjului”, Ed. Litera, Bucureşti, 1977, pag. 181
                                          152
Dalboşeţ – Studiu monografic                                           Icoana Budescu

maghiar şi “comunitatea grănicerească” care va pune bazele Comunităţii
de Avere, ce va avea un rol important în viaţa foştilor grăniceri mai bine de
70 de ani.
         Cea mai importantă dintre legile emise în această perioadă a fost
cea din 1872, prin care se desfiinţează regimentul grăniceresc nr. 13, se
demilitarizează populaţia şi se instituie administraţia civilă. Astfel, în anul
1873 se înfiinţează judeţul Severin, cu reşedinţa la Caransebeş. Judeţul
cuprindea teritoriul fostului regiment nr. 13, precum şi satele din fosta
companie Berzasca, ce aparţinuse de regimentul sârbo-bănăţean.
         Judeţul nou înfiinţat avea 4 preturi şi 106 comune. Primul prefect a
fost Bogdan Iacob. El vizitează Almăjul, dar este întâmpinat cu multă
neîncredere doarece populaţia era obişnuită cu administraţia militară
austriacă, care a creat multă ordine. Se cunoaşte faptul că în luna februarie
1878, locuitorii satului Dalboşeţ au o atitudine ostilă faţă de administraţia
maghiară, reprezentată de primpretorul Gheza Pekzely173.
         Pentru Almăj pretura era la Bozovici. La Dalboşeţ se creează
notariat, de care aparţineau şi satele: Lăpuşnicu Mare, Moceriş şi Şopotu
Vechi.
         În urma noii legi admiinstrative din 1881 judeţul (sau comitatul,
cum i se mai spunea) Severin se unifică cu Caraşul şi formează un nou
judeţ, Caraş-Severin cu capitala la Lugoj, în limitele administrative
apropiate de cele actuale. Dalboşeţul a făcut parte din plasa Bozovici.
Situaţia aceasta se va menţine până la sfârşitul primului război mondial.
         De la 1 decembrie 1918 şi până la desăvârşirea unificării
administrative a României Mari treburile administrative ale Banatului şi
Transilvaniei au fost conduse de Consiliul Dirigent de la Sibiu-Cluj şi de
Marele Sfat Naţional în lumina hotărârilor de la Alba Iulia174.
         În această perioadă şi în cea care i-a urmat, fiecare sat avea
primarul şi “antista” sa, însă evidenţa stării civile, treburile băneşti şi
administrative le executa notarul pentru toate satele din cercul notarial
Dalboşeţ.
         Notariatul funcţiona în clădirea în care a fost comanda companiei
militare şi avea următoarele birouri:
         - Biroul administrativ;
         - Biroul stării civile;
         - Biroul MONT;
         - Biroul petiţionării;
         - Biroul contabilităţii;

173
      C. Buracu, “Cronica istorică a Almăjului”, pag. 63
174
      “Istoria Transilvaniei”, vol. II, Ed. Academiei, 1962, pag. 453-454
                                            153
Dalboşeţ – Studiu monografic                                Icoana Budescu

         În urma legii administrative din iulie 1925, comuna Dalboşeţ a
făcut parte din plasa Bozovici, judeţul Caraş cu reşedinţa la Oraviţa. Primul
primpretor a fost Ilie Miclău din Bozovici, urmat de notarul sârb din
Dalboşeţ, Teodor Lukici.
         Antista localităţii Dalboşeţ, dinainte de război şi până în 1925, a
fost formată din consilierii:
         Câmpianu Stanomir
         Budescu Marian
         Cazacu Filip
         Prisca Marian
         Johan Feigl
         Dumitru Iosif
         Cazacu Iosif
         Stână Pavel
         Feigl Alexandru
         Pecină Vasile
         Ilie Imbrea
         Consilieri comunali au mai fost:
         - între 1925-1928:
         Prisca Iosif
         Sporea Călin
         Budescu Nistor
         Stoinel Nistor
         Careba Gligore
         Uscatu Ion
         Băcilă Radivoi
         Dumitru Iacob
         Băcilă Ion
         Ciuciuc Iosif
         - între 1929-1931:
         Stoinel Nistor
         Cogea Petru
         Bâta Nistor
         Prâsca Alimpie
         Uscatu Ion
         Ciuciuc Iosif
         Prâsca Iosif
         Pr. Bădin Nicolae
         Badescu Nicolae
         Curiţa Nistor

                                    154
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

         Badescu Maxim
         Câmpianu Petru
         Bâta Vasile
         Radomir Ion
         Radomir Pavel
         Baba Călin
         Stoinel Iosif
         În esenţă, organizarea administrativă începută în anul 1925, s-a
menţinut până în anul 1949, când se înfiinţează raioanele în locul plaselor şi
regiunile în locul judeţelor. Tot atunci s-a modificat şi întinderea teritorială
a noilor unităţi înfiinţate. Raioanele erau formate din mai multe comune,
care la rândul lor cuprindeau câteva sate.
         Dalboşeţul, ca toate celelalalte localităţi, a făcut parte la început din
raionul Almăj-Mehadia (cu reşedinţa la Mehadia), din cadrul regiunii
Banat. Începând cu anul 1956, raionul se scindează şi se formează raionul
Bozovici cu centrul în aceeaşi comună şi Orşova cu reşedinţa în oraşul
Orşova.
         Comunele de acum erau conduse de către un singur primar, un
secretar cu atribuţii similare fostului notar şi un consiliu comunal numit
sfat. De aici şi numele de Sfatul popular (nu se mai utilizează termenul de
primărie).
         Cred că nu este lipsit de importanţă să cunoaştem pe cei care au
condus, mai bine sau mai puţin bine, colectivitatea satului nostru.

        De-a lungul vremii au fost primari:
        Vuescu Călin            1880-1888
        Epure Călin             1888-1896
        Peţa Pavel              1896-1908
        Serafin Vasile-Tuca     1908 -1913
        Budescu Petru Panduru 1913-1918
        Fuicu Iosif             1918-1934
        Băcilă Nicolae          1934-1938
        Marin Ştefan            1938-1939
        Ciuciuc Iosif           1940
        Dumitru Călin           1940-1944
        Budescu Nicolae 1944-1946
        Jarcu Ilie-Ticu         1946-1948
        Anca Nicolae            1948-1952
        Mut Gheorghe            1952-1954
        Costescu Gheorghe       1954-1956

                                       155
Dalboşeţ – Studiu monografic                                Icoana Budescu

        Popistaş Pavel           1956-1960
        Feigl Feri
        Bâta Gheorghe
        Radu Constantin
        Cioroabă Petru
        Mirea Marian
        Bâta Păun
        Fuicu Vasile




                     Figura 25: Primăria comunei Dalboşeţ

         Demn de menţionat este faptul că până în anul 1949, postul de
primar era onorific (el nu era remunerat), la fel cel de consilier comunal.
Salariaţi erau doar notarul, perceptorul (cel care încasa impozitele) şi
guarzii comunali (paznicii satului şi ai câmpului) (fig. 25).

       Notarii (după 1949, cu denumirea de secretari) au fost în ordine
următorii:
       Popovici Ion           1894-1902
       Ristici Carol          1902-1916
       Luckici Teodor         1916-1919
       Câlniceanu Gheorghe    1919-1926
                                     156
Dalboşeţ – Studiu monografic                                       Icoana Budescu

            Bihoi Nicolae              1926-1932
            Mircea Pavel               1932-1937
            Fronnoffer Sigismund       1938

            Secretari comunali:
            Marin Ion-Turcu            1950-1953
            Badescu Mihai              1953-1956
            Stoinel Nicolae            1956-
            Terba Iosif
            Disagă Dănilă
            Imbrea Mihail Iosif

            Funcţionari (“canţelarişti”) comunali sunt amintiţi:
            Pop Gheorghe
            Bagoy Bela
            Câlniceanu Gheorghe
            Silvaşi Zoltan
            Vass Bela
            Marisi Simion
            Fürstner Rudolf
            Novicici Mladen
            Incze Eduard
            Băcilă Ion-Faier
            Stoinel Simion

         Liniştea, ordinea publiă, paza terenurilor cultivate, a satului şi a
colibelor, la Dalboşeţ, au fost asigurate de-a lungul vremii prin sistemul
plăieşilor de sat, organizaţie semimilitară, formată din câţiva localnici.
Modul acesta de pază era cunoscut încă de pe vremea când Almăjul era
stăpânit de regatul feudal maghiar; plăieşii sunt menţionaţi într-un
document din anul 1430173.
         La începutul secolului al XVIII-lea, Curtea din Viena a reactivat
organizaţia plăieşilor, mărind numărul acestora. Pentru serviciile prestate
ei se bucurau de anumite privilegii în domeniul agrar şi erau scutiţi de bir
şi robotă. Plăieşii erau subordonaţi cneazului satului.




173
      C. Buracu, “Cronica istorică a Almăjului”, pag. 63
                                           157
Dalboşeţ – Studiu monografic                                     Icoana Budescu




                     Figura 26: Clădirea postului de jandarmi

         După militarizarea Graniţei, siguranţa publică a fost asigurată de
către corpul de serezani, format din localnici. Aceştia au vegheat liniştea
satului până după anul 1872, când se provincializează zona de Graniţă.
Locul lor este luat de către posturi de jandarmi, câte unul pentru fiecare
notariat.
         Postul de jandarmi Dalboşeţ asigura şi paza satelor Lăpuşnicu
Mare, Moceriş şi Şopotu Vechi. Era în subordinea Secţiei de jandarmi a
plasei Bozovici, subordonată la rândul ei Companiei judeţene de jandarmi
cu garnizoana la Oraviţa176.
         Sediul plăieşilor, serezanilor şi jandarmilor a fost în clădirea tip
cazarmă, de la numărul 108, unde în curte este zidită şi gheţăria (fig. 26). La
început jandarmii ca şi notarii erau români cu pregătire corespunzătoare.
Treptat ei sunt înlocuiţi cu jandarmii ungureşti (şândarii), care erau urâţi de
populaţia satului pentru comportamentul lor foarte dur şi arogant.




176
   Fr. Gedean, “Împărţirea judeţului Caraş din punct de vedere administrativ”,
Tipografia Felix Weiss, Oraviţa, 1920
                                       158
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu




                               Figura 27: Clădirea Poliţiei

         După al II-lea război mondial, o dată cu instalarea regimului
democrat-popular, jandarmii sunt înlocuiţi cu miliţienii. Aceştia erau
oameni simpli, din popor, dar din afara localităţii Dalboşeţ. De acum şi
postul de miliţie a fost mutat în clădirea fostului notariat.
         După revoluţia din decembrie 1989, locul miliţiei a fost luat de
către poliţie (fig. 27).
         Poşta. În timpul cât Dalboşeţul a făcut parte din Graniţa militară,
serviciile poştale au fost prestate de către compania militară din care făcea
parte satul. După această perioadă în satul nostru a fost înfiinţat un oficiu
poştal, numit şi “poşta ultimă”, care deservea nevoile de corespondenţă şi
ale satelor Lăpuşnicu Mare, Moceriş, Şopotu Vechi, Şopotu Nou şi
Ravenska.
         Diriginta poştei era Ştefania Budescu, nemţoaică venită cu părinţii
din Alsacia germană. Bătrânii îşi amintesc şi acum de “poştăriţa cu sabia la
şold”.
         În anul 1938, potrivit “Documentelor Institutului Social Banat-
Crişana”177, în Dalboşeţ nu mai era oficiu poştal. Transportul poştei oficiale
şi particulare se făcea în fiecare zi de către un curier plătit de primărie.

177
      Carmen Albert, operă citată, pag. 131
                                              159
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

Distribuirea în comună era asigurată de guarzii comunali. Ulterior s-a
reînfiinţat oficiul poştal, funcţionând până în zilele noastre. Astăzi diriginte
este Goşa Anişoara, iar poştaş Giura Nicolae.
         Sănătatea. Dacă ne este cunoscut faptul că de sănătatea spirituală a
locuitorilor satului Dalboşeţ, ca de altfel a tuturor satelor bănăţene, s-au
preocupat preoţii, dovadă fiind bisericile din lemn, apărute încă din
vechime, despre sănătatea trupească nu cunoaştem nimic până în secolul al
XVIII-lea.
         Nici un document din perioada feudalismului timpuriu, când
Dalboşeţul se găsea sub stăpânirea regatului maghiar, nu ne aminteşte un
mod sau altul de îngrijire a sănătăţii populaţiei.
         Negreşit, însă, în sat existau anumiţi bătrâni şi bătrâne care ştiau să
alunge suferinţele cu leacuri preparate din rădăcina, frunzele şi florile
plantelor medicinale şi din unele produse animaliere. Se foloseau: iarba
somnului, zeama de mesteacăn, busuiocul cerbilor, papucul doamnei,
cireaşa lupului, boaba vulpii, muşeţelul, sorocina, coada şoricelului,
pătlagina, părul calului, arnica etc. Dintre preparatatele din produse
animaliere amintim: untura de iepure sau cea de viezure, oloi (ulei) din
păstrăvi, cheagul de ied, lapte cu salvie etc.
         Iată câteva reţete probate de medicina populară, care erau însoţite
de anumite gesturi şi cuvinte (descântece): la umflătură iarba vântului, la
vătămătură – ceai din rădăcină de cicoare, la zălezât – părul ciutei, sau
spicul cerbului, la os – mămăliga de orz, la inimă – lapte cu fire de albior, la
rânză (stomac) – sălăştioare, la foale – măcriş. În sat erau femei bătrâne care
se pricepeau să dea ajutorul necesar celor care năşteau.
         Administraţia austriacă printre alte măsuri benefice vieţii
locuitorilor Almăjului a adoptat şi măsura de a se îngriji de sănătoatea
oamenilor, pentru a avea soldaţi apţi pentru paza graniţei şi războaiele
purtate şi pentru a preveni izbucnirea epidemiilor de ciumă, holeră etc.
Încă în anul 1750, în cazarma din Bozovici , a fost adus un doctor. În fiecare
sat era o moaşă, care se ocupa de sănătatea femeilor, mai ales a celor
însărcinate, şi de naşterea copiilor.
         Medicul de companie avea grijă în primul rând de personalul
militar, dar, aşa cum am văzut din documente, el trebuia să asigure
asistenţă medicală tuturor celor care-l solicitau, inclusiv elevilor pedepsiţi
cu bătaia.
         Prin ordinul nr. 27581 din 11 iulie 1786, medicul de Companie era
avertizat că are obligaţia de a-i vizita pe toţi bolnavii la domiciliu.
         Cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg, protopopul Mehadiei, în
Cronica Banatului, ne redă perioada când a izbucnit în Almăj o epidemie

                                      160
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu

de dizenterie şi ciumă în vremea războiului austro-turc din 1788-1791.
Pentru a se face faţă situaţiei, în cazarma din Bozovici a fost amenajat un
spital. Fiind preot militar Stoica de Haţeg este chemat de urgenţă la
Bozovici, de către colonelul Hiebel. “Eu la Bozovici cu bolnavii în spital
mult lucru aveam: 5 sobe (foişoare) – mari, pline de bolnavi, îmbrăcaţi,
unul lângă altul jos culcaţi, făr de aşternute, nemaifiind nici pae, nici fân
de-a le aşterne. Boala dizentrii (cursura grea), păduchi albi negrisă; piept,
faţa de păduchi nu să vedea. În toate zilele doi, trei morţi, apoi cu grosu,
câte 10 şi 12, cu caru duceam şi-i odihneam. Cerui de la oberşteru 8 muieri
din Bozovici se păptine să-i piăptine, şi-mi deăteră. Vro 10 zile peptănai, ci
din ţoale iară sus eşiiau. Ce să fac? 3 cazane cerui; îmi deăteră. În 3 cuhne
vatra mare eu însumi le-am spart, cazanele am aşezat, pline cu apă, foc le-
am dat. Jos, în curtea casernii prăjine am pus şi începând a-i desbrăca,
căpeneagu, reclu, apoi dîndu-le acestea, altele, dintr-o sobă într-alta, îi
opăream şi-i curăţam, sobele des măturam. Cerui să-mi aducă cronoveţ
(boabe de moleăte) de la Bogîltin, 4 cai cu sarcini aducându-mi, sobele
afumam, că mare putoare era, cât nici feldcerii nu sta, ci fugea. Eu
îngenunchind a-i spovedi şi cumineca, macar că mă pazeam, mulţi
păduchi, acas duceam, în 3 săptămâni, opărind şi peptenind bolnavi; pre
morţi petrecându-i“178.
         Cronicarul s-a îmbolnăvit şi el, dar a scăpat cu viaţă. Nu acelaşi
noroc l-au avut preoţii din Dalboşeţ, tatăl şi fiul care au murit. Precis s-au
molipsit de la bolnavii cărora le-au acordat asistenţă religioasă.
         Până în anul 1930 asistenţa sanitară medicală se acorda foarte greu
locuitorilor satului Dalboşeţ, deoarece a fost o singură circumscripţie
sanitară la Bozovici, pentru întreaga plasă, fiind condusă de un medic. Pe
lângă medicul de plasă mai era şi un medic particular. Nu exista nici un
spital.
         În urma primului război mondial în Almăj a izbucnit o epidemie
de tifos. Iată cum descrie cronicarul “Albumului tuturor întâmplărilor
parohiei ortodoxe din Dalboşeţ” cele petrecute atunci în sat: “În anul 1919,
după bătae prin premenirea cătanelor, sau iscat un morb lipicios, aşa numit
“morb Spaniol”, care încă a săcerat multe vieţi omeneşcii, au fost şi 7-8
morţi în o zi. La familia Păun Stână nr. 295, din 9 suflete, în interval de 8
zile, 8 membrii sau îngropat şi numai o fetiţă de trei ani, au rămas în
familie şi bunul nostru Preot Pavel Popescu la un an de serviciu dela
alegerea lui de preot în comuna noastră, de acest morb au murit” (Dalboşeţ
în April 1919, Pavel Peta)


178
      N. Stoica de Haţeg, operă citată pag. 259
                                           161
Dalboşeţ – Studiu monografic                                        Icoana Budescu

          Începând cu anul 1938 la Dalboşeţ se organizează circumscripţie
sanitară cu dispensar şi medic permanent. Dispensarul era înzestrat cu
strictul necesar. Pentru îngrijirea femeilor însărcinate, la dispensar a fost
încadrată şi moaşa Goşa Maria, care avea diplomă din timpul Austro-
Ungariei. În anul 1939 dispensarul este vizitat de către ministrul sănătăţii
dr. Marinescu179.
          Interesant de amintit este faptul că în perioada imediat următoare
primului război mondial, pe linie de învăţământ Almăjul aparţinea de
Subrevizoratul Teregova. În fiecare an un inspector se deplasa la sfârşitul
lunii septembrie – începutul lunii octombrie în şcolile din zonă să cerceteze
condiţiile materiale ale învăţătorilor, starea de sănătate a elevilor, dotarea
şcolii etc.
          În registrul cu procese verable al fostei Şcoli de 7 ani din Ravensca,
găsim notate constatările vizitei efectuate în octombrie 1922, din care reiese
că inspectorul în cauză a fost însoţit şi de medicul sătesc de la Dalboşeţ 180.
          Începând cu anul 1943 de sănătatea locuitorilor din Dalboşeţ,
Şopotu Vechi, Şopotu Nou, Ravensca s-au îngrijit următorii medici:

         Voinea Mihai
         Funcke Franz
         Iova Tatiana
         Drăgilă Gheorghe
         Mucinschi Anton
         Greblescu Traian
         Caşu Savu
         Păsculescu Petru
         Florea Ion
         Florea Mariana
         Albăstroiu Florin
         Albăstroiu Gheorghiţa
         David Eleonora
         Puţinelu Constantin
         Ţunea Aurora
         Secăşan Constanţa
         Solga Rozalia
         Imbrea Crenguţa


179
   Cartea de onoare a dispensarului medical Dalboşeţ
180
   Registrul cu procese-verbale de inspecţie al Şcolii cu clasele I-VII Ravensca, anul
1922
                                         162
Dalboşeţ – Studiu monografic                                        Icoana Budescu

         Între 1 octombrie 1958 – februarie 1968, în satul nostru a funcţîonat
un spital cu două secţii: interne şi pediatrie, dotat şi cu o salvare. Pe lângă
spital a fost amenajat un cabinet de stomatologie, un punct farmaceutic şi
casă de naşteri. Ca moaşe trebuie amintite: Oancea Sofia, Obeşterescu
Elisabeta şi Voichescu Elisabeta. Asistenţi medicali cu activitate
îndelungată au fost Băcilă Polina, Voichescu Iosif şi Băcilă Nicoleta.
         Pentru rezolvarea pricinilor mărunte dintre locuitorii satelor, prin
legea din 22 august 1938, au fost create judecătoriile comunale, care mai
funcţionaseră. Ele fiind de mai multe ori înfiinţate şi desfiinţate. Judecătorii
comunei se bucurau de prestigiu, şedinţele se desfăşurau în perfectă
ordine. Părţile erau cuvincioase în faţa instanţei. Obiectul proceselor civile
constă din: prestaţii de lucrări, despăgubiri pentru pagube cauzate în câmp,
împrumut de bani, restituiri de bunuri împrumutate, restituiri de arvună,
datorii din vânzări.
         Pentru că legea avea o lacună şi anume martorii nu depuneau
mărturie sub prestare de jurământ, depoziţiile lor nu se puteau lua în
considerare ca dovezi sigure.
         Potrivit art. 6 din Codul de Procedură Civilă Regele Carol al II-lea
“înaintea judecătoriilor comunale părţile se vor înfăţişa în persoană şi
numai ele singure îşi pot sprijini pretenţiile” 181.
         Sentinţa se da cu formula “Se va executa” şi în termen de cel mult o
săptămână din ziua când sentinţa a rămas definitivă, partea reintra în
drepturile sale. La Dalboşeţ Judecătoria comunală avea următoarea
componenţă:

  Judecătoria    Preşedinte –       Membrii          Supleanţi       Grefier-notar
   comunală         primar
    Dalboşeţ     Iosif Fuicu -      N. Bădini          I. Chivu      Ciortuz Petru
                  agricultor         preot, I.      învăţător, P.
                                     Grozav           Budescu
                                    învăţător         învăţător
                                                     pensionar


        În anii 1938-1939 judecătorii au dezbătut 45 procese civile, nici unul
penal. Potrivit articolului 8 din lege, judecarea cauzelor avea loc la o
săptămână de la înregistrarea reclamaţiei, la sediul primăriei, duminica.
        Din cauza evenimentelor petrecute în timpul celui de-al II-lea
război mondial, judecătoriile comunale şi-au încetat activitatea. Începând


181
  Dr. Emi Batiş, “Judecătoriile comunale în Almăj”, Revista Institutului Social
Banat-Crişana, ianuarie 1940, pag. 38
                                        163
Dalboşeţ – Studiu monografic                                Icoana Budescu

cu 1 aprilie 1948 a luat naştere în Dalboşeţ judecătoria populară rurală cu 1
judecător şi 2 asesori din popor, transformată ulterior în Comisia de
împăciuire care a fiinţat până în anul 1968. În cadrul comisiei o activitate
meritorie a avut învăţătorul Frâncu Pavel.
        În prezent localitatea Dalboşeţ este administrată de către primarul
Fuicu Vasile, ajutat de către viceprimarul Râncu Ilie şi cei 11 consilieri:
        1. Băcilă Piţu – Sorin
        2. Giura Nicolae
        3. Marişescu Ion
        4. Pădureanu Nistor
        5. Râncu Pavel
        6. Uscatu Ion
        7. Boia Traian
        8. Găină Nicolae
        9. Ţunea David
        10. Ţunea Petru
        11. Velcotă Ion
        Atribuţiile complexe ale primăriei sunt îndeplinite în mare măsură
de secretarul ei, ing. Mihail Iosif Imbrea.




                                    164
Dalboşeţ – Studiu monografic                                          Icoana Budescu




                           CAPITOLUL IV

                          Economia comunei

 “Un om harnic nu moare în lumea aceasta, oricât ar fi de rea. (Ion Agârbiceanu)"



                                  A) Agricultura


          Apărute ca aşezări agricole, satele comunei Dalboşeţ şi-au păstrat
până în prezent acest profil economic.
          Situarea lor în Valea Depresiunii Almăjului, pe văile de la poalele
muntelui, le-a permis o extindere continuă a suprafeţei agricole în
detrimentul pădurilor.
          Astfel la întemeierea sa, satul Dalboşeţ şi cătunele Bârz, Boiniţa şi
Boina erau înconjurate de păduri, fapt dovedit şi de toponimia silvestră ce
apare în denumirea locurilor înconjurătoare – Dealul Cerului (pădure cu
ceroni), Stu (pădure de tei).
          Configuraţia moşiei satului cu zona montană şi de dealuri la care
se adaugă terasele şi lunca râului Nera, au favorizat dezvoltarea pădurilor
cu numeroase poieni, fâneţe şi păşuni care au permis desfăşurarea unei
activităţi de creştere a animalelor, a pomiculutirii şi a cultivării plantelor.
          Insuficienţa pământului bun pentru cultivarea cerealelor, cât şi
perfecţionarea tehnicii agricole şi creşterea numărului de locuitori ai satului
au impus, ca o necessitate, despădurirea unor suprafeţe ce au trecut în
circuitul agricol.
          Populaţia şi-a mărit neîncetat terenurile agricole în dauna
pădurilor şi zăvoaielor, realitate consemnată şi de Împăratul Austriei Iosif
al II-lea, când, în călătoria sa prin Banat (1773), a vizitat Almăjul, venind de
la Biserica Albă la compania militară de la Bozovici. A consemnat printre
altele în jurnalul său “că pădurile sunt distruse prin păşunatul oilor şi
caprelor şi prin tăiatul frunzei pentru animale” 183.

183
    Ion Negru, “Contribuţii la cunoaşterea Banatului” (Jurnalul de călătorie din 1773
al Împăratului Iosif al II-lea), “Studii istorice”, vol. I, Timişoara, 1944, pag. 100-104
                                          165
Dalboşeţ – Studiu monografic                                       Icoana Budescu

         Modul de utilizare şi de proprietate a pământului a cunoscut şi în
localitatea Dalboşeţ toate etapele istorice: cea prefeudală, cu lucrarea în
comun, ca pe vremea dacilor, mai apoi repartizarea anuală pe familii a
terenurilor arabile de către cnezi. Apoi în perioada stăpânirii maghiare
obştea satului, cu pământurile sale, ajunge în stăpânirea unor nobili
almăjeni din familia Gârlişteanu sau înrudiţi cu aceasta. În urma acestei
stăpâniri locuitorii, din oameni liberi, au devenit iobagi, trebuind să
trudească pe moşia devenită nobiliară şi să plătească porţia (impozit).
         Începând cu anul 1658, după ce turcii şi-au întins stăpânirea şi în
teritoriul montan din sudul Banatului, deci şi în Dalboşeţ, sultanul a stabilit
că tot pământul este proprietatea sa. Nobilii n-au mai fost recunoscuţi ca
proprietari ai pământului, ei intrând treptat în rândurile ţăranilor, iar alţii
au rămas în Ardeal unde s-au refugiat de teama stăpânirii turceşti.
         Dalboşenii au continuat să lucreze pământul, dar au plătit
numeroase dări noilor stăpâni.
         Fiind angrenat în mai multe războaie cu Austria şi cu unele
popoare în Asia, Imperiul turcesc, dorind să-şi atragă populaţia bănăţeană
de partea sa, în anul 1690, dă un decret de lege, o “iradea” prin care
recunoaşte proprietatea deplină a ţăranilor asupra pământului pe care-l
folosiseră şi până atunci.
         Măsura de împroprietărire a dat rezultate, căci în războiul dintre
turci şi austrieci (1738-1739), populaţia s-a ridicat împotriva Imperiului
habsburgic, alăturându-se otomanilor. Această atitudine a fost determinată
şi de faptul că austriecii, după ocuparea Banatului în anul 1718, au anulat
“iradea”-ua şi au stabilit şi ei, cum făcuseră şi turcii la ocuparea teritoriului,
că tot pământul este proprietatea împăratului 184.
         Trecerea locuitorilor de partea turcilor s-a datorat şi impozitelor
mari, precum şi abuzurilor funcţionarilor austrieci, corupţi şi dornici de o
cât mai rapidă îmbogăţire. Regimul acesta de proprietate a fost menţinut
timp îndelungat rămânând în vigoare mulţi ani şi după 1773, când satele
din Almăj au fost militarizate.
         Pământul locuitorului devenit ostaş-grănicer era considerat “feudă
militară” cu dreptul ca acesta să-l deţină, să-l folosească, dar să nu-l
înstrăineze, să nu-l împartă, pentru că numai o gospodărie puternică
economic putea să susţină pe acel membru din familie devenit militar cu
îndatorirea de a participa la paza de hotar şi la desele războaie ale
împăratului.



184
      Dumitru Terfaloagă, “Chonografia satului Iablaniţa din Jud. Caraş-Severin”
                                          166
Dalboşeţ – Studiu monografic                                       Icoana Budescu

         Din necesităţi militare sarcinile impuse locuitorilor s-au înmulţit şi
majorat. Pentru o bună cunoaştere a situaţiei din Almăj, Curtea de la Viena
a efectuat mai multe conscripţii (recensăminte) ale populaţiei şi animalelor.
În cursul anului 1780, s-au demarat lucrările pentru măsurarea pământului
sau “întâiul mapierung”185.
         Lucrările de măsurare a pământului şi pentru întocmirea
cadastrului, cu unele întreruperi provocate de războaiele austro-turce, au
continuat mai mulţi ani. Odată terminate măsurătorile în anul 1807, s-a
întocmit Cartea Funciară, punându-se în felul acesta în concordanţă
realitatea funciară cu scriptele autorităţilor.
         Toate actele de proprietate de după aceea, până în prezent se
bazează pe această Carte funduară sau, cum s-a numit mai târziu, funciară.
Ea cuprindea: a) Foaia imobilelor; b) Foaia de proprietate; c) Foaia de
sarcini.
         Cartea funciară, întocmită pentru fiecare sat grăniceresc din Almăj,
era însoţită şi de harta lui funciară. Cărţile funciare aveau în prima pagină
descrierea topografică a comunei, enumerarea clădirilor statului şi cele
particulare, conspectul familiilor din sat, cu numerele de case şi descrierea
hotarului satului. Urma apoi, pagina individuală a fiecărui comunion
(familie), în ordine numerică, după numărul de case. Aceasta cuprindea
numărul de casă, numele de familie, descrierea exactă a fiecărui imobil,
vecinătăţile, locul în care era situat, ramura de cultură şi întinderea. La
sfârşitul paginilor familiale, erau trecute sesiile parohiale, păşunea sătească
şi pământul statului.
         Pentru mai multă siguranţă în păstrarea actelor Cărţii funciare,
după 1855 fiecare comunion (familie) a primit o copie după actul oficial 184.
Cărţile funciare ale satelor, din Almăj, au fost păstrate la judecătoria din
Bozovici până în septembrie 1944, când, din păcate, au fost arse odată cu
cazarma în timpul luptelor de aici. Au fost salvate doar hărţile topografice.
         În anul 1774, când s-a făcut recensământul animalelor şi s-au
măsurat grădinile, la Dalboşeţ situaţia se prezenta astfel:




185
      N. Stoica de Haţeg, operă citată
184
      Dumitru Terfaloagă, “Monografia satului Iablaniţa din Jud. Caraş-Severin”
                                          167
Dalboşeţ – Studiu monografic                                      Icoana Budescu

Număr             Vite cornute               Cai          Oi şi    Porci   Jugăre
  de                                                      capre            arabile
 Case       De         Vaci   Peste 1    De     Pentru
         tracţiune              an    tracţiune prăşilă
                                                peste 1
                                                  an
  126       146         88     76       72        25    800    367         13-12
                     (După G. Popiţi, “Date şi documente bănăţene”)

         Analizând situaţia de fapt a satului Dalboşeţ în anul militarizării
putem observa unele modificări ale condiţiilor social-economice.
         Dacă la primul recensământ sau conscripţie a gospodăriilor în
Almăj, efectuată în anul 1718, Dalboşeţul avea înregistrate doar 15 case, în
anul 1774 numărul acestora a ajuns la 126, asta însemnând că fiecărei
gospodării îi reveneau peste 3 capete vite mari, 7 oi, 2-3 porci. Dar pământ
arabil, doar 13-12 jugăre, deci mai puţin de 18 jugăre cât vor primi în urma
prevederilor constituţiei din 1807. Prin această constituţie se stabileşte
dreptul fiecărei familii de a avea ca moşie 24 jugăre de pământ, din care 18
jugăre arabil şi restul de 6 jugăre, păşuni şi fâneţe.
         Noua Constituţie din anul 1850, acordă dreptul de proprietate
absolută asupra pământului deţinut şi transmiterea lui moştenitorilor
legali. De asemenea, se trec în proprietatea comunelor toate păşunile
folosite până atunci şi dreptul tuturor grănicerilor de a le folosi pentru
vitele lor.
         Înlesnirile acordate grănicerilor prin cele două constituţii
confiniare, cea din 1807 şi cea din 1850 au avut urmări benefice pentru
dezvoltarea economică a Almăjului.
         În ce priveşte modul de utilizare a pământului, încă de la începutul
organizării militate a satelor almăjene, autorităţile au stabilit o seamă de
reguli menite să asigure o cât mai bună îngrijire a acestuia.
         În acest sens, s-au emis la companii diferite ordine spre aplicare în
satele din componenţa lor.
         Cărturarul – protopop al Mehadiei, Nicolae Stoica de Haţeg,
trimite satelor următorul îndemn: “La tot lucrul pământului care de care
mai bărbat să se îndemne: gloatele să trăiască. Vite aveţi: gunoi, bucluc,
iarna pe locuri, pre nivi. În grădini: grâu, bucate sămănaţi. Mulţi aţi văzut
cum lucră nemţii, franţuzii, sârbii, grădinile îşi direagă. Legumi: păsui,
mazăre, ceapă, ai, salată, varză, crumperi, chel, morcovi, napi, pătrunjel,
piparcă, de tot felul de fierturi să aibă gloatele… Asta-i porunca.”
         Măsurile impuse pentru organizarea vieţii economice şi sociale de
către Curtea din Viena nu au fost aplicate pe un fond gol, aici exista o veche
                                       168
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu

tradiţie a cultivării plantelor şi creşterii animalelor cât şi hărnicia
proverbială a dalboşenilor.
        Făcând analiza fondului funciar al comunei Dalboşeţ rezultă că
suprafaţa totală cuprinsă în perimetrul cadastral este de 8639 ha. Repartizat
pe sate, se constată că satul Dalboşeţ deţine 5318 ha, adică 61,4%, iar
Şopotul Vechi 3337 ha, respectiv 38,5% din suprafaţa totală a comunei.
        În ceea ce priveşte repartizarea pe categorii de teren, situaţia se
prezintă astfel:

        Categoria de teren
        I. Agricol – 1637 ha din care:
                 - Arabil          803
                 - Păşuni          224
                 - Fâneţe          525
                 - Livezi          85
                 - Vii             0
        II. Neagricol 3681 ha din care:
                 - Păduri                         1722
                 - Păşuni împădurite              1576
                 - Păduri – zăbran -              144
                 - Teren cu ape                   32
                 - Căi comunicaţie                100
                 - Construcţii şi curţi           36
                 - Teren neproductiv              71
        Total localitate: 5318 ha

         Prin urmare, putem afirma că păşunile şi fâneţele deţin 749 ha
(45,75%) şi prezintă un vast areal de răspândire în zona piemontană şi în
Munţii Almăjului. Sunt depăşite, ca extindere (803 ha, 49,05%) de terenul
araibl care înglobează lunca Nerei, terasele şi porţiuni din dealurile de
joasă altitudine.
         Întinderea mare a păşunilor şi fâneţelor se explică şi prin aceea că
locuitorii Dalboşeţului, ca de altfel toţi cei din zona de Graniţă, au
continuat şi după introducerea Cărţii Funciare să ocupe pământ din
clinurile de lângă pământurile lor, de pe lângă râuri, coaste, dar mai ales au
curăţat desişul păduros de pe lângă poienile unde îşi aveau sălaşele.
Pământurile acestea împreună cu poienile purtau numele de “ocupaţiuni”
şi constituiau proprietate privată sau familială, iar “izlazurile comunale”
formau proprietatea comunităţii săteşti. Prin anul 1889 se pune o oarecare
ordine în privinţa acestor “ocupaţiuni”, ele sunt măsurate şi întabulate pe

                                     169
Dalboşeţ – Studiu monografic                                         Icoana Budescu

numele ocupantului187. De atunci asemenea poieni primesc şi numele
ocupantului (proprietarului): Poiana Uscatului, Poiana lui Tâcnej, Treamul
Mercii, Poiana Mare, Cracul Jarcului etc.
         Structura terenului agricol a permis locuitorilor localităţii Dalboşeţ
ca din cele mai vechi timpuri să îmbine cele două ocupaţii principale:
cultura plantelor şi creşterea animalelor.
         Dacă aruncăm o privire pe documentele vremii observăm că la
început locuitorii satului Dalboşeţ, ca toţi ceilalţi din Ţara Almăjului în evul
mediu, plantau cu precădere meiul, după care a urmat secara. La acesta din
urmă se foloseau atât seminţele pentru făină, din care se cocea “turta”
(pâinea), dar mai ales paiele cu care se acopereau casele. De asemenea se
cultiva grâu, ovăz şi orz.
         Începând cu secolul al XVII-lea se introduce porumbul, cultura
acestuia înlocuind în totalitate pe cea a meiului. În lexicul almăjean,
amintirea meiului se mai păstrează, doar prin termenii “mălai” şi
“coleşă”188.
         Ca sistem de lucru al pământului la început a fost practicat
asolamentul prin alternarea culturilor şi îmbogăţirea solului prin gunoire.
Apoi s-a trecut în secolul al XIX-lea la sistemul trienal, iar în zilele noastre
la folosirea îngrăşămintelor chimice.
         Sistemul trienal se practică şi în zilele noastre: pe o parcelă se
seamănă grâu de primăvara; pe a doua porumb, iar pe cea de a treia grâu
de toamnă, peste care primăvara se seamănă trifoi sau lucernă. După ce se
seceră grâul de toamnă de pe acest teren se obţine “o coasă-două de trifoi
sau lucernă”. Iarna pe acest lot se împrăştie gunoiul de grajd. În anul
următor, de pe acest lot se recoltează 3-4 coase de trifoi sau lucernă.
         Mulţi ţărani lasă anumite parcele să se “odihnească”, semănând
lucernă, care rezistă 5-6 ani. După trifoi sau lucernă (după ţelină) se
seamănă întâi porumb apoi grâu.
         Până la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a folosit plugul de lemn,
după care a pătruns plugul cu brăzdar de fier, în două variante: plugul
“într-o brazdă” şi cel “în două brazde”. Mai târziu se introduce plugul
pentru “săpat” şi “îngropat”. Cu el se efectuează şi azi “prăşitul,
muşuroitul şi scosul cartofilor”.
         Pentru mărunţitul pământului (grăpat), la început s-a folosit grapa
cu dinţi din lemn, apoi cea din lemn, dar cu dinţii din fier. În zilele noastre
cel mai mult se folosesc grapele din fier şi discurile.


187
      Liviu Smeu, “Almăjul grăniceresc 1773-1872”, Ed. Litera, Bucureşti 1980, pag. 90
188
      Vasile Ioniţă, “Nume de locuri din Banat”, Ed. Facla, Timişoara, 1982, pag. 148
                                           170
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu

         Grâul, lucerna şi trifoiul se semănau cu mâna de către “un om
priceput”. Apoi apar mici maşini portabile cu vârtelniţă care împrăştie
uniform sămânţa.
         Porumbul se seamănă singur sau mai ales împreună cu dovleci
(duleţi) şi fasole, în trei moduri: “într-o brazdă”, “şiruit” şi cu “duda”.
         În zona noastră a Almăjului, secerişul cerealelor începe la sfârşitul
lui iulie, începutul lui august. Spicele secerate se legau în snopi şi se
clădeau în “picine” sau “stoguri”, apoi snopii erau transportaţi acasă în
“şupă”, unde erau bătuţi cu maiul sau pe terenul unde era situată ‘aria de
treierat” cu caii sau mai târziu cu batoza.
         La sfârşitul lui septembrie începe culesul porumbului. Ştiucleţii
curăţaţi de “ghiji” se transportau acasă şi se depozitau în pod, iar “scălanii”
(cei legaţi perechi) afară pe prăjină la uscat mai repede.
         Cocenii (tuleii) erau lăsaţi în “stupuri” pe câmp, ca să se usuce,
apoi se depozitau în grădina casei sau la colibă, iarna fiind folosiţi în hrana
animalelor.
         Ponderea pe care porumblul o deţine din totdeauna între plantele
cultivate se explică prin aceea că porumbul era alimentul de bază în hrana
populaţiei comunei, cât şi faptului că este folosit în hrana porcinelor,
bovinelor şi păsărilor. Din “făina de cucuruz” se prepară “coleşa şi
mălaiul”, copt în “tăstul de băgic”.
         În vechime, făina de grâu se folosea doar la sărbători mari, pentru
pâine şi pentru “meşpais” (cozonac), colaci, “croafne” (gogoşi), “scoverzi”
(clătite) şi plăcintă. În datinele rituale (pomene, aşteptarea ursitorilor,
nunţi) colacii şi turtele se făceau numai din făină de grâu, pentru că pe
bobul de grâu este tipărit “Chipul Domnului Isus”.
         Ţăranul almăjan mânca dimineaţa “coleşă” cu brânză şi lapte,
eventual şi cu ceapă, ori “coleşă” cu “pecmez” (magium de prune), la prânz
“zamă de crumperi” (cartofi), “păsui” (fasole) fiert numai cu zarzavaturi,
sau zamă de carne (papricaş), gătită din legume cu “aimpren” (rântaş) şi
slănină. La cină se mânca coleşă caldă cu lapte, tăiţei laţi “seci” (gătiţi ca şi
macaroanele).
         Primăvara se mânca “zamă” de “drăgăvei”, urzici ori lobodă în
care se puneau ouă.
         Chiar circulau versurile:

        “Urzica, bucată nouă,
        O mâncă domnii cu ouă,
        Iar săracii cu făină,


                                      171
Dalboşeţ – Studiu monografic                                       Icoana Budescu

           Şi cu clisă gea bătrână”189.

         Vara se găteau “legume”, denumirea era dată fiecărei fierturi de:
varză, fasole verde, cartofi noi, în care se punea ceapă, morcovi, roşii
(părădaisă). Iarna meniul era format din “mâncare” de crumperi, fasole sau
varză acră cu carne de porc afumată sau “friptă” din untură.
         În zilele de sărbători, masa era bogată, fiind compusă din: supă de
carne cu tăiţei făcuţi în casă, sarmale (sarme”), friptură de miel, pasăre sau
porc cu garnitură de cartofi, fasole ori varză călită “pârjâtă”.
         Ca desert se făcea meşpais, plăcintă (păturată) cu brânză dulce,
brânză sărată sau “pecmez”. Se serveau de asemenea clătite, gogoşi, găluşte
cu prune.
         Astăzi mesele sunt precedate de tot felul de salate şi se încheie cu
prăjituri (pocărăi) şi torte din cele mai diferite.
         O mâncare specifică Almăjului, care nu se prepară zilnic, este “în
cigane”. Într-o “cigane” (cratiţă din aluminiu cu coadă), se pune untură ori
“zăicin” (ulei) şi se prăjesc bucăţi mici de carne sau slănină. Uneori se
prăjesc bucăţi de slănină direct, lângă care se adaugă bucăţele de “şonci”
(jambon afumat), cârnaţi sau carne. Apoi se adaugă brânza care se
rumeneşte pe ambele părţi şi în final ouăle. Mâncarea se consumă numai cu
mămăligă caldă. În Almăj spre deosebire de alte zone ale ţării, mămăliga se
prepară fără sare. În schimb brânza este sărată (mai ales cea de oaie “cu
găuri”)190.
         În nici o gospodărie, fie ea mică sau mare, nu lipsea cânepa, firul
său fiind folosit la ţesutul pânzei în casă. Inul s-a cultivat foarte puţin, deşi
are fibra mai fină.
         “Cânepiştea” era un loc bun. În terenul arat, grăpat şi apoi bine
mărunţit cu sapa, se semăna cânepa, după ploaie. Cânepa de vară se recolta
numai în floare în luna august. Cea de toamnă era culeasă în septembrie
când seminţele sunt coapte. Cânepa legată în “mănunchi” (snop) se punea
în “topilă” (lângă Nera, fiecare familie avea o groapă cu nămol pe fund).
După o săptămână, “mănunchii” se scot şi se spală în apa râului, după care
se duc acasă şi se pun la uscat. După 2-3 zile se zdrobesc cu “meliţa”
simplă. Rămân tulpinele de cânepă zdrobite (“pozdările”) care cad şi firele
curate de cânepă. Prin pieptănare se separă fuiorul de câlţi. Câlţii se
foloseau pentru ţesutul sacilor şi al “strujacului”, care umplut cu “ghiji” de
cucuruz, slujea drept saltea în pat. Din firele de fuior se ţesea pânza subţire
din care se confecţionau hainele pentru membrii comunionului şi unele

189
      Nicolae Dolângă, “Ţara Almăjului”, Ed. Miron, Timişoara, 2000, pag. 105
190
      Ibidem, pag. 105
                                          172
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

piese pentru uniforma grănicerului – soldat, lenjeria de pat, feţe de masă,
poneve pentru acoperit patul şi ştergare.
         Recoltarea cânepii de toamnă cunoaşte câteva etape deosebite.
Mănunchiurile de cânepă se clădeau în picioare, mai multe la un loc în
stupi ca şi tuleii (cocenii). După o săptămână de uscare, vârfurile se frecau
pe o poneavă (cearşaf) ca să cadă seminţele. Ele se vânturau şi se păstrau
pentru primăvara următoare. Apoi tulpinile erau supuse aceloraşi
operaţiuni ca şi cele ale cânepei de vară.
         Fiecare familie avea mecanismele şi uneltele necesare prelucrării
fibrelor de cânepă: meliţa, piepteni, furca de tors, vârtelniţa, sucala, ţevile şi
războiul de ţesut cu anexele sale – brâglele, tălpiţele, spata, şuveica,
sulurile, fuşeii (jorgile).
         Instalaţiile pentru prelucrarea materialelor textile şi a lânii sunt
cunoscute din timpuri străvechi. Ele s-au perfecţionat de-a lungul vremii.
De la războiul de ţesut vertical se trece, la cel orizontal, iar de la furca cu
fus, la furca cu roată acţionată cu pedală de picior. Dalboşencele îşi
cumpărau aceste furci de la meşterii cehi (“pemii”) de la Ravenska.
Scărmănatul, piptănatul şi urzitul firelor de cânepă şi lână se făceau la
“clacă” de către mai multe femei.
         După primul război mondial urzitul firelor de cânepă este înlocuit
cu cele de bumbac. Firele de cânepă se folosesc doar la bătut. Treptat firele
de bumbac înlocuiesc în totalitate pe cele de cânepă. Trecându-se de la
portul tradiţional la cel orăşenesc, cultura cânepii a dispărut din satul
nostru.
         Locuitorii mai cultivau legume şi zarzavaturi, atât cât era necesar
pentru fiecare familie, în grădina casei sau la luncă. Doar câteva familii au
cultivat suprafeţe mai mari pentru a comercializa în sat sau la târgul de
marţea de la Bozovici. Grădinari renumiţi au fost Călin Baba şi Ghiţă
Uscatu.
         Cultura legumelor întâmpină greutăţi datorită faptului că în
depresiune se înregistrează brume târzii de primăvaă (chiar în 5 mai) şi
brume timpurii de toamnă (10-11 septembrie).
         Produsele legumicole se păstrează în “podrum” (pivniţă) sau în
“spais” (cămară). Fasolea se pune în carliţă sau “cotăriţă” (coş) şi se ţine în
podul casei.
         De grinzile podului sau ale cămării se atârnă cununile de ceapă şi
usturoi (ai), legăturile cu beţe de mărar.
         În butoaie sau borcane de sticlă se murează gogonele, castraveţi şi
ardei (piparcă). Pentru iarnă, nelipsit este butoiul cu varză acră, în care se
pun boabe de “cucuruz” (ca să fie varza galbenă la culoare), beţe de mărar

                                       173
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

şi rădăcini de hrean (“irian”) pentru o bună consevare. Vasul cu varză are
un robinet de lemn (“slăvină”) prin care se “pro-întoarce” moarea de două
trei ori, să nu se strice. Tot pe aici se “scoace” moarea folosită la acritul
ciorbelor şi la “zama îngroşată” fiartă cu puţină varză acră, slănină cu
rânduri afumată şi cârnaţi special făcuţi “sângerete”.
         Cartoful a fost cultivat în fiecare gospodărie în două variante, cel
alb şi cel roşu. Solurile din arealul comunei nu sunt chiar favorabile acestei
culturi, dar prin lucrări speciale: prăşitul de 2-3 ori şi aplicarea
îngrăşămintelor naturale iar astăzi cele azotoase, a făcut ca producţiile să
fie din ce în ce mai mari.
         O subramură a agriculturii comunei, din cele mai vechi timpuri o
constituie pomicultura. Expunerea favorabilă a versanţilor spre sud-vest şi
sud-est, lipsa vânturilor puternice şi a curenţilor reci, datorită adăpostului
oferit de culmile montane înconjurătoare explică răspândirea mare a
pomilor fructiferi.
         Trebuie să amintim totuşi că vântul violent “Coşava” şi brumele
târzii din unele primăveri pot pricinui stricăciuni culturilor.
         Livezile cu pruni şi meri se înşiruiau pe pantele dealurilor Ştiubei,
Osoină, Băleuţ, Bârz, Prisloape la altitudini cuprinse între 260-315 m, dar
“moşâile” cu pruni urcă şi pe înălţimile mai mari ale Munţilor Almăjului
(la 750m), acolo unde găsesc condiţii pedoclimatice şi de relief favorabile
sau apar răzleţ în vatra depresiunii şi pe văi.
         Înainte de cooperativizarea comunei prunii deţineau cele mai mari
suprafeţe, atât în masiv (între 25-100 ari) cât şi răzleţi, urmaţi de meri, cireşi
şi nuci. Între anii 1960-1989 prunii indigeni au fost neglijaţi sau chiar
defrişaţi pe suprafeţe mari şi înlocuiţi cu plantaţii în masiv cu soiuri altoite.
Dar aceştia nu au rezistat mulţi ani, nepriindu-le condiţiile locale. Un fapt
îmbucurător este acela că după 1990 foarte mulţi gospodari şi-au plantat un
număr mare de pruni, meri etc.
         Prunele au constituit marea bogăţie a almăjenilor. Atât prunele, cât
şi “pecmezul” (marmelada), apoi “răchia de prune” almăjană, erau
achiziţionate de negustorii din Viena şi Budapesta, încă din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, ea fiind vestită la mari depărtări. De
asemenea, ţuică şi prune se mai vindeau la târgurile din centrele miniere
Moldova Nouă şi Anina, sau erau transportate la fel ca merele, perele şi
nucile în satele din sud-vestul Câmpiei Banatului unde erau preschimbate
pe cereale sau pe bani.
         Potrivit statisticii Preturii Bozovici, în anul 1943 la Dalboşeţ
funcţionau 6 cazane pentru fiert ţuica: 3 în “vamă” în sat şi câte unul la
Bârz şi Boina. În 1938 însăşi Primăria îşi construieste propriul cazan.

                                       174
Dalboşeţ – Studiu monografic                                      Icoana Budescu

         Proprietarul cazanului primea 3 litri de ţuică pentru o fiertură de
borhot (“comină”), restul de 30-35 litri rămâneau gospodarului.
         Deşi prunii nu erau altoiţi şi nici nu li se aplica vreun tratament
special împotriva dăunătorilor sau tăieri pentru rod şi formarea coroanei,
în anii cu rod bogat prunii mari şi sănătoşi puteau da peste un cazan
(aproximativ 150kg) de prune (fig. 28).




                           Figura 28: Anul 1928, bogat în prune

          Datorită recoltelor în salturi, în funcţie de anii cu sau fără rod,
multe familii nu aveau vase (căzi) suficiente pentru depozitarea prunelor,
fiind nevoite să vândă fructele la speculanţi la preţuri scăzute.
          Situaţia cea mai grea a ţăranului dalboşean, ca a tuturor almăjenilor
şi crăinenţilor, legate de valorificarea prunelor s-a înregistrat după anul
1900, când administraţia maghiară concesionează dreptul de achiziţionare a
prunelor din Almăj şi Craina lui Constantin Burdea din Caransebeş. Acesta
instalează la Bozovici, Dalboşeţ şi Prigor fabrici mari pentru prepararea
ţuicii191. De acum ţăranilor li se interzice categoric fabricarea şi
comercializarea liberă pe piaţă a ţuicii sau prunelor, singurul venit
aducător de bani pe care-l mai aveau.
          La fiecare centru de colectare a prunelor s-au amenajat câte cinci
bazine betonate, cu o capacitate de 5 vagoane. Aceste bazine la Dalboşeţ, au

191
      Informaţie primită de la Feigl Tălica de 80 ani.
                                            175
Dalboşeţ – Studiu monografic                                     Icoana Budescu

fost construite lângă Nera, la podul dinspre Lăpuşnicul Mare, ele fiind
folosite şi de CAP cât a fiinţat acesta.
         Sătenii care doşeau prunele pentru nevoi casnice, erau urmăriţi de
jandarmi, garda financiară ori oamenii lui Burdea şi puşi ulterior să
plătească amenzi.
         Preţul la care erau achiziţionate prunele era derizoriu, 1kg de
prune costa cât o cutie de chibrituri.
         Cu toate măsurile de restricţie, dalboşenii reuşeau să mai dosească
o parte din recoltă şi făceau ţuica “cu oala” la colibe şi pe ascuns, peste
dealurile Lăpuşnicului o duceau şi o vindeau la Anina.
         Între cele două războaie mondiale statul majora continuu
impozitele pe “moşâie” şi aplica taxe tot mai mari pe toată cantitatea de
ţuică produsă, indiferent dacă aceasta se vindea sau se consuma în casă 192.
         Toate acestea au făcut ca în anul 1930 producătorii de ţuică din
Dalboşeţ, să se afilieze la Sindicatul prunarilor din judeţul Caraş, cu sediul
în satul Rudăria, condus de învăţătorul Olimpius Rădulea. Ţăranii Iosif
Stână şi Nistor Curiţa au fost aleşi membri în comitetul de conducere.
         Pe pantele dealurilor cu expunere spre soare, locuitorii au plantat
şi vii cu soiuri nealtoite, care nu necesitau îngrijiri speciale. Suprafeţele cu
vii nu au însumat decât 11 ha. Aproape fiecare familie avea un mic teren
plantat cu vie pentru a-şi produce vin, pentru nevoile personale şi
consumul fizic. În timpul CAP-ului toate aceste vii au fost distruse.
         Faptul că în arealul localităţii Dalboşeţ mai mult de jumătate din
suprafaţa agricolă a satului şi peste 1/3 din cea totală este acoperită cu
păşuni şi fâneţe (749 ha) explică dezvoltarea şi marea importanţă pe care a
avut-o şi o are creşterea animalelor în economia comunei. Practicarea
creşterii animalelor în Ţara Almăjului încă din zorii istoriei este dovedită de
termenii de origine traco-dacică legaţi de această ocupaţie, ca: baci, ţarc,
strungă, stână, străghiaţă, brânză, zăr, zară şi urdă.
         Aşa acum arătam la începutul capitolului de economie, la primul
recensământ din 1774, atunci când satul a fost militarizat numărul
animalelor era destul de mare pentru numărul de comunioane (familii)
ţinând cont de luptele şi atacurile turcilor asupra locuitorilor din Almăj.
Următorul recensământ efectuat după 17 ani, în decembrie 1791, ne arată că
populaţia satului număra 751 locuitori. Aceştia creşteau 51 de cai, 144 de
boi, 156 vaci şi viţei, 1062 oi şi capre, 312 porci şi 71 stupi.
         Dacă comparăm datele celor două recensămînturi observăm că în
intervalul dintre ele, deşi numărul locuitorilor a crescut în Dalboşeţ,

192
   Vasile Nemeş, „Despre satul lui Eftimie Murgu“, Ed. Litera, Bucureşti 1981, pag.
140
                                        176
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

numărul bovinelor a scăzut cu 10 capete, cel al cailor cu 46 capete, al
porcilor cu 55 capete, cel al oilor şi caprelor creşte cu 262 capete. Acum
pentru prima dată sunt menţionaţi şi stupii.
          Diminuarea numărului unor categorii de animale poate fi explicată
numai prin aceea că în timpul războiului austro-turc din anii 1788-1789
satul a suferit pagube şi jafuri. Oile şi caprele fiind animale mici au putut fi
mai uşor ascunse în desişul pădurilor.
          După această perioadă, mai ales începând cu anul 1815, numărul
animalelor creşte simţitor, fapt ce va genera şi mărirea cantităţii de carne,
lapte, unt şi brânză, determinând creşterea nivelului de trai şi crearea în
acelaşi timp a unui excedent de produse destinate vânzării. Animalele vii şi
produsele animaliere, fiind în aceste vremuri pentru familiile care nu aveau
moşii cu pruni, singurele surse de venituri băneşti.
          În Almăj a fost stabilit în anul 1850 un târg săptămânal la Bozovici,
în fiecare zi de marţi. În afară de aceste târguri, s-au instituit şi patru
bâlciuri anuale. Acestea erau: primul în prima zi de luni şi marţi din
săptămâna Paştilor; al doilea luni şi marţi înainte de Înălţarea Domnului
(Ispas) al treilea luni şi marţi din săptămâna dinainte de Vinerea Mare
(Cuvioasa Paraschiva) şi ultimul luni şi marţi în săptămâna Crăciunului.
Din aceste târguri îşi făceau aprovizionarea cu produse textile, articole
casnice, încălţăminte etc. atât locuitorii satelor cât şi trupa de grăniceri din
compania I Dalboşeţ.
          Dar produsele lactate, fructele, ţuica şi animalele se mai vindeau şi
în târgurile trimestriale şi anuale din Oraviţa, Cacova, Sasca, Moldova
Nouă, Vârşeţ şi Orşova. Vitele almăjenilor erau adunate şi de negustori
străini, care le transportau spre ţările din apus, fie pe uscat prin Oraviţa la
Vârşeţ şi mai departe la Budapesta, fie prin Moldova Veche cu vaporul la
Viena.
          Bovinele erau îngrijite individual acasă în sat sau “la colibă” în
cătunele Reşiţa Mică, Bârz, Boina, Boiniţa şi Prisloape. Dintre animale,
creşterea oilor a avut o pondere însemnată în viaţa economică a satului.
          În funcţie de numărul oilor, văratul se desfăşoară individual sau
prin ortăcire la strungile de la Saicu, Năsâpişti, Poiana Mare, Poiana
Uscatului şi Treamul Mercii. Pâlcurile cuprindeau 180-200 oi, ortăcirea
familiilor este făcută fie pe criterii de rudenie, fie pe cele de vecinătate sau
prietenie. Între 23 aprilie şi 1 mai este perioada organizării „pâlcului“ şi a
pregătirii „săciurilor” şi colibei la stână.
          Înainte de a urca oile la stână, urcare ce are loc de obicei în jurul
datei de 1 mai, ortacii poartă discuţii cu privire la regulile tradiţionale care
se respectă la stână, cantitatea de făină şi sare ce se cuvine pentru fiecare

                                      177
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu

oaie, de asemenea modul de a se face “brânza păcurărească”, adică cea
comună, care se împarte de Anul Nou. La împărţitul “brânzei păcurăreşti”
se fierbe ţuică, se frige brânză (se prăjeşte) şi se face coleşă din făină de
cucuruz nou. În timpul mesei se discută şi se face bilanţul produselor,
întâmplărilor şi necazurilor din timpul verii. Tot acum sunt despăgubiţi
acei ortaci care au avut “pagube”, adică le-au murit oi sau le-au mâncat
lupii.
         Până la urcatul oilor la munte, fiecare familie se străduieşte să
îngrijească oile cât mai bine hrănindu-le pe lângă iarbă cu uruială, sfeclă,
boabe, cartofi, ca să aibă mult lapte la măsurătoare.
         În ziua de 23 aprilie, la Sf. Gheorghe, fiecare familie mulge oile (şi
vacile) ca să verifice cam ce cantitate de lapte va avea. Această evaluare are
un anumit ritual: se pun ramuri verzi de pomi la poartă şi uşa grajdului,
împotriva duhurilor rele. Cu o zi înainte se coace un colac din făină de
grâu, mare şi împletit. În dimineata de Sf. Gheorghe după ce gospodina a
muls oile, sub una dintre ele se aşează colacul, fiind ţinut într-o parte de un
copil, iar în cealaltă de alt copil. Unul spune “cucu”, iar celălalt răspunde
“rascucu”. După ce s-a “răscucăit” de trei ori animalul, copiii trag cu forţă,
ca fiecare să rupă bucata cea mai mare. Aceste bucăţi se mănâncă cu laptele
proaspăt muls, după ce gospodina “le-a numit” să fie în “sănătatea
mărvilor şi a gloacelor”.
         Tot în această zi se ung ugerele vacilor de lapte şi ale oilor cu
untură şi leuştean pentru ca să nu poată vrăjitoarele să ia laptele, iar în
fereastră se pun spini, ca strigoii să nu poată lua mana de la vaci, puterea
vitelor şi a oamenilor.
         Din desfăşurarea acestui obicei şi a urării se vede importanţa pe
care oile şi celelalte animale au avut-o de-a lungul vremii în viaţa
dalboşenilor.
         Măsuratul oilor (smâlţul) se derulează în mod festiv de întreaga
comunitate a satului, pentru că şi cei care nu au oi participă ca invitaţi ai
proprietarilor de oi.
         În această competiţie se măsoară cantitatea de lapte colectată de la
oile fiecărui ortac şi se stabileşte cantitatea de lapte cuvenită fiecăruia pe
timpul verii şi numărul de zile la “umblat” (păzit oile la păşune). Laptele
muls de fiecare ortac se adună într-o “cumpănă”, şi se măsoară cu “bârcul”.
Bârcul este un băţ făţuit pe 4 laturi, pe care sunt marcate, prin crestături,
unităţile de măsură a laptelui: găleata, cu subdiviziunea ei, oca (fig. 29).
         Capacitatea găleţii variază de la o stână la alta, între 10 oca şi 8 oca
(1 ocă = 1,5 litri). Ortacul cu cele mai multe “oche” este declarat baci şi are
primul rând de brânză.

                                      178
Dalboşeţ – Studiu monografic                              Icoana Budescu




                         Figura 29: Măsuratul laptelui

        Nu întotdeauna cel cu oi mai multe are şi laptele cel mai mult.
Cantitatea de lapte pe cap de oaie, demonstrează cum şi-au îngrijit ortacii
animalele şi este mândria fiecăruia.


                                     179
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu

         În ziua măsuratului la stână se prepară “zama” într-un cazan mare.
Fiecare proprietar de oi aduce: o jumătate de miel, 10 ouă, 1kg slănină şi
ceapă, din care se fierbe un papricaş delicios. Cine a gustat din această
mâncare nu o uită niciodată. De acasă se aduc miei fripţi, umpluţi cu drob,
prăjituri şi ţuică. După ce s-a terminat mulsul şi măsuratul laptelui, baciul
anunţă ordinea în care se ia laptele şi se “umblă”. Urmează ospăţul şi jocul
în sunetul muzicii. Spre seară tot alaiul coboară în sat cu caşul pe prăjină,
păcurarii “chiciţi” (împodobiţi) cu frunză verde, iar femeile cu “brenta”
(coş de spate) în spate acoperită de frumoase “peşchire” (prosoape);
petrecerea continuă la casa baciului (fig. 30).




                               Figura 30: La stână

         La stână pe lângă rândaşul care este la “umblat” şi cel care ia
laptele, mai este şi păcurariul de “uric”, adică un păstor plătit pe tot timpul
verii. Din laptele de la stână se prepară doar caş şi urdă. De la vaci se face şi
unt prin baterea smântânii în “bădâni”.
         Localnicii aveau şi cunoştinţe de medicină veterinară populară. În
tratarea animalelor se foloseau de intervenţii chirurgicale simple (le
inerbau cu spânz “iarba oii”, ori le slobozeau sânge) şi de efectele plantelor
medicinale (romaniţă, coada şoricelului, sunătoare, arnică, rostopastă).


                                      180
Dalboşeţ – Studiu monografic                                    Icoana Budescu

         După 15 august (Sfântă Marie Mare) oile coborau acasă, la sălaş şi
erau păstorite fie individual, dar mai ales în “ciopor” (în grup), pe mirişti,
în livezi şi porumbişti. În timpul iernii oile sunt hrănite cu fân, trifoi, sfeclă
în amestec cu uruială şi rar cu frunză. În trecut fiecare familie avea clăi cu
braţuri de frunză uscată de ceroni, gorun, tei etc.




                      Figura 31: La munca agricolă, în 1959


                                       181
Dalboşeţ – Studiu monografic                                        Icoana Budescu

          În afară de bovine în sat s-au crescut şi se cresc cai, porci, păsări,
albine. Era o mândrie să ai caii cei mai mari şi cei mai puternici la căruţă. Ei
erau împodobiţi cu “comoce” la care se punea blană de mistreţ şi clopote la
gât. În serile de vară când se întorceau oamenii de la lucru în sat era o
adevărată simfonie (fig. 31).
          Economia localităţii Dalboşeţ a avut de suferit în timpul primului
război mondial, ca urmare a rechiziţionării alimentelor (în anul 1916,
întreaga recoltă a fost rechiziţionată), animalelor şi atelajelor de tracţiune
pentru front, a împuţinării braţelor de muncă dar şi din cauza impozitelor
apăsătoare. La toate acestea s-au adăugat creşterea inflaţiei, la unele
produse preţurile cresc cu 100%, chiar mai mult, precum şi anii secetoşi.
          Dintr-o însemnare făcută în “Albumul tuturor întâmplărilor
parohiei ortodoxe române din Dalboşeţ” aflăm: “Se notifică faptul că din
vremea bătăii până în present, sau făcut aşa o scumpătace în lume şi aşa a
scăzut valoarea banilor. O vacă care costa la 100 florini, au ajuns la 1000
florini, o pereche de boi de la 200 fl. la 20.000 fl., o oaie de la 2 fl. la 200 fl., 1
metru de cucuruz care costa 60 cruieri a ajuns la 50 fl., o paclă de bumbac
care costa 2 fl. se vinge cu 1200 fl., aşa lucrurile toate 100-200% mai sus.”
          Sau “În 1928 de însăminat că au fost un an de tot slab, din Mai 4
luni nu a plouat nicicum, aşa că tot chimpu sau uscat, parte de holde de
cucuruz au rămas nesăpace şi locuri de tot pustii aşa că vitele slăbite de
foame dări impozite grele, scumpătace mare aşa au ajuns metru de cucuruz
180-200 lei” (transcris exact ca în notificare).
          Aşa cum am văzut din aceste însemnări anii care au urmat după
terminarea războiului au fost cu multe greutăţi, dar prin hărnicia,
cumpătarea şi răbdarea lor, dalboşenii şi-au refăcut treptat gospodăriile.
          Cu toate că prin defrişări şi ocupaţiuni continuă să crească
suprafaţa agricolă, în sat s-au menţinut gospodăriile mici şi mijlocii,
numărul gospodăriilor de peste 15 ha fiind foarte redus. Cele mai mari
gospodării cu suprafeţe cuprinse între 15-20 ha le-au deţinut Marsavela
Ilie-Trăilan şi Budescu Ion-Bogatu. Doar Budescu Iosif (Chichirez) de la nr.
128 avea 25 ha, dar în proporţie de doar 15% era teren arabil, restul era
păşune, zăbran şi livezi.
          Reforma agrară din anul 1921, nu rezolvă această situaţie din cauză
că, în Almăj, nu a existat marea proprietate ca în zona de pustă. În Dalboşeţ
s-au putut împroprietării doar 21 familii sărace cu suprafeţe de 18 jugăre,
din proprietatea comunei. Dar şi această suprafaţă este micşorată în anul
1936, când 10 jugăre trec iarăşi în proprietatea primăriei pentru întreţinerea
reproducătorilor comunali.


                                         182
Dalboşeţ – Studiu monografic                                         Icoana Budescu

         Faptul că pământul deţinut de familiile de ţărani almăjeni este
insuficient şi de calitate inferioară reiese şi din raportul înaintat de Pretura
plasei Bozovici către Prefectura judeţului Caraş, la 25 ianuarie 1935, în care
se arăta că toate cele 16 localităţi ale Almăjului deţin izlazuri de proastă
calitate, fiind formate din terenuri accidentate şi râpe, cerînd ca prin
înţelegere cu Casa Pădurilor şi a Comunităţii de Avere să se facă schimburi
de terenuri.
         Comunele care simţeau imperios nevoia izlazurilor erau Bozovici,
Lăpuşnicu Mare, Prigor, Pătaş şi Dalboşeţ193.
         În anii 1938-1940 în raza Ocolului Silvic Bozovici s-au ocupat de
către sătenii din Bozovici, Dalboşeţ, Gârbovăţ, Lăpuşnicu Mare, Putna,
Ravenska, Şopotu Vechi şi Şopotu Nou, 738 de jugare. Pentru soluţionarea
ocupaţiilor la Judecătoria din Bozovici s-au deschis 316 procese194, fapt ce
ne demonstrează că nevoia almăjenilor de pământ nu a fost rezolvată de
reforma agrară din anul 1921.
         În perioada interbelică agricultura comunei nu satisfăcea nevoile
de hrană ale tuturor locuitorilor pentru că dotarea cu maşini şi unelte
agricole era încă necorespunzătoare şi se lucra după aceleaşi metode
învechite. Arătura se făcea cu animalele de tracţiune, semănatul cu mâna,
treieratul pentru mulţi se făcea încă în arie, fapt ce a dus la obţinerea unor
recolte mici la ha.
         La menţinerea unui nivel scăzut al economiei gospodăriilor
ţărăneşti au contribuit şi impozitele ridicate în raport cu veniturile obţinute.
         Cei care aveau pământ puţin şi slab productiv, luau terenuri în
arendă (“în parte”) de la cei mai înstăriţi şi din sesiile parohiale, sau lucrau
ca “stânjenari” în pădurile UDR, mai ales iarna şi primăvara, aşa cum au
fost Ion Tudor, Ion Aurelia, Ion Eţa (Flăca), Ion Iosif (Flaca), Ion Orbulescu
(Răcănel), Orbulescu Pavel, la: Gura Golâmbului, Lisovacea, Draispiţ,
Bocşa etc. Munca la pădure nu era uşoară deoarece toate lucrările se făceau
manual, fapt relatat şi în folclorul timpului:

         “Vai, săracu, stânjenaru
         Cât de greu câştigă banul
         Plouă, ninge, viscoleşte
         Stânjenaru lemn clădeşte.”

193
    Dănilă Sitaru, “Valea Almăjului file de istorie şi credinţă”, Ed. Timpul, Reşita,
pag. 108
194
    Vasile Zaberca, “Înfăptuirea reformei agrare din 1921 pe teritoriul Comunităţii
de avere a fostelor regimente grănicereşti nr. 13 şi 14 din sud-vestul României”,
Banatica VIII, Reşiţa, 1985, pag. 385
                                         183
Dalboşeţ – Studiu monografic                              Icoana Budescu

        Vara stânjenarii mergeau în pusta Caraşului (la Vrani, Vrăniuţ) la
seceratul grâului, iar toamna la culesul porumbului, fiind retribuiţi cu
cereale. Nevoile de cereale pentru hrana familiilor şi animalelor se
completau cu porumb şi făină albă, aduse din zona Oraviţa sau chiar de pe
piaţa de la Turnu Severin.




                          Figura 32: Fabrica de sticlă




                                      184
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

         Căruţaşi ca Budescu Iosif-Gecu, Băcilă Piţu-Antănaz, Budescu Iosif,
Budescu Păun, Băcilă Petru (Faier), băteau drumul lung până la Oraviţa şi
Oltenia (Cetate, Calafat, Şimian) unde duceau vase (butoaie) cu brânză,
fructe şi ţuică şi aduceau porumb şi făină albă de grâu, făcute la morile de
foc. Unii ţărani s-au angajat ca mineri la minele din Anina sau la distilăria
Valea Minişului.
         O altă parte a locuitorilor lucrau la fabrica de sticlă amplasată în
partea de nord a Dalboşeţului la locul numit “la făbrică”. Unii lucrau direct
în procesul de producţie alături de cei 150-200 meşteri germani şi slovaci
specializaţi în ţara lor în meşteşugul fabricării sticlei. Alţii adunau cuarţul
(băuţa) din albia râului Nera, Moceriş, Şopot sau tăiau nuiele de răchită
folosite la îngrăditul damigenelor. Permanent 50-60 căruţaşi aduceau un
sortiment din materia primă venită din Austria în gara CFR Iablaniţa şi
cărau produsele finite spre pieţele de desfacere (fig. 32).
         Fabrica producea: sticle pentru lampă (coşuri) şi felinare
(lămpaşuri), corpuri de iluminat cu petrol, pahare, felurite căni, farfurii,
ligheane, damigene etc. Până astăzi unele familii mai păstrează asemenea
obiecte.
         Construcţia fabricii a început în anul 1908, sub conducerea fraţilor
Hanicska, cu capital austriac, german şi maghiar. Primarul de atunci, Vasile
Serafin-Tuca, le pune la dispoziţie din proprietatea comunei, terenul
necesar.
         În anul 1921, mare parte din acţiunile fabricii sunt cumpărate de
Wiedell, directorul Băncii Creditul Bănăţean din Lugoj.
         Mai deţineau acţiuni şi unii învăţători, preoţi, meseriaşi, chiar şi
ţărani înstăriţi din localităţile almăjene.
         În anul 1927, fabrica falimentează ca urmare a aplicării legii de
naţionalizare a întreprinderilor cu capital străin şi concurenţei exercitate de
fabrica de sticlă din Mediaş, care prin Franţ Spravel din Bozovici,
amenajase un depozit-prăvălie pentru produse din sticlă195.
         Trebuie însă subliniat că la cauzele enumerate s-a adăugat încă una
care a grăbit închiderea porţilor fabricii şi anume: ţăranii cărăuşi,
inconsţienţi că la fabricarea sticlei se folosesc şi anumite tipuri de materie
primă aduse din străinătate, încărcau căruţele în gara CFR Iablaniţa apoi le
descărcau, pentru a-şi proteja caii, în apa Craiova la Petnic sau Globu
Craiova şi le reîncărcau la Prilipeţi cu nisip din albia Nerei 196.



195
      L. Smeu, Contrib., pag. 118
196
      Informaţie, Uscatu Nicolae de 84 ani, în anul 2000
                                           185
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

         Unii meşteri s-au căsătorit în sat şi nu s-au mai întors în Germania,
aşa cum a fost Iohan Hamzi, care s-a reprofilat pe confecţionarea măştilor
pentru “maimuci” şi a periilor din păr de porc 197.
         Până la inundaţiile din 1910, la confluenţa pârâului Bârz cu Nera, a
funcţionat o maşină Bagher pentru spălat aur, sub controlul profesorului
Wilhem Venatos, din Magdeburg, care se ocupase şi de unele prospecţiuni
aurifere în zonă. Ulterior maşina trece în posesia germanului Carol Wolf,
căsătorit în Dalboşeţ (fig. 33).




                Figura 33: Exploatarea aurului cu maşina Bagher

          La Muzeul aurului din oraşul Brad, jud. Hunedoara, se găsesc
expuse mostre de aur sub formă de granule, recoltate din albia râului Nera,
cât şi în foiţe provenind de la mina Slătinic Bozovici.
          Germanul Wolf împreună cu Petru Cogea au înfiinţat o fabrică de
ţiglă care, însă, a funcţionat doar o scurtă perioadă de timp.
          Inginerul Florea Maios, din Bucureşti, a posedat în perimetrul
comunei două concesiuni a câte 18 ha teren cu zăcăminte de lignit, bogat în
substanţe smoloase (gudron), pe care le-a cumpărat de la firma Max Ulrich
şi Johani. Cărbunele de aici a fost exploatat şi transportat cu căruţele la gara
CFR Anina, până la primul război mondial, după care activitatea nu s-a
mai reluat, aşa că aceste exploatări nu au îmbunătăţit situaţia economică a
localităţii. Acest lucru s-a datorat şi drumurilor proaste şi lungi până la

197
      Ibidem
                                      186
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu

linia ferată. O gură de mină din timpul acestor exploatări există la Ostru, în
apropierea cătunului Bârz, care s-a păstrat până prin anul 1960, de unde pe
lângă lignit se extrăgea şi mică în plăci mari. Pentru exploatarea
zăcămintelor de mică a solicitat drept de exploatare şi un profesor ceho-
slovac, Soces din Praga, în anul 1938198.
         După perioada de reconstrucţie au urmat ani mai buni.
Gospodăriile au început să se întărească prin creşterea numărului de vite şi
a intrării pe rod a livezilor de pruni plantaţi în anii anteriori.
         Fiecare gospodărie avea după anul 1930, 4-5 oi, cel puţin o vacă,
dar multe gospodării aveau 15-20 oi, 2-3 vaci cu lapte, 1-2 cai sau 2 boi, ca
dovadă este şi înfiinţarea unei lăptării care prelucra laptele colectat din
Dalboşeţ şi satele din jur.
         În anul 1938 (după datele Institutului Banat-Crişana) localitatea
Dalboşeţ avea un şeptel format din 77 cabaline, puţine de rasă superioară,
predominând calul mărunt de rasă ţărănească, 537 bovine, mai ales din
rasa Simmenthal, 2397 oi de rasă turcană şi 717 porci.
         Începând cu anul 1939 lăptăria este concurată de către “Fromageria
Almăj” cu capital german a lui Arpad Frenda din Bozovici. Având
susţinerea aşa-zisului “grup etnic german din Banat”, fabrica sa va fi
înzestrată cu: aparatură modernă, motoare Diesel, căldări centrifuge,
frigorifere etc. Din anul 1942 şi până după război la Dalboşeţ rămâne
numai un centru pentru colectarea laptelui 199.
         În timpul luptelor din septembrie 1944, această minune tehnică a
acelor vremuri este distrusă de incendiu. Până în 1973 laptele colectat din
Valea Almăjului se prelucra la Fabrica de lactate din Prilipeţi, apoi până în
anul 2000 la fabrica de prelucrare a laptelui Bozovici.
         Crescând şi suprafeţele cultivate cu cereale şi perfecţionându-se
tehnica agricolă, producţiile de grâu la ha au crescut şi astfel Gheorghe Iapă
aduce în sat de la Budapesta o batoză pusă în mişcare de o locomobilă cu
aburi de 7 atmosfere, acţionată cu paie şi lemne. Treieratul se făcea în
sistemul “în vamă”, adică la 100kg de grâu, ţăranul dădea 7kg vamă.
Coproprietari erau Iapă Gheorghe cu ¼, Stoinel David şi Câmpianu Nistor
(Pecu) ¼, Prisca Iosif ¼ şi învăţătorul Budescu Petru-Dăghiţă ¼. Batoza era
însoţită şi de un selector de grâu şi unul pentru trifoi proprietate exclusivă
a lui Gheorghe Iapă. Toate acestea au fost naţionalizate în anul 1948.
         Deşi în comună în anul 1938 s-a recoltat cea mai mare cantitate de
grâu din Valea Almăjului, 40 vagoane (revenind 600kg pe familie) şi
funcţionau 3 brutării, puţini erau cei care mâncau pâine albă, sortimentele

198
      Informaţie, Mihail Anghel, 88 ani
199
      Liviu Smeu, operă citată, pag. 119
                                           187
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu

cele mai căutate erau “chifelii” (cornurile) şi “jemişcele” (pânici) mămăliga
continua să fie alimentul consumat zilnic. Brutării aveau Feigl Moriţ, Feigl
Sandor şi Câmpianu Nistor-Pecu (în limba slavă, pecar = brutar).
Majoritatea sătenilor îşi preparau pâinea în gospodăria personală din făină
făcuta la moara de apă.
         De timpuriu, înainte de anul 1718, dalboşenii înlocuiesc “râşniţa”
pentru zdrobitul boabelor, cu morile cu ciutură acţionate de apă. Aceste
mori erau construite pe apa râurilor Valea Satului, Reşiţa Mică, Bârz şi
Boina, de către comunioane, de unde şi denumirea unora dintre ele după
numele comunionului: Marineasa, Curiţoanea, Svaiţu, Coşariu, Bâtuleasa,
Răcăneaua, Stovana         etc. După desfiinţarea comunioanelor, morile
funcţionează în sistemul “la rând”, fiecare număr de casă având rând la
una din mori. Atunci când cineva îşi vindea casa îi dădea noului proprietar
şi rândul la moară sau alţii având rând la mai multe mori le vindeau
separat. Rândul era considerat intervalul de la 6 dimineaţa până la ora 18
seara, ca rând de zi şi rândul de noapte de la ora 18 la 6 dimineaţa.
         Ca să macini la rândul altcuiva, trebuia să ai încuviinţarea acestuia.
Rândul de moară se dădea chiar zestre fetelor; aşa se face că oameni din
Dalboşeţ, aveau rând la moara de la gura ogaşului, la Moceriş. Pe uşile
multor mori se mai poate citi şi astăzi numele rândaşilor de-a lungul
timpului.
         La anul 1874 în Dalboşeţ, după registrele de cadastru, exista un
număr de 22 mori. Astăzi multe din ele nu mai funcţionează, iar celelalte au
fost reamenajate. Morile au fost construite prin soluţii tehnice arhaice.
Construcţia propriu-zisă la început a fost ridicată din grinzi de fag,
îmbinate la un capăt prin “cheutoare” dreaptă sau din grinzi rotunde.
Acoperişul era format din şindrilă (“şângilă”) prinsă pe lăteţi (“lăceţi”).
Roata morii are 12 cupe scobite rotund şi încastrate în butucul masiv prin
care trece axul200.
         Captarea apei se face prin iaz. De aici pleacă, prin trunchiul de
copac gol pe dinăuntru (azi prin conductă de beton sau fier), apa care la
ieşire este dirijată de un dop de lemn moale, scobit la mijloc (“găleţeaua”).
Fiecare rândaş are găleţeaua acasă şi o aduce când este “de rând” la moară.
         Axul morii învârte piatra alergătoare deasupra pietrei fixe. Boabele
din coş coboară într-o “postăviţă”, de unde pică pe un orificiu între cele
două roţi, după cum se mişcă piciorul ciocanelor pe roata alergătoare. Când
zgrunţurozitatea pietrelor ce fac făina se toceşte, ele se “bat” (refac) cu nişte



200
      Informaţie de teren, 2004
                                      188
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

ciocane speciale. La un rând se macină între 15-20 măsuri (o măsură = 15
kg).
         Astăzi în gospodăriile locuitorilor sunt multe mori care
funcţionează pe bază de curent electric, dar marea lor majoritate folosesc
tot pietrele pentru strivirea grăunţelor.
         La vărsarea pârâului Dalboşeţul Sec în râul Nera era “moara 209”
în vamă, care era proprietatea lui Dănilă Berbentea, Lae Budescu, Nistor
Dumitru, Gheorghe Iapă, David Stoinel şi Iosif Prisca. Cei care măcinau la
această moară, mai ales vara când debitul celorlalte ape era mic, dădeau
vamă o anumită cantitate de boabe.
         Moara împreună cu gaterul au fost construite în anul 1815, fiind
amintite de Pesty Frigyes în anul 1878. La desfiinţarea graniţei militare au
fost cumpărate de către un grup de dalboşeni. În aceeaşi clădire cu moara
funcţiona şi un gater (firiz) pentru tăiat scânduri, grinzi, lăteţi etc. aşa cum
reiese din Memoriul adresat de către coproprietarii morii Primpretorului
plasei Bozovici, în anul 1920.
         “Primpretorul din plasa Bozovici în Decizul Nr. 1912/1920 a hotărât
ca iazul nostru de sub podul Nergănului din Dalboşeţ să fie rupt, decizul
acesta fiind înnoit prin D-l subprefect al judeţului Caraş-Severin sub Nr.
8815/920.
         Pentru această decizie nu există altă motivaţie decât aceea că moara
noastră împiedică cursul normal al apei în dreptul podului.
         Contestăm această decizie din următoarele motive:
         1) Utilizarea apei de către moara noastră se încadrează în
prevederile legale, şi, deşi funcţionează de ani de zile, nu au existat până
acum nici un fel de plângeri. Referitor la barajul morii şi la utilizarea apei
nu există motive de demolare.
         2) Nici motivul că apa iasă din matcă şi inundă pământurile din
jur, provocând pagube, nu poate fi invocat. Aceste motive nu stau în
picioare deoarece exploatarea apei a continuat din vremea lui Reild. Dacă
sunt plângeri împotriva noastră pe motiv de pagube provocate, o decizie în
instanţă ne poate obliga doar la plata despăgubirilor. Împotriva noastră,
fără nici o supărare, singura plângere este aceea că toate pagubele pe care le
provoacă Nera în cele 4 districte, sunt cauzate de noi. Astfel de plângere nu
poate fi luată în considerare de nici o instanţă.
         Referitor la plângerea menţionată rugăm să se ia în considerare
următoarele.
         Pe apa Nerei, traversând de la Dalboşeţ la Lăpuşnic, există de când
omul ţine minte, un pod de lemn cu margini de piatră. Pe partea dreaptă a
podului, perpendicular sub pod, funcţionează barajul nostru. Subliniem că

                                      189
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

şi inundaţiile din 1910 au afectat în foarte mică măsură podul şi barajul,
deoarece ambele se află în aval. Problemele au apărut mai târziu, după ce
în 1911 a fost reconstruit podul, ocazie cu care s-a înlocuit piatra de râu cu
piatră de construcţii pentru capul podului, iar albia de sub pod a fost
umplută cu pietriş. Rezultatul acestei lucrări a fost că la creşterea debitului
structura a slăbit. Şi azi se vede că în dreptul podului şi a barajului nostru,
cursul apei ocoleşte podul şi barajul datorită structurii podului. Dorim doar
să subliniem acest lucru, fără să tragem la răspundere autorităţile
responsabile.
         Se adaugă la acestea împrejurarea că pârâurile Lăpuşnic şi Şopot se
varsă în Nera, de asemenea toţi torenţii care vin din pădure, de pe dealuri,
cu aluviunile pe care le aduc, încarcă albia râului Nera şi îi afectează cursul.
Devierile cursului râului provocate de factorii arătaţi sunt vizibile atât în
lungul cât şi în latul albiei, pe distanţe de mai mulţi kilometri, lucruri care
sunt puse în seama barajului nostru.
         Lăsând toate acestea la o parte, moara şi gaterul nostru sunt
singurele în zonă care, pe tot parcursul anului asigură nevoile de măcinat
din zonă şi împrejurimi. Acum, că moara noastră a intrat în reparaţii, au şi
apărut probleme serioase privind lipsa de făină şi furaje pentru locuitori,
neexistând alte surse de aprovizionare. Dacă podul peste Nera ar fi
reconstruit ca înainte, cu pietre de râu la capete, s-ar rezolva problema
barajului şi a morii noastre.
         Rugăm din motive de circulaţie şi de interes comunitar să se revină
asupra deciziei referitoare la podul peste Nera între Dalboşeţ şi Lăpuşnic şi
ca în mod legal moara şi barajul nostru să poată funcţiona, prin anularea
deciziei, deoarece, datorită motivelor arătate, nu noi suntem cauza
pagubelor, nu noi am intervenit în albia râului, în tăierea pădurilor.
         Anexăm semnăturile noastre şi ne exprimăm în continuare
respectul profund.”



                                B) Meseriile

         Un loc important în economia localităţii, după cultivarea plantelor,
creşterea animalelor şi pomicultură l-au ocupat meseriile.
         Acestea s-au dezvoltat în strânsă legătură cu profilul agricol al
zonei, fiind: fierari, tâmplari, dulgheri, zidari, dogari, curelari, cojocari,
croitori, vopsitori, brutari, măcelari, olari. Cei mai dotaţi dintre ţărani s-au
specializat în practicarea unei meserii, datorită cerinţelor pieţii şi materiei
prime ieftină şi la îndemână.
                                      190
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

          Legislaţia austriacă la început a îngrădit practicarea meşteşugurilor
şi a comerţului de către localnici, din dorinţa de a menţine cât mai mulţi
ţărani utili militarizării graniţei.
          Potrivit legilor confiniului militar, puteau fi meşteşugari numai cei
scutiţi de serviciul militar, prin aprobări speciale primite de la conducerea
regimentului grăniceresc. Din această cauză fiecare sat şi-a avut
meşteşugarii săi, care în primul rând se ocupau cu creşterea animalelor şi
cu agricultura, meşteşugul fiind o ocupaţie aferentă.
          De la începutul secolului al XX-lea, economia satului era
înfloritoare, fapt ce duce la practicarea mai multor meserii de către un
număr însemnat de meseriaşi. Pentru măiestria cu care lucrau îi vom
aminti pe cei mai cunoscuţi.
          Zidarii au fost cei care au construit casele, colibele (sălaşe) şi
edificiile comunale, din cărămidă şi piatră. Mai cunoscuţi au fost: Badescu
Iosif, Marin Gheorghe (Sfaiţu), Băcilă Iosif (Ioţa lu’ Călaie), Băcila Nicolae
(Lae al mic), Pecină Iosif, Marin Nicolae, Herac Ion, Băcilă Ion (Blogoel),
Voichescu Vasile, Stanec Anton, Curiţa Gheorghe, Curiţa Ionică, Curiţa
Aurel, Curiţa Păun, Curiţa Filip, Serafin Gheorghe, Budescu Nicolae, Marin
Gheorghe.
          Dulgheri: Frenţ Dănilă, Voichescu Iosif (Mărcin).
          Rotari: Baba Iosif, Câmpianu Ion, Tunea Iosif.
          Dogari: Veverca Ernest, Budescu Iosif (Gecu), Câmpianu Andrei,
Câmpianu Nicolae, Câmpianu Ilie.
          Tâmplari (tişlări): Câmpianu Iosif (Ticu), Câmpianu Gheorghe,
Popistaş Gheorghe, Băcilă Nicolae (Pogea), Băcilă Petru, Olaru Pavel, Băcilă
Nistor (Pici).
          Fierari (covaci): Fuicu Ion (Căvela), Pădurean Petru, Anghel Ilie,
Anghel Mihai, Epure Ilie, Voichescu Nicolae (Flece), Mavrea Gheorghe.
          Curelari: Fuicu Nicolae, Pecină Iosif, Câmpianu Nicolae (Ledăru).
Aceştia prelucrau pieile de bovine şi porcine, pentru nevoile gospodăreşti,
mai ales harnaşamente pentru cai şi “comocele” împodobite cu blană de
mistreţ.
          Croitorii lucrau hainele pentru bărbaţi şi femei din pânza şi stofa
ţesute în casă, apoi din materialele cumpărate din prăvălii, ţesute în fabrici.
Renumiţi au fost: Băcilă Iosif (Blogoel), Câmpianu Ştefan (Bebe), Străin
Nicolae (Chici), Piţigane Iosif, Jarcu Ştefan, Goşa Iosif, Budescu Nistor, Iapă
Augustin, Becia Dumitru.
          Floarea şi Lucreţia Marsavela de la nr. 179, erau croitorese pentru
haine femeieşti şi şube.


                                     191
Dalboşeţ – Studiu monografic                             Icoana Budescu




                        Figura 34: Bădâni din ceramică



                                     192
Dalboşeţ – Studiu monografic                                Icoana Budescu

        Cojocari: Budescu Păun, Budecsu Toma, Serafin Gheorghe, Peţa
Pavel, Uscatu Nicolae, Buluta Vasile, Băcilă Iosif (Budulan), Avram Pavel,
Stână Iosif.
        Blănari: Peţa Ion.
        Opincari: Jurjescu Nicolae, Câmpianu Gheorghe.
        Vopsitori: Peţa Nistor, Iapă Gheorghe.
        Pantofari: Stanec Vasile, Stanec Iosif, Stanec Ion, Plestici Nelu,
Badescu Nicolae.
        Olari: Sporea Călin.



                               C) Silvicultura

         Poziţia geografică a localităţii Dalboşeţ, la poalele Munţilor
Almăjului, a făcut ca vatra satului bătrân sau săliştea şi moşia să fie
înconjurate de păduri. De asemenea dealurile, terasele şi lunca Nerei erau
acoperite cu un desiş păduroş, cu ochiuri de apă şi de mlaştini, aşa
numitele “mocerişe”. Acest aspect al moşiei satului reiese din hărţile
cadastrale întocmite la începutul secolului al XIX-lea.
         Aşa cum arătam la începutul capitolului, din necesităţile economice
mâinile harnice ale dalboşenilor, de-a lungul vremii au defrişat unele zone
păduroase şi au drenat mlaştinile pentru a mări suprafeţele cultivabile cu
cereale.
         Conform dreptului feudal, pădurile din Almăj erau socotite
proprietatea craiului sau a împăratului Austriei.
         În timpul Graniţei, prin două rescripte imperiale – World
Regulation din anul 1787 şi Fortinstruction din anul 1839 grănicerii au
primit învoire să-şi aducă din pădure lemnul necesar construcţiilor şi de foc
pentru nevoile gospodăriei. Lemnul de trebuinţă se primea gratuit, cu
avizul şi în cantitatea fixată de compania respectivă.
         Şeful ocolului silvic nou înfiinţat în Dalboşeţ (Dalboschetzer
Försterei) în urma rescriptului din anul 1839, pentru gestionarea pădurilor
din satele aparţinătoare Companiei I prin adresa 37/3.IV.1848, comunică
companiei că s-au rezervat spre tăiere parcelele nr. 22-26 din pădure.
         Potrivit dreptului de servitute asupra pădurilor forestiere –
servitusus – grănicerii pe lângă lemnărit mai aveau libertatea de păşunat,
adunat ghindă şi jir.
         Întrucât ocoalele silvice, asemenea celorlalte instituţii, erau
subordonate companiilor, cei ce nu respectau legile silvice erau urmăriţi şi
anchetaţi tot de conducerea companiilor.
                                     193
Dalboşeţ – Studiu monografic                                           Icoana Budescu

          Aceştia, împreună cu şeful ocolului, fixau amenzile. În acest sens,
există un proces verbal de constatare a delictului silvic şi de aplicare de
amenzi din data de 26.XII.1845. Compania şi ocolul silvic Dalboşeţ aprobă
ca 9 grăniceri din sat să aducă lemn de construcţie, esenţă brad, din
pădurea Poneasca. Dar ei au adus o cantitate mai mare fapt pentru care au
fost amendaţi cu 9 fl. 11 cr. 201.
          Pe lângă paza pădurilor, companiile, împreună cu ocoalele silvice
se îngrijeau şi de ocrotirea vânatului, remunerând pe vânători pentru pieile
predate. De asemenea, pădurarii erau numiţi, tot de către companie, dintre
semi-invalizii clasaţi la ultima revizie militaro-sanitară. În timpul
serviciului ei răspundeau atât faţă de conducerea companiei, cât şi de cea a
ocolului. Ca pădurarii să nu fie corupţi, erau numiţi din alte companii.
          Comanda regimentului din Caransebeş, prin adresa nr. 1492 /
20.IX.1870, comunică companiei Dalboşeţ că pădurarul Dănilă Murgu din
Rudăria a ieşit sănătos din Spitalul Caransebeş (Regiments Geminde Spital)
şi îşi reia serviciul202.
          Potrivit Regulamentului silvic din anul 1860, pe teritoriul localităţii
Dalboşeţ, ca în întreaga graniţă de altfel, existau trei categorii de proprietăţi
asupra pădurilor:
          1) Păduri proprietate privată a fiecărui comunion grăniceresc
numite “zăbrane”, cu suprafeţe cuprinse între 1 şi 3 jugări cadastrali, ele
provenind din “ocupaţiuni”.
          Crăcile tinere din zăbrane se tăiau la 2-3 ani pentru „frunzarul“ ce
servea ca hrană oilor iarna.
          În perioada CAP mare parte din zăbrane au fost distruse pentru că
mulţi cetăţeni deşi nu fuseseră proprietatea lor, le-au defrişat pentru lemn
de foc. Procesul acesta s-a accentuat după anul 1990.
          2) Păduri comunale din apropierea satului socotite păduri de scut,
care rămân în paza satului permanent.
          3) Păduri erariale sau ale statului. Desfiinţându-se confiniul militar
în anul 1873, teritoriul fostei graniţe militare se reîncorporează la Ungaria.
Statul cedează jumătate din pădurile sale, de pe teritoriul fostei graniţe
militare, familiilor grănicereşti numite şi „împădurite”, iar cealaltă jumătate
rămâne statului liberă de servitute.
          Proprietatea grănicerilor era compusă din: pădure, fâneţe, păşuni,
teren neproductiv şi goluri de munte.
          Grănicerii călăuziţi de generalul Traian Doda, fostul şef de stat
major la Curtea imperială din Viena, conştienţi de însemnătatea

201
      L. Smeu, “Almăjul grăniceresc”, Ed. Litera, Bucureşti, pag. 86
202
      Ibidem
                                           194
Dalboşeţ – Studiu monografic                                     Icoana Budescu

patrimoniului forestier luat în primire, şi-au dat seama de faptul că
defalcarea pe familii nu ar avea rezultatele scontate, au constituit la 19
decembrie 1879 Comunitatea de Avere a fostului regiment confiniar
româno-bănăţean nr. 13 din Caransebeş.
        Localitatea Dalboşeţ în cadrul Comunităţii de Avere a avut
următoarea situaţie:

Localitatea                 Teren productiv                   Teren        Total
 Dalboşeţ        Păduri            Poieni       Păşuni     neproductiv
              Jug       Stj     Jug     Stj    Jug   Stj   Jug      Stj   Jug    Stj
              3840     1198      5      518     ―     ―     18     1588   3865   104


         Principala activitate a Comunităţii de Avere era administrarea şi
conservarea pădurilor reunite familiilor „împădurite”. Fiecare locuitor avea
dreptul la 20 m steri lemne şi dreptul la păşunat în pădure. Comunitatea de
Avere mai asigura burse pentru elevii şi studenţii merituoşi, a construit o
serie de clădiri în toată zona, precum şi renumitul Hotel „Cerna” din Băile
Herculane (anul 1936) unde grănicerii şi urmaşii lor beneficiau de
tratament balnear în mod gratuit.
         Generalului Traian Doda (care a condus Comunitatea de Avere
timp de 18 ani fără a fi remunerat) la preşedinţia Comunităţii de Avere i-a
urmat Ilie Curescu, care moare în 1904. Pentru postul rămas vacant a
candidat Constantin Burdea, primarul oraşului Caransebeş şi colonelul
pensionar Iosif Stoinel originar din Dalboşeţ. Rezultatul votului a fost în
favoarea contracandidatului său.
         La 22 ianuarie 1904, colonelul Stoinel este ales reprezentant al
satului Dalboşeţ în Comitetul Comunităţii de Avere. Dar patru locuitori din
această comună, anume: Iosif Băcilă, Păun Peţa, Vasile Serafin şi Iovan
Ţunea, îi contestă alegerea pe motiv că el domiciliază în Caransebeş, oraşul
ofiţerilor pensionari ai graniţei şi ca atare nu este îndreptăţit să candideze
într-o comună unde nu-şi are domiciliul real.
         Comisarul gubernial, prin hotărârea Nr. 291 Kb 1904, a respins
contestaţia şi confirmă alegerea pe motiv căci colonelul Stoinel este trecut
pe listele electorale ale satului Dalboşeţ, pentru că posedă imobile şi
plăteşte impozite în această comună.
         Dar cei patru contestatari fac apel, iar Ministerul de Interne
unguresc cu adresa Nr. 63840, din 15 iulie 1904, admite apelul şi în
consecinţă anulează alegerea, cu motivarea că colonelul în cauză,
domiciliază în Caransebeş şi ca atare nu poate fi ales în Dalboşeţ.
         Deşi colonelul Stoinel cere Ministrului de Interne să revină asupra
hotărârii sale, arătând că el timp de 30 de ani a servit ţara, fiind distins cu

                                         195
Dalboşeţ – Studiu monografic                                      Icoana Budescu

înalte decoraţii pentru serviciile prestate şi pentru aceasta, aşteaptă să i se
dea ce i se cuvine după dreptate. Hotărârea a rămas însă aceeaşi 203.
           Colonelul Iosif Stoinel s-a născut în Dalboşeţ, tatăl său era originar
din localitatea Pătaş, din familia Mergea, însă intrând ginere în casă în
Dalboşeţ, a luat numele de Stoinel, al soţiei sale. Codreni din Dalboşeţ în
forestiera Bozovici a Comunităţii de Avere sunt amintiţi la 1880: Ilia
Imbrea, Pavel Fuicu şi Petru Marşavela204. Apoi Pavel Câmpianu şi Ilie
Badescu.
           Pădurile din fosta graniţă Marga-Caransebeş-Orşova şi Almăj au
fost administrate de Comunitatea de Avere până în anul 1848, când au fost
naţionalizate şi trecute în proprietatea statului. Întreaga suprafaţă a pădurii
din hotarul localităţii Dalboşeţ a aparţinut între 1948-1990 Ministerului
Eonomiei Forestiere.
           Începând cu anul 1970, Întreprinderea Forestieră Bozovici a început
exploatarea masei lemnoase în valea Bârzului la gurile de exploatare
Buduroni, Seleştiuţa şi Izvoarele Bârzului. Anual s-au valorificat
aproximativ 80.000 m3 masă lemnoasă.
           După tăiere şi sortare, lemnul exploatat s-a trimis la fabricile de lăzi
şi ambalaje din satele Bozovici şi Borlovenii Noi şi în diferite oraşe din ţară.
Astfel, în anul 1974, la Brăila-Chişcani, s-a livrat celuloză, la Marginea (jud.
Timiş) buştean brut pentru distilare, la Tr. Severin, Caransebeş şi Deta
pentru mobilă, iar în oraşele Bucureşti şi Urziceni ca lemn de foc. În
cantităţi mai mici s-a exportat în Austria, Germania, Iugoslavia, URSS şi
Israel205.
           Pe arealele exploatate Ocolul Silvic Bozovici a plantat fag, brad
Duglas şi molid, fapt ce a împiedicat degradarea solurilor.
           În anul 2005 un grup de inimoşi urmaşi ai foştilor grăniceri au
reînfiinţat Comunitatea de Avere, cu sediul în Caransebeş, cu scopul de a
conserva pădurile, atâtea câte au mai rămas.



                        D) Activitatea industrială

        Din analiza vieţii economice a localităţii reiese că agricultura este
singura ramură dezvoltată, industria fiind reprezentată prin cazanele de
ţuică, morile de apă, o staţie Reiner pentru preparat mixtură asfaltică, o

203
    A. Marchescu, operă citată, pag. 296-297
204
    Ibidem
205
    După evidenţa Sectorului Forestier Dalboşeţ, anii 1970-1975
                                        196
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

staţie pentru sortat balast şi nisip şi firma S.C. NADA COM SRL, care are
ca obiect de producţie prelucrarea lemnului (fig. 35, fig. 36).




                          Figura 35: Moara Bâtuleasa

         Societatea comercială NADA COM a patronului Băcilă Sorin este
înzestrată cu un gater şi alte accesorii, care prelucrează buştenii în cherestea
destinată construcţiilor.
         Puţinătatea întreprinderilor industriale se datorează nepunerii în
valoare a resurselor miniere existente, care să favorizeze înfiinţarea unor
mici întreprinderi industriale, cât şi depărtării până în urmă cu 20-25 de
ani, de artere mai importante de circulaţie şi mai ales de calea ferată.




                                      197
Dalboşeţ – Studiu monografic                                      Icoana Budescu




                                Figura 36: Staţia Reiner



                            E) Căile de comunicaţie

         Deşi localitatea Dalboşeţ, prin aşezarea în depresiunea Almăjului
se află într-o zonă izolată a ţării, legătura cu exteriorul nu a lipsit.
         Astfel, în perioada romană legăturile cu exteriorul se realizau, aşa
cum am arătat în capitolul de istorie, pe drumul care pornea de la castrul
roman Ad-Mediam (Mehadia) până la Arcidava (Vărădia) prin Petnic,
Lăpuşnicel, Dalboşeţ, Sasca, Potoc, porţiune numită şi astăzi de popor
Calaea Magna (Calea Mare)206.
         În feudalism, în timpul stăpânirii austriece, Almăjul se lega de
regiunile vecine prin drumul care pornea de la Sasca, Stancilova, Dalboşeţ,
Şopotu Vechi, Bănia, Rudăria, Prilipeţi, Pătaş, Borlovenii Noi, Mehadia şi
lunca Dunării.
         După anul 1870, prin construirea drumului din cheile râului Miniş,
legăturile dintre aşezările din Valea Nerei se extind spre nord cu oraşele
Anina şi Oraviţa.


206
      A. Cucu – “Drumurile romane din Banat”, Revista Natura nr. 78, anul 1972
                                          198
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

        Dar, starea proastă a drumurilor şi lipsa unor poduri, face ca
acestea să rămână impracticabile, satul rămânând izolat cea mai mare parte
a anului. La această izolare a contribuit şi lipsa mijloacelor de transport
mecanizat.




              Figura 37: Şoseaua DJ 571 B Bozovici-Moldova Nouă

         În perioada interbelică Iosif Stână şi-a achiziţionat un autobuz,
pentru transportul călătorilor spre Oraviţa, însă după doi ani, a renunţat la
afacere, transportul dovedindu-se nerentabil.
         În prezent, căile de transport din cuprinsul comunei sunt
reprezentate de un sector (16 km) din şoseaua DJ 571 B, ce face legătura cu
comuna Bozovici şi oraşul Moldova Nouă (fig. 37).
         Drumul comunal DC 42, în lungime de circa 5km, face legătura
între localitatea Dalboşeţ şi satul Şopotu Vechi. Legătura cu satul de cehi
Ravenska, situat în S-V-ul comunei, se face pe drumul comunal CD 45 care
pe teritoriul satului Dalboşeţ însumează 10km.
         Structura traficului de mărfuri şi călători realizat pe aceste
drumuri, reflectă potenţialul economic al comunei.
         În primul rând, se transportă produsele agroalimentare ale
locuitorilor satului şi a lemnelor de foc. Aceste transporturi se realizează cu
ajutorul a 2 camioane proprietate privată şi tractoarelor rutiere. Ele
                                     199
Dalboşeţ – Studiu monografic                                       Icoana Budescu

împreună cu atelajele cu tracţiune animală, asigură necesarul de mijloace
de transport.
          Transportul călătorilor este asigurat prin firma Alfa Star,
proprietatea juristului Nicu Fuicu şi se face în 3 direcţii:
                   2 curse Dalboşeţ-Timişoara, zilnic dus-întors
                   2 curse Dalboşeţ-Reşiţa, reşedinţa judeţului, zilnic dus-
                      întors
                   1 cursă Anina-Timişoara şi retur
          Prin cursele Dalboşeţ-Timişoara se face legătura cu staţia CFR
Oraviţa, iar prin cursa Dalboşeţ-Caransebeş cu staţiile CFR Iablaniţa şi
Băile Herculane.
          În anul 1903, o dată cu întreprinderea cercetărilor geologice în
Almăj şi întocmirea hărţilor în vederea exploatării zăcămintelor, o delegaţie
formată din reprezentanţii tuturor satelor almăjene s-a prezentat la
ministerul de resort din Budapesta cu un memoriu, solicitând construirea
liniei ferate Iablaniţa-Bozovici-Biserica Albă207. În anul 1905 porneşte o altă
acţiune particulară tot din Almăj, la care participă şi Comunitatea de Avere
şi statul maghiar.
          Guvernul Weckerle de la Budapesta urmărea, prin construirea
liniei ferate, să exploateze bogăţiile solului şi subsolului din Almăj şi în
acelaşi timp să împiedice pătrunderea societăţii STEG (Stats
Eisangahngesell Schaft) şi pe aici.
          Primul ministru Weckerle a trimis pe teren ingineri care au ridicat
planurile, au întocmit hărţile şi documentaţia necesară. Planurile
respective, cu unele mici retuşări, au stat la baza tuturor proiectelor viitoare
pentru construirea liniei ferate Baziaş-Bozovici-Mehadia.
          Declanşarea primului război face imposibilă realizarea acestei
construcţii.
          Problema construcţiei liniei ferate prin Almăj a fost luată în
discuţie chiar la Paris de către o comisie interguvernamentală, România
având sarcina să construiască tronsonul Baziaş-Mehadia, prin Almăj.
          În 1922 interesele noastre legate de acest obiectiv, au fost susţinute
de însuşi diplomatul Nicolae Titulescu, Ministru de Externe în acel timp.
De construcţia aceasta s-a interesat chiar şi savantul geograf francez Em. de
Martonee, când ne-a vizitat ţara în anul 1937. Dar lipsa de interes a
guvernanţilor şi politicienilor de atunci a făcut ca proiectul să nu se
realizeze.



207
      L. Smeu, “Almăjul în cadrul Banatului Severin”, pag. 192, manuscris
                                          200
Dalboşeţ – Studiu monografic                               Icoana Budescu

        O nouă iniţiativă a pornit de la Comunitatea de Avere din
Caransebeş, prin preşedintele ei, inginerul Simion Simu, care a prezentat
Parlamentului României, în timpul dezbaterilor bugetului pentru lucrări
publice, planurile de construirea unui tronson de cale ferată: Iablaniţa-
Bozovici-Dalboşeţ. Este cunoscut în Almăj şi Craina că s-au fixat chiar
cantoanele CFR, s-a săpat pe anumite porţiuni terasamentul conform
planurilor puse la dispoziţie de inginerul Simu şi s-au defrişat perdele din
pădure în raza satelor Prigor şi Dalboşeţ. Însă proiectul nu s-a realizat
niciodată, deşi despre el s-a discutat şi după anul 1990.



                       F) Legăturile economice

        Legăturile economice cu localităţile înconjurătoare sau cu altele
mai îndepărtate sunt caracterizate prin trimiterea de produse vegetale şi
animaliere, lemn şi fructe, şi primirea de produse industriale.




                           Figura 38: Prăvălia Feigl

        Aşa cum arătam la începutul capitolului în timpul administraţiei
grănicereşti s-a stabilit prin legea din 1850 ca schimbul de produse să se
realizeze prin târgul de marţea de la Bozovici şi cele 4 bâlciuri anuale.


                                     201
Dalboşeţ – Studiu monografic                                Icoana Budescu

          Comandantul companiei din Bozovici asigura paza transporturilor
şi aproba trecerea mărfurilor spre Biserica Albă şi Orşova prin cordonul
sanitar de la Ţărova (Borlovenii Noi).
          La începutul militarizării Almăjului populaţia locală nu putea face
comerţ, ceea ce explică prezenţa unor familii germane în fiecare sat, ele
având prăvălii şi cârciumi (fig. 38).
          Noua Constituţie din 1850 anulează vechile restricţii şi acordă
grănicerilor dreptul de a face comerţ.
          Prin intermediul prăvăliilor locuitorii satului Dalboşeţ se
aprovizionau cu ţiglă, sticlă geam, cuie, unelte agricole, lanţuri, veselă şi
ustensile de bucătărie, ulei (zăicin), zahăr (ţucăr), dulciuri, orez, tutun
(doan), ţigări, pânzeturi, încălţăminte, aţe etc. Cei mai cunoscuţi
comercianţi au fost: Feigl Iohan, Feigl Anton, Lepşi Ludwig, Petru
Câmpianu (foto), Prisca Ion, Vasile şi Iosif Stână, care erau şi cârciumari
(fig. 39).




                       Figura 39: Prăvălia P. Câmpeanu


         După al II-lea război mondial s-au repus bazele Cooperativei de
Consum, care funcţionase şi înainte de război cu un număr de 300 de
membri.
         În scopul aprovizionării populaţiei cu cele necesare, aproape
fiecare familie avea un anumit număr de acţiuni. După război cooperativa
îşi desfăşoară activitatea prin cele două magazine mixte, un bufet la
Dalboşeţ şi o unitate în satul Bârz. În fruntea cooperativei, de-a lungul
                                    202
Dalboşeţ – Studiu monografic                                   Icoana Budescu

timpului, au fost Feigl Johan, Feigl Francise, Pescaru Iancu, Băcilă Ion,
Pâţan Petru, Careba Nicolae, Uscatu Rodica.
         În prezent locuitorii satului se aprovizionează cu alimente, fructe,
dulciuri, băuturi, produse cosmetice, detergenţi, articole de îmbrăcăminte
şi încălţăminte, prin intermediul celor 8 magazine mixte existente în sat, cât
şi la târgul săptămânal care are loc duminica. Actualmente acest târg
reprezintă piaţa cea mai mare din Valea Almăjului pentru vinderea şi
cumpărarea de animale.



                                G) Turismul

         Străveche aşezare din sânul Văii Almăjului, Dalboşeţul se
încadrează într-o regiune cu un ridicat potenţial turistic.
         Prin diferenţele de altitudine, structură geologică şi
geomorfologică, relieful este unul din principalii factori naturali care
influenţează turismul. Pentru turismul din această parte a ţării, o
importanţă mare o prezintă muntele. O particularitate foarte importantă a
munţilor Almăjului o constituie accesibilitatea pantelor şi culmilor, pentru
ascensiuni, practicarea sporturilor de iarnă şi deschiderea unor variate
trasee turistice. La acestea se adaugă nenumăratele stâne de oi, care pot
pune la dispoziţia turiştilor caş proaspăt, urdă şi brânză. Vârfurile înalte
Blidaru (899 m), Tâlva Frasinului (816 m) constituie locuri foarte indicate
pentru tururile de orizont asupra regiunilor înconjurătoare, depresiunea
Almăjului şi Valea Dunării, sectorul Moldova Nouă-Drencova.
         Culmile piemonturile, larg ondulate, care domină lunca largă a
Nerei şi satele comunei Dalboşeţ, prin situarea lor la poalele împădurite ale
munţilor, prin bogăţia culturilor pomicole ce alternează cu păşuni sau
fâneţe, se înscriu de asemenea cu o mare atractivitate în peisaj.
         Clima tipică depresiunilor intramontane, este un alt factor care
influenţează turismul acestei zone, iar climatul munţilor oferă condiţiile
unei eficace cure de aer, climatul de pădure având un efect sedativ, calmant
şi înviorător pentru organism.
         Reţeaua hidrografică a Nerei şi afluenţilor, cu văile sălbatice, se
înscrie de asemenea cu un pitoresc deosebit. Izvoarele de pe munţii
Almăjului au apă potabilă foarte bună, în mod special cel numit „Fântâna
cu leacul”. La o zi după solistiţiul de vară, de Sânziene, fete şi băieţi urcă la
această fântână, unde de obicei preotul satului oficiază o slujbă religioasă.
Tinerele fete culeg apoi sânziene, pe care le duc acasă şi le pun în cunună la
porţi ori le aruncă peste casă, pentru prosperitate şi viaţă lungă. Înainte
                                      203
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

vreme, fetele care erau de măritat culegeau 7 fire de sânziene pe care le
puneau în casă: după icoană, după oglindă, sub pernă, la brâu, la uşă, la
fântână şi pe masă. La nouă nopţi, spune datina, visau chipul tânărului care
le era ursit.
         Lipsa poluării aerului şi apei face ca turiştii să găsească aici de-a
lungul apelor şi recreaţii sportive, înot şi pescuit. Dar atragerea acestor
râuri în circuitul turistic necesită o serie de amenajări, poduri suspendate,
marcaje, tăierea unor poteci ş.a.
         Lumea vegetală şi animală vine să completeze frumuseţile naturale
ale acestui spaţiu. Vegetaţia acestui teritoriu este etajată, goluri alpine,
păduri de foioase, fâneţe şi păşuni, culturi cerealiere şi pomicole, tivite de
zăvoaiele din lunca Nerei. Pădurile de foioase, deşi nu ating măreţia celor
de conifere, dau o notă caracteristică peisajului montan.
         Bogăţia faunistică, terestră şi acvatică creează posibilitatea
dezvoltării turismului de vânătoare şi pescuit. Astfel, aici, în afară de fauna
obişnuită: vulpi, mistreţi şi iepuri, se găsesc numeroase exemplare de
veveriţe, vidre şi dihori. În apele care străbat acest teritoriu sunt multe
specii de peşti, dintre care amintim: moioaga, lipanul, boişteanul, scobarul,
mreana şi cîra.
         Acesta ar fi, în mare, tabloul general al cadrului natural, dar câte
variaţii nu înregistrează cel care parcurge teritoriul cuprins în studiul de
faţă.
         Dacă privit de departe şi simţit de aproape, Dalboşeţul
impresionează, mai ales prin splendoarea naturii sale, nu putem spune că
portul, obiceiurile strămoşeşti şi arhitectura specifică locului sunt mai
prejos.
         Portul locuitorilor din Dalboşeţ are şi el istoria sa, prin evoluţia pe
care a cunoscut-o de-a lungul vremii. Până pe la anul 1880, piesele de
îmbrăcăminte erau confecţionate integral din produse casnice şi de mâna
pricepută a femeii, fără evidente influenţe străine în orientarea motivelor şi
colorit. Acesta era portul cu „cepse” şi „şube” la femei, a cămăşilor cu
„chei” la bărbaţi. Femeile purtau „ciupag într-una cu poalele”, lungi, cu
opreg („chiţăle”) în faţă şi spate. La mijloc se încingeau cu brâu şi brăciră
îngustă, pe cap aveau în sărbători ceapsa, iar în zilele de lucru cârpa, în
picioare opinci din piele de animale. Iarna când era frig purtau cojoc alb, cu
pieptar, sau şubă.
         Bărbaţii aveau cămăşi încheiate cu chei, prinse la mijloc cu brâu şi
brăciră, opinci, iar pe cap clăbăţ şi vara pălărie. Ca şi femeile, iarna purtau
cojoc alb cu pieptar, iar toamna şubă şi „laibăr de cioarec”.


                                      204
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

         Cămaşa femeiască era decorată cu ornamente geometrice dispuse
compact: pe piept, pe mâneci şi jur-împrejurul poalelor. De obicei culorile
broderiei erau alb şi negru. Chiţălele aveau minunate modele ţesute fie în
război, fie în punct de goblen. Brâul şi brăcira erau ţesute cu: roşu, alb,
negru, „vânăt” (albastru) adică cu „vârste”. Opincile bărbaţilor şi femeilor
aveau acelaşi croi. Obielele de sărbători erau ţesute în „coţche” (carouri), în
culori vii, pentru cei tineri şi cu alb-negru sau gri pentru cei în vârstă.
         La început materialul din care a fost confecţionată îmbrăcămintea a
fost pânza din fuior şi cioarecii (stofa) din lână. Treptat locul firului de
cânepă este luat de cel de bumbac.
         La început motivul care se folosea era cel „nisipit” (pui deşi) ales în
război, apoi dalboşeanca şi-a împodobit mâneca cu lucrături ca: „alburiu”,
„cruciu”, „toegiu”, „îngrădit”, „brăduleţ”, „ciurătură”, pui prorupţi,
cusături care arată inteligenţa ei deosebită.
         Introducerea ulterioră a florilor în ornamentarea costumelor se
datorează influenţei germane. Dar ţăranca dalboşeană nu le-a folosit la
întâmplare, ci cu gust, echilibru şi măsură, florile fiind orânduite în şire
(zale). O influenţă mai târzie este cea a folosirii modelului cu tăietură şi
ciurătură, adică o lucrătură în găurele cu fire trase, asemănătoare dantelei.
         Un factor decorativ nelipsit în portul din Dalboşeţ este dantela
(„cipca”) lucrată la început din fir de in, apoi bumbac din comerţ.
         Astăzi, aceste comori ale portului popular aproape nu le mai găsim
pentru că locul lor a fost luat de îmbrăcămintea de tip orăşenesc. La început
a fost înlocuită chiţălea din faţă cu „cotrenţa din vig”, iar apoi ciupagul cu
bluza de mătase. Mai târziu şi opregul din spate a fost schimbat cu „targa”,
ţesută în război, sau din material cumpărat. Atât la bărbaţi cât şi la femei,
ciorapii de lână făcuţi cu acele iau locul obelelor. Opincile din piele
„gireasă” (tăbăcită) sunt înlocuite cu cele din cauciuc.
         Păcat că generaţiile de astăzi nu au ştiut adevărata valoare a
pieselor vechi de îmbrăcăminte şi le-au îndepărtat cu atâta uşurinţă. În
Revista Institutului Social Banat-Crişana, februarie-martie 1940, Elena
Secoşan aprecia atât de frumos munca femeii din Almăj pentru
confecţionarea costumului popular: „Să privim deci pe bătrâna noastră
ţărancă almăjeană, de la ceapsa cu broboadă, până la opinci, şi să ne
întrebăm dacă mai există ‘n lume, la multe alte popoare, o femeie, să fi fost
îmbrăcată din cap până’n picioare cu produsul muncii ei, din lână toarsă şi
vopsită de ea, din cânepa cultivată de ea, din izvoadele scoase din sufletul
ei şi lucrate cu măiestria mâinilor ei şi să-i mulţumim păstrându-i o pioasă
amintire pentru întreaga comoară pe care a lăsat-o moştenire artei noastre
populare.” (fig. 40, fig. 41, fig. 42)

                                      205
Dalboşeţ – Studiu monografic                                Icoana Budescu

         Alături de costumul de sărbătoare, pe care îl purtau la petreceri,
biserică, nunţi, dalboşenii aveau şi haine pentru lucru mai simple şi mai
comode.




                       Figura 40: Port popular de la 1900
                                      206
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu




                       Figura 41: Port popular de la 1925

         În fiecare casă pot fi admirate cusături naţionale, broderii şi carpete
ţesute la război. Aceste „procoviţe” în graiul local, se bucură de aprecieri
din partea vizitatorilor.
         Alături de obiceiurile prezentate în paginile anterioare, cel al nunţii
ocupă un loc aparte, fiind un eveniment social, îndelung pregătit care
antrenează întrega comunitate a satului. După ce tinerii au înţeles că au
sentimente profunde unul pentru altul, sentimente care pot sta la
întemeierea unei familii, îşi anunţă părinţii despre hotărârea lor.


                                      207
Dalboşeţ – Studiu monografic                                Icoana Budescu




                       Figura 42: Port popular de la 1943


        Băiatul împreună cu naşii, părinţii şi rudele cele mai apropiate
mergeau la casa fetei în „peţit”. Familia fetei îi aştepta cu masa. În timpul
acesta se purtau discuţii despre zestre (pământul pe care-l primea fata,
haine, piese de mobilier) şi dacă fata merge noră sau băiatul vine ginere. În
pregătirea nunţii, se aveau în vedere darurile soacrei şi ale fetei, care
trebuiau oferite naşului, naşei, socrilor, cumnaţilor, cumnatului de mână
                                      208
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

(gevăr) şi stegarului. Chematul la nuntă (invitatul) îl făcea de obicei
cumnatul de mână cu o duminică înaintea nunţii. Acesta purta un prosop
cusut de fată, pus în diagonală şi o ploscă cu răchie, frumos împodobită cu
verdeaţă. În vinerea sau sâmbăta dinaintea nunţii, viitorii miri, însoţiti de
tineri şi tinere cu 1-2 muzicanţi mergeau şi cinsteau pe invitaţi cu ţuică.
          Nunta propriu-zisă are loc duminică şi luni dacă mirii sunt din
Dalboşeţ. Înainte, muzica tocmită pentru acest eveniment venea sâmbătă
seara şi era întâmpinată cu mare veselie de tineri şi tinere la casa naşului,
unde jucau câteva jocuri. Apoi naşul ducea muzica la casa miresei, unde
continua petrecerea un timp oarecare. Duminică era ziua de nuntă a fetei.
Alaiul mirelui, în frunte cu stegarul care poartă steagul tricolor frumos
ornat cu ghirlande de flori şi însoţit de două fete „stăgăriţe” care duceau
lumânările pentru cununie, se deplasează la casa naşului. Acesta îi cinsteşte
cu băuturi şi prăjituri. De aici, se duc la casa fetei. Aici îi spun că sunt la
vânătoare şi caută o căprioară, mirele îl au drept „copoi”, garanţie că el va
recunoaşte pe cea căutată. După o rezistenţă formală, plină de momente de
haz, nuntaşii sunt primiţi în curte. La început li se aduce o fetiţă îmbrăcată
mireasă, „govia mică”. Nuntaşii spun că nu este căprioara căutată. Apoi li
se arată o bătrână, îmbrăcată cu haine urâte, hazul este şi mai mare. Cei
veniţi nu o primesc nici pe aceasta. În sfârşit apare adevărata mireasă, care
este luată, în sunetele muzicii, şi alaiul merge la biserică unde are loc
cununia religioasă. După terminarea ceremonialului din biserică se ocolea
satul ca toţi locuitorii să vadă mirii, după care continuă până spre seară cu
jocul. Seara se intră la masă, care începe prin rugăciunea „Tatăl nostru”,
rostită de către naş sau preot. După ce se mănâncă gustările şi supa, începe
„strigatul” cinstei, când mireasa este dăruită de către nuntaşi cu haine şi
bani. Spre dimineaţă, când nunta este pe sfârşite, are loc jocul miresei.
Cumnatul de mână ia o farfurie şi bate cu lingura în ea, anunţând începutul
jocului miresei, iar cei care vroiau să o joace trebuiau să o plătească. Jocul
acesta, cu flăcăii şi fetele din sat, simbolizează trecerea miresei în rândul
femeilor.
          Spre ziuă, tinerii căsătoriţi sunt conduşi cu tot alaiul la casa
mirelui. Pe drum se cântă:

        „Hai să zicem, Doamne-ajută,
        C-am făcut această nuntă!
        C-aşa-i rândul fetelor
        Ca şi rândul florilor.
        Când plec, maică, de la voi,
        Îmi plâng ochii amândoi,

                                       209
Dalboşeţ – Studiu monografic                                 Icoana Budescu

        Dar mai râu îmi plânge unul,
        Care ştie ce-i străinul.
        Seară bună, taică, maică,
        Adă mână şi mă iartă
        Că ţi-oi fi greşit vreodată
        Când am fost la voi fată.”
        (Nicolae Dolângă, „Ţara Almăjului”)

         Soacra aşează mireasa în cadrul uşii pe un scaun şi îi pune un copil
„în poală”, ca să aibe „noroc la prunci”.
         A doua zi de nuntă se continuă luni dimineaţa la casa mirelui.
Mireasa este aranjată şi îmbrăcată cu hainele şi darurile primite de la
soacră. Tinerii împreună cu rudele mai apropiate merg la naşi, apoi în casa
mirelui aşteaptă nuntaşii fetei care aduc „dârzele”. Ei sunt aşteptaţi cu
bucurie şi omeniţi cu băutură şi prăjituri. Tot acum mireasa dăruieşte:
socrii, mirii, cumnaţii, cumnatul de mână, stegarul, stăgăriţele şi rudele
apropiate cu haine sau diferite obiecte. Aducerea dârzelor simbolizează
starea materială şi hărnicia miresei. Urmează masa pe care socrii mari o
organizează în cinstea noilor căsătoriţi. Acum mirele îşi primeşte darurile şi
bani din partea neamurilor şi prietenilor.
         Cel care supraveghează întregul ceremonial al nunţii este naşul. A
treia zi, este ziua cuscrilor şi a cinstirii naşului pentru efortul depus. De
fapt, nunta nu se încheie o dată cu sfârşitul ceremonialului, pentru că se vor
mai discuta câteva săptămâni aspecte legate de hainele mirilor, darurile
soacrei şi naşilor, atitudinea şi gesturile tinerilor căsătoriţi.
         Nunta, în ultimul timp a pierdut multe momente folclorice, ca:
invitatul de către miri, ocolitul satului, spălatul la râu etc.
         Frumoase şi interesante sunt şi casele din localităţile comunei.
Tradiţională a fost casa cu tindă, cu cuptor de cărămidă şi acoperiş de
şindrilă.
         La toate aceste elemente naturale şi culturale care favorizează
dezvoltarea turismului în zona aceasta se adaugă şi existenţa unor puncte
istorice. La locul numit „Gradişte” aflat la numai câteva sute metri sud de
Dalboşeţ, se află o cetate din a două epocă a fierului. Dar vizitarea acesteia
este îngreunată de bălăriile şi copacii care au năpădit locul, cât şi de lipsa
unor marcaje. Pe partea dreaptă a şoselei Bozovici – Moldova Veche, la
circa 1,5 km de Dalboşeţ, se află locul Dragomireana pe care în urma
săpăturilor arheologice a fost scoasă la iveală o aşezare de tip rural, „Villa
rustica”, datând de pe vremea romanilor, şi fiind considerată de specialişti
cea mai mare aşezare de acest fel din ţară. Se preconizează ca în viitor să se

                                     210
Dalboşeţ – Studiu monografic                                  Icoana Budescu

facă reconstrucţia şi conservarea zidurilor din exterior şi deschiderea unui
punct muzeistic.
         Însă baza materială proprie dezvoltării turismului este inexistentă
în privinţa cazării şi se rezumă la magazinele săteşti în privinţa
aprovizionării cu alimente. De altfel, în întreaga depresiune Bozovici nu
există nici un hotel sau motel şi numai un singur restaurant şi o cofetărie. În
satul Bârz profesorii Semenica Coşa şi Ilie Băcilă au amenajat o tabără
pentru şcolari „Cabanera”. Această situaţie îngreunează circulaţia turistică
din zonă, care şi aşa are un caracter sezonier şi de tranziţie.
         Având în vedere potenţialul turistic ridicat al cadrului natural şi
regiunii montane înconjurătoare, accesibilitatea şi apropierea de zone
turistice bine amenajate şi cunoscute ca Porţile de Fier, Băile Herculane,
munţii Aninei şi de prezenţa drumului judeţean DJ 571 B, ca o viitoare
arteră de circulaţie care va lega Moldova Nouă cu depresiunea Almăjului,
localitatea Dalboşeţ are perspective de promovare şi dezvoltare a
turismului rural. Aceasta cu atât mai mult cu cât este singura aşezare de la
Prigor până la Şopotu Nou traversată de şosea, celelalte localităţi aflându-
se de la 2 până la 5 km depărtare.
         Ţinând seama de cele arătate, propunem Consiliului Local şi
Primăriei Dalboşeţ să studieze posibilitatea înfiinţării unor pensiuni rurale
în satul nostru, şi să efectueze marcarea unor trasee turistice.




                                     211

								
To top