PARTEA II-a: Tratamentul BFT by 7vT88e2s

VIEWS: 80 PAGES: 18

									            METODE DE RECUPERARE MEDICALĂ
             B.F.T ÎN HERNIA DE DISC OPERATĂ




          PLANUL LUCRĂRII

PARTEA I.

     I.Generalităţi – definiţie, clasificare, date epidemiologice
     II.Etiopatogenie – cauze, mecanisme, anatomie patologică
     III.Criterii de susţinere a diagnosticului:
                 a). examenul clinic – semne subiective şi obiective
                 b). Investigaţii paraclinice – ex. radiologic probe de laborator
     IV. Evoluţie şi prognostic
     V. Tratament:
                1. tratament profilactic
                2. tratament igieno-dietetic
                3. tratament medicamentos
                4. tratament ortopedico-chirurgical

PARTEA a II-a: tratamentul BFT.

     1. principiile şi obiectivele tratamentului B.F.T.
     2. tratamentul prin hidro-termoterapie
     3. tratamentul prin electroterapie
     4. tratamentul prin masaj:
              Efectele fiziologice ale masajului
              Descrierea anatomică a regiunii
              Tehnica masajului
              Mobilizarea articulaţiilor (kinetoterapie)
              Gimnastică medicală
     5. terapia ocupaţională
     6. tratamentul balneologic (ape minerale, nămoluri)

       BIBLIOGRAFIE




                                             1
PARTEA I.

I. GENERALITĂŢI – definiţie, clasificare, date epidemiologice.


   Este o boală cauzată de degenerarea fibroasă a discului intervertebral cu pierderea
elasticităţii sale. Consecutiv acestor leziuni, cu ocazia unui traumatism, de cele mai multe
ori produs de o reducere bruscă a coloanei vertebrale flectate, apare hernia nucleului
pulpos printr-un spaţiu creat în ligamentul vertical posterior.
   Porţiunea herniată a nucleului pulpos apăsând asupra măduvei spinării sau asupra
rădăcinilor nervoase ale acesteia determinând fenomene de compresiune.
   Aceste procese patologice stau la baza aşa ziselor nevralgii sciatice, a crizelor de
lumbago, etc.
   Discul intervertebral este responsabil de legarea vertebrelor între ele, oferind
flexibilitate, absorbind şi distribuind greutatea aplicată pe coloana vertebrală.
   Odată cu înaintarea în vârstă, discul îşi modifică volumul şi forma şi de asemenea îşi
modifică compoziţia biochimică şi proprietăţile biomecanice. HDL ar rezulta din
degenerarea inelului fibros ceea ce duce la o slăbire a sa cu posibilitatea apariţiei herniei.
   Hernia de disc poate apărea la orice vârstă de la 15 la 70 de ani şi la orice sex, dar
perioada de vârstă cu incidenţa cea mai mare este decada 40 – 50 ani, mai ales la femei.


II. ETIOPATOGENIE – cauze, mecanisme, anatomie patologică.

   În mod normal nucleul este menţinut de inelul fibros la mijloc între cele două corpuri
vertebrale. Nucleul poate fi împins în spre canalul vertebral, favorizând astfel protuzia
ducând la o hernie persistentă a nucleului care poate comprima o rădăcină spinală sau chiar
măduva spinării înăuntrul canalului vertebral.
   Rădăcinile lombosacrate trec în partea intra- şi extra-durală printr-un şanţ strâmptat. La
nivelul acestor trecători strâmpte, rădăcina poate fi comprimată printr-o hernie discală
posterioară şi laterală a dscului intervertebra. De multe ori aceste hernii se asociază cu o
îngroşare a ligamentului galben.
   Rădăcina are leziuni edematoase, este strangulată la nivelul orificiului ei de ieşire prin
gaură şi înconjurată de aderenţe a arahnoidelor.
   Hernia discului intervertebral este produsă de traumatisme, în general traumatisme mici
şi repetate. Este posibil să intervină şi un factor local pre-dispozant în sensul existenţei
unor anomalii congenitale ale regiuni lombosacrate.
   O serie de factori genetici sau schimbări în hidratarea colagenului joacă un rol important
în dezvoltarea afecţiunilor degenerative discale. La un disc sănătos, nucleul pulpos
distribuie în mod egal presiunile asupra inelului fibros.
   Scăderea hidratării discului poate reduce efectul de amortizare, ceea ce poate duce la
aparitia de leziuni. Creşterea continutului de colagen a nucleului a fost găsită de asemenea
responsabilă de degenerarea discului.
   Posibilitatea unor influenţe genetice a fost investigată pentru alte afecţiuni ale coloanei,
cum ar fi scolioza, spondilolistezisul şi spondilita anchilozantă.




                                              2
   Discurile intervertebrale suferă, odată cu înaintarea în vârstă, modificări degenerative
care fac ca uneori un traumatism relativ uşor să producă hernia.
   Cauza herniei de disc este o leziune degenerativă a discului care îşi pierde elasticitatea.
Unele modificări inflamatorii şi degenerative mai întinse pot duce la ruptura inelului
fibros, la ruptura ligamentului longitudinal posterior şi la enuclearea discului în canalul
intervertebral.
   Hernia discului reduce spaţiul care separă două vertebre adiacente şi apare şi pe
radiografie ca o îngustare a acestui spaţiu.
   Se produce subluxaţia articulaţiilor intervertebrale ceea ce duce la un spasm al
muşchilor lombari. Ligamentul longitudinal posterior este bogat inervat de nervi senzitive
recuperaţi din rădăcinile spinale şi durerile lombare sunt probabil date şi de compresiunea
ligamentului de către discul herniat.
   De cele mai multe ori un traumatism acut şi violent dă naştere herniei unui disc alterat în
prealabil. O aplecare bruscă şi violentă sau mai rar înapoi, ridicarea unei greutăţi dintr-o
poziţie incomodă sau neobişnuită poate produce brusc hernia şi durerea acută.


III. CRITERI DE SUSŢINERE A DIAGNOSTICULUI.

a). Examenul clinic – semne subiective şi obiective.

  Simptomele unei herni discale sunt în raport cu mărimea şi localizarea materialului
hernial. Protruzia laterală limitată la un singur spaţiu intervertebral produce semne din
partea unei singure rădăcini. O protruzie pe linia mediană în regiunea lombară poate
comprima o singură rădăcină, rădăcinile de ambele părţi ale unui segment sau toate
rădăcinile cozi de cal.
  Protruziile mici aşezate lateral în regiunea cervicală, de obicei la nivelul vertebrei C 6 sau
C7 pot comprima o singură rădăcină, dar canalul vertebral fiind îngust, la acest nivel apar şi
semne de compresiune imediată.
  Sciatalgia de origine discală apare de obicei la bolnavii care au un trecut patologic
lombar, care au făcute de multe ori accese de lombalgii, de multe ori după un efort brusc.
După o mişcare greşită lombalgiile se repetă declanşate de cele mai multe ori de un efort,
durerea are tendiţă de coborâre, să se întindă spre regiunea fesieră apoi de-alungul
asciaticului. De multe ori durerea este intermitentă, perioadele cu dureri alternând cu
perioade caracterizate numai printr-o fibră dureroasă sau fără dureri.
  Aparitia disfuncţiilor urinare sau intestinale impun intervenţia chirurgicală de urgenţă,
pentru a nu se ajunge la pierderea definitivă a funcţiei.
  Adesea cel mai dificil aspect al evaluarii pacienţilor cu simptome de hernie de disc
centrală este diferenţierea de un lumbago acut musculoligamentar.
  Acesta din urma produce durere exacerbata la ortostatism si la mişcările de rotaţie ale
coloanei, în timp ce durerea cauzata de HDL se accentueaza la poziţiile care cresc
presiunea pe inelul fibros, cum ar fi poziţia sezândă, flexia trunchiului. Muşchii
paravertebrali sunt contractaţi, iar mişcările coloanei vertebrale sunt limitate. În mai multe
cazuri durerile sunt mai accentuate noaptea. Există parestezi în picior, nu există semne de
deficit motor şi nici tulburări ale sensibilităţii obiective.




                                               3
   Uneori o hernie discală poate produce la începutul evoluţiei ei o durere intermitentă
tipică, după un parcurs de 30-50 m. Altele au simptomele unei dureri intermitente ale cozi
de cal care apare în timpul mersului.
   Repausul în poziţie alungită, pe un pat tare, cu gambele în (mişcare) uşoară flexie în
poziţie de hamac, poziţie care măreşte spaţiul intervertebral posterior ce poate calma
durerea. Uni bolnavi găsesc atitudini antalgice, uneori bizare.
   Hernia de disc lombară se caracterizează în majoritatea cazurilor prin dureri unilaterale,
dar există cazuri şi cu dureri bilaterale.
   Cu toate că hernia de disc lombară se poate produce la orice disc lombar, cea mai
frecventă este cea a ultimelor două spaţii lombare. În unele discopatii se întâlneşte o durere
inghinală şi anume au o frecvenţă egală în herniile L4-L5 şi L5-S1.
   Sciatalgia prin compresiunea rădăcinii L5 dă o localizare mai precisă şi durere în partea
inghinală laterală sugerează o hernie de L5, pe lângă durerea inghinală perineală de S1.
Hernia de disc se produce de cele mai multe ori lateral. Hernia mediană este rară deoarece
ligamentul este cel mai puternic pe linia mediană şi deci protruzia se face de preferinţă
lateral.
   Reflexul ahilian poate fi abolit şi să existe o hipoextezie în domeniul rădăcinii senzitive
sacrale. Scolioza antalgică în poziţia ortostatică s-ar face cu inflexie lombară către
membrul sănătos, în caz de compresiune pe L5 (scolioză încrucişată) şi de partea
membrului bolnav, în caz de compresiune pe S1 (scolioză analogă).
   În hernia de disc lombară se vede uneori o uşoară amiotrofie a gambei în cazurile acute,
membrul inferior este rece şi există o diminuare a amplitudinii pulsaţiilor arteriale.
   La nivelul celui de-al partrulea spaţiu lombar se constată:
             Durere la percuţia apofizei spinoase a celei de-a patra vertebră lombară;
             Reflexul ahilian şi rotulian normal;
             Când sunt prinse mai multe rădăcini, reflexul tibian posterior este diminuat
                sau absent;
             Pareza extensiei halucelui şi a piciorului;
             Hipoextensia pe faţa exterioară a gambei şi a halucelui.
   Reflexul rotulian este diminuat în herniile celei de-a patra vertebră lombară, probabil
datorită unei căi reflexe anormale. Uneori hernia discului celei de-a patra vertebră lombară
atinge atât rădăcinile patru cât şi rădăcinile cinci, în drumul lor în jos spre punctele
sinergice.
   La nivelul celui de-al cincelea spaţiu lombar se constată durere la percuţia apofizei
spinoase a celei de-a cinea vertebră lombară, reflexul ahilian diminuat sau absent, pareza
gastroenemianilor şi a solearului, hipoestezie pe marginea laterală a piciorului şi a gambei
la nivelul degetelor 3, 4, şi 5.
   În concluzie diagnosticul este pozitiv în hernia de disc lombosacrată se bazează pe:
             Durerii lombosacrate iradiate pe faţa posteriaoră a membrului inferior şi
                exacerbate de mişcări, tuse sau de efort;
             Deficit de forţă musculară, hipoestezie, hipoflexie la nivelul membrului
                inferior;
             Nervul sciatic dureros la presiune şi la elongaţie (prin ridicarea membrului
                inferior extins);
             Proteinorahia poate fi crescută;
             Mielografia evidenţiază modificări caracteristice.



                                              4
b). Investigaţii paraclinice – examen radiologic, probe de laborator.

  Examenul radiologic – al coloanei vertebrale arată absenţa încovoierilor normale ale
coloanei, prezenţa unei scolioze, modificări artrozice, pensarea spaţiilor intervertebrale a
nodului Schmarch, şi în regiunea cervicală îngustarea spaţiilor intervertebrale în poziţiile
oblice. Singura pensare, îngustarea unui spaţiu intervertebral nu este suficientă pentru a
pune diagnosticul de hernie discală. Totuşi o îngustarea a spaţiilor intervertebrale a
regiunei cervicale împreună cu o coloană vertebrală dreaptă care a pierdut din curbaţia ei
normală are o mai mare valoare de diagnoză decât acelaşi aspect în regiunea lombară.
  Modificări hipertrofice la nivelul spaţiului intervertebral nu sunt caracteristice pentru o
hernie discală.
  Semnele radiologice ale leziunii degenerative discale nu demonstrează însă în mod sigur
că simptomele clinice sunt datorate caracterelor anormale ale herniei.
  Radiografia coloanei ne permite să diferenţiem hernia discală de tumori medulare
benigne care erodează pedunculii, lamele sau corpurile vertebrale, de spondilosistezie, de
spondilita deformantă; toate aceste afecţiuni pot genera sciatalgii care se pot confunda cu
hernia de discală.

  Examenul lichidului cefalo-rahidian – arată o uşoară hiperproteinorahie sub 0,50%. În
cazul că valorile sunt mai mari trebuie eliminată posibilitatea existenţei unei neoformaţii.
Totuşi există cazuri de hernii mari care dau un bloc subarahnoidian în care proteinorahia
poate depăşi un gram la mie.

  Mielografia – cu substanţe de contrast pune în evidenţă hernia discală. Defectele de
umplere a tecilor rădăcinilor indică existenţei unei hernii laterale. Defecte ale conturului
spaţiului subarahnoidian sau întreruperea totală descrierii substanţei de contrast, se văd în
hernii mari şi toate median.
  Examenul funţtiei motorii si senzitive şi examenul reflexelor poate duce la determinarea
nivelului rădăcinii afectate.
  Examinarea coloanei lombare pe nivele neurologice ajuta la localizarea sursei
simptomatologiei.


IV. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC.

  Hernia de disc toracică este mai rară decât hernia de disc cervicală.
  Herniile laterale dau dureri de-alungul unei rădăcini toracice. Herniile de linie mediană
pot da o paraplegie cu tulburări mari de sensibilitate obiectivă.
  Durata unui puseu de sciatalgie în urma unei hernii discale este variabilă. Uneori puseul
acut trece în una-două-trei luni în urma unui tratament fizico-terapeutic şi mai ales a unui
repaus prelungit care favorizează reducerea herniei.
  Alteori, hernia devenind ireductibilă, durerile persistă fără nici o tendinţă de ameliorare,
necesitând o intervenţie chirurgicală. În alte cazuri, durerile se calmează până la urmă,
uneori chiar după luni şi ani de zile, lăsând după ele o atrofie definitivă a muşchilor gambei




                                              5
şi o pareză distală, de cele mai multe ori în domeniul sciaticului popliteu extern (sciatică
paralizantă).
   Există de multe ori tendinţa de vindecare spontană a herniei discale. După câteva
remisiuni durerea nu mai revine. Vindecările spontane pot fi datorate vascularizării mesei
herniate.
   Diagnosticul unei hernii de disc se pune pe date anamnezice, clinice şi de laborator.
Asemănarea este de cele mai multe ori caracteristică. Accesul acut de sciatalgie apare
brusc, după un efort în care coloana vertebrală a fost supra-solicitată într-un efort de
hiperflexie sau hiperextensie.
   Bolnavul a mai avut antecedente, accese mai mult sau mai puţin intense, de mai lungă
sau scurtă durată, de lombalgii sau sciatalgii cu tendinţe de remisiune, cu puseuri repetate
mai mulţi ani în şir.


V. TRATAMENT:

1. TRATAMENT PROFILACTIC: (obiectivele recuperării herniei de disc).

   În primul rând trebuie corectate tulburările statice ale coloanei vertebrale cervicale prin
gimnastica posturală, prin adoptarea unuor asemenea poziţii corijate care să pună discul
intervertebral în repaus, ex: „exerciţii în dublă bărbie”, care este exerciţiul de reeducare
posturală cel mai frecvent folosit.
   În decubit dorsal se alunecă ceafa pe sol, coborând şi retrăgând bărbia, tinzând la
aplicarea cefei pe podea şi oscilând o inspiraţie toracică înaltă.
   Vom explica bolnavului cum trebuie să ia o poziţie corectă a capului, a gâtului, coloanei
dorsale şi a umerilor, atât în decubit cât şi în ortostatism.
   Nu trebuie uitat că statica coloanei vertebrale nu poate fi corectată izolat, ea depinzând
şi de starea curburilor vertebrale subiacente.
   În general pe măsura prognosticului, reducerii prin gimnastcă, se tinde a se scade
progresiv înălţimea pernei. În plus se interzic bolnavului mişcările bruşte, antrenând
coloana cervicală, ridicarea de greutăţi care solicită musculatura cervicală, comprimând
discurile.
   Poziţiile defectuase ale coloanei cervicale menţinute prea mult timp şi care de asemenea
favorizează compresiunile, este necesar ca la anumite intervale să fie întrerupte pentru
câteva minute, efectuându-se câteva mişcări de extensie axilară sau repaus în poziţie
corijată. De asemenea bolnavul va prefera fotoliile care au sprijin pentru cap, dacă are şi
cervica-brahialgii, va sprijinii antebraţul pe spătarul fotoliului pentru a uşura solicitarea
muşchilor subspinoşi ai umărului, prin greutatea membrelor.
   Tratamentul conservator este indicat în 80-90% din cazurile de sciatalgie prin hernie
discală lombară. Cel mai bun tratament conservator îl constituie repausul prelungit la pat.
În cazurile mai puţin grave se recomandă purtarea unui corset ortopedic.




                                              6
2. TRATAMENTUL MEDICAMENTOS.

   Trebuie încercat în fiecare caz de hernie, cel chirurgical rămânând rezervat cazurilor
grave şi masive de comprimare medulară sau herniilor care au rămas multă vreme
rezistente la tratamet.
   Terapia epidurala cu steroizi a fost raportată ca favorabilă în herniile de disc cu
radiculopatie.


  Ca medicamente se recomandă:
     Analgetice
     Antiinflamatoare nesteroidiene sau steroidiene
     Decontracturante (diazepam, clorzoxazonă, midocalm)
     Infiltraţii locale cu anestezice (xilină)

   Tratamentul conservator este indicat în 80-90% din cazurile de sciatalgie prin hernie
discală lombară. Cel mai bun tratament conservator îl constituie repausul prelungit la pat.
În cazurile mai puţin grave se recomandă purtarea unui corset ortopedic.


  3. TRATAMENTUL ORTOPEDICO-CHIRURGICAL.

   Chiar daca majoritatea pacientilor pot fi tratati conservator, unii nu raspund la acest tip
de terapie sau au simptome care trebuie sa conduca spre actul chirurgical.
   Când există semne de comprimare medulară, tratamentul chirurgical este indicat de
urgenţă
   Orice decizie în acest sens trebuie să se bazeze pe simptomatologia clinică colaborată cu
rezultatele paraclinice. Indicaţiile operatorii se pun pentru: sindrom de coadă de cal, deficit
neurologic progresiv, deficit neurologic agravat, durere severă.
   Faptul că boala are de mai multe ori tendinţa de remersiune şi faptul că tratamentul
conservator dă mai multe rezultate bune, a îngrădit în ultima vreme indicaţiile operatorii.
   Cazurile rebele la tratamentul medical mai mult de 6 luni un an, intensitatea mare a
durerilor precum şi apariţia semnelor de compresiune medulară, constituie astfel de
indicaţii operatorii.
   Intervenţia va fi cât mai limitată căci îndepărtarea unui munăr mare de lamele
vertebrale, nu rămâne fără inconveniente pentru statica vertebrală. O himilominectomie
locală poate fi suficientă pentru a aborda şi a extirpa un disc intervertebral, pe cale extra-
durală. Dacă s-a făcut în prealabil un examen cu substanţă de contrast este bine să fie
urmată de evacuare pentru a evita iritarea rădăcinilor.
   Rezultatele intervenţiei operatorii sunt bune, uneori excelente, în 60% din cazur bolnavii
nu mai au dureri, în 20-30% din cazuri bolnavii mai suferă totuşi dureri mai mult sau mai
puţin accentuate.




                                              7
PARTEA II-a: Tratamentul BFT.


1. PRINCIPIILE ŞI OBIECTIVELE TRATAMENTULUI BFT.

  Recuperarea în hernia de disc lombară se face pe baza a trei stadii de suferinţă:
             Stadiul acut,
             Stadiul subacut,
             Stadiul cronic.
  Tratamentul balneofizioterapeutic are ca scop modificări ale excitabilităţii şi
conductibilităţii nervului suferind, pe deoparte pentru a restabili funcţionalitatea lui
normală, pe de altă parte pentru a inhiba reflexe nociceptive dureroase care întreţin iritarea.
Mai putem să influenţăm şi mecanismele patogenice vasomotorii sau inflamatoare locale
care întreţin iritaţia.
  Tratamentul BFT. mai are ca obiective:
       Diminuarea durerii,
       Mărire a circulaţiei venoase,
       Creşterea metabolismului celular,
       Vasodilataţie a capilarelor.


2. TRATAMENTUL PRIN HIDRO-TERMOTERAPIE.

  Hidroterapia-este aplicarea în scop profilactic si curativ al unui număr variat de
proceduri care au la bază apă la diferite temperaturi şi sub diverse stări de agregare ca şi
unele tehnici strâns legate de acestea.
  În hernia de disc lombară se pot folosi următoarele proceduri:

   Împachetarea cu nămol. Se pregăteşte nămolul prin amestecarea lui cu apă fierbinte până
ce se realizează o masă vâscoasă.
   La temperaturi de 30-400 C se aplică nămolul pe cearşaf, într-un strat gros de 2-3 cm.
Se aplică nămolul pe părţile laterale şi anterioare ale corpului evitând regiunea precordială.
  Pentru evitarea congestiei cerebrale se pune o compresă rece pe frunte. Durata este de
20-40 min. După terminarea procedurii, bolnavului i se aplică un duş cald.



   Acţiunea nămolului:
      Acţiunea mecanic- producând excitaţia pieli datorită micilor particule
 componente.
      Efect fizic- temperatura crescută a corpului cu 2-30 C.
      Efect chimic- prin resorbţia unor substanţe pe care le conţine nămolul.
   Nămolul activează producerea de histamină în piele, apare o transpiraţie abudentă cu
eliminarea crescută de acid uric din metabolismul proteic. Sunt mobilizate depozite
sancvine producându-se intensificarea circulaţiei în anumite teritorii.




                                              8
   Băile de abur. Se foloseşte caldura umedă sub formă de vapori, ele aduc un aport mare
de caldură ridicând într-un timp relativ scurt temperatura corpului.
   Pentru ca băile de abur să fie mai uşor suportate se pleacă de la o temperatură iniţiala de
38-420 C. şi se urcă treptat la 50-550 C.
   Durata lor variază în raport cu boala şi rezistenţa organismului de la 5-30 min, iar dacă
dorim să mărim transpiraţia dăm bolnavului 250-500 ml ceai sau apă.
   În timpul procedurii se pune o compresă la cap, ceafă, inima. Baia de abur se termină cu
o procedură de răcire, baie sau duş rece.
   Băile de abur fiind proceduri puternice nu se pot aplica la un pacient mai mult de 2-3 ori
pe săptămână.
   Baia de abur este intens hipertermică şi intens diaforetică, dar transpiraţia nu se poate
evapora.

  Baia de lumina cu becuri electrice. Utilizează razele infraroşi în spaţii închise şi sunt şi
proceduri de sudaţie – de traspiraţie. Celelalte băi se utilizează mai ales în cadrul
activoterapice adică terapia de bronzare.
  Baia de lumină cu becuri se efectuează: complete în dulapuri de lemn cu becuri, iar
parţial în dispozitive adaptate. Durata este de 5-20 min. iar după terminarea lor se face o
procedura de răcire.
  Caldura radiantă produsă de băile de lumina este mai penetrantă decât cea produsă prin
băile de abur sau aer cald iar transpiraţia începe mai devreme.
  Băile de lumină scad tensiunea arteriala prin vazodilataţia produsă treptat.

   Împachetările cu parafină. Tehnica de aplicare: se topeşte într-un vas o cantitate de
parafină albă în aşa fel încât să mai rămână câteva bucăţi neâncălzite, în scopul evitării
supraâncălzirii.
   Cu ajutorul unei pensule late se pensulează repede regiunea interesată de mai multe ori
până ce se realizează un strat de parafină de 0,5-1cm grosime.
   Peste stratul de parfină se pune o bucată de flanelă şi se acoperă regiunea cu pătura.
   Durata este de 30 min. Regiunile păroase se rad sau se ung cu ulei înainte de aplicarea
parafinei. Pe regiunile nepăroase înlăturarea parafinei se realizează foarte uşor din cauza
transpiraţiei produsă de parafină.
   Se repetă manevra de 2-3 ori introducând de fiecare dată segmentul la un nivel inferior
faţă de precedentul. Când temperatura devine suportabilă extremitatea se lasă în parafină
un timp mai îndelungat.
   Acţiune-parafina provoaca o supraâncălzire profundă şi uniformă a ţesuturilor. Pielea se
încălzeşte la 38-400 C provocând o transpiraţie locală abundentă.
   Aplicaţia lombară de parafină este adesea utilizată după depăşirea perioadei acute.

  Baia de jumatate sau halbbad. Tehnica de aplicare-această baie se efectuează într-o cadă
mai mare decât cele obişnuite cu apă la temperatura de 32 grade C.
  Se umple cada până la înalţimea de 28-30cm, apa trebuie să acopere jumatatea inferioară
a bolnavului până la ombilic. Bolnavul se aşează în aşa fel încât în baie în spatele lui să
rămână un spaţiu suficient pentru manipulaţiile tehnicianului. Bolnavul este invitat să-şi
spele faţa şi să se fricţioneze uşor pe mâini, torace şi abdomen.




                                              9
   Tehnicianul se aşează la stânga şi puţin în spatele bolnavului ia în mâna dreaptă un vas
special cu capacitate de 1,5l şi face 10-15 turnării rapide asupra spatelui şi umerilor
bolnavului, realizate prin lovirea şi proiectarea în acelaşi timp a apei din cadă asupra
corpului pacientului. După aceea execută fricţiuni rapide cu apă pe spate şi parţile laterale
ale toracelui în direcţie verticală de sus în jos şi invers. Tehnicianul se mută apoi şi execută
aceleaşi turnării şi fricţiuni şi pe faţa anterioară a corpului.
   Halbbadul poate fi completat cu o turnare energică executată de la 1-1,5m asupra
toracelui şi abdomenului în scopul stimulării respiraţiei, circulaţiei şi creşterii tonicităţii
muschilor din regiunea interesată. Durata băii este de 3-5 minute.
   Modul de actiune- factorul termic si mecanic. Acţiunea este excitantă , tonifiantă,
sedativă şi antitermică.

   Baia caldă simplă. Tehnica de aplicare-se execută într-o baie obişnuită cu apă la
temperatura de 36-370 C şi cu durată totală de 15-30 sau 60 min. Modul de actiune-factorul
termic şi presiunea hidrostatică a apei.
   Acţiunea -antispastică şi sedativă generală. Se recomandă în suferinţele miofasciale,
spondilogene, în radiculopatiile reziduale.


3. TRATAMENTUL PRIN ELECTROTERAPIE.

   Electroterapia este aceea parte a fizioterapiei, care studiază utilizarea acţiunii diverselor
forme ale energiei electrice asupra organismului, cu scop curativ sau profilactic.
   Principalele efecte favorabile ale diferitelor forme de curenţi electrici în discopatiile
lombare sunt:
        Antialgic,
        Antiinflamator,
        Hiperemiant,
        Decontracturant.

   Curenţii diadinamici – au efecte spectaculoase în lumbago nediscogen, dar efectul lor în
formele discogene este moderat. Se poate prescrie curenţii diadinamici în aplicaţi
transversale lombare cu schimbare de polaritate, în formula difazat fix 2' + 2'; perioadă
lungă 2' + 2'. În durerile herniei de disc vom prescrie curentul diadinamic cu polul negativ
pe punctul dureros şi polul pozitiv proximal, difazat fix 4' ; perioadă lungă 4'.
   În general durata proceduri este de 4-8 min. dacă depăşim această durată se diminuă
eficacitatea analgetică.
   Ritmul sedinţelor-este determinat de stadiul afecţiuni dacă intensitatea dureri este mare
aplicăm de 2 ori pe zi, dacă este mai mică 1 procedură pe zi.
   Numărul şedinţelor-pentru acţiune analgetică sunt utile 8-10 sedinţe consecutive
eventual cu o pauză de 7-10 zile după care se reiau. În scop dinamogen putem folosi peste
10 sedinţe.

  Curentul galvanic – cu intensităţi de 8-15 mA, cu durata de 10-30 minute, zilnic o
şedinţă, 10-15 şedinţe pe serie.




                                              10
   Curentul galvanic este foarte mult folosit în sciatalgii sub forma galvanizărilor simple
longitudinale sau a ionogalvanizărilor cu CaCl2 cu polul pozitiv paralombar şi polul
negativ pe laba piciorului. În formele cu tulburări de sensibilitate există riscul de arsură
locală.
   Sub forma băilor galvanice bicelulare sau 4-celulare, curentul galvanic este eficient în
suferinţele radiculare reziduale sau când există coafectări de tipul HTA, nevroză, tulburări
de climax, tulburări vasomotorii.

  Curentul Träbert – Sunt curenti cu impulsuri de fregventa 140 Hz, impuls 2 ms, pauza 5
ms, la care tot catodul este electrodul activ antalgic. Durata tratamentului este de 15-20
minute, cu creştere treptată a intensităţii. Se repetă de 1-2 ori pe zi. Se recomandă
următoare doză de intensitate: 15-20 mA, 6-8 şedinţe
  Atât curentul diadinamic, cât şi curentul Träbert determină o puternică senzaţie, cu
aspect vibrator, o excitaţie a mecanoreceptorilor ţesuturilor de sub electrozi. Efectele
antalgice se explică tocmai prin această senzaţie.
  Aplicat cu polul negativ pe punctul dureros, are un efect antialgic comparabil cu al
curenţilor diadinamici.

   Curenţii interferenţiali – are un bun efect decontracturant. Se aplică sub forma a două
seturi de electrozi în cruce pe regiunea lombară, Manual 100 Hz 10 minute; Spectrum 0-
100 Hz, 10 minute. Aplicaţiile se pot face zilnic sau la 2 zile, 6-8 şedinţe.
   Efecte: excitomotorii pe fibrele musculare striate cu inervaţie normală şi pe musculatura
netedă, analgetic, miorelaxant, termic superficial şi profund.

   Ultrasunetul – se foloseşte în formele subacute sau cronice recidivante, cu suferinţe
musculo-tendinoase, sau cu manifestări vasculo-vegetative. Se indică ultrasunet cu
hidrocortizon paravertebral lombar 0,4-0,6 W/cm2, 4-6 minute. Aplicaţiile se pot face
zilnic sau la 2 zile, 6-15 şedinţe.
   Ultrasunetul determina efect caloric dar si o excitatie vibratorie, care actioneaza asupra
proprioreceptotilor si curentii de joasa frecventa.

  Curenţii exponenţiali – se folosesc pentru stimularea musculaturi total sau parţial
denervate în herniile de disc cu deficit motor.


4. TRATAMENTUL PRIN MASAJ:

 DESCRIEREA ANATOMICĂ A REGIUNII
REGIUNEA LOMBO-SACRO-FESIERĂ
Este formată din:
     Coloana vertebrală lombară, care are cinci vertebre;
     Coloana vertebrală sacrală, formată tot din cinci vertebre;
     Regiunea coccigiană formată din 4-5 vertebre rudimentare formând osul coccis.
  Osul sacru se articulează cu osul coxal format din ilion, ischion şi pubis, formând
bazinul.


                                            11
   Muşchii care acoperă această regiune sunt:
     Masa comună spinală din care derivă marii dorsali,
     Psoasul iliac,
     Pătratul lombar,
     Muşchii fesieri (micul, marele şi mijlociul fesier).
   Inervaţia: nervii sacrali şi nervul sciatic.
   Sciaticul este cel mai lung şi cel mai mare nerv din organism. El porneşte din plexul
sacrat şi este format din a -V - a rădăcină lombară şi din rădăcinile sacrate I, II, III. Acestea
se unesc în bazin, ies prin gaura sciatică şi pătrund pe faţa posterioară a coapsei,
împărţindu-se în regiunea poplitee în sciaticii poplitei (externi şi interni).
   Nervii centurii pelviene sunt: nervul gemen inferior, nervul pisiform, nervul fesier
superior şi inferior.
   Această regiune este irigată de ramura lombară a aortei abdominale, vena cavă
inferioară, vena iliacă comună, vena iliacă lombară, vena sacrală laterală.

 TEHNICA MASAJULUI
   Prin noţiunea de masaj se înţelege o serie de manipulaţii manuale variate aplicate
sistematic pe suprafaţa organismului în scop terapeutic sau profilactic (de prevenire).
   Pentru efectuarea masajului se foloseşte:
        Pudră de talc,
        Diferite unguente (care conţin medicamente),
        Uleiuri,
        Săpun.
   Se controlează starea tegumentului, eventuale echimoze. Se evită masarea aluniţelor.

Regiunea lombo-sacro-fesiere
   Masajul începe cu netezirea cu palmele întinse, pornind de la partea inferioară a feselor
pe muşchii paravertebrali, lombari şi sacrali până la regiunea dorsală. A doua direcţie a
acestei neteziri este: pe muşchii fesieri, muşchii dinţaţi făcând terminaţia D12.
   Următoarele forme ale netezirii sunt:
          Netezirea pe coloană cu 2 degete depărtate de la coccis la T12;
          Netezirea cu policele pe traiectul coccis - şanţul superior al muşchilor fesieri –
             creasta iliacă
          Netezirea pieptene pe muşchii fesieri;
          Netezirea specifică zonei lombare este netezirea romb,
         Prin efectul ei sedativ netezirea pregăteşte organismul pentru manevrele următoare
ea fiind de asemenea o manevră de intercalare.
   Cea de a doua manevră este frământarea. Frământarea cu o mână, se execută pe 2 - 3
straturi, mai întâi pe partea opusă, începând de la partea inferioară a muşchilor fesieri - pe
paravertebrali până la regiunea dorsală. Frământarea cu 2 mâini şi contratimpul se execută
pe aceleaşi direcţii.
   Geluirea se face cu două degete depărtate pe coloană, pornind de la coccis până la T12.
Altă direcţie a geluirii: cu două degete apropiate pornind de la coccis - şanţul superior al
muşchilor fesieri până la creasta iliacă.




                                              12
   Fricţiunea este cea mai importantă manevră a regiunii şi se face pe coloană cu 2 degete
depărtate pe direcţia coccis - T12, având grijă să insistăm la găurile sacrale unde-şi are
originea nervul sciatic. Altă formă a fricţiunii se execută cu 2 degete apropiate pornind de
la coccis pe şanţul superior al muşchilor fesieri până la creasta iliacă. Deoarece muşchii
fesieri sunt foarte dezvoltati în această regiune se execută fricţiuni cu pumnul.

 Tapotamentul nu se execută în hernia de disc lombară.
 Vibraţia se execută pe toată suprafaţa musculară pornind de la partea inferioară a
muşchilor fesieri, pe paravertebrali până la regiunea dorsală.
 Masajul se termină cu netezirea finală.


 MOBILIZAREA ARTICULAŢIILOR (Kinetoterapia).
   Pentru asuplizarea trunchiului inferior prin exerciţii de remobilizare a coloanei
vertebrale lombare, basculări ale bazinului, întinderea musculaturii paravertebrale ale
muşchiului psoasiliac, cel mai frecvent se utilizează programul Williams. Se execută în 3
stadii:
   În stadiul acut se aplică metode de relaxare generală şi de relaxare a musculaturii
lombare.
   În stadiul subacut începe adevăratul program de kinetoterapie. Pe lângă tehnicile de
relaxare, acum se vor aplica şi tehnici de asuplizare a trunchiului inferior.
   În stadiul cronic se poate începe şi tonifierea musculaturii slabe.


FAZA I.

   Exerciţiul 1. Decubit-dorsal: se flectează şi se extind genunchii.
   Exerciţiul 2. Decubit-dorsal: se trage un genunchi cu amândouă mâinile la piept,
încercând atingerea lui cu fruntea; se procedează apoi la fel cu celălalt.
   Exerciţiul 3. Ca la exerciţiul 2, dar concomitent cu ambii genunchi.
   Exerciţiul 4. Decubit-dorsal, cu mâinile sub cap: se trage un genunchi la piept cât mai
mult, apoi celălalt, apoi ambii.
   Exerciţiul 5. Decubit-dorsal cu braţele ridicate pe lângă cap în sus, genunchii flectaţi la
900, tălpile pe pat: se împinge lomba spre pat, se contractă abdominalii, se saltă uşor sacrul
de pe pat; se revine, apoi se repetă.
   Exerciţiul 6. În şezând pe scaun, cu genunchii mult depărtaţii: se apleacă mult înainte,
astfel încât să atingă cu mâinile solul de sub scaun; se menţine această poziţie 4-5 secunde,
se revine, apoi se repetă.

  Fiecare exerciţiu al fazei I se execută de 3-5 ori, repetându-se de 2-3 ori pe zi. După 2
săptămâni, acestor exerciţii li se adaugă cele din faza aII-a.




                                             13
FAZA A II-A.

   Exerciţiul 1. Decubit-dorsal, cu genunchii flectaţi, tălpile pe pat: se apleacă ambii
genunchi spre dreapta, apoi spre stânga, până ating patul.
   Exerciţiul 2. Decubit-dorsal: călcâiul drept se aşează pe genunchiul stâng; se execută o
abducţie cât mai internă a şoldului drept, până se atinge cu genunchiul drept planul patului,
apoi se inversează.
   Exerciţiul 3. Decubit-dorsal: se ridică alternativ cât mai sus câte un membru inferior
extins.
   Exerciţiul 4. În ortostatism: genuflexii cu mâinile în sprijin pe spătarul scaunului, spatele
perfect drept, călcâiele rămânând pe sol.
   Exerciţiul 5. Poziţia de „cavaler servant”, corpul aplecat pe coapsa ridicată la 900, sprijin
şi pe sol cu mâinile: se întinde genunchiul de sprijin, executând şi o balansare care trebuie
să întindă psoas-iliacul.
   Tot în acest program se asociază şi o serie de exerciţii din pozitia atârnat:
   Poziţia 1. Cu spatele la spalier, mâinile deasupra capului, prinde cu ambele mâini bara şi
se execută:
     Ridicarea genunchilor la piept;
     Rotarea truchiului stânga/dreapta cu genunchii flexaţi;
     Balans stânga-dreapta a membrelor inferioare întinse (ca un pendul);
     Semisuspendare, sprijin şi pe picioare la sol (şoldurile şi genunchii flexaţi la 90°):
        se fac basculări înainte-înapoi şi în lateral ale bazinului;
   Poziţia 2. Cu faţa la spalier, mâinile prind bara cu palmele spre zid şi se execută:
     Redresarea bazinului;
     Pendularea bazinului şi a membrelor inferioare întinse spre stânga-dreapta.
   Poziţia 3. Cu picioarele pe o bară se execută cifozări repetate ale coloanei vertebrale
lombare.

FAZA A III-A

   Exerciţiul 1. Din decubit dorsal cu genunchii flexaţi la 90°, tălpile pe pat. Se încearcă
împingerea cu forţă a genunchilor în sus în timp ce kinetoterapeutul se opune mişcării, tot
timpul lomba rămânând în contact cu patul. Este exerciţiul care determină cea mai bună
contracţie a musculaturii lombare şi abdominale.
   Exerciţiul 2. Aceeaşi poziţie de plecare, ridică capul, umerii şi trunchiul, braţele întinse
anterior, până când palmele ajung deasupra genunchilor. Se revine şi se repetă. Tonifică
selectiv muşchii abdominali.
   Exerciţiul 3. Din poziţie de cvadrupedie pentru corectarea lordozei lombare, se suge
puternic peretele abdominal şi se menţine 5 secunde. Se relaxează şi se repetă. Tonifică
selectiv transferul abdominal.
   Exerciţiul 4. Se desfaşoară în patru timpi, din decubit dorsal cu genunchii flectaţi la 90°
şi tălpile pe pat:
      Se duce lomba în jos, presând planul patului. Asistentul controlează plasând o
         mână sub lomba bolnavului;
      Se basculează sacrul şi coccisul în sus, lomba rămânând însă presată pe pat; se
         contractă izometric fesierii mari;



                                              14
     Se ridică capul-trunchiul cu braţele întinse spre coapse;
     În mâini un cordon elastic dur de care se trage înspre lateral (mâinile cu palmele în
        sus).
   Exerciţiul 5. Decubit dorsal, genunchii flectaţi la 90°, lipiţi unul de altul, bolnavul
încearcă să-i ducă lateral spre planul patului. La execuţia maximă a mişcării se opune
rezistenţă din partea terapeutului, realizându-se astfel izometria.
   Exerciţiul 6. Aceeaşi poziţie de plecare, bolnavul îşi trage cu forţă genunchii la piept, iar
kinetoterapeutul se opune.
   Exerciţiul 7. Decubit dorsal cu membrele inferioare întinse (se menţine activ pozitia
delordozantă). Terapeutul încearcă să ridice ambele membre inferioare, dar bolnavul se
opune.
   Exerciţiul 8. Decubit lateral cu coapsele uşor flectate. Terapeutul cu o mână împinge
înainte pelvisul şi cu cealaltă trage înapoi umărul. Bolnavul se opune acestor forţe.
Imediat, fără pauză, terapeutul inversează prizele (umăr posterior şi pelvis anterior) şi
pacientul se relaxează.
   Exerciţiul 9. Executarea "podului" din decubit dorsal cu genunchii flectaţi, sprijin pe
umeri-spate şi picioare, se ridică bazinul şi lomba (fără să se lordozeze coloana),
kinetoterapeutul se opune apăsând pe crestele iliace. Astfel se tonifică musculatura
extensoare lombară.
   Exerciţiul 10. Din poziţia "pod", bolnavul încearcă o rotare a bazinului la care terapeutul
opune rezistenţă spre sfârşitul cursei mişcării. Se alternează stânga/dreapta.
   Exerciţiul 11. Din aceeaşi poziţie se face translatarea laterală a bazinului la care, spre
sfârşitul cursei mişcării terapeutul opune rezistenţă.
   Exerciţiul 12. Din ortostatism, lângă o masă, pacientul se sprijină uşor de ea şi face o
uşoară flexie din şolduri menţinând coloana lombară delordozantă; kinetoterapeutul cu o
mână pe scapulă şi cu cealaltă anterior, pe creasta iliacă opusă, împinge, respectiv trage
înapoi. Bolnavul se opune acestor forţe. Se schimbă apoi poziţia mâinilor.

  Alte exerciţii indicate în hernia de disc sunt exerciţiile executate la:
        Covorul rulant;
        Bicicleta ergometrică;
        Spalier;
        Urcatul şi coborâtul scărilor.


 EFECTELE FIZIOLOGICE ALE MASAJULUI:
  Masajul este o prelucrare metodică a părţilor moi ale corpului, prin acţiuni manuale sau
mecanice în scop fiziologic sau curativo-profilactic. Spunem că masajul este o
„prelucrare”, deoarece se acţionează din afară asupra corpului, subiectul masat nu
cheltuieşte energie şi nu i se cere o participare activă la efectuarea lui.
  Efectele fiziologice ale masajului sunt de 2 feluri:

1. Locale:
     Acţiunea sedativă-asupra durerilor de tip nevralgic muscular articular (calmarea).




                                              15
    Acţiunea hiperemiantă- îmbunătăţirea circulaţiei locale care se manifestă prin
     înroşirea şi încălzirea tegumentului, asupra căruia se execută masajul.
    Acţiunea înlăturări lichidelor interstiţiale de stază- cu accelerarea
    proceselor de rezorbţie în regiunea masată.
    Acţiunile directe, mecanice - influenţează ţesuturile subcutanate conjunctive şi
     grăsoase, favorizând schimburile nutritive, prin sporirea aportului de sânge.
    Îmbunătăţeşte şi proprietăţile funcţionale ale muşchilor (excitabilitatea,
     conductibilitate, contractibilitatea) şi ale nervilor motori, făcând să crească
     impulsul motor şi capacitatea de contracţie a muşchilor.

2. Generale:
     Stimularea funcţiilor aparatului circulator - îmbunătăţeşte circulaţia venoasă, creşte
        cantitatea de hemoglobină din sânge, sporirea numărului de leucocite şi hematii.
     Stimularea funcţiilor aparatului respirator - uşurează schimburile de gaze.
     Creşterea metabolismului bazal
Alte efecte ale masajului sunt:.
     Efecte favorabile asupra: stări generale a pacientului, îmbunătăţirea somnului,
        îndepărtarea oboseli musculare.




    Efectul mecanic- produs de manevrele mai dure ca frământarea: contratimpul,
     mângăluirea, rulatul, ciupitul, tapotamentul care se face transversal pe fibrele
     musculare ceea ce duce la tonifierea musculaturii, îmbunătăţirea funcţiei şi forţei
     musculare care participă la mişcarea într-o articulaţie.
    Mecanismul reflex- în piele există numeroase terminaţi nervoase (numite
     exteroceptori) în muşchi, ligamente şi tendoane, proprioceptori la nivelul cărora iau
     naştere stimuli de diferite intensităţi care pornesc spre sistemul nervos central.



5. TERAPIE OCUPAŢIONALĂ (Ergoterapie).

   Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind diverse
activităţi adaptate la tipul de deficienţe motorii ale individului cu scop recreativ şi
terapeutic, ajutând bolnavul să folosescă mai bine muşchii rămaşi indemni şi recuperând
funcţia celor afectaţi de boală, contribuind astfel la readaptarea funcţională la gesturile
vieţii curente.
   Prin această terapie se evită pasivitatea în care se fixează bolnavul spitalizat pe perioade
mai lungi, trezindu-i interesul pentru diverse mişcări utile şi contribuind astfel la
readaptarea funcţională la efort.
   Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaţionale sunt:
          Mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor;
          Dezvoltarea forţei musculare;
          Restabilirea echilibrului psihic.



                                             16
  Bolnavul poate executa unele exerciţii cum ar fi:
        Urcatul şi coborâtul scărilor;
        Maşina de cusut;
        Roata olarului;
        Săritul cu coarda;
        Mersul pe plan înclinat;
        Mersul pe teren accidentat.
  Se mai pot include şi unele activităţi sportive:
        Unele jocuri cu mingea;
        Patinajul;
        Hochei.
  Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi de încadrarea raţională a
ergoterapiei în complexele de recuperare şi readaptare funcţională.


6. TRATAMENTUL BALNEAR (Staţiunile Balneoclimaterice).

   Curele balneare pot fi recomandate încă de la sfârşitul perioadei subacute, când au rolul
de a continua tratamentul început în spital cu amplificarea metodelor de hidrotermoterapie
şi kinetoterapie.
   Rolul esenţial al curelor balneare este acela de prevenire a recidivelor. În acest sens se
recomandă 1-2 cure balneare pe an în staţiuni în care este posibilă hidrotermoterapia în
bazine cu apă termală, alături de aplicaţia de nămol, folosirea factorilor contrastanţi de
călire.
   Staţiunile recomandate în discopatiile lombare sunt:
     Băile Felix-sunt băi oligo-metalice slab mineralizate şi radio-ionice;
     Băile Herculane, Pucioasa, Vulcana-sunt băi termale si sulfuroase;
     Govora-sunt băi sulfuroase, iodate şi sărate; (nămol silicos şi iodat);
     Bazna-sunt băi iodate şi sărate;
     Sovata, Amara, sunt băi sărate şi cu nămoluri de lacuri sărate.
     Litoralul (Eforie siTechirghiol) - băi sărate şi cu nămol sapropelic
   În staţiunile de tratament se aplică o gamă largă de proceduri balneofizioterapice. Pe
lângă aceste proceduri cel mai important factor îl constituie climatoterapia ce are un
deosebit rol asupra psihicului bolnavului.




                                            17
                                    BIBLIOGRAFIE:


 Kiss Iaroslav – Fiziokinetoterapie şi recuperare medicală, Ed. Medicală, 2002
 Conf. Dr. V. Ranga, Prof. Dr. I. Teodorescu Exarcu – Anatomia şi Fiziologia Omului,
 Ed. Medicală, Bucureşti, 1969.
 Dr. Clarence Dail şi Charles Thomas – Hidrotermoterapie (tratamente simple pentru
 afecţiuni obişnuite), Casa de Editură-Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 1999.
 Marcu Vasile – Masaj şi kinetoterapie, Ed. Sport-Turism, 1983
 Robonescu N. – Reeducarea neuro-motorie, Ed. Medicală, 2001
 Dr. Adrian N. Ionescu – Gimnastica Medicală, Ed. ALL, Bucureşti, 1994.
 Note de curs.




                                           18

								
To top