România cu lanţul de gât
de Lucian Mândruţă
Lanțul e de aur, România nu mai ştim prea sigur ce mai e şi a cui.
Realitatea demografică s‐a schimbat brusc, ca o furtună sosită din senin.
Suntem sub ocupație, dar nu se vede nici o armată.
Suntem colonizați de o populație certăreață şi nesimțită, venită din nici o stepă,
adusă de nici un avion. O populație care a evoluat în interiorul corpului național,
ca fetuşii din Alien, şi care iese acum prin burtă, urlând din toți bojocii: ʺAm
avere, am valoare!ʺ
E ca şi cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o maşină de mâl uman
care acoperă încet‐încet națiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade şi a lui Nichita...
Incubatoarele de incubuşi din cartierele periferice, fabricile de cetățeni ale lui
Ceauşescu, tradiția celor 15 copii în sălaşele de nomazi, cine mai ştie?
Lumea de pe stradă nu mai e cea pe care o ştiam din copilărie. Tata Ioan şi Tanti
Mimi, familie veche, cu casa în Cezar Bolliac, făcută la 1870, au lăsat în urmă un
copil, care a mai făcut un copil, blond şi bucălat şi bine crescut, cu care mă jucam
acum 40 de ani. Până la urmă, a plecat în străinătate, la studii şi nu s‐a mai întors
niciodată. La fel, jumătate din stradă: urmaşii burgheziei care au avut timp să
dospească elite. În locul celor dispăruți, au apărut rufele colorate întinse la uscat
şi boxele scoase pe fereastră.
În locul bunicii care ne spunea să nu scuipăm pe jos, s‐a aşezat bunica ce‐şi trimite
nepoții după băutură. Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca şi cum o
prezență grea şi absurdă s‐ar fi aşezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi,
peste ce credeam că e bine şi mai ales peste ce credeam că e frumos.
Cefele groase nu mai sunt de mult buletinul de identitate al bulgarului: cetățeanul
român, cu lanțul de‐un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se
căzneşte să‐i educe odrasla: ʺBine, bre, crezi că eşti tu mai daştept? Ia să văd ce
maşina ai!ʺ. Noul domn Goe nu mai e nici măcar simpatic: e viitor
combinator şi dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreți voi, în afara de
viitorul țării lui, care se va mulțumi, de la un punct, doar cu trecutul.
Despre România, alternativă Caragiale nu mai are ce spune. Populația care ne
înlocuieşte nu mai e nici măcar ridicolă. E dincolo de asta, în sensul cel mai rău şi
primitiv cu putință.
Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.
Acum câteva zile, am văzut la Craiova parada acestei Românii Noi, triumful
Mafiei înhămate la cosciugul lui Caiac, în semn de veşnic respect pentru o viață
de crima şi muşchi în sânge...
Oamenii ăia care dădeau ordine poliției se pregătesc să dea asaltul final, spre
puterea oficială, după ce au pus mâna pe cea simbolică: ascultăm muzica lor, ne
refacem reperele după valorile lor, suntem călcați de maşinile lor.
Undeva, departe, Uniunea Europeană şi moda corectitudinii politice ne îvață să
mulțumim frumos pentru asta şi să ne ştergem la gură. Am fost o națiune,
devenim o sumă de triburi. Suntem o țară ocupată de hoarde sosite din pântece
de mame eroine.
O țară pusă la respect cu pumnul plin de tatuaje, o țară în care fiul naiv şi sărac al
țăranului (câți or mai fi aşa) işi face educația din textele de pe Taraf TV si meseria
de la şuții cu care se întâlneşte la Gara de Nord, când se dă jos din autobuz.
Marginea lumii s‐a răzbunat dând buznă în centru, pusă pe jaful identității
nationale, întocmai ca barbarii care năvăleau în Roma, surprinşi că localnicii n‐au
puterea să lupte.
Țara cea nouă, care vine peste noi, nu mai are nevoie de ce‐am strâns în muzee şi‐
n cărți.
Dar se va bucura, un pic, de efortul nostru. Cartea de română se poate retrage în
privata din curte, unde işi va îndeplini ultima menire, neprevazută de nici un
critic.
În locul ei, discurile cu manele ramân să sfideze eternitatea.