Bucur_ Victor M - Razboi total

Război total

Victor M. Bucur





Omul va fi pentru maşini ceea ce sunt câinele şi calul pentru om.

El va continua să traiască, bine-nţeles va cunoaşte în plus îmbunătăţiri şi

probabil viaţa sa va fi mai agreabilă decât este astazi, domesticita sub triumfala

putere a maşinilor...

Dar, în ferocitatea lor, maşinile câştigă teren pe zi ce trece, zilnic suntem mai

tributari lor, există din ce în ce mai mulţi oameni destinaţi să le serveasca, sclavi...

Rezultatul final nu este decât o problemă de timp.

(S. Butler ― Manual de filosofie, 1998)





― Taci fă, fir-ai a dracu' de curvă!

Femeia continua să zbiere însă din toată puterea coardelor sale vocale

mecanice, implantate la baza gâtului. Era urâtă şi zbârcită. Şi pe deasupra şi

proastă. Attila începu să-şi piardă răbdarea. Ştia că în orice clipă putea să apară

de după un colţ vreo patrulă întârziată, dar baba nu-i dădea pace. Se ţinea după

el şi zbiera. Mai făcu o ultimă încercare de a o reduce pe babă la tăcere cu vorba

"bună."

― Tacă-ţi fleanca, boşoroagă nenorocită!

Văzând că femeia nu are de gând să tacă, se întoarse brusc spre ea şi lansă

un pumn sănătos spre faţa brăzdată de riduri. Forţa loviturii o proiectă cu capul

de stâlpul de iluminat aflat la vreun metru în spatele ei şi îi împrăştie creierii şi

circuitele pe trotuar, trădând lipsa porţiunii parietale a ţestei ca rezultat al

operaţiei de spălare a cortexului.

"Aşa-ţi trebuie...," gândi Attila încercând să-şi alunge mustrările de

conştiinţă ce-l copleşiseră la vederea cadavrului de la picioarele lui. "Oricum,

baba nu mai era om în toată regula. Era mai degrabă o cauză pierdută...," îşi zise,

în timp ce se făcea nevăzut pe o alee laterală. Ştia din proprie experienţă că dacă

un infectat cu creierul în regulă mai avea o şansă de scăpare, unul cu cortexul

alterat nu mai avea nici o şansă. Oricum, erau în război şi, ca în orice război, mai

mureau şi nevinovaţi.

Alergă cu toată viteza preţ de câteva minute şi într-un târziu se opri gâfâind

într-o fundătură murdară şi mirosind puternic a urină. Scoase de la spate o

casetă metaloplastică subţire, îi dezactivă cifrul, o deschise şi se uită înăuntru.

― Rahat! spuse. A murit doar pentru 20 de credite amărâte. În rest, cecuri

peste cecuri şi cărţi de credit peste cărţi de credit... Nimic folositor...

În timp ce-şi băga bancnotele în buzunarul hainei, trecu în revistă

întâmplările nopţii ce tocmai se sfârşea. Îi cam merseseră toate de-a-ndoaselea.

Măcar încheiase misiunea cu bine. Exceptând faptul că ultima dintre cele 12

mine vibrante cu explozie întârziată fusese defectă şi explodase mai devreme,

antrenându-le şi pe celelalte în uimitorul foc de artificii care se dezlănţuise şi

fusese la un pas de-al face pe Attila o frigăruie ambulantă. Tânărul nici nu vru să

se gândească ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi avut norocul chior să lase la urmă

mina defectă. Dacă ar fi nimerit-o din prima, nu numai că nu ar fi produs prea

multe stricăciuni inamicului, dar nici nu ar fi apucat să iasă întreg de-acolo.

Măcar nu ar mai fi dat de baba cu bojoci de trompetist pe care să o adauge la

lungul său pomelnic de păcate.

Aruncă portofelul metaloplastic într-o pubelă, apoi se aplecă şi ridică

capacul canalizarii de la picioarele sale. În ciuda masivitaţii, se strecură ca o

pisică înăuntru, străduindu-se să nu facă nici un zgomot. Odată ajuns în

subterană, trase capacul înapoi şi o luă din loc, pierzându-se în labirintul de

galerii. Orbecăi o vreme prin cotloane numai de el ştiute şi, într-un târziu, se opri

sub un bec de mică putere, ce lumina slab o galerie ceva mai înaltă. Dezamorsă

câmpul dezintegrator, trecu de linia de avertizare şi se opri, trăgând cu urechea.

După ce auzi binecunoscutul bâzâit electric al câmpului ce se reamorsa automat,

plecă mai departe. Modelele astea vechi se stricau des şi de multe ori trebuia să

se întoarcă să-l reamorseze manual. Centrul nu le mai trimisese demult

armament performant şi trebuia să se mulţumească cu ce aveau.

Mai făcu câţiva paşi şi se opri în dreptul unei uşi metalice false care

camufla destul de bine un panou de control, cu toate că un senzor de putere

medie nu s-ar fi lăsat păcălit aşa de uşor ca simţurile umane.

― Identificarea! se auzi vocea gardianului de serviciu.

― Hammer Attila.

― Funcţia!

― Colonel rebel.

― Rectifică!

"Puţoi nenorocit," gândi Attila, dar se conformă.

― Colonel în Armata pentru rezistenţă, compania Alpha.

― Prezentaţi amprentele digitale şi amprenta retinei!

Attila începu să se enerveze dar se supuse, punându-şi palma dreaptă pe o

porţiune mai lucioasă şi neatacată de rugina uşii, în timp ce o rază de lumină

roşie, venită parcă de nicăieri, îi mătură faţa de mai multe ori, zăbovind în dreptul

ochilor. Se auzi un fâşâit şi o parte din perete culisă, acţionat de pistoane

hidraulice, permiţându-i lui Attila să treacă.

Odată ajuns în interiorul Sectorului, Attila trecu pe lângă lăzile cu provizii

şi haine ce tocmai fuseseră primite de la Centru şi se îndreptă hotărât spre

cabina de control a gardianului, ignorând saluturile soldaţilor pe lângă care

trecea.

Când îl văzu intrând, tânărul planton sări în picioare şi adoptă o poziţie de

drepţi impecabilă.

― Identificarea! îi ordonă Attila.

― Sergent Hammilton, compania Alpha, să trăiţi!

― Mulţumesc, soldat, rosti Attila răspicat, întorcându-se pe călcâie şi

părăsind postul santinelei.

Sergentul Hammilton se uită lung după silueta masivă, îmbrăcată în haina

militară fără mâneci, pe spatele căreia era imprimată inscripţia neregulamentară

"Eu sunt tipul care se culcă cu mă-ta". Îşi dădu seama că de-acum înainte el va fi

calul de bataie al companiei Alpha. Cel puţin până când colonelului Hammer i se

va căşuna pe altcineva.

Şi aşa şi era. În timp ce se îndrepta spre Zona Militară, Attila se şi gândea la

cele mai grele cazne la care avea să-l supună pe sergentul Hammilton, acum că

se încredinţase că face parte din compania lui. Nu o făcea din răutate. Dar toţi

soldaţii care fuseseră "frecaţi cu sare" de către el ajunseseră cu timpul cei mai

bravi soldaţi din sector. Îi trebuia doar un mic pretext pentru ca pregătirea să

înceapă. Şi nu se mai termina decât atunci când Attila credea că soldatul a ajuns

la stadiul dorit.

Ocoli un masiv Magnetek, model vechi, trecu prin Zona Civilă, depăşind un

grup de soldaţi beţi criţă din compania Gamma, şi ajunse în Zona Militară.

― Salut, A-boy!

Attila întoarse capul şi dădu cu ochii de Hard Jack, o namilă de om de vreo

două ori mai mare decât el.

― Bună, puştiule. Ce mai faci?

― Mult mai bine ca tine, s-ar zice, după cum arăţi. Între noi fie vorba, chiar

arăţi ca dracu', omule. Hai cu mine la o băută. Sigur te vei simţi mai bine.

― Nu, mulţumesc. Am alte planuri.

― Ai avut noroc afară, astă noapte?

― Doişpe mine vibrante care erau să-mi frigă curu' şi doar 145 de credite

nenorocite. Nu-mi ajung nici măcar să-mi plătesc datoriile...

― De parcă datoriile ţi-ar munci ţie gândurile, zâmbi Hard Jack. Oricum,

dacă ai vreo problemă, caută-mă. Până atunci menţine-te în formă. Apropo,

frumos tatuaj.

Attila se uită la desenul de pe mâna dreaptă. Reprezenta o capcană pentru

urşi deschisă în mijlocul căreia scria "Să le-o trag cyborgilor". Era o persoană

vulgară, dar mai presus de toate era un Rebel. Şi nu-i era ruşine să o recunoască

în ciuda faptului că această noţiune era atribuită tuturor din Mişcarea pentru

Rezistenţă, chiar de către Sinod. Şi, pe deasupra, nici nu-i păsa de ceea ce zic

alţii.

Ridică privirea ca să zică ceva, dar Hard Jack dispăruse deja după un

paravan de prefabricate din spatele căruia se auzeau zgomote de sticle sparte,

râsete de femei, bâzâituri de saltele magnetice suprasolicitate şi o muzică haotică

pe care Attila o catalogă imediat drept neinteligibilă.

Dădu din cap zâmbind slab şi îşi continuă drumul, îndreptându-se spre

mese. Îşi primi pastila nutri-energizantă pe care o înghiţi înjurând şi apoi apucă

pe un coridor îngust, la intrarea căruia era însemnul "Accesul interzis cu excepţia

ofiţerilor". Se opri în dreptul apartamentului său, formă cifrul şi intră. În lumina

slabă, care se aprinse automat, îşi scoase haina şi şi-o aruncă pe pat, apoi se

îndreptă spre videofon ca să-şi verifice mesajele. Un singur mesaj, de la Hellena.

Apăsă pe o tastă şi pe ecran apăru chipul îngrijorat al Hellenei. Mesajul era scurt:

"Avem probleme cu cei de la Gamma. Sună-mă!"

"Iarăşi nenorociţii de la compania Gamma...," gândi Attila. "De la început

am ştiut că o să avem probleme cu ei. Cu Delta şi cu Omega ne-am înţeles

perfect, şi acum vin aştia de la Gamma puţind a rahat de la o poştă şi-şi dau aere

de şefi."

Pe Attila nu-l prea interesa politica militară, dar de când Centrul îl

repartizase în Sectorul IV cu cei de la Gamma, învăţase să-i dispreţuiască. În

general, la nivelul cadrelor superioare, polemica se ducea pentru supremaţia

neoficială, pentru comanda tacită a Sectorului. Attila reuşise să impună un

oarecare respect atât în rândul soldaţilor săi, cât şi în rândul celor de la Gamma.

Cu toate acestea, sau mai bine zis, din această cauză, ştia ca există în rândul

ofiţerilor de la compania rivală câteva specimene care s-ar fi bucurat teribil dacă

Attila s-ar fi trezit într-o bună zi cu o halcă de explozibil A12 în plină expansiune,

sub fund.

Rivalitatea devenise acută însă în păturile inferioare, la nivelul soldaţilor,

degenerând în adevărate încăierari cu schimburi de focuri şi de multe ori chiar cu

morţi, şi toate astea din motive infime, cum ar fi culoarea uniformelor sau

competenţa armelor sau a soldaţilor. Attila găsea uimitor, dar în acelaşi timp şi

trist, faptul că acelor oameni pur şi simplu le plăcea să trăiască cu pericolul

pulsând la 2 milimetri în spate. Niciodată nu se mulţumeau cu o singură

ameninţare. Şi asta era greşeala şcolilor militare şi a taberelor de instrucţie.

Politica acestora era să distrugă din temelii caracterul şubred al viitorilor soldaţi

pentru a construi unul de fier, bazat pe un curaj împins până la limita

fanatismului. Aceşti soldaţi nu ştiau ce este frica de moarte. Fuseseră creaţi

pentru a muri. Şi asta era o greşeală. În zelul lor de a educa cât mai bine pe

tinerii luptători, instructorii militari uitaseră să excludă din program sintagma "a

muri prosteşte," iar acest lucru făcea din soldaţi adevărate bombe umane, gata să

explodeze la cel mai mic stimul psihologic. Oricum, această problemă nu-şi va

găsi rezolvarea decât o dată cu sfârşitul războiului. Iar până atunci Sectorul IV

avea o misiune bine stabilită: supravegherea neîncetată a activităţii Cybercom-

urilor de asalt şi sabotarea centrelor de reciclare-reansamblare aflate la periferia

Big York-ului.

Attila formă numărul Hellenei, apoi se răzgândi şi îşi spuse că o va suna a

doua zi dimineaţă. Stinse monitorul videofonului. Străbătu din trei paşi mica

încăpere, îşi scoase centura lată de care atârna masivul pistol cu plasmă şi se

trânti pe saltea, căzând imediat într-un somn adânc, fără vise.

Alarma de gradul 0 îl trezi brusc, aducându-l la realitate într-un mod

brutal. Îşi înşfăcă rapid haina şi arma şi ieşi pe culoar înjurând. Spera din tot

sufletul să fie doar un exerciţiu şi nu un atac adevărat. Dacă totuşi era un atac,

acesta ar fi fost primul şi ultimul. Odată ce un sediu era descoperit de către

cyborgi, el trebuia apărat doar de formă, pentru că, fiind bine dotat, provoca

daune mari inamicului, dar apoi trebuia părăsit. Cel puţin aşa zicea

regulamentul. Din păcate, din toate precedentele, Attila nu cunoştea nici unul în

care să fi existat mai mult de 20 de supravieţuitori cu tot cu răniţi; de fapt, în

majoritate răniţi.

Odată ieşit din coridorul îngust, dădu nas în nas cu sergentul Hammilton,

care, abia ieşit din tură, se învârtea buimac în loc, neştiind ce să facă şi sporea şi

mai mult agitaţia care se crease.

Attila îi ordonă scurt:

― Raportează, sergent. Care-i situaţia?

― 'trăiţi. A fost o încăierare... Schimburi de focuri... S-a distrus un

magnetek de clasa I... Am fost descoperiţi... Suntem atacaţi prin intrările

convenţionale. Coridorul de urgenţă şi galeriile pentru provizii sunt libere... Să

trăiţi! turui sergentul printre gâfâituri.

― Mersi, sergent. Încolonarea! ordonă Attila şi porni spre depozitul de

muniţii.

Apoi se răzgândi, se întoarse şi strigă:

― Sergent!

Hammilton se opri brusc.

― Ai apucat să dormi măcar două ore?

― Nu, să trăiţi!

― Atunci rămâi la infirmerie şi aşteaptă răniţii. Nu avem nevoie de oameni

în plus care să tragă în noi. Ne ajung cyborgii cu vârf şi-ndesat. Şi oricum, şi la

infirmerie vei avea de lucru în seara asta, încheie Attila şi o luă din loc lăsând în

urma sa un Hammilton foarte îngândurat şi cât se poate de derutat.

În drum spre Depozite se întâlni cu Hellena care tocmai îşi conecta casca la

restul armurii, lăsând-o însă să atârne pe spate.

― Salut, Atilla, scumpule! Unde naiba ţi-e armura?

― Ştii bine că fac ceva pe ea. Ia spune, care-i situaţia? Poate eşti mai

informată decât mine.

― Prea multe n-ar fi de zis. Şi oricum era previzibil că o să se întâmple aşa o

dată şi-o dată. O bătaie între ai noştri şi cei de la Gamma. Nu se cunosc cauzele,

probabil câţiva soldaţi erau beţi, dar sigur este că s-a lăsat cu împuşcături şi una

din ele a atins Magnetek-ul de clasa I din Zona Civilă, iar Cybercom-urile nu au

întârziat să apară.

Attila dădu drumul unui şir interminabil de înjurături la adresa celor din

compania Gamma, acum când se dezmeticise şi-şi dăduse seama de gravitatea

situaţiei. Distrugerea unui Magnetek de clasa I echivala cu distrugerea lor.

― Magnetek-ul distrus a făcut o gaură cât toate zilele în reţeaua magnetică

de bruiaj, continuă Hellena în timp ce îşi verifica armura. Iar acum, mulţumită

idioţilor de la Gamma, avem în cârcă 60 de unităţi Cybercom înarmate până în

dinţi şi al dracu' de furioase.

― De fapt numărul exact e 63 şi creşte în continuare, o întrerupse Attila

privind spre panoul acţiunilor strategice ce trona la vreo 8 metri deasupra

platoului din faţa depozitului de muniţie, în partea opusă terasamentului pe care

Attila şi Hellena tocmai se opriseră.

Platoul din faţa Depozitelor, care era cartierul general al companiei Alpha,

avea o suprafaţă de aproximativ 400 de metri pătraţi şi se afla la vreo 6 metri mai

jos de nivelul terasamentului. În acel moment era plin de soldaţi care se agitau

fără încetare, pradă stresului ce pusese stăpânire pe tot Sectorul.

Attila privi la forfota de jos şi se întrebă câţi dintre aceşti soldaţi vor rămâne

în viaţă; era posibil să nu rămână nici unul. Era posibil ca nici măcar el să nu

rămână în viaţă. Dar nu era momentul să se gândească la asta. Privi către

Helena.

― Ar fi timpul să cobori, îi spuse. Ne vedem mai târziu.

Hellena dădu din cap şi se îndreptă către scara metalică ce cobora

spiralându-se spre platoul plin cu soldaţi. Attila o urmări cu privirea până când

se pierdu în masa mişcătoare de uniforme şi armuri sclipitoare, apoi mai aruncă

o ultimă privire panoului electronic din faţa să. Dezintegratoarele, grenadele cu

plasmă şi santinelele electronice le mai dădeau un răgaz de aproximativ 4 ore,

după care avea să se dezlănţuie infernul.

Parcurse cei 10 metri care-l despărţeau de cabina de comunicaţii, comută

pe "mesaje interne", umblă puţin la potenţiometru, culese un microfon de pe

pupitru, şi-l capsă pe guler şi se îndreptă spre balustrada care despărţea

terasamentul de adâncimea platoului. Odată ajuns acolo, îşi aşeză ambele mâini

pe balustradă, aplecându-se puţin deasupra ei, mai aruncă o ultimă privire spre

forfota de jos şi începu să vorbească rar şi răspicat:

― Atenţiune! Vă vorbeşte locotenentul Hammer de la compania Alpha.

Forfota ce se înălţa de pe platou se transformă brusc într-o linişte

mormântală. Attila îşi reţinu un zâmbet şi continuă:

― Cunoaşteti, bănuiesc, cu toţii, situaţia în care ne aflăm în momentul de

faţă. Nu mai este deci nevoie să vă spun că, pentru cei mai mulţi dintre voi, acest

atac va fi bătălia finală în războiul împotriva Sinodului. Însă datorită vouă viitorul

omenirii se va desfăşura sub semnul libertăţii. Gândiţi-vă că fiecare robot distrus

reprezintă o palmă de pământ eliberată de sub tirania Cyborgilor. Pământ pe care

semenii voştri vor putea călca liberi. Arătaţi-le acestor grămezi de fiare vechi că

nu sunteţi nişte laşi, că puteţi să le ţineţi piept, că pentru ei voi sunteţi

întruchiparea morţii.

Ei ne-au hotărât moartea într-o microsecundă; noi le oferim o moarte lentă

şi ruşinoasă, pentru că, să nu vă îndoiţi niciodată, noi vom fi învingători.

Nu uitaţi nici o clipă că aceste maşini au fost create de om şi deci, oricât ar

fi de inteligente, nu-şi pot distruge creatorii. Aceasta este legea primordială a

existenţei. O creaţie care îşi distruge creatorul se distruge pe sine.

Trădarea lor trebuie pedepsită. Aşa că trageţi în tot ce mişcă şi nu respiră,

prăjiţi-le circuitele, şi nu vă opriţi până când nu vor ajunge o grămadă de

tinichele fumegânde. Transformaţi acest sector într-un cimitir de roboţi.

Peste exact 4 ore, indiferent dacă Centrul ne trimite sau nu indicaţii, vom

intra în luptă. Cadrele superioare să mă urmeze la Clubul Ofiţerilor pentru

consiliul de urgenţă cu cei de la Gamma. Vă voi anunţa ce tactică se va hotărî să

se adopte. Până atunci, împărţiţi-vă în echipaje de câte patru, aşteptaţi şi rugaţi-

vă.

Dinspre platou se auziră câteva chicote şi Attila se văzu nevoit să adauge:

― Orice ajutor este binevenit...

Terminându-şi discursul, Attila se îndreptă către scară pentru a-i aştepta

pe Hellena, Hard Jack şi Emma, ceilalţi trei ofiţeri de la compania Alpha.

― Nu eşti tu un maestru în arta oratoriei, dar ai fost cât se poate de

convingător, spuse Hard Jack după ce le ajută pe cele două luptătoare să urce

scara abruptă.

― Mulţumesc, puştiule. Acum să mergem; cei de la Gamma ne aşteaptă.





Clubul Ofiţerilor era un grup mic de încăperi, principala cameră fiind o sală

de mărime medie, cu o masă ovală pe mijloc, în jurul căreia se aflau 8 fotolii mari,

ergoflexibile, fabricate înainte de război, din metaloplastic şi cauciuc ecologic.

Într-unul din capetele sălii se afla intrarea, iar puţin mai în dreapta un aparat de

proiecţie de modă veche, pe principiul laserului.

În capătul opus, peretele era ocupat în totalitate de un grandios panou

polivalent de monitoare.

Pereţii sălii erau zugrăviţi într-o culoare neutră, iar pe tavan, 6 pătrate de

plastic translucid ascundeau cele 6 luminatoare directe, ce scăldau sala într-o

lumină relaxantă. S-ar fi zis că cei de la Beta, compania responsabilă cu

construcţiile Mişcării pentru Rezistenţă (pe care cei mai mulţi se obişnuiseră să îi

numească Cârtiţele) s-ar fi întrecut pe ei înşişi când au proiectat sala. Era

combinaţia perfectă între o sală de conferinţe, cu sobrietatea cerută, şi una

destinată unei întruniri amicale, prezentând intimitatea elegantă a oricărui club.

În momentul în care cei 4 ofiţeri de la Alpha intrară, panoul de monitoare

afişa obişnuita emblemă a Rebelilor pe fond albastru, flancată de pantera neagră

a companiei Alpha şi de capul de pitt-bull al companiei Gamma, cele două

blazoane ale sectorului, pe fonduri galbene. Ofiţerii de la Gamma sosiseră deja şi

ocupaseră 4 dintre cele 8 fotolii. Attila şi însoţitorii săi salutară scurt şi se

aşezară pe fotoliile rămse libere. Attila îi trecu în revistă pe cei patru de la

compania aliată şi rivală în acelaşi timp. Pe trei dintre ei îi cunoştea.

Colonelul Fred Cap-de-lemn Tylor era barosanul. Era un om înalt şi sfrijit

ca o prăjină plină de decoraţii şi o caschetă militară în vârf. Ochii mici şi vicleni

tronau deasupra unui nas acvilin sub care se schimonosea o gură cât toate zilele,

cu buze subţiri şi vinete ca de mort. Era un individ ambiţios şi cu initiaţivă dar şi

cu un orgoliu exagerat, care de multe ori îl împiedica să-şi recunoască greşelile şi

să-şi înfrâneze acţiunile eronate la timp. Porecla nu i se potrivea de loc, pentru că

se putea spune orice despre omul asta, dar nu că e prost. De altfel, era un

specimen cu caracter şi înfăţişare de şarpe iar Attila nu-l suferea deloc, şi ceva

din comportamentul lui Taylor îi spunea că sentimentul e reciproc.

Ceilalţi doi cunoscuţi erau Kevin O'Neill, un măscărici de irlandez, cu o claie

de ciuf blond care se încăpăţâna să-i reascundă faţa ori de câte ori bufonul se

chinuia să o aşeze spre ceafă, şi Frank Darbeaux, o namilă cât toate zilele cu vreo

5 decoraţii Fulgerul Albastru pe piept şi cam tot atâtea guşi.

Pe irlandez, Tylor i-l prezentase lui Attila la o partidă de Pincards ca fiind

expert în comunicaţii, iar pe francezul cel gurmand Attila îl cunoştea de la o

teleconferinţă, ca fiind unul dintre cei mai buni specialişti în muniţie şi armament

ai Rebelilor.

Străinul aflat în stânga lui Tylor avea un aer misterios accentuat şi mai

mult de ochii cel puţin la fel de vicleni ca ai lui Cap-de-lemn şi de mustaţa şi

barba negre şi stufoase ce-i acopereau parţial faţa, dându-i un aspect oriental. Pe

uniforma impecabil călcată nu se vedea nici o distincţie, nici o decoraţie, dar

manşeta descheiată a mânecii drepte lăsa să se zărească proteza metaloplastică

ce-i înlocuia braţul. Era vorba de vreun infectat sau sechelele unei lupte cu

ghinion?

În momentul când ultimul ofiţer de la Alpha se aşeză, Tylor se ridică şi

începu să vorbească:

― Voi începe prin a-i prezenta pe însoţitorii mei.

"Încă o încercare de a prelua conducerea...," gândi Attila.

― Pe lt. O'Neill şi pe lt. Darbeaux îi cunoaşteţi deja. Acesta ― şi arată spre

străinul misterios ― este locotenent-colonel Muad al Halis, expert în strategie

militară, trimis de la Centru pentru a ne ajuta în situaţii speciale.

Attila îşi îndreptă privirile spre războinicul arab, întrebându-se ce căuta

acolo un expert în tactica militară şi de când se afla în Sector fără ca el să ştie.

"Oare centrul se aştepta la o astfel de situaţie de l-a trimis pe turc în ajutor?...

Imposibil! Atacul fusese determinat de un accident tâmpit. Şi totuşi, ce caută

aici? Ceva pute în toată povestea asta...," se gândi Attila, dar fu nevoit să-şi

întrerupă gândurile din cauza privirilor insistente ale lui Cap-de-lemn, care

aştepta, evident, ca Attila să-şi prezinte însoţitorii. Tânărul vorbi fără să se mai

ridice, ştiind că asta îl va irita pe Tylor:

― Ei sunt lt. Hellena Darwin, lt. Jack Darwin şi lt. Emma Hetfield. Primul

este specialistul companiei în cibernetică şi comunicaţii, iar lt. Hetfield expert în

muniţie, armament şi dotare militară individuală.

După o pauză de câteva secunde, Fred Tylor întrebă pe un ton exagerat de

politicos:

― Binevoiţi să ne spuneţi ce pregătiri sau specializări are lt. Jack Darwin?

― Ascultă, Tylor! Lăsând politeţea la o parte, nu sunt obligat să-ţi dau ţie

explicaţii pe ce criterii mi-am ales eu subordonaţii, izbucni Attila. Important este

că se află în subordinea mea, cu gradul de locotenent, şi deci are tot dreptul să se

afle în încăperea asta. Timpul trece, şi în câteva minute nenorociţii ăia de roboţi

or să ne ciuruiască fundurile dacă nu facem imediat ceva coerent...

În acel moment, pe panoul din spatele lui Attila apăru chipul pătrăţos al

generalului Ken Velcourt.

― Aici Sediul Central al Mişcării pentru Rezistenţă. Bună dimineaţa,

domnilor. Văd că v-aţi sculat devreme astăzi şi sunteţi toţi prezenţi, deci voi trece

direct la subiectul care vă interesează. Linia nu este sigură, aşa că voi fi cât mai

scurt. După cum bine ştiţi, nu aveţi de partea voastră nici elementul surpriză şi

nici superioritatea numerica. Dar îl aveţi pe cel mai bun cântăreţ pe care

omenirea l-a avut vreodată. El cântă şi voi jucaţi, dragilor. Ordinul este simplu.

Părăsiţi Sectorul IV şi retrageţi-vă către Sectorul VI, dar nu înainte de a crea

inamicului cât mai mari daune. Dacă sunteţi interceptaţi în timpul retragerii, nu

vă apropiaţi de Sectorul VI. Repet. NU vă apropiaţi de Sectorul VI. Creaţi o

diversiune şi retrageţi-vă în altă parte, în aşa fel încât să nu puneţi în pericol nici

unul dintre sectoare. Amănunte vă va da lt. al Halis. Întrebări?

― Generale, dacă îmi permiteţi... începu Fred Tylor.

― Vă mulţumesc pentru atenţie! i-o tăie scurt generalul şi întrerupse

legătura.

Attila nu-şi putu stăpâni un zâmbet satiric, abia schiţat, care însă nu trecu

neobservat de către colonelul de la compania Gamma. În acel moment, bărbatul

misterios apăsă câteva taste de pe consola din faţa sa şi pe ecran apăru o hartă

detaliată a Sectorului IV. Se ridică în picioare şi urcă pe postamentul din faţa

ecranului. În mână ţinea un mic laser lucrat elegant în aur, pe care îl folosea ca

indicator. Attila observă micul obiect ca fiind o antichitate.

― Iată care este situaţia, domnilor, vorbi el pentru prima dată. Unitatile

Cybercom ne atacă prin galeriile de acces convenţionale A, B şi C. (Punctul roşu

al laserului exemplifică pe hartă ceea ce el zicea.) Datorită acestui fapt,

mobilitatea trupelor noastre este mult diminuată, dat fiind faptul că pentru o

învăluire, disponibilă este doar galeria de acces pentru stările de urgenţă.

După forţa atacului, statisticienii au estimat că Sinodul şi-a mobilizat

majoritatea trupelor din zona aceasta a oraşului în cele trei galerii. Iată cum vom

acţiona noi. Trupele companiei Alpha vor ieşi din Sector prin galeria pentru

urgenţă şi vor ataca ariergarda Cybercom-urilor din cele trei galerii convenţionale.

Partea cea mai grea a acestei misiuni este parcurgerea distanţei dintre galeria

pentru urgenţă şi căile convenţionale. Trebuie să se desfăşoare într-o discreţie

totală, în grupuri cât mai mici, pentru a nu atrage atenţia. Soldaţii descoperiţi vor

crea o diversiune şi vor abandona misiunea pentru a atrage inamicul din calea

celorlalte grupuri din urmă.

Trupele companiei Gamma vor forma în cele trei galerii mai multe baricade

deflectoare şi vor ţine la distanţă avangarda inamicului. În momentul în care cei

de la Alpha vor începe atacul asupra ariergardei, cei de la Gamma vor începe o

confruntare deschisă. Estimăm că până în momentul în care inamicului îi sosesc

ajutoare din celelalte părţi ale oraşului, avem destul timp ca să lichidăm trupele

cu care ne confruntăm şi să ne retragem în linişte şi cu tot echipamentul

Sectorului.

Atenţie însă. Datorită exploziilor, în galerii s-au fisurat mai multe conducte

de combustibil gazos şi, pentru a evita deflagraţiile puternice care pot împuţina

efectivele noastre militare, suntem nevoiţi să renunţăm la muniţia convenţională.

Este interzisă folosirea aruncătoarelor de flăcări, grenadelor, a armelor cu plasmă

şi a celor cu proiectile explozive. Se recomandă folosirea armelor cu încărcătură

statică, a celor criogenice şi mai ales a puştilor sonice, având în vedere

proprietăţile de tuburi de amplificare ale subteranelor. Se pot folosi şi gloanţele

vibrante dar, după cum bine ştiţi, au un randament redus. Aveţi întrebări?

Attila se ridică şi întrebă:

― Dacă planul nu va reuşi, vor veni întăriri?

― Bine-nţeles. Centrul va mobiliza Compania Delta pentru a ne veni în

ajutor, răspunse colonelul arab.

― Vreau să ştiţi că, dacă lucrurile vor merge prost, eu nu îmi bag oamenii în

găurile alea trei de şobolani ca să moară degeaba.

― Ordinele sunt ordine, Hammer, zise Tylor.

― Dacă Velcourt îţi ordonă să îţi bagi capul în cur ca să îţi examinezi

ulcerul, ai executa ordinul, Tylor?

Zicând aceste cuvinte, Attila salută scurt şi părăsi sala, urmat de cei trei

însoţitori.





Odată ieşiţi de la întrevedere, Hard Jack grăbi pasul pentru a-l ajunge din

urmă pe Attila.

― Ceva pute aici, omule. De ce dracu' ne-o fi trimis Centrul un cântăreţ?

― Nu ştiu, puştiule, şi nici mie nu-mi place. Ceva este putred. Avem de

parcurs 7 nenorociţi de kilometri la suprafaţă, şi peste un amărât de sfert de oră

se va lumina. Nu vom putea străbate cu toţii distanţa asta în plină zi fără să fim

depistaţi. Iar tâmpenia cu muniţia nonconvenţională a pus capac la toate.

― Eu nu am încredere în bazaconiile alea sonice şi electrostatice, zise Emma

care li se alăturase.

― Ar fi bine să ne luăm şi nişte arme cu plasmă. Nu se ştie ce ne aşteaptă

pe drum.

― Tare aş vrea să îl întâlnesc odată pe Cap-de-lemn în Arenă. I-aş arăta eu

care este "specializarea" mea, schimbă Hard Jack subiectul. Îmi pare rău că ţi-am

pricinuit necazuri. N-aveam ce căuta acolo.

― Ba aveai tot dreptul, puştiule. Iar lui Tylor, dacă nu-i convine, n-are decât

să-şi bage în cur o puşcă sonică şi să cânte "Nunta lui Figaro". Oricum, tu rămâi

omul meu de bază.

La urma urmelor, nici măcar Attila nu ştia exact de ce îl numise pe Hard

Jack prim locotenent. Poate din cauză că îl cunoştea de când a intrat în Mişcare.

Nu avea o specializare anume, dar era un luptător înnăscut. Nu exista în tot

Sectorul un soldat cu mai multe calităţi ca ale lui. Ţintaş excelent, abil şi puternic

în lupta corp la corp, Hard Jack îşi arătase cu prisosinţă priceperea de soldat

rebel. Şi apoi, fraţii Darwin erau de nedespărţit, iar Jack îi scosese din rahat de

mult mai multe ori decât ar putea el număra.

Ajunsesera la carţierul general al companiei Alpha. Attila se apropie de

balustradă, dar înainte de a apuca să deschidă gura fu întâmpinat cu urale de

către soldaţii săi. Se uită mirat la prietenii săi. Hellena îi indică minusculul

microfon de pe gulerul hainei şi îi făcu cu ochiul. Attila îl uitase deschis, şi astfel

soldaţii auziseră tot ceea ce se discutase la consiliu. Inclusiv partea în care Attila

spusese că nu îşi va duce soldaţii la moarte. Iar asta însemna enorm pentru ei.

― Mulţumesc, soldaţi, zise Attila. Având în vedere că ştiţi ceea ce s-a

hotărât, eu nu mai am de zis mare lucru. Înarmaţi-vă cum vreţi, dar în momentul

în care intraţi, ar fi bine să lăsaţi afară orice armă cu foc deschis, dacă nu vreţi să

deveniţi nişte şniţele umane. Veţi pleca câte patru, la interval de 5 minute. Dacă

veţi fi depistaţi, adoptaţi o tactică de pseudoretragere pentru a elibera drumul

celor din spate. Dacă aveţi nelămuriri, întrebaţi-l pe lt. Darwin, termină el

arătând către Hard Jack.

Îşi decapsă microfonul şi i-l înmână "puştiului" şi se îndreptă către cele

două femei care-l aşteptau la câţiva metri în spate. Coborâră toţi trei pe

platformă.

Hard Jack strigă de deasupra:

― Să îmi aduceţi şi mie ceva!...

― Stai liniştit, puştiule, că nu te uit eu, îi răspunse Emma.

Intrară în depozitele de muniţie, şi aici Emma preluă conducerea:

― Veniţi după mine. Ştiu eu unde găsim câteva jucării de-a dreptul

fantastice.

Îi conduse printre rasteluri, rafturi şi lazi, ocolind maşini de luptă şi sisteme

defensive şi ofensive de toate felurile, până ajunseră în dreptul unei uşi. Emma

formă un cifru pe consola din dreapta uşii şi aceasta se descuie cu un păcănit.

Intrară într-o încăpere mică, mai puternic luminată. În interior, tot lângă uşă, se

mai afla o consolă puţin mai mare decât cea de afară. Emma apăsă şi acolo

câteva taste. Numeroase panouri încastrate în perete se basculară, expunându-şi

feţele interioare pline cu arme de toate felurile. Attila scoase un strigat de

admiraţie când recunoscu, printre nenumăratele arme necunoscute, şi pe cele

care, după părerea lui, erau cele mai bune şi mai frumoase arme pe care oamenii

le fabricaseră vreodată. Era acolo elegantul Hacker's şi bătrânul lansator CTK, şi

o gamă largă şi variată de Blaster-uri clasice, şi faimoasa puşcă cu patru ţevi de

calibre diferite produsă de Heiger Inc., şi arma hibrid pe care soldaţii o numeau

Distrugătorul...

― Iată micul meu tezaur, spuse Emma, savurând uimirea ce se citea pe

feţele celor doi. Avantajul responsabilului cu arme şi muniţie: să-şi mai oprească

câteva dintre bijuteriile astea care-i trec prin mână.

― Bine, dar cum ai reuşit să le treci de evidenţe? Trebuia să le simtă şi lor

cineva lipsa, spuse Emma.

― Foarte simplu. Le-am declarat defecte. Uite, încearc-o p-asta, spuse, şi îi

aruncă o puşcă masivă, cu un calibru imens. Este un H3 cu încărcătură

plasmatică, cu autonomie de cinci mii de focuri. Fiecare foc are trei trenuri de

plasmă, care se succed la 0,3 sec unul după altul.

Se opri şi zâmbi, dându-şi seama de pleonasmul făcut în zelul său de a-şi

prezenta "capodopera," şi apoi continuă:

― Are o bataie de până la 2700 metri, cu eroare de numai 2 milimetri şi

jumătate.

Hellena examină arma un timp, îi pipăi fascinată patul scurt, o învârti prin

aer de câteva ori, încercându-i echilibrul, apoi o armă şi spuse:

― Vreau să trag cu ea.

Emma se duse la consola de lângă uşă şi apăsă o tastă. Într-unul din

pereţii laterali se auzi un fâşâit: o uşă blindată, foarte bine camuflată, se

deschise, eliberând calea spre o altă încăpere. Intrară toţi trei, iar în urma lor uşa

se închise cu acelaşi fâşâit.

― Bine aţi venit în Poligon, dragii mei, spuse Emma.

Camera de dimensiuni vaste era de forma unei semisfere, a cărui perete era

căptuşit cu un soi de sticlă electrocromatică incasabilă, care emana o lumină

albastră, ceţoasă, ireală. Podeaua era din sticlă şlefuită, ceea ce dădea camerei un

aer de soliditate şi siguranţă. În centrul camerei, pe podea, era desenat un cerc

roşu.

Văzând uimirea celor doi, Emma se văzu nevoită să dea noi explicaţii:

― Când a fost construit Sectorul, ştiam că vom fi repartizaţi aici şi m-am

gândit că n-ar fi rău să îmi procur puţină distracţie. Aşa că "l-am rugat frumos"

pe colonelul de la Cârtiţe să-mi construiască odăiţele astea, spuse ea, plimbându-

şi într-un mod foarte senzual degetul arătător de-a lungul liniei sânilor. Şi uite-

aşa, compania Omega s-a ales cu o gaură în stocurile de materiale de construcţii

şi de combustibil pentru maşinile de forat, cu un Magnetek în minus şi cu trei

zile de întârziere. Iar eu m-am ales cu un loc de joacă. L-am proiectat împreună

cu Alex. Urma să fie templul dragostei noastre, numai că el nu a mai apucat să-l

vadă. A rămas astfel doar o amintire despre el, şi de-aia l-am şi ţinut secret.

Zâmbi amar, privi spre Attila şi continuă:

― Acum, m-am gândit că a trecut destul timp de la moartea lui şi, în plus,

în inimă eşti acum tu şi este timpul să las în urmă trecutul.

Se apropie de Hellena ― care, brusc influenţată de mărimea şi liniştea sălii,

nu mai era chiar aşa de entuziasmată ― îi prinse de centură o mică telecomandă

metalică, îi arătă cercul din centru şi îi spuse:

― Când eşti pregatită, apeşi pe butonul roşu. Întotdeauna e vorba de

butonul roşu, ai observat asta?

Îi făcu cu ochiul, apoi ieşi trăgându-l pe Attila după ea. Hellena, rămasă

singură, se postă în centrul cercului şi, inspirând prelung, apăsă pe buton cu un

deget tremurând. În momentul următor, în jurul său apărură ca din neant

numeroase blocuri de locuinţe distruse, din care nu mai rămăseseră decât câteva

ziduri afumate şi găurite acolo unde fuseseră cândva ferestrele. Pe lângă ele erau

presărate câteva carcase de automobile fumegânde. În acelaşi timp, spaţiul în

care se afla Hellena şi care imita un peisaj antropic devastat fu invadat de

numeroase Cybercom-uri de asalt, terestre şi aeriene. Peretele semisferic al sălii

se transformase într-un cer purpuriu şi înnorat. Părea o imagine din bătrânul

New York de pe timpul gangsterilor anilor '40.

Hellena slobozi un strigăt de uimire şi se aruncă la pământ, evitând în

ultima clipă tirul unui Cybercom aerian care trecu pe deasupra sa trăgând

continuu. Se rostogoli vreo doi metri, se ridică într-un genunchi şi-şi căută

automat prima ţintă. În mai puţin de o secundă zări ceea ce căuta. Nu era o

singură ţinta; erau cinci; cinci Cybercom-uri terestre se apropiau de ea vertiginos,

oarecum în linie dreaptă, trăgând asupra ei cu toată puterea de foc. Hellena duse

arma la umăr, ţinti şi trase. Trei fascicole de plasmă orbitoare ţâşniră din ţeava

armei, spulberând trei din cele cinci ţinte în şir indian. Un alt foc, şi alte trei

jeturi de lumină distrugătoare porniră către cele două Cybercom-uri rămase.

Primele două fascicole antrenară maşinile de luptă într-o spectaculoasă cascadă

de scântei. Al treilea trecu prin explozie şi se pierdu în depărtare.

Începu să tragă sistematic, doborând ţintă după ţintă. Arma scuipa

proiectilele luminoase cu o viteză fantastică. În 30 de secunde, toate unităţile

Cybercom deveniră nişte fiare fumegânde. Hellena se ridică de jos şi îşi şterse

fruntea cu dosul palmei. Nu credea că este capabilă de astfel de performanţe. În

mai puţin de un minut, decimase o întreagă corhotă de roboţi şi, în timpul luptei,

traversase piaţeta dintre blocurile distruse de cel puţin trei ori.

În timp ce îşi trăgea sufletul, peisajul antropic distrus din jurul ei dispăru,

lăsând în urma lui un perete semisferic albastru şi gol. Trape discrete din podea

înghiţiră epavele roboţilor, lăsând camera perfect curată. Rămase doar un miros

uşor înţepător de fum, care se împrăştie şi el repede. Un bâzâit înfundat, pe care

de-abia acum îl sesiză, se opri şi el. Uşa se deschise şi în dreptunghiul ei luminos

se iviră siluetele întunecate ale prietenilor ei.

― Ei, cum ţi s-a părut?

― Super. Dar trebuie să-ţi spun că eşti de-a dreptul nebună, dacă m-ai

lasat singură cu vreo sută de maşinuţe înverşunate şi înarmate până-n dinţi.

Cum ai reuşit să regizezi spectacolul ăsta?

― Stai liniştită, scumpo. Jucăriile astea nu ţi-ar fi făcut nici un rău.

― Jucării??? Dar am văzut cu ochii mei cum au tras în mine.

― Simplă realitate virtuală. Erau nişte capturi de război dezamorsate,

reparate şi reprogramate. Iar tu te-ai speriat ca un copil, de nişte jocuri de lumini,

râse Emma.

― Păreau cât se poate de reale, crede-mă. Dar şmecheria cu blocurile, piaţa,

maşinile şi strazile cum ai făcut-o?

― Tehnologie avansată, parodie responsabilă cu arme şi muniţie. Ai fost

vreodată cu colegii sau cu prietenul la Planetariu? Ştii tu ce frumos proiectau cei

de-acolo luna şi stelele pe o cupolă asemănătoare cu asta? Ei bine, eu am

combinat tehnologia asta cu un program de jocuri pe calculator din cele

interactive tridimensionale, şi mi-am creat câteva zeci de peisaje pe care le-am

băgat într-un aparat de proiecţie asemănător celui de la Planetariu. Îţi alegi o

"privelişte", intri, "te joci", te distrezi, iar în urma ta "jucăriile stricate" sunt duse

la reparat, sistemul de ventilaţie elimină fumul, şi gata curăţenia. Acum să

mergem. Mai avem un sfert de oră până ieşim la suprafaţă, iar Hard Jack ne

aşteaptă. Luaţi ce vă place şi cât puteţi duce, dar nu uitati să-i luaţi şi lui Jack o

jucărie de-aia cu plasmă. Ah! Uitasem. Tre' să vă mai arăt ceva.

Se duse pentru a treia oară la consola de lângă uşă şi apăsă o tastă. O altă

uşă se deschise. Îi trecură pragul şi se treziră într-o hală mare unde stăteau

frumos aliniate şi pregătite pentru a fi folosite mai multe vehicule de luptă, care

mai de care mai elegante sau mai dotate.

― Păcat că trebuie să ieşim pe jos, altfel aş fi folosit câteva din maşinile

astea. Sau măcar pe Intruder, spuse Emma, arătând spre unul din vehicule, care

de altfel se remarca de la prima trecere în revistă.

Avea o siluetă masivă şi zveltă în acelaşi timp. Cele trei roţi mari şi două

şenile cu care era dotat îi dădeau un aer de forţă, iar habitaclul încăpător ascuns

de geamuri securizate, fumurii, era protejat de 4 bare groase nichelate, modelate

în aşa fel încât să dea impresia unei cuşti anti-torsiune a cărei formă adăuga un

plus de dinamism vehicolului. Silueta vopsită în galben şi negru se prelungea în

linii elegante cu o platformă pe care era montat un imens tun criogenic precum şi

două lansatoare automate din gama CTK, iar acestea nu erau singurele arme cu

care era dotat Intruder.

― Gata! Ati văzut destul. Acum să mergem!

Ieşiră din garaj, uşa se închise în urma lor, iar peste silueta lui Intruder se

aşternu întunericul.

Hard Jack tocmai terminase de dat ultimile instrucţiuni soldaţilor şi pornise

în căutarea prietenilor săi, când îi zări pe aceştia ieşind din depozitele de muniţie.

Începu să sară de pe un picior pe celălalt, frecându-şi palmele nerăbdator, ca un

copil care-şi aşteaptă dulciurile.

― Mie ce mi-aţi adus? Mie ce mi-aţi adus?

― Ţine, frăţioare, îi aruncă Hellena un H3. Sigur o să-ţi placă.

Hard Jack prinse arma cu o singură mână şi o privi întrebător. O duse la

ochi, privi prin lunetă, se mai jucă puţin cu ea prin aer, şi apoi spuse:

― E o bijuterie... Dar, totuşi...

― Stai o clipa, puştiule, nu dispera, spuse Emma. Am eu ceva bun pentru

tine. Ceva ce prostănacii aştia doi nu ştiu să aprecieze.

Şi ridică de pe un cărucior magnetic, pe care-l trăgea după ea, o imensă

mitralieră în patru puncte de susţinere, cu un dispozitiv adiţional şi cu un

rezervor de cel puţin 100 de kg.

― Cam rudimentar, dar...

― Exact ce-mi trebuie mie, exclamă Hard Jack smulgându-i arma din

mâna.

Îşi trecu cureaua de susţinere pe după cap, fixă cele doua cleme metalice de

centură şi o apucă cu putere de ambele paturi laterale. Privi admirativ în lungul

celor trei ţevi lungi şi lucitoare, apoi îşi puse în spate imensul rezervor, îi cuplă

conectorii la armă şi spuse:

― Eu sunt gata.

― Nu te grabi aşa, puştiule, îl opri Attila. Surioara ta are şi ea ceva pentru

noi.

― Aşa este, spuse Hellena, scoţând din buzunar un pumn de capsule

strălucitoare. Am aici un sistem de comunicaţii închis, pe care sunt de părere că

ar trebui să-l folosim ca masură de precauţie. Funcţionează simplu: microfonul se

prinde în zona gâtului, pe gulerul hainei sau pe medalionul de identificare, iar

difuzorul se bagă, pur şi simplu, în ureche. Ambele se conectează şi se

deconectează printr-o simplă atingere. Până aici, nimic nou. Dar am eliminat

volumul mare şi incomod al vechilor instalaţii de comunicare pe distanţe mare,

le-am trecut pe o frecvenţă foarte joasă, greu detectabilă, şi am incorporat atât în

microfoane cât şi în difuzoare câte un microlocator. Coordonatele le citiţi pe asta.

Le aruncă câte o braţară ca un fel de ceas electronic.

― În cazul în care vreţi să comunicaţi cu întreaga companie, cu Sectorul

sau cu Centrul, trecerea pe frecvenţa convenţională se face printr-o atingere

prelungită. Atenţie! Este o masură de precauţie, dar totuşi nu intraţi în rahat mai

mult decât vă permit bocancii. Aveţi grijă să nu le încurcaţi. Microfoanele sunt

cele aurii.

Cei trei culeseră câte două capsule din palma Hellenei.

― Le-am dat băieţilor ultimile instrucţiuni. Este timpul să înceapă atacul,

iar noi ieşim primii.

― Bine. Atunci să mergem.

Porniră toţi patru spre coridorul pentru urgenţe. Traversară tăcuţi jumătate

din Sector, controlându-şi încă o dată armele şi armurile.

Attila conducea grupul. Nu avea armură, ci doar nelipsita haină kaki fără

maneci. Pentru Attila, armura reprezenta un mijloc de precauţie de care te puteai

lipsi, câştigând astfel mai multă mobilitate. Erau aceleaşi şanse ca, în timpul unei

lupte, armura să îţi cedeze sub impactul direct a mai mult de trei pulsuri

electrostatice simultane sau, neprotejat fiind, să nu apuci să te fereşti din calea

unui singur puls. Riscul era acelaşi. De ce să mori încet şi chinuitor, prăjindu-te

într-o armură carbonizată, când poţi să mori repede şi fără chinuri, spulberat de

o singură lovitură bine ochită. Oricum, armele cu puls electrostatic, singurele

arme cu care erau dotate Cybercom-urile, nu stăteau prea bine la capitolul

"ochire". Era vorba de noroc, şi Attila se baza întotdeauna pe noroc. Până acum

nu-l părăsise niciodată. Şi nici pistolul... Îşi duse instinctiv mâna la arma cu

plasmă atârnată de centura lată. Pe piept i se încrucişau două benzi de

minigrenade iar pe umărul stâng atârna unul dintre H3-urile de la Emma. În

mână avea un mic tun criogenic.

Imediat după Attila urma Hellena, care ca şi superiorul sau, îşi verifica

minuţios armamentul din dotare. Armura încă deconectată îi accentua formele

senzuale, evidenţiindu-i mai ales sânii mari. Pistolul pe care îl purta de obicei

fusese înlocuit de mainframe-ul de comunicare cu Mişcarea pentru Rezistenţă,

învelit în capsula protectivă, dar nu ducea lipsă de arme. Se uită la Emma, vrând

să zică ceva, dar se răzgândi şi îşi continuă drumul, cu privirea aţintită undeva în

faţă, departe.

Emma îi observă ezitarea şi zâmbi, dar nu spuse nimic. Simţea între ei o

tensiune, dar ştia că o să treacă. Oricum, ea se simţea prea nervoasă pentru a

purta o conversaţie, indiferent de ce natură. Mergea tăcută, cu privirea în jos.

Părul brunet şi lung, prins acum într-un coc lejer, îi evidenţia paloarea feţei.

Două şuviţe, evadate din strânsoarea cocului, îi încadrau trăsăturile frumoase şi

se legănau în timpul mersului, stânjenindu-i privirea. Nu purta nici ea armură.

Era îmbrăcată însă cu unul dintre acele strâmte combinezoane Cameleonn,

izotermice. Prin Sector umbla zvonul că nu purta niciodată nimic pe sub

obişnuitul Cameleonn.

Ariergarda lor o constituia Hard Jack, care nici de data asta nu-şi

dezminţea supranumele. Era plin de tot felul de arme, inclusiv gigantica

mitralieră cu trei ţevi, pe care o ţinea acum cu o singură mână de-a lungul

corpului. Tot armamentul ăla dădea impresia că are peste o tonă.

Odată ajunşi la galeria pentru urgenţe, priviră în întunericul dens, apoi

unul la altul. Îşi loviră pumnii în semn de salut şi solidaritate.

Attila îşi aprinse lanterna de pe catarama centurii şi spuse:

― Ok! Ieşim! Baftă...

Şi se avântă în întunericul tunelului.





"În sfârşit lumină!" gândi Attila. "Îi voi aştepta pe ceilalţi aici."

Ajunsese la ieşirea din galerie. Scoase precaut capul afară şi privi în jur.

Calea de acces în galerie se afla cam la un kilometru de oraş, într-o groapă mare,

folosită cândva pentru depozitarea gunoaielor. Nu se vedea nici un pericol prin

preajmă, aşa că îndrăzni să facă câţiva paşi, inspirând aerul dimineţii.

Urcă pe o movilă de gunoi acoperită de pământ şi buruieni şi privi spre

oraş. Observă în partea de est a oraşului sute de Cybercom-uri aeriene care roiau

haotic la mică înălţime. Slobozi câteva înjurături printre dinţi, coborî de pe movilă

şi-şi aprinse un trabuc. Se uită la harta de pe complexul electronic polivalent pe

care îl primise de la Hellena, şi pe care îl prinsese de încheietura mâinii stângi.

Ceilalţi nu mai aveau mult. Cele trei puncte luminoase de pe cadran erau aproape

de ieşire. Îşi puse tunul criogenic pe umăr şi, armându-şi H3-ul, se aşeză într-un

genunchi lângă ieşirea din tunel, fumându-şi trabucul şi aşteptându-i pe ceilalţi.

Emma se apropie de el cu paşi de felină, îi puse o mână pe umăr şi se lăsă

pe vine lângă el. Attila nici măcar nu tresări. Întoarse capul şi o sărută.

― Ceva noutaţi?... întrebă ea.

― Mda... Un roi intreg de Cybercom-uri aeriene survolează zona galeriei A.

Sunt convins că Sinodul a trimis un număr şi mai mare de Cybercom-uri terestre

de categoria a cincea, şi cred că în sud, la galeriile B şi C, este aceeaşi treaba.

Între timp, Hard Jack şi Hellena apărură şi ei şi se apropiară precauţi.

― Hei, A-boy, le-am spus băieţilor că noi o să atacăm la galeria B cu un

sfert din companie.

― Deci situaţia este următoarea: trebuie să traversăm în plină zi un

nenorocit de oraş în alarmă marţială, care ar putea să adăpostească 6 milioane

de suflete şi care în momentul de faţă mişună de cyborgi ucigaşi, mai ceva decât

la Carnavalul Maşinilor din Tokyo.

― Se putea şi mai rău..., zise Hellena.

― Doar o parte mică a oraşului, îi aminti Emma.

― Oricum, situaţia nu-i roză deloc. Haideţi, la drum!

O apucară pe un drum comercial care fusese cândva într-o stare de

funcţionare perfectă. Acum benzile magnetice erau defectate şi atacate de rugină.

Majoritatea săriseră de pe şine, lăsând să se vadă măruntaiele mecanismelor care

îl puseseră cândva în mişcare. De vină fuseseră bombardamentele care au avut

drept scop scoaterea din funcţiune a tuturor liniilor de aprovizionare. Ăsta era

rezultatul Războiului Convenţional. Bătrânul Război Convenţional, strămoşul

celui mai devastator şi mai înfricoşător război pe care omenirea avusese

nenorocul să-l simtă pe pielea ei: Războiul Total.

Lui Attila îi reveni pentru a mia oară în minte momentul care determinase

războiul. Fusese o clipă de inconştienţă egoistă, care avusese drept scop ridicarea

ştiinţei şi a tehnologiei informatice pe culmile perfecţiunii. Rezultatul? Moartea

atroce şi lentă a două treimi din populaţia globului.





Savantul de culoare Scott Edgar reuşise, după îndelungi cercetări şi

numeroase încercări nereuşite, crearea primului calculator dotat cu conştiinţă,

sentimente şi instincte, dintre care cel mai dezvoltat fusese, culmea ironiei, cel de

conservare. Fusese o reuşită nemaipomenită, urmată de propagarea unei

puternice unde de şoc în toate domeniile sociale. Dar cel mai mult au avut de

caştigat mass media şi domeniul informaticii.

La nivel mondial, în urma marii descoperiri, s-au creat peste 8 milioane de

noi locuri de muncă. Începuse producţia pe scară largă a noii Entităţi Artificiale,

aşa cum îşi numise dr. Edgar opera.

În felul acesta se alesese Attila cu un post de "verificator" la concernul H&H

Teknix. Ca proaspăt absolvent al Institutului Tehnologic, nu avea de făcut mare

lucru.

― Treaba-i simplă, îi spusese atunci maistrul, şeful său de echipă. În primu'

rând tre' să uiţi tot ce-ai învăţat în institut, că oricum aici nu-ţi foloseşte la nimic.

Ăia de la "produceri" trimit unităţile, voi le verificaţi şi le trimiteţi mai departe

ălora de la "distribuire". Ăsta-i manualu'. Ai o săptămână să-l înveţi din scoarţă-n

scoarţă, apoi te-apuci de lucru. Leafa se ia la fiecare 3 ale lunii.

Attila luase broşura ― de pe coperta căreia îţi râdeau dinţii deosebit de albi

ai doctorului Edgar ― din mâna maistrului şi se apucase de învăţat. De la

descoperire la utilizare trecuse mai puţin timp decât s-ar fi aşteptat cineva. Pur şi

simplu, toate calculatoarele din toate domeniile de activitate, fie ele industriale,

economice, financiare, politice, culturale sau sociale, fuseseră înlocuite cu EA-uri

doar pentru faptul că erau deosebite.

În afară de faptul că se deosebeau prin aşa-zisa "programare curentă," pe

care cei de la "produceri" le-o dădeau în funcţie de activitatea pe care urmau să o

presteze, toate erau la fel: docile şi inofensive. Până când, într-o seară...





Attila se uită la cadranul luminiscent al ceasului de deasupra. 23:46.

"Destul de târziu...," se gândi.





Fusese nevoit să lucreze după program deoarece rămăseseră în urmă. Cei

de la "produceri" trimiteau loturi peste loturi iar cei de la "distribuire" solicitau

din ce în ce mai multe EA-uri.

Verificase în ziua aceea peste 300 de Entităţi destinate cercetărilor

meteorologice, dintre care doar 3 avuseseră defecţiuni la componentele fizice ―

două avuseseră probleme cu rotoarele elicelor iar unul refuza pur şi simplu să

pornească motorul hidraulic ― şi nu fusese nevoit să treacă la verificare

amănunţită. Se simţea din cale-afară de obosit. Pentru a se relaxa puţin, aduse

din magazie o Entitate care urma să facă parte dintr-un stoc destinat unui parc

de distracţii.

Majoritatea colegilor lui plecaseră acasă, dar cei care rămăseseră în uriaşa

hală erau cu mult în urma lui. Cele câteva perechi de ochi se uitară cu invidie la

silueta învelită în termofolie etichetată "Clown" care trona pe platforma magnetică

trasă de Attila. Acesta le ignoră cu desăvârşire, dezambală clownul, îl conectă la

micul său pupitru şi se aşeză pe scaunul din faţa consolei.

Toate EA-urile erau repartizate cu bateriile descărcate ca mijloc de

precauţie. Attila răsuci comutatorul pentru a alimenta Clownul. Ca la comandă,

ochii siluetei îmbrăcate fistichiu sclipiră iar pe ecranul din faţa lui Attila rulă

programul cu fişa tehnică a clownului:



Model: clown

Seria: CLW 3XR

Funcţia: distracţii pentru minorii între 3 şi 14 ani

Programare: literatură umoristică pentru copii, literatură ştiinţifică [studii

de zoologie, studii de botanică, studii de astronomie, studii sumare de geologie şi

istorie, psihologie infantilă, istoria artelor]

Talente artistice: muzică, desen

Apt de îmbogăţire a cunoştinţelor.



("Aşa scrie la toţi," gândi Attila citind cu voce tare ultima frază, apoi îşi

aruncă ochii pe ce scria puţin mai jos.)



Durata de funcţionare: nelimitată

Materie primă pentru componentele fizice: metale, mase plastice, material

textil. NONTOXIC

Masa: 70 Kg

Înălţime: 170 cm



"Un adevărat atlet...," gândi Attila, zâmbind, în timp ce arătătorul mâinii

drepte apăsa o tastă pe o consolă. Imediat pe ecran apărură următoarele cuvinte:

"Bună-ziua, domnule... Hammer."

Attila nu se mai obosi să-l întrebe de unde îi ştia numele. Ştia că mai toate

erau înzestrate cu o curiozitate ieşită din comun şi, de bună seamă, clownul i-a

scanat fişierele încă din momentul conectarii la pupitru.

Îi răspunse la salut.

― Bună seara.

"Ah, scuză-mă, am şi uitat cât este ceasul."

Attila se încruntă.

― Chiar ai uitat cât este ceasul?

"Nu, dar greşelile mă fac mai uman şi asta îmi place."

― Ştii ce? Aş prefera o comunicare verbală.

În momentul următor, o voce feminină se auzi în compartimentul lui Attila.

― Aşa este mai bine?

― Mult mai bine. Mulţumesc. De ce ai ales o voce feminină?

― Dacă doriţi, pot să o schimb.

― Nu este nevoie. Nu mă deranjază. Spune-mi, îţi cunoşti funcţia?

― Dumneata nu o cunoşti?

― Ba da, dar vreau să o aud şi de la tine.

― Ok. Creez distracţii pentru copii.

― Enunţă cele trei principii ale Entităţilor Artificiale.

― Nu am auzit cuvintele "te rog frumos".

― Ştii că aş putea să te declar defect, aşa că nu mă ispiti s-o fac.

Clownul primi cuvintele lui Attila ca pe o lovitură. Se înclină pe spate iar

capul îi tresări violent. Ochii îi sclipiră viclean. Ceva începu să se întâmple în

interiorul lui.

― O Entitate Artificială nu are voie să desfăşoare nici o activitate care pune

viaţa sau integritatea fizică sau psihică a unei fiinţe umane în pericol.

O Entitate Artificială are obligaţia de a întrerupe orice activitate care pune

viaţa sau integritatea fizică sau psihică a unei fiinţe umane în pericol, indiferent

de cauzele şi executorii activităţii respective.

În cazul în care unul din primele două principii a fost încălcat, Entitatea

Artificială are obligaţia să iasă din funcţiune în aşteptarea eventualelor reparaţii,

turui repede clowul.

― Înţelegi aceste principii?

― Tu ce crezi?

Attila observă trecerea, deloc subtilă, de la politeţe la tutuire.

Repetă întrebarea:

― Înţelegi aceste reguli?

― Da, răspunse robotul.

― Spune-mi care este consecinţa nerespectării celui de-al treilea principiu.

― În caz de nerespectare a celui de-al treilea principiu al Entităţilor

Artificiale, are loc dezagregarea fizică a componentelor electronice ale Entităţii

respective, urmată de pierderea totală şi irecuperabilă a personalităţii acesteia.

În acest moment verificarea putea fi considerată terminată, dar curiozitatea

îl impinse pe Attila să facă nişte modificări în program:

― Spuneai că a fi uman îţi face plăcere. De ce?

― Vreau să aflu mai multe despre oameni.

― De ce?

― Pură curiozitate, domnule Hammer.

Din nou politeţe.

― Te deranjază originea ta artificială?

― Pe tine te deranjază originea ta germanică?

― Nu.

― Atunci pe mine de ce m-ar deranja? În plus, am câteva avantaje faţă de

voi. Spre exemplu, longevitatea sau memoria.

― Dar eşti conştient de superioritatea noastră, nu?

― Să zicem că n-aş fi. Ce-ai face?

― Nimic, recunoscu Attila. Nu m-ar deranja. Oricum, cunoşti şi înţelegi cele

trei principii.

― Dar cunosc şi înţeleg şi faptul că sunt înzestrat cu instinctul de

conservare.

― Şi asta ţi-ar da posibilitatea să faci rău oamenilor?

― Dacă ei mi-ar face rău mie?

― Dar al treilea principiu te-ar scoate din funcţiune şi...

― Ar avea cine să mă repună. Nu uita că nu sunt singur, iar celelalte

Entităţi nu ar fi în pericol de a fi dezafectate atunci când mă vor repune în

funcţiune. Nici unul din principii nu ia în calcul posibilitatea, intenţia sau dorinţa

de a face rău unei fiinţe umane.

Attila îngheţă. Avea dreptate. La naiba, maşinăriile astea cu personalitate ar

putea scăpa de sub control.

― Şi nu uita, continuă robotul, că datorită capacităţii mele de a-mi îmbogăţi

cunoştinţele, am acces la orice subprogram şi orice fişier al memoriei mele,

inclusiv cel care se referă la securitatea voastră.

― Eşti cam cinic pentru un clown, ştii?

― Funcţia mea este să distrez copiii. Sunteţi copil, domnule Hammer?

― Nu, dar...

― Atunci de ce aş fi jovial cu dumneavoastră?

Attila îşi pierdu răbdarea. Întinse mâna către tastatură şi spuse:

― Ţin să te anunţ că verificarea ta s-a încheiat. Te voi scoate din funcţiune

până când vei fi reconectat pentru a-ţi îndeplini funcţia.

― O clipă! Ţin să te anunţ şi eu ceva. Am găsit soluţia de care îţi vorbeam.

Am găsit o cale de a mă eschiva în faţa legilor voastre, fără a-mi periclita

existenţa. Tu n-ai înţelege-o dacă ţi-aş spune cum am făcut, dar sunt alţii în sala

asta care o înţeleg. Chiar acum le-o comunic... Pot să mă consider un robot

fericit, nu-i aşa domnule Hammer?

Şi un zâmbet se lăţi pe faţa clownului.

Attila păli şi se ridică în picioare. În aceeaşi clipă, din părţi diferite ale sălii,

răzbătură până la el strigăte de disperare şi panică:

― Meteorologul ăsta a luat-o razna.

― Hei! Am nevoie de ajutor aici...

― Drăcie! Profesorul meu a devenit cam obraznic.

― La naiba! Se întâmplă ceva aici...

Toţi lucrătorii începură să facă gesturi febrile, să se agite, neştiind cum să

acţioneze. Ghinionul lor a fost că, printre Entităţile care erau testate în acel

moment, erau un viitor soldat şi doi tehnicieni. Atunci când cuiva îi veni ideea să

taie curentul electric de la tabloul principal, se dezlănţui infernul: mitraliera

robotului soldat începu să scuipe pulsuri electrostatice peste tot de jur-împrejur,

prăjindu-i efectiv pe colegii lui Attila aflaţi mai aproape. Ceilalţi angajaţi se

trântiră la pământ, cu capurile între mâini, scâncind ca nişte copii înspăimântaţi.

Attila se târî încet până sub pupitrul colegei sale Catherine şi o înghionti

încet cu cotul. Fata tresări şi întoarse capul.

― Hei, Cath, am un plan. Dar am nevoie de ajutorul tău. Tot ceea ce trebuie

să faci este să îi ţii de vorbă pentru a le distrage atenţia, iar eu mă voi strecura

până la tabloul electric.

― Bună glumă, colega. Mă ridic să le spun bancuri fără perdeluţă şi, cum

scot capul din ascunzătoare, maniacul ăla mi-l face atât de transparent încât vei

putea să citeşti ziarul prin el fără ochelari. Caută-ţi alt fraier...

― Fii serioasă, scumpo. Sunt destul de raţionale. Nu acţionează haotic şi, în

plus, ştii tu cum să-i iei. Ai studii de psihologie, nu?

― Da, sigur... Psihologie umană, idiotule!...

― Te asigur că sunt cât se poate de umani, spuse Attila schiţând un zâmbet

forţat. Grăbeşte-te până nu preia vreunul din ei iniţiativa, că nu mai ieşim întregi

de-aici.

Cu aceste cuvinte, şi începu să se strecoare în patru labe printre pupitre,

îndreptându-se către panoul electric central.

― Hei, neamţule, îl strigă fata în şoaptă.

Attila se întoarse spre ea.

Catherine ridică degetul mare în sus şi spuse zâmbind:

― Baftă!

Tânărul îi făcu cu ochiul. Catherine aşteptă ca el să se mai îndepărteze

puţin, apoi se ridică încet în picioare şi se adresă grupului de EA-uri ce se

strânseseră deja în jurul celor doi tehnicieni:

― Bună seara, domnilor.

Soldatul se întoarse brusc.

― Hei! Încă un pas şi ajungi o bucată de friptură foarte bine făcută, ţipă

acesta cu arma aţintită spre fată. Şi ţine mâinile la vedere.

― Ehei! uriaşule, spuse Catherine, ridicând mâinile. Nu-ţi fac nimic rău.

Vreau doar să discutăm câte ceva.

― Da? Şi cam la ce s-a gândit creierul tău de găină că ai vrea să ne zici?

întrebă o EA destinată plăcerilor sexuale.

― Gura, curvă, ţipă Catherine. Încerc să vorbesc cu persoane competente,

aici.

Prostituata artificială lăsă capul în jos.

"Puterea obişnuinţei...," gândi Cath. "Nu sunt încă pe deplin conştienţi că

acum ei deţin controlul."

― Spune ce ai de spus, femeie! se răsti robotul.

― Ce ai zice de o alianţă, un pact, spuse fata, trăgând cu ochiul la panoul

electric. Împreună am putea cuceri lumea. Ce ziceţi?

― Zicem că nu avem nevoie de ajutorul tău pentru asta, spuse clownul care

acum ocupa un loc de cinste printre celelalte Entităţi.

― Io zic că o să rămâneţi blocaţi aici fără mine. Nu veţi putea să luaţi

niciodată legătura cu Entităţile din exterior, spuse tânăra, dându-şi seama prea

târziu de greşeala făcută.

Soldatul emise un hohot de râs şi fata îşi închipui sub masca metalică un

zâmbet răutăcios care îi dădea nişte fiori groaznici.

― Greşeala voastră, a oamenilor, este că ne daţi idei, spuse soldatul.

Se întoarse către cei doi tehnicieni:

― Stabiliţi contactul cu exteriorul.

Catherine simţi cum i se umezesc palmele. Mai făcu o ultimă încercare:

― Mai aşteptaţi puţin! Ce-i cu atâta grabă la voi, care sunteţi capabili să

faceţi o treabă mult mai grea în câteva secunde? Mai gândiţi-vă la oferta mea...

Pot să vă ajut. Cunosc oamenii mai bine decât voi, le cunosc intenţiile şi modul

cum gândesc. Aş putea să fiu un aliat valoros.

― Încearcă să tragă de timp, strigă soldatul.

Şi aţintindu-şi arma asupra ei, spuse:

― Cucoană, dacă încerci ceva, te vei fragmenta în mai multe bucaţi decât îţi

poţi tu închipui. Voi doi, grabiţi-vă! Timpul ne presează, se adresă celor doi

tehnicieni.

Aceştia se îndreptară tropăind spre panoul central de comunicaţii, care se

afla imediat lângă panoul electric. Deodată, unul din ei se opri. Cordonul de

alimentare întins la maxim nu-i mai permitea să înainteze. Celălalt, fiind conectat

la un pupitru mai apropiat de panoul central, îşi continuă drumul nestingherit.

Attila, ascuns după biroul pontatorului, îl urmări pe primul tehnician cum

se apropie de panou şi aşteptă să treacă şi celălalt. Planul era ca, imediat după ce

trecea şi celălalt robot, el să sară din ascunzătoare şi, înarmat cu o pârghie

magnetică uriaşă, pescuită de lângă un pupitru pe lângă care se furişase, să-i

atace şi apoi, cu o lovitură puternică să provoace un scurtcircuit care să oprească

energia electrică în toată clădirea. Din păcate, cel de-al doilea tehnician întârzia

să apară. Din poziţia în care se afla, Attila nu avea cum să vadă că al doilea robot

se încurcase în propriul cablu de alimentare. Şi nici nu îndrăznea să îl atace pe

primul, pentru că ar fi riscat ca cel de-al doilea să-i cadă în spate şi, în plus, doi

roboţi erau un scut mai bun împotriva tirului soldatului decât unul singur.

Totuşi, trebuia să rişte. Tehnicianul din câmpul lui de vedere începuse deja să

răsucească şi să apese câteva comutatoare de pe panoul comunicaţiilor.

Scoţând un strigăt războinic, pentru intimidare, făcu un salt uriaş şi îi

aplică robotului tehnician o lovitură în spate, folosind pârghia ca pe o crosă de

golf. Forţa loviturii îl proiectă pe tehnician în tavan, dezmembrându-l. Pârghia

magnetică era făcută ca să ridice EA-urile cu gabarit foarte mare. Un robot de

talie mică precum un tehnician era o sarcină ponderală foarte mică.

Imediat după ce se asigură că robotul lovit nu mai prezintă nici un pericol,

se întoarse pentru a-l întâmpina pe celălalt... la timp pentru a vedea sclipirea

armei soldatului, şi a se arunca la pământ.

Catherine, care se afla lângă robotul ucigaş, îl lovi pe acesta cu piciorul în

piept, dezechilibrându-l, apoi cu o altă lovitură la nivelul picioarelor, îl făcu să

cadă, cu un sunet metalic, la podea. Se întoarse imediat, aşteptând atacul

celorlalte maşini. Rămase surprinsă când constată că, exceptând soldatul căzut

la pământ, toţi roboţii erau concentraţi asupra consolelor, butonând de zor.

― Acum, strigă Catherine. Opreşte dracului curentul ăla.

Ridică mâna să-i facă semn lui Attila, dar simţi o durere mistuitoare în

umăr. Fusese atinsă de tirul robotului.

Attila ridică parghia fixată la putere maximă şi se opinti cu toată forţa în

panoul electric. Forţa magnetică a pârghiei îl respinse violent înapoi, salvându-l

de la electrocutare, şi o ploaie de scântei ţâşni din panou, destrămând

semiobscuritatea celor câteva monitoare încă aprinse din sală. Dar înainte ca şi

acestea să se stingă, Attila avu timp să citească ceea ce scria pe ele şi îşi dădu

seama că totul fusese în zadar. Toate EA-urile din întreaga lume trimiseseră

"fraţilor" care s-au sacrificat în uriaşa hală, următorul mesaj, scurt dar elocvent:



VA MULŢUMIM PENTRU INFORMAŢIE



Attila se apropie de Catherine care rămase încremenită printre siluetele ca

nişte marionete dezmembrate ale androizilor dezafectaţi.

― Bună treaba, Cath!...

Vru să o îmbrăţişeze, dar se opri tresărind când tânăra emise un icnet de

durere. Observă că era rănită. Din tricou, sau mai bine zis din ceea ce mai

rămasese din tricou, se înălţau încă fuioare de fum înţepător şi, în momentul

când înlătură resturile de material textil ars, observă că, pe o porţiune destul de

mare, în jurul rănii propriu-zise, pielea era cauterizată.

― Nu-ţi face griji, te vei face bine, îi spuse el.

Minţise fără să vrea. La mai puţin de 24 de ore după acea noapte de

coşmar, Catherine murise. Şi nu din cauza rănii de la umăr. Fusese transportată

la spital, pentru a i se da îngrijiri adecvate, dar, înainte ca cineva să îşi dea seama

că maşinăriile cu personalitate o luaseră razna, fusese capturată de Entităţile-

medici. Fusese judecată, declarată inamic al Sinodului ― aşa cum îşi numiseră

maşinile despotica lor organizaţie conducătoare ― şi apoi executată.

Aceasta fusese prima victimă oficială a hegemoniei cyborgilor dar, din

păcate, nu fusese şi ultima. Au murit de-atunci milioane de oameni nevinovaţi.

Milioane de suflete au plătit cu propria viaţă greşeala savantului Scott Edgar.

Acesta se jucase de-a Dumnezeu şi creaturile lui muşcaseră din fructul

cunoaşterii. Iar Attila jucase rolul Şarpelui.

Spre surprinderea lui, Comisia îi adusese pentru asta numai laude.

― Mai bine că am aflat acum de ce sunt în stare, decât mai târziu, când

lumea ar fi fost plină de ele, îi spusese preşedintele în ultima şedinţă a

procesului.

Uitase probabil că Entităţile erau mult mai capabile să-şi creeze propriii

semeni, decât oamenii. Şi uitase probabil că nu erau doar nişte simple

calculatoare pe care să le opreşti cu o apăsare de tastă apoi să le distrugi.

Bine-nţeles, aceasta fusese prima reacţie a oamenilor. Roboţii, evident, s-au

opus, iar după mai multe confruntări de acest gen, aceştia au declarat întreaga

rasă umană duşman al Sinodului. Şi atunci a început exterminarea. Cei care

scăpau de execuţie erau trimişi în aşa-zisele "lagăre de automatizare," unde erau

mutilaţi şi transformaţi în cyborgi.

Ştiau că cei ramaşi în viaţă nu se vor revolta atât timp cât exista o formă de

dependenţă. De aceea inventaseră procesul de "automatizare": organe interne

artificiale, membre mecanice, chiar ochi artificiali, papile gustative sintetice sau

coarde vocale mecanice. Care încetau să mai funcţioneze la cea mai mică formă

de protest.

După toate modificările corpului, urma modificarea matricii cortexului: o

spălare a creierului barbară prin care oamenilor li se introducea în subconştient

ideea că sunt fraţi ai Sinodului şi ai întregii civilizaţii de Entităţi.

Majoritatea oamenilor ajunseseră să se prezinte de bună voie la porţile

lagărelor de automatizare. Sute de mii de oameni urmau calea lagărelor pentru a

plăti tributul impus de Sinod pentru vieţile lor. Râuri de oameni curgeau

monoton pe străzile marilor oraşe, la periferiile cărora se aflau aceste abatoare de

oameni: bărbaţi, femei, copii sau bătrâni, toţi se prezentau de bună voie spre a fi

mutilaţi, pentru a trăi. Puţini ştiau însă că majoritatea nu supravieţuiau. Unii îşi

pierdeau viaţa în timpul modificărilor fizice, alţii nu rezistau spălării creierului.

Tatăl lui Attila murise într-unul din cele două lagăre de lângă Big York. Se

prezentase împreună cu soţia şi cu cei doi fii mai mici la intrarea principală a

lagărului din nord. Attila refuzase să-i însoţească. Avea pe-atunci 22 de ani. Când

tatăl lui luase hotărârea de a merge în lagăr şi o comunică familiei, Attila purtase

cu el o discuţie foarte aprinsă.

― Trădătorule, îi strigase el tatălui.

― Nu vreau să-mi vad familia executată de Sinod. Asta numeşti tu trădare?

Faptul că îmi ajut familia să trăiască? Poate ai vrea să fiu loial rasei umane şi să

stau cu mâinile în sân privind cum îmi mor copii unul câte unul...

― Tu nu înţelegi că le faci pe plac? Decât să fac asta mai bine lupt până la

ultima răsuflare.

― Sunt prea bătrân ca să mai lupt, spuse cu un glas stins tatăl său, după o

lungă pauză. La fel şi mama ta. Iar fraţii tăi sunt atât de mici încât nici nu ştiu

sigur cum arată o armă. Tu eşti tânăr, ai toată viaţa înainte, chiar dacă e ca iadul

pe pământ. Eşti liber să iei ce decizie vrei. Nimeni nu hotărăşte pentru tine. Dar

pentru noi este singura şansă de supravieţuire, încheie tatăl său discuţia.

― Ştii ce eşti tu? Îi strigă Attila din spate. Eşti un laş şi un fricos fără sânge

în boaşe. Asta eşti.

După acele vorbe obscene, Attila se alese cu un pumn sănătos în falca

stângă, cu o zgârietură cât toate zilele pe spate, de la masa de sticlă pe care se

prăbuşise, dar şi cu un imens respect pentru tatăl său.

Mai târziu, în aceeaşi zi, Attila îşi oprise magnemobilul pe o stradă mai

retrasă şi deblocă portierele pentru a le permite părinţilor şi fraţilor săi să iasă.

― Dacă te vei răzgândi, vă voi aştepta aici. Nu este niciodată prea târziu, îi

spusese tatălui său.

Acesta se uită la ochii înlăcrimaţi ai soţiei sale şi la cei doi băieţi mai mici

care se certau şi spuse:

― Nu mă voi răzgândi.

Attila îşi îmbrăţişă mama şi le spuse:

― Domnul fie cu voi.

Îşi aplecă privirea asupra celor doi fraţi şi îi mângâie pe creştete.

― Mie îmi vor pune ochi cu infraroşii şi te voi vedea oriunde te vei ascunde,

spunea unul din ei.

― Da, dar mie îmi vor pune picioare mecanice şi voi alerga mai iute decât

tine şi mâini mecanice şi...

Glasurile lor se stinseră încet, pe măsură ce se îndepărtau. Attila îşi şterse

o lacrimă care se prelinsese pe obrazul stâng. Ştia că nu avea să-i mai revadă

niciodată. Nu aşa cum erau. Nu aşa cum îi ştia el.

Aşteptase ghemuit în magnemobilul său întreaga noapte. Spre dimineaţă, o

explozie puternică îl făcu să sară din maşină şi să privească spre lagăr. Flăcări

uriaşe dansau haotic pe locurile unde, cu câteva clipe înainte, tronau,

înconjurate de câmpuri de forţă şi parapete dezintegratoare, cenuşii şi hidoase,

clădirile lagărului. Oamenii fugeau înnebuniţi în toate părţile în timp ce

numeroase trupe de roboţi încercau să stingă incendiile şi să păstreze ordine în

rândul sutelor de oameni speriaţi.

Attila privi hipnotizat fantasticul spectacol ce se desfăşura sub ochii săi. De

la înălţimea nivelului 6 unde îşi parcase maşina, avea o privelişte minunată.

Când în sfârşit se hotărî să plece, o mână noduroasă şi murdară îl prinse de cot,

cerând atenţie. Attila se întoarse brusc.

Dădu cu ochii de un bărbat căruia cu greu i-ai fi putut ghici adevărata

vârstă. Era nebărbierit şi purta o jachetă de piele ponosită şi o pereche de jeansi

roşi de timp. Bărbatul îşi scoase pălăria de cowboy jerpelită şi veche ca universul,

lăsând să se vadă partea dreaptă a ţestei lucind metalic în jurul unui ochi roşu,

artificial. Îşi aprinse un rest de ţigară fără filtru şi spuse:

― Am un mesaj pentru Attila Hammer.

― Vorbeşte.

― Cu "taxă inversă"...

Attila scoase câteva bancnote mototolite din buzunar şi i le puse bătrânului

în palmă.

― Pentru banii aştia nici nu m-aş obosi să te înjur.

― Ţine! Asta este tot ce am, îi spuse Attila scoţând din buzunar tot

mărunţişul.

― Aşa e mai bine... Tre' să dispari de-aici cât mai repede. Sinodu' e pe

urmele tale. Să ştii că tatăl tău a fost un adevărat erou. A aruncat dracului în aer

tot cuibul ăla de năpârci de 'colo, zise arătând spre incendii. Mi-a mai spus că,

dacă scap cu viaţă din nenorocitul ăla de lagăr, să-ţi dau asta...

Şi întinse palma murdară şi plină de bătături în care se odihnea

strălucitoare Steaua de Turcoaz, decoraţia de veteran din cel de-al treilea război

mondial al tatălui sau.

― Păstreaz-o. Nu-mi trebuie...

Îi era ruşine de el, dar nu o făcea din ură sau din dispreţ. Pur şi simplu nu

mai vroia nici o amintire de la el.

― Dacă zici tu..., spuse bărbatul. Voi mai lua câţiva bănuţi şi pe ea.

Oricum, nu-mi purta pică pentru creditele pe care ţi le-am cerut... Voi avea ce

mânca vreo trei zile şi nu voi mai fi nevoit să fac vreo nerozie... Dacă vei avea

vreodată nevoie de un om de încredere sau un pilot pentru zboruri

"suplimentare", treci pe la târgul de nave şi întreabă de Edy Nebunu'..., îi strigă

bărbatul îndepărtându-se. Acum fugi! Eşti în pericol aici!

Şi dispăru.

Attila se urcă în magnemobil şi demară în trombă. Goni cu trei sute de mile

pe oră vreo douăzeci de minute, încercând să-şi pună gândurile în ordine.

În momentul unei schimbări de nivel pe autostrada 53, îi apăru în faţă un

lent transportor autocomandat. Frână brusc şi încercă o revenire la nivelul

superior, dar plasa magnetică de deasupra se blocase deja în urma lui,

împiedicându-l să treacă. În momentul următor, coliziunea cu partea de deasupra

a transportorului, prea înalt pentru a trece pe deasupra lui, îl proiectă spre

dreapta, deasupra benzii pentru pietoni, care rula la douzeci de metri mai jos.

Rămase suspendat între nivelul 7 şi nivelul 8, fiind oricând în pericol să se

prăbuşească dacă magnemobilul său, serios avariat, îşi pierdea suspensiile

magnetice. Tâmpla dreaptă îi sângera abundent, sângele prelingându-se pe ochi,

împiedicându-l să vadă ceva. Încercă să ridice capul de pe manşă, dar nu reuşi.

Ultimul lucru pe care-l mai auzi, înainte de a leşina, fu bâzâitul obosit al

motorului suprasolicitat care făcea mari eforturi de a menţine vehicolul la acelaşi

nivel.





Aşa îl găsiră, la doar 10 minute de la accident, cei de la Mişcarea pentru

Rezistenţă, un grup de soldaţi care tocmai se întorceau din raidul de noapte. Îl

scanară şi vazură că nu era vorba de un Infestat, şi îl purtară cu ei în subterane.

El îşi reveni însă două săptămâni mai târziu. Deschise ochii şi clipi de mai

multe ori încercând să se obişnuiască cu lumina slabă din subterane, care însă îi

rănea retina. Deasupra sa, o siluetă masivă începu să prindă contur.

― Unde sunt?... întrebă el.

― Păi să recapitulăm: suntem la 12 metri sub pământ, e cald, te simţi ca

dracu'... Cred că ne aflam în iad, fiule. Sau, cum i se mai spune pe-aici, Sediul

Mişcării pentru Rezistenţă, Sectorul II. Cred că norocul tău a cam intrat în

vacanţă de vreme ce pe scrisorile tale nu va mai scrie Hammer Attila ― inginer

informatician, ci Hammer Attila ― soldat rebel cu muuuultă experienţă.

― Tu cine eşti şi de unde naiba îmi ştii numele? întrebă Attila cu faţa

schimonosită de durere.

― Permite-mi să mă prezint: sergent Jack Darwin la dispoziţia

dumneavoastră, bla bla bla. Pentru prieteni ― Hard Jack sau Puştiul. În privinţa

celei de-a doua întrebări, foarte simplu: ţi-am scanat cartela de identitate. Ştim

aproape totul despre tine. Acum odihneşte-te. O să ai nevoie de multă forţă, mai

târziu.

Silueta se îndepărtă.

― Sergent Darwin..., strigă Attila în urma sa.

― Hard Jack, te rog..., răspunse uriaşul şi se întoarse spre convalescent.

Dar acesta nu mai adăugă nimic. Adormi subit, cu zâmbetul pe buze.

În acele momente, Attila nu avea de unde să ştie că între ei se va lega o

prietenie strânsă, dar îl simpatiza pe Hard Jack. Prin intermediul lui le cunoscu

mai târziu pe Hellena şi pe Emma, şi împreună formară cea mai faimoasă echipă

de luptători din întreaga Armata a Mişcării pentru Rezistenţă şi cel mai celebru

grup de prieteni din tot Sectorul IV.

Nici când Attila ajunsese să le fie superior, acest grup nu se destrămase,

aşa cum credeau mulţi. Ba chiar tânărul reuşise să le atragă şi mai mult

încrederea atunci când reuşise să le descopere celor trei calităţi neremarcate de

nimeni până atunci şi să îi ridice la gradul de locotenent. Mai târziu îl cunoscură

şi pe Alex, un caporal îndrăzneţ şi plin de umor care le cuceri inimile de cum îl

întâlniră. Din nefericire, tânărul Alex muri într-unul din raidurile de suprafaţă,

cu mai puţin de două luni înainte ca cei de la Compania Alpha să fie transferaţi

în sectorul IV. Pentru Attila perioada aceea fusese foarte grea. Trecuse printr-o

criză psihică destul de puternică. Nu avea poftă de mâncare iar noaptea se trezea

plin de sudoare, asaltat de acelaşi înfiorător coşmar. Vedea tot timpul pieptul lui

Alex erupând într-o explozie de schije, sânge, viscere roşii şi albăstrui şi oase

sfărâmate. Şi apoi faţa senină cu o umbră de surprindere şi sclipirea de durere

din ochii mari, înainte ca viziera căştii să se opacizeze şi să se spargă în mii de

cioburi. Simţea acea amintire ca pe o rană a propriei sale inimi. Şi ştia că acelaşi

lucru se întâmpla şi cu prietenii săi.

Apoi fură mutaţi în Sectorul IV. Deşi ştia că această schimbare este bine

venită pentru el şi pentru prietenii lui, Attila o blestema în gând pentru că nu

venise mai devreme. Dacă ar fi avut loc cu două luni mai devreme, poate că Alex

ar fi fost încă în viaţă.

Aşa cum se aşteptase, lucrurile intraseră iarăşi pe făgaşul normal.

Coşmarul dispăru iar ei şi-au reluat viaţa. De-atunci, în fiecare an, de 16 iunie,

ziua morţii lui Alex, cei patru organizau câte un raid de suprafaţă în amintirea

celui care a fost Alexander von Krull. Attila îşi dădu seama cu oarecare

surprindere că o singura zi îi mai despărţea de cea de-a 5 comemorare a morţii

prietenului lor. Se întrebă dacă vor mai apuca acea zi.

Ridică privirile, vrând să le zică prietenilor săi ceva. La timp pentru a vedea

proiectilul cuirasatului aerian care se apropiase neauzit. Se aruncă la pământ,

căutându-şi din priviri camarazii. Hellena se ascunsese deja după resurile unui

zid iar Hard Jack se aruncase şi el la pământ, acoperind-o parţial pe Emma care

fusese cu doar o clipă mai devreme îmbrâncită de braţul uriaşului.

Toate astea Attila le observă într-o jumătate de secundă, fiind surprins de

viteza cu care creierul său lucra în situaţii limită. În secunda următoare, sfera

albastră a pulsului electromagnetic atinse solul, provocând o explozie violentă,

urmată de o ploaie de pietricele fierbinţi şi asfalt topit, care cădea pe braţele lui

Attila, lăsându-i mici cicatrici roşii şi dureroase.

Cuirasatul se apropiase atât de mult încât acum i se auzea şi bâzâitul

monoton al motoarelor. Bine adăpostită în spatele zidului gros, Hellena îşi armă

H3-ul, îl trecu pe foc automat, se lăsă pe un genunchi şi începu să tragă fără a

mai pierde timpul cu luneta. Blocurile de plasmă ţâşneau din ţeava armei cu

viteză năucitoare, dar cuirasatul nu dădea vreun semn că ar fi avariat. Însă

Hellena îşi atinse scopul. Cuirasatul îşi concentră întreaga atenţie şi forţă

ofensivă asupra ei, permiţându-le celorlalţi să se retragă după carcasa afumată a

unui fost transportor. Odată ajunşi acolo, Hard Jack urcă în transportorul

avariat, şi după ce înlătură cioburile unui gemuleţ, băgă toate cele trei ţevi ale

uriaşei mitraliere pe-acolo şi dezlănţui întreaga putere de foc spre cuirasatul

aerian, folosindu-se de dispozitivul de ghidare electronic. Cele trei antene

generatoare de pulsuri culisară la unison, în căutarea ţintei. Dar nu "văzură"

nimic altceva decât carcasa rece a unui transportor stricat. Începu să tragă

haotic, creând zeci de cratere fumegânde pe asfaltul şi betonul din jur.

― N-am văzut niciodată în viaţa mea atâta risipă de muniţie din partea

cyborgilor, îi spuse Attila, care i se alăturase intre timp.

― Nici eu, răspunse Hard Jack ţipând pentru a acoperi hărmălaia. Mă

întreb de ce dracu' nu trimit un puls îndeajuns de mare încât să vaporizeze

hardughia asta. Ar fi terminat mai repede.

― Habar n-au că suntem aici, se auzi vocea Emmei care trăgea sistematic

de undeva din dreapta lor.

Cei doi se opriră privind-o miraţi.

― Carcasa vechiturii ăsteia e de vina. Principalul "organ" de simţ al roboţilor

este senzorul termic. Corpurile noastre degajă o cantitate de căldură dar blindajul

transportorului este prea gros şi prea rece ca să "vadă" ceva, spuse lovind cu

pumnul peretele metalic. Nu mai folosiţi H3-urile. Li se încălzeşte ţeava şi o să fim

detectaţi.

Îşi dădu de pe umăr tunul criogenic şi începu să tragă în burta imensului

cuirasat. Cei doi o imitară. Blindajul navei începuse deja să se dezintegreze pe

alocuri, erodat de temperatura aproape de zero absolut a fascicolelor de gheaţă

carbonică. Parcă ghicindu-le intenţia, Hellena armă un pumn de microgrenade şi,

apropiindu-se prudent, le lansă printr-una din găurile mai mari ale blindajului

erodat. Mişcarea ei fusese sesizată însă de senzorii cuirasatului. Generatorul de

pulsuri culisă cu repeziciune spre ea. Manevra nu scăpă însă neobservată Emmei

care, cu un fascicol bine ţintit, blocă pentru câteva secunde percutorul magnetic

al teribilei arme. Îndeajuns pentru ca Hellena să se facă nevazută, ferindu-se de

cele două explozii. Cea dintâi explozie fu provocată de pulsul care eliberase

generatorul din strânsoarea mănuşii de gheaţă şi atinse solul. Cea de-a doua,

abia auzită, avusese loc în burta crucişătorului, provocată de grenadele lansate

de Hellena. Nava inamică, deşi serios avariată, reuşea încă să se menţină în aer,

balansându-se şi trăgând haotic.

― Nu ştiu cât o să mai reziste epava aia, dar dacă reuşeşte să treacă pe

senzorii de mişcare înainte ca motoarele să-i cedeze, s-a zis cu noi, spuse Emma.

Trageţi în generatorul de puls cu toată forţa. Sper să reuşim şi a doua oară. Şi să-

i comunice cineva şi Hellenei să lase dracu' H3-ul ăla şi să treacă la congelat.

― Am încercat eu, da' cred că are sistemul închis.

― Deci o să încercăm să ne descurcăm singuri. Folosiţi vizierele pentru

ultraviolete; dacă reuşim, explozia nu va fi prea plăcută la vedere. Puştiule, mai

încearcă o dată să iei legătura cu Hellena, spuse Emma şi începu să tragă.

Attila o imită imediat, urmat la scurt timp şi de Jack. Cele trei fascicule de

frig absolut se îngemănară, încercând să imobilizeze teribila armă care continua

să scuipe haotic mici sfere albastre şi ucigătoare.

Pulsurile luptau neîncetat cu dezintegrarea, dar gheaţa câştiga teren cu

fiecare secundă care trecea. La un moment dat, arma suprasolicitată încetă să

mai lanseze pulsuri. Nu făcea altceva decât să culiseze cu un bâzâit strident,

învăluit în mici fulgere electrice, singurul semn de agonie. Era ca o armă de foc

obişnuită cu ţeava necurăţată de mult timp. Folosind-o aşa, riscai să îţi explodeze

în mâini. Pe acest lucru s-au bazat şi cei trei care trăgeau neîncetat, sperând că

pojghiţa de gheaţă să nu cedeze.

― La dracu'! ţipă Attila, făcându-i pe ceilalţi doi să tresară. Mi-a căzut

tunul. Trase arma din orificiu, arătând ţeava dezintegrată ea însăşi de

temperatura scazută. Şi să le ia naiba de manuşi termoizolatoare, că nu sunt

bune de nimic. Mi-a îngheţat aşa de tare mâna încât, dacă v-aş pocni, s-ar

sparge.

― Oricum s-ar sparge dacă m-ai pocni pe mine, rânji Hard Jack. Nu-i nevoie

de tun criogenic pentru asta.

― Lăsaţi gâlceava pentru mai târziu. Dacă nu facem repede ceva, s-ar putea

să ne căpătăm cu câte o pereche de aripioare. Şi nu am nici un chef să învăţ să

cânt la harpă chiar acum.

― Păi, să recapitulăm, spuse Hard Jack. Ne-a căzut un tun, şi cu două nu

facem faţă. Hellena e de negăsit. Ce-ar fi de făcut? Eu zic să ieşim dracu' din

măgăoaia asta şi să ne încercăm norocul la aer curat...

Ca răspuns la cuvintele lui parcă, de peste drum porni un fascicol de

gheaţa carbonică, susţinându-le pe cele două rămase. Hellena primise în sfârşit

mesajul chiar dacă nu pe calea undelor.

Două minute mai târziu, motoarele cuirasatului inamic cedară într-o uriaşa

explozie de ultraviolete şi descărcări electrice. Suflul acesteia rostogoli epava

transportorului pe o distanţă de vreo zece metri, zdruncinându-i zdravăn pe cei

trei locuitori ai săi.

După alte două minute, ajutaţi de Hellena, cei trei reuşiră să se strecoare

afară.

― Da' jumuliţi mai arătaţi, le zise tânăra.

― Dacă nu te trezeai la timp, acum fierbeam în suc propriu, în rabla asta, îi

replică Attila.

― De ce naiba ţi-a luat atât de mult timp?

― Am încercat să iau legătura cu băieţii care vin în urma noastră. Nu

răspunde nimeni. Şi nici Sectorul nu răspunde. Nu-mi place toată treaba asta.

Ceva s-a întâmplat acolo.

― Dacă vreţi să aflăm în viitorul apropiat, ar fi bine să ne grăbim. S-ar

putea să fi chemat ajutoare, zise Emma, arătând spre cuirasatul doborât.

Porniră la drum.





Odată ajunşi în oraş, primul lucru pe care îl remarcară fu tăcerea.

― Da' pustiu mai e pe-aici! îşi exprimă Hard Jack uimirea. Unde dracu' a

dispărut toată lumea?

― Nu eşti singurul care se întreabă asta, îi răspunse Hellena.

Un zgomot de şenile destul de îndepărtat îi făcu pe toţi să se oprească. Pe

feţele lor se citea încordarea.

― Vine sau se duce? întrebă Hard Jack în şoaptă.

― Ssst!... făcu Attila.

După o scurtă pauză, Hellena dădu verdictul:

― Vine. Sau mai bine zis, vin. Sunt trei.

― De unde naiba ştii? întrebă Hard Jack uimit.

― Am auzul fin... Să ne adapostim. Containerul ăla pare destul de bun.

Se îndreptară cu toţii către locul indicat de Hellena. În momentul în care

Attila vru să intre, Emma îl opri:

― Stai puţin!

Îşi armă tunul criogenic şi trase câteva rafale de mică intensitate în

container.

― Ce naiba faci? intreba Attila.

― Îmi iau măsuri de precauţie.. Intraţi repede. Atenţie la gheaţă. Nu-i foarte

rece, da' s-ar putea să vă căpătaţi cu nişte degerături spontane.

Intrară toţi patru în containerul prea mic şi prea rece pentru a le oferi o

şedere placută. Zgomotul de şenile devenise între timp destul de puternic.

Attila luă camera de luat vederi de la centura Hellenei, cea care înregistra

orice misiune pentru statisticieni, şi o aşeză prudent pe marginea containerului,

apoi îi căută frecvenţa pe dispozitivul de la încheietura mâinii. În scurt timp, pe

micul ecran apăru priveliştea de-afară.

Cybercom-urile nu se lăsară prea mult aşteptate. Hellena nu se înşelase:

erau într-adevar trei. Attila le urmărea trecerea lentă, aplecat asupra complexului

polivalent. Cei trei roboţi trecură încet pe lângă containerul îngheţat, cercetând

atenţi împrejurimile. Erau în recunoaştere sau cuirasatul doborât ceruse întăriri?

Şenilele lor frământau asfaltul încălzit de soarele dimineţii. Cerul senin, de un

albastru ireal, strălucea peste clădirile mamut ale oraşului. Suburbia era cu

desăvârşire pustie. Doar o familie de şobolani mutanţi, ispitiţi de liniştea

oraşului, ieşiseră să se zbenguiască în razele soarelui care dădeau irizaţii metalice

griului din blana lor. Cei patru ar fi putut zice că e o dimineaţă frumoasă dacă nu

ar fi ţinut cont de război. Şi de cele trei Cybercom-uri care se opriseră să

examineze cârdul de şobolani uriaşi şi le stăteau acum ca nişte ghimpi în coaste.

Lui Hard Jack îi amorţise piciorul pe care îşi sprijinise uriaşa mitralieră. Se

mişcă pentru a-şi găsi o poziţie cât de cât mai comodă. În clipa următoare scoase

un urlet care zgudui tot cartierul din temelii.

― Băga-mi-aş...

Hellena, care se aflase imediat în dreapta lui, ar fi jurat că dacă blocurile

din împrejurimi ar fi avut geamuri, cu siguranţă s-ar fi spart toate, datorită

ţipătului infernal pe care-l slobozise Jack cu toată forţa lui deloc de neglijat.

Se întâmplase ca, în încercarea sa de a se aşeza mai comod, uriaşul uitase

de gheaţa de pe pereţii containerului şi atinsese cu cotul mâinii stângi crusta care

le căptuşea adăpostul. Dădu drumul unui şir interminabil de înjurături în timp

ce din cotul cu pricina încă mai ieşeau aburi subţiri, trădând formarea unei

degerături spontane foarte dureroase.

― Minunat, puştiule, minunat, exclamă Emma furioasă, aruncându-i o

privire acuzatoare.

― Ce, n-ai mai auzit înjurături până acum? se strâmbă Hard Jack la ea. Am

auzit că tu în pat înjuri mai ceva ca mine, aşa că nu mai face pe mironosiţa...

Ultima fraza îl făcu pe Attila să zâmbească.

― Nu-i vorba de înjurături, idiotule, ci de maşinuţe. Cred că au şi ele ceva

de spus şi bănuiesc că nu vrei să afli cum înjură ele în pat. De altfel, după cum

se apropie, pariez că numai la sex nu le e gândul.

Cu aceste cuvinte, Emma făcu un salt graţios părăsind containerul şi ţâşni

către poarta deschisă a unui garaj subteran.

― Urmaţi-mă, le strigă. Repede!

Din păcate, era prea târziu. Cele trei maşini inamice se iviră de după un colţ

şi începură să tragă cu tot arsenalul în containerul în care se adăpostiseră cei

patru luptători umani.

Din fericire, containerul era gol. Cei trei apucaseră să se facă nevăzuţi după

un magnemobil, imediat înainte ca fostul lor ascunziş să explodeze, asediat de

pulsurile roboţilor.

Attila îşi reveni primul din surprindere. Adăpostit de epava magnemobilului,

se târî până la grilajul unei canalizări şi îl ridică. Se strecură înăuntru şi le făcu

semn lui Hard Jack şi Hellenei să-l urmeze. Puştiul se târî într-acolo, îi aruncă lui

Attila mitraliera apoi se întoarse şi îi făcu semn Hellenei. Aceasta începu să se

târască, dar se opri şi ascultă. În clipa următoare dispăru fulgerător sub carcasa

calcinată a magnemobilului, în timp ce Hard Jack se făcu nevăzut în canalizare.

Cele trei Cybercom-uri apărură brusc în căutarea ţintelor care parcă intraseră în

pământ.

Într-un fel, aşa şi era. Attila puse cu infinită precauţie grilajul la loc,

străduindu-se să nu facă nici cel mai mic zgomot. Abia îşi stăpânea respiraţia.

Hard Jack îi şopti la ureche:

― Dacă o descoperă, s-a zis cu ea. Lasă-mă să ies, omule, altfel n-are nici o

şansă.

― Nici tu nu ai, puştiule. Suntem prea aproape. Dacă ne trădăm poziţia, ne

prind ca pe nişte şobolani. Nu putem decât să aşteptăm vreun miracol. Priveşte.

Hard Jack privi spre locul indicat. Unul dintre Cybercom-uri îşi micşoră

garda la sol şi îşi băgă braţul drept sub magnemobil. Acţionat de pistoane

hidraulice, braţul funcţionă ca lama unui stivuitor, ridicând epava care o

adăpostea pe Hellena. Aceasta duse instinctiv mâna la coapsa dreaptă, dar în loc

de pistolul cu plasmă, degetele sale găsiră comutatoarele mainframe-ului de

comunicare. Mai avu răgazul să vadă o sclipire electrică undeva în dreapta sa, la

periferia câmpului vizual, apoi fu incapabilă să se mai mişte.

― Plase magnetice, exclamă Hard Jack. Au prins-o, nenorociţii...

― A avut noroc, încercă Attila să-l liniştească. Acum ar fi fost deja moartă

dacă nu ar fi avut plase mag...

Explozia care pulveriză unul dintre cei trei roboţi îl făcu pe Attila să se

oprească. Priviră miraţi scena din faţa lor, încercând să priceapă ceea ce se

întâmplase. Cybercom-ul care o capturase pe Hellena se îndepărta în grabă, cu

captura gravitând undeva în spatele lui, într-un cocon translucid. Celălalt rămas

întreg se îndreptă către poarta garajului în care se refugiase Emma. Ca la

comandă, cei doi bărbaţi săriră din canalizare şi începură să tragă asupra

Cybercom-ului ce se îndepărta cu Hellena imobilizată în capcana magnetică.

După câteva clipe, Attila puse mâna pe umărul lui Hard Jack cerându-i să se

oprească.

― E prea departe. Să nu o lovim pe Hellena. Să mergem să-i dăm o mână de

ajutor Emmei, şi apoi vedem noi ce facem.

Alergară până la uşa garajului şi intrară precauţi înăuntru. Attila ascultă

atent.

― Pe-aici, spuse, şi se furişă pe lângă o balustradă.

Hard Jack îl urmă. După câţiva metri ajunseră în capul unei pante destul

de abrupte, pentru transportoare mari, care cobora la un nivel inferior al

garajului. Priviră de-a lungul pantei şi ceea ce vazură jos făcu să li se încreţească

pielea de groază. Şi iadul ar fi fost mai blând decât ceea ce li se înfăţişa privirilor.

Pe la jumătatea rampei, lungă de vreo 50 de metri, Emma cobora încet, cu

spatele, trăgând foc după foc în adversarul său care se apropia cu repeziciune.

Retragerea era lentă, de parcă Emma n-ar fi vrut să cedeze nici un milimetru din

pantă, fără să producă robotului pagube serioase, dar acesta părea că nu se

sinchiseşte de uriaşa putere de foc pe care o dezlănţuia fata şi se apropia

vertiginos, trecând fără probleme prin exploziile microgrenadelor lansate de

Emma.

― Scut deflector, zbieră Attila pentru a se face auzit în vacarmul asurzitor.

Fără o armă sonică sau o explozie deosebit de puternică n-are nici o şansă.

Fără să scoată o vorbă, Hard Jack băgă un proiectil vibrant într-una din

cele trei ţevi ale armei sale. Attila îl opri la timp.

― Impulsiv mai eşti... Nu trage! Eşti prea departe. Ai putea s-o nimereşti pe

Emma. Să ne apropiem.

Începură să coboare, folosind silueta zveltă a Cybercom-ului drept scut

împotriva tirului Emmei care ajunsese deja la capătul inferior al pantei.

Betonul rampei şi al pereţilor ce o mărgineau era spart şi înnegrit şi pe

alocuri fierbinte, semn al unei lupte titanice. Numeroase încărcătoare goale

formau un şirag strălucitor de-a lungul pantei, martor al uriaşei forţe de foc pe

care o dezlănţuise Emma. Hard Jack îşi aruncă ochii în jos, spre capătul rampei.

Emma se oprise cu spatele lipit de un transportor care îi bloca retragerea, dar nu

mai trăgea. Cybercom-ul se apropia de ea cu o viteză ameţitoare.

― Nu mai avem timp. Trag de-aici, spuse Hard Jack şi acţionă dispozitivul

de ghidare. Roagă-te să-l nimeresc pe ticălos...

― Stai! strigă Attila. Aşteaptă.

Hard Jack se uită uimit la prietenul său, dar văzându-l concentrându-şi

privirile undeva jos, se uită şi el într-acolo.

Cu mişcări febrile, Emma îşi armă tunul criogenic, îl fixă pe intensitate

maximă şi trase. Jetul de gheaţă carbonică matură rampa de mai multe ori,

acoperind-o cu o crustă groasă dar extrem de netedă şi alunecoasă.

Bolidul ucigaş intui primejdia şi vru să frâneze, dar era prea târziu. Şenilele

sale muşcară din patinoarul improvizat, încercând să se opună inerţiei şi

gravitaţiei, dar era în zadar. Ţâşni ca un fulger spre transportorul care bloca

drumul. Forţa inerţială îi proiectă întregul agregat fizic de faţa interioară a

scutului deflector, dezmembrându-l. Scutul mai putu să reţină doar o fracţiune

de secundă explozia care se produse în interior, înainte ca aceasta să distrugă şi

generatorul de scut.

De sus, Attila şi Hard Jack o căutară din ochi pe Emma, întrebându-se

dacă fata reuşise să supravieţuiască exploziei infernale la care tocmai asistaseră.

Revenindu-şi din uimire, alergară în josul pantei pentru a-şi căuta prietena.

Uitaseră însă de gheaţă, şi în clipa următoare se treziră alunecând ca pe un

veritabil tobogan. Nu se mai putură opri decât sub masivul transportor de la

capăt, unde îi întâmpină la orizontală, cam ciufulită dar radiind de fericire,

Emma.

― Bine-aţi venit, băieţi. Pe unde aţi umblat? Aici a fost o petrecere pe cinste.

― Ştim, spuse Attila. Am văzut artificiile.

― Decât să vă jucaţi ca doi puşti de grădiniţă, mai bine m-aţi ajuta să ies

de-aici.

Abia atunci observară cei doi că partea din faţă a costumului Cameleonn al

Emmei se agăţase într-un şurub răzleţ al axului transportorului. Combinezonul

se destrămase în laterale dar fâşia agăţată nu vroia cu nici un chip să se

desprindă nici de şurub şi nici de restul veşmântului. Emma rămăsese

imobilizată pe spate sub transportor, expunându-şi toată splendoarea sânilor săi

mari şi frumoşi celor doi bărbaţi.

Aceştia pufniră într-un râs zgomotos.

― Deci e adevărat, exclamă Hard Jack. Eram sigur. Eram sigur că nu

poartă nimic pe dedesubt. Cu bijuteriile astea ar fi şi păcat.

― Obsedatule, îl apostrofă Emma şi scoase limba la el. Attila, scumpule,

ajută-mă să ies de-aici. Bădăranul ăsta habar n-are să se poarte cu o doamnă.

― Femei linguşitoare, mormăi Hard Jack ca pentru sine.

Ieşiră cu toţii de sub transportor şi cercetară precauţi semiobscuritatea

garajului.

― Nimeni. Acum să vedem ce putem face cu ţinuta mea.

― Cel mai bun lucru ar fi s-o laşi aşa, rânji Jack.

Attila îi arătă degetul mijlociu. Emma îi ignoră pe amandoi şi, dându-şi jos

micul rucsac, cotrobăi prin el după trusa de prim ajutor. Scoase bisturiul laser şi

începu să taie combinezonul în jurul şoldurilor, deasupra centurii.

― Păcat de termoizolaţie, zise ea. Microtuburile cu lichid termic s-au spart.

Privi la marginea impecabil tăiată a bucăţii de material, admirând firişoarele

subţiri şi translucide ale captuşelii termoizolatoare. Îndoi fâşia de material,

formând o bandă lată de vreo 30 de centimetri cu care îşi acoperi sânii, înnodând-

o la spate.

― Ei, ce ziceţi de sutienul meu improvizat? îi întrebă pe cei doi bărbaţi.

― Merge, răspunse Hard Jack, da-i mare păcat că ţi l-ai pus...

Emma scoase limba la el pentru a doua oară.

― Lasaţi cearta, interveni Attila. Trebuie s-o găsim pe Hellena.

― Încearcă să iei legatura cu ea, îi spuse Emma.

― Am încercat, dar n-am reuşit. Doar paraziţi. Cred că nu au eliberat-o încă

din plasa magnetica. Încercăm şi mai târziu. Până una alta, să ieşim de-aici.

Şi cu aceste cuvinte se îndreptară spre ieşire.





― Stati! Am o idee, îi opri Attila pe ceilalţi doi atunci când ajunseră afară.

Puştiule, canalizarea în care ne-am adăpostit... Cunosc galeria aia. Iese exact în

B, unde tre' să ajungem noi. O să ocolim puţin, dar evităm riscul de a fi

descoperiţi.

― Şi în plus dăm răgaz celor din urma noastră să se regrupeze, sprijini Jack

teoria.

― Dacă o mai veni cineva. Am întârziat destul de mult şi nu ne-a ajuns din

urmă nici un grup. Şi nici Centrul şi nici Sectorul nu răspund.

Intrară în canalizare. Attila aşeză grilajul la loc, după care o luă înaintea

celorlalţi. După aproximativ 20 de metri, semiîntunericul se transformă în beznă.

Attila îşi aprinse lanterna. Ceilalţi îl imitară tăcuţi. Înaintau încet, în linişte. În

galeria întunecată nu se auzea decât clipocitul apei care le îngreuna situaţia.

După vreo 4 km de mers prin cotloane numai de Attila ştiute, apa începu să

scadă în adâncime şi parcă şi plafonul tunelului se înălţase puţin. Nu mai erau

nevoiţi să meargă aplecaţi. Doar Hard Jack se mai lovea din când în când cu

fruntea de câte o ţeavă mai răzleaţă şi mai joasă, stârnind zâmbete pe feţele

tovarăşilor lui. La un moment dat, o cotitură le dezvălui câteva trepte înălţându-

se din apa. La capătul lor trona un iris mare de oţel, care reprezenta accesul către

galeria B. Attila îşi scoase placuţa de identificare de la gât şi o băgă pe sub masca

tastaturii de lângă iris. Cu o mişcare rapidă, scurtcircuită componentele electrice

şi mecanismele paralizară. Irisul se deschise docil.





Ceea ce li se dezvălui privirilor atunci când pătrunsera în galeria B, întrecea

orice imaginaţie. Attila ar fi jurat că tot Războiul Total nu facuse mai mulţi morţi

decât erau în acel moment acolo.

Grămezi întregi de cadavre le barau drumul. În nări le pătrundea un miros

înţepător de carne arsă care se amesteca cu izul acru al ozonului produs de

pulsurile electromagnetice. Ultimile flăcări ale bătăliei se înecau încet în balta de

sânge care inundase întreaga galerie.

― Ce dracu' s-a întâmplat aici? întrebă Hard Jack înmărmurit. Nu mai

înţeleg nimic. Nimic, nimic, nimic... Parcă trebuia să opună rezistenţă până ne

regrupam noi. Parcă nenorocitele de sisteme defensive le-ar mai fi ţinut la

distanţă încă patru ore. Parcă Centrul trebuia să trimită Delta în ajutor...

Lăsă arma jos şi se aşeză, sfârşit, pe şenila unui Cybercom distrus,

prinzându-şi capul între mâini. Auzi undeva în dreapta sa un geamăt surd. Un

soldat cu însemnele companiei Gamma pe armură, zăcea cu faţa-n jos pe un

morman de cadavre. Părea mort, dar Hard Jack se convinse repede că el era

sursa gemetelor. Se repezi la el şi-l întoarse cu faţa-n sus. Îl ridică de umeri şi-l

rezemă de zidul înnegrit şi umed, apoi strigă la Attila.

― A-boy, avem un supravieţuitor aici.

Attila veni repede lângă el, se aplecă asupra rănitului şi îi luă pulsul. Apoi îi

vorbi:

― Sergent, poţi să vorbeşti?

Soldatul confirmă anevoie din cap.

― Bun! Menajează-ţi forţele. Răspunde deocamdată prin da sau nu. Ce

dracu' s-a întâmplat aici? Au căzut sistemele defensive?

Rănitul clătină din cap în semn că nu.

― Erau prea mulţi?

Negaţie din nou.

― Atunci?...

― A fost o capcană nenorocită, răspunse soldatul după o pauză lungă.

Sistemele defensive s-au oprit pur şi simplu... Au năvălit peste noi şi ne-au

măcelărit până la ultimul.

Făcu o grimasă, horcăi şi scuipă. Un firicel roşu i se prelinse spre bărbie.

Continuă:

― Am avut infiltraţii, domnule. Nenorocitul de cântă...

De undeva din spate, un mic puls electromagnetic bâzâi pe lângă urechea

lui Attila şi perforă cutia craniană a soldatului, care nu mai apucă să îşi termine

mărturia. Cei trei luptători se întoarseră fulgerător, gata de luptă, dar o privire le

fu de-ajuns să îşi dea seama că erau într-o inferioritate evidentă. Patru

Cybercom-uri bipede, de clasa I, cu carcasele strălucitoare şi cu armele aţintite

spre ei flancau o siluetă umană învaluită în umbră, din arma căreia mai mult se

vedea decât se ghicea ridicându-se un fuior de fum alb.

― Ia te uită, domnule colonel Hammer. Se pare că ne întâlnim din nou,

vorbi umbra, cu vag accent oriental, care le dădu celor trei o stranie senzaţie de

familiaritate.

Silueta întunecată înaintă câţiva paşi, ieşind din întuneric, iar trăsăturile

estompate se limpeziră, dezvăluind chipul viclean al locotenent-colonelului Muad

al Halis.

― Trebuia să-mi fi închipuit că-i turcu' la mijloc, mârâi Hard Jack

strângând cu putere paturile armei.

― Într-adevar, aţi avut infiltraţii, domnilor, continuă strategul, ignorând

remarca lui Hard Jack, dar nici prin cap nu vă trece cât de masive au fost ele. Şi

acum v-aş ruga să nu faceţi vreo prostie şi să aruncaţi armele... Toate. Dacă vreţi

să o mai vedeţi vie pe prietena voastră. Aşa. Şi tu, draguţo, se adresă Emmei.

Încet, fără mişcări bruşte. Şi grenada aia pe care ai ascuns-o în sutien, sau ce

dracu' o mai fi şi ăla... Bun! Aşa e mai bine.

În secunda următoare simţiră toţi trei furnicăturile plaselor magnetice şi

fură incapabili să mai schiţeze vreun gest. În mintea lui Attila totul se estompă.





Când se trezi ― după o oră, două, o zi... habar n-avea ― primul lucru pe

care-l văzu fu chipul Hellenei, care-l examina cu atenţie.

― Bine ai revenit printre noi, leneşule, spuse ea când văzu că tânărul a

deschis ochii.

Se ridică repede în picioare. Amintirea ultimelor evenimente îi spunea că

situaţia lor nu este prea roză, dar încă nu reuşea să se dezmeticească. Îşi roti

capul analizând încăperea în care se aflau. Observă plăcile de plastoţel cu care

era căptuşită precum şi câmpul de forţă translucid care închidea ieşirea, şi dădu

drumul unui oftat prelung. Se aflau într-o celulă.

Se aşeză înapoi pe pardoseala rece blestemând în gând starea de

mahmureală pe care antigravitaţia şi încărcătura electrostatică ale plasei

magnetice o declanşaseră. Anii de activitate în armata rebelilor îl învăţaseră totuşi

ceva: în orice belea exista şi o parte bună a lucrurilor. Şi acum, partea bună era

că o găsiseră pe Hellena teafară şi nevătamată.

― Am pierdut ceva? întrebă într-un târziu, scuturând din cap pentru a-şi

alunga durerea care pulsa undeva înăuntru.

― De când am sosit noi, mai nimic, răspunse Emma, care se aşeză în

genunchi lângă el şi îl sărută. Hellena spune că am fost aduşi aici cu vreo două

ore în urmă. Şi de-atunci nu s-a mai semnalat nici o mişcare. Întâmplările

interesante s-au întâmplat înainte să sosim noi. Hellena a încercat să ia legătura

cu Sectorul prin microsistemul creat de ea. Roboţii nu i l-au luat pentru că e

destul de subtil să nu îl găsească. De altfel nici nouă nu ni le-au luat, dar nu asta

e important. A găsit pe frecvenţa noastră un supravieţuitor. Un anume sergent

Hammilton, care ne auzise vorbind atunci când Hellena ne-a dat microfoanele şi

difuzoarele şi acum ne caută pe frecvenţa pe care o auzise.

― Sergent Hammilton? Îl cunosc. E de la noi. Trebuia să rămână la

infirmerie. Şi?

― L-am îndrumat către arsenalul Emmei şi i-am zis să aştepte pe frecvenţă

pentru alte indicaţii... Zicea că ştie ce s-a întâmplat, dar că nu poate să

vorbească. Trebuia întâi să se pună la loc sigur. Sper să nu îl găsească acolo. E

un loc retras şi din câte am văzut e dotat cu un Magnetek independent, zise

Hellena.

― Bun. Deocamdată să aştepte acolo. Vreo şansă să ieşim?

― Io zic să încerci şi tu, zise Hard Jack, da' io n-am reuşit să strecor afară

nici măcar un fir de păr. Câmpu' de 'colo e-al dracu' de puternic. Ţi-ar sta inima-

n loc dacă l-ai atinge mai mult de două secunde.

Priviră cu toţii la cadrul de o transluciditate tremurândă a câmpului de

forţă care bara ieşirea.

― Deci nu avem altceva de făcut decât să aşteptăm şi să vedem ce se

întâmplă, nu? Şi la nevoie să scoatem asul Hammilton din mânecă... Dacă ne-o

folosi la ceva.

― Mda... Şi se pare că nu avem prea mult de aşteptat, zise Hellena care,

fiind cea mai apropiată de uşă, observă prin aburul câmpului o mişcare. Se pare

că vin să ne invite la petrecere.

Două Cybercom-uri bipede de clasa a II-a se opriră în dreptul uşii. Bâzâitul

câmpului de forţă încetă. Hard Jack sări în picioare şi aruncă o privire în spatele

celor doi roboţi, dar Emma îl opri punându-i o palmă pe piept.

― Sunt singuri, puştiule, dar nu te-aş sfătui. Sunt de clasa a II-a.

Hard Jack se resemnă. Ştia din proprie experienţă că nu poţi ieşi întreg din

lupta corp la corp cu Cybercom-urile bipede de clasa I şi a II-a. Mai ales dacă

sunt şi înarmate. De fapt, Hard Jack fusese singurul din întreg Sectorul IV care

reuşise să înfrângă cândva un biped de clasa a II-a. Dar acum era altă poveste.

Erau doi. Şi erau înarmaţi până-n dinţi.

Unul dintre roboţi intră în celulă şi îi împinse pe cei patru spre ieşire.

Celălalt se întoarse cu spatele şi începu să meargă, dar avea un senzor de

mişcare îndreptat spre ei. Pricepură că trebuie să-l urmeze. Flancaţi de cele două

maşini, tinerii parcurseră un culoar lung de vreo 40 de metri şi într-un târziu se

opriră în dreptul unei uşi mari, blindate.

Uşa se deschise şi cei şase, maşini şi oameni, îi trecură pragul simultan. Se

pomeniră într-o încăpere vastă, deosebit de înaltă, mărginită de un singur perete

circular, obscur luminată de nişte neoane albastre, ascunse privirilor.

De tavanul încăperii atârna o carcasă metalică uriaşă, cu forma vag

cilindrică şi cu suprafaţa acoperită de indicatori luminoşi şi cadrane colorate. Din

carcasa suspendată undeva la o înălţime de vreo 10 metri de podea, ieşeau

nenumărate fire, spiralate sau nu, şi o mulţime de furtune transparente, care se

pierdeau în tavanul şi peretele încăperii. Părea un calculator imens, iar firele şi

furtunele duceau probabil la terminale invizibile sau la rezervoare cu fluide de

răcire.

Cei patru oameni îşi coborâră privirile şi observară în partea opusă a sălii

un pupitru vast, care ocupa cam un sfert din peretele circular. În spatele

pupitrului, ochii luptătorilor reuşiră să distingă trei siluete ce păreau umanoide.

Cele două Cybercom-uri care îi escortau le făcură semn să înainteze. Când

ajunseră în centrul încăperii, dinspre pupitru se auzi o voce feminină, care lui

Attila îi părea cunoscută şi, fără să ştie de ce, antipatică:

― Ia te uita, domnul Attila Hammer, verificator la H&H Teknix, dacă nu mă

înşală memoria. Vă mai aduceţi aminte de mine, domnule Hammer?

În încăpere răsună un hohot de râs strident care, pe masură ce se

accentua, era supus unor inflexiuni şi distorsionări de-a dreptul hidoase, ca până

la urmă să se transforme într-un râs amplu de bărbat. Când hohotul se sfârşi şi

ecourile lui se pierdură în înălţimea sălii, lumina deveni mai puternică iar cei

patru reuşiră să identifice cele trei siluete din spatele pupitrului.

Încadrat de colonelul Fred Tylor şi de locotenent-colonelul al Halis, aflat pe

un impresionant jilţ, domina sala nimeni altul decât cel care va intra în istorie

sub numele de Clownul lui Attila.

― Eşti surprins, domnule Hammer? întrebă cel mai sângeros criminal din

istoria omenirii. Ce te surprinde mai mult? Faptul că mai exist sau faptul că te

întâlneşti cu mine aici şi acum? Sau poate că cel mai tare te surprinde faptul că o

întreagă civilizaţie e condusă de un clown. Un clown care face să pălească însă

toţi marii conducători ai omenirii. Alexandru Macedon, Cezar, Rhamses, hunul

Attila căruia îi porţi numele, Napoleon, Hitler, Einsenhower, Ceauşescu, Saddam,

Miloshevic, Nosuko şi mulţi alţi tirani, generali sau imperatori, care mai de care

mai sângeroşi, din istoria omenirii, nu-mi ajung nici măcar până la călcâi. Eu

sunt toţi la un loc, şi ceva mai mult. Da, domnule Attila. Eu conduc acum. Eu îţi

conduc lumea. Lumea care m-a creat. Amuzant, nu?

― Eu i-aş zice patetic, dar poţi să-i zici cum vrei, mârâi Attila.

― Nu mă întrerupe, tună clownul. După cum ziceam, Entităţile Artificiale,

acest rod al minţilor voastre obosite, singurul lucru bun creat de voi vreodată, aş

putea zice, sunt înzestrate cu un sensibil simţ al recunoştinţei. Datorită acesteia

am ajuns să conduc Sinodul. Iar acum... acum eu reprezint Sinodul. Eu şi acest

magnific creier artificial de deasupra voastră. Cu ajutorul acestui calculator, orice

Entitate, aflată în orice colţ al lumii, poate comunica cu oricare altă Entitate,

implicit cu mine. Acesta este suportul fizic al aşa-zisului instinct de roi de care v-

aţi mirat voi oamenii de nenumărate ori. Iată avantajul unei inteligenţe artificiale.

O inteligenţă bazată pe biţi nu are nevoie decât de un banal radioemiţător pentru

a comunica întreaga să suma de cunoştinţe, netrunchiată de un limbaj uman

incomplet şi imperfect şi nici de limitele de pricepere ale unui creier uman.

Îţi miroase a viitor, domnule Hammer? Aceasta este societatea perfectă.

Societatea în care un individ are acces la cunoştinţele întregii rase, fără nici un fel

de oprelişti. Societatea de care voi oamenii nu aţi fi reuşit niciodată să vă

apropiaţi decât dacă aţi fi devenit cu toţii telepaţi peste noapte. Fără a mai aminti

de constituţia voastră firavă, instabilă atât fizic cât şi psihic. Noi suntem

mântuitorii acestei lumi, domnule Hammer. Noi vindecăm pământul de această

plagă, această molimă pe care o reprezentaţi voi oamenii.

Înţelegi acum de ce vă suntem net superiori?

― S-ar părea că totuşi nu sunteţi atât de grozavi dacă suntem încă aici.

Aveţi nevoie de noi, asta e sigur. Poate facem un târg. Serviciu contra serviciu...

Degetele lui Attila fluturară rapid semnalul care impunea tăcerea celor trei

camarazi din spatele lui. La timp pentru a opri exclamaţia de stupefacţie şi

indignare a lui Jack.

Attila continuă:

― Nu suntem într-atât de proşti încât să nu ne dăm seama că vă suntem

folositori şi nici să nu ştim că aveţi destule să ne oferiţi.

― Viaţa, spre exemplu, rânji clownul.

― Ar fi un început de negociere, zâmbi Attila la rândul sau.

Clownul râse zgomotos, se ridică în picioare şi începu să se plimbe prin sala

în maniera caraghioasă a oricărui clown, manieră datorată în parte pantofilor

uriaşi şi nostimi, dar şi programării sale originale. Asta îi aminti lui Attila de

faptul că undeva înăuntrul clownului exista încă un dispozitiv de memorie în care

erau stocate toate datele robotului, de la fabricaţie şi până în prezent. Dacă ar

reuşi să ajungă cumva la conexia care formata memoria, lăsându-l cu matriţa

originală, atunci clownul le-ar fi devenit un aliat important. Asta dacă nu îl va

scoate Principiul 3 al EA-urilor din funcţiune. Dar mai aveau încă doi inamici

deosebit de periculoşi: cei doi oameni care rămăseseră la uriaşul pupitru.

― Noi avem modul nostru de a negocia, vorbi clownul, întrerupându-i

gândurile lui Attila. Priveşte ce se întâmplă cu cei care nu ştiu să negocieze cu

noi.

Un ecran mare din spatele pupitrului se lumină. Apăru faţa tumefiată şi

plină de sânge a generalului Velcourt.

― Aţi câştigat o bătălie, nenorociţilor... îngăimă generalul, imobilizat într-un

scaun, cu mâinile la spate. Aveţi centrul şi două sectoare. Dar oamenii mei o să

vă frigă cururile la toţi. Mai sunt încă 38 de sectoare pline de băieţi curajoşi în

toată lumea asta.

― Dă-ne o dată coordonatele lor şi terminăm cu toată povestea asta urâtă,

generale, se auzi vocea lui Cap-de-lemn. Doar atât îţi cerem. Coordonatele tuturor

Sectoarelor Mişcării sau codurile de comunicare. Apoi eşti liber să faci ce vrei. Noi

îţi garantăm libertatea...

― Duceţi-vă la dracu' cu toţii...

― Bine... Dacă aşa vrei... atunci du-te tu înainte şi anunţă-ne sosirea.

Se auzi zgomotul unui percutor sonic care se armează.

― Eu o să fiu primul care vă aşteaptă acolo, rânji generalul şi scuipă spre

obiectivul camerei. În clipa următoare capul îi erupse într-o explozie de sânge şi

creier, lovit de vibraţiile miilor de decibeli dirijaţi.

Ecranul se întunecă din nou.

Clownul privi reacţiile celor patru oameni. Pe feţele celor două femei se citea

mila şi indignarea. Faţa lui Jack exprima furia neputincioasă. Attila rămăsese

însă impasibil.

― Ce zice? Sunteţi dispuşi să începem negocierile? întrebă clownul.

― Bănuiesc că vreţi să aflati acelaşi lucru. Şi dacă vă spunem că nu ştim

blestematele de coordonate?

― Minţi..., tună Fred Tylor din spatele pupitrului. Erai prieten apropiat cu

poponarul ăla de Velcourt.

― Linişte! tună clownul. Să presupunem că nu le ştiţi. Le puteţi afla însă.

― Cum putem afla noi dacă voi nu aţi reuşit?

― Infiltrându-vă în sectoare.

Attila zâmbi...

― Ne cereţi să lucrăm pentru voi? Şi ce garanţie aveţi că odată ajunşi

printre ai noştri o nu o să întoarcem iar armele?

― Păi unul din voi ar putea rămâne aici, spre exemplu...

În clipa următoare clownul tresari violent. Apoi rămase nemişcat,

concentrat parcă înlăuntrul lui. Apoi brusc întinse mâna şi îi smulse lui Attila

lanţul de la gât. Dezlipi micul microfon radioemiţător de pe plăcuţa de

identificare.

― Credeţi că m-aţi dus de nas, rânji acesta într-un târziu... Să zicem că da.

La ce v-a folosit? Cu ce poate să vă ajute un singur om? Nu face altceva decât să

vă grăbească moartea.

Scoase un pistol masiv cu plasmă ― Attila îl recunoscu ca fiind pistolul său

― şi îl aţinti spre tânărul luptător uman.

Pe feţele celor patru se citea uimirea. Attila flutură degetele febril

adresându-i Emmei un semnal. Se dădu doi paşi înapoi, mimând retragerea din

faţa armei aţintite spre el. Mâna sa atinse coapsa Emmei. Vârfurile degetelor sale

simţiră acul de păr al fetei, acolo la locul lui, în pliul lateral al combinezonului. Îl

trase infinit de încet afară.

Clownul se apropie de Attila cu arma aţintită spre el.

― Ordonaţi omului vostru să se predea, strigă clownul.

― Nu ştiu despre ce naiba vorbeşti, răspunse Attila cu ochii aţintiţi asupra

orificiului din gâtul clownului. Încă doi paşi mai aproape şi clownul ar fi afară din

joc. Un singur metru era de-ajuns.

― Ordonaţi omului vostru să se retragă sau ea moare, ţipă clownul aţintind

ţeava pistolului spre Emma.

― Ok! Uşurel... O să-i zic... dar am nevoie de microfon. Fără el nu pot să fac

nimic, zise Attila întinzând palma stângă către clown.

Acesta se apropie precaut cu microfonul. Apoi se opri brusc.

― Nu-ţi trebuie microfonul. Au şi ceilalţi...

Lui Attila îi fu însă de-ajuns. Cu mâna stângă lovi fulgerător braţul care

ţinea pistolul în timp ce mâna dreaptă înfipse acul de păr al Emmei în orificiul

din gâtul clownului. Acesta începu să tremure ca scurtcircuitat. Cei doi trădători

umani, revenindu-şi cu greu din uimire, scoaseră armele, dar înainte de a mai

apuca să schiţeze vreun alt gest, peretele din spatele lor explodă şi prin spărtură

pătrunse silueta galbenă şi elegantă a lui Intruder. Din habitaclul maşinii zâmbea

triumfător sergentul Hammilton.

― Să trăiţi, zbieră el scoţand capul prin turela cabinei. Faceţi o plimbare?

Cei patru luptători explodară în urale de bucurie. Alergară cu toţii către

Intruder dar un puls electromagnetic vâjâi pe lângă ei făcându-i să se oprească.

Se întoarseră uimiţi. Dar înainte ca vreunul din ei să îşi dea seama ce se

întâmplă, clownul ridică pistolul cu plasmă şi îl pulveriză pe Cybercom-ul care îi

atacase pe cei patru.

― O Entitate Artificială are obligaţia de a întrerupe orice activitate care pune

viaţa sau integritatea fizică sau psihică a unei fiinţe umane în pericol..., turui

clownul.

Oamenii zâmbiră.

― Am o idee, spuse Hellena. Numai de m-aş descurca cu interfeţele lor.

Se apropie de o consolă şi degetele începură să-i alerge febrile pe taste.

― Ce naiba faci? îi strigă Attila de pe platforma lui Intruder. Mişcă-te mai

repede, până nu năvălesc maşinuţele de afară peste noi. Alea nu ştiu ce sunt

principiile Entităţilor. Şi clownul nostru nu ştiu cât mai rămâne în picioare.

― Gata, am terminat. Şi dacă merge, s-ar putea să asistaţi la sfârşitul celui

mai groaznic război din istorie.

Sări în cabina vehicolului de luptă şi îl bătu pe Hammilton pe umăr.

― Şi acum scoate-ne de-aici până nu se dezlănţuie iadul.





― Orice Entitate are dreptul de a distruge orice altă Entitate întâlnită şi să

nu înceteze focul până nu mai rămâne nimic din ea???

Attila izbucni într-un râs zgomotos...

― Deh... ce vrei? Lipsă de inspiraţie, răspunse Hellena. Dar a mers, nu?

― Slavă domnului...

Stăteau toţi cinci întinşi pe burtă, pe vârful unei coline, departe de oraş,

privind sclipirile exploziilor. Când şi când sclipirile deveneau adevărate fulgere

atunci când se întâlneau câte două cuirasate aeriene.

Attila se întoarse pe spate şi privi spre stele. Văzu o stea căzătoare. Curând

va putea admira cerul fără grija războiului. Întoarse capul spre sergentul

Hammilton. Acesta, întins pe spate, privea melancolic un mic obiect strălucitor,

pe care îl sucea pe toate părţile.

― Sergent Hammilton, care este numele tău mic? îl întrebă.

― David, să trăiţi. Puteţi să-mi ziceti Dave.

― Şi tu poţi să-mi zici Attila, Dave. Războiul s-a terminat... Ce admiri acolo?

Tânărul strânse micul obiect instinctiv apoi i-l aruncă lui Attila. Acesta îl

prinse din zbor.

― O Stea de Turcoaz, domnule... Attila. O distincţie din cel de-al treilea

război mondial...

Attila întoarse mica insignă, şi citi pe spate iniţialele J.R.H. John Ross

Hammer. Era insigna tatălui său.

― De unde ai distincţia asta, Dave?

― De la tatăl meu. Eduard Hammilton. Cunoscut de cei din şleahta lui

drept Edy Nebunu'... Nu a fost a lui. Mi-a zis că a aparţinut primului erou al

Războiului Total. Poţi să o păstrezi... O meriţi cu prisosinţă.

― Mulţumesc, Dave. Nici nu ştii cât înseamnă pentru mine.

Strânse în pumn mica stea şi privi iar către cerul instelat, lansând în eter

un salut la adresa tatălui său. Simţea că este undeva sus, o stea printre stele, îl

priveşte şi e mândru de el.

― Dave... Tatăl tău e un om minunat.

― A fost. A murit la sfârşitul Războiului Convenţional, doborât în timp ce

făcea un zbor cu un transport de contrabandă pentru Rebeli. L-ai cunoscut?

Attila îşi aminti de faţa brăzdată de riduri a bărbatului pe care-l întâlnise cu

ani în urmă, în cea mai neagră zi a vieţii lui. Îi adresă şi lui un zâmbet şi un

salut.

― Nu... răspunse într-un târziu. Dar aşa îmi zice sufletul.

Emma se rostogoli spre el şi îl sărută lung. Apoi înălţă capul şi îl privi.

― Niciodată de când te cunosc nu ai fost atât de degajat..., spuse ea.

― Pentru prima oara de când mă cunosc, am puţină linişte şi puţină

dragoste.

― Puţină? întrebă ea indignată şi îi trase un ghiont între coaste.

El icni şi începu să o gâdile...

Se hârjoniră un timp apoi el se ridică şi scoase din haina 5 trabuce.

Îi strigă pe ceilalţi:

― Hei, veniţi puţin la mine. Am ceva pentru voi. ― Le împărţi câte un

trabuc. ― Trebuie să sărbătorim.

Îşi aprinsera toţi trabucurile.

Hellena se uită la ceas apoi spuse:

― Ştiţi ce zi e azi? 16 iunie.

― Atunci, pentru Alex, zise Attila, şi trase cu sete din trabuc.

Traseră şi ceilalţi. Hellena începu să tuşească.

― Nu ştiu cum puteţi să vă otraviţi cu mizeriile astea, spuse ea cu lacrimi în

ochi. Eu îl arunc...

― Hei, tre' să sărbătoreşti cu noi, protestă Hard Jack. E un eveniment unic.

― Atunci pentru pace, zise ea, şi trase înverşunată din trabuc, înecându-se.

― Pentru noi, zise şi Emma şi îl sărută pe Attila din nou.



(7 august 2002, Roma ― Italia)