REZUMAT DOCTORAT Sirbu Viorica

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

Introducere



Sfântul Chiril al Alexanriei este depozitarul prin excelenţă al moştenirii duhovniceşti şi teologice al unui

Orient, care îşi revendică şi îș i asumă prin el învăţătura profund ortodoxă.

Credinț a mărturisită de Sfântul Chiril în scrierile sale este păstrătoarea revelaț iei dumnezeieș ti, a închinării

la Treimea cea deoființ ă, Tatăl, Fiul ș i Duhul Sfânt. Mijlocirea permanentă a Fiului prin Duhul Sfânt, între noi şi

Tatăl, pentru revarsărea harului, nu indică o subordonare ontologică a ipostasurilor. Ele ţin de aceeaşi Fiinţă a lui

Dumnezeu, unite tainic într-o negrăită frumuseţe a dragostei dăruitoare care aduce în lume modelul comuniunii,

Răsăritul cel de Sus, “fericita primăvară”. Fiul lui Dumnezeu Se întrupează în Duhul Sfânt pentru a ne asuma

pnevmatologic în Ipostasul Lui divino-uman. Duhul Sfânt reface în noi chipul lui Dumnezeu, în mod ontologic. El este

Cel ce în Trupul lui Hristos ne conformează asemănării, ne pecetluieşte haric prin darurile Sale pentru a ne împărtăşi

înfierea duhovnicească; ne cheamă să devenim hristofori şi teofori. Omul a fost adus la existenţă de Dumnezeu pentru

a contempla şi împropria acest izvor al bunătăţii. În Hristos, omul atinge Cerul, căci El apleacă cele de sus pentru a le

înălţa pe cele de jos. Fiul lui Dumnezeu Întrupat Se pogoară pe Sine prin deşertare, ca bunăvoire a Tatălui, luând chip

de rob şi asumând iconomic umanitatea. Unirea celor două firi în Ipostasul dumnezeiesc face ca cele omeneşti să se

îndumnezeiască pnevmatic. Duhul se odihneşte peste Fiul ca preaplin şi belşug de iubire al Tatălui, către Fiul şi al

Fiului către Tatăl. El este bucuria iubirii celor Doi. Şi toate acestea le cunoaştem prin Fiul în Duhul Sfânt, căci Hristos

ni-L trimite pe Duhul pentru a ne înveşnici în Dumnezeu, pentru a ne face Biserică- Mireasma a Sa. Cincizecimea este

sărbătoarea firii umane, prefigurare a Împărăţiei eshatologice, când Hristos va fi „totul în toate”, materia se va

sofianiza şi va deveni glas de mărire a lui Dumnezeu: „Avva, Părinte!”

Scrierile Sfântului Chiril au primit după Sinodul de la Calcedon o importanț ă deosebită, constituind puntea de

legătură între ortodoxia răsăriteană ș i cea orientală. Hristologia chiriliană mărturisită drept ortodoxă de ambele familii

de Biserici poate conduce la o reconciliere doctrinară reală, vindecând rănile anatemelor rostite reciproc. Dialogul

interortodox iniț iat se face astăzi desăvârș irea celui din anul 433, când, prin diplomaț ie ș i tact, Sfântul Chiril a

adus pacea în biserică, reuș ind să coroboreze tot ceea ce era conform dreptei credinț e din învăț ătura celor două

ș coli, antiohiană ș i alexandrină. Lucrarea Sfântului Chiril nu a încetat odată cu moartea sa (444), ci ea continuă să

cheme bisericile la masa tratativelor unioniste, să dovedească faptul că ecumenismul este o ș ansă a mărturisirii

comune în Hristos.

A. SFÂNTA TREIME ÎN OPERA SFÂNTULUI CHIRIL AL ALEXANDRIEI

I. Ipostasurile Treimice. Unitate în Trinitate



“Dumnezeieştile Scripturi ne propovăduiesc un Dumnezeu unic, văzând împreună cu Tatăl pe Fiul şi pe

Duhul, astfel încât, prin identitatea fiinţială şi exactă, Sfânta Treime e adusă la o unică raţiune a Dumnezeirii. Deci, nu

este străin Unul-Născut de firea Celui ce L-a Născut, dar nici nu s-ar înţelege ca fiind Fiu cu adevărat dacă n-ar străluci

din Firea Celui Ce L-a Născut. Căci aceasta, şi nu alta, este definiţia şi modul fiimii. Iar dacă n-ar fi Fiu, s-ar desfiinţa

numaidecât şi calitatea de tată al lui Dumenzeu” şi “Dumnezeu – Tatăl are în Sine pe Duhul Său, adică este propriu şi

Unuia Născutului, fiindcă este de o fiinţă cu Tatăl”.1 Tatăl e iubire pentru că în veci Îl naşte pe Fiul într-o comunicare

rodnică. Fără Fiul, Tatăl nu ar mai fi Tată; Dumnezeu s-ar izola, egoist, în transcendent. Dacă Dumnezeu nu este

iubire, bunătate, dăruire, milostivire, nu e Dumnezeu, ci o esenţă impersonală supusă implacabil unei existenţe

capricioase. Doar responsabil iubitor, Părinte al Fiului şi al Duhul Sfânt, Tatăl e dispus să-şi împărtăşească existenţa:

“din fiinţa Lui Dumnezeu Tatăl a ieşit prin naştere adevărată Fiul, ca Dumnezeu adevărat, S-a Născut nu pentru a fi de

o fire străină şi de alt neam, ci spre a fi fiinţial ceea ce se înţelege că este şi Tatăl, afară numai de a fi Tată. Fiind

împreună numărat şi unit cu ei Sfântul Duh, avem o unică Dumnezeire adevărată şi prin fire închinată în Treimea cea

deofiinţă, Tatăl fiind singur prin fire şi cu adevărat Dumnezeu, n-ar putea avea altfel un fiu, care este şi El singur,

Dumnezeu prin fire şi cu adevărat existând într-o subzistenţă proprie şi într-o indentitate de fire cu El, dacă n-ar fi El şi

în El. Dar şi Fiul are, iarăşi, în firea proprie pe Cel ce L-a Născut. Şi Tatăl nu poate fi cunoscut altfel decât prin Fiul şi

în Fiul, deoarece este chipul Ipostasului Lui”.2 Fiul este voinţa, chipul, icoana, conştiinţa Tatălui. Dar existenţa celor

doi ar fi oarecum limitată de oglindirea propriului Eu în Celălalt, doar prin Duhul, Cei Doi se pot bucura de iubirea

desăvârşită: “există un singur Duh Sfânt, Mângâietorul. Şi după cum este un singur Dumnezeu Tatăl şi nu este al

doilea Tată; şi după cum este un singur Fiu Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu are frate, tot la fel, este

numai un singur Duh Sfânt, şi nu este al doilea egal Lui. Sfântul Duh este cea mai mare putere dumnezeiască şi

nepătrunsă cu mintea. Trăieşte, este cugetător şi sfinţeşte toate cele făcute de Dumenezeu. […] Nu mărturisim trei

dumnezei, ci împreună cu Duhul Sfânt prin Unul Fiul, mărturisim un singur Dumnezeu”.3 Iubirea personală a Celor

Trei este o revărsare continuă a Fiinţei dumnezeieşti, fără început şi fără sfârşit, mai presus de părtinire şi condiţionare.



1

Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, P.S.B, vol. 41, traducere din limba greacă, introducere şi note

de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, pp. 267 şi 993.

2

Idem, Despre Sfânta Treime, în Scrieri, partea a treia, P.S.B. 40, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. D-tru Stăniloae,

E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, pp. 99-100.

3

Sf. Chiril al Alexandriei, op.cit., p. 435.

1

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

II. Cunoaşterea lui Dumnezeu 1. Moduri de cunoaştere

La Sfântul Chiril al Alexandriei, cunoaș terea lui Dumnezeu păstrează tradiț ia Sfinț ilor Părinț i.

Dumnezeu este fără de început ș i fără de sfârș it, fire fericită, îmbelș ugată în bunătate, izvorul vieț ii, începutul ș i

cauza iubitoare a tuturor existenț elor. Sfânta Treime este învăluită într-un apofatism de nepătruns în Ființ a Sa, dar

iubirea dăruitoare conduce, prin revărsare, la o înț elegere catafatică a propietăț ilor ș i acț iunilor Sale, pentru ca

Duhul Adevărului să vieze în noi o trăire concretă a participării la viaț a comuniunii celei mai presus de ființ ă.

Plinătatea revelaţiei este întruparea Domnului căci în Hristos s-a sălăș luit toată plinătatea Dumnezeirii în

mod trupesc. Unul-Născut a adus întregii firi omeneș ti prin Sine ș i în Sine “toată darea cea buna ș i tot darul

desăvârș it de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”. “Dumnezeu-Tatăl a osândit păcatul în trup,

trimiț ând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului. Fiind Dumnezeu după fire, născându-Se din ființ a lui

Dumnezeu-Tatăl, având în mod firesc neschimbabilă identitatea Sa ș i de aceea neputând să alunece în păcat sau să se

abată spre ceea ce nu e drept, a pogorât de bună voie la trupul care a căzut în păcat, ca, făcându-Ș i-l trup propriu, să-l

strămute la ceea ce-I este propriu ș i firesc, adică la faptul nepăcătuirii”4 ș i aș a, ca pârgă a umanităț ii să

împărtăș ească omului trăirea cea pură a existenț ei celei nepătimitoare. Nu ne putem apropia de Dumnezeu Tatăl

decât prin Fiul căci “firea dumnezeiască nu o poate privi cineva cum este. Căci e cu desăvârș ire de nevăzut ș i

dincolo de toată mintea; ș i întrece puterea raț iunii. Nu se cunoaș te decât ea singură prin Sine. Aceasta ne-o spune

Hristos, zicând : > (Matei 15, 27). Deci frumuseț ea excepț ională a lui

Dumnezeu ș i Tatăl ne-a arătat-o Unul Născut, înfăț iș ându-Se pe Sine Însuș i ca un chip strălucitor. De aceea zice :

> (Ioan 14, 9). Iar pe Fiul Îl vedem atât cu ochii inimii, cât ș i cu ai

trupului când, primind starea de golire (chenoză), S-a pogorât în cele ale noastre, deș i este în chipul ș i egalitatea lui

Dumnezeu ș i Tatăl ș i S-a născut din El după fire”.5 El “ne înfăţişează raţiunea de a fi, ne face să cunoaştem că toate

sunt din Tatăl prin Fiul în Duhul. De aceea după a ce a omorât moartea şi stricăciunea şi a desfiinţat tirania diavolului,

avea să dea strălucire lumii întregi prin luminarea ei prin Duhul şi, prin aceasta, să arate că este Dumnezeu cu

adevărat după fire”.6

2. Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu

Dumnnezeirea este străină de orice compoziț ie. El este “Cel Unul prin fire ș i adevărat”7, este Bun, este

Iubire, este Adevăr, este Lumină, este izvorul fericit al tuturor existenț elor. “Dumnezeu nu e vizibil în spaţiu, nu

lipseşte nici uneia dintre făpturi, fiindcă umple toate şi vine prin toate, fiind în afară de toate şi în toate”.8 El este cel

care se arată ca lumină neîserată, a tot lămuritoare, flacără vie care arde rugul cel nestins, în El transpare totul, materia

se pnevmatizează ca energie plasticizată a tuturor existenț elor. “Dar Cuvântul lui Dumnezeu > nu prin învăţătură, precum îngerii, sau oamenii, ci mai degrabă ca Dumnezeu, Care, sădind

în chip creator în fiecare dintre cei chemaţi la existenţă sămânţa înţelepciunii, sau a cunoaşterii lui Dumnezeu, sau

plantându-i fiecăruia rădăcina înţelegerii, îl face astfel făptură raţională, arătând-o părtaşă la firea Sa dumnezeiască şi

făcând să pătrundă în minte, ca nişte suflări luminoase, strălucirea Lui negrăită, în modul şi sensul ştiute numai de El.

Dar socotesc că nu trebuie să spunem despre acestea lucruri de prisos. […] Domnul face ca milostiviri mici şi

neînsemnate faţă de raţiunea firii create de El să ajungă mari şi minunate, arătând prin ele bunătatea Sa. Căci

Dumnezeu a binevoit ca şi noi să ne împodobim cu îmbelşugare de bunătăţile Lui şi de aceea ne numeşte dumnezei şi

lumină şi cu numele oricărei alte bunătăţi”.9 Pentru Sfântul Chiril “Dumnezeirea este sfântă ș i este izvor ș i naș tere

ș i început al întregii virtuț i”,10 iar atributele Sale sunt predicate care conduc ș i implică omul în comuniunea de

viaț ă a Sfintei Treimi.

III. Sfânta Treime- Dumnezeu este iubire

1. Explicarea terminologiei trinitare a. Fiinţa dumnezeiască

În esenț a Sa, Firea dumnezeiască este necomunicabilă ad extra; Ființ a este mai presus de orice cunoș tinț ă,

ascunsă în transcendent. Dar energiile izvorâtoare, în mod natural din Dumnezeu, aproprie pe om de îndumnezeire, îl

ridică la vederea luminii celei neapropiate, ni-l dezvăluie pe Dumnezeu cel viu în acț iune prin ieș irile naturale

proniatoare. Doar aș a, omul poate grăi ceva despre Dumnezeu.

Dumnezeu este o Ființ ă întreită în Persoane: Tatăl, Fiul ș i Duhul Sfânt. Tatăl, însă, este izvorul celei

deoființ ă Treimi. El Îl naș te din veci pe Fiul ș i Îl purcede pe Duhul Sfânt. “Cugetăm Sfânta Treime în ipostasuri



4

Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan,…, p. 890

5

Ibidem, pp. 319-321.

6

Ibidem, p. 1010.

7

Idem, Glafire, P.S.B., vol. 39, traducere din limba greacă, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R.,

Bucureşti, 1992, p. 209.

8

Idem, op. cit., p. 1038.

9

Ibidem, pp. 90-91.

10

Idem, Împotriva antropofiț ilor, traducere din greceș te de C-tin Daniel, manuscris dactilografiat în arhiva Bibliotecii Sfântului

Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, p. 10.

2

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

deosebite. Căci Tatăl este Tată, şi nu Fiu. Iar Fiul iarăşi Fiu, şi nu Tată. Şi Duhul e în mod deosebit Duhul Sfânt, deşi

ipostasurile nu sunt despărţite, pentru comuniunea şi unitatea dintre ele. Fiind deci una Dumnezeirea în Tatăl şi în Fiul

şi în Sfântul Duh, spunem că Tatăl Se vede în Fiul, şi Fiul, în Tatăl. Dar e necesar să ştim şi că nu a voi aceleaşi cu

Tatăl, nici a consimţi cu El fac pe Fiul să zică: > sau: > ci fiindcă este Născutul autentic al fiinţei Tatălui arată în Sine pe Tatăl şi Se arată şi El în Tatăl. […]Deci,

cei ce văd pe Fiul pot vedea fiinţa Tatălui şi pot înţelege din Fiul ceea ce e propriu Tatălui. Căci, deoarece toată

existenţa Fiului iese din fiinţa Tatălui, Fiul este în Tatăl şi, invers, Tatăl este în Fiul, deoarece ceea ce este Tatăl prin

fire, aceea este şi Cuvântul Cel ce provine din El, fiindcă Tatăl Se arată şi este în Fiul, aşa cum este în râu izvorul din

care el izvorăşte. Căci ceea ce e propriu fiinţei Tatălui se află în Fiul, şi chipul Dumnezeirii, ca să zic aşa, Îl arată pe

Tatăl în Sine”.11 Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi Se odihneşte peste Fiul sau străluceşte din Fiul. Duhul Sfânt este

purces de Tatăl spre Fiul ca Persoană iubitoare a Fiului împreună cu Tatăl şi, totodată, ca Persoană iubitoare a Tatălui

împreună cu Fiul. Duhul Sfânt străluceşte din Fiul, arătând Fiului pe Tatăl şi Tatălui pe Fiul.

Fiul are în Sine pe Duhul Sfânt prin faptul că este de o fiinţă cu Tatăl, de la Care Duhul purcede. Fiul este

Adevărul, Duhul Sfânt este Duhul Fiului sau Duhul Adevărului şi Tatăl este Izvorul Adevărului sau purcezătorul

Duhului Adevărului spre Fiul, Care este o altă conştiinţă prin Care Tatăl Se cunoaşte pe Sine ca Suprema Existenţă:

„Duhul Sfânt este în Fiul în mod fiinţial, cum este şi în Tatăl Însuşi. Pentru că, precum este al Tatălui, aşa este Duhul

Sfânt şi al Fiului”.12

b. Ipostasurile treimice

Terminologia trinitară este strâns legată de formularea dogmei Sfintei Treimi. În Dumnezeu există o singură

Fiinţă (fire, esenţă, substanţă, natură) ipostaziată în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în Cele Trei Persoane sau Ipostasuri.

“Spunând Tatăl, Fiul ș i Duhul Sfânt, nu porneș te de la indicarea a ceea ce este în mod indistinct firea întreagă a

dumnezeirii, ci de la cele din care se cunoaș te Sfânta Treime ca o ființ ă identică în ipostasuri deosebite. Expresia dă

fiecărei existenț e gândite numele care I se cuvine ș i prezintă ca ipostasuri deosebite cele unite în mod ființ ial.

Cugetă ca rădăcină supremă, dincolo de care nu este absolut nimic, pe Tatăl, iar ca pe Cel provenit ș i născut din

rădăcina supremă, primeș te pe Fiul - un Fiu care nu ș i-a primit în aceeaș i treaptă cu cele făcute facerea în timp, care

nu-ș i arată frumuseț ea propriei firi aflându-se într-o treaptă inferioară celei a Tatălui, ci fiind deodată ș i coetern ș i

egal în toate cu Acela, lipsit fiind doar de dreptul de a naș te. Căci aceasta I se cuvine numai lui Dumnezeu Tatăl. Iar

numele de Duh Sfânt Îl vei da Celui ce se revarsă prin fire de Dumnezeu Tatăl prin Fiul, arătându-ne sub chipul

suflării existenț a Sa. Făcând aș a vei păstra proprietatea celor trei ipostasuri clară ș i neconfundată în existenț e

proprii, atribuindu-le totuș i firii celei une ș i de o ființ ă, împărătesa tuturor”.13 Fiecare Persoană ipoastaziază

întreaga Fiinţă Dumnezeiască fără ca prin afirmarea plenitudinii Uneia să stirbeaşcă sau să lipsească frumuseţea,

strălucirea şi integritatea Celorlalte: “E o unică şi distinctă lumină în trei sori într-o interioritate reciprocă”.14

Existenţa dumnezeiască este dăruire totală, izvorâre de viaţă într-o veşnică legătură de dragoste, Treimea e

bucuria armoniei, a jertfei afirmată chenotic, Tatăl Se dăruieşte în mod absolut Fiului şi Duhului, iar Aceştia întorc

Fiinţa Tatălui într-o continuă mişcare de iubire. Când iubeşti, îl afirmi şi exprimi pe celălalt, este strălucirea existenţei

căci “a iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt”.15 Tatăl este principiul monarhic al Celorlalte două: din cauza Tatălui, adică

deoarece Tatăl există, există Fiul şi Duhul, iar din pricina Tatălui, Fiul şi Duhul Sfânt au tot ce au. Această trăire

împreună a Fiinţei dumnezeieşti prin întrepătrundere nu distruge distincţia Persoanelor Treimice: Persoana nu […] este

un element >, o categorie pe care o adăugăm unei fiinţe concrete, după ce i-au atestat în prealabil

> ontologic. Persoana este însăşi ipostasul fiinţei”.16 Însă, nici Persoanele Sfintei Treimi nu împart Fiinţa,

ci Fiecare actualizează şi deţine plenitudinea existenţei manifestând-o în mod propriu. Atribuind aceeaș i raț iune a

slavei, mărturisim o fire comună în Cei trei care subzistă ca ipostasuri deosebite. Fiecare afirmă din totdeauna o

identitate proprie deplină.

c. Intersubiectivitatea Dumnezeirii - Unitate şi Trinitate

“Iar prin Dumnezeire înţeleg pe Cea unică, pe Cea singură şi adevărată, Cea în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul

Duh”.17Cele trei Ipostasuri sunt unele în altele, păstrându-se astfel, unitatea Ființ ei. Această unitate desăvârș ită în

diversitate desăvârș ită arată “frumuseţea neasemănată a mângâierii reciproce”.18 Prin cele trei Ipostasuri,

Dumnezeirea este necompusă ș i neamestecată; având aceeaşi Fiinţă, păstrându-se egalitatea ș i identitatea în ceea ce

priveşte voinţa, activitatea, puterea, stăpânirea şi mişcarea; Dumnezeirea este neîmpărţită şi este un singur Dumnezeu:

“mărturisim că trebuie să credem că din ființ a lui Dumnezeu Tatăl a ieș it prin naș tere adevărată Fiul, ca Dumnezeu

adevărat din Dumnezeu adevărat, sau că S-a născut nu pentru a fi de o fire străină ș i de alt neam, ci spre a fi ființ ial



11

Sf. Chiril al Alexandrei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, …, p.737.

12

Idem, Despre Sfânta Treime,…, p. 145.

13

Ibidem, pp. 52-53.

14

Sf. Grigorie de Nazians, Cele cinci cuvântări teologice, cf. Pr.Prof.Dr. D-tru Stăniloae Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I,

E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 200.

15

Pr. Prof. C-tin Galeriu, Puterea Duhului Sfânt într-o mână de carne, Filocalia II, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, passim.

16

Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclezială, traducere de Aurel Nae, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 33.

17

Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, …, p. 1043.

18

Ibidem, p. 823.

3

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

ceea ce se înț elege că este ș i Tatăl, afară numai de a fi Tată. Fiind împreună numărat ș i unit cu ei, Sfântul Duh,

avem o unică dumnezeire adevărată ș i prin fire, închinată în Treimea cea deoființ ă”.19 Ipostasele Sfintei Treimi sunt

unite, nu în sensul că ele se amestecă, ci în sensul că ele există unele în altele; iar întrepătrunderea reciprocă a

ipostaselor este fără amestecare ș i fără ca vreuna dintre Ele să aibă vreo lipsă. Ele nu sunt depărtate unele de altele, şi

nici împărţite în ce priveşte Fiinţa. Tatăl este principiul monarhic Celorlalte două. Fiul provine din Ființ a Tatălui,

există în Tatăl Său ș i arată în Sine, prin identitatea firii, ș i ființ a Celui ce L-a născut. Tatăl nu poate fi cunoscut

decât prin Fiul ș i în Fiul deoarece este chipul Ipostasului Lui, făcând să strălucească în chipul Său propriu firea din

care S-a născut. Duhul Sfânt are ș i El întreaga Ființ ă prin purcedere de la Tatăl, pe care ș i-o manifestă ca bucurie

ș i mărturie ș i sân al iubirii Tatălui către Fiul ș i invers.

La Sfântul Chiril al Alexandriei, purcederea Duhului Sfânt se face de la Tatăl întotdeauna prin Fiul. „Căci

vorbind de Duhul Adevărului adică de Duhul Său, zice că El purcede de la Tatăl. Fiindcă, precum este prin fire al

Fiului, existând în El şi prin El, aşa este şi al Tatălui. Căci Celor Cărora Duhul le este comun, cele ale fiinţei nu le sunt

despărţite”.20 Fiul nu este străin de purcederea Duhului, aşa cum nici Duhul nu e străin naşterii Fiului din Tatăl şi

Întrupării Sale.

d. Propietăţile Persoanelor Sfintei Treimi

 Tatăl - unitatea monadei

Paternitatea Tatălui este unică, negrăită, desăvârș ită, fără cauză, nenăscut ș i nepurces, dar izvor a toată

ființ imea ș i părinț imea. Existenț a Sa este intercondiț ionată de existenț a Fiului ș i a Duhului Sfânt. Dumnezeu

Tatăl este cel preaînalt, cel bun, Fiul este Ziditorul iar Duhul este cel de viaț ă dătător; ș i acestea sunt feț ele Celor

mai presus de spaț iu ș i timp întoarse către noi într-o primăvară harică a îmbrăț iș ării celei veș nice. “Una singură

este firea Dumnezeirii, aceea care este peste toț i ș i ea se extinde în chip gândit în Sfânta Treime cea sfântă ș i

preacinstită ș i de o ființ ă, adică în Tatăl ș i în Fiul ș i în Duhul Sfânt. Dar chiar dacă există în chip personal, ceea ce

se zice ș i se afirmă ș i ceea ce este, raț iunea de o ființ ei îi adună ș i îi uneș te într-o singură natură neschimbată ș i

aceeaș i una faț ă de alta. Căci Fiul este născut din Tatăl, ș i El este în chip natural ș i din Dânsul ș i de asemenea ș i

Duhul Sfânt purcede, fiind duhul propriu al lui Dumnezeu Tatăl ș i de asemenea ș i al Fiului. Căci Tatăl sfinț eș te

prin Dânsul (Duhul Sfânt) ceea ce prin firea sa este sfânt”.21

Tatăl este fără cauză, nenăscut ș i nepurces, dar început al tuturor ființ ărilor, al Ipostasurilor treimice ș i al

întregii făpturi. Numele de Tată ne dezvăluie actul naș terii celei inefabile, al deschiderii totale de relaț ie din Sfânta

Treime. Naș terea ș i purcederea sunt acte personale unice ale Tatălui, dar ele nu sunt străine în mod reciproc Fiului

ș i Duhului. Duhul purcede de la Tatăl dar se odihneș te în Fiul, iar Fiul se naș te din Tatăl, dar este bucuria Duhului,

care umple sânurile Dumnezeirii de mireasma cea bună a iubirii dumnezeieș ti. “Fiul a arătat numele Tatălui,

aducându-ne la cunoaşterea şi la vederea sigură că nu e numai Dumnezeu (fiindcă s-a propovăduit aceasta şi înainte de

venirea lui Hristos, prin Scriptura de Dumnezeu insuflată), ci că, pe lângă faptul că e Dumnezeu cu adevărat, este şi

Tată, nu printr-un nume mincinos, ci având în Sine şi din Sine pe Cel Născut al Său, împreună veşnic cu firea, fiindcă

nu L-a născut în timp pe Creatorul veacurilor. De aceea, numele de Tată îi este mai propriu lui Dumnezeu, decât cel de

Dumnezeu. Căci numele de Dumnezeu indică demnitatea, pe când cel de Tată, proprietatea fiinţială. Spunând cineva

Dumnezeu, arată pe Domnul tuturor, iar numindu-L Tată, exprimă proprietatea: arată că a născut. Numele de Tată,

care e mai propriu şi mai adevărat, I-l acordă lui Dumnezeu şi Fiul însuşi, Care nu zice: Eu şi Dumnezeu, ci „Eu şi

Tatăl Meu una suntem” (In 10, 30), […]Şi, arătându-Se rod adevărat al firii stăpânitoare a tuturor, a făcut cunoscut

numele Tatălui şi ne-a adus la deplina cunoaştere. Căci cea mai deplină cunoaştere a lui Dumnezeu şi a stăpânirii Lui

peste toate nu constă numai în a şti că Dumnezeu există, ci că e şi Tată şi al cui Tată este, ştiindu-se şi de împreună-

existenţa Sfântului Duh”.22

 Naşterea Fiului din Tatăl

În Sfânta Treime naşterea este o însuşire prin care Persoana Tatălui se distinge de Fiul, Tatăl fiind nenăscut,

iar Fiul, născut. Este modalitatea de afirmare a distincț iei Celor doi, dar ș i a relaț iei dintre Ei.

Fiul este din Tatăl, dar şi în Tatăl. Fiul străluceşte din Tatăl prin naşterea din veşnicie din Fiinţa Tatălui, dar

este şi în Tatăl pentru că este plin de strălucirea ce izvorăşte din Ipostasul Tatălui: „Fiul este de-o-fiinţă cu Tatăl şi

Tatăl, cu Fiul. De aceea, au o asemănare desăvârşită, în aşa fel că Tatăl se vede în Fiul şi Fiul, în Tatăl, şi Unul

străluceşte în Celălalt, cum spunea Însuşi Fiul: Cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Tatăl Meu şi Eu sunt întru Tatăl şi

Tatăl întru Mine (In. XIV, 9-10). Dar, deşi Fiul este în Tatăl, are iarăşi în Sine pe Tatăl. Căci El, precum am spus mai

înainte, poartă întocmai chipul Celui ce L-a născut; dar numaidecât, iarăşi, Cel din Care este El zugrăveşte în Sine pe

Cel ce L-a născut. Dar prin faptul că există (ca ipostas) în mod propriu, Fiul nu se va păgubi şi nici Tatăl nu va pierde

subzistenţa de Sine. Căci nici marea asemănare nu va pricinui vreo confundare a ipostasurilor, încât să se înţeleagă

unul ca număr, Tatăl, Care a născut, şi Fiul, Cel născut din El. În Amândoi se va mărturisi identitatea firii, dar fiind



19

Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, …, pp. 98-99.

20

Ibidem, p. 973.

21

Idem, Zece cărţi împotriva lui Iulian Apostatul, traducere din limba greacă de Dr. C-tin Daniel, Editura Anastasia, Bucureşti,

2000, p. 45.

22

Idem, op. cit., pp. 1023-1024.

4

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

proprie Fiecăruia, ca şi Tatăl să se înţeleagă cu adevărat Tată, şi Fiul, Fiu. Iar numărându-Se şi mărturisindu-Se

împreună Sfântul Duh, Sfânta şi închinata Treime va avea plinătatea Ei”.23Unitatea de fiinţă a Fiului şi a Tatălui nu

distruge însă, distincţia ipostatică. Deofiinţimea nu implică o unitate de tip panteist, dar nici nu desparte firea

dumnezeiască. Tatăl şi Fiul sunt uniţi atât prin împărtăşirea unei unice firi dumnezeieşti, cât şi prin ipostazierea fiinţei

ca Tată şi Fiu.

 Purcederea Duhului din Tatăl

“Există un singur Duh Sfânt, Mângâietorul. Şi după cum este un singur Dumnezeu Tatăl şi nu este al doilea

Tată; şi după cum este un singur Fiu Unul-Născut şi Cuvântul Lui Dumnezeu, şi nu are frate, tot la fel este numai un

singur Duh Sfânt, şi nu este al doilea Duh Sfânt egal Lui. Sfântul Duh este cea mai mare putere dumnezeiască şi

nepătrunsă cu mintea. Trăieşte, este cugetător şi sfinţeşte toate cele făcute de Dumnezeu …El luminează sufletele

drepţilor, El era în profeţi şi tot el în apostoli în Noul Testament. Nu mărturisim trei dumnezei, ci împreună cu Sfântul

Duh, prin Fiul, mărturisim un singur Dumnezeu”.24 Izvorul Duhului e Tatăl care Îl purcede din veci (Ioan 15, 26), Îi dă

fiinţa Sa comună cu a Fiului şi este Dumnezeu adevărat consubstanţial cu Tatăl şi cu Fiul “Duhul este al Lui

Dumnezeu şi Tatăl şi al Fiului ca unul ce este fiinţial din amândoi, adică curge din Tatăl prin Fiul”.25 Duhul subzistă ca

Ipostas distinct Care Îşi are originea personală şi substanţă de la Tatăl prin comunicarea, împărtăşirea şi dăruirea totală

a Fiinţei Sale, care este primită în mod intern, deplin şi continuu. “Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede”

(Ioan15, 26). Însă, purcederea Duhului este dinamică; ea îș i are obârș ia în Tatăl, dar nu e străină Fiului, căci Duhul

purcede de la Tatăl prin Fiul. Naşterea şi purcederea arată starea de relaţie şi legătură cu Tatăl şi nu o superioritate faţă

de Fiul şi Duhul Sfânt. “Dumnezeu a fost deodată Tată şi voitor să fie Tată”.26

 Perihoreza treimică. Relaţiile personale în Sfânta Treime

Ipostasurile dumnezeieș ti locuiesc ș i stau Unele în Altele în virtutea enipostazierii aceleiaș i Ființ e în mod

concomitent fără despărț ire, fără confundare ș i fără amestecare. Această întrepătrundere ș i împreună- locuire face

ca Fiul să fie în Tatăl ș i în Duhul, Duhul în Tatăl ș i în Fiul, iar Tatăl în Fiul ș i în Duhul. Perihoreza este temelia

unităț ii de voinț ă ș i viaț ă în Sfânta Treime. “Căci înţelegându-se o unică Dumnezeire în Tatăl şi în Fiul, va fi

numaidecât şi o unică voinţă şi nu se va înţelege vreodată firea dumnezeiască opunându-se Sieşi nici în Tatăl, nici în

Fiul, nici în Sfântul Duh, ci ceea ce-I place Tatălui, aceasta este voia întregii Dumnezeiri”.27

 Energiile divine necreate

Adus în existenţă după chipul Fiului, omul avea menirea ca, printr-o viaţă de comuniune şi prin colaborarea cu

harul dumnezeiesc, să-ș i împroprieze tot mai deplin calităţile fiinţiale ale arhetipurilor dumnezeieşti. Trebuia să se

desăvârşească, să potenț eze, prin harul lui Dumnezeu, chipul în asemănare. Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu a

venit printre noi, ca şi noi să ne facem asemenea Lui, pe cât e cu putinţă firii noastre, şi să dobândim înnoirea prin har.

Fără întruparea Domnului, omul nu ar mai fi putut să revină în sânul de comuniune ș i iubire al Sfintei Treimi.

Prin păcat, chipul omului fusese sfâș iat, incapabil, fără pătrunderea energiilor necreate în făptura zidită, să mai

reflecte cumva chipul în asemănare. După alungarea din Rai, omul nu mai rămâne deschis ca mediu sinergetic de har

ș i voinț ă de a fi ș i de a putea rămâne în relaț ie cu Dumnezeu. Harul Duhului Sfânt nu mai umplea sufletul omului,

ci omul, în mod egocentric întors ș i condamnat la limitatrea propriei persoane, se opacizase. “Fiindcă odinioară, din

pricina păcatului ce împărăţea peste noi şi pentru apostazia ivită în Adam, nu am dobândit puterea de a săvârşi cele ce

contribuie la câştigarea virtuţii şi, ca urmare, eram foarte departe şi de îndrăzneala faţă de Dumnezeu. Dar ridicându-

ne la aceasta, Dumnezeu, prin marea Lui bunătate, ne-a mângâiat prin glasul Proorocului, zicând: „Nu te teme că a fost

ruşinat, nici nu te înspăimânta că a fost pedepsit” (Is. 54, 1). Căci, precum în toate celelalte bunătăţi Domnul nostru

Iisus Hristos S-a făcut pârgă şi uşă şi cale, aşa şi aici”.28 Dar lucrarea Fiului este împreună mântuitoare cu a Duhului

“din această cauză spune şi Pavel că neamurile s-au făcut con-trupeşti şi împreună-părtaşe în Hristos, ca unele ce s-au

împărtăşit de Sfântul Trup şi Sânge (Efes. 3, 6). Iar mădularele noastre să fie considerate ca şi mădularele lui Hristos.

Dar cunoaşterea aduce şi binecuvântarea prin Duhul, căci Se sălăşluieşte în inimile noastre, modelând spre înfiere pe

cei ce-L primesc şi refăcându-i întru nestricăciune şi evlavie prin vieţuirea evanghelică.

2. Taina Sfintei Treimi dezvăluită în timp

a. Descoperirea Sfintei Treimi în Vechiul Testament

În Vechiul Testament, Duhul este cel care insuflă credinț a ș i mărturiile proorocilor în Întruparea

Mântuitorului, Mesia cel ce ridică păcatele lumii. “Dumnezeu Tatăl a închipuit ș i a figurat ca într-un tablou, în legea







23

Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, …, p. 25.

24

Ibidem, p. 435.

25

Idem, Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, în col. P.S.B., vol. 38, traducere din limba greacă, introducere şi note de Pr. Prof.

Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 21.

26

Idem, Despre Sfânta Treime, …, p. 90.

27

Idem, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan,…, p. 278.

28

Ibidem, p. 1018.

5

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

veche, desenând cu umbre oarecum taina lui Hristos, prin acea facere de jertfe pentru păcate”.29 Moise este cu

precădere, în opera Sfântului Chiril, modelul lui Hristos. “El este Moise considerat după tipul (simbolul) strategului

conducător de oaste. El este care a fost numit sămânț a lui Abraham. El care era identic (asemenea) în toate

privinț ele cu fraț ii Săi, Cela care S-a făcut Arhiereu în timp, Cela care S-a sfârș it prin suferinț ele patimilor, El

care prin faptul că Însuș i El a pătimit fiind ispitit, putând să ajute celor ce sunt ispitiț i, Cela care a fost numit

arhiereu după rânduiala lui Melchisedec.”30 Ș i toate cele ale trecerii la libertate din robia egipteană sunt, de asemenea,

simboluri ale lui Hristos : mana este un chip al lui Hristos, care susţine şi întăreşte toate în existenţă şi hrăneşte pe

îngeri, dând viaţă şi celor de pe pământ, chivotul Legii, pregătit din lemne ce nu putrezesc şi care era poleit cu aur şi

avea aşezată în el Legea dumnezeiască, ca chip al lui Dumnezeu-Cuvântul sălăşluit şi unit cu Sfântul Său trup, la fel

masa punerii înainte, adică pâinile, indicau Sfântul Trup al lui Hristos, care hrăneşte pe toţi spre viaţă veşnică, Hristos

era preînchipuit şi prin candelabru ș i altarul de aur- El, suindu-Se de pe altarul tămâierii, ca miros de bună mireasmă,

la Dumnezeu şi Tatăl (căci aceasta o arată tămâia), iar prin altarul roadelor, aducându-Se ca jertfă junghiată pentru noi.

b. Plinătatea vederii lui Dumnezeu în Noul Testament

Noul Testament este noua moș tenire, întărirea făgăduinț ei Tatălui, care hotărăș te să mântuiască lumea prin

trimiterea Fiului în Duhul Sfânt. Perioada nou testamentară este o altă treaptă revelaț ională a Persoanelor Sfintei

Treimi. Dumnezeu, prin Întruparea Logosului, Celei de a doua Persoane a Sfintei Treimi, Se arată ca Unitate în

Trinitate. Firea cea dumnezeiască stăpâneș te toate ș i locuieș te în lumina la care nu se poate ajunge, înconjurată de

stăpânirile, domniile ș i puterile. Ce era atunci (în Vechiul Testament) umbră, e acum (Noul Testament) strălucire

triipostatică. “Dar ne-a vizitat pe noi Răsăritul cel de Sus (Lc 1, 7-8), S-a arătat nouă Cuvântul cel Unul Născut al lui

Dumnezeu ș i a strălucit El peste oamenii de pe pământ, făcându-Se El om în felul nostru dar totodată a rămas cu firea

Dumnezeu. Ș i El singur ne-a legat pe noi prin Dânsul de Dumnezeu Tatăl suprimând ceea ce se afla între Dumnezeu

Tatăl ș i noi ș i scăpându-ne cu răbdare ș i în chip iertător de păcatul care ne despărț ea pe noi (de Dumnezeu Tatăl)

ș i făcându-ne să fim drepț i (dându-ne calitatea să fim drepț i) prin credinț ă. Căci într-adevăr El este pacea noastră,

cum scriu Scripturile.

c. Vederea celei de-a 8 zi

Biserica în ziua a opta este Biserica - Mireasă care se uneș te în zi de sărbătoare - duminica creaț iei, a învierii

cu Mirele ei iubit. Ea e participantă la Schimbarea la Faț ă, la lumina Învierii, la slava Înălț ării, la Parusia Domnului.

Ea este noul Ierusalim, pământ nou ș i cer nou. Dorul după îndumnezeire, după gustarea cea veș nică a iubirii

dumnezeieș ti se adapă în izvorul cel curgător de apă vie al Bisericii. Înveș nicirea este darul vederii lui Dumnezeu în

noi, al umplerii de Duhul Sfânt. Cel ce L-a umplut pe Hristos, ne umple acum pe noi. “Hristos, ca Subiect

dumnezeiesc al trupului Său, a desființ at pentru veci moartea lui, căci El este Izvorul vieț ii. Unitatea de natură a

trupului Său cu a tuturor oamenilor va desființ a moartea tuturor”.31

3. Lumea- înomenirea iubirii dumnezeieşti a. Treimea şi omul

Tema frumuseţii dumnezeieşti constituie centrul operei teologice a Sfântului Chiril. Frumuseţea firii

dumnezeieşti reprezintă temeiul transcendent după care a fost creată firea omenească existentă în Ipostas: „În unica

fire dumnezeiască, cele trei Ipostasuri Se întâlnesc într-o unică frumuseţe transcendentă … În chipul acestei frumuseţi

am fost creaţi şi noi … Modelaţi, datorită Duhului, după frumuseţea dumnezeiască şi transcendentă a Fiului … ne

facem părtaşi firii dumnezeieşti”.32 De asemenea: „Dumnezeu a socotit că trebuie să fie făurit omul după chipul şi

conform frumuseţii celei divine, care este a Sa şi numai a Sa”.33

Zidirea se face dar al Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt. În Treime orice act creator este dar : Tatăl creează

lumea de dragul Fiului, Fiul o primeș te în raț iunile Sale fiitoare, iar Duhul o sfinț eș te cu harul Său, fiecare ieș ire

e comună Celor Trei ș i ea e făcută ca dar pentru Cealaltă Persoană, fiecare dăruieș te darul primit ș i îl acceptă în

Celelalte două. Lumea a fost creată ca expresie a acestei izvorâri fără grai în lăuntrul iubirii trinitare, căci Cel ce o

gîndise din veci ș tia iconomia Întrupării ș i o vedea pe ea moș tenitoare în cele ale Tatălui său.

b. Creaţia- dovada iubirii dumnezeieşti

Pnevmatizarea şi îndumnezeirea firii omeneşti a lui Hristos, prin împreună- lucrarea Persoanelor treimice în

actul Învierii, reprezintă preaslăvirea Fiului de către Tatăl sau participarea Cuvântului Întrupat la viaţa intratrinitară în

iubire, şi ca om. Prin Învierea şi şederea Sa de-a dreapta Tatălui, şi ca om, Fiul Se arată ș i răspunde Tatălui cu chip

omeneasc. Prin faţa Lui omenească transpare calitatea de Fiu al Tatălui. Tatăl îşi revarsă iubirea Sa, prin Duhul Sfânt,

şi peste faţa omenească a Fiului, privind şi iubind ca fii, în Fiul, pe toţi oamenii. Prin Înviere, Duhul Sfânt străluceşte

din faţa omenească a Fiului şi Dumnezeu-Tatăl Se odihneşte în umanitatea jertfită şi transfigurată, prin Acelaşi Duh al

Fiului. Hristos stă înaintea Tatălui ca Jertfă ș i ca izvor ipostatic al înfierii întregii umanităţi. Prin învierea lui Hristos



29

Idem, Împotriva hulelor lui Nestorie, traducere din greceș te de C-tin Daniel, manuscris dactilografiat în arhiva Bibliotecii

Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, p. 153.

30

Sf. Chiril al Alexandriei, Împotriva hulelor lui Nestorie,…, p. 137.

31

Pr. Prof. Dr. D-tru Stăniloae în nota 1872 la Sf. Chiril al Alexandrei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, …, p. 996.

32

Idem, Despre Sfânta Treime, …, pp. 167-168.

33

Idem, Zece cărţi împotriva lui Iulian Apostatul, …, pp. 47-49.

6

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

se desăvârşeşte înfierea şi îndumnezeirea întregii creaţii, dar ca stare virtuală sau ca mântuire obiectivă. În acest sens,

Hristos este pârga umanităţii, al doilea început al celor de pe pământ, a doua rădăcină a umanităţii, al doilea Adam,

Întâiul-Născut între mulţi fraţi, Înainte-Mergătorul nostru la cer. Calitatea lui Hristos de pârgă (“În Hristos firea

omului a fost readusă la înnoire ca pârgă şi în El am dobândit şi cele mai presus de fire. De aceea, El s-a numit de către

dumnezeieştile Scripturi şi al doilea Adam”34) sau de nou început al neamului omenesc începe de la Întrupare, dar se

desăvârşeşte în Înviere.

c. Motivul şi scopul creaţiei

Tatăl creează lumea ca dar Fiului, iar Fiul o primeș te în Duhul Sfânt ca semn al iubirii Sale faț ă de Tatăl.

Lumea este răspunsul Fiului la iubirea Tatălui. Împărtăș indu-se în iubire lumea devine participantă relaț iilor

intratrinitare. Drumul temporal al lumii e înveș nicirea iubitoare în Sfânta Treime.Mântuirea trebuia adusă omenirii în

mod interior, ontologic ș i pentru aceasta Dumnezeu însuș i se coboară. “Cel mare se face mic” ș i asumă în ipostasul

său divin întreaga omenire pentru a o ridica la tronul slavei dumnezeieș ti. Prin Învierea şi Înălţarea lui Hristos la

Ceruri, restaurarea noastră în Hristos atinge punctul culminant. În Hristos, am fost aduşi, spiritual, întru miros de bună

mireasmă lui Dumnezeu şi Tatăl, atunci când ne-am şi învrednicit, îmbelşugat, de bunăvoinţa Lui, şi am dobândit

înfierea. Învierea deschide zorii vieţii celei fără de sfârşit, ai vieţii noii şi duhovniceşti, simbolizată prin ziua a opta, ca

plinătate a timpului şi început fără de sfârşit al veşniciei, prin primăvara spirituală, inteligibilă: Căci înflorim din nou

în Hristos spre înnoirea vieţii şi timpul venirii Lui s-a arătat ca o primăvară spirituală, făcând firea omenească bine

înflorită şi roditoare. Înfierea în Hristos, desăvârşită prin Înviere, corespunde cu ridicarea la o slavă mai presus de fire,

la dobândirea demnităţii de dumnezeu prin har: creatura, rămânând în limitele ontologice ale creatului, vieţuieşte de

acum în chipul Creatorului sau al Tatălui Ceresc, participând, la viaţa Sfintei Treimi. Prin învierea ș i înălț area lui

Hristos de-a dreapta Tatălui, universul îşi află desăvârşita sa subiectivare sau omul îşi împlineşte, într-un chip absolut,

vocaţia sa perihoretică. Reîntoarcerea întregii creaţii, la Tatăl, care-şi are punctul culminant în Jertfa lui Hristos, îşi

atinge deznodământul prin Învierea Logosului întrupat.

d. Omul- pronie şi judecată

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său ș i, ca o dovadă în plus de iubire, l-a menit spre asemănarea cu El.

Pentru aceasta l-a aș ezat în Rai, care era un loc ș i o stare de fericire relativă, un fel de arvună a plinătăț ii de

comunicare ș i contemplare directă a lui Dumnezeu în om. Sfântul Efrem Sirul în Imnele despre Paradis, vede Raiul

în perspectiva ecleziologică. Pentru el, cortul mărturiei arătat lui Moise preînchipuie Raiul protopărinț ilor. Adam era

aș ezat în Sfânta ș i primenindu-ș i sufletul prin contemplarea virtuț ilor celor adevărate trebuia să se facă vrednic de

vederea ș i simț irea celor ascunse în Sfânta Sfintelor. Ș i a pus Dumnezeu în Rai pomul cunoș tinț ei, catapeteasmă

ce păzea Sfânta Sfintelor, ș i i-a dat Dumnezeu poruncă lui Adam să nu guste din el : “din tot pomul din Rai să

mănânci, dar din pomul cunoș tinț ei binelui ș i răului să nu mănâci, căci, în ziua în care vei mânca din el vei muri

negreș it” (Facere 2, 16-17). Omul trebuia, prin ascultare, să facă exerciț iul iubirii ș i al conș tiinț ei propriei limite,

în smerenie să ș tie că are un Stăpân. Porunca postirii era temporală, căci odată cu Întruparea ne vine tot “darul de

sus.” Tatăl a dat Fiului toată judecata, ca noi să fim judecaț i de Cel care a trăit popriile noastre sângiuiri ș i astfel cel

ce-i contestă autoritatea să nu aibă cuvânt împotriva dreptăț ii. Fiul însuș i Se face nouă prin moarte Înviere.

IV. Tatăl- izvor a toată fiinţa 1. Relaţia Tatălui cu Fiul

“Fiul, existând din eternitate cu Tatăl, făcându-Se începătură a noii existenţe omeneşti în timpul întrupării, e

afirmat şi ca Fiu al lui Dumnezeu, pentru arătarea Lui cu trupul în lume, aşa, având fiinţial în Sine pe Duhul propriu,

se zice că-L primeşte ca om, păstrând umanităţii treapta ei cuvenită şi însuşindu-Şi împreună cu ea cele cuvenite ei,

pentru noi”.35 Fiul este Faț a ș i Chipul Tatălui, Cuvântul Întrupat ieș it din El ca să se facă cunoscut tuturor celor de

pe pământ, ca umplând de lumină toate. În El S-a arătat nouă Dumnezeu ș i noi ne prefacem după Chipul Lui prin

sfinț irea în Duhul ș i dobândim cunoș tinț a cea adevărată ș i mântuitoare pentru că “Fiul fiind pecetea ipostasului

lui Dumnezeu, arată în Sine nestrâmbată ș i neslăbită frumuseț ea dumnezeiască, spunând deschis > (Ioan 14, 10) ș i > (Ioan 14, 9)”.36

2. Relaţia Tatălui cu Duhul

La Sfântul Chiril al Alexandriei, purcederea Duhului Sfânt se face de la Tatăl întotdeauna prin Fiul. „Căci

vorbind de Duhul Adevărului adică de Duhul Său, zice că El purcede de la Tatăl. Fiindcă, precum este prin fire al

Fiului, existând în El şi prin El, aşa este şi al Tatălui. Căci Celor Cărora Duhul le este comun, cele ale fiinţei nu le sunt

despărţite”.37 Fiul nu este străin de purcederea Duhului, aşa cum nici Duhul nu e străin naşterii Fiului din Tatăl şi

Întrupării Sale, “ca să credem şi noi cu tărie că Sfântul Duh nu e străin de Fiul, ci e de o fiinţă cu El şi purcede din

Tatăl prin El”.38 Duhul umple Fiinţa dumnezeiască de mireasma bucuriei, este sărbătoarea existentă între iubirea

Tatălui faţă de Fiul şi a Fiului faţă de Tatăl. „Duhul este al lui Dumnezeu-Tatăl, dar este şi al Fiului, nu ca şi cum ar fi



34

Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, …, p. 775.

35

Ibidem, p. 146.

36

Idem, Despre Sfânta Treime,…, p. 200.

37

Idem, op. cit., p. 973.

38

Ibidem, p. 1156.

7

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

împărţit între cei Doi. Deocarece Fiul este din Tatăl şi în Tatăl după fire, Care se revarsă, din Tatăl şi prin Fiul, se

dăruieşte făpturii. Şi nu face aceasta Fiul ca slujitor, ci, cum au supus adineauri, răsărind Duhul din fiinţa lui

Dumnezeu – Tatăl, îngăduie celor vrednici să-L primească prin Cuvântul cel de-o-fiinţă şi se arată din El în mod

nemijlocit şi împărţit. Dar, Fiul rămânând în mod real pururea, spunem de Fiul ca este de-Sine-stătător, (în Ipostas

propriu) şi că are în Sine pe Cel ce L-a Născut. Iar că Duhul Tatălui se arată al Fiului şi al Tatălui, al Tatălui, Care îl

trimite sau făgăduieşte să-L împartă Sfinţilor, dar şi Fiului, pentru identitatea fiinţei, pe care o are cu Tatăl şi că în

toate este lucrător Tatăl prin Fiul”.39 Vedem astfel, intimitatea legăturii Duhului atât cu Tatăl de la care purcede, cât şi

cu Fiul cu Care e deofiinţă, pe Care Îl unge, Îl umple de dragostea Tatălui.

3. Odihnirea Duhului în Fiul şi strălucirea Fiului în Duhul

Duhul umple, umbreşte, mărturiseşte, este Înaintemergător şi Sfinţitor al Fiului şi nu pentru că Fiul ar suferi de

vreo ştirbire, ci toate darurile Duhului le primeşte Fiul în Omenitatea Sa pentru a o desăvârşi pentru noi. „Fiindcă deci

întâiul Adam nu a păstrat harul dat lui de Dumnezeu, ne-a trimis Dumnezeu-Tatăl din cer pe al doilea Adam. Căci

trimite spre asemănare cu noi pe Fiul Său cel neschimbat şi nealterat prin fire şi cu totul neştiutor de păcat ca, precum

prin neascultarea celui dintâi am ajuns sub mânia dumnezeiască, aşa, prin ascultarea Celui de al doilea, să scăpăm şi de

blestem şi să înceteze şi relele. Iar deoarece Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om, El primeşte Duhul de la Tatăl ca

unul dintre noi, neprimind ceva special pentru Sine, căci El era Dăruitorul Duhului, ci pentru ca primindu-L ca om

să-L păstreze firii noastre şi să înrădăcineze iarăşi în noi harul pe care l-a păstrat Cel ce nu ș tia de păcat”.40 Fiul este

acoperit şi umplut de Duhul din toate părţile. Unirea lor există dinainte de Întrupare, dar, făcându-Se Om, a tins

dumnezeirea Sa la tot omul. Trebuia, făcându-se om, să primească pe Duhul şi să rămână în El Duhul şi să Se

odihnească în El. Duhul, fiind însă de o fire, Se revarsă din Tatăl ca dintr-un izvor. De aceea nu este străin nici de Fiul.

Căci Acesta S-a Născut din Tatăl, având tot ce e propriu Lui în Sine. Doar mărturisind „odihna şi strălucirea” Duhului

în Fiul ne închinăm Treimii infinit dăruitoare!

4. „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri“

Numele de părinţime îl primim prin asemănare de la Dumnezeu. “Deoarece Dumnezeu este mai vechi decât

toate, e vădit că prin imitare suntem părinţi şi noi, care am fost făcuţi după forma Lui, numiţi fiind chipul Lui. Apoi,

spune-mi, cum cei ce am fost făcuţi după asemănarea Lui suntem prin fire părinţi ai copiilor proprii, dacă nu e

Dumnezeu arhetipul după care am fost formaţi? Cum ar cugeta cineva că a ieşit numele părinţimii şi la alţii, dacă nu

este cu adevărat un Dumnezeu Tată? Căci, dacă nu ar fi aşa, firea lucrurilor ar fi cu totul întoarsă, căci am socoti că El

se numeşte Tată mai degrabă ca Cel ce este El după asemănarea noastră decât noi după asemănarea Lui. […] că din El

este toată părinţimea în cer şi pe pământ. Căci a spune el aceasta este cea mai mare absurditate. Deci spune adevărul

cel ce a îndrăznit să declare: „De vreme ce voi căutaţi dovada că Hristos grăieşte întru mine...” (II Cor. 13, 3). Din

Dumnezeu este numele părinţime, şi din El curge la noi. Deci Dumnezeu este după fire Tatăl Cuvântului”.41



V. Fiul - jertfă şi răscumpărare 1. Logosul- Cuvântul lui Dumnezeu



Logosul Întrupat este Fiu şi Icoană a lui Dumnezeu. El reprezintă pentru soteriologia creştină centrul

teleologic, Premisa şi Finalitatea existenţei. “>, adică Unicul şi singurul după fire,

moştenitorul însuşirilor Celui ce L-a născut, după Care suntem formaţi şi noi prin voinţă, prin Care suntem chemaţi la

demnitatea înfierii după har. Căci, precum din Dumnezeu -Tatăl >

(Efes. 3, 15), pentru că El este în mod propriu şi întâiul şi cu adevărat Tată, aşa şi toată fiimea este din Fiul, pentru că

El este în mod propriu şi singurul cu adevărat Fiu, nu fals şi cu nume mincinos, ci din fiinţa lui Dumnezeu -Tatăl, nu

prin rupere, sau curgere, sau diviziune, sau tăiere, căci firea dumnezeiască e cu desăvârşire nepătimitoare; ci ca Unul

din Unul, pururea coexistând şi fiind împreună etern şi interior prin fire Născătorului, fiind în El şi provenind din El în

mod neîmpărţit şi nedespărţit.”42 Astfel Logosul este Fiul lui Dumnezeu născut din Tatăl ș i nu făcut, născut din

veș nicie în chip spiritual ș i tainic. “Într-adevăr Dumnezeu Tatăl a născut pe Fiul din El însuș i printr-o naș tere

unică”.43 Este deci deoființ ă cu Tatăl, Dumnezeu prin natură ca ș i Tatăl, din esenț a Tatălui.

Mântuitorul Se întrupează şi Se naşte ca Om din pântecele Fecioarei, din interiorul naturii umane, pentru că

Dumnezeu doreşte să înnoiască lumea din interiorul ei, cu acordul voinţei omului şi cu participarea deplină a omului la

mântuirea sa. Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos are loc numai după ce zămislirea Lui s-a făcut cu acordul Maicii

Domnului. Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul nu afectează nici unitatea ș i egalitatea Persoanelor treimice ș i nici

neschimbabilitatea Fiului lui Dumnezeu. Fiul este ș i rămâne ceea ce-I este propriu prin fire, adică Dumnezeu ș i









39

Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan,…, p. 1048.

40

Ibidem, p. 144.

41

Ibidem, pp. 34-35.

42

Ibidem, p. 149.

43

Idem, Că Unul e Hristos, cf. Arhim. Timotei Seviciu, Doctrina hristologică a Sfântului Chiril al Alexandriei, Timişoara, 1972,

p. 20.

8

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

înainte de Întrupare cât ș i după. Cuvântul este “cel de nu cunoaşte schimbare …, deoarece natura lui Dumnezeu este

fixată în bunurile sale proprii, şi statornicia ei în cele ce sunt e neclintită”.44



2. Întruparea Cuvântului a. Cauza Întrupării

Cauza Întrupării are la Sfântul Chiril o multitudine de înț elesuri, pe măsura bogăț iei Celui Întrupat. Aș adar

Întruparea Domnului reprezintă culmea revelaț iei dumnezeieș ti, în Hristos, Tatăl ne cheamă să ajungem la

cunoș tinț a adevărului mântuitor. Adevărul ne face liberi ș i nu orice adevăr, ci Însăș i a doua Persoană a Sfintei

Treimi, care îmbracă starea de om ca pe un acoperământ mic ș i mărunt ș i o înalț ă la starea de dumnezeu după har.

În Hristos noi am primit poruncă să ne dezbrăcăm de omul cel vechi ș i să ne îmbrăcăm cu cel nou, cu cel înnoit după

chipul Întemeietorului lui, fiindcă Hristos se uneș te în chip gândit cu firea omenească, ca cu o mireasă. Întruparea

constituie gradul maxim de comunicare ad extra a perfecț iunii dumnezeieș ti care Se apleacă chenotic să

îmbrăț iș eze jertfelnic întreaga creaț ie. “Ea este cea mai mare teofanie, prin care Dumnezeu se arată trupeș te”.45 În

umanitatea asumată de El, e umanitatea tuturor înnoită în potenţă. Din El renaştem prin Duhul Lui, toţi cei ce credem

în El, ca fii ai lui Dumnezeu, aşa cum Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om. S-a făcut frate nouă în umanitate, ca noi să ne

facem fraţi Lui, Cel ce este Fiu al lui Dumnezeu. În Hristos, ca al doilea Adam, e al doilea început al omenirii,

Ipostasul dumnezeiesc din cer Se face şi ipostas al firii omeneşti ș i începutul a tot binele în ea şi, prin ea, tuturor celor

ce au comună cu El aceeaşi fire. Fiul lui Dumnezeu devine ipostasul central şi începător al noii umanităţi, ipostas plin

de puterea izvorâtoare a binelui pentru toţi, un ipostas pururea viu, care înveș niceș te pe toț i care cred în El.

b. Chenoza

“Nouă ne-a descoperit Dumnezeu Tatăl taina cea ascunsă ș i acoperită cu tăcerea cea dinainte de întemeierea

lumii. Adică taina întrupării Celuia Unuia Născut, pe care o ș tia dinainte de facerea pământului, dar care a fost arătată

oamenilor din lume în vremurile din urmă ale veacurilor. […] Aș adar, se afla ascunsă în cunoș tinț a Tatălui, mai

înainte de întemeierea lumii, această taină mare ș i slăvită a Mântuitorului nostru. Tot astfel ș i noi mai dinainte spre

înfiere ș i spre a deveni fii ai lui Dumnezeu”.46 Fiul lui Dumnezeu, Logosul Întrupat, îndeplineşte slujirea (liturghia)

cuvenită slujitorului, fără să piardă calitatea de Dumnezeu şi Domn, îmbrăcând chipul slujitorului, Se aşază pe Sine ca

om între cei ce se închină, deşi este totodată închinat, împreună cu Dumnezeu Tatăl, de noi şi de sfinţii îngeri. Sfântul

Chiril al Alexandriei spune : “în Hristos se găseș te acest straniu paradox : Stăpânia în chipul robului, mărirea

dumnezeiască în micimea înălț ată pe culmi. Căci Unul Născut a devenit om, nu pentru a rămâne pentru totdeauna în

adâncul deș ertării, ci pentru ca acceptându-l cu toate consecinț ele să se facă recunoscut chiar în această situaț ie ca

Dumnezeu prin fire, cum ș i era, spre a cinsti în firea omenească, dându-i partea vredniciilor sfinte ș i

dumnezeieș ti”.47 Rămâne Acelaşi, deşi S-a făcut om, păstrând în toate raţiunea iconomiei cu trupul, spre a ne fi nouă

pildă spre imitare. Fiul, vine să ne înveț e adevărata închinare în duh ș i adevăr, fiind etern în Tatăl şi fiind Domn ca

Dumnezeu Se închină Unul-Născut Tatălui, nici ca rob, nici ca făptură, ci ca un Fiu, Celui ce L-a născut, închinarea

trebuie cuprinsă deci în definiţia fiimii şi Fiul trebuie să Se închine Tatălui ca Cel ce a primit existenţa în El, precum şi

noi trebuie să ne închinăm. Sfântul Chiril al Alexandriei arată că deș ertarea se referă la Fiul lui Dumnezeu, nu la

umanitatea Lui. Nu firea dumnezeiască a devenit prin aceasta pătimitoare, ci Persoana acestei firi, întrucât a devenit ș i

Persoana firii omeneș ti. Puterea cu care Hristos a suportat patimirile fără de păcat, o are prin faptul că e

enipostazierea voinț ei ș i firii dumnezeieș ti. Prin ea are puterea de a suporta pătimirile omeneș ti. Nepătimirea firii

dumnezeiesti nu trebuie înț eleasă ca neputinț ă de participare prin Ipostasul ei la cele omeneș ti, ci ca un ideal al

existenț ei fericite, mai presus de fire, în care răul ș i pătimirea sunt lipsite de temei pentru că păcatul nu poate corupe.

c. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu- Fiul Omului

Dumnezeu-Cuvântul, pogorându-Se din cer, “El S-a făcut Fiu al Omului ș i a păstrat calitatea de a fi

Dumnezeu ș i a avut neprefăcută frumuseț ea firii Sale proprii. Ș i eu nu aș ș ovăi câtuș i de puț in să spun că El are

asemănarea faț ă de noi, El Cela care este (format) din suflet ș i trup, cu toate că El este Dumnezeu prin fire ș i

întipărire a hipostazei Celuia ce L-a născut pe El. Aș adar, El este Unul ș i Acelaș i apropiat mult cu asemănarea de

fraț ii Lui după trup, dar arătând pe Născătorul Său Însuș i în firea Sa proprie, prin aceea că El este Dumnezeu”48, însă

nu S-a împărţit după întrupare în două Persoane şi Acelaș i este Fiul, Cel ce a luat templul din Fecioară pentru

mântuirea noastră, şi nu Altul Cuvântul, Cel ce a odrăslit din Tatăl, cu păstrarea celor proprii fiecăruia după fire. Căci,



44

Idem, Despre Întruparea Unuia-Născut, traducere din limba greacă şi note de Lucian Turcescu, în rev. STUDII TEOLOGICE,

nr. 3-4, 1993, p. 683 b, 684 a, 694 c.

45

Arhim. Timotei Seviciu, Doctrina hristologică a Sfântului Chiril al Alexandriei, …, p. 20.

46

Sf. Chiril al Alexandriei, Tâlcuirea Sf. Chiril Arhiepiscopul Alexandriei a Evangheliei după Luca , traducere din limba franceză

de diacon Gheoghe Băbuț , Colecț ia “Ortodoxia Românească”, Mănăstirea “Portăriț a”, 1998, pp. 125-126.

47

Idem, Că Unul e Hristos, cf. Arhim. Timotei Seviciu, op. cit., p. 23.

48

Idem, Împotriva hulelor lui Nestorie, Cartea a III-a, …., p. 127.

9

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

precum este Cuvânt din Dumnezeu, aşa este şi om din femeie. Unul este Hristos din amândouă, neîmpărţit în fiimea şi

în slava demnă de Dumnezeu ș i nelepădând din pricina trupului demnitatea dumnezeiască, ci urcând iarăşi şi cu

trupul la ceea ce era la început. Cele ce se cuvin numai Cuvântului le face proprii templului luat din Fecioară şi îşi

împropriază cele ce se cuvin numai trupului. De aceea zice că S-a pogorât din cer Fiul Omului. Hristos S-a arătat ca

pârga celor rezidiţi întru înnoirea vieţii şi ca întâiul om ceresc. Pogorându-Se din cer, S-a făcut prin trupul asumat,

izvor al vieţii veşnice pentru cei ce cred că El este Dumnezeu. După Înviere,Trupul lui Hristos nu moare pentru că are

în el pe Dumnezeu, Care e viaţa prin fire şi această viaţă se comunică celui ce-1 mănâncă.

3. Iisus Hristos cel Unul a. Distincţia firilor

Sfântul Chiril accentuează în lucrările sale distincț ia celor două firi în Persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat,

căci dacă ar fi anulată prin unire distincț ia ș i existenț a lor conform legilor ființ iale proprii, Hristos nu mai poate fi

nici om, nici Dumnezeu. Nu de puț ine ori Sfântul Părinte explică această învăț ătură a distincț iei firilor prin

compararea cu două substanț e lichide, mierea ș i vinul, care dacă se amestecă nu mai rămân pure cum erau înainte, ci

prin luarea ș i primirea unei substanț e străine de ele se prefac în altceva.49 Modul unirii este fără împărț irea sau

despărț irea, amestecarea sau schimbarea firilor. Această unire este înț eleasă ca întrepătrundere sau perihoreză; firea

umană se lasă întrepătrunsă de firea divină. “Presaț i deci, din toate părț ile către adevăr, arătându-ne foarte atenț i

de a urma linia aprobată de Sfintele Scripturi, ataș aț i părerilor Părinț ilor, Cel care este din tulpina lui Iesei, din

sămânț a lui David, Care S-a născut dintr-o femeie, după trup, Care ca om este sub lege împreună cu noi, iar ca

Dumnezeu este mai presus de noi ș i mai presus de lege, Care pentru noi ș i împreună cu noi a fost printre morț i,

Care superior nouă, este prin El Însuș i făcător de viaț ă ș i Viaț a (însăș i), credem că este cu adevărat Fiul lui

Dumnezeu, fără să fi dezbrăcat natura umană de dumnezeire ș i fără a-I lua Cuvântului veș mântul naturii Sale umane

după inefabila împletire; ci mărturisind pe unul ș i acelaș i Fiu, Care, pornind de la cele două realităț i, S-a manifestat

ca ceva realizat în mod negrăit din cele două naturi, arătând unirea la cel mai înalt nivel, ș i nu vreo schimbare de

natură”.50

b. Unirea ipostatică

Este Dumnezeu făcut om51, printr-o întâlnire tainică şi negrăită, dar care nu iese nici din hotarele Dumnezeirii

şi nu părăseşte în întregime nici pe cele ale omenităţii. “A fost vreodată o vreme când nu s-a aflat în Tatăl strălucirea

slavei Sale ? Oare vreodată s-a despărț it de hipostaza Sa (a Tatălui) imaginea ș i întipăritura (caracterul) Lui ?”52

“Unind pe Logosul Tatălui cu Sfântul Trup înzestrat cu suflet raț ional în chip inefabil ș i mai presus de minte,

neamestecat, neschimbat, nemodificat, mărturisim un singur Hristos, Fiu, Domn, acelaș i Dumnezeu ș i om, nu altul

ș i altul, ci unul ș i acelaș i…”.53 Aşadar S-a întrupat, luând din ea pârga frământăturii noastre, trup însufleţit cu suflet

raţional ș i cugetător. Ș i însăşi ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut ipostasul trupului, iar ipostasul

Cuvântului, Care era mai înainte simplu, a devenit compus. Unirea ipostatică dintre cele două naturi ale Mântuitorului

este la fel de strânsă şi inseparabilă în veşnicie ca unirea dintre Persoanele Sfintei Treimi. Nu a putut fi dizolvată nici

de moarte. “Dar nici să nu-ș i închipuiască unii oameni în chip greș it ș i nici să nu socotească că trupul cel unit cu

Cuvântul S-a amestecat cu Firea Sfintei Treimi. Pentru că este cu neputinț ă ca Acea Ființ ă negrăită ș i mai presus de

firea (creată) ș i concepută ca dincolo de orice raț iune ș i minte să poată să primească vreo adăugire ș i mai cu seamă

o adăugire a unei firi exterioare Ei ș i deosebită de Ea. Căci Ea este întru totul desăvârș ită în cele ale Ei ș i nu

primeș te nicio scădere pentru că deapururi este neschimbătoare ș i imuabilă ș i nici nu are nevoie - după cum

spuneam - de vreo adăugire oarecare”.54 Prin unire ipostatică se înţelege că Fiul a luat natura umană, făcând din ea o

modalitate personală de a fi, de a exista, aşa că ea este realmente o subzistenţă divină, prezenţa personală a lui

Dumnezeu în creaț ie. Ipostasul sau Persoana este cea care face posibilă împletirea dintre cele două firi, divină ș i

umană, astfel ca Mântuitorul să se înfăț iș eze Sfintei Treimi ca Dumnezeu adevărat, iar oamenilor cu întreaga natură

umană.

c. „O singură fire întrupată a lui Dumnezeu - Logosul“

Formula, mia physis Theou Logou sesarkomene, a generat o serie de interpretări greşite, pe care s-a sprijinit

mai târziu monofizismul. Deoarece originea formulei este apolinaristă, chiar dacă ea a fost pusă sub numele Sfântului

Atanasie cel Mare, teologii antiohieni îl acuzau de apolinarism pe Sfântul Chiril al Alexandriei. În realitate, Sfântul

Chiril îl respinge pe Apolinarie. Mărturisim o singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul. “Căci o singură fire se

concepe, firea cea întrupată a Cuvântului, după această unire…Dar chiar dacă se cugetă că cele două firi numite aici

sunt deosebite ș i despărț ite între ele printr-o diferenț ă naturală, totuș i Hristos este cugetat ca Unul Singur deș i e





49

Sf. Chiril al Alexandrei, Împotriva sinusiaș tilor,…, pp. 14-15.

50

Idem, Despre Întruparea Unuia-Născut,…, p. 45.

51

Idem, Cuvânt către împărătese, …, passim: “nu e decât unul ș i acelaș i fie înainte fie după unirea adevărată cu trupul”.

52

Idem, Împotriva antropofiț ilor,…, p. 41.

53

Idem, Scrisoarea 45 către Succensus, cf. Ioan G. Coman, Momente ș i aspecte ale hristologiei precalcedoniene ș i

calcedoniene, ORTODOXIA, nr. 1, 1965, p. 54.

54

Idem, Împotriva antropofiț ilor,…, p. 44.

10

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

format din ele două. Pentru că aceste două firi combină între ele după unire adevărată, adică combinându-se

omenitatea ș i Dumnezeirea”.55

Prin expresia „întrupată" indicăm, împreună cu fericitul Chiril, fiinţa trupului, nedespărț ită de Cuvântul.

Deș i firile Domnului se întrepătrund, această întrepătrundere este iniț iativa firii dumnezeieşti. Căci aceasta pătrunde

toate, dar rămâne impasibilă ș i nu participă la patimile trupului. “Mărturisesc că trupul Său este însufleț it cu un

suflet raț ional. Ș i nici nu afirm că s-a făcut (între om ș i Dumnezeu) o amestecare sau o pritocire (în textul latin :

>) sau o topire, aș a precum spun unii. […] Ș i eu spun că Unul Singur ș i Acelaș i Hristos ș i

Domn Fiul Cel Unul Născut al lui Dumnezeu, El Însuș i a pătimit pentru noi cu trupul după Scripturi, sau după

glăsuirea fericitului Petre.”56 Prin unire se arată ce a primit fiecare din cele două, în virtutea unirii şi a întrepătrunderii,

trupul se îndumnezeieș te, că devine dumnezeu şi asemănător lui Dumnezeu Cuvântul ș i Dumnezeu Cuvântul se

întrupează, se face om. Asta nu înseamnă că cele două firi se prefac într-o fire compusă, amestecată, ci în sensul că

cele două firi, unite după ipostas, au întrepătrunderea reciprocă fără confundare ș i fără amestecare. Aș adar, spunem

îndumnezeire, înălţare, ungere când vorbim despre trup, însă, când vorbim despre Cuvânt, spunem golire, întrupare,

înomenire, smerenie. Prin jertfa Sa, Hristos ne oferă Tatălui, cuprinzându-ne în Sine, sau prin jertfa Fiului, întreaga

umanitate reprimeşte chipul de fiu în privirea iubitoare a Tatălui.

4. Consecinţele unirii ipostatice a. Comunicarea însuşirilor

În Hristos nu există identitate ființ ială între Dumnezeire şi omenire, prin numele Hristos se înţelege Cuvântul

cel din Dumnezeu împreunat în chip tainic cu omenirea, în virtutea unirii săvâș ite prin întrupare. Această unire face

ca cele ce sunt diferite să se unească ș i fiecare să se împărtăș ească de însuș irile celeilalte; în acelaș i Ipostas se

stabileș te o comunicare reală între însuș irile ș i lucrările acestor două firi. Comunul sau punerea întreolaltă se face

cu neschimbabilitatea ființ ială a celor două firi dar cu comunicarea lor reală. Persoana lui Iisus Hristos nu se

manifestă doar pur dumnezeiesc sau doar pur omenesc, ci lucrările săvârș ite cu firea omenească iradiază iubirea

dumnezeiască ș i firea omenească îș i imprimă particularitatea ei în faptele săvârș ite cu firea Lui dumnezeiască.

“Într-adevăr vedem că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl S-a Întrupat ș i S-a înomenit, dar nu Ș i-a făurit ș i nu Ș i-a

plăsmuit din firea Sa sfinț itul Său trup, ci l-a luat pe el de la Fecioara Maria. Căci cum S-ar fi făcut El om dacă nu ar

fi purtat un trup de-al nostru? Aș adar- precum spuneam eu - cugetând noi la felul ș i modelul înomenirii Sale, vedem

că două firi s-au unit ș i s-au legat una de alta conform unei uniri de nedesfăcut dar fără de amestecare ș i de topire ș i

fără de prefacere (a unei firi în cealaltă). Deoarece trupul este trup ș i în Dumnezeire, deș i a devenit trup al lui

Dumnezeu. Tot astfel ș i în chip asemănător Cuvântul este Dumnezeu ș i nu trup, chiar dacă după planul divin al

mântuirii noastre (= conform iconomiei) a făcut ca trupul să fie al Său propriu. Aș adar când concepem noi acestea, nu

facem câtuș i de puț in nedreptate nemuririi ș i legării ce duce la unirea celor două firi. Însă după unire noi nu mai

despărț im cele două firi una de alta ș i nici nu tăiem în doi Fii pe Fiul cel Unul ș i nedivizibil ci spunem că este un

singur Fiu ș i aș a cum au spus Sfinț ii Părinț i este o singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul.”57 Dumnezeu a

suferit în trup, dar nici într-un caz Dumnezeirea nu a suferit în trup ș i nici Dumnezeu nu a suferit prin trup. Hristos a

luat toate afectele fireşti ș i neprihănite ale omului. Căci a luat pe om în întregime ș i a luat pe toate cele ale omului,

afară de păcat, întrucât Dumnezeu nu a creat pe om ca să-l piardă ș i nu a fost voinț a Sa ca acesta să guste păcatul ș i

moartea păcatului, ci omul, după crearea cea bună foarte, a ales să cadă în păcatul neascutării. Unirea ipostatică e

izvorâtoare a toată îndumnezeirea.

b. Lipsa de păcat a Mântuitorului

“În Hristos curăţia e naturală şi mai presus de cuvânt, fiindcă este Dumnezeu adevărat, neştiind sau nerăbdând

să cadă în păcat, ci fiind mai degrabă izvorul a toată virtutea şi a strălucirii ce se află în sfinţenie. Firea dumnezeiască

şi stăpânitoare a tuturor nu face nimic altceva decât ceea ce I se cuvine cu adevărat şi se cugetă ca aparţinându-I.”58

Iisus Hristos, Domnul nostru, este Dumnezeu desăvârș it şi om desăvârș it ș i are pe toate câte le are Tatăl,

afară de nenaştere, şi le are pe toate câte le are Adam cel dintâi, afară de păcat numai, adică: trup cu suflet raţional şi

cugetător. “Firea trupului nu rămâne în vechea sa stare atunci când e luată de Logosul nepieritor ș i dătător de viaț ă,

ci scapă stricăciunii ș i distrugerii.”59 Adam, începătorul neamului nostru, a îmbrăcat moartea, din blestem

dumnezeiesc, pentru călcarea poruncii date lui. Dar, al doilea Adam, adică Domnul nostru Iisus Hristos, a suportat

pătimirea morţii pentru noi, fiind cu totul nevinovat prin Sine, ci aducându-Se pe Sine Tatălui preţ de răscumpărare

pentru viaţa tuturor, fiindcă iubeşte pe Tatăl în noi, Care însetează de mântuirea lumii ș i vrea ca toț i oamenii să

ajungă la cunoș tinț a adevărului ș i să se facă părtaș i Vieț ii celei veș nice.

c. Îndumnezeirea firii omeneşti

55

Idem, Împotriva hulelor lui Nestorie, Cartea a II-a, …., p. 52.

56

Sf. Chiril al Alexandrei, Scrisoarea a 33-a către Akakie, episcopul din Vera, traducere din greceș te de C-ntin Daniel, manuscris

dactilografiat în arhiva Bibliotecii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, p 124.

57

Idem, Scrisoarea a 45-a aceluiaș i către preafericitul Sakenos, episcopul Diocezareii, traducere din greceș te de C-tin Daniel,

manuscris dactilografiat în arhiva Bibliotecii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, p. 195.

58

Idem, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, …, p. 1044.

59

Idem, Omilii pascale, a 17-a, P.G., LXXXVII, col. 785D-788A cf. Arhim. Timotei Seviciu, Doctrina hristologică a Sfântului

Chiril al Alexandriei,…, p. 35.

11

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale



Domnul nostru Iisus Hristos S-a făcut om pentru noi, ca să ne câştige pe toţi lui Dumnezeu -Tatăl şi să ne

preschimbe spre înnoirea vieţii, răscumpărând umanitatea cu sângele Său şi suportând moartea pentru toţi. Sfinţit prin

Duhul, Cuvântul cel după fire existent în Tatăl ș i Sfânt în Sine, ungând în Sine propriul temple - omenitatea Sa, trece

de la Sine spre noi tot darul desăvârș it al comuniunii iubitoare din Sfânta Treime, arătându-ne clar în ce mod urmează

să vieţuim noi. Hristos ni S-a făcut început chip al vieţuirii îndumnezeite, dezlegare a stricăciunii, pricinuitorul vieţii

veşnice, temelia refacerii după Dumnezeu, începutul dreptei credinţe şi dreptăţi, cale spre Împărăţia cerurilor. Căci

“păcatul a ș ters ș i a făcut să dispară frumuseț ea icoanei ce avea chipul lui Dumnezeu ș i satana a făcut ca faț a ș i

obrazul cel strălucit al omenirii să fie plin de murdărie ș i întinare. Însă S-a arătat ș i S-a ivit >, Acela

care a zidit ș i a plăsmuit din nou după starea cea din vechime pe (omul) care fusese vătămat ș i ne-a făurit pe noi

iarăș i după chipul (icoana) Sa, astfel ca întipăriturile firii celei dumnezeieș ti ale Sale să ne împodobească pe noi prin

sfinț enie ș i prin calitatea (demnitate) de drepț i ș i prin viaț a cea bună a virtuț ilor”.60 De aceea, Hristos rămâne în

veci şi Om, un al doilea Adam, Adam cel înviat şi înălţat. Actele soteriologice ale lui Hristos sunt manifestări ale

puterii dumnezeieşti sau înălţări prin umanitate la Dumnezeu, dar în acelaș i timp ș i dovada odihnirii prin Duhul în

Fiul, a Tatălui în creaț ie.



d. O singură închinare a lui Dumnezeu Cuvântul

Ne închinăm Fiului lui Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh; înainte de înomenirea Lui îl adorăm ca

Dumnezeu, după întrupare, îl adorăm pe Acelaşi întrupat şi făcut Dumnezeu ș i Om. “Fiul ce S-a născut din Tatăl

poate fi cugetat ș i are aceeaș i ș i deopotrivă slava Zămislitorului său, fiindcă în toate privinț ele este egal cu Dânsul.

Întrucât, nu fiindcă s-a făcut om după buna chibzuinț ă a devenit mai mic sub vreun raport oarecare. Căci faptul că

Fiul s-a făcut pentru noi la fel ca noi, nu a vătămat întru nimic firea Sa. Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu conform firii

sale este nestricăcios ș i nu se poate modifica.”61 Trupului lui Hristos, despărţit de Cuvântul, în mod abstract, nu i se

cuvine adorare, pentru că este creat, dar pentru că este unit cu Dumnezeu Cuvântul este adorat din cauza unităț ii

Cuvântului şi în Cuvânt. “Căci El nu a fost împărț it în părț i deloc […] Domnul Cel Unul ș i Singur Iisus Hristos,

Care era (format) din starea de om care se închina ș i din Dumnezeire care primeș te închinările având cu adevărat în

Sine faptul de a fi ș i a se numi Dumnezeu ș i totodată om.”62Aș adar, trupul, în virtutea firii sale, nu este adorat, dar

este adorat în Cuvântul lui Dumnezeu întrupat; nu este adorat din cauza lui, ci pentru faptul că este al lui Dumnezeu

Cuvântul, unit cu el după ipostas. “Unul ș i singurul Domn Iisus Hristos, compus într-un mod inexprimabil din natura

umană care adoră ș i din Dumnezeirea adorată.”63 Şi nu spunem că ne închinăm unui simplu trup, ci trupului

dumnezeiesc, adică Cuvântului întrupat. Adorarea datorată Fiului lui Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos - Dumnezeu ș i

Om nu este antropolatrie, pentru ca “înaintea unicului ș i adevăratului Fiu prin fire chiar dacă s-a făcut asemănător

nouă ș i s-a întrupat, tot genunchiul să se plece. După mine cugetând ș i crezând aș a, îndepărtăm din cer ș i de pe

pământ acuzaț ia de a adora un om”.64

e. Sfânta Fecioară Maria e Născătoare de Dumnezeu

Sfânta Fecioară Măria ocupă un loc de cinste în opera şi hristologia Sfântului Chiril. Acesta i-a consacrat două

lucrări speciale: Dialog cu Nestorie că Sfânta Fecioară e Născătoare de Dumnezeu şi nu Născătoare de Hristos ș i

Contra celor care nu vor să mărturisească că Sfânta Fecioară e Născătoare de Dumnezeu; de asemenea, texte în

majoritatea operelor sale hristologice. Ne reamintim că luptele hristologice din secolul al V-lea au izbucnit la

Constantinopol prin refuzul lui Nestorie şi al lui Anastasie de a recunoaș te Sfintei Fecioare titlul de Născătoare de

Dumnezeu. Problema mariologică era o problemă hristologică. Dacă Sfânta Măria nu e Născătoare de Dumnezeu,

atunci lisus Hristos cel născut din ea nu e Dumnezeu. Sfintei Fecioare îi revine titlul de Născătoare de Dumnezeu după

relatările Evangheliilor. Cei ce numesc pe Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu admit existenţa unui singur Fiu,

Hristos şi Domn, Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit. Cei ce susţin că Fecioara Măria e Născătoare de om sau de

Hristos, admit doi Fii, doi Domni, doi Hristoşi, căzând în diteism. Logosul ca putere a Celui Preaînalt a umbrit pe

Sfânta Fecioară şi Ș i-a luat trup din ea prin lucrarea Sfântului Duh. S-a făcut om, dar nu a încetat de a fi Fiul lui

Dumnezeu cu adevărat, ci, deşi făcut trup, a rămas în firea şi slava Dumnezeirii. E unul şi acelaşi Fiu şi Domn înainte

şi după întrupare. “Naşterea aceasta a avut deci loc nu ca şi cum firea Logosului şi-ar fi luat începutul existenţei din

trup. La obiecţia nestorienilor că orice mamă naşte pe cineva de o fiinţă cu ea şi că dacă cel născut nu e de o fiinţă cu

ea înseamnă că ea nu e mama lui, Sfântul Chiril răspunde că Hristos născut din Fecioară şi din Duh Sfânt e de o fiinţă

şi cu mama şi cu Tatăl Său. Expresia din salutul îngerului către Fecioara Măria : «Domnul este cu tine» (Luca 1, 28)

este echivalentă cu : «Dumnezeu-Logosul este cu tine» şi înseamnă că El se zămisleşte în pântece şi se face trup după

cum e scris : «Duhul Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri» (Luca I, 35). Cel născut din

Fecioara e om dacă e considerat exterior, dar e Dumnezeu adevărat dacă e considerat interior. De aceea şi după





60

Sf. Chiril al Alexandrei, Împotriva antropofiț ilor,…, p. 24.

61

Idem, Tâlcuirea Sf. Chiril Arhiepiscopul Alexandriei a Evangheliei după Luca,…, p. 8.

62

Idem, Cu privire la dreapta credinț ă în Domnul nostru Iisus Hristos,…, p. 103.

63

Idem, Despre Întruparea Unuia-Născut,…, p. 35.

64

Idem, Că Unul este Hristos, cf. Arhim. Timotei Seviciu, Doctrina hristologică a Sfântului Chiril al Alexandriei ,…, p. 37.

12

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

naştere, El a păstrat Fecioară pe mama Sa, lucru care nu s-a întîmplat cu nici unul dintre ceilalţi sfinţi. Fiind o naştere

minunată, Fecioara poate fi numită Născătoare de Dumnezeu şi Maică - Fecioară”.65

VI. Duhul Sfân Mângâietorul

1. Contemplarea tainică a relaţiei Duhului cu Fiul în Tatăl a. Persoana Duhului Sfânt

Duhul Însuşi este dat omului ca suflare de viaţă spre existenţă. Este o temă foarte dragă Sfântului Chiril al

Alexandriei. Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său, adică al Fiului în Duhul. “Şi a suflat în faţa Lui suflare

de viaţa” (Facere 2, 7) ; “suflarea provenită din firea dumnezeiască se face suflet făpturii […] însufleț indu-se şi

ajungând astfel prin amândouă, înţelegând prin suflet şi trup identitatea firii Sale depline, a primit ca pecete în firea sa

de la Creatorul pe Duhul Sfânt, adică suflarea de viaţă, prin care a luat chipul frumuseţii Arhetipului şi s-a făcut după

chipul Creatorului, fiind întărit prin puterea Duhului sălăşluit în el spre toată forma virtuţii”. 66 Această suflare este

energia harică necreată care împărtăşeşte din sfinţenia lui Dumnezeu firii create. El îl aduce pe om la existenţă într-o

relaţie faţă către faţă, personală şi îl cheamă să-l împărtăşească veşnic de iubirea Sa. “A pus Duhul viaţă în creatură şi

a întipărit în ea trăsăturile Sale în mod dumnezeiesc. […] Dar, deoarece abătută prin amăgirile diavolului, a dispreţuit

pe Creator şi călcând legea stabilită a supărat pe BineFăcător, a fost golită de harul dat ei. Cea făcută spre viaţă auzind

atunci prima dată sentinţa: “Pământ eşti şi în pământ vei merge!”, s-a alterat şi asemănarea ei cu Dumnezeu prin

păcatul ce a pătruns-o, n-au mai fost în om trăsăturile strălucitoare, făcându-se neclare şi întunecate din pricina

neascultării. […]Dar Creatorul tuturor, răbdând timp îndelungat, Se milostiveşte în sfârşit de omenirea coruptă şi, fiind

bun, porneşte să unească turma împrăştiată pe pământ cu cele de sus şi binevoind să o refacă, readuce umanitatea la

chipul de la început, prin Duhul. Căci nu putea să lumineze în ea trăsăturile dumnezeieşti, aşa cum erau la început”. 67

Aceasta restaurare a chipului şi harului din om este opera mântuitoare a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt.

b. Mireasma Duhului

Dăruirea Duhului este bucuria duhovnicească a sălăşluirii lui Dumnezeu în noi. „Dumnezeu s-a făcut om

pentru ca pe om să-L îndumnezeiască” (Sfântul Atanasie cel Mare) Dumnezeu îl cheamă pe om la o relaţie veşnică de

împărtăşire de El. Fiul Se aduce pe Sine jertfă spre gustare a Dumnezeirii în epicleza euharistică, iar Duhul devine

mireasma Fiinţei dumnezeieşti. Având pe Duhul Lui Hristos în noi ca izvor al simţirii iubirii curate a lui Hristos faţă

de Tatăl, învaţăm iubirea de a fi ai lui Dumnezeu. Doar printr-o astfel de contemplare, omul îşi împlineşte destinul.

Legătură între cer şi pământ, el se zbate între patimi şi virtuţi, tânjeşte după cer simţind adierea şi mireasma Duhului,

Care îl cheamă la Tatăl pentru a-l aşeza la masa Ospăţului Împărăţiei „iubitorii virtuţii vor fi împreună cu El şi vor

convieţui cu El totdeauna şi, păstrând arvuna Duhului nevătămată, adică convieţuind cu El, vor privi neîncetat

frumuseţea Lui dumnezeiască”.68 „Duhul este ca o mireasmă vie şi lucrătoare a fiinţei Lui, aducând făpturii cele de la

Dumnezeu şi insuflând prin ea împărtăşirea de fiinţa cea mai presus de toate”.69

c. Antropologia hristo – pnevmatică

Antropologia chiriliană este profund centrată teocentric, omul este mântuit doar de Fiul lui Dumnezeu Întrupat

de la Duhul Sfânt, din Tatăl. Iconomia iubitoare a Dumnezeirii are în centrul ei Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.

Ontologia umană este hristologic pnevmatică, unitatea suflet-trup tinde spre unirea ipostatică divino-umană a lui

Hristos în Duhul Sfânt: Hristos este Cel ce are în Sine fiinţial pe Duhul, El îl primeşte pentru noi în omenitatea Sa

pnevmatizată şi ne aduce asemănarea întocmai cu a Fiului cu Duhul Său, Care Se revarsă din El după fire. Pentru

aceasta Se numeşte şi Duh de înfiere şi întru El strigăm >. Aşadar, există o împreună-lucrare

perihoretică a Fiului cu Duhul prin care suntem chemaţi la demnitatea înfierii după har. Tatăl este părinţimirea

absolută, iar Fiul filiaţia mult iubitoare, noi suntem fii ai Tatălui după har şi fraţi ai Fiului prin aceeaşi putere cu a

Duhului Sfânt. „Domnul nostru Iisus Hristos a numit naştere de sus naşterea din nou din Duhul, înfăţişând pe Duhul ca

fiind fiinţa cea mai presus de toate şi prin El făcându-ne părtaşi de firea dumnezeiască, făcând să rodească în noi pe

Cel ce provine fiinţial din ea şi prin El şi în El, reîntipărind în noi chipul frumuseţii arhetipice şi refăcându-ne spre

înfierea dumnezeiască”.70 Rodirea Duhului ne dă putinţa participării la viaț a dumnezeiască a Ipostasurilor Treimice.

Duhul este cel ce înalţă omul, întipărind în el chipul lui Hristos. Hristologia este centrul şi temelia înduhovnicirii

omului. Duhul răpeşte inima noastră pentru totdeauna păcatului. Cel ce L-a gustat pe Dumnezeu, hrănindu-se cu

Hristos şi adăpându-se din apele luminoase şi izvorâtoare de viaţa ale Duhului, devine cetăţean al Raiului.

2. Pnevmatologia hristică a Bisericii

Dimensiunea ontologică a omului este teocentică, hristologică şi pnevmatologică. Prin asumarea noastră în

Ipostasul divino-uman al Mântuitorului noi devenim Biserică, Trup al lui Hristos. Aceasta actualizare ecleziologică în



65

Pr. Prof. Ioan G. Coman, Momente şi aspecte ale hristologiei precalcedoniene şi calcedoniene,…, passim.

66

Sf. Chiril al Alexandrei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan,…, p. 892.

67

Ibidem, pp.142-143.

68

Ibidem, p. 885.

69

Ibidem, p. 994.

70

Ibidem, p. 170.

13

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

istorie, în mod văzut, are loc la Cincizecime. Duhul Sfânt primeşte împreună cu noi Biserica, dă viaţă Trupului lui

Hristos. El este Cel care uneşte pe om cu Dumnezeu în Hristos. “Foarte adâncă este raţiunea iconomiei căci Unul-

Născut fiind Dumnezeu din Dumnezeu după fire s-a făcut şi om > (Ioan 1, 14). El s-a făcut

Apostolul şi Arhiereul nostru şi ne-a eliberat de legea zăbavnică la limbă, trecând la frumosul grai al învăţăturilor

evanghelice. Dar nu numai aceasta, ci fiind noi prizonieri a biruit pe stăpânitorul veacului acesta şi a scos pe cei

adormiţi din prăpastiile iadului, a întemeiat Biserica, s-a hirotonit capetenia noastră, a trecut în credinţa Iordanul, a dat

trăirea împrejur în duh şi ne-a introdus în împărăţia cerurilor“.71Prin înomenirea Sa Hristos ne deschide cerurile. „Căci

toţi suntem uniţi în Hristos cel Unul prin Sfântul Duh, ca cei care am primit pe Cel Unul şi neîmpărţit în trupurile

noastre şi facem mădularele noastre mai mult ale lui Hristos decât ale noastre. Că Mântuitorul făcându-Se cap, Biserica

se numeşte trup, armonizat din mădulare păstrate distincte.72 Prin înomenirea Sa Hristos ne deschide cerurile.

VII. Treimea şi Sfintele Taine

Cincizecimea este o sărbătoare pemanentă. Biserica dăruită lumii la Cincizecime este darul cel mai de preţ pe

care Duhul ni L-a făcut. În Biserică suntem veşnic fii ai Tatălui şi fraţi ai Domnului prin sălăşluirea Duhului în noi.

Lucrarea lui Hristos cuprinde firea umană, recapitulând-o în El, iar cea a Duhului actualizează soteriologia

hristologică: „Însuşi Duhul Sfânt Se sălăşluieşte în sufletele noastre şi însăşi această sălăşluire a Sa, a Mântuitorului, în

sufletele noastre şi locuirea împreună a Unităţii Sale Treimice cu duhul nostru se dă nouă numai prin dobândirea pe

orice cale din partea noastră, a Duhului Sfânt, Care-şi pregăteşte în sufletul şi trupul nostru un altar viu pentru

împreună- petrecerea în Dumnezeu- Atotcreatorul cu duhul nostru, după neschimbatul Său cuvânt: „Mă voi sălăşlui

întru ei şi voi veni şi voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi poporul Meu”.73 Mântuirea obiectivă devine subiectivă,

Cincizecimea trebuie să se facă Cincizecime proprie prin puterea sfinţitoare a harului chemat în sufletele noastre de

iubirea lui Dumnezeu. În Sfintele Taine întreaga creaţie se transfigurează prin Duhul Sfânt.

B. RECONCILIERE ŞI MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ ÎNTRE BISERICA ORTODOXĂ ŞI BISERICILE

ORTODOXE VECHI ORIENTALE

I. Hristologia Sfântului Chiril şi hotărârile Sinoadelor ecumenice 1. Sinodul al III-lea ecumenic

Sinodul a luat poziţie împotriva nestorianismului, erezia care susţinea că în Iisus s-ar afla două Persoane, una

divină şi alta umană. De asemenea, Nestorie afirma că Fecioara Maria este > ș i nu ar putea fi

numită >. Episcopii adunaţi la lucrări apără clar poziţia conform căreia în Iisus Hristos

este o singură Persoană care are nouă naturi (firi) şi că Fecioara Maria este cu adevărat Maica lui Dumnezeu

(Theotokos). Sfântul Chiril se dovedeș te ș i în această privinț ă un destoinic apărător al dreptei credinț e al

theotokiei Maicii Domnului, căci, afirmând unitatea celor două firi într-un singur Ipostas divino- uman, el

mărturiseș te că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu. Cuvântul dumnezeiesc a fost ca în templul Său, în

trupul din Fecioară, pentru că a venit la noi de sus, din Tatăl, şi pentru mântuirea tuturor a luat sămânţa lui Avraam, ca

„întru toate să Se facă asemenea fraţilor Săi” (Evr. 2, 16-17) şi să cheme firea omului spre înfierea de către Dumnezeu,

arătându-Se deodată Dumnezeu şi Om. “Dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu şi că

pentru aceasta Prea Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu; căci a născut trupeşte pre Cuvântul cel din

Dumnezeu Tatăl, care S-a făcut trup: să fie anatema”.74

2. Sinodul al IV-lea ecumenic

În anul 451, are loc la Calcedon, poate, cel mai important sinod ecumenic care a dezbătut problema

hristologiei ortodoxe. Sf. Chiril mărturiseș te concomitent unirea celor două firi şi păstrarea lor neschimbată în această

unitate. “O singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Cuvântul” a fost interpretată greș it de arhimandritul eretic Eutihie,

care pierde echilibrul câș tigat de Chiril prin coroborarea învăț ăturilor celor două ș coli antiohiană ș i alexandrină. În

anul 444 Sfântul Chiril adoarme întru Domnul, iar lui îi succede la conducerea bisericii alexandrine Dioscor al

Alexandriei. Acesta a stăruit în cadrul sinodului din 449 că Hristos este o singură fire (physis), Mântuitorul ar fi “din

două firi”, care după Întrupare devin “o singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Cuvântul”. Sfântul Chiril folosise ș i el

aceste cuvinte, dar Dioscor omite multe din afirmaț iile acestuia care completau ș i echilibrau acest punct de vedere

ș i îi ia apărarea lui Eutihie. Din lupta contra ereziei lui Nestorie, Eutihie a dus la extrem învăț ătura din Alexandria

despre unirea celor două firi în persoana Mântuitorului. Exagera aș a de mult unirea celor două firi, încât făcea din ele

o singură fire. De aceea, erezia lui Eutihie a primit numele de monofizism sau eutihianism. Eutihie susț inea că firea

omenească luată de Mântuitorul la întrupare a fost absorbită de firea Sa dumnezeiască: “Recunosc că înainte de unirea

Dumnezeirii cu umanitatea, Hristos avea două firi, dar după unire nu recunosc decât o singură fire” 75- aceasta este

mărturisirea făcută pe de 22 noiembrie 448, în cadrul Sinodului de la Constantinopol, premergător celui de la





71

Idem, Glafire, pp. 54-55.

72

Sf. Chiril al Alexandrei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan,…, pp. 1059-1060.

73

Arhim. Dosoftei Horatiu, Sfântul Serafim de Sarov, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 1999, p. 271.

74

HOTĂRÂRILE SFINTELOR SINOADE ECUMENICE, ANATEMATISMELE Sf. Chiril al Alexandriei,…, p. 43.

75

Despre perseverenţa eretică a monofiziţilor şi compromisurile foştilor ortodocşi, http://apologeticum.wordpress.

com/2008/09/03/anexe/

14

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

Calcedon. Pare desprinsă din terminologia chiriliană, însă, în realitate, Eutihie e străin cu totul dreptei credinț e

mărturisită de Sfântul Chiril ș i el va fi anatemizat de Părinț ii Calcedonului ș i, apoi, ș i de Bisericile Orientale.

Sinodalii au definit doctrina ortodoxă a celor două firi din persoana lui Iisus Hristos, în şedinţa a 5-a, din 22

octombrie 451, cea mai importantă, prin următoarea mărturisire de credinţă: “Urmând deci Sfinţilor Părinţi, pe Unul şi

acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, într-un glas am învăț at a-l mărturisi, Acelaș i desăvârşit în Dumnezeire şi

Acelaș i desăvârşit în umanitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, din suflet raţional şi trup de o fiinţă cu Tatăl

după Dumnezeire, Acelaşi de o fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă, în afară de păcat, născut din

Tatăl după Dumnezeire înainte de veci în zilele de pe urmă, Acelaș i pentru noi ș i pentru a noastră mântuire din

Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi, în

chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, deosebirea firilor nefiind nicidecum desființ ată din cauza

unirii, salvându-se mai ales propietatea fiecărei firi ce s-a unit una cu alta într-o singură persoană sau ipostas, nu

împărţit ș i despărţit în două persoane, ci Unul şi acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumezeu Cuvântul, Domnul nostru Iisus

Hristos, precum ne-au învăț at de la început despre El proorocii ș i însuș i Iisus Hristos ș i cum Simbolul Părinț ilor

ni l-a transmis”.76 Dioscor a fost depus din treaptă, Alexandria fiind lipsită de putere reprezentativ-decizională în

sinod.

Canonul 28, dat de sinod, confirma Canonul 3 al Sinodului al doilea, lăsând locul al doilea în cinstire în Biserică, după

scaunul Romei, celui al Constantinopolului - "Noua Romă". Aceasta a fost o lovitură dată Bisericii din Alexandria ș i

dorinț ei sale de a avea drept de jurisdicț ie deplină ș i exclusivă asupra întregului Răsărit. Orientalii vor acuza

ulterior sinodul tocmai din aceste cause: a depunerii lui Dioscor, a lipsirii Alexandriei de locul cuvenit în ierarhia

scaunelor patriarhale ș i, nu în ultimul rând, de implicarea papei Leon ș i a legaț ilor imperiali în adoptarea hotărârilor

de credinț ă.

Sinodul de la Calcedon a constituit momentul schismei între Răsărit ș i Orient. Ignoranț a ș i lipsa de dragoste

creș tină au dus la ideea preconcepută care s-a perpetuat de-a lungul veacurilor: Bisericile Vechi Orientale ne-au

acuzat de diofizism, iar noi pe ele de monofizism, deș i “Simbolul de la Calcedon este mai chirilian decât este el

prezentat adesea, cu excepț ia expresiei >, toate ideile, cele mai multe literal, se pot găsi în textele lui

Chiril”.77 Acestea mărturisesc în mare, aceeaș i credinț ă, întrucât păstrează hotărârile dogmatice ale celor trei sinoade

ecumenice de la Niceea (325), Constantinopol (381) ș i Efes (431), în hristologie însă, au rămas fidele formulei dogmatice a

Sfântului Chiril al Alexandriei: “o singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul”, monofizismul verbal sau moderat.

Astfel, din disputele monofizite ale veacului al V-lea s-au născut trei mari Biserici, care s-au separat de marea Biserică a

Răsăritului, în urma respingerii hotărârilor dogmatice ale Sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon din 451. Ele sunt

următoarele: Biserica coptă, din Egipt, de care a depins şi Biserica abisiniană (etiopiană), Biserica siro-iacobită, de

unde monofizismul a pătruns şi la creştinii de pe coasta Malabarului în India, numiţi creştinii lui Toma ș i Biserica

armeană gregoriană.

3. Sinodul al V-lea ecumenic

Sinodul se pronunț ă în mod clar pentru „unirea ipostatică” ș i respinge pe cei care confundau sau separau

firile după unire. Hristos este „în două firi”, chiar după ce unirea ipostatică a avut loc. Sinodul da o interpretare corectă

expresiei monofizite a teologilor din Alexandria, “o singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul”, afirmând că

unirea după ipostas păstrează cele două naturi, unite fără confuzie ș i fără separare, într-o singură persoană. Sinodul

mărturisea că Domnul nostru Iisus Hristos, Care a fost răstignit cu trupul, este Dumnezeu desăvârș it ș i Om

desăvârș it ș i condamna învăț ăturile susț inute de Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie ș i

Origen. Cea mai profundă interpretare chiriliană a definiț iei de la Calcedon o constituie Sinodul al V-lea ecumenic de

la Constantinopol din anul 553. Acest Sinod a aprobat cele 14 Anatematisme formulate de către împăratul Justinian, în

Edictul de credinț ă.

4. Sinodul al VI-lea ecumenic

Sinodul al VI-lea ecumenic din Constantinopol (680-681) declară că Fiul Întrupat are două voinț e naturale ș i

două energii sau lucrări personale, una – creată ș i alta – divină, unite în mod neseparat în subiectul unic al Logosului

înomenit. Din dorinț a de reconciliere între Răsărit ș i Orient, împăratul Heraclius (610-641), într-o mărturisire de

credinț ă publicată în 638, „Ektesis”, compusă de patriarhul Serghie ș i acceptată de papa Honorius (625-638) afirma

că în Hristos, Dumnezeul-Om, ar fi existat o singură voinț ă. Această învătătură s-a numit „monotelism” ș i a fost

propusă iniț ial, ca un compromis între monofizism ș i ortodoxie.

Urmând acelaș i principiu de la Calcedon, după care cele două naturi, divină ș i umană, desăvârș ite în

structura lor, sunt unite, în mod tainic, în Persoana divino-umană unică a Fiului lui Dumnezeu Întrupat, fără

amestecare, fără schimbare, fără împărț ire, fără despărț ire, Sinodul al VI-lea ecumenic din Constantinopol (680-

681) declară că Fiul Întrupat are două voinț e naturale ș i două energii sau lucrări personale, una – creată ș i alta –

divină, unite în mod neseparat în subiectul unic al Logosului înomenit. Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) a



76

Acta Conciliorum Oecumenicorum II, 1, 2, p. 128 cf. Arhim. Timotei Seviciu, Doctrina hristologică a Sfântului Chiril al

Alexandriei,…, p. 43.

77

Fr. Loofs, Leitfaden zum Studium der Dogmengeschichte, Halee a S., 1906, p. 50, cf. Drd. Ion Caraza, Hristologia Sinodului IV

de la Calcedon în preocupările teologilor romano-catolici ș i protestanț i din vremea noastră ș i punctul de vedere ortodox, …,

p. 71.

15

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

înfruntat prigoana imperiului şi a bisericii oficiale. De el se leagă victoria dreptei credinț e în privinț a celor două

voinț e ș i lucrări în Ipostasul Unuia Născut făcut om, mărturisind că nici Sfinț ii Părinț i ș i nici Sfântul Chiril nu au

tăgăduit integritatea firilor unite în Persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Teologia Sfântului Chiril îș i menț ine

viabilitatea, chiar dacă monotelismul ș i monoergismul erau străine vremurilor sale.

II. Interpretarea hristologiei chiriliene în teologia Bisericilor Ortodoxe Vechi Orientale

1. Integritatea firilor în Persoana lui Iisus Hristos

Fiul lui Dumnezeu Întrupat este Unul din două. Cuvântul lui Dumnezeu S-a îmbrăcat în trup ș i prin numele

de trup e arătat omul întreg, căci, aș a cum moartea a intrat în om prin Adam, tot la fel, printr-Unul a venit mântuire la

toată lumea. Căci trupul este al Lui şi a-L împărţi pe Fiul (după raţiunea filiaţiei) e o blasfemie. Nimeni să nu cugete

că-i drept să-L taie într-o doime după iconomia întrupării, căci „este un singur Domn, Iisus Hristos,” cum zice Pavel,

şi înainte de trup şi cu trupul, şi este un unic şi singur Fiu, Cuvântul cel din Dumnezeu - Tatăl, şi, când S-a făcut om,

nu S-a alcătuit ca o parte templul luat din femeie, ci fiecare fire ș i-a păstrat ceea ce-i era natural: Dumnezeirii

neschimbabilitatea, iar omenităț ii îndumnezeirea. “După unire, există două firi nedespărț ite”.78

La fel, mai târziu, va spune ș i Filoxen de Mabug: “Prin firea sa El este Dumnezeu ș i…a devenit om

rămânând întru totul Dumnezeu cum era”.79 ca nu cumva să încerce cineva să taie pe Hristos în doi, ci să înţeleagă şi

să primească pe Cuvântul născut din Dumnezeu-Tatăl şi templul Său luat din Sfânta Fecioară ca Unul, nu pentru că ar

fi de aceeaşi fiinţă, ci pentru că, după unirea negrăită, tăierea Lui nu este conformă dreptei credinţe. Căci Hristos este

Unul din două.“Mărturisim într-un mod drept ș i de netăgăduit, cum am învăț at din Sfintele Scripturi ș i am primit de

la fericiț ii Părinț i care s-au adunat la Niceea ș i de la alț i Dascăli care au ț inut gândirea acelora, că Dumnezeu din

Dumnezeu, Fiul veș nic de-oființ ă cu Tatăl s-a coborât ș i s-a făcut trup din Sfântul Duh ș i Fecioara Maria ș i s-a

făcut om ș i că în timp ce era conceput în sânul Fecioarei era în sânul celui ce l-a născut…”.80 Filoxen explică : “El a

devenit om…corp omenesc înrudit nouă întru toate afară de păcat ș i nu un om fără trup, nici un suflet fără

inteligenț ă, ci s-a făcut cu adevărat trup înzestrat cu suflet ș i înț elepciune; iar acela care e Dumnezeu desăvârș it a

devenit om adevărat”.81 Întotdeauna Orientul a mărturisit pe Hristos Domnul, Dumnezeu adevărat ș i om adevărat,

desăvârș it în Dumnezeirea sa ș i desăvârș it în umanitatea sa.

2. Unirea firilor în Persoana lui Iisus Hristos

a. Propietăţile firilor b. Comunicarea însuşirilor c. Impecabilitatea Mântuitorului

d. Îndumnezeirea firii omeneşti a Mântuitorului e. Fiul lui Dumnezeu- închinare în duh şi adevăr f. Theotokos

Sfântul Chiril al Alexandriei spune în Scrisosrea a 40-a către Acachie : “Pentru că noi spunem că este o unire

a două firi; însă mărturisim în chip deschis că este un Singur Hristos, un Singur Fiu ș i un Singur Domn. Întrucât S-a

făcut trup Cuvântul, după Scripturi ș i după orânduirea referitoare la planul mântuirii noastre ș i după orânduirea cea

negrăită (inexprimabilă) ș i noi afirmăm că s-a făcut aceasta într-o unire de nedesfăcut a două firi inegale ș i

neidentice […] ș i spunem că s-au unit două firi (naturi) iar după unire - întrucât despărț irea în două este înlăturată,

credem că este una Singură firea Fiului, ca fiind a Unuia Singur, dar care S-a făcut om ș i S-a întrupat”.82 Ș i apoi, în

acelaș i spirit, continuă : “Noi nu am nimicit deloc deosebirile dintre glăsuirile (lui Hristos) ; chiar dacă am

excomunicat ș i am respins faptul de a le separa ș i deosebi pe ele, ca fiind unele numai ale Fiului cel născut din

Dumnezeu Tatăl, ș i ca fiind altele numai ale omului iarăș i conceput ca Fiu dar fiu născut din femeie. Pentru că în

chip îndeobș te mărturisit este una singură firea Cuvântului ; ș i noi ș tim că El s-a întrupat ș i S-a făcut om, precum

am spus”.83 “O singură fire întrupată a lui Dumnezeu- Logosul” este învăț ătura de 1500 de ani a Bisericilor Vechi

Orientale. Prin această formulă Sfântul Chiril al Alexandriei înț elegea ș i afirma ambele firi, dumnezeiască ș i

omenească, în Ipostasul Logosului Întrupat, divinitatea îmbăcată în umanitate, trupul enipostaziat de Cuvântul cel

veș nic împreună cu Tatăl ș i cu Duhul. Unitatea firilor în Hristos este asemenea celei Trinitare. Consecinț ele unirii

ipostatice sunt mărturisite pe baza scrierilor chiriliene, în mod ortodox de ambele Biserici.

III. Încercări de reconciliere între Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale







78

Sf. Chiril al Alexandriei, Scrisoarea 46 către Succensus, traducere din greceș te de C-tin Daniel, manuscris dactilografiat în

arhiva Bibliotecii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, p. 210.

79

Philoxenus biscop of Mabbough, Tree Letters, ed. A. Vaschalde, p. 149 la Lebon Mgr. Joseph, La christologique du

monophysisme syrien, în CHALCEDON, vol. I, p. 432, cf. Arhim. Timotei Seviciu, Doctrina hristologică a Sfântului Chiril al

Alexandriei,…, p. 72.

80

Philoxeni Mabbugensis, Tractus de Trinitate et Incarnatione, ed. Vaschalde- C.S.C.O., serie II, nr. 27, Paris- Roma, 1907, pp.

71, 90 la Lebon, op. cit., p. 435, cf. Arhim. Timotei Seviciu, op. cit., p. 72.

81

Philoxeni Mabbugensis, Tractus de Trinitate et Incarnatione, ed. Vaschalde, pp. 43-38 la Lebon op.cit., p. 435, cf. Ibidem, p.

74.

82

Sf. Chiril al Alexandriei, Scrisoarea a 40-a către Acachie, episcopul Meletinei, traducere din greceș te de C-tin Daniel,

manuscris dactilografiat în arhiva Bibliotecii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, p. 150.

83

Ibidem, p. 151.

16

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

1. Edictele: a. Henoticonul (482), b. Ecthesisul (638) ș i c. Typosul (648) au constituit paș i importanț i în

încercarea de păstrare a legăturilor dintre cele două familii de Biserici chiar dacă nu au avut prea mulț i sorț i de

izbândă. Toate cele 3 acte au uzitat termeni chirilieni din dorinț a de a-i atrage pe monofiziț i la ortodoxie.

2. Tratativele unioniste a. Conferinţele teologice

Au avut loc trei conferinț e cu scop reconciliant între ortodocxie ș i monofizism: în 523 ș i 566, la

Contantinopol ș i alta, la Callinicum, în 567. Sigurul progres al dialogului a fost faptul că ortodocș ii au admis

formula “din două firi” chiriliană, întrucât cea de-a treia ș edinț ă a degenerat: monofiziț ii îndoindu-se de veracitatea

afirmaț iilor ortodoxe care nu primeau formula călugărilor sciț i “unul din Treime a pătimit”. Pentru monofiziț i

rezerva ortodocș ilor de a recunoaș te ortodoxia anatematismelor chiriliene ș i suspiciunea ortodocș ilor în

interpretările date de monofiziț i teologiei ș i expresiilor chiriliene au contribuit la încheierea, cel puț in momentan, a

dialogului.





b. Dialogurile teologice

Sfântul Maxim a fost promotorul a două dialoguri teologice despre monotelism (considerat în mod greș it o

soluț ie pentru reconciliere): unul cu patriarhul Pyrrhus (în urma discuț iei acesta a renunț at, pentru scurt timp, la

monotelism), care a avut loc în luna iulie a anului 645, la Cartagina ș i un altul, ț inut la Byzia, în 656, de data aceasta

cu Teodosie, arhiepiscopul Cezareei Bitiniei. Sfântul Chiril apare menț ionat din nou, Sfântul Maxim precizând

poziț ia ortodoxă a acestuia faț ă de voinț ele ș i lucrările Mântuitorului. Deș i în vremea Sf. Chiril nu se pusese în

discuț ie această problemă, scrierile sale sunt ortodoxe.

c. Actele de unire

În Sinodul de la Garin, din 630, convocat de catolicosul Ezdras, s-a realizat unirea monofiziţilor din Armenia

cu Biserica Ortodoxă. A urmat unirea unei părţi a monofiziţilor din Siria. Apoi, la stăruinţa Patriarhului Chir al

Alexandriei, monofiziţii moderaţi din Egipt se unesc, la 3 iunie 633, mai mult în aparenţă, pe baza formulei despre ,,o

singură lucrare în Hristos”. Sfântul Sofronie al Ierusalimului († 638) acceptă unitatea Persoanei lui Hristos contra lui

Nestorie, şi existenţa a două firi în Persoana Sa contra lui Eutihie. Fiecare dintre cele două firi, fiind deplină în

Persoana Mântuitorului, îşi păstrează, după cuvintele lui Leon cel Mare, însuşirile care îi sunt proprii. Dacă fiecare fire

nu ar fi avut lucrarea şi voia sa proprie, dacă nu ar fi fost decât o voinţă şi o lucrare, firile nu ar mai putea fi deosebite

şi se alunecă în erezia lui Evtihie, monofizismul. Nemulţumit de opoziţia Sfântului Sofronie, în 633, Patriarhul Serghie

al Constantinopolului se adresează Papei Honorie al Romei (625-638), pe care reuşeşte să-l atragă de partea

monoteliţilor. Imediat ce este ales patriarh, Sofronie convoacă un sinod la Ierusalim, la care este condamnat

monotelismul.

d. Tratative ulterioare

De-a lungul secolelor, bisericile armene şi bizantine au făcut eforturi susț inute să se reunească. Mai

întâi în anul 654, în Dvin în, zilele catolicosului Nerses al III-lea (641-661) şi ale împăratului Constantin al II-lea al

Bizanţului (641-668), apoi în secolul al VIII-lea în zilele patriarhului Gherman (715-729) al Constantinopolului şi ale

catolicosului Armeniei David I (728-741). În secolul al nouălea, în zilele patriarhului Fotie al Constantinopolului (858

până în 867, 877 până în 886) şi ale catolicosului Zaharia I (855 până în 876) a avut loc o altă tentativă de

reconconciliere, fără prea mari sorț i de izbândă. Însă, încercarea cea mai importantă a reunificării bisericilor a avut

loc în secolul al doisprezecelea. Catolicosul Grigore al IV-lea (1173-1193) a convocat un sinod în anul 1179 la

Romkla. Sinodul de la Romkla i-a adunat pe episcopii Armeniei Mari, ai Ciliciei şi ai ţărilor învecinate, pe catolicosul

de Aghvank şi pe reprezentanţii patriarhului bisericii siriene iacobite. Pe de o parte sinodul a condamnat forma

extremă a monofizitismului, pe de altă parte a respins şi învăţătura despre două naturi, două voinţe, două energii.

Sinodul a aprobat interpretarea bisericii armene cu privire la o natură a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Înainte ca

hotărârile sinodului de la Romkla să fie cunoscute la Constantinopol, împăratul Manuel a murit în anul 1180.

Succesorii săi nu au mai arătat niciun fel de interes referitor la o uniune cu biserica armeană. Încercările făcute au ferit

cele două Biserici de înstrăinare. Orice reconciliere rămâne tributară scrierilor chiriliene. “Se confirmă astfel ceea ce s-

a spus de către unii teologi că >”.84

IV. Asemănări şi deosebiri între cele două Biserici. Sfântul Chiril al Alexandriei sursă a dialogului între Biserica

Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

1. Necesitatea unei mărturisiri comune







84

J. Maspero, Histoire des patriarches d′ Alexandrie, depuis la mort de l'empereur Anastase, jusqu'a la reconciliation des eglises

jacobites (518-616), Paris, 1923, p. 10, cf. Arhim. Timotei Seviciu, Doctrina hristologică a Sfântului Chiril al Alexandriei,…, pp.

97-98.

17

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

“Despărţirea Vechilor Biserici Orientale de Biserica Universală în secolul al V-lea d. Hr., a avut cauza într-o

neînţelegere terminologică referitoare la doctrina despre persoana lui Iisus Hristos şi în tensiunile de ordin naţional,

politic şi social dintre Imperiul bizantin şi populaţiile de la răsăritul lui. Pe de o parte, acest eveniment dureros trebuie

regretat pentru toate urmările nefericite pe care le-a avut pentru creştinismul răsăritean în ansamblul lui. Dar, pe de altă

parte, trebuie să semnalăm cu mulţumire că despărţirea nu s-a adîncit mai departe, ci a rămas pînă azi o despărţire de

suprafaţă, o neînţelegere pe chestiuni de termeni, nu o despărţire în credinţă. Convingerea aceasta s-a manifestat în

diferite rînduri atît de către reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, cît şi de unii din reprezentanţii Vechilor Biserici

Orientale”.85 Actualmente, între Bisericile Vechi Orientale ș i cele Ortodoxe, sunt multe puncte doctrinare comune :

învăț ătura despre Dumnezeu cel Unul Întreit în Persoane, mariologia, anghelologia, aghiologia (Sfinț ii primelor

patru veacuri creș tine mărturisesc aceeaș i credinț ă a comuniunii), soteriologia, eshatologia, ecleziologia cu Sfânta

Liturghie ș i 7 Sfinte Taine. Pe 5 aprilie 2005, pe baza acordului din 1989 ș i 1990, Patriarhia Ortodoxă din

Alexandria încheie un „Acord pastoral” cu Biserica Ortodoxă Coptă, prin care ne recunoaș tem reciproc validitatea

Tainei Căsătoriei ș i posibilitatea celor căsătoriț i, care au format familii mixte, de a fi în comuniune euharistică, în

ambele Biserici. Diferenț ele existente pot fi cu înț elegere explicate în contextul izolării politice în care ș i-au

desfăș urat existenț a Bisericile necalcedoniene.

a. Ortodoxia formulei chiriliene

Prin expresia „întrupată” (σεσαρκωμένη), Sfântul Chiril subliniază de fapt, natura umană, întrucât omul este

alcătuit dintr-un trup (σαρξ) şi dintr-un suflet inteligibil (ψυχη νοερα). Întruparea este unirea dintre Logos şi trup, care

posedă un suflet inteligibil şi raţional, aș adar cuvântul „întrupată” exprimă „esenţa firii noastre”86, omenitatea. “În

afirmaț ia că El s-a întrupat se cuprinde în chip limpede ș i neîndoios mărturisirea ș i recunoaș terea faptului că s-a

făcut om, atunci nimic nu împiedică să se cugete ca fiind Unul Singur Fiu, Hristos, este Acelaș i El însuș i ș i

Dumnezeu ș i om, ș i aș a precum este deplin (complet, desăvârș it) în Dumnezeirea Sa, tot astfel El este deplin ș i în

condiț ia Sa de om (omenitatea Sa)”.87 Premergător disputelor ulterioare legate de monotelism ș i monoergism,

Sfântul Chiril, afirmând că în Iisus Hristos atât omenitatea cât ș i divinitatea sunt complete ș i desăvârș ite, ne

prezintă în Ipostasul celui Unuia Născut, Logosul Întrupat, toate cele ce fac ca firile să fie cauza îndumnezeirii noastre

prin comunicarea însuș irilor. El spune : “Cela ce afirmă că a pătimit cu un trup gol Domnul [adică lipsit de suflet-

nota trad.] face ca pătimirea să fie lipsită de raț iune ș i involuntară. Dacă spune însă cineva că El a pătimit cu un

suflet raț ional- astfel ca pătimirea Sa să fie de bună voie, atunci nimic nu împiedică ca să se spună că El a pătimit cu

firea stării Sale de om. Dacă lucrul acesta este adevărat, atunci cum nu vom admite că cele două firi subzistă ș i

persistă în chip nedespărț it ș i inseparabil după învierea Sa ? Aș a încât dacă spune cineva : Hristos a pătimit pentru

noi cu trupul nu afirmă nimic altceva decât că Hristos a pătimit pentru noi cu firea noastră ?”88Aș adar, Sfântul Chiril

afirmă existenț a distinctă a celor două firi ș i înainte de înviere ș i după înviere. Adică din două firi ș i în două firi

apar clar mărturisite în opera Părintelui alexandrin.

b. Deplinătatea firilor în Iisus Hristos-expresii monofizite

Sfântul Chiril a afirmat întotdeauna deplinătatea firilor Mântuitorului Hristos: Dumnezeu desăvârș it ș i om

desăvărș it. Firile au rămas neschimbate nu numai la întrupare, ci şi după înviere. După înviere e acelaşi trup care a

suferit, mai puţin slăbiciunile sale omeneşti. El e făcător de viaţă. El e trupul vieţii, transfigurat prin slava cea mai

dumnezeiască şi înţeles ca trup al lui Dumnezeu ; e un trup dumnezeiesc. Trupul lui Hristos e dumnezeiesc pentru că e

trupul lui Dumnezeu, iluminat de slava cea inefabilă, e nestricăcios, sfânt, făcător de viaţă. “Unind pe Logosul Tatălui

cu sfântul trup înzestrat cu suflet raţional, în chip inefabil şi mai presus de minte, neamestecat, neschimbat,

nemodificat, mărturisim un singur Hristos, Fiu şi Domn, acelaşi Dumnezeu şi om, nu altul şi altul, ci unul şi acelaşi,

fiind înţeles aceasta şi aceea… Cugetând la chipul întrupării, vedem că două firi s-au unit între ele printr-o unire

indisolubilă, în chip neamestecat şi neschimbat. Căci trupul e trup, nu Dumnezeire, chiar dacă el s-a făcut trupul lui

Dumnezeu: de asemenea Logosul e Dumnezeu şi nu trup, deşi El şi-a însuşit trupul prin întrupare… Dar după unire nu

mai despărţim firile una de alta şi nu împărţim în doi pe cel unic şi indivizibil, ci afirmăm că e un singur Fiu”.89 Nu e

înlăturată deosebirea firilor. Unitatea lor desăvârşită, până la a face o singură fire, nu şterge faptul că în această unitate

sunt două componente : Dumnezeirea şi umanitatea.

Pentru a reda această unitate a celui Unul născut ș i întrupat necalcedonienii folosesc cu precădere anumite

expresii: “din două firi”, “fire compusă”, “unire ipostatică” ș i “o singură fire”, dar prin care afirmă dreapta credinț ă.

După câte se poate constata, separaț ia, care s-a întâmplat în anul 451, la Sinodul de la Calcedon, a fost în principal

datorată terminologiei hristologice diferite ș i de interpretare a celor două Biserici. Ele înț eleg hristologia în acelaș i

sens însă au modalităț i diferite de a o exprima.

c. Perspectivele unirii



85

Pr. Prof. D-tru. Stăniloae, Posibilitatea reconcilierii dogmatice între Biserica Ortodoxă şi Vechile Biserici Orientale,

ORTODOXIA, nr. 1, 1965, http://www.armeni.ro/ro/det/staniloae_armeni/

86

Pr.Prof. I. G. Coman, Definiț ia doctrinară a Sinodului de la Calcedon ș i acceptarea ei în Biserica Ortodoxă, …, p. 507.

87

Sf. Chiril al Alexandriei, Scrisoarea 46, Sfântul Chiril către episcopul Succensus, …, p. 208.

88

Idem, Scrisoarea 46, Sfântul Chiril către episcopul Succensus, …, pp. 209-210.

89

Ibidem, cf. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Momente şi aspecte ale hristologiei precalcedoniene şi calcedoniene,…, passim.

18

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

Pentru majoritatea oamenilor care nu mai au acces la scrierile părinț ilor veacului al-V-lea nu există, din

nefericire, nici o diferenț ă între Eutihie (susţinea că Domnul nostru Iisus Hristos nu era de o fiinţă cu noi după trup, ci

că a avut trup din cer, iar înainte de unire El a avut două firi, iar după unire s-a făcut o singură fire), pe de o parte, ș i

partea moderată a orientalilor care nu au adoptat în docrina lor, decât accidental ș i nepersistent în istoria bisericii lor,

afirmaț iile extreme ale acestui eretic ale cărui învăț ături greș ite ș i ei le-au condamnat. Pentru orientali, adevăratul

stâlp de mărturisire al dreptei credinț e în biserică a fost, este ș i va fi Sfântul Chiril al Alexandriei. Aceasta este baza

comună a unei comuniuni eclesiologice între orientali ș i bizantini. Doar aplecându-ne, ș i de o parte ș i de alta,

asupra scrierilor chiriliene ne vom putea bucura de pace ș i înț elegere. La 433, poporul a aclamat ortodoxia lui

Chiril90, iar la Calcedon s-au folosit mulț i din termenii de exprimare doctrinară ai acestei înț elegeri, autorizându-se

ca normativă pentru redarea dreptei credinț e chiar ș i formula “o singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul”,

formulă atât de preț ioasă orientalilor ș i care ne uneș te pe toț i.

Discuţiile teologice purtate între teologii ortodocşi şi teologii necalcedonieni, reprezintă nu numai un moment

de seamă în dezvoltarea relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile creș tine, dar şi o contribuţie teologică

importantă la examinarea căilor de apropiere şi de înfăptuire a comuniunii între toate confesiunile creș tine. Este de

remarcat faptul că, preluând rezultatele pozitive ale Consultaţiilor neoficiale de la Aarhus (1964), Bristol (1968),

Geneva (1970) ș i Addis-Abeba (1971), participanţii la aceste colocvii au abordat unele aspecte şi puncte ale

relaţiilor dintre cele două familii de Biserici, asupra cărora au făcut comentarii, precizări şi clarificări. Nu s-a urmărit

un consens formal, ci găsirea unor puncte comune de pornire într-un viitor dialog. Colocviile au scos în evidenţă faptul

că în faza de pregătire a dialogului oficial dintre cele două Biserici sunt necesare studii şi cercetări teologice serioase,

care să elucideze problemele controversate mai ales, şi pentru orientarea maselor de credincioşi.

Întrunirile oficiale au debutat la Chambésy, între 10-15 decembrie 1985, ș i au continuat cu Anba-Bishoy,

între 20-24 iunie 1989, Chambésy, între 23-28 octombrie 1990, ș i Chambésy, între 1-6 noiembrie 1993.

 Reacț ii referitoare la dialog. Cu privire la dialog, au apărut unele atitudini rezervate, dar ș i unele critici.

Cea mai puternică reacț ie critică a venit din partea comunităț ii monahale din Muntele Athos, căreia i-a

răspuns, foarte documentat, mitropolitul Damaskinos al Elveț iei.

Bisericile Greciei ș i Rusiei au arătat o atitudine conservatoare faț ă de acest dialog.

Biserica Ortodoxă Română a dovedit o mare deschidere faț ă de acest dialog. A fost prezentă la aproape toate

întrunirile neoficiale ș i oficiale (fără a IV-a neoficială, a II-a ș i a III-a oficială), prin prof. dr. Nicolae Chiț escu,

pr.prof.dr. Dumitru Radu, I.P.S. dr. Antonie Plămădeala, pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae ș i pr. prof. dr. Nicolae

Necula. S-au publicat multe studii ș i articole privitoare la dialog ș i problemele doctrinare, precum ș i la vizitele

reciproce ale ierarhilor Bisericilor Orientale.

În sedinț a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din 8-9 decembrie 1994, s-au acceptat în mod

oficial textele celor două declaraț ii comune. Astfel, Biserica Ortodoxa Română a fost prima Biserică, care a

aprobat oficial acest dialog după 1993.Odată acceptat acordul comun privind hristologia, urmează acordul comun

liturgic. În subcomisia liturgică este numit din partea Bisericii Ortodoxe Române pr.prof.dr. Nicolae Necula.

Deș i acum nu există o separaț ie dogmatică, realizarea deplinei comuniuni rămâne un deziderat, întrucât

Bisericile Orientale Ortodoxe nu recunosc deocamdată categoric ș i deplin hotărârile Sinodului al IV-lea ecumenic,

probabil ș i datorită împrejurărilor istorice date, iar celelalte Biserici Ortodoxe întârzie ratificarea oficială a dialogului.

2. Definiţii de credinţă şi declaraţii comune91

Ca ș i acum mai bine de 1500 de ani, s-au pus în discuț ie aceleaș i teme hristologice: cele două firi ș i apoi,

cele două voinț e ș i lucrări ale Mântuitorului. Baza dialogului a constituit-o ca în orice încercare de reconciliere între

cele două Biserici, formula Sfântului Chiril al Alexandriei “mia fisis tou Theou Logou sesarkomene”, acceptată ca

ortodoxă de ambele părț i ș i, pe care necalcedonienii o consideră nedrept scoasă din definiț ia Calcedonului la fel ca

ș i pe cele douăsprezece anatematisme ale Sfântului Chiril. De asemenea, calcedonienilor li se impută ș i că nu a fost

condamnat Teodor de Mopsuestia ș i a fost acceptat Ibas de Edesa, crearea unei noi definiț ii de credinț ă, care ar fi

contrară Sinodului al III-lea de la Efes ș i adoptarea Tomos-ului lui Leon, care, la fel, ar fi nestorian.

În privinț a hristologiei, disensiunile apărute ț in de semantica termenilor folosiț i: pentru calcedonieni în

Persoana sau Ipostasul lui Iisus Hristos sunt două firi sau două naturi unite fără amestecare, fără schimbare, fără

împărţire şi fără separare. Sever de Antiohia despărț ea formal firea de natură, pentru el fire este sinonim ipostasului

sau persoanei, nu naturii, schimbând radical înț elesul unirii firilor în Hristos. Pentru necalcedonieni, expresia în două

firi, deș i rezolvă problema eutihianismului, conduce spre nestorianism. “Citând insistent pe Sever de Antiohia, rev.

V.C. Samuel preia ș i următorul text : >.”92

Formula chiriliană “o singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul” este capitală pentru hristologia

necalcedoniană. Originea neortodoxă a acestei formule nu poate fi luată ca argument împotriva adoptării ei de către

teologia ortodoxă, atâta timp cât formula poate primi un sens ortodox; această formulă a fost învestită cu sens ortodox

încă de la Sinodul al III-lea Ecumenic. “Cele două naturi n-au pierdut caracteristicile lor proprii ș i plenitudinea lor,

dar ele nu se miș că separat, căci ar fi un dualism ș i Întruparea n-ar mai avea loc”.93

Învăț ătura Sfântului Chiril este comună celor două familii de Biserici ș i mult aș teptata comuniune dintre ele

se va putea realiza în cadrul cunoscutei formule chiriliene. “Din discuț ia noastră, eu am ajuns să simt că nu există

probleme indisolubile de doctrină între noi privind Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos. Noi afirmăm că Domnul

Iisus Hristos este Dumnezeu desăvârș it ș i om desăvârș it ș i că El este o Persoană sau o natură. Voi, asemenea,

menț ineț i această credinț ă, afirmând că El este >. În timp ce noi acceptăm uniunea naturilor, voi

insistaț i asupra distincț iei lor. Noi ne temeam că credinț a formulată de Sinodul de Calcedon tindea spre

nestorianism, iar voi eraț i stăpâniț i de înț elegerea greș ită că noi ț ineam erezia lui Eutihie. Dar realitatea este că

noi nu suntem eutihieni, nici voi nu sunteț i nestorieni…Aceasta înseamnă că noi am luptat pentru cuvinte ș i expresii

(subl. n.). Noi toț i am fost stăpâniț i înainte de sentimentul că au existat temeri la Sinodul de la Calcedon, pentru a

justifica opinia noastră că el a favorizat nestorianismul. Dar noi vedem acum că voi înț elegeț i Sinodul într-un mod

cu totul diferit ș i că voi excludeț i complet nestorianismul. Divergenț ele noastre sunt mai mult terminologice”.94

O altă problematică abordată s-a concentrat pe rolul Sinoadelor ecumenice în atingerea deplinei comuniuni

dintre cele două Biserici. Partea necalcedoniană ș i-a exprimat acordul asupra învăț ăturii celor ș apte sinoade, pe care

le-au considerat ca fiind ș i ale lor în privinț a mărturisirilor de credinț ă. Singura dificultate constă în primirea

juridică a sinoadelor; sunt recunoscute, aș adar, învăț ăturile, dar este inacceptabilă de însuș it autoritatea acestora. Să

nu uităm, însă, că Sinodul al IV-lea l-a condamnat pe Dioscor ș i l-a depus din treapta arhierească, pe care

necalcedonienii l-au venerat ca sfânt mărturisitor al credinț ei lui, ș i aș a ceva nu e deloc uș or de acceptat. Pentru

ortodocș i, această atitudine refractară a necalcedonilor este inadmisibilă. S-a găsit un punct de înț elegere ș i în

această privinț ă : necalcedonienii să ajungă la o mărturisire de credinț ă compatibilă cu hotărârile sinoadelor.

Aș a cum am menț ionat, patru au fost întâlnirile oficiale dintre Bisericile Ortodoxe ș i cele

necalcedoniene: Chambésy, 10-15 decembrie 1985, Anba-Bishoy, Egipt, 20-24 iunie 1989, Chambésy, 23-28

octombrie 1990 ș i Chambésy, 1-6 noiembrie 1993.

În miezul problemei hristologice s-a intrat cu discuț iile de la a doua întrunire oficială. Prima declaraț ie

comună, aprobată de ambele părț i, susț ine: „Am moș tenit, de la Părinț ii noș tri în Hristos, credinț a una ș i

tradiț ia apostolică, deș i, ca Biserici, am fost separaț i timp de secole. Ca două familii de Biserici ortodoxe, care nu

se mai bucură de mult timp de comuniune reciprocă, ne rugăm acum ca Dumnezeu, în Care ne punem încrederea

noastră, să restaureze această comuniune pe baza credinț ei comune apostolice a Bisericii nedespărț ite a primelor

secole, pe care o mărturisim în Crezul nostru comun. Ceea ce urmează e o simplă declaraț ie, redactată în duhul

cucerniciei, a ceea ce credem, mergând mereu pe calea restaurării comuniunii între cele două familii ale noastre de

Biserici Ortodoxe. De-a lungul discuț iilor noastre am găsit terenul nostru de înț elegeri cu formula Părintelui nostru

comun, sfântul Chiril al Alexandriei, „ λόγου σεσαρκομένη Θεουμία φύσις του” precum ș i în afirmaț ia că „este

suficient pentru mărturisirea adevaratei ș i nedesminț itei noastre credinț e că Sfânta Fecioară este „Θεοτόκος”.

Aș adar, constatăm că formula chiriliană îș i păstrează ortodoxia ș i îș i vădeș te caracterul ecumenic. Logos-ul, de o

ființ ă cu Tatăl ș i cu Duhul Sfânt, S-a întrupat din Duhul Sfânt ș i din Fecioara Maria ș i a devenit om, fără păcat. El

este consubstanț ial Dumnezeirii după firea dumnezeiască ș i consubstaț ial nouă după firea sa omenească.„El este în

acelaș i timp Dumnezeu adevărat ș i om adevărat, desăvârș it în omenitatea Sa”. Cea de-a doua declaraț ie comună,

constituită în cadrul celei de-a treia întâlniri, a adus precizările necesare pentru copletarea dogmei hristologice

mărturisite: s-a afirmat integritatea firilor.

Acordul comun privind revenirea la comunitatea eclesială, s-a stabilit la a patra întrunire oficială.

„Bisericile noastre au aceeaș i credinț ă, tradiț ie , liturghie ș i spiritualitate. Acesta este un fapt

incontestabil înrădăcinat în mod ferm în istoria noastră comună. Separaț ia, care s-a întâmplat în anul 451, la

Sinodul de la Calcedon, a fost în principal datorată terminologiei hristologice diferite ș i de interpretare ș i, de

asemenea, unor factori non-teologici. În ciuda separării, cele două Biserici au continuat să menț ină neîntreruptă

continuitatea apostolică de credinț ă ș i moș tenirea lor comună teologică ș i spirituală. După serioase dialoguri

teologice oficiale ș i neoficiale, convorbiri bilaterale la diferite niveluri ș i în diferite regiuni ș i după studii istorico-

teologice în ultimii 30 de ani, cu toț ii am realizat că Ortodoxia, în toate aspectele, dimensiunile ș i manifestarile ei, a

fost menț inută intactă ș i dinamică în viaț a ș i mărturisirea acestor Biserici… Pe această bază noi credem că

revenirea la comuniunea eclesială între cele două familii de Biserici este posibilă”.



92

Sever, Ad Nephalium, ed. J. Lebon, (Louvain 1949) (Siriacă), p. 80, la Rev. V. C. Samuel, O natură întrupată a lui Dumnezeu

Cuvântul, în The Greek…, vol. X, nr. 2, 1964-1965, p. 50 cf. Pr. Drd. Ion Grădincea, Relaț iile dintre Biserica Ortodoxă ș i

Bisericile Vechi Orientale …, p. 67.

93

Karekin I, Catholicos de tous les Armeniens, Nouvelle cite, 1998, în dialog cu Giovanni Guaita, p. 80, cf. Ibidem, p. 70.

94

Arhiepiscop Severios, Discuț ii…, în The Greek…, vol. X, nr. 2, 1964-1965, p. 75 cf. Ibidem, pp. 80-81.

20

Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale

„Ridicarea anatemei în contextul dialogului dintre Biserica Ortodoxă ș i Biserica Orientală Ortodoxă este

bazată pe Declaraț ia hristologică comună de la Chambésy ș i urmăreș te înlăturarea obstacolelor în vederea

comuniunii eclesiale depline”.

V. Importanţa scrierilor chiriliene în context ecumenic - Concluzii

În cadrul dialogului intercreș tin, opera teologică a Sfântului Chiril este vitală.

“Hristologia chiriliană prin multiplele sale aspecte contribuie la această cauză a unităț ii bisericeș ti. Valoarea

ei ecumenică rezultă din înseș i caracterele ei principale, ca acela de a fi deplin ortodoxă ș i tradiț ională, în consensul

Părinț ilor ș i sinoadelor, ca ș i al dezvoltării teologiei ulterioare mediatoare între poziț ii diferite ș i manifestând o

supleț e deosebită, întrucât a urmărit mereu unitatea persoanei lui Iisus Hristos.”95

Ecoul împăcării cu Sfântul Ioan Gură de Aur ș i al păcii din 433, dintre ș coala antiohiană ș i cea alexandrină,

transmit ș i astăzi aceeaș i emoț ie tainică a iubirii adevărate de Dumnezeu ș i oameni. Lucrarea Sfântului este

desăvârș ită în timp de Dumnezeu. Reconcilierea dogmatică dintre Biserica Ortodoxă ș i Bisericile Vechi Orientale

este testamentul de credinț ă pe care acesta îl lasă întregii creș tinătăț i. Unirea este voinț a lui Dumnezeu prin

lucrarea Sfinț ilor. Sfântul Chiril al Alexandriei este un model de erudiț ie, credinț ă ș i dragoste creș tină.

Inspiraț ia doctrinară a Sfântului Chiril îș i are izvorul în Sfânta Treime, pe care el a purtat-o în sufletul ș i scrierile

sale. Poate ăsta este motivul bogăț iei scrierilor sale; iubindu-L pe Dumnezeu a simț it nevoia să stea cât mai mult în

dialog cu El, să ne lase ș i nouă mărturie a acestei iubiri desăvârș ite. Intuiț ia sa hristologică a lăsat întregii

creș tinătăț i o operă nepieritoare, valabilă ș i astăzi prin frumuseț e ș i profunzime. Sfântul Chiril rămâne prin

excelenț ă teologul Întrupării, al fericitei primăveri duhovniceș ti, al naș terii Fiului în sânul umanităț ii asumată din

Fecioara Maria.









95

Arhim. Timotei Seviciu, Doctrina hristologică a Sfântului Chiril al Alexandriei ,…, p. 128.

21