CRISTIAN MOROIANU by JY9Knp

VIEWS: 0 PAGES: 23

									                                                                             CRISTIAN MOROIANU


                        Antonimia în limba română. Antonimia neologică


         I. Definiţie. Trăsături generale. Antonimia este relaţia semantică stabilită între
termeni corelativi ale căror sensuri – evaluate pe aceeaşi scală binară şi simetrică - sunt
opuse (vezi gr. ant/i/ “contra” şi onyma “nume”). Plasate în acelaşi câmp semantic,
având, aşadar, un număr oarecare de trăsături de sens comune, componentele unei perechi
(sau unei clase paradigmatice) formate din antonime se opun prin câte un aşa-numit sem
incompatibil, condiţie minimală şi obligatorie a opoziţiei antonimice1. Trăsăturile
caracteristice ale acestei clase semantice sunt constanţa (antonimele “se cheamă” unul pe
celălalt în mintea vorbitorilor, formând perechi fixe, considerabile puncte de referinţă) şi
simetria la nivelul sistemului limbii.
        Antonimia acoperă atât unităţile lingvistice care denumesc noţiuni percepute în
mod obiectiv ca fiind contrare, cât şi pe acelea puse de vorbitori în opoziţie subiectivă şi
contextuală, ceea ce înseamnă că, în interiorul unui sistem riguros constituit, există o
relativă - şi surprinzătoare - libertate a realizării acestei relaţii semantice2.
        Se consideră, în genere, că sunt mai predispuse a contacta relaţii de antonimie
cuvintele care exprimă calităţi şi însuşiri, diverse aprecieri, raporturi calitative şi
cantitative şi alte categorii estetice, morale, filozofice etc. În mod firesc, nu pot avea
antonime substantivele care denumesc obiecte concrete şi, prin definiţie, numele proprii
(antroponime, toponime, hidronime etc.).




1
  Vezi Ion Coteanu, Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană. Vocabularul.
Ediţie revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1985 (cap. Antonimia, p. 105 –
117, autor Narcisa Forăscu), Angela Bidu-Vrânceanu, Narcisa Forăscu, Limba română contemporană.
Lexicul, Bucureşti, Editura Humanitas Educaţional, 2005 (cap. Antonimia, p. 120 – 143, autor: Narcisa
Forăscu). Pentru definiţie şi clasificare generală, vezi şi Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana
Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană-Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti,
Editura Nemira, 2001 (s.v. antonime şi antonimie, autor Angela Bidu-Vrănceanu), Enciclopedia limbii
române (coord. Marius Sala), Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2001 (s.v. antonimice, prefixe, autor Laura
Vasiliu şi antonimie, autor Aurora Peţan).
2
  Despre percepţia relaţiei de antonimie de către vorbitori, vezi Petre Gheorghe Bârlea, La composante
psycholinguistique de l’organisation antonymique du vocabulaire, în “Studii şi cercetări lingvistice”,
LVIII, nr. 2, 2007, p. 271 – 279.


                                                                                                           1
        Dacă la nivelul sistemului limbii antonimia priveşte opoziţiile ireconciliabile ale
unei întregi clase paradigmatice, la nivelul vorbirii ea se realizează în mod obligatoriu
binar, între doi termeni selectaţi într-un context concret şi variabil.
        Se poate discuta, pe de o parte, despre o antonimie perfectă, consacrată, stabilă şi
sistematică, liberă de context, realizată simetric între doi termeni (sau două clase de
termeni) care se află la acelaşi nivel de limbă (din punct de vedere cronologic, geografic
şi stilistico-funcţional) şi care se opun printr-un sem incompatibil contrar. Pe de altă
parte, însă, la nivelul vorbirii, antonimia se dovedeşte a fi o relaţie subiectivă, imperfectă,
contextuală, instabilă, mult mai complexă şi mai diversificată, determinată de factori
lingvistici şi socio-culturali3.
        II. Tipuri de antonime. Antonimele au fost clasificate în diverse moduri, în
funcţie de variatele criterii avute la dispoziţie. Astfel, după tipul de opoziţii stabilite, ele
pot fi polare/complementare (masculin – feminin, mort – viu), scalare/graduale (cald -
răcoare - frig, început - mijloc - sfârşit), contrare (nord – sud, seral – matinal, orizontal
- vertical), reciproce (a cumpăra - a vinde, a da – a lua) etc. Relaţiile logice care
caracterizează antonimia ar fi, în consecinţă: a) de contradicţie (când cei doi termeni ai
opoziţiei se exclud reciproc: tertium non datur), b) de contrarietate (când un membru al
opoziţiei implică negaţia celuilalt, dar nu şi invers: et tertium datur) şi c) de reciprocitate
(când un membru al opoziţiei îl implică pe celălalt şi invers). Din punctul de vedere al
axelor semantice pe care sunt plasaţi termenii antonimici, aceştia presupun opoziţii
calitative, cantitative, apreciative, spaţiale, temporale etc. După relaţia cu contextul,
antonimele sunt libere sau limitate contextual. Aflate, de regulă, în relaţie graduală, ele
sunt simetrice sau asimetrice, raportabile sau nu la un al treilea termen, intermediar, aflat
la egală distanţă. Din punctul de vedere al construcţiei, se individualizează antonime
primare sau heterolexe, alcătuite din termeni cu radicali diferiţi (absolut – relativ, activ –
pasiv, cauză – efect etc.) şi antonime analizabile sau homolexe, alcătuite din termeni
derivaţi sau compuşi de la aceeaşi bază cu ajutorul afixelor sau afixoidelor opuse ca sens

3
   Pentru criterii de definire şi tipologia antonimelor, vezi Marin Bucă şi Ivan Evseev, Probleme de
semasiologie, Timişoara, Editura Facla, 1976, p. 144 – 195 (cap. Antonimia, de Marin Bucă), Richard
Sârbu, Antonimia lexicală în limba română, Timişoara, Editura Facla, 1977, Vasile Şerban şi Ivan Evseev,
Vocabularul românesc contemporan - schiţă de sistem, Timişoara, Editura Facla, 1978, p. 205 – 216, Maria
Iliescu, Antonimele: încercare de definire şi de clasificare, în Probleme de lingvistică generală, vol. VII.
Redactori responsabili: Ion Coteanu şi Lucia Wald, Bucureşti, Editura Academiei, 1977, p. 39 – 53.


                                                                                                          2
(antemeridian – postmeridian, bibliofil – bibliofob, omogen – eterogen etc.). Din punct
de vedere etimologic, antonimele heterolexe au origini diferite, în timp ce antonimele
homolexe au aceeaşi bază lexicală, deci se reduc la un etimon primar unic. Prin raportare
la criteriile logice, se disting antonime logice/obiective (corespunzătoare realităţii
extralingvistice) şi antonime subiective (care nu corespund, de cele mai multe ori, unei
gândiri obiective). Din punct de vedere stilistic, antonimele sunt denotative sau
conotative (figurate), lipsite sau, dimpotrivă, încărcate de expresivitate (vezi expresia: La
plăcinte înainte, la război înapoi), poetice sau intrate în uzul comun (zile negre, e bun
rău, începutul sfârşitului etc.)4.
        De asemenea, relaţia de antonimie se poate stabili: a) între două sensuri
incompatibile ale aceleiaşi unităţi lingvistice (vezi a împrumuta, vb., care înseamnă “a da
ceva cu împrumut” şi “a primi ceva cu împrumut”, a închiria, vb., care înseamnă “a plăti
chirie” şi “a cere chirie”, grozav, adj., care înseamnă “groaznic” şi “admirabil”, a lua de
gât /pe cineva/, loc. vb., care poate semnifica afecţiunea sau, dimpotrivă, duşmănia etc.),
b) între sensurile incompatibile ale unor cuvinte sau unităţi frazeologice diferite
(polisemantice) şi c) între două cuvinte sau expresii (monosemantice). Pot participa la
relaţii de antonimie, cu respectarea condiţiei sinstratice şi sincronice, cuvintele din fondul
vechi al limbii, regionalismele care circulă în aceeaşi zonă dialectală, cuvintele neologice,
cuvintele aparţinând diverselor terminologii, cele care fac parte din argou, din jargon etc.
Din considerente strict didactice şi metodologice, sunt puse, uneori, în relaţie de
antonimie, în sensul cel mai larg cu putinţă, cuvinte care aparţin unor niveluri diferite ale
limbii sau care aparţin unor epoci diferite.
        Pe lângă antonimia lexicală (reprezentată de cuvinte opuse ca sens, vechi sau
noi), se poate vorbi, în egală măsură, şi de antonimia prefixală (prefixele, mai ales cele
neologice, componente ale derivatelor antonimice reprezentând mai mult de jumătate din
numărul total al prefixelor româneşti), antonimia afixoidală (realizată între prefixoide,
respectiv sufixoide care formează, la rândul lor, compuse antonimice preponderent
savante), antonimia frazeologică (alcătuită din unităţi frazeologice vechi sau noi, ca şi


4
 Vezi Narcisa Forăscu, Antonimia, sursă de expresivitate, în “Limbă şi literatură”, vol. I – II, 2004, p. 9 –
16; idem, cap. Efecte stilistice ale antonimiei, în Angela Bidu-Vrânceanu, Narcisa Forăscu, op. cit., p. 138
– 142.



                                                                                                           3
din expresii de origine latină savantă, cu circulaţie internaţională, prin definiţie
neologice) şi, în sfârşit, antonimia mixtă (lexico-frazeologică, stabilită între cuvinte şi
locuţiuni, de regulă în interiorul aceleiaşi clase morfologice).
        III. Trăsături morfologice. Din punct de vedere morfologic, este necesară
identitatea categoriei lexico-gramaticale a termenilor care formează perechi antonimice
(adjectivale, adverbiale, substantivale şi verbale). De regulă, aşa cum se va vedea în
dicţionarul de faţă, cele mai multe dintre adjective sunt şi adverbe; numeroase adjective
sunt, în acelaşi timp, şi substantive masculine şi feminine, un număr destul de mare de
verbe la supin se transformă în substantive neutre abstracte etc. Trecerea de la o parte de
vorbire la alta amintită mai sus continuă, în majoritatea cazurilor, relaţiile de antonimie
existente între termenii primari. De asemenea, în sens larg se poate admite antonimie
între cuvinte şi locuţiuni corespondente (substantiv şi locuţiune substantivală, adjectiv şi
locuţiune adjectivală, verb şi locuţiune verbală etc.). În mod excepţional, există şi situaţii
când nu este obligatorie identitatea categoriei lexico-gramaticale, respectiv situaţii când
unui adjectiv concret îi corespunde un substantiv feminin abstract (inteligent, -ă, adj. –
nulitate, s.f.). La substantivele animate, un substantiv, fie masculin, fie feminin, poate
intra în relaţie de antonimie, simultan, cu substantive de ambele genuri (inteligenţă, s.f. –
stupid, s.m. şi stupidă, s.f.; rezervă, s.f. – titular, s.m. şi titulară, s.f.; tutore, s.m. – pupil,
s.m., pupilă, s.f.).
        IV. Neologismele în limba română: definiţie, tipuri, probleme particulare5
        IV.1. Din punct de vedere etimologic, neologismele reprezintă cuvinte nou
apărute într-o limbă, indiferent dacă ele sunt împrumuturi, creaţii exclusiv interne ale
limbii respective sau dacă au origine mixtă6 (internă şi externă). În sens mai larg, sunt
considerate neologice toate unităţile lingvistice (morfeme lexico-gramaticale şi lexicale,
cuvinte şi unităţi frazeologice, la care adăugăm sensurile calchiate după modele, la rândul
lor, neologice). Criteriile esenţiale pentru stabilirea calităţii de neologism a unei unităţi
lingvistice sunt: a) criteriul cronologic (pătrunderea sau formarea unui termen în epoca

5
  Vezi Theodor Hristea, Conceptul de neologism în lingvistica românească, în vol. Tradiţie şi inovaţie în
studiul limbii române (coordonator: Gabriela Pană Dindelegan), Editura Universităţii din Bucureşti, 2004,
p. 23 – 35.
6
   Un tip special de etimologie multiplă mixtă este calcul lingvistic, în variatele sale aspecte. Pentru
tipologia calcului, vezi Theodor Hristea, Tipuri de calc în limba română, în “Limbă şi literatură”, XLII,
vol. III – IV, 1997, p. 10 – 29.


                                                                                                       4
modernă) şi b) criteriul cultural (care presupune cel puţin trei aspecte: provenienţa din
limbi de cultură şi civilizaţie, crearea după modele culte şi apartenenţa la un anumit nivel
de cultură)7.
        IV.2. Neologismele sunt clasificabile în mai multe feluri, în funcţie de diverse
criterii8. După tipul de unitate lingvistică în care se încadrează, există:
        a) neologisme lexicale (formale şi, implicit, semantice);
        b) neologisme (exclusiv) semantice;
        c) neologisme afixale: prefixale şi sufixale;
        d) neologisme afixoidale: prefixoidale şi sufixoidale;
        e) neologisme frazeologice.
După tipul de etimologie, neologismele pot fi considerate:
         a) externe (împrumuturi dintr-o unică sursă sau din surse multiple);
         b) formaţii exclusiv interne (derivate sau compuse alcătuite din cel puţin un
             component neologic; la rândul lor, derivatele pot avea o singură bază
             derivativă sau etimologie multiplă internă);
         c) creaţii mixte [cuvinte analizabile cu etimologie multiplă mixtă: a) calcuri
             lingvistice9 şi b) termeni explicabili, pe de o parte, prin împrumut şi, pe de altă
             parte, prin mijloace interne] 10.
După situaţia lor la momentul actual, se poate vorbi de neologisme:
    a) intrate în limba populară;
    b) care aparţin limbii literare standard;
    c) caracteristice unor domenii ştiinţifice specializate;
    d) care aparţin diverselor jargoane etc.


7
   Vezi discuţii asupra neologismului la Sextil Puşcariu, Études de linguistique roumaine, traduites du
roumain à l’occasion du soixantième anniversaire de l’auteur, Cluj – Bucureşti, Imprimeria Naţională,
1937, cap. Au sujet des néologismes, p. 406 – 428; idem, Limba română. I. Privire generală, Bucureşti,
Editura pentru literatură şi artă “Regele Carol II”, 1940, cap. VII. Influenţe culturale, p. 364 – 415.
8
  Vezi Theodor Hristea, Tipuri de neologisme în limba română, în “Convorbiri didactice”, nr. 25, 1997, p.
10 – 16 (partea I) şi nr. 26, 1997, p. 3 – 10 (partea a II-a).
9
   Calcurile lingvistice sunt realizate fie după un singur model extern, fie după două sau chiar mai multe
modele externe.
10
   Primul care a teoretizat şi demonstrat în lingvistica românească etimologia multiplă mixtă, alături de cea
externă şi de cea internă, completând cercetările anterioare ale lui Al. Graur, este Theodor Hristea,
Contribuţii la studiul etimologic al neologismelor româneşti, în “Limba română”, XXII, nr. 1, 1973, p. 3 –
8. Despre provenienţa din cel puţin două etimoane interne, vezi idem, Etimologia multiplă internă, ibid.,
XX, nr. 5, 1971, p. 479 – 488.


                                                                                                           5
     După modalităţile de preluare şi de adaptare la structura fonetică, grafică şi
morfologică a limbii române, neologismele lexicale cunosc mai multe situaţii posibile11,
dintre care amintim pe cele mai importante:
     a) sunt ortografiate în română după cum se pronunţă în limba de origine;
     b) sunt scrise şi, în consecinţă, pronunţate în română ca în limba de origine;
     c) sunt ortografiate etimologic (total sau cu minime şi inerente diferenţe formale) şi
     sunt pronunţate la noi aşa cum se scriu în limba de origine;
     d) sunt adaptate într-o manieră hibridă, adică prin combinarea modalităţii de
     pronunţare cu cea de scriere (contaminarea grafiei etimologice cu pronunţarea
     etimologică).
     IV.3. Caracterul particular al neologismului românesc constă în faptul că, spre
deosebire de continuitatea culturală a limbilor occidentale surori, româna a cunoscut o
evoluţie scindată pe niveluri: pe de o parte, limba populară, manifestată preponderent
oral, fără restricţii sau limitări normative, cu o deosebită capacitate structurală de a prelua
şi adapta împrumuturile necesare; pe de altă parte, limba cultă, de sorginte bizantino-
slavă, aparţinând, iniţial, unei minorităţi izolate cultural de marea masă a vorbitorilor.
Reluarea contactului cultural firesc, masiv şi constant, cu latinitatea şi cu romanitatea
occidentală s-a realizat, progresiv, destul de târziu: procesul de modernizare a fost
început, mai mult sau mai puţin latent, de marii noştri oameni de cultură moldoveni şi
munteni (cei mai reprezentativi fiind cronicarii, Dosoftei, Dimitrie Cantemir şi
Constantin Cantacuzino), a fost promovat principial şi manifest în Transilvania (de la
Inochentie Micu Klein la Şcoala Ardeleană) şi a ajuns la o relativă normalitate în secolul
al XIX-lea, considerat ca fiind epoca realizării limbii literare moderne şi a transformării
ei într-un instrument important de asumare şi de răspândire a culturii12. Accentul pus pe
modernizarea latino-romanică – mai ales pe împrumuturile lexico-frazeologice directe –

11
   Despre dinamica formală şi semantică a neologismelor din etapa actuală de evoluţie a limbii, vezi
Aspecte ale dinamicii limbii române actuale (coordonator: Gabriela Pană Dindelegan), Editura Universităţii
din Bucureşti, vol. I (2002) şi vol. al II-lea (2003), Actele Colocviului internaţional Tratamentul
neologismelor în limba română în mileniul III, Bucureşti, 23 – 24 septembrie 2004, în “Studii şi cercetări
lingvistice”, LVI, nr. 1 – 2, 2005, Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2001, Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale:
dinamică, influenţe, creativitate, Bucureşti, Editura All Internaţional, 2001, idem, Creativitate lexicală în
româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006 etc.
12
   Vezi Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice. II., Contribuţii
socioculturale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 11 – 27, 55 – 98, 116 – 137.


                                                                                                           6
este cu atât mai interesant cu cât majoritatea acestora sunt considerabile, încă,
neologisme, în ciuda aspectului fonetic uneori învechit. Aşadar, argumentele prin care, în
lingvistica românească, sunt socotite neologice unităţi lingvistice pătrunse acum mai bine
de 200 de ani sunt următoarele13: a) originea latino-romanică (directă sau indirectă, prin
intermediul limbilor neogreacă şi rusă), b) calitatea de termeni de cultură şi de civilizaţie,
c) apartenenţa la fondul lingvistic internaţional şi d) persistenţa lor până în limba
contemporană.
           V. Particularităţi formale şi semantice ale antonimelor neologice
           V.1. Este important de remarcat faptul că împrumuturile antonimice neologice,
fundamental binare, au o structură formală, în limba/limbile de origine şi la nivelul limbii
române, echivalentă, rezultat al atracţiei realizate succesiv între componentele relaţiei:
abstractizant şi concretizant, accept şi refuz, activism şi pasivism, actor şi spectator,
acuză şi scuză, afirmativ şi negativ, agasant şi amuzant, agravant şi atenuant,
alocentrism şi egocentrism, amatorism şi profesionism, analitic şi sintetic, angelic şi
demonic, anorectic şi bulimic, antecedent şi succedent, antecesor şi succesor, antipatiza
şi simpatiza, aparenţă şi esenţă, arhaic şi neologic, autocratic şi democratic, constructiv
şi distructiv, constructor şi destructor, debitor şi creditor, debleu şi rambleu, declin şi
progres, decrement şi increment, defensiv şi ofensiv, deficient şi eficient, deficit şi profit,
degres şi progres, denigrator şi elogiator, deprimant şi entuziasmant, dezolant şi
entuziasmant, generos şi parcimonios, pantă şi rampă, patronat şi sindicat, sciziune şi
uniune, secesionism şi unionism, selenar şi solar etc. Uneori, însă, construcţia principial
antonimică din limba de origine nu se regăseşte ca atare în română, diferenţa explicându-
se prin evoluţia semantică a termenilor aflaţi iniţial sau virtual în opoziţie: spre exemplu,
lui acronic nu îi corespunde cronic, ci temporal, lui deconcerta nu îi (mai) corespunde
concerta, ci, eventual, calma, lui dejuca nu îi corespunde juca (nici măcar cu sensurile
sale neologice, după fr. jouer), lui destitui nu îi corespunde institui, ci instala şi învesti,
lui defervescenţă nu îi corespunde efervescenţă, lui deplasa nu îi corespunde, cel puţin la
nivelul percepţiei curente, plasa, lui impasibil nu îi corespunde pasibil, ci sensibil, lui
impertinent nu îi corespunde pertinent, ci decent, lui pecabil nu îi corespunde impecabil,



13
     Vezi Theodor Hristea, Conceptul de neologism..., p. 28 – 29.


                                                                                             7
ci virtuos etc.14 Sunt şi situaţii când două cuvinte (polisemantice) se află în relaţie de
antonimie pentru unul sau mai multe sensuri şi în relaţie de sinonimie (e adevărat,
parţială şi contextuală) pentru alt sens: spre exemplu, a demarca este antonim cu a marca
în limbajul sportiv (a marca adversarul vs. a se demarca de adversar), în limbajul
informatic (a marca un mesaj vs. a demarca un mesaj), în timp ce în contexte de tipul: a-
şi marca/demarca teritoriul, a marca/demarca graniţele, a marca/demarca o zonă de
influenţă etc. “opoziţia” semantică este atenuată, în vorbire, până la a deveni insesizabilă.
Paralelismul formal dominant este dublat, în multe cazuri, de perechi antonimice care,
fără să fie construite similar, aparţin, totuşi, aceleiaşi familii etimologice (vezi aprecia şi
dispreţui, defectuos şi perfect, dubios şi indubitabil etc.). Plecând de la aceste exemple şi
de la altele similare, se poate propune studenţilor, spre exemplu, urmărirea traseului
formal şi semantic de la rădăcina comună până în perioada actuală.
        V.2. Caracterul analizabil al antonimelor neologice este, cel puţin la nivelul limbii
române, total (vezi acauzal şi cauzal, acultural şi cultural, adinamic şi dinamic, anaerob
şi aerob, afebril şi febril, anafrodizie şi afrodizie, antivirus şi virus etc.) sau parţial (vezi
adipsie şi polidipsie, anurie şi poliurie, asimila şi disimila etc.). În interiorul unei perechi
antonimice homolexe, relaţia de opoziţie se poate stabili: a) între un termen radical şi
unul prefixat, respectiv compus (vezi abil şi inabil, abiotic şi biotic, accesibil şi
inaccesibil, atac şi contraatac, atomic şi antiatomic, agrea şi dezagrea, ambala şi
dezambala, ambiguiza şi dezambiguiza, contraproductiv şi productiv etc.); b) între doi
termeni analizabili derivaţi cu prefixe opuse ca sens (vezi antebelic şi postbelic,
antifascist şi profascist, antiamerican şi proamerican, antibioză şi simbioză, anticlinal şi
sinclinal, atrage şi distrage, subaprecia şi supraaprecia, supraponderal şi subponderal
etc.); c) între doi termeni neanalizabili derivaţi cu prefixe opuse ca sens (vezi confirma şi
infirma, introvertit şi extravertit); d) între doi termeni compuşi cu afixoide antonimice
(vezi agorafob/ie/ şi claustrofob/ie/, alocentrism şi egocentrism, alocron/ie/ şi
sincron/ie/, alohton şi autohton, alopat/ie/ şi homeopat/ie/, ariergardă şi avangardă,
autocratic şi democratic, centrifug şi centripet etc.); e) între un termen compus şi unul
“derivat” (vezi binedispune şi indispune, eventual prostdispune) etc. Antonimia se poate

14
   Despre relaţia dintre aspectele sincronic şi diacronic ale antonimiei, vezi Lucia Wald, Antonimele în
sistemul lexical (cu exemple din limba latină), în vol. Sistemele limbii (redactori responsabili: Ion Coteanu
şi Lucia Wald), Bucureşti, Editura Academiei, 1970, p. 75 – 84.


                                                                                                           8
stabili, în cazul compuselor din două afixoide, prin raportare la primul morfem din
structura termenilor aflaţi în opoziţie (vezi acrofobie – batofobie, agorafobie –
claustrofobie, cacofonie – eufonie etc.) sau prin raprtare la ultimul morfem (vezi anglofil
– anglofob, francofil – francofob).
        Păstrând proporţiile, cel puţin două relaţii sunt posibile şi pentru perechile
antonimice heterolexe: a) între un termen radical şi unul prefixat, eventual compus (vezi
ceremonios şi neprotocolar, coincidenţă şi neconcordanţă, confirma şi dezminţi, contesta
şi susţine, corect şi inexact, corespunzător şi impropriu, corpolent şi filiform, crucial şi
nesemnificativ, curabil şi irecuperabil, demoraliza şi încuraja etc.) şi b) între doi termeni
diferiţi ca origine şi derivaţi cu prefixe opuse ca sens (contraindica şi prescrie).
        Uneori, un singur element de compunere stabileşte relaţii de antonimie cu două şi
chiar cu mai multe elemente de compunere. Spre exemplu alo-15 “altul, diferit” (din
alocentrism, alogen, alopatie, alocronic etc.) are ca antonime prefixoidale pe omo-,
homo-, homeo- (din omogen, homocron, homeopatie etc.), pe ego- (din egocentric,
egocentrism) şi pe sin- (din sincronic); claustro- are ca antonime pe agora- (agorafobie)
şi pe ceno- (cenofobie).
        În unele situaţii, sensurile foarte diferite ale cuvântului-titlu au ca rezultat
antonime între care este dificil să se stabilească relaţii semantice: abandona, vb. are ca
antonime verbele adopta, relua şi rezista; brut, -ă, adj. are ca antonime adjectivele net, -ă
şi rafinat, -ă; critic, -ă, adj. are ca antonime pe latent, -ă şi pe laudativ, -ă; sintetic, -ă,
adj. are ca antonime pe analitic, -ă şi pe natural, -ă; solid, -ă, adj. are ca antonime pe
lichid, -ă şi pe fragil, -ă etc.
        Există şi cazuri particulare când unui cuvânt-titlu, compus savant analizabil, îi
corespund două cuvinte cu sens opus, în funcţie de componenta morfematică avută în
vedere. Astfel, lui calorifer, -ă i se opune, pe de o parte, calorifug, -ă, după antonimia
dintre sufixoidele -fer şi -fug şi, pe de altă parte, frigorifer, -ă, după antonimia realizată
între prefixoidele calori- şi frigori-; lui claustrofobie i se opun, în egală măsură,



15
  În ceea ce priveşte relaţia antonimică dintre alo- şi auto- (vezi exemplul particular alohton/autohton), ea
se explică, în franceză (de unde am împrumutat cele două cuvinte), prin substituirea lui auto- (din fr.
autochtone) cu allo-, pentru a rezulta termenul antonim (compus savant) allochtone (vezi LE PETIT
ROBERT, 2008, s.v.).


                                                                                                           9
agorafobie şi claustrofilie; lui gerontofilie i se opun, de asemenea, gerontofobie şi
pedofilie etc.
        VI. Modul de alcătuire a dicţionarului.
        VI.1. Pentru că există numeroase dicţionare de antonime, de la ediţii şcolare şi
până la opere importante şi cvasiexhaustive (pentru ultimul caz citez Dicţionarul de
antonime al prof. univ. dr. Onufrie Vinţeler de la Cluj, apărut la Editura Dacia, 2002, în
două volume), am optat, în elaborarea lucrării, pentru un corpus circumscris care să
atragă atenţia tuturor celor interesaţi de aspectul actual al vocabularului românesc. În
consecinţă, cuvintele, afixele, afixoidele şi unităţile frazeologice considerate în relaţie de
antonimie au caracter neologic şi provin, în egală măsură, din limbajul standard şi din
diversele domenii ştiinţifice. Am conceput această relaţie semantică într-un sens larg,
adică am dat exemple de antonime pentru fiecare dintre sensurile cuvintelor-titlu, atunci
când acestea sunt polisemantice. Caracterul neologic al tuturor termenilor incluşi în
dicţionar respectă, alături de criteriul cronologic, cel puţin una dintre cerinţele de
realizare a antonimiei, şi anume apartenenţa la acelaşi nivel de limbă. Argumentele avute
în vedere pentru stabilirea statutului de neologisme al inventarului de termeni sunt
următoarele:
        a) apartenenţa lor la nivelul cult al limbii;
        b) provenienţa din limbile de cultură şi civilizaţie europene în epoca modernă, la
care se adaugă limbile greacă şi latină savantă;
        c) prezenţa, în structura cuvintelor analizabile, creaţii interne sau mixte, a unui
morfem derivativ neologic sau a unui element de compunere savantă, prin excelenţă
neologic;
        d) existenţa unui model morfematic, semantic sau frazeologic neologic (în cazul
diverselor tipuri de calc lingvistic). Prin urmare, în dicţionar apar în relaţie de antonimie
aproape toate tipurile de neologisme: afixale, afixoidale, lexicale, semantice şi
frazeologice.
        VI.2. În selectarea exemplelor, am insistat mai ales asupra acelor neologisme care
pun probleme din punctul de vedere al înţelegerii sensului şi care, din motive inclusiv
formale, îi tentează pe vorbitori să le includă în combinaţii riscante de tipul etimologiei
populare, confuziei paronimice etc. (vezi anodin, bonitate, eminent, cauzal, cazual, fata



                                                                                           10
morgana, flagrant, fragrant, ignominie, iminent, inextricabil, infecta, infesta, inocuu,
inoportun, luxurie, luxurios, persona [in]grata, periţie, repercusiune, salutar, scolastic,
solicitudine, solidar, solitar, specios, temerar, torţionar, venial etc.). Am dorit, în egală
măsură, să evidenţiez, cu ajutorul relaţiei de antonimie, unii termeni rari, livreşti, pentru a
suscita curiozitatea cititorilor (vezi acribie, babelic, bavard, blafard, celeritate, frust,
iactant, iactanţă, idoneu, idoneitate, impavid, impudent, impunisabil, imund, inavuabil,
inchietudine, indenegabil, indeniabil, indigent, ineluctabil, lilial, malonest, periţie,
pernicios, petulant, pusilanimitate, truculent, truculenţă, turpid, vetust etc.). De
asemenea, am atras atenţia, prin exemple, asupra fixării unor dublete antonimice
“tradiţionale”, eventual cu origine comună (vezi absent şi prezent, acredita şi discredita,
antipatie şi simpatie, antum şi postum, benefic şi malefic, benign şi malign, cacofonie şi
eufonie, calorific şi frigorific, concav şi convex, concordie şi discordie, concordanţă şi
discordanţă, confirma şi infirma, confient şi difident, confluent şi difluent, deferent şi
indiferent, dificil şi facil, disuasiune şi persuasiune, diurn şi nocturn, divergenţă şi
convergenţă, epilog şi prolog, explicit şi implicit, flux şi reflux, inferior şi superior,
minim şi maxim, iuventute şi senectute, juvenilia şi senilia, junior şi senior, infim şi
suprem, infra şi supra, limpid şi turbid, major şi minor, majuscul şi minuscul, matinal şi
seral, maxim şi minim, meliorativ şi peiorativ, occident şi orient, optimism şi pesimism,
recto şi verso etc.), dar şi, plecând de la acestea, asupra altor posibilităţi de realizare a
relaţiei de antonimie. Existenţa unui dublet antonimic confirmat de tradiţie şi de
etimologie nu împiedică în niciun fel crearea unor multiple relaţii de opoziţie semantică,
posibile, în primul rând, prin varietatea relaţiei de sinonimie la nivel afixal, afixoidal şi
lexical. Accentul asupra situaţiilor de mai sus se explică, pe de o parte, prin dorinţa de a
contribui la evitarea devierilor formale şi semantice şi, pe de altă parte, la trezirea
interesului cititorilor pentru etimologie, în sensul larg al termenului: spre exemplu, minor
şi major, minim şi maxim sunt reflexe româneşti ale comparativului, respectiv ale
superlativului latinesc, fapt care nu permite adăugarea mărcilor comparaţiei în limba
română; la fel, junior şi senior, meliorativ şi peiorativ, optimism şi pesimism etc.;
occident şi orient provin, la origine, din construcţiile latineşti occidens sol şi oriens sol
“moartea, respectiv naşterea soarelui”.




                                                                                            11
        VI.3. La verbe am trecut, în paranteză, substantivul abstract derivat din infinitiv
cu ajutorul suf. -re şi adjectivul participial, eventual substantivul neutru obţinut din supin,
cărora le-am dat, la rândul lor, antonime. Se poate observa, inclusiv din acest aspect,
caracterul sistematic al creării perechilor antonimice şi rolul acestei relaţii semantice în
organizarea vocabularului. Acelaşi caracter sistematic este vizibil în succesiunea
alfabetică a cuvintelor-titlu, dar şi la corespondentele antonimice ale acestora, numeroase
dintre componentele relaţiei aparţinând aceleiaşi familii lexicale concepute în sens larg:
moral vs. amoral şi imoral, moralism vs. amoralism şi imoralism, moralitate vs.
amoralitate şi imoralitate; obedient vs. dezobedient şi inobedient; ofensiv vs. defensiv şi
inofensiv, ofensivă vs. contraofensivă şi defensivă; sensibil şi insensibil, sensibilitate şi
insensibilitate, sensibiliza şi insensibiliza, sensibilizare şi insensibilizare, sensibilizat şi
insensibilizat; simpatic şi antipatic, simpatie şi antipatie, simpatiza şi antipatiza,
simpatizare şi antipatizare, simpatizat şi antipatizat; sincronic şi diacronic, sincronie şi
diacronie, sincronicitate şi diacronicitate, sincroniza şi desincroniza, sincronizare şi
desincronizare, sincronizat şi desincronizat; sufix şi prefix, sufixal şi prefixal, sufixoid şi
prefixoid, sufixoidal şi prefixoidal; temperant şi intemperant, temperanţă şi intemperanţă,
tempestiv şi intempestiv etc.
        De asemenea, în acest context este de remarcat, de cele mai multe ori,
paralelismul formal al perechilor antonimice cu aspect analizabil, chiar dacă ele nu
aparţin unei unice familii lexicale: juvenil şi senil, juvenilitate şi senilitate, juvenilia şi
senilia; major şi minor, majoritar şi minoritar, majoritate şi minoritate; modern şi
tradiţional, modernism şi tradiţionalism, modernist şi tradiţionalist, modernitate şi
tradiţie, practic şi teoretic, practică şi teorie, practician şi teoretician; rezistent vs. fragil,
friabil, gracil, alături de rezistenţă vs. fragilitate, friabilitate, gracilitate; redundant vs.
concis, insuficient, lapidar, alături de redundanţă vs. concizie, insuficienţă, lapidaritate;
rigoare vs. neglijenţă şi superficialitate, alături de riguros vs. neglijent şi superficial;
sentimental vs. cerebral şi insensibil, alături de sentimentalism vs. cerebralism şi
insensibilitate; serafic vs. demonic şi satanic, alături de serafism vs. demonism şi
satanism etc.
        În foarte multe cazuri, un termen neologic are două sau mai multe antonime
derivate, la origine, de la aceeaşi bază, între care se stabilesc relaţii de sinonimie: abstract



                                                                                                12
vs. concret, concreteţe, concretitate şi concretitudine; abstractizant vs. concretizant şi
concretizator; belicos vs. pacifist şi pacific; civilizaţie vs. primitivitate şi primitivism;
comprimabil        vs.    expandabil     şi   expansibil;    conformism      vs.     inconformism   şi
nonconformism; frigorific vs. caloric şi calorific; inexactitate vs. exactitate şi
exactitudine; insensibilitate vs. sentimentalitate şi sentimentalism; irelevant vs. edificativ
şi edificator; liliputan vs. gigantic şi gigantesc; logică vs. ilogicitate şi ilogism; misandrie
vs. misoginie şi misoginism; modernitate vs. tradiţie şi tradiţionalism; pasivitate vs.
acţiune şi activitate; patrician vs. plebeu şi plebeian; permanent vs. sezonal şi sezonier,
tranzient şi tranzitoriu; progres vs. regres şi regresiune; pudic vs. impudent şi impudic;
pudoare vs. impudoare şi impudenţă; rapiditate vs. lentitudine şi lentoare; real vs.
iluzoric şi iluzoriu; simplitate vs. fast şi fastuozitate; superficialitate vs. minuţie şi
minuţiozitate, profunzime şi profunditate, rigoare şi rigurozitate; tradiţionalism vs.
modernitate şi modernism; vertical vs. servilism şi servilitate etc. Tot în relaţie de
sinonimie perfectă sunt şi antonimele unor afixe (prefixe) şi afixoide, provenite dintr-o
singură limbă (greacă sau latină) sau din limbi diferite (greacă şi latină): con- vs. dis-, in-
şi non-; uni- vs. multi- şi pluri-; multi- vs. mono- şi uni-; mono- vs. multi-, pluri-, poli-; -
fob vs. -fil şi -man; post- vs. pre- şi ante-; micro-, vezi macro- şi mega/megalo-; supra-
vs. infra- şi sub- etc.
           VI.4. Din punctul de vedere al originii antonimelor, am optat, mai ales acolo unde
există dubii, pentru etimologia multiplă în formele ei principale (internă, externă şi
mixtă). Majoritatea covârşitoare a neologismelor incluse în dicţionar sunt împrumuturi
(lexicale, semantice şi frazeologice) provenite, începând cu prima jumătate a secolului al
XIX-lea, din principalele limbi de cultură şi civilizaţie europene (franceză, italiană,
germană, latină savantă, la care se adaugă rusa şi, cu precădere în ultima perioadă,
engleza). Este foarte important de remarcat aici rolul fundamental al limbilor clasice,
latina şi greaca, în procesul de întărire a relaţiei de antonimie la nivelul limbii române
literare moderne precum, de altfel, la nivelul tuturor limbilor de cultură, indiferent de
tipul de raportare (directă şi/sau indirectă) la limbile clasice: toate afixele şi afixoidele,
spre exemplu, provin, la origine, din greacă şi/sau din latină, fiind utilizate, de multe ori
special, pentru realizarea relaţiei de antonimie. Astfel, în limba franceză16, allocentrisme

16
     Pentru etimologiile exemplelor citate, am folosit LE GRAND ROBERT, 1992, s.v.


                                                                                                    13
s-a format din égocentrisme, prin înlocuirea particulară a lui égo- cu allo-; antibiose s-a
format,     cu   ajutorul   prefixului   anti-,   din   symbiose,    după    modelul     analogic
antipathie/sympathie; andrologie este creat din andro- şi -logie, după modelul
corespondentului antonimic gynécologie; andropause l-a avut ca model analogic pe
antonimul său ménopause; défervescence l-a avut ca model pe effervescence; disparition
este derivat din disparaître, după modelul lui apparition; extraversion/extroversion şi
extraverti/extroverti au fost create prin substituţia prefixului intro- (din introversion,
respectiv introverti) cu perechea prefixală antonimică extra-/extro-; extumescence s-a
format după intumescence, prin înlocuirea lui in- cu ex-; gratitude este un derivat regresiv
din antonimul său ingratitude; hypersomniaque este un derivat de la hypersomnie după
modelul lui insomniaque; implosion s-a creat după modelul lui explosion, prin înlocuirea
prefixului ex- cu in- (vezi şi implosif, creat similar după modelul antonimului explosif);
involuer s-a format din involution, după modelul analogic évolution/évoluer; mélioratif
îşi explică existenţa prin raportare la pejoratif, plurivoque s-a format după univoque,
postlude după prelude, prosémite după antisémite, superstrat după substrat, transigeance
după intransigeance etc. La fel s-a întâmplat şi în română: externa este derivat de la
extern, după modelul analogic împrumutat intern/interna; extinde şi-a configurat forma
după modelul antonimic întinde; varianta extrovertit s-a creat şi a devenit literară, alături
de extravertit, sub influenţa antonimului introvertit; finitate este format din finit, prin
analogie cu antonimul împrumutat infinitate; maculat îşi explică existenţa prin influenţa
împrumutului imaculat; sudic este format după modelul corespondentului său nordic;
supraconştient, supraiacent şi suprateran s-au format după modelul antonimelor
subconştient, subiacent şi subteran etc. În ceea ce priveşte compusele cu maxi- şi mini-17,
hiper- şi mini-, mega-18 şi micro-, mega- şi nano-, foarte numeroase în limba
contemporană, simpla prezenţă a unuia (împrumut sau creaţie internă) presupune, de cele
mai multe ori, împrumutarea şi/sau crearea celuilalt, pentru echilibrarea sistemului etc.
          La nivelul limbii române, o modalitate frecventă de realizare a relaţiei de
antonimie este derivarea prin substituţie de prefixe. După modelul perechilor antonimice


17
   Vezi Luiza Seche, Elementul de compunere mini-, în SMFC V, 1969, p. 71 – 81, Florica Dimitrescu,
Observaţii asupra lui mini-, în SMFC VI, 1972, p. 137 – 141.
18
   Vezi Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Un prefixoid “la modă”: MEGA-, în vol. Creativitate lexicală în
româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 95 – 118.


                                                                                                14
moştenite din latină sau create analogic (vezi încălţa şi descălţa, încărca şi descărca,
încătuşa şi descătuşa, încâlci şi descâlci, închinga şi deschinga, încrucişa şi descrucişa,
încurca şi descurca, înfrăţi şi desfrăţi, înfrâna şi desfrâna, înfrunzi şi desfrunzi, înfunda
şi desfunda, înhăimura şi deshăimura, împăduri şi despăduri, împături şi despături,
împleti şi despleti, împodobi şi despodobi, împotmoli şi despotmoli, împovăra şi
despovăra, împresura şi despresura, împreuna şi despreuna, astupa şi destupa, înţeleni şi
desţeleni, înzăpezi şi deszăpezi, înşeua şi deşeua, îmbrăca şi dezbrăca, îngropa şi
dezgropa, înnoda şi deznoda, învăţa şi dezvăţa, învinovăţi şi dezvinovăţi etc.) s-au format
perechi antonimice neologice de tipul desărcina şi însărcina, descarcera şi încarcera,
descifra şi încifra, descuraja şi încuraja, deshuma şi înhuma, desnobila şi înnobila,
despacheta şi împacheta, dezlănţui şi înlănţui etc., în care cel de-al doilea component
reprezintă traducerea unui etimon extern (vezi fr. charger, lat. incarcerare, fr. incarcérer,
fr. chiffrer, fr. encourager, fr. inhumer, lat. inhumare, fr. anoblir, ennoblir, fr.
empaqueter, fr. enchaîner etc.), iar primul a fost obţinut prin substituţia prefixului în- cu
des-/dez-, în mod analogic sau după un model extern (vezi fr. décharger, fr. déchiffrer, fr.
décourager, fr. dépaqueter, fr. déchaîner etc.).
            Atunci când am considerat posibil, am făcut, apelând la argumente formale,
semantice şi structurale, unele completări şi corectări la etimologiile propuse în
dicţionarele consultate. Astfel, ardenţă, s.f. “ardoare”, este derivat prin substituţie din
ard[ent], în timp ce fr. ardence, it. ardenza pot fi propuse, eventual, numai pentru sensul
din marină (“tendinţă a unei nave de a veni cu prora în vânt”); conceptibil, -ă, adj. “care
poate fi conceput”, nu provine din concept, s.n., ci din concepe, vb. + -(t)ibil, după
coruptibil, convertibil, plătibil, perfectibil etc. (cf. it. concepibile); concretitudine, s.f.,
poate fi derivat, progresiv, din concret + -itudine, dar şi prin substituţie, din sinonimul
său concret[eţe] + -itudine; incorectitudine, s.f., are ca bază derivativă, în funcţie de sens,
pe corectitudine (“lipsă de corectitudine”) şi pe incorect (+ -itudine, “caracter
incorect”)19; pentru distonanţă, s.f., am avut în vedere, alături de derivarea progresivă de
la distona + -anţă (“faptul de a distona, caracterul a ceea ce distonează”), şi derivarea
prin substituţie de sufixe: din diston[ant] + -anţă (“stare distonantă, caracter distonant”),
după modelul perechilor substantivale terminate în -ant/-anţă, foarte numeroase în limba

19
     Vezi, în mod similar, şi inexactitate, s.f. Din in- + exactitate şi din inexact + -itate.


                                                                                                 15
română (vezi constant şi constanţă, distant şi distanţă, exuberant şi exuberanţă,
important şi importanţă, pregnant şi pregnanţă, tranşant şi tranşanţă, trepidant şi
trepidanţă, vacant şi vacanţă etc.); excedenţă, s.f. (“capacitate de a avea un excedent”) se
explică mai degrabă din exced[ent], s.n. + -enţă decât din excede, vb. + -ent; inadvertent,
-ă, adj., provine din inadvert[enţă] după modelul analogic al perechilor terminate în -ent/-
enţă (vezi absolvent şi absolvenţă, corigent şi corigenţă, decent şi decenţă, evident şi
evidenţă, independent şi independenţă, neglijent şi neglijenţă, repetent şi repetenţă,
reticent şi reticenţă etc.) sau este un împrumut din engl. inadvertent; profesionism, s.n.,
este explicabil din profesionist, prin substituţie de sufix, ca şi din it. professionismo;
pentru spectatoare, corespondentul feminin al lui spectator (din fr. spectateur, lat.
spectator), am propus substituirea sufixului -tor (cu o existenţă reală în latină şi perceput
ca atare în franceză şi română) cu cel de feminin –toare, prin analogie cu numeroasele
perechi adjectivale şi substantivale existente în română, obţinute prin derivare cu sufixele
-tor şi –toare (vezi clevetitor şi clevetitoare, încasator şi încasatoare, judecător şi
judecătoare, jucător şi jucătoare, marcator şi marcatoare etc.) etc.
       Prin etimologie multiplă mixtă am explicat şi cuvintele analizabile care traduc sau
calchiază structura morfematică a unor corespondente externe, vezi dezgustător, -toare,
adj., adv. (din dezgusta + -tor, după fr. dégoûtant), dezordine, s.f. (din dez- + ordine,
după fr. désordre, it. disordine), lejeritate, s.f. (din lejer + -itate, după fr. légèreté),
premergător, -toare, adj. (din pre- + mergător, după fr. précurseur), seducător, -toare,
adj., adv. (din seduce + -ător, după fr. séducteur) etc. În aceeaşi categorie intră şi
exemplele de tipul indisciplinat, -ă, adj., din in- + disciplinat, cf. fr. indiscipliné;
inexperimentat, -ă, adj., din in- + experimentat, cf. fr. inexpérimenté; inexplorat, -ă, adj.,
din in- + explorat, cf. fr. inexploré etc. Am folosit ca antonime pentru termenii neologici
inclusiv cuvinte moştenite, al căror sens este, însă, preluat după un model extern neologic
(vezi perechile oral vs. scris, ultimul fiind un calc semantic după fr. écrit, -te şi opoziţie
vs. putere, ultimul preluând sensul fr. pouvoir).
       În faţa dificultăţii reale de a decide cu exactitate dacă un cuvânt este un împrumut
analizabil sau o formaţie românească, la rândul ei analizabilă, am dat întâietate cu
precădere soluţiei externe, urmată de completarea “împrumut analizabil”, inclusă între
paranteze. Sub această categorie se include un număr foarte mare de împrumuturi



                                                                                           16
neologice preponderent din franceză care au creat, în epoca de modernizare latino-
romanică şi de reorganizare structurală, modele analogice rezistente şi prolifice (vezi, în
acest sens, derivarea cu prefixele a-, anti-, de-/des-/dez-, in-, non- etc.). Pe baza acestor
modele, vorbitorii au putut şi pot în permanenţă să “formeze” derivate similare, fără să se
raporteze la un posibil etimon extern. De asemenea, am extins caracterul de “împrumut
analizabil” la (aproape) toate situaţiile în care vorbitorul român nelingvist poate
descompune fără nicio dificultate structura unui neologism în elemente componente. În
multe cazuri, urmărind, prin intermediul documentelor străine care circulă pe Internet,
posibilitatea originii externe a unor neologisme (considerate în dicţionarele noastre drept
formaţii interne), am descoperit creaţii interne similare în franceză, italiană, spaniolă sau
germană, neatestate (încă) în dicţionarele generale ale limbilor respective. Acest fapt
înseamnă, indiscutabil, că etimologia multiplă mixtă este departe de a fi un fenomen
restrâns. Posibilitatea ca un cuvânt sau o unitate frazeologică să fie, în egală măsură,
obţinută prin mijloace interne şi împrumutată din una sau mai multe limbi reprezintă,
astăzi, datorită fluxului enorm şi simultan de informaţie culturală şi lingvistică, o realitate
de care trebuie să se ţină seama în cercetările etimologice viitoare.
        VI.5. Atunci când am explicat, în interiorul aceluiaşi articol, prefixe sau elemente
de compunere tradiţional antonimice (anti- şi pro-, cis- şi trans-, ecto- şi endo-, hiper- şi
hipo-, extra- şi intra-, pre- şi post- etc.), am trecut în paranteză cuvintele formate cu
ajutorul lor, fără ca acestea din urmă să mai fie reluate individual în cuprinsul
dicţionarului20. Din cauza numărului foarte mare de exemple şi a caracterului deschis, am
dat numai selectiv exemple din categoriile menţionate, dând prioritate împrumuturilor
analizabile formate, în limbile de provenienţă, cu a-, de-, non-, pre- etc. Cu acelaşi
argument al cantităţii, nu am inclus derivatele româneşti cu prefixul negativ ne- decât
acolo unde reprezintă, ca posibilitate sau prin tradiţie, o soluţie antonimică (vezi
bombastic şi neafectat, capital şi neesenţial, ceremonios şi neprotocolar, coincidenţă şi
neconcordanţă, combatant şi necombatant, comestibil şi necomestibil, concludent şi
neconcludent, condiţionat şi necondiţionat etc.). Pentru că, teoretic, prefixul negativ ne-
se poate ataşa majorităţii adjectivelor din română, nu am trecut derivatele cu ne- în lista

20
   Am făcut excepţie la dubletul antonimic ex- şi in-, ale cărui componente au devenit, în majoritatea
cazurilor, neanalizabile. De asemenea, am reluat în succesiunea alfabetică, selectiv, compusele „de autor”
sau cele care reprezintă puncte de referinţă în diverse terminologii.


                                                                                                       17
alfabetică a cuvintelor-titlu. Derivatele neologice cu prefixul ne- (vezi neaccesibil,
neadmisibil, neamic, neavenit, necapabil, necapacitate, necertitudine, necompatibil,
neconfortabil, necultură, nedelicateţe etc.)21 reprezentau, în perioada de modernizare şi
reromanizare a vocabularului literar românesc, calcuri de structură morfematică după
modele latine şi romanice (vezi fr. inaccessible, lat. inaccesibilis, fr. inadmissible, lat.
inimicus, fr. non avenu, fr. incapable, fr. incapacité etc.) care, cu mici excepţii, au pierdut
teren în faţa împrumuturilor sinonimice durabile până astăzi (vezi inaccesibil,
inadmisibil, inamic, incapabil, incapacitate, incertitudine, incompatibil, inconfortabil,
incultură, indelicateţe etc.)22.
         VI.6. Am adăugat, la fiecare unitate considerată “cuvânt-titlu”, acele sensuri
pentru care am stabilit antonime, cu accent acordat termenilor polisemantici, elementelor
de compunere şi expresiilor străine. De vreme ce antonimele propuse reprezintă opusul
semantic al unităţilor derulate în ordine alfabetică, am ilustrat sensurile acestora în mod
implicit, cu ajutorul contextelor personale sau extrase, de cele mai multe ori, din
documentele existente pe Internet. Pentru fiecare dintre unităţile lingvistice discutate am
indicat etimologia. Exclusiv după modelul unui dicţionar explicativ, am ales structurarea
materialului lingvistic după ordinea alfabetică a cuvintelor-intrare, cărora le-am stabilit
corespondentul sau corespondentele antonimice în funcţie de sens sau de sensuri. În cazul
perechilor antonimice, atunci când antonimul cuvântului-titlu devine, la rândul lui,
cuvânt-intrare, respectiv atunci când îi vine rândul în succesiunea alfabetică, am recurs la
indicarea corespondentului său prin: vezi ... , fără a-i mai preciza sensul şi fără a-i repeta
etimonul sau etimoanele, deja citate anterior. Situaţia e mai complicată la cuvintele-titlu
polisemantice, care intră, la rândul lor, în relaţie de antonimie cu doi sau mai mulţi
termeni. În asemenea cazuri am corelat, în măsura posibilului, succesiunea sensurilor
cuvântului-titlu cu ordinea antonimelor sale. Atunci când antonimele propuse intră în
relaţie de sinonimie, le-am trecut în ordine alfabetică. De asemenea, am dat prioritate
relaţiilor formale dintre componentele perechilor antonimice stabilite la nivelul unui
cuvânt polisemantic, ţinând cont de frecvenţa raportului, de etimologie şi, implicit, de


21
   Vezi Maria Stanciu-Istrate, Calcul lingvistic în limba română (cu specială referire la scrieri beletristice
din secolul al XIX-lea), Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 154 – 158.
22
   Despre relaţia dintre prefixele in- şi ne-, vezi Florica Ficşinescu, Prefixul negativ in-, în SMFC IV, 1967,
p. 9 – 12.


                                                                                                            18
orizontul de aşteptare al cititorului. Atunci când o unitate lingvistică se regăseşte în două
sau mai multe articole de dicţionar, i-am indicat, în mod succint şi explicit, sensul şi, din
nou, etimologia, pentru o corelare cât mai bună între termenii diverselor perechi
antonimice.
        VI.7. Din punct de vedere morfologic, am încercat să diferenţiez, în măsura
posibilului, omonimele interne, de regulă parţiale, prin numerotarea lor cu cifre la umărul
din dreapta sus. Astfel, am considerat că cel puţin substantivele neutre obţinute prin
schimbarea categoriei lexico-gramaticale din adjectivele propriu-zise merită să aibă statut
de cuvinte diferite inclusiv din perspectivă lexicografică, cu atât mai mult cu cât unele
dintre acestea reprezintă calcuri lexico-morfologice după corespondente externe. Din
punct de vedere lexicologic, situaţia este similară şi în cazul substantivelor feminine
obţinute din adjectivele corespunzătoare pe cale internă, eventual influenţate de un model
extern (vezi, spre exemplu, majuscul, -ă, adj. şi minuscul, -ă, adj., pe de o parte, şi
majusculă, s.f., respectiv minusculă, s.f., pe de altă parte)23. Am corelat categoriile
gramaticale ale termenilor aflaţi în relaţie de antonimie, astfel încât unui substantiv să-i
corespundă un substantiv, unui adjectiv să-i corespundă un adjectiv etc. Atunci când un
cuvânt-titlu are două sau mai multe antonime, cititorul va face necesarele corelaţii din
punctul de vedere al aspectelor morfologice. Am menţinut în acelaşi articol, prin tradiţie,
adjectivul şi adverbul obţinut din acesta, pe de o parte, şi adjectivul şi substantivul
masculin şi feminin, pe de altă parte. În privinţa verbului, am trecut în prim-plan forma
de infinitiv, iar substantivul derivat cu ajutorul sufixului -re şi adjectivul participial,
eventual substantivul neutru obţinut din supin le-am inclus în acelaşi articol, reluându-le
apoi alfabetic prin indicaţia s.v. (sub voce...). Atenţia acordată omonimiei interne nu este
întâmplătoare. Evidenţierea corectă şi nuanţată a raporturilor (formale şi semantice) de
sinonimie, antonimie, paronimie şi omonimie, în toate variatele lor aspecte, contribuie la
înţelegerea logică a mecanismelor complexe de funcţionare şi evoluţie a limbii: care este
relaţia dintre sensurile unui cuvânt polisemantic, considerate convenţional “omonime
artificiale”, şi sinonimele posibile pentru fiecare dintre ele, cum antonimele stabilite

23
   Pentru detalii şi argumente în favoarea acestei opţiuni lexicologice, vezi Cristian Moroianu, O abordare
etimologică a substantivizării adjectivului. Substantivele feminine, în vol. “Limba română – structură şi
funcţionare”. Actele celui de-al 4-lea Colocviu al Catedrei de limba română, 25-26 noiembrie 2004, coord.
Gabriela Pană Dindelegan, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005, p. 729-739.



                                                                                                        19
pentru sensurile unui cuvânt polisemantic nu sunt, în mod obligatoriu, sinonime între ele
şi care sunt condiţiile pentru o asemenea posibilitate, cum unităţile lingvistice aflate în
relaţie de antonimie şi de sinonimie pot fi, la rândul lor, paronime sau/şi omonime
parţiale24, cum informaţiile de ordin etimologic sunt importante pentru diferenţierea
cuvintelor polisemantice de omonimele reale etc.
        VII. Am încercat să demonstrez, prin acest dicţionar, că antonimia este un
fenomen activ şi benefic în limba contemporană: împrumuturile recente îşi caută cu
necesitate opusele şi, dacă acestea din urmă nu au pătruns deja tot din surse externe,
există în mod virtual în mintea vorbitorilor şi se actualizează firesc, prin mijloacele
interne ale limbii, pe baza analogiei. Consultarea textelor existente pe Internet, oglindă
corectă a relaţiei dintre utilizatori şi propria limbă la momentul actual, reflectă o dinamică
interesantă a relaţiei de antonimie în direcţii aparent opuse: pe de o parte, căutarea
echilibrului, pe de alta, a expresivităţii. Unele dublete antonimice pot părea complicate
(mai ales substantivele abstracte în -itate provenite de la adjective în -bil, vezi
impracticabilitate,          imprescriptibilitate,         improbabilitate,          improductivitate,
imputrescibilitate, inadaptabilitate, inadmisibilitate, inalienabilitate, incognoscibilitate,
incombustibilitate, incomensurabilitate, incomprehensibilitate etc.). Ele au, însă,
avantajul unei totale transparenţe formale şi semantice şi al unui grad de motivare atât de
dorit de către utilizatori, comparativ cu formule sau sintagme mai elaborate. Româna
rămâne în continuare, inclusiv din acest punct de vedere, o limbă de tip derivativ, bine
structurată şi sistematică. De asemenea, limba actuală arată o permisivitate specială
compuselor savante antonimice, eficiente şi economice, cele mai multe cu caracter
internaţional (vezi morfemele andro- şi gineco-, -andrie şi -ginie, -fug şi -pet, angelo- şi
demono-, agora- şi claustro-, paleo- şi neo-, -chineză şi –stază, dextro- şi sinistro-, ego-
şi alter-, homeo- şi hetero-, macro- şi micro-, necro- şi bio-, mono- şi pluri-, antero- şi
postero- etc.).
        VIII. Pentru exemple şi pentru etimologiile unităţilor lingvistice româneşti am
consultat, pe lângă mulţimea dicţionarelor de gen (numai în anul 2002 au apărut cel puţin
zece, noi sau ediţii revizuite şi îmbunătăţite) următoarele surse: Florin Marcu, Noul


24
  Vezi Cristian Moroianu, Paronimia etimologică în limba română, în “Limbă şi literatură”, L, vol. I – II,
2005, p. 28 – 32.


                                                                                                       20
dicţionar de neologisme, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997 (care a constituit
principala sursă în ceea ce priveşte termenii şi sensurile lor); Dicţionarul explicativ al
limbii române, ediţia a II-a (sub conducerea acad. I. Coteanu şi dr. Lucreţia Mareş),
Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1996; Micul dicţionar academic (redactori responsabili:
acad. Marius Sala şi Ion Dănăilă), vol. I – IV, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic,
2001 – 2003; Nicolae Andrei, Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici (Elemente de
compunere greco-latine), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987;
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită (coord. Ioana Vintilă – Rădulescu), Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2005;
Constantin Dominte, Negaţia în limba română, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2003, anexele 1 – 6 (p. 209 – 243); Formarea cuvintelor în limba română.
Redactori responsabili: Al. Graur şi Mioara Avram. Volumul I. Compunerea, de Fulvia
Ciobanu şi Finuţa Hasan, Bucureşti, Editura Academiei, 1970; volumul al II-lea.
Prefixele, de Mioara Avram şi colab., Bucureşti, Editura Academiei, 1978; N.A. Ursu,
Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1962, Indice
de cuvinte şi forme (p. 139 – 300); Dicţionarul invers, Institutul de Lingvistică din
Bucureşti, Editura Academiei, 1957.
       Pentru etimoanele străine, am consultat: Le nouveau Petit Robert. Dictionnaire
alphabétique et analogique de la langue française, texte remanié et amplifié sous la
direction de Josette Rey-Debove et Alain Rey, Paris, 2008, Le Grand Robert de la langue
française. Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, deuxième
édition, entièrement revue et enrichie par Alain Rey, Paris, Dictionnaires Le Robert, 1992
(reimprimat în 2006); Dizionario della lingua italiana, Il Sabatini Coletti, 2008, ediţia
on-line (http://dizionari.corriere.it); Das Fremdwörterbuch, 9., aktualisierte Auflage,
Mannheim – Leipzig – Wien – Zürich, Dudenverlag, 2007; Merriam – Webster OnLine
(http://www.merriam-webster.com).


                                                                                   Autorul


                                       Bibliografie




                                                                                        21
Actele Colocviului internaţional Tratamentul neologismelor în limba română în mileniul III,
Bucureşti, 23 – 24 septembrie 2004, în “Studii şi cercetări lingvistice”, LVI, nr. 1 – 2, 2005.

Bârlea, Petre Gheorghe, La composante psycholinguistique de l’organisation antonymique du
vocabulaire, în “Studii şi cercetări lingvistice”, LVIII, nr. 2, 2007, p. 271 – 279.

Bidu-Vrănceanu, A., Călăraşu, C., Ionescu-Ruxăndoiu, L., Mancaş, M., Pană-Dindelegan, G.,
Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira, 2001 (s.v. antonime şi antonimie, autor
Angela Bidu-Vrănceanu).

Bidu-Vrânceanu, A., Forăscu, N., Limba română contemporană. Lexicul, Bucureşti, Editura
Humanitas Educaţional, 2005 (cap. Antonimia, p. 120 – 143, autor: Narcisa Forăscu).

Bucă, M., Evseev, I., Probleme de semasiologie, Timişoara, Editura Facla, 1976 (cap. Antonimia,
p. 144 – 195, autor: Marin Bucă).

Coteanu, I., Forăscu, N., Bidu-Vrănceanu, A., Limba română contemporană. Vocabularul. Ediţie
revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1985 (cap. Antonimia, p. 105 –
117, autor: Narcisa Forăscu).

Dimitrescu, Florica, Observaţii asupra lui mini-, în Studii şi materiale privitoare la formarea
cuvintelor în limba română (SMFC), vol. al VI-lea. Redactor responsabil: Mioara Avram,
Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 137 – 141.

Ficşinescu, Florica, Prefixul negativ in-, în Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în
limba română (SMFC), vol. al IV-lea. Redactori responsabili: Al. Graur şi Mioara Avram,
Bucureşti, Editura Academiei, 1967, p. 3 – 14.

Forăscu, Narcisa, Antonimia, sursă de expresivitate, în “Limbă şi literatură”, vol. I – II, 2004, p. 9
– 16.

Hristea, Theodor, Etimologia multiplă internă, în “Limba română”, XX, nr. 5, 1971, p. 479 – 488.

Hristea, Theodor, Contribuţii la studiul etimologic al neologismelor româneşti, în “Limba
română”, XXII, nr. 1, 1973, p. 3 – 17.

Hristea, Theodor, Tipuri de calc în limba română, în “Limbă şi literatură”, XLII, vol. III – IV,
1997, p. 10 – 29.

Hristea, Theodor, Tipuri de neologisme în limba română, în “Convorbiri didactice”, nr. 25, 1997,
p. 10 – 16 (partea I) şi nr. 26, 1997, p. 3 – 10 (partea a II-a).

Hristea, Theodor, Conceptul de neologism în lingvistica românească, în vol. Tradiţie şi inovaţie
în studiul limbii române (coordonator: Gabriela Pană Dindelegan), Editura Universităţii din
Bucureşti, 2004, p. 23 – 35.

Iliescu, Maria, Antonimele: încercare de definire şi de clasificare, în Probleme de lingvistică
generală, vol. VII. Redactori responsabili: Ion Coteanu şi Lucia Wald, Bucureşti, Editura
Academiei, 1977, p. 39 – 53.




                                                                                                   22
Moroianu, Cristian, O abordare etimologică a substantivizării adjectivului. Substantivele
feminine, în vol. “Limba română – structură şi funcţionare”. Actele celui de-al 4-lea Colocviu al
Catedrei de limba română, 25-26 noiembrie 2004, coord. Gabriela Pană Dindelegan, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2005, p. 729-739.

Moroianu, Cristian, Paronimia etimologică în limba română, în “Limbă şi literatură”, L, vol. I –
II, 2005, p. 26 – 35.

Niculescu, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice. II., Contribuţii
socioculturale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.

Pană-Dindelegan, Gabriela (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, Editura
Universităţii din Bucureşti, vol. I (2002) şi vol. al II-lea (2003).

Puşcariu, Sextil, Études de linguistique roumaine, traduites du roumain à l’occasion du
soixantième anniversaire de l’auteur, cap. Au sujet des néologismes, Cluj – Bucureşti, Imprimeria
Naţională, 1937, p. 406 – 428.

Puşcariu, Sextil, Limba română. I. Privire generală, cap. VII. Influenţe culturale, Bucureşti,
Editura pentru literatură şi artă “Regele Carol II”, 1940, p. 364 – 415.

Sala, Marius (coord.), Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2001 (s.v.
antonimice, prefixe, autor Laura Vasiliu şi antonimie, autor Aurora Peţan).

Sârbu, Richard, Antonimia lexicală în limba română, Timişoara, Editura Facla, 1977.

Seche, Luiza, Elementul de compunere mini-, în Studii şi materiale privitoare la formarea
cuvintelor în limba română (SMFC), vol. al V-lea. Redactori responsabili: Al. Graur şi Mioara
Avram, Bucureşti, Editura Academiei, 1969, p. 71 – 81.

Stanciu-Istrate, Maria, Calcul lingvistic în limba română (cu specială referire la scrieri
beletristice din secolul al XIX-lea), Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 154 – 158.

Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Un prefixoid “la modă”: MEGA-, în vol. Creativitate lexicală în
româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 95 – 118.

Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale: dinamică, influenţe, creativitate,
Bucureşti, Editura All Internaţional, 2001, p. 7 – 36, 53 – 117.

Şerban, V. şi Evseev, I., Vocabularul românesc contemporan – schiţă de sistem, Timişoara,
Editura Facla, 1978, p. 205 – 221.

Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001.

Wald, Lucia, Antonimele în sistemul lexical (cu exemple din limba latină), în vol. Sistemele limbii
(redactori responsabili: Ion Coteanu şi Lucia Wald), Bucureşti, Editura Academiei, 1970, p. 75 –
84.




                                                                                                 23

								
To top