VIETILE SFINTILOR DIN PELERINAJUL GRECIA ITALIA

VIATA SI MINUNILE SFANTULUI ARSENIE CAPADOCIANUL



ISTORISITE DE PARINTELE PAISIE AGHIORITUL







"Unul dintre sfintii secolului 20 este Sfantul Arsenie Capadocianul, originar din Farasa

Capadociei. Din varsta frageda s-a inrolat in ceata monahilor din Sfanta Manastire a

Cinstitului Inaintemergator din Cesareia (Zinzi-Dere) si a primit acolo harul preotiei.

Apoi cu inima smerita, ascultand de glasul Bisericii ce l-a chemat, si-a jertfit viata sa de

liniste si a venit la Farasa, unde, pentru o perioada de mai bine de 50 de ani a sfintit, a

invatat si a intarit in credinta si evlavia strabuna pe poporul ortodox din acea provincie

indepartata. Care popor, pe cand avea mai bine de 80 de ani, l-a urmat si in plecarea din

patria sa. A adormit in Domnul in Kerkira in anul 1924, noiembrie 10." (Din hotararea

Patriarhala si Sinodala a Patriarhiei Ecumenice de oranduire in ceata Sfintilor a

Ieromonahului Arsenie Capadocianul)



Avand in vedere ostenelile cele mai presus de fire ale Cuviosului Parinte si toata

dragostea sa, ce a avut-o pentru lume, pe care a ajutat-o omeneste si dumnezeieste (prin

minuni), am considerat, ca datorie obligatorie, sa scriu unele din minunile lui cunoscute

spre slava lui Dumnezeu si din evlavie fata de Sfantul Parinte, ca sa micsorez putin

nerecunostinta mea. (Parintele Paisie Aghioritul, care a fost botezat de catre Sfantul

Arsenie Capadocianul dupa numele sau)



Sus pe o stanca, inlauntru intr-o pestera, era o bisericuta a Maicii Domnului. Farasiotii

(locuitori din Farasa Capadociei) au facut in afara stancii o terasa de scanduri pentru mai

multa largime. Ca sa ajunga pana acolo trebuiau sa urce 40 de trepte sapate in stanca si altele

120 ce erau facute din scanduri. La aceasta bisericuta a mers sa slujeasca oarecand ca de

obicei Parintele Arsenie cu Prodromu (cantaretul si paraclisierul care a slujit parintelui).

Cand s-a terminat Sfanta Liturghie, Parintele a iesit putin pe terasa. Calcand pe o scandura,

aceasta s-a desprins din cuie si Parintele a cazut in prapastie. Un taran, ce l-a vazut din

cealalta parte ca a cazut si-a lasat boii in jug si a alergat sa adune - precum crezuse - trupul

zdrobit al Parintelui. Prodromul n-a priceput nimic pentru ca era in Biserica si facea curatenie.

Cand a ajuns, in prapastie, a vazut trupul Parintelui Arsenie intreg, dar nemiscat. A intins

mana sa-l miste,dar Parintele i-a spus: 'Nu ma atinge! N-am nimic!". Parintele a ramas

nemiscat nu pentru ca s-a lovit, ci datorita unei marii emotii ce o incercase, deoarece in timp

ce cadea in prapastie,l-a luat in brate o Femeie, l-a coborat pana jos si l-a lasat acolo. S-a

simtit in sine, in momentul acela, precum insusi spunea, ca si cum ar fi fost un prunc in

bratele maicii sale. Dupa emotia aceea s-a ridicat si a urcat cele 160 de trepte, care aveau 50

de metri inaltime, mergand iarasi in bisericuta Maicii Domnului, unde i-a povestit lui

Prodromul ce s-a intamplat. Acela fiind preocupat cu aranjarea bisericii nu observase

nimic.Taranul a mers dupa aceea la Farasa si a vestit cele petrecute.



Un turc din satul Telelides a spurcat aghiazma de la Sfantul Ioan Gura-de-Aur, iar Sfantul, ca

sa-l invete minte, l-a pedepsit si i s-a intors capul inspre spate. L-au adus si pe la la Hagi

efendi (Sfantul Arsenie era numic hagi efendi datorita faptului ca facuse pelerinaje in Tara

Sfanta), ca sa-i citeasca si sa se faca bine. Parintele insa l-a tinut o saptamana, fara sa-i

citeasca. Cantaretul sau, vazand ca tine un turc o saptamana, s-a mirat si a spus parintelui

Arsenie:

- Sa am binecuvantarea ta, dar de ce-l tii pe turcul acesta o saptamana, in vreme ce altora,

bolnavi mai grav decat el, numai ce le citeai si se faceau bine indata?

- Il tin sa faca canon, deoarece acesta are cap greu si netrebnic. Daca-l voi face bine, va merge

iarasi sa-si bage capul lui chel in aghiazma.

Cand s-a sfarsit saptamana i-a citit, i s-a intors capul la locul sau, si Parintele i-a facut

observatie: "Altadata,cand vei vedea lucrurile crestinilor, sa te inchini lor de departe si sa o iei

la sanatoasa".



Anestis Karausoglu isi aduce aminte ca un oarecare preot din Soti, ce avea sotia stearpa, a

adus la Hagi efendi o haina a preotesei sa-i citeasca, ca sa dobandeasca copii. Parintele

Arsenie, dupa ce i-a citit pe ea, a spus preotului: "Preoteasa ta va naste o fata: sa o numesti

Eva". Precum s-a si facut.



Odata au adus de la Telelides la Hagi efendi, intr-o zi de miercuri, o musulmanca oarba pe

numele Fatma, ca sa-i citesca si sa se faca bine. Fiindca era inchis, insotitorii oarbei au batut

in usa chiliei lui destul timp, si nedeschizand au lasat-o afara si au mers la odihna. In ceasul

acela o femeie din sat, careia i-a anchilozat mana, a mers la chilia lui hagi efendi si a luat

pamant de sub pragul usii, cu care frecandu-si mana s-a facut bine. (Asa faceau toti farasioti

in zilele acelea cand era inchis, si nu-l deranjau). Cand a vazut-o pe oarba, a intrebat-o de ce

asteapta, iar aceea i-a spus pricina. Atunci sateanca i-a spus:

- Ce stai si pierzi timpul? Nu stii ca Hagi efendi nu deschide miercurea si vinerea? Ia pamant

de la pragul usii lui si ungeti ochii si te vei face bine, asa cum toti facem in aceste zile cand ne

imbolnavim.

Sateanca a plecat in treaba ei. Musulmanca, desi la inceput s-a mirat de ceea ce auzise, dupa

aceea insa a inceput sa caute pragul usii si, aflandu-l, a luat pamant, a inceput sa-si frece ochii

cu el si indata a inceput sa bata ca o nebuna la usa parintelui Arsenie, care a deschis si, vazand

ca este musulmanca, desi nu vorbea in ziua aceea, a facut pogoramant si a intrebat-o ce vrea.

I-a spus motivul si Parintele a luat Evanghelia, i-a citit si indata i-a venit lumina ochilor ei.

Atunci aceea, de mare bucurie, a cazut la picioarele lui si i s-a inchinat cu evlavie, dar

parintele a certat-o si i-a spus:

- Daca vrei sa te inchini, inchina-te lui Hristos, care ti-a dat lumina, si nu mie.

Dupa aceea femeia bucuroasa a plecat sa-i caute pe insotitorii ei, si au plecat apoi spre satul

lor.



Din Kelmiri au adus la Hagi efendi o femeie leproasa careia i-a citit si i-a curatat lepra. Si,

dupa cum povestea Prodromu Kartisinoglu, fata ei era gingasa ca fata unui copil.



Farasiotii din Drama care s-au stabilit la Tesalonic au povestit ca doi Sehi (intai statatori ai

neamului musulman si vrajitori) din Hatzi-Pechtes l-au vizitat pe Parintele Arsenie. Parintele

i-a primit si le-a facut cafea. Sehi au inceput insa sa-i puna intrebari neghioabe si ametitoare,

ce aduceau numai durere de cap. Parintele, ca sa se debaraseze de ei, le-a spus:

- Nu va pot asculta, deoarece ma doare capul. Aceia insa n-au inteles si unul dintre ei au spus

Parintelui:

- Parinte Efendi, iti vom face un talisman pe care, daca-l vei purta, in toata viata ta nu te va

durea capul.

Parintele le-a spus atunci cu asprime:

-Am mai multa putere decat a voastra si cu puterea lui Hristos pot sa fac sa nu va miscati

deloc din locul in care stati.

I-a lasat indata si a mers alaturi, in chilia sa. Cand si-au terminat cafeaua sehii au vrut sa

plece, dar in nici un chip n-au putut sa se mute din locul unde stateau, deoarece se simteau

legati cu o legatura nevazuta. Atunci au fost nevoiti sa il strige pe Parintele Arsenie, ca sa-i

dezlege. Parintele a mers imediat, dar nu le-a vorbit nimic, ci numai le-a facut semn sa plece.

Doar asa au putut sa se destepeneasca de la locurile lor. Sehii si-au inteles greseala lor si i-au

cerut iertare Parintelui spunandu-i din mers:

- Parinte Efendi, iarta-ne! Puterea ta este mai mare, pentru ca o iei din marea ta credinta. Noi

lucram cu satana.



Alta data, povesteau aceiasi, la pomenirea Sfantului Ioan Gura-de-Aur, dupa Sfanta Liturghie

credinciosii s-au asezat sa manance langa biserica. Acolo, la Sfantul ioan Gura-de-Aur era un

izvor de aghiazma care iesea din belsug din gaura unei stanci si care cadea apoi in cascada de

sus, in raul Zemanti. Uneori izvorul se tragea inapoi cu totul si se pierdea. In timp ce oamenii

mancau, o femeie s-a ridicat si a mers sa ia putina apa. In clipa aceea apa se tragea inapi si

femeia a alergat la Hagi efendi sa-i spuna aceasta. Hagi efendi a luat Evanghelia si a mers la

gaura din stanca, a ingenunchiat si a citit putin, dupa care apa imediat a revenit.

Aceasta s-a intamplat de multe ori. Apa se retragea si revenea din nou dupa o bucata de

vreme. Atanasie Levidis spune ca acest fenomen de "flux si reflux" era firesc. Insa robul lui

Dumnezeu Hagi efendi ruga pe Stapanul sau, Dumnezeu, si Acela i-o aducea cand voia, fara

sa astepte.



O chercheza (musulmana) a rugat pe Prodromul lui Kapalus sa-i aduca un talisman de la Hagi

efendi, deoarece era stearpa, iar barbatul ei era gata sa o lase din pricina asta. Lui Prodromul

i-a fost mila de ea, deoarece era orfana si singura, fara nici o rudenie, si lasandu-si treaba a

venit in sat. Deoarece era tarziu cand a ajuns n-a indraznit sa mearga el insusi la Parintele, ci a

spus oarecarui epitrop sa mearga el. Epitropul a mers si a luat un talisman, adica rugaciunea

pe care i-ar fi citit-o in cazul ei, scrisa pe o hartie. Fiindca stia ca chercheza era bogata -

barbatul ei era mare crescator de animale - a fost biruit de lacomie, luand rugaciunea

Parintelui Arsenie, ce era impaturita, a infasurat-o cu o insemnare de a lui, unde scrise sa se

trimita piei, branza, carne etc, chipurile cerute de Hagi efendi. Le-a dat dupa aceea lui

Prodromu si acela, fara sa stie nimic, a doua zi a mers si le-a dat cherchezei cu ale carui

terenuri se invecina. Aceea purta cu evlavie talismanul, iar insemnarea luind-o, i-a trimis

epitropului cele ce-i scrisese, crezand ca acela le va duce Parintelui Arsenie. Anul urmator

chercheza a dobandit un copil si a trimis in continuare multe lucruri epitropului, fara ca

Parintele sa stie ceva. Dupa doi ani a aflat, l-a chemat pe acel epitrop si i-a facut observatii.

Epitropul insa, in loc sa ceara iertare, din pacate nu recunostea. Atunci Parintele Arsenie i-a

spus:

- E mai bine sa platesti in aceasta viata, decat sa te osandesti. De aceea, din clipa aceasta, sa se

umple trupul tau de bube si sa te manance atata timp cat si mancat si tu branza si carnea

cherchezei.

Din clipa aceea trupul epitropului s-a umplut de bube si de o mancarime mare. Insa n-a putut

suporta mancarimea, si mergand la Parintele Arsenie i-a cerut iertare. Acela l-a iertat, i-a citit

si s-a vindecat.



Canaghiotis al lui Entzarapidi, cand era de 20 de ani a innebunit din pricina unei fete de care

s-a indragostit. Nebunia lui era foarte grava si nu-l puteau lega. In cele din urma fratele lui,

impreuna cu altii, l-au legat in vreme ce dormea si l-au dus la Hagi efendi. Indata ce Parintele

a deschis usa chiliei sale, ca sa vada cine bate si ce vrea, nebunul, cu toate ca era legat in

lanturi, s-a napustit asupra Parintelui Arsenie ca sa-l loveasca cu mainile sale legate in lanturi.

In clipa aceea Parintele a spus:

- Doamne Iisuse Hristoase! Si apoi:

- Inapoi, satano!

Nebunul s-a strans indata ca un ghem. Apoi Parintele a luat Evanghelia, i-a citit si s-a facut

bine pe loc. Apoi si-a intemeiat si familie.



Osia Karamuratidu, cand era tanara casatorita, purta o broboada colorata de smirna. Parintele

Arsenie in repetate randuri i-a facut observatii, ca sa o lepede si sa poarte una modesta,

precum purtau toate femeile din Farasa, dar aceea nu l-a ascultat. Intr-o zi cand a vazut-o din

nou i-a spus cu asprime:

- Nu voiesc boli frantuzesti in Farasa. Daca nu asculti, sa stii ca pruncii pe care ii vei naste,

dupa ce se vor boteza iti vor pleca ingerasi si nu te vei bucura de nici unul.

Din pacate, nici acum nu l-a ascultat, ci numai dupa ce i-au plecat doi ingerasi, a aruncat

broboada cea pestrita si a mers la Parintele Arsenie cerandu-si iertare. Iar Parintele, dupa ce a

iertat-o i-a spus:

- Du-te acum cu binecuvantarea Domnului si pe primul copil ce-l vei naste, care va fi baiat, il

vom numi Arsenie, iar pe al doilea, care va fi fata, o vom numi Irina.

Precum s-a si facut. (Acest copil numit Arsenie este chiar Cuviosul Paisie Aghioritul)



Stela Koglanidu povesteste ca au adus in casa ei parinteasca un turc mut in varsta de 30 de

ani, si tatal ei l-a luat si l-a dus la Parintele Arsenie, ca sa-i citeasca si sa se faca bine. In timp

ce Hagi efendi ii citea Evanghelia, inainte de a termina, mutul a inceput sa vorbeasca. Apoi l-a

adus iarasi la casa sa pe mutul care acum vorbea. A doua zi rudele lui l-au luat si au plecat.



Sotiria Hristoforidu a povestit ca pe o turcoaica oarba, pe nume Meriama, au adus-o la

Parintele Arsenie, care i-a citit si i-a revenit lumina ochilor ei.



Odata au venit turcii sa-l prade pe Hagi efendi. Auzind ca merge multa lume la Parintele

Arsenie, ei au crezut ca are multi bani. Parintele insa nici n-a pus vreodata mana pe bani.

Talharii au mers intr-o miercuri, ca sa-l afle negresit in chilie, deoarece au aflat ca miercurea

si vinerea sta inchis in chilia sa. Doi dintre ei au ramas afara, iar al treilea, dupa ce a intrat pe

fereastra, a deschis usa chiliei Parintelui si a pasit cu un picior inauntru. Acea privire a

Parintelui Arsenie ai fi spus ca a fost curent electric, caci l-a intepenit asa cum se afla, inarmat

cu cutite si pistoale, cu un picior inauntru si cu celalalt afara. Parintele, dupa ce i-a aruncat

privirea aceea, si-a continuat pravila sa netulburat. Insa ceilalti doi hoti, ce erau afara, au

inceput sa se nelinisteasca, deoarece cel dinauntru intarzia si se lumina de ziua; asa ca au

intrat si ei inauntru. Cand l-au vazut pe prietenul lor nemiscat, cu un picior inauntrul chiliei si

cu celalalt afara in holul ingust, i-a cuprins frica. Atunci au inceput sa-l roage pe Parintele

Arsenie sa-l ierte si sa-l dezlege pe prietenul lor de acea lagatura nevazuta. Parintele, fara sa-si

intrerupa pravila sa i-a facut semn sa plece si astfel a putut fi dezlegat si au plecat. Turcii au

marturisit dupa aceea si celorlalti turci ce au patit si spuneau:

- Aman, aman! Sa nu mergeti sa-l furati pe Hagi efendi!



Simeon Karausoglu a povestit ca Ioan Karausoglu a avut un ogor ce se afla dincolo de

paraclisul inchinat Sfantului Gheorghe. Intr-o zi cand a mers la ogorul sau, a aflat un zid ce

ingradea o bucata de pamant daramat si un trup omenesc dezgropat, care fusese ingropat in

capul zidului. Trupul acesta omenesc era neputrezit si se vedea ca a fost ingropat de multi ani,

deoarece imbracamintea sa era de epoca veche. Ioan a mers infricosat la Hagi efendi si i-a

spus ce a vazut. Parintele a pornit imediat intr-acolo, fiind urmat si de alti farasioti. Indata ce

s-a apropiat Parintele si a vazut trupul neputrezit, le-a spus celor de fata sa sape mormant, in

vreme ce el citea rugaciuni de dezlegare deasupra trupului neputrezit. Cand au terminat

mormantul, l-au ingropat din nou si au plecat. Pe drum, la intoarcere, Parintele Arsenie le-a

spus: "Nu va nelinistiti, dupa trei zile veti vedea ca va putrezi".

Intr-adevar, cand au mers dupa trei zile, pamantul coborase mult si se vedea mormantul

groapa, pentru ca a putrezit tot trupul si au ramas numai oasele.



Moise Koglanidis a povestit ca un turc din satul Ahghiavudes a pradat Biserica si in afara de

toate sfintele vase, a luat si imbracamintile de argint ale Evangheliilor, iar Evangheliile le-a

aruncat pe jos. Toata Farasa s-a tulburat. Cand au vazut Evangheliile aruncate, imi spunea

primarul, toti au incercat sa-l afle pe acest turc necurat. Parintele Arsenie insa nu s-a tulburat

deloc, si le-a spus si celorlalti sa nu se nelinisteasca, deoarece talharul va veni singur tarandu-

si picioarele. Dupa cateva zile il aduc pe talhar la Hagi efendi ca sa-i citeasca si sa-l vindece,

deoarece, pe langa faptul ca s-a indracit a si paralizat de la mijloc in jos si picioarele si le tara.

A inapoiat Sfintele Vase pe care le-a furat. Si de atunci nu mai putea fura, caci parintele

Arsenie nu l-a vindecat pe loc, ci l-a lasat o bucata de timp asa cum era, ca sa ia pilda turcii si

sa respecte Biserica noastra. Intr-adevar, s-au infricosat turcii din imprejurimi. Plecand in

1924, isi aduce aminte Vasile Karopulos ca, trecand prin Ahghiavudes, Parintele Arsenie i-a

citit talharului si l-a vindecat de diavol si de paralizie.



Prodromul Eznepidis a povestit ca odata au venit multi turci in sat si s-a intamplat ca el sa fie

bolnav la pat zvarcolindu-se ca un peste de niste friguri puternice. Cand l-au instiintat nu stia

ce sa faca, aflandu-se intr-o situatie dificila, ca primar, de care depindea soarta satului. Atunci

a spus celor ce erau in jurul lui sa-l ia, asa cum era, si sa-l duca la Hagi efendi. Ceea ce a

facut. Hagi efendi, cand l-a vazut in aceasta stare si afland ca au venit turci, n-a mai apucat sa-

i citesca, ci, fara sa piarda deloc timp, a luat un candilocher (lumanare subtire pentru aprins

candela), l-a binecuvantat, l-a impaturit in mana sa cea dreapta si i-a spus: "Fugi, voinicule,

cu binecuvandarea lui Hristos si alunga pe turci ca sa nu intre in satul nostru".

Indata s-a facut bine cu binecuvantarea sa, a adunat voinicii satului si a alungat pe turci, fara

ca sa li se pricinuiasca nici o rana.



Farasa fiind o comuna ortodoxa in plin teritoriu stapanit de musulmani, se intampla adeseori

ca sa fie atacata de catre cete de talhari turci, situatie care era tolerata de catre politia turca,

fapt pentru care crestini din Farasa umblau inarmati pentru aparare, la lupte participand

adeseori si copiii. Datorita faptului ca umblau mereu inarmati, uneori atunci cand erau

petreceri si se consuma alcool ieseau altercatii. Pentru a preintampina aceste lucruri, parintele

Arsenie boteza copiii cu nume care nu se sarbatoreau: Atena, Elefterios; datorita acestui fapt

s-au redus petrecerile onomastice in Farasa, si s-a redus pericolul ca venind turcii sa gaseasca

oamenii bauti, precum s-au redus si altercatiile dintre ei. Datorita faptului ca parintele Arsenie

boteza dupa voia sa si nu dupa cea a parintilor sau a nasilor, a fost considerat de multi

capricios si dificil.



Acelasi (Prodromul Eznepidis) povestea iarasi ca, alta data au venit iarasi multi turci sa intre

in Farasa. Barbatii lipseau din sat, unii fiind la ogoarele lor indepartate, altii erau in calatorie.

Atunci a fost nevoit sa adune copii cei mici, numai ca sa arate ca sunt multi, dupa care i-a

alungat pe copii poruncindu-le sa se ascunda. Cativa batrani care mai erau s-au imprastiat si

ei, ramanand el singur, hotarat mai bine sa moara decat sa ii vada pe turci in sat. I s-au

terminat cartusele si turcii l-au prins viu. Dupa ce l-au legat bine, l-au dus acasa la el si l-au

urcat pe terasa, acolo unde i-au ridicat spanzuratoarea. Acolo l-au chinuit ca sa le dea tot ce

are, dupa care voiau sa termine cu el. In clipa aceea, pe cand il chinuiau, nici el nu stia de ce i-

a venit sa spuna turcilor: "tot ce am, este la Hagi efendi".

Turcii nu pierd vremea, si il duc la Parintele Arsenie. Cand Parintele a deschis usa si a vazut

aceasta scena, s-a infuriat si a inceput sa-i certe pe turci pentru ca l-au legat si sa-l dezlege

degraba. Le-a spus inca si "ticalosi de turci". Capitanul lor s-a maniat si si-a tras hangerul ca

sa-l taie pe Hagi efendi. Atunci Hagi efendi ii spune capitanului turc:

-Coboara-ti mana uscata tot acum!

Si o, minune! Mana turcului a cazut anchilozata in jos, si hangerul i-a cazut pe pamant. Cand

ceilalti turci din ceata au vazut aceasta, au inceput sa tremure de frica, iar capitanul lor il ruga

pe Parintele Arsenie sa-i vindece mana sa. Parintele Arsenie i-a facut semnul Sfintei Cruci pe

mana si i-a vindecat-o. Si dupa ce au dezlegat pe primar i-a certat sa nu calce in sat. Si intr-

adevar, din ceata aceea nimeni n-a mai calcat in Farasa.



Viata placuta lui Dumnezeu petrecand si vas cinstit Mangaietorului facandu-te,

purtatorule de Dumnezeu Arsenie, te-ai aratat si primitor al darului facerii de minuni,

tuturor dandu-le grabnic ajutor, Parinte Cuvioase, pe Hristos Dumnezeu roaga-l, sa ne

daruiasca noua mare mila. (Troparul - glas III)



De floarea cea de curand rasarita a Kapadociei si pe vasul cel de mult pret al virtutilor,

pe Sfintitul Arsenie sa il laudam, caci acesta ca un inger in trup petrecand, s-a facut

partas tuturor Sfintilor, cu care se roaga totdeauna lui Hristos, sa ne daruiasca iertare

de greseli. (Condacul - glas IV, podobie: "Cel ce Te-ai inaltat pe Cruce")

Marimu-te pe tine, partasule al Cuviosilor prin petrecerea in nevointa cea sfanta;

Marimu-te pe tine lauda monahilor si a preotilor, a Kapadociei slava, Parinte Arsenie.

(La marimuri)









Parintele Paisie Aghioritul





Parintele Paisie Aghioritul s-a nascut la 25 iulie 1924, la Farasa, la cateva sute de kilometri de

Cezareea. In jurul anului 1950 incep cautarile pentru intrarea in monahism. Ajunge la Sfantul

Munte Athos, dar la rugamintea tatalui sau, revine in lume. In a doua sa calatorie la Muntele

Athos, va lua hotararea de a ramane definitiv aici. In anul 1953 ajunge la Sfanta Manastire

Esfigmenu. Dupa un an este facut rasofor, primind numele de Averchie. Dupa trei ani pleaca

la manastirea Filotheu. Aici a primit schima mica si numele de Paisie.







In 1958 se muta la Sfanta Manastire a Nasterii Maicii Domnului, la Stomio - Konita, unde a

ramas pana in 1962. In anul 1962, a plecat in peninsula Sinai si a locuit la Chilia Sfintilor

Galaction si Epistimi. In 1964, a revenit la Sfantul Munte si s-a stabilit la Schitul Ivironului, la

Chilia Sfintilor Arhangheli. Atunci s-a legat si mai mult duhovniceste de sfantul staret Tihon,

care vietuia la chilia Cinstita Cruce a Manastirii Stavronikita, unde a primit schima mare, la

11 ianuarie 1966.







Dupa o lunga sedere in spitalul Papanicolau, unde i-a fost extirpata o mare parte dintr-un

plaman, a plecat spre Katunakia (1967). Aici s-a asezat la chilia unde vietuise un roman,

Ipatie. In anul 1968 ajunge la manastirea Stavronikita. Aici va face o schimbare in ceea ce

priveste modul de vietuire al obstei - va face trecerea acesteia de la viata idioritmica la cea

chinoviala.







In martie 1969, dupa moartea duhovnicului sau, merge la chilia Sfanta Cruce. Aici vietuieste

pana in anul 1979.Incepand cu anul 1988, starea de sanatate a parintelui Paisie s-a agravat.

Paraseste pentru ultima oara Muntele Athos, pe 10 noiembrie 1993. In data de 4 februarie

1994 a fost operat la spitalul Theaghnio din Tesalonic si apoi a fost dus la manastirea „Sfantul

Ioan Teologul“ de la Suroti pentru a fi ingrijit.A trecut la cele vesnice pe 12 iulie 1994.

Potrivit dorintei sale, a fost inmormantat la Sfanta Manastire a Sfantului Ioan Teologul de la

Suroti (Tesalonic).



Parintele Paisie Aghioritul a fost om de rugaciune si astfel, un mare teolog. De regula noi ii

numim teologi doar pe cei care au studii teologice. Dar Parintele Paisie este teolog in sensul

patristic, pentru ca el a fost om al rugaciunii. Parintele Pavel Florensky spunea ca multe se

scriu si multe s-au scris, dar putine ajung la sufletele oamenilor. Toate cartile lasate de

Parintele Paisie au ajuns la sufletele credinciosilor. Cartile sale nu sunt carti care se citesc

doar acum si doar o singura data. Cartile Parintelui Paisie sunt carti care se citesc si se

recitesc.Parintele Paisie a fost un om simplu, dar in acelasi timp un om harismatic, un om care

a adunat in el chipul apostolului, al teologului, al omului duhovnicesc, a adunat in el chipul

parintelui.



A spus ca cel mai mare dusman al lui a fost numele lui. La un moment dat, cand a venit

cineva si a incercat sa-i spuna cat de mare este el in lume si cat de mult il apreciaza oamenii,

el a spus: " Venind spre coliba mea, ati trecut pe langa o gramada de gunoi. Si acolo ati vazut

si niste cutii de conserve goale. Si cand v-ati apropiat de ele ati vazut ca straluceau in lumina

soarelui. Ei bine, sa stiti ca eu nu sunt altceva decat acele cutii de conserve goale."









VIAŢA SF. DUMITRU IZVORATORUL DE MIR







Sfantul Mare Mucenic Dimitrie a trait pe vremea imparatilor Diocletian si Maximian Galeriu

(284- 311) si era fiul voievodului cetatii Tesalonicului, botezat in taina de parintii sai, de frica

cruntelor prigoane impotriva crestinilor. Si il invatau parintii in camara cea ascunsa a

palatului lor toate tainele sfintei credinte, luminandu-i cunostinta despre Domnul nostru Iisus

Hristos, precum si milostenia cea catre saraci, savarsind, adica, faceri de bine, celor ce

trebuiau. Si asa, Dimitrie a cunoscut adevarul din cuvintele parintilor sai, dar, mai ales, a

inceput a lucra intr-insul darul lui Dumnezeu. Si tanarul crestea cu anii si cu intelepciunea,

urcand ca pe o scara, din putere in putere. Si, ajungand la varsta cea mai desavarsita, parintii

lui s-au dus din vremelnica viata, lasand pe tanarul Dimitrie mostenitor nu numai al multor

averi, ci si al bunului lor nume.



Deci, Maximian imparatul, auzind de moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dansul

pe fiul acestuia si, cunoscandu-i intelepciunea, l-a facut voievod in locul tatalui sau. Si a fast

primit Sfantul cu mare cinste de cetateni, iar el carmuia cu multa vrednicie poporul,

propovaduind pe fata dreapta credinta si aducand pe multi la Hristos.



Deci, nu dupa multa vreme, a cunoscut imparatul ca voievodul Dimitrie este crestin si s-a

maniat foarte. Drept aceea, intorcandu-se biruitor dintr-un razboi cu scitii, Maximian a

poruncit sa se faca praznice in fiecare cetate, in cinstea zeilor, si a venit imparatul si la

Tesalonic. Si, Dimitrie fiind intrebat, de sunt adevarate cele auzite despre dansul, a raspuns cu

indrazneala, marturisind ca este crestin si a defaimat inchinarea paganeasca. Si indata,

imparatul a poruncit sa-l inchida in temnita, pana la incheierea jocurilor in cinstea venirii sale.

Si se bucura imparatul, mai ales, vazand pe un luptator vestit. Lie, vandal de neam, inalt,

puternic si infricosator la chip, ca se lupta cu cei viteji si-i ucidca, aruncandu-i in sulite. Deci,

era acolo un tanar crestin, anume Nestor, cunoscut Sfantului Dimitrie. Accsta, vazand pe Lie

ucigand fara crutare pe oameni, mai cu seama pe crestini, s-a aprins de ravna. Si vrand sa se

lupte cu Lie a alergat la Sfantul, in temnita, cerand de la dansul rugaciuni si binecuvantare ca

sa-l poata birui pe acel ucigas de oameni. Si, insemnandu-l cu semnul crucii pe frunte, Sfantul

i-a zis: "Du-te si pe Lie vei birui si pe Hristos vei marturisi!"



Deci, intrand in lupta cu Lie, Nestor a strigat: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi!" Si indata,

trantandu-l jos pe Lie, l-a omorat. Si s-a intristat imparatul de moartea lui Lie. Afland insa ca

Sfantul Dimitrie este cel care l-a indemnat pe Nestor sa se lupte cu Lie, imparatul a trimis

ostasi, poruncindu-le sa-l strapunga cu sulitele pe Sfantul, in temnita, ca a fost pricina mortii

lui Lie. Si aceasta, facandu-se indata, marele Dimitrie si-a dat sufletul in mainile lui

Dumnezcu. Si s-au facut la moastele lui multe minuni si prea slavite tamaduiri. Tot atunci, din

porunca imparatului, s-a taiat capul si Sfantului Nestor.









Sfânta Muceniţă Anisia





Sfânta Muceniţă Anisia era din Tesalonic şi a trăit pe vremea împăratului Maximian. A avut

părinţi binecredincioşi şi cu multă avere. După moartea lor, sfânta ducea viaţă singuratică şi

bineplăcea lui Dumnezeu prin viaţa şi faptele ei. Odată, pe când se ducea la biserică, după

cum îi era obiceiul, a întâlnit pe drum un ostaş care se închina la idoli, care a apucat-o de

mână târând-o spre altarele idoleşti. Sfânta se împotrivea, iar el o silea şi mai mult să

jertfească demonilor. Când sfânta a mărturisit că e creştină, ostaşul s-a umplut de mânie, mai

ales că sfânta îl scuipase în obraz; a scos sabia şi i-a înfipt-o în coastă. Şi aşa a primit de-a

pururea pomenita muceniţă fericitul sfârşit.Pomenirea ei se face la data de 30 decembrie.









Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Vasile cel Nou

(26 martie)







În zilele dreptcredincioşilor împăraţi Leon cel Înţelept (886-912) şi fratele său Alexandru

(912-913), fiii împăratului Vasile Macedon (867-886), în al zecelea an al stăpînirii lor,

oarecare magistraţi din părţile Asiei, fiind trimişi cu poruncă împărătească, s-au întors de

acolo în cetatea Constantinopol. Şi mergînd alături de nişte munţi neumblaţi şi pustii, au văzut

pe omul acesta, de care ne este acum vorba, adică pe fericitul Vasile, umblînd prin pustie,

îmbrăcat în haine proaste, la chip străin şi înfricoşat, ca un hrănit prin pustie, şi îndată l-au

prins. Apoi, minunîndu-se de chipul lui cel străin, îl socoteau că este iscoadă.



Deci legîndu-l, s-au dus împreună cu el la Constantinopol, unde, ducîndu-se la împăraţi, le-au

spus despre omul cel prins pe drum. Iar împăratul Leon, văzîndu-l, l-a dat spre întrebare unui

patriciu, ce se numea Samon, de neam agarean, ca să ispitească cele despre dînsul cine este,

de unde este şi cum îi este numele. Deci, Samon patriciul, luînd pe omul lui Dumnezeu, l-a

dus în casa sa şi, şezînd cu toţi sfetnicii săi, cu mîndrie a poruncit să aducă înaintea feţei sale

pe fericitul.



Adus fiind înaintea lui, nu i-a dat vrednica cinste şi închinăciune. Şi a zis către dînsul Samon:

"Cine eşti, de unde eşti şi cum îţi este numele tău?" Iar el nu i-a dat răspuns, ci stătea, tăcînd şi

căutînd cu ochi blînzi spre dînsul. Deci, a grăit iarăşi către dînsul: "Spune-ne nouă, de unde

eşti?" Sfîntul a zis către dînsul: "Dar tu cine eşti şi de unde eşti?" Iar Samon i-a zis: "Noi pe

tine te întrebăm, cine eşti şi de unde vii? Iar cine sînt eu, nu se cade ţie a mă întreba. Dar de

voieşti să ştii ceva despre mine, îţi voi spune. Eu sînt Samon patriciul şi mai marele

postelnicilor împărăteşti. Deci, spune şi tu, cine eşti şi de unde eşti şi ce fel îţi este viaţa ta?"



Grăit-a către dînsul fericitul: "Eu sînt străin, unul din cei ce petrec pe pămînt". Zis-a către

dînsul Samon: "Bine zic aceia, dar, despre tine, că eşti iscoadă şi ai venit să încerci stăpînirea

grecească". Iar cuviosul la aceasta n-a răspuns nimic.



Mulţi din cei ce stăteau înainte îl întrebau, zicîndu-i: "Cine eşti?" Şi nu le răspundea. Atunci a

poruncit Samon să aducă înaintea lui toiege verzi, vine de bou uscate şi cele mai înfricoşate

unelte, spre îngrozirea lui, că doar s-ar teme şi ar spune de unde este. Iar el, văzîndu-le pe

toate acelea, nu zicea nimic. Apoi a poruncit ca să-l întindă patru inşi şi să-l bată cu vine de

bou, întrebîndu-l cine este. Şi fiind bătut tare, sfîntul nu le răspundea, ci răbda, tăcînd. Şi pînă

într-atît l-au bătut, pînă cînd li s-a părut că îndată va muri. Apoi, luîndu-l ca pe o bîrnă, el

neputînd umbla, l-au dus şi l-au aruncat în temniţă.



A doua zi, neîmblînzita fiară, Samon, şezînd la judecată, a poruncit să aducă pe cel închis. Şi

ducîndu-se trimişii, au aflat uşile temniţei încuiate, iar pe acela stînd afară sănătos cu trupul şi

aşteptîndu-i pe ei. Iar ei s-au mirat de aceasta foarte mult. Deci l-au întrebat pe el, zicînd:

"Spune-ne nouă, cum ai ieşit din temniţă, fiind uşile încuiate?" Dar fericitul n-a răspuns nimic

şi mergea cu ei, ca să stea înaintea patriciului. Atunci unii dintre dînşii, alergînd înainte, au

spus lui Samon ceea ce se făcuse, adică cum îl aflaseră în afara temniţei. Samon s-a mirat şi

toţi cei împreună cu dînsul, auzind unele ca acelea, şi nu credeau cele spuse. Iar alţii ziceau că

este vrăjitor şi cu farmece a făcut o minune ca aceea. Samon patriciul îl întreba pe sfîntul cu

dinadinsul şi cu cercetare, ca să spună cine este. Iar cuviosul nu i-a dat răspuns. Deci Samon,

mîniindu-se foarte tare, a poruncit ca să-l întindă pe pămînt şi să-l bată cu toiege fără cruţare,

pînă ce va spune cele despre sine, cine este şi de unde este.



Deci l-au bătut mult, încît şase toiege s-au sfărîmat, iar el răbda vitejeşte în mare tăcere,

nerăspunzînd nimic, încît se mirau toţi de răbdarea şi tăcerea cea negrăită a cuviosului. Şi a

zis Samon: "Ştiu că voieşte să se laude iscoditorul acesta şi să zică: "I-am biruit cu tăcerea".

Dar astfel mă jur, pe sănătatea singurilor mei stăpînitori, că nu-l voi lăsa să se laude şi să-şi

bată joc de noi".



Deci a poruncit să-l bată toată săptămîna aceea, în fiecare zi, dîndu-i cîte trei sute de lovituri

cu bicele şi trei sute de toiege. Iar el răbda acea muncire, tăinuindu-şi fapta bună care era într-

însul. Căci din tinereţe se făcuse monah şi se dusese în pustie, unde s-a nevoit ani destui. În

tot timpul nevoinţei sale în pustie avea viaţa aspră, hrănindu-se numai cu verdeţuri, umbla

desculţ şi îmbrăcat cu haine proaste şi nu voia să spună cuiva despre îmbunătăţita sa viaţă.

Tăcea, pentru că zice Domnul nostru Iisus Hristos: Să nu ştie stînga, ce face dreapta ta.

Pentru că tot cel ce-şi arată faptele sale cele bune, îşi ia plata sa, adică lauda cea de la oameni,

iar de veşnica slavă se lipseşte. Iar cel ce doreşte viaţa veşnică, acela îşi tăinuieşte înaintea

oamenilor a sa faptă bună şi, chiar de s-ar şi bate, tace. Cu adevărat un om ca acela este

mucenic.



Trecînd săptămîna aceea în care în toate zilele îl băteau pe sfînt, multe dureri a răbdat şi,

înştiinţîndu-se Samon patriciul că sfîntul mucenic este întru nesupunere, iarăşi a şezut la

judecată şi, punîndu-l înainte, a căutat cu mînie la dînsul şi i-a zis: "Necuratule între oameni,

pînă cînd tăinuieşti înşelăciunea în inima ta? Spune-ne nouă, cine şi de unde eşti?" Răspuns-a

lui fericitul: "Cei ce fac în taină faptele urîte, precum faci şi tu, pe aceia cu adevărat se cuvine

a-i numi mai necuraţi". Iar Samon de o vădire ca aceea de mare ruşine s-a umplut încît,

ruşinîndu-se de cei ce stăteau înaintea lui şi aprinzîndu-se de mînie şi de iuţime mare, a

poruncit să aducă curele şi să lege mîinile cuviosului. Apoi, cu frînghii legîndu-i tare coastele,

iar piciorul lui cel drept legîndu-l înapoi de coaste, să-l spînzure de o grindă cu capul în jos

într-o cămară; şi cu inelul său a pecetluit uşa cămării aceleia. Deci astfel l-a lăsat să spînzure,

pînă ce va spune despre sine, cine şi de unde este. Toţi cei ce erau acolo cîrteau în taină asupra

lui Samon, mîniindu-se şi numindu-l ticălos pentru o muncire ca aceea ce se făcea de dînsul

omului celui nevinovat.



Stînd sfîntul astfel spînzurat trei zile şi trei nopţi, iar după trei zile mergînd muncitorul şi

deschizînd uşa, l-a aflat pe mucenic spînzurat. Însă, văzîndu-l la faţă luminat, ca şi cum nu

pătimise nimic rău, s-a mirat şi mergînd mai aproape de dînsul, a zis: "Cine şi de unde eşti?

Au nu te-au învăţat minte pe tine muncile acestea?" Iar fericitul nerăspunzînd nimic, a

poruncit să-l pogoare de pe grindă şi să-l dezlege.



Fiind dezlegat, sfîntul a stat cu trupul sănătos, vindecîndu-l darul lui Hristos şi neavînd nici o

vătămare. Toţi minunîndu-se preamult, a zis Samon: "Au nu am zis bine că omul acesta este

fermecător? Pentru că iată, nici cît de puţin n-a bolit cu trupul; dar eu degrabă îi voi dezlega

puterea vrăjitoriei lui. Chemaţi la mine pe hrănitorul de fiare". Acela venind, i-a zis: "Să

pregăteşti pentru dimineaţă un leu mai cumplit, nedîndu-i astăzi hrana cea rînduită, ca să fie

flămînd; şi vom vedea pe fermecătorul acesta, de-l va birui şi pe leu". A doua zi s-a adunat

mulţime de popor la privelişte şi un leu groaznic s-a slobozit, răcnind foarte tare de foame. Şi

ducîndu-l acolo pe Sfîntul Vasile, l-au aruncat la leu spre mîncare; iar leul, văzînd pe prea

cuviosul, a început a tremura şi, apropiindu-se, s-a culcat şi se tăvălea înaintea picioarelor lui,

ca oaia fără de răutate, încît toţi mirîndu-se, strigau: "Doamne miluieşte!"

Apropiindu-se cuviosul de leu, îl netezea cu mîna sa cea dreaptă şi, apucîndu-l de ureche, l-a

scos afară, strigînd către cei ce stăteau înainte: "Iată oaia voastră, iată oaia". Dar o minune ca

aceasta făcîndu-se, nicidecum n-a voit Samon cel de alt neam să cunoască şi să înţeleagă că

omul cel muncit de dînsul este al lui Dumnezeu. Deci a poruncit ca noaptea să-l înece pe sfînt

în mare.



Slugile, luînd pe mucenic întru a treia strajă de noapte, l-au dus cu o corăbioară pe mare şi

întru adînc aruncîndu-l legat, s-au întors. Iar cu porunca lui Dumnezeu, Cel ce păzeşte pe

sfinţii Săi, îndată doi delfini din mare luînd pe cuviosul pe spatele lor, l-au scos la malul ce se

numea Evdomi, şi era acela al şaptelea înaintea Constantinopolului. Acolo l-au pus pe uscat;

şi, deodată, i s-au dezlegat mîinile şi picioarele. Deci sfîntul, sculîndu-se, s-a dus în cetate.

Dar încă nu erau deschise porţile cele de aur şi a şezut lîngă ele, vrînd să se odihnească puţin.

Într-acea vreme a venit acolo un om care era cuprins foarte tare de boala frigurilor şi a şezut

aproape de sfîntul, tremurînd şi suspinînd de durere.



Făcîndu-i-se milă cuviosului, şi-a pus mîna pe dînsul şi, rugîndu-se, l-a tămăduit. Iar omul,

văzîndu-se tămăduit, a căzut la picioarele cuviosului şi-l ruga să meargă cu el în casa lui.

Omul acela era unul din cei mai mici cetăţeni, cu numele Ioan; şi a mers cuviosul cu el,

bucurîndu-se. Iar Ioan cu soţia sa l-au primit cu dragoste şi, fiind vremea prînzului, au pus

masă şi au mîncat, veselindu-se. Iar Ioan a spus femeii sale cum l-a tămăduit cuviosul prin

chemarea numelui lui Hristos şi s-a bucurat femeia foarte de un oaspete ca acela, că s-a

învrednicit a primi pe plăcutul lui Dumnezeu în casa sa. Pentru că era şi aceea foarte iubitoare

de Hristos şi de străini şi petreceau întru frica lui Dumnezeu; iar numele ei era Elena.



După aceea, Ioan şi Elena, femeia lui, au început a-l ruga pe sfîntul să le spună cine şi de unde

este? Răspuns-a sfîntul: "De unde sînt nu se cade acum a spune, ci mai pe urmă veţi şti; iar

acum voiesc să mă duc pentru rugăciune în Mînăstirea Icoanei celei nefăcute de mînă, a

Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care singură de sine s-a zugrăvit". Şi sculîndu-se s-a

dus, urmîndu-l Ioan. Apoi săvîrşind acolo rugăciunile sale, s-a întors în casa lui Ioan pentru

rugămintea aceluia. Şi supărau Ioan şi soţia lui pe sfîntul, cu rugămintea să le spună cele

despre sine. Iar el a zis: "Eu sînt acela pe care Samon patriciul l-a aruncat în adîncul mării.

Dar Domnul meu Iisus Hristos, Căruia Îi slujesc din tinereţile mele, precum ştie, m-a păzit

nevătămat". Şi le-a spus cum îl cheamă şi apoi toate pe rînd, cîte i-a făcut patriciul împărătesc.

Iar ei se minunau, căci auziseră despre dînsul şi mai înainte cum l-a muncit Samon şi cum nu

l-a vătămat fiara, pentru că străbătuse vestea despre minunea aceea prin toată cetatea. Apoi îl

rugară să petreacă cu dînşii în casa lor în toată vremea vieţii sale; şi plăcută i-a fost aceea

sfîntului.



Deci i-au pregătit o casă de rugăciune şi sfeşnic unde înălţa cele obişnuite lui Dumnezeu. Şi

cine poate să spună izvoarele lacrimilor lui pe care le vărsa în rugăciuni către Dumnezeu?

Cine va număra plecarea genunchilor lui? Cine va povesti privegherile cele de toată noaptea?

Pentru că fără de somn petrecea toate nopţile. Dar încă şi obiceiurile lui cele bune cine le va

spune cu de-a-mănuntul? Spre mînie niciodată nu s-a mişcat, fiind ca un stîlp neclintit; era

blînd ca un alt Moise şi David, liniştit ca Iacob, iar milostiv mai mult decît Avraam. Pentru că

acela din multa sa bogăţie făcea milostenie, iar acesta din sărăcia sa pentru Dumnezeu, făcea

mult bine săracilor. Pentru că ceea ce i se dădea de iubitorii de Hristos, îndată împărţea la cei

ce nu aveau.









Cuvioasa Teodora din Tesalonic (30 decembrie)







Cuvioasa Teodora a schimnicit în Mănăstirea Sfintei Ana, ce se cheamă Reghidion. A trăit pe

vremea împăratului Leon, tatăl lui Constantin Copronim. Era de neam strălucit şi cinstit. Pe

tatăl ei îl chema Teofil, cu dregătoria patrician, iar pe mama ei Teodora. Mama ei, vreme de

mulţi ani, şi-a plâns sterpăciunea şi ruga pe Dumnezeu şi pe Preasfânta Născătoarea de

Dumnezeu să-i dăruiască un copil. Şi a primit har din cer. Iar harul l-a primit prin mijlocirea

Sfintei şi dreptei Ana, maica Născătoarei de Dumnezeu. După ce s-a născut copila şi s-a făcut

mai mare, a fost dusă în biserica Sfintei Ana şi primită în mănăstire ca un dar dumnezeiesc.

Stareţa mănăstirii a crescut-o în frică de Dumnezeu şi a învăţat-o Sfintele Scripturi. Şi vieţuia

bine, cinstita copilă. Dar vicleanul demon n-a suferit să fie călcat în picioare de o copilă. A

îndemnat pe Leon împăratul, luptătorul împotriva lui Dumnezeu, să o dea de soţie fiului sau

Hristofor, pe care-l făcuse cezar. A smuls-o deci cu sila şi cu tiranie din mănăstire şi a silit-o

să vină la Constantinopol, s-a făcut nunta şi i s-a gătit camera de nuntă. Acesta a fost gândul

lui Leon. Dar Dumnezeu, Ca altădată, a spăimântat pe egipteanul ce se pornise ca un turbat

asupra Sarei, Dumnezeu, Care a făcut să fie biruit Tiridat de fecioara Ripsimia, Dumnezeu a

păzit-o nepângărită şi pe aceasta de legătura cu logodnicul. Pe neaşteptate sciţii au pornit cu

război împotriva imperiului în partea de apus a împărăţiei şi în grabă a fost trimis mirele să se

împotrivească barbarilor. Mirele a căzut în cea dintâi bătălie. Când curata mieluşea Teodora a

aflat, a luat, fără să ştie cineva, din palat, aur, argint, mărgăritare, haine scumpe, s-a suit într-o

corabie şi s-a întors la mănăstire, bucurându-se şi mulţumind lui Dumnezeu. Când s-a aflat de

fuga ei, al doilea fiu al celui cu numele de fiară, adică al lui Leon, s-a dus la mănăstire, dar a

găsit-o tunsă călugăriţă şi îmbrăcată în haine zdrenţuite. Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu

a lăsat-o în pace. Şi aşa a aflat Cuvioasa Teodora tihna şi slobozenie deplină.



Atât de mult îşi chinuia trupul că i se vedeau prin piele încheieturile oaselor. Hrana ei era o

bucată mică de pâine, la două sau trei zile şi altceva nimic. Avea o singură haină, şi aceasta de

păr. Patul ei era acoperit pe deasupra cu o cergă de păr, iar pe dedesubt aşternute pietre; şi aşa

dormea. De multe ori priveghea nopţi întregi. Şi nu s-a mulţumit numai cu aceste nevoinţe

schimniceşti, ci şi-a legat trupul cu lanţuri de fier. Atât de mult i-au măcinat lanţurile

mădularele, încât era plină de răni. Şi aşa strălucind vreme de foarte mulţi ani cu fel de fel de

virtuţi, s-a mutat la viaţa cea fericită.

Preacuviosului Părintelui nostru David cel din Tesalonic (sec. VI).(26 iunie)





Acest fericit, fiind cu neamul dinspre Răsărit, a strălucit la Apus ca un luceafăr prea luminos.

Căci din pruncie supunându-şi poftele trupeşti cu cumpătarea şi cu curăţenia, s-a arătat ca un

înger cu trup. De vreme ce făcându-şi cuib într-un sad de migdal, ca o pasăre ce cânta bine,

bucura pe toţi cu cuvintele sale, iar gândul lui şi-l înălţa spre înălţime dumnezeiască. Drept

aceea s-a îmbogăţit cu lucrarea minunilor, arătându-se stâlp luminos, care lumina pe toţi cu

minunile, pentru că îngheţând de răceala frigului, şi fiind ars de arşiţa soarelui pe vremea

secerişului, se afla nepătimind. Şi ca şi cum i-ar fi fost arse simţirile trupului, luând în mâinile

sale jăratic de cărbuni şi stând înaintea împăratului şi tămâindu-l, nu-l ardea. Drept aceea

spăimântând el toată firea omenească cu viaţa sa şi cu minunile, s-a mutat către Domnul, pe

Care din pruncie îl dorise.









Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului







Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a născut în anul 1296 în

Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea lui

Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind

turorele copilului Grigore rămas orfan. Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigore a

stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de

educaţie superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul

guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316

(după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea

monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped (prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns şi a

pornit pe calea sfinţeniei. Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis

şi i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au

devenit şi ele călugăriţe.



După săvârşirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească

a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a tranferat la Lavra Sf.

Atanasie Athanitul (prăznuit în 5 iulie). Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în

biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge

perfecţiunea spirituală. De la stareţul mănăstirii a învăţat meşteşugul rugăciunii neîncetate pe

care o practică monahii, începînd cu marii pustnici ai deşertului din sec. al IV-lea, Evagrie

Ponticul şi Sf. Macarie al Egiptului (prăznuit în 19 ianuarie).



Mai târziu, în sec. al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog (prăznuit în 12 martie) a dat indicaţii

amănunţite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar

sfinţii din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii minţii sau a inimii pentru care

este nevoie de solitudine şi linişte se numeşte isihasm (de la grecescul "hesychia" care

înseamnă calm şi linişte), iar practicanţii se numesc isihaşti.



În timpul şederii sale în Glossia viitorul ierarh Gregore a fost complet absorbit de spiritul

isihast acesta devenind noul său mod de viaţă. În anul 1326, datorită ameninţării invaziei

turce, el împreună cu ceilalţi fraţi ai schitului s-au retras în Tesalonic, unde a fost hirotonit ca

preot.



Sf. Grigore a combinat îndatoririle sale preoţeşti cu viaţa de pustnic. Cinci zile pe săptămână

le petrecea în linişte şi rugăciune iar sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor, slujind

sfintele slujbe şi predicînd, smulgînd oamenilor sentimente de iubire dar şi multe lacrimi prin

cuvintele sale. Uneori participa la întrunirile duhovniceşti ale tinerilor educaţi conduse de

viitorul patriarh Isidor. După reîntoarcerea din Constantinopol, Sf. Grigore a găsit un loc

potrivit în care să vieţuiască în solitudine, lângă Tesalonic, la Bereia. Aici a adunat în jurul lui

în timp scurt mai mulţi călugări, pe care i-a îndrumat timp de cinci ani.



În anii 1330 au avut loc importante evenimente în viaţa Bisericii de Răsărit, în urma cărora Sf.

Grigore a fost plasat printre cei mai importanţi apologeţi universali ai ortodoxiei, fiind foarte

renumit ca profesor al isihasmului.



Prin 1330 învăţatul călugăr Varlaam sosea în Constantinopol din Calabria, Italia. Acesta a fost

autorul unor tratate de logică şi astronomie, fiind renumit pentru calităţile sale oratorice ieşite

din comun. Varlaam a primit o catedră la universitatea din capitală şi a început să adâncească

studiul scrierilor Sf. Dionisie Areopagitul (prăznuit în 3 octombrie), a cărui teologie

"apofatică" ("negativă", în contrast cu "katafatică" sau "pozitivă") era în mod egal apreciată

atât în Bisericile de Răsărit cât şi în cele de Apus.



La scurt timp, Varlaam a călătorit la Muntele Athos, unde s-a familiarizat cu viaţa spirituală a

isihaştilor. Susţinînd imposibilitatea cunoaşterii esenţei lui Dumnezeu, el a declarat că

rugăciunea minţii era o eroare eretică. În călătoriile sale la Constantinopol şi Tesalonic,

călugărul Varlaam a intrat în dispute cu călugării, încercînd să demonstreze natura materială

creată a luminii din timpul Schimbării la faţă a Mântuitorului de pe Muntele Tabor. Acesta

ridiculiza învăţăturile călugărilor despre metodele rugăciunii şi despre lumina necreată văzută

de isihaşti.



Sf. Grigore, la rugămintea călugărilor athoniţi, a răspuns prin admonestări verbale la început,

dar văzînd că nu au nici un rezultat, a început să aştearnă pe hârtie argumentele sale teologice.

Astfel a apărut "Triade în apărarea sfinţilor isihaşti" (1338). Prin 1340 sfinţii din Muntele

Athos au compilat, cu ajutorul sfântului, un răspuns general împotriva atacurilor lui Varlaam,

grupat sub titlul "Tomul Aghiorit". La Sinodul din Constantinopol din 1341 ţinut la Biserica

Sf. Sofia, Sf. Grigore a polemizat cu Varlaam, axîndu-se pe ideea naturii luminii de pe

Muntele Taborului. În 27 mai 1341 Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sf.

Grigore, şi anume că, Dumnezeu, de neatins prin esenţa Sa, ni se descoperă prin energiile Sale

direcţionate spre lume şi percepute de noi, cum a fost lumina de pe Muntele Taborului, dar

acestea nu sunt nici materiale şi nici create. Ipotezele lui Varlaam au fost condamnate ca

erezii, acesta fiind anatemizat şi izgonit în Calabria.



Dar disputele dintre Palamiţi şi Varlaamiţi erau departe de a se fi încheiat. Acestora din urmă

li s-au alăturat discipolul lui Varlaam, călugărul bulgar Akyndinos, precum şi Patriarhul Ioan

XIV Kalekas (1341-1347); împăratul Andronicus III Paleologul (1328-1341) înclina şi el spre

punctul lor de vedere. Akyndinos, al cărui nume însemna "cel care nu face rău", de fapt a

cauzat un mare rău prin învăţăturile sale eretice. Akyndinos a scris o serie de mici tratate în

care îi denunţa Sf. Grigore şi pe călugării athoniţi drept provocatori de tulburări în cadrul

Bisericii. La rândul său, sfântul a scris un răspuns detaliat în care demonta erorile lui

Akyndinos. Însă patriarhul îl susţinea pe Akyndinos şi l-a numit pe Sf. Grigore vinovat de

toate tulburările din cadrul Bisericii. În 1344 l-a închis în temniţă timp de patru ani. În 1347,

când Ioan al XIV-lea a fost înlocuit de Isidor (1347-1349), Sf. Grigore a fost eliberat şi numit

Arhiepiscop al Tesalonicului.



În 1351 Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al învăţăturilor sale,

însă poporul nu l-a acceptat uşor pe Sf. Grigore, astfel încât el a trebuit să se mute dintr-un loc

în altul. Într-una din călătoriile sale la Constantinopol pe o corabie bizantină, a căzut în

mâinile turcilor. Chiar în captivitate, Sf. Grigore a predicat atât prizonierilor creştini cât şi

răpitorilor săi musulmani. Hagarenii au fost uimiţi de înţelepciunea cuvântului său, dar

musulmanii nu au putut suporta acestea şi l-au bătut, ba chiar l-ar fi omorât cu plăcere dacă n-

ar fi nădăjduit într-o răscumpărare mare. La un an, Sf. Grigore a fost răscumpărat şi s-a întors

la Tesalonic.



Sf. Grigore a făcut multe minuni în cei trei ani dinaintea morţii sale, vindecînd mulţi bolnavi.

În ajunul morţii sale, Sf. Ioan Gură de Aur i-a apărut într-o viziune, adresîndu-i cuvintele:

"Spre înălţimi! Spre înălţimi!" Sf. Grigore Palama a adormit întru Domnul în 14 noiembrie

1359.









Sfântul Efrem cel Nou-(5 mai)





Mergand inspre Insula Evia, drumul trece prin Nea Makri, prin regiunea Atica, pe langa locul

numit "Colina Neprihanitilor, unde se afla Manastirea Buna Vestire. Aici se afla Moastele

intregi si frumos mirositoare ale Sfantului Efrem cel Nou, Mucenicul si Tamaduitorul, mare

facator de minuni si grabnic ajutator intru nevoi.







Viata Sfantului Mucenic Efrem cel Nou







Sfantul Efrem cel Nou, numit Mare Mucenic si Tamaduitor, s-a nascut in data de 14

septembrie 1384, in ziua praznuirii Inaltarii Sfintei Cruci, in orasul Trikala, in Grecia. In urma

Botezului, copilul a primit numele de Constantin. Ramanand orfan inca de mic, sfantul a fost

neincetat mangaiat de harul lui Dumnezeu. Tatal sau, trecand la cele vesnice, sfantul a ramas

in grija mamei sale, dimpreuna cu alti sase frati.

El pleaca de acasa spre a nu fi inrolat cu forta in armata otomana care, din anul 1393, stapanea

aceasta regiune. La varsta de numai 14 ani, el va intra ca monah in Manastirea Buna Vestire,

manastire zidita pe locul numit "Colina Neprihanitilor", undeva in Atica, Grecia. Pe atunci,

peninsula greceasca Atica nu era inca sub ocupatie otomana.







In manastirea de pe Muntele Amoman, langa Nea Makri, vreme de mai bine de 27 de ani,

Sfantul Efrem cel Nou va lua urma lui Hristos intru toate, atat in vietuire curata, cat si in

patimire infricosatoare. Dupa oarecare vreme, sfantul este hirotonit preot (ieromonah).







In anul 1416, otomanii cei pagani ocupa si peninsula Atica, unde se afla manastirea sfantului.

In anul 1424, atancand manastirea, paganii ii omoara pe toti calugarii pe care ii gasesc in ea,

afara de Sfantul Efrem cel Nou, care nu se afla in manastire in acel ceas, ci intr-o pestera de

langa manastire, in care obisnuia sa se nevoiasca. Manastirea a fost aproape distrusa, fiind

pangarita si jefuita, iar calugarii decapitati.







Peste inca un an, paganii otomani vor ataca din nou manastirea, cu aceasta ocazie prinzandu-l

si pe Sfantul Efrem. In ziua de 14 septembrie 1425, data in care sfantul implinea 41 de ani, el

a fost luat rob de catre turcii cei pagani. Inaltarea Sfintei Cruci, a carei sarbatoare se praznuia

in acea zi, a coincis cu urcarea Sfantului Efrem cel Nou pe crucea patimirilor. Vreme de opt

luni si jumatate, turcii pagani il vor supune pe sfant la chinuri groaznice, chiar in curtea

manastirii sale.







Supusii diavolului, vazand ca Sfantul Efrem a ramas calm, netulburat si luminos, au inceput a-

l tortura intr-un chip crunt. Sfantul a patimit graznic, salbaticia paginilor turci fiind de

neimaginat. El a fost pironit cu cuie de un copat (dud) ce inca mai exista in acel loc, spanzurat

fiind cu capul in jos, iar mai apoi strapuns cu multime de cuie lungi, de fier, in vreme ce in

pantece i s-a infipt un lemn aprins, care ii ardea interiorul.







Martiriul Sfantului Efrem cel Nou







Sfantul Efrem cel Nou a adormit in Domnul in ziua de 5 mai 1426, intr-o zi de joi, in jurul

orei 09.00, in varsta fiind de numai 42 de ani. Bataia si tortura zilnica nu l-au facut pe Sfantul

Efrem sa renunte la Hristos si sa devina musulman. Sfintele lui Moaste au fost descoperite in

data de 3 ianuarie 1950.







Descoperirea Moastelor Sfantului Efrem cel Nou - 3 ianuarie 1950

Atat viata, cat si faptele si martiriul sfantului, dimpreuna cu Sfintele lui Moate, au ramas

tainuite vreme de mai bine de cinci sute de ani. Din randuiala lui Dumnezeu insa, Sfantul

Efrem cel Nou va fi descoperit in ziua de 3 ianuarie 1950.







In acea vreme s-a ridicat o manastire de maici pe locul celei vechi, in care a vietuit o vreme

Sfantul Efrem cel Nou. Stareta de atunci, maica Macaria, adormita in Domnul la data de 23

aprilie 1999, se plimba printre ruinele manastirii celei vechi, primind gandul despre multimea

Sfintelor Moaste ce au hranit acel pamant sfant.







Vreme indelungata, maica s-a rugat lui Dumnezeu sa o invredniceasca de a-i descoperi macar

unul dintre multimea sfintilor martirizati in acel loc. In chip minunat, maicii i s-a descoperit sa

sape intr-un anumit loc din zona. Chemand pe unul dintre muncitorii ce munceau la

manastire, maica i-a aratat locul cu pricina si l-a rugat sa sape acolo. Nevrand, muncitorul a

plecat la treaba lui. Maica s-a ruga insa lui Dumnezeu sa nu ii ajute aceluia. Incercand sa

munceasca cele spre care plecase, muncitorul nu izbuti nimic, toate mergandu-i pe dos.

Aducandu-si aminte de maica stareta, el veni si facu ascultare.







Muncitorul incepu sa sape, oarecum mahnit de aceasta cerere lipsita de rost. Sapand grabit si

fara de grija, maica l-a rugat sa sape mai lin, spre a nu stica Moastele pe care le va gasi. Luata

in ras, muncitorul a continuat pana ce dade de Capul unui sfant, minunat mirositor.

Inmarmurit, muncitorul a cazut la pamant.







Plecand muncitorul, maica a ingenuncheat si a sarutat cu mare evlavie sfintele Moaste.

Sapand cu mainile sale, ea a dat peste manecile rasei sfantului, pastrata neputrezita, precum si

peste corpul intreg al unui sfant mucenic.







Savarsind in acel loc slujba Vecerniei, maica auzi in spatele ei pasii unui barbat ce pasea sigur

pe el. Dintr-o data, auzi zicandu-i-se: "Cat timp vrei sa ma mai lasi aici?" In acea clipa, ea

vazu inaintea ei un calugar inalt, cu barba pana la piept. Maica i-a raspuns, zicand: "Iarta-ma,

dar maine, cum se lumineaza de ziua, voi avea grija de tine." Atunci, sfantul s-a facut nevazut.







A doua zi, maica Macaria a curatat Sfintele Moaste si le-a asezat in Altarul bisericii

manastirii, inaintea lor aprinzand o candela. In aceeasi noapte, Sfantul Efrem cel Nou i-a

aparut maicii, in vis, spunandu-i numele sau, cat si cele despre viata lui. Mai apoi, maica le va

aseza inaintea sfintei lui icoane, spre inchinare si mangaiere celor ce vin si cad cu credinta

inaintea lor.

Mai multe amanunte despre Sfantul calugar Efrem avea sa afle o femeie angajata la fundatia

manastirii. Acesteia, sfantul i s-a aratat in vremea rugaciunii, zicandu-i: "Sunt marele mucenic

Efrem. M-am nascut la 14 septembrie, ziua Sfintei Cruci si tot la 14 septembrie de Sfanta

Cruce a inceput mucenicia mea, pe cand aveam patruzeci si doi de ani. Sa ii spui Macariei sa-

mi ridice un mic paraclis in cotitura drumului. Acolo obisnuiam sa stau sa ma odihnesc.

Mormantul mi-a fost o pestera. Barbarii si mort ma torturau."







In data de 29 aprilie 1966, sfantul i s-a aratat unei alte maicute, careia i-a descoperit cele

legate de moartea lui martirica. Moastele Sfantului Efrem cel Nou se afla in biserica centrala a

manastirii, ele savarsind nenumarate minuni.



Parintele Iacov Tsalikis (1920-1991), staretul Sfintei Manastiri a Cuviosului David, a fost un

ieromonah contemporan, inspirat de Dumnezeu, inzestrat cu multe virtuti si cu nenumarate

daruri dumnezeiesti. Doi mari parinti duhovnicesti ai Ortodoxiei contemporane, parintele

Porfirie (+1991) si cuviosul Paisie Aghioritul (+1994), l-au caracterizat pe parintele Iacov, cel

dintai, ca fiind "unul dintre cei mai mari sfinti ai secolului nostru”, iar cel de-al doilea ca

avand "harismele Sfantului Ierarh Nectarie de Eghina”.









Parintele Iacov Tsalikis - Viata





Parintele Iacov s-a nascut pe 5 noiembrie 1920, in satul grecesc Libisi din Asia Mica. Nas de

botez i-a fost chiar bunicul sau, Gheorghe Cremmida, si a primit numele celuilalt bunic al lui,

Iacov Tsalikis din Rodos. Mama fericitului staret Iacov se numea Tudora iar tatal, Stavros.

Tatal sau era mai tot timpul plecat, impreuna cu doi ucenici cositorea vase de arama si lucra

ca zidar in satele turcesti.



In aceste vremuri tulburi, armata turca lupta din rasputeri sa distruga elementul grecesc din

partea apuseana a Asiei Mici. Grecii din Asia Mica doreau autonomie si nu de putine ori

aveau loc conflicte armate. Turcii atacau satele grecesti savarsind ucideri in masa. Intr-o astfel

de lupta si-a pierdut viata Gheorghe Krelmmida, bunicul lui Iacov, iar Stavros, tatal sau a fost

prins de catre turci.



Nu la mult timp dupa aceasta familia Fericitului Iacov - Bunica Despina, Tudora cu cei trei

copilasi, cu celelalte surori si cu Kiriac si Vasile - a fost deportata in Grecia, in satul Sfantul

Gheorghe. Iacov a cunoscut prima sa dragoste fata de cele sfinte de la bunica Despina si de la

mama lui. De la ele a invatat sa respecte pe preoti, sa se roage, sa posteasca, sa-i iubeasca pe

oameni.



Cand Stavros si-a regasit familia in satul Sfantul Gheorghe, Iacov se avea 5 ani. Apoi dupa un

an, refugiatii au fost mutati in satul Farakla, in nordul regiunii Eubeea. La Farakla micul Iacov

a mers la scoala in 1927. Prindea foarte repede lectiile, astfel ca fara nici o greutate a devenit

premiant. Nimeni nu il vedeau jucandu-se pe drum, nimeni nu l-a vazut vreodata purtandu-se

necuviincios. La scoala, copilasii, mai din nesimtire, mai din ironie, il strigau cateodata

"bunicule". Fratele lui, Gheorghe, si unii care il stiau mai bine, adesea ii spuneau "calugarul".



Deoarece satul nu avea preotul lui, cheile bisericii parohiei Sfantul Gheorghe le avea micul

Iacov. La 9 ani micul Iacov a devenit treptat scaparea locuitorilor simpli si saraci - mai mult a

refugiatilor. Doctorii erau departe si voiau bani, care nu existau. Parintele Tudose era in alt

sat. Dar toti erau incredintati ca inafara de Liturghie, pe celelalte - rugaciuni, exorcisme - le

putea face si micul Iacov. Asadar au inceput sa-l cheme ori de cate ori se intampla ceva rau.



In 1933 Iacov a terminat scoala primara si tatal lui l-a luat cu el calfa, ajutor la zidarie.

Ajungand mitropolitul Grigorie al Halkidei sa slujeasca la Strafilia - un sat mare de langa

Farakla - la praznicul Prea Sfintei Treimi l-a auzit cantand acolo pe micul Iacov. Mitropolitul

a fost impresionat, l-a chemat in altar si l-a cunoscut, in aceiasi zi l-a hirotesit citet.In 1935,

in ajunul Pastelui, Iacov s-a imbolnavit foarte rau. Neavand decat putina ingrijire medicala, se

parea ca va muri. Din Libisi adusesera cu ei o iconita a Sfantului Haralambie. In aceasta zi,

dupa amiaza, i-a aparut inainte Sfantul Haralambie. I-a vazut mana sa cu manecuta ca ii

inseamna pieptul in semnul Crucii. Iacov si-a revenit imediat.



Chinuirile bolilor, saracia si faptul de a alerga ici si colo ca sa afle ceva de lucru, nu l-au

impiedicat in lucrarea sa launtrica: post aspru, multa rugaciune de noapte, razboi impotriva

ispitelor, impreuna cu aceasta il durea mult, foarte mult pentru oameni. Oricine si oriunde i se

cerea mana de ajutor, nu spunea nu.



Mama sa a murit in 1942, iar tatal in 1949. De la moartea mamei lui s-a simtit inca si mai

mult ocrotitorul sorei lui mai mici, Anastasia. O iubea mult si a ramas in sat mai mult decat ar

fi voit, lucrand mult pentru ca ea sa se marite si sa se aseze la casa ei. Avea mare dorire sa

devina cat mai devreme monah, dar a intarziat pentru ca mai intai sa o marite pe sora lui.



Tanarul Iaov ar fi trebuit sa mearga in armata in 1941. Dar a inceput razboiul, neoranduielile,

ocupatia, razboiul razvratitilor... si nu l-a chemat decat abia in 1947, cand Iacov era deja de 27

de ani. Dupa ce si-a incheiat stagiul militar Iacov s-a intors in sat, in Farakla. Dupa ce sora sa

Anastasia s-a maritat, in luna noiembrie a anului 1951 Iacov a plecat la Manastirea Cuviosului

David din Eubeea, pe care a gasit-o intr-o stare deplorabila. Cei trei monahi care traiau acolo

pareau a fi resemnati cu mizerabilul scazamant al manastirii.



Aici va intampina foarte multe ispite din partea vietuitorilor care dorea sa-l alunge. Acestia il

ocarau, il batjocoreau, ii aruncau in fata lucruri murdare, puneau si pe altii sa-l ameninte ca il

vor omori.



Insa Iacov a fagaduit Cuviosului David sa ramana acolo orice s-ar intampla, oricate ar fi

nevoit sa sufere. A fost tuns in monahism la 31 noiembrie, iar a doua zi a fost numit economul

manastirii. Apoi, 17 decembrie a fost hirotonit diacon iar dupa doua zile a fost hirotonit preot.



In manastire a inceput sa slujeasca zilnic. Facea toate slujbele, Vecenia, Pavecernita,

Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile si apoi Liturghia. Slujea Liturghia de 3-4 ori pe saptamana,

pentru ca in duminici avea porunca de la mitropolit sa liturghiseasca in satele Damnia,

Paliohori, Kalamoudi si Drimona.

Munca aspra, slujba indelungata si privegherea de fiecare zi din chilie si-au facut efectul.

Tinea si post aspru, care adesea l-a adus intr-o stare de mare slabiciune trupeasca. Astfel

epuizarea organismului lui a inaintat mult. Lucru care in mod normal trebuia sa se intample

inca mai devreme. Dar nu voia sa- si micsoreze nevointa cu nici un pret.



Incepand mai ales din 1970 emanatia duhovniceasca a ieromonahului Iacov deveni direct

proportionals cu chinurile lui. Chinurile erau fara sfarsit, dar si emanarea duhovniceasca era

fara limite. Se vorbea despre el nu numai in zona, dar si in toata Eubeea. Il cunosteau multi

din capitala si din imprejurimi si mergeau sa-l vada, sa-l asculte si sa se marturiseasca, insa

atunci cand, putin mai tarziu, in 1972, s-a pus problema unui nou egumen, n-a fost socotit

potrivit de catre Nicolae, mitropolitul de atunci al Halchidei. Dupa trei ani s-a pus iarasi

problema egumeniei, noul mitropolit Hrisostom s-a orientat atunci foarte bine asupra

parintelui Iacov, care sovaia si dadea inapoi, in cele din urma s- a plecat si de la 25 iunie 1975

a devenit egumen.



Minunea cea mai mare si mai minunata, pe care i-a oferit-o Dumnezeu, s-a savarsit in

dimineata zilei de 22 noiembrie 1975. A fost atat de miscat de aceasta minune, incat imediat a

consemnat-o. Insemnarea incepe cu data de mai sus si cuprinde exact urmatoarele cuvinte:



"In 22 noiembrie, intr-o zi de sambata dimineata, la Sfanta Proscomidie, dupa pomenire, in

vremea cand acopeream Sfintele Daruri, am vazut real, marturisesc intra sfintenie, o

particica de sange uscat. Am atins-o §i pe degetul meu a ramas sange. Chemand pe unul din

fratii Sfintei Manastiri, pe parintele Serafim, i-am spus toate si el mi-a spus: "Parinte, noi nu

vedem, dar Sfintia Ta ai vazut ce este?" Si eu i-am raspuns ca ma inchin si cred ca este insusi

Dumnezeu de fata. Si am spus: "Doamne miluieste!" de trei ori". (+ Arhim. Iacov )



Marea lui suparare de la sfarsitul anilor '80 era micsorarea puterilor lui trupesti. Si se mahnea

ca nu mai putea lucra mult cu mainile si nu mai rezista sa se roage 23 de ore din 24. Dar cu

toate acestea lucra 20 de ore, mai ales duhovncieste.



S-a intamplat sa fie in Manastire si Mitropolitul Samosului. La un moment dat spuse

batjocoritor:



- Ramolite Iacove... Parinte Iacov esti sfant. Lumea te cinsteste ca sfant.



Atunci staretul a spus cu vocea ridicata: -Sunt om de lut si pacatos.



Dupa 1987, moartea il astepta in fiecare clipa. Multiple boli de inima, tromboze si altele il

amenintau in fiecare zi. Stia asta, dar nu le ceda deloc. Prioritatea o dadea rugaciunii si

marturisirii.



Anii 1989 si 1990 au trecut muceniceste. Crizele care le suferea se inmulteau. A merge la trei

luni odata la Atena la spital era chinuitor pentru el. Acolo il cercetau multi. Se obosea nespus

de mult, dar nu-i respingea pe oameni. Primea pe multi stand in pat, le asculta durerea, se ruga

sa se vindece si dadea si bani atunci cand era nevoie. Sub perna intr-un plic erau bani, pe

care ii lasau vizitatorii. Acolo l-a spital mergeau sa-i multumeasca oameni care s-au vindecat

prin rugaciunea lui sau care au trecut peste diferite greutati. Toti voiau sa-i ceara ceva sau sa-

i multumeasca intr-un oarecare fel.

In noiembrie 1990 a implinit 70 de ani. Trupeste era o ruina, nimic nu-i sta drept, numai

oasele ii stateau drept si-i ieseau afara la umeri lasand impresia ca rasa lui cea usoara si

neincretita este agatata in doua oase. Ceea ce ramasese neschimbat de chinuri era numai fata

lui. A ramas curata, luminata ca si cum ar fi fost imateriala. Ea exprima o bunatate

covarsitoare si o pudoare copilareasca. Si mai ales un zambet retinut, care era ingeresc si

nevinovat... Era destul numai sa iei aminte la ea... Si ai fi dat mult ca sa te invrednicesti de

zambetul ingeresc al acelei fete luminate.



In toate lunile care au urmat l-au insotit pe staret fericitele experience dumnezeiesti si

martiriul trupesc. Si nu numai atat. S-a marit si la parinti ravna pentru o adevarata intrecere

duhovniceasca.



Parintele Iacov Tsalikis, staretul Sfintei Manastiri a Cuviosului David, a adormit in Domnul la

21 noiembrie 1991, la varsta de 71 de ani.



Mormantul fericitului staret Iacov se afla in partea de miazazi a Bisericii, intre biserica - unde

a liturghisit de nenumarate ori si s-a invrednicit de semne dumnezeiesti - si chilia sa, unde s-

a nevoit mai presus de om.







Marturii despre parintele Iacov Tsalikis







Teologul grec Stelianos Papadopoulos care a scris si cartea cu viata "Fericitului Iacov

Tsalikis" spune despre acesta: "Parintele Iacov n-a citit opere teologice si niptice adanci ale

Sfintilor Parinti ai Bisericii. Nu stia deloc de Filocalie. Lua aminte insa mult la cele scrise in

cartile liturgice. Cu trecerea anilor le intelegea mai bine fara sa studieze greaca veche.

Penticostarul, Triodul... le sorbea in adevaratul sens al cuvantului. Dar cartea care i se

potrivea cel mai bine era Penticostarul. Bucuria si triumful invierii din troparele lui intrau in

inima parintelui Iacov."



Un ucenic al parintelui Iacov spunea ca atunci cand pleca de langa el simtea ca pleaca din rai.

Si ceea ce simtea era un lucru foarte firesc, pentru ca in fata acestui staret fericit se oglindea

Dumnezeu. Mintea si inima sa erau salas al energiilor dumnezeiesti care se oglindeau si se

aratau in sfintita lui fata. Acest fapt era de la sine inteles, vazand pe fata lui atata lumina si

pace, blandete si dragoste, in chipul acesta se descoperea si se slavea Dumnezeu. Cu alte

cuvinte in felul acesta inchinatorul gusta ceva din rai, ceva in mic din imparatia lui

Dumnezeu.







Parintele Iacov Tsalkis a savarsit multe semne dumnezeiesti si dupa moartea sa:



In noaptea de 4 spre 5 aprilie luminandu-se de ziua spre Duminica, preotul responsabil al

bisericii Sfantului Ioan Rusul l-a vazut pe fericitul staret aflandu-se in Biserica si cerandu-i

sa-i aduca racla Cuviosului Ioan ca sa se inchine. l-au adus-o oi s-a inchinat cu veselie rostind

rugaciuni cu cuvinte deosebit de frumoase, care inveseleau nespus pe cei din jur. La un

moment dat, staretul a terminat si a spus: "Luati-l pe Cuviosul". Atunci preotul si altii ce erau

cu el s-au plecat sa se inchine si ei, ca apoi sa ia racla. Dar, uimiti, vazura ca in racla era

staretul Iacov, iar nu cuviosul Ioan.



Un staret aghiorit, care era la indoiala daca fericitul staret s- a sfintit sau nu, a vazut in

vedenie ca se inchina unor moaste bine mirositoare, care apartineau parintelui Iacov.



Fericitul staret s-a aratat unei femei sporite duhovniceste si i-a spus ca altadata ruga pe

Cuviosul David sa mearga la Dumnezeu sa mijloceasca pentru oameni; acum insa "ma duc eu

insumi".









Sfântul Nectarie din Eghina (9 noiembrie)







Sfântul Nostru Parinte Nectarie s-a nascut la 1 octombrie 1846, in Selibria (Tracia), din

parinti saraci dar credinciosi piosi : Dimos si Maria Kefala. Primind la Sfântul Botez numele

de Anastasie, el dovedi inca din copilarie o mare mila si o inclinare profunda pentru studiu.

Cum mama sa il invata Psalmul al 50 lea, lui ii placea sa repete versetul : "Invata-voi pe cei

fara de lege caile Tale" (Psalmii 50 :15). Primind in tara sa primele notiuni de invatatura, fu

trimis de catre parintii sai la Constantinopol pentru a-si continua educatia, lucrând in acelasi

timp ca angajat intr-un magazin. Tânarul baiat ramase atunci insensibil tulburarilor vietii

mondene, preocupându-se zi si noapte doar de cladirea inlauntrul sau a omului interior dupa

chipul lui Hristos, prin rugaciune si meditatie asupra scrierilor Sfintilor Parinti.



La vârsta de 20 de ani parasi Constantinopolul pentru a deveni invatator in insula Chios.

Acolo incuraja cu multa sârguinta pe tineri si pe sateni intru milostenie si virtute, nu numai

prin cuvintele sale ci mai ales prin exemplul insusi al vietii sale de privatiune si rugaciune.

Dorindu-si de mult sa imbratiseze o viata asemeni Ingerilor, deveni calugar sub numele de

Lazar, la 7 noiembrie 1876, in renumita manastire din Nea-Moni. Cautând doar lucrurile de

Sus, model de blândete si supunere, se facu indragit de toti fratii din comunitate si deveni

Diacon un an mai târziu. Prin generozitatea unui locuitor pios din insula, apoi prin protectia

Patriarhului Alexandriei, Sofronie, el putu sa isi continue studiile la Atena si sa obtina

diploma Facultatii de Teologie.



In 1885 ajunse la Alexandria unde la putina vreme fu hirotonit preot, apoi deveni Mitropolit al

Pentapolisului (fosta diocesa corespunzând Libiei superioare). Predicator si secretar

patriarhal, el fu trimis la Cairo, ca reprezentant al Patriarhului, in biserica Sf. Nicolae. In

ciuda acestor onoruri, Nectarie nu pierdea nimic din smerenia sa si stia sa comunice turmei

sale spirituale sârguinta pentru virtutile Evangheliei. Dragostea si admiratia pe care i-o purta

poporul se intoarsera insa impotriva lui. Impinsi de diavol, unii membri ai Patriarhiei,

invidiosi pe succesele sale, il calomniara, spunând ca ar cauta sa isi atraga favorurile

poporului in scopul de a pune mâna pe tronul patriarhal al Alexandriei. Cum Sfântul nu

incerca sa se justifice, ci isi punea increderea in promisiunea lui Hristos care spune : " Fericiti

veti fi când va vor ocarî si va vor prigoni si vor zice tot cuvântul rau impotriva voastra,

mintind, din pricina mea" (Matei 5:11); el fu alungat din scaunul sau si se imbarca pentru

Atena unde se trezi singur, nestiut, dispretuit si lipsit chiar de pâinea cea de toate zilele, caci

nu stia sa pastreze nimic pentru sine si isi impartea saracilor putina sa avutie. Abandonând

proiectul initial de a se retrage in Muntele Athos, blândul si umilul urmas al Domnului nostru

Isus Hristos, prefera - in favoarea mântuirii aproapelui sau - sa sacrifice dragostea sa de a se

retrage in singuratate. Ramase câtiva ani ca predicator (1891-1894), apoi fu numit director al

scolii ecleziastice Rizarios, destinata pregatirii viitorilor Preoti. Profunda sa cunoastere a

Scripturilor, a Sfintilor Parinti si chiar a stiintelor profane, precum si autoritatea sa plina de

blândete orientata catre oameni aveau sa ii permita sa insufle in scurt timp acestei institutii o

inalta calitate intelectuala si morala. Sfântul Ierarh prelua asupra lui conducerea si lectiile

Pastoralei, dar nu inceta totusi sa isi traiasca programul de ascet, de meditatie si de rugaciune

a unui calugar, adaugând la acestea inaltele functii de predicare si de oficiere regulata a

Sfintelor Taine, in sânul scolii dar si in regiunea din jurul Atenei.



Nectarie pastra insa in adâncul inimii sale o dragoste arzatoare pentru linistea si pacea vietii

din manastiri, de aceea profita de dorinta exprimata de câteva din fiicele sale spirituale pentru

a se retrage din tulburarile vietii mondene si sa puna bazele unei manastiri feminine in insula

Eghina (intre 1904 si 1907).



In ciuda nenumaratelor griji si dificultati, Sfântul veghea la instaurarea unui mod de viata

cenobitica scrupulos fidela spiritului Sfintilor Parinti. Isi consuma fara masura forta trupului si

cea morala pentru instalarea cladirilor, pentru oficierea Slujbelor si pentru conducerea

spirituala a fiecareia din ucenicele sale. Putea fi vazut adesea lucrând gradina, imbracat cu o

sutana ca vai de ea, sau când disparea ore intregi, era usor de ghicit ca se inchisese in chilia sa

pentru a-si inalta mintea spre Dumnezeu, fixând-o in inima sa pentru a gusta astfel dulceata

Sfântului Nume al lui Hristos. Desi fugea de orice contact cu lumea si isi limita cu strictete

vizitele la manastire, renumele virtutilor sale si a harurilor pe care i le daduse Dumnezeu se

raspândira in intreg tinutul, iar credinciosii veneau la el, atrasi ca un metal de magnet.

Vindeca pe numerosi laici si calugarite de bolile de care sufereau, facu sa vina ploaia peste

insula care suferea de seceta. El usura, mângâia, incuraja... Era totul pentru toti, putând sa

faca totul intru Hristos care salasluia in el prin Harul Duhului Sfânt. Era un apropiat al

Sfintilor si al Maicii Domnului iar acestia i se aratau adesea in timpul Sfintei Liturghii sau in

chilia sa. In ciuda dificultatilor care au urmat primului razboi mondial, el interzise cu strictete

calugaritelor sale sa faca provizii de hrana si ordona sa fie impartit saracilor surplusul lor,

incredintându-se de pe o zi pe alta milei lui Dumnezeu. In afara acestor sarcini, Nectarie gasea

timp sa redacteze un mare numar de lucrari de teologie, de morala, de istorie a Bisericii pentru

confirmarea Bisericii din Grecia in Sfânta Traditie a Parintilor, adesea ignorata in vremea

aceea din cauza influentelor apusene. Traind deci ca un Inger in trup si facând sa straluceasca

in jurul sau razele luminii necreate a harului, preafericitul mai avu de suferit calomnii si

acuzatii nedrepte asupra manastirii sale, din partea membrilor ierarhiei. Suporta aceste

incercari cu rabdarea lui Hristos : fara un murmur si fara revolta. Atunci fu atins de o

dureroasa boala timp de peste un an si jumatate. El ii multumea lui Dumnezeu ca il incerca

astfel si se straduia sa tina in secret durerea pâna cu putina vreme inaintea mortii sale. Dupa

un ultim pelerinaj la o icoana a Maicii Domnului, situata nu departe de manastire, el anunta

ucenicilor sai plecarea sa la cer si fu transferat intr-un spital din Atena, unde dupa 50 de zile

de suferinte, pe care le suporta cu o rabdare care ii stupefia pe toti cei din jurul sau, isi dadu

sufletul in pace lui Dumnezeu (pe 8 noiembrie 1920). Credinciosii din Eghina, ucenicii sai si

toti Crestinii care il cunoscusera plânsera pierderea blândului si compatimitorului ucenic al lui

Hristos, care toata viata suportase calomnia, persecutarile si nedreptele acuzatii, luând ca

model Dumnezeiasca Patimire a Stapânului sau. Dar Dumnezeu ii dadu slava in schimb si,

imediat dupa odihna sa, Minunile au inceput sa apara si continua in fiecare zi si acum pentru

cei care se apropie cu incredere de Moastele sale sau care se incred puternicei sale mijlociri.



Trupul Sfântului ramase ca prin minune neatins de vreme timp de 20 de ani, degajând o

mireasma cereasca si delicata. In 1953, când fu in sfârsit dispersat dupa legile naturii, se

proceda la mutarea Moastelor (3 septembrie) sale si se constata atunci ca acelasi parfum se

degaja cu putere. De atunci nu a incetat sa isi bucure credinciosii care se apropiau de aceste

pretioase ramasite, dându-le incredintarea ca Sfântul Nectarie a gasit calea catre Dumnezeu,

in casa Sfintilor. Cultul sau a fost recunoscut oficial in 1961 iar povestea minunilor sale nu

inceteaza sa fie scrisa in fiecare zi. Mormântul sau, la Eghina, se numara printre pelerinajele

cu cea mai multa lume in Grecia.









Sf. Ioan Rusu

Cea mai probabila data a nasterii Sfantului Ioan Rusul este anul 1690. Si aceasta pentru ca, la

razboaiele care au inceput la 1711 si s-au terminat in 1718, a fost soldat in Armata Tarista a

lui Petru cel Mare al Rusiei.



Oastea otomana neinvinsa, trecand din victorie in victorie, raspandise frica in toate neamurile.

Sf. Ioan Rusul, alaptat cu izvorul Ortodoxiei de catre parintii sai crestini, lupta acum sa-si

apere tara – Rusia, fiind profund zguduit de oroarea razboiului – miile de tineri, femei, copii,

batrani, care raman morti acolo pe unde trece vijelia, nebunia vrajmasilor iubitori de razboi.



PRIZONIER DE RAZBOI



In luptele pentru dezrobirea Azofului este facut prizonier impreuna cu mii de alti compatrioti

si dus la Constantinopol, iar de aici in tinutul Procopie, aproape de Cezareea Palestinei, in

Asia Mica, si este dat in stapanirea unui Aga (ofiter superior) turc, care conducea o tabara

militara de ieniceri.



ESTE SILIT A SE LEPADA DE HRISTOS



Osandit sufleteste la dispret, pentru ura turcilor, el nu este decat un “ghiaur”, un

“necredincios” vrednic de aspre chinuri: il bat cu bete groase de lemn, il lovesc cu picioarele,

il scuipa, ii ard parul si pielea capului, il arunca in gunoiul grajdului si il obliga sa traiasca cu

animalele.



Suporta toate chinurile cu o staruinta si o barbatie vrednica de mirare. Straluceste astfel

pretiosul sau caracter crestin, lumineaza asemenea soarelui frumusetea cea dinlauntru a celui

ce din copilarie s-a predat lui Hristos. La loviturile cu bete, la ocarile si la loviturile cu

picioarele ale turcilor, raspunde cu cuvintele Sfantului Apostol Pavel: “Cine poate sa ma

desparta de dragostea Hristosului meu? Tristetea sau stramtoarea, prigoana, goliciunea sau

robia? Am convingere, credinta si dragoste catre Domnul meu Iisus Hristos, unul nascut Fiu

al lui Dumnezeu si nimic nu ma va desparti de dragostea Lui. Ca rob ascult poruncile Tale, in

treburile slugarniciei” – spune Sfantul ofiterului care il silea sa se lepede de Hristos. “Insa in

credinta mea in Mantuitorul Hristos, nu-mi esti stapan”.

“Imi amintesc coroana de spini, scuiparile, loviturile, palmuirile si moartea pe cruce si sunt

bucuros sa primesc si eu cele mai mari si cumplite chinuri; de al meu Iisus Hristos insa nu ma

lepad.”



Astfel, Sf. Ioan primeste asprele conditii ale vietii martirice, torturile, sederea impreuna cu

animalele in staulul care ii amintea de staulul Betleemului, nevointele, posturile, privegherile,

rugaciunile fara de numar, incat a imblanzit salbaticia turcilor care, uimiti, il numesc “Sfant”.



Prin ingerul Domnului a trimis mancare intr-o farfurie de arama din Procopie, din Asia Mica,

la stapanul taberei, Aga, care in acea vreme se afla la Mecca, in Arabia, iar acesta a mancat-o

acolo calda. Intorcandu-se dupa 3 luni, acesta a aratat celorlalti ofiteri farfuria cu insemnele

taberei pe ea.



Aceasta minune facuta de sfantul cu ingaduinta Domnului a oprit ura si neinduplecata manie a

chinuitorilor sai. Stralucirea Sa sufleteasca si morala a potolit in cele din urma cruzimea

turcilor.



SFARSITUL



Un reazim avea sfantul la toate luptele si o mangaiere in aspra viata a torturilor. Se retragea la

rugaciuni, inghenuncheri, privegheri si se impartasea pe ascuns, fata de turci, cu Preacuratele

Taine ale Domnului. Sfanta impartasanie din fiecare sambata era marea lui odihna. Stiind ca i

s-a apropiat sfarsitul acestei vieti trecatoare, la 27 mai 1730 l-a instiintat pe preotul care avea

grija de el, iar acesta i-a adus Sfanta Impartasanie inlauntrul unui mar pe care il scobise. S-a

impartasit acolo in grajd pentru ultima data. Robia lui trecatoare si cumplita patimire au luat

sfarsit. Sfantul Ioan a trecut catre vesnica bucurie si fericire de indata ce a primit Preacuratele

Taine.



INMORMANTAREA



Preotii si crestinii mai de vaza din Procopie au luat trupul sfantului cu invoirea turcilor. Cu

emotie si cu lacrimi de adanca cucernicie si evlavie, cel pana mai ieri rob si sclav este

ingropat de crestini, turci, armeni asemeni unui stapan. Au ridicat pe umeri acel mult trudit

trup si cu lumanari si tamaieri, cu atentie si evlavie l-au dus in cimitirul crestin, la mormantul

pregatit, intorcand astfel trupul pamantului mama.



VEDENIA DUMNEZEIASCA



Batranul preot care in fiecare sambata ii asculta suferinta si torturile si care il impartasea cu

Sfintele Taine, a vazut in vis pe Sfantul Ioan in noiembrie 1733. Acesta i-a spus ca trupul sau

a ramas, cu harul lui Dumnezeu, intact, intreg, neputrezit asa precum il ingropasera; sa-l

scoata si sa il aiba ca binecuvantare vesnica a lui Dumnezeu. Dupa sovaielile preotului, din

ingaduinta lui Dumnezeu, o lumina cereasca a stralucit deasupra mormantului, asemeni unui

stalp de foc. Crestinii au deschis mormantul si o, minune! Trupul sfantului se gasea intact,

neputrezit, inmiresmat cu acel parfum dumenzeiesc pe care continua sa-l aiba pana astazi. Cu

mare bucurie sufleteasca si evlavie l-au ridicat, au luat in bratele lor acest dar dumnezeiesc –

sfintele moaste si l-au dus in biserica unde obisnuia sa privegheze sfantul.

OSAMA PASA ARDE SFINTELE MOASTE



Intr-o infruntare dintre Sultan si Ibrahim al Egiptului, Osama Pasa, trecand prin Procopie – ca

trimis al sultanului, arde sfintele moaste, vrand a se razbuna pe crestini. Vazand insa Sfantul

trup miscandu-se in mijlocul focului, turcii s-au ingrozit si au fugit, parasind acest lucru

nelegiuit pe care il faceau. Dupa plecarea turcilor, in cealalta zi, crestinii au imprastiat

carbunii si cenusa si au gasit trupul sfant intreg. Nu patise nimic, era tot mladios si inmiresmat

ca si mai inainte. I-a ramas numai o negreala de la jar si de la fum, negreala care o pastreaza

pana astazi.



***



Un baston!



Cel ce merge in biserica ce adaposteste moastele Sfantului Ioan Rusul vede acolo un dar

simplu si saracacios: un baston! Este agatat la locul de inchinaciune din fata raclei Sfantului.

Bastonul este al batranei Maria Siaca din Frenaro (Cipru), care timp de 18 ani a avut de

suportat o boala asa de grava la coloana, incat era nevoita sa umble cu fata foarte apropiata de

pamant.



La 11 august 1978 aproape o suta de locuitori din Cipru organizeaza un pelerinaj la Sfantul

Ioan Rusul si este adusa Maria Siaca de catre rudele ei. Aici, la racla sfantului, este ridicata de

ceilalti pe brate pentru a se putea inchina sfintelor moaste. Indurerata, batrana priveste

fericitul trup al sfintului si plange, cerand putin ajutor dumnezeiesc mult chinuitelor ei

batraneti. I-a vazut Sfantul durerea, i-a vazut maretia sufletelui, i-a vazut si credinta.



In fata ochilor tuturor, ceva asemeni unei maini nevazute a apucat-o cu putere de umeri si,

incet a inceput sa-i indrepte trupul. Ii trosneste mijlocul si iata! – batrana sta acum dreapta!

Consatenii ei plang. Se trag clopotele bisericii. Se face o rugaciune de multumire de catre toti

cipriotii, care nu-si mai pot stapani lacrimile. Numai cel ce s-a intamplat sa fie acolo in ceasul

in care s-a petrecut minunea poate intelege cu adevarat aceste clipe.



La sfarsit se aude glasul batranei: “Feciorul meu, Sfantul meu, nu am ce sa-ti dau, sunt saraca.

Iti las bastonul meu, ca nu-mi mai trebuie pan’ la moarte!”



In Cipru ziarele au zis: “Maria Siaca, dupa pelerinajul facut in Grecia la Sfantul Ioan Rusul

poate sa-si priveasca acum consatenii in fata, pentru ca aproape 20 de ani era garbovita si nu

vedea decat pamantul. Prin minunea Sfantului insa s-a indreptat, iar acum este cu desavarsire

bine!”



Apoi Moise a pus toiegele inaintea Domnului, in cortul marturiei. (Numerii 17,7)





Minune intamplata unui om de stiinta



Povesteste domnul doctor Matzuros din orasul Limni (de pe aceeasi insula pe care se afla si

biserica cu sfintele moaste ale Sfintului Ioan) catre I.P.S. Hrisostom, mitropolitul Halkidei.



“Prea Sfintite, nu sunt un habotnic, un nestiutor de carte; sunt medic, iar mai inainte eram

ateu. M-am imbolnavit. Analize, examinatii, iese diagnosticul: cancer la intestinul gros.

Confratii doctori imi spun adevarul: am cancer in forma avansata (metastaza), intr-un loc care

aproape sigur conduce la moarte.



Ma gaseam in cladirea fundatiei “Pantocrator” din Atena, unde sint ingrijiti bolnavii de

cancer. Dupa instiintarea pe care am primit-o despre boala mea, pe cind ma gaseam singur,

intins pe pat, mi-am venit in sine si mi-am intors mintea, sufletul si inima catre Dumnezeu, in

care nu credeam. M-am ridicat pe marginea patului, cu picioarele pe podea; vorbeam singur,

ma rugam lui Dumnezeu, ii ceream sa ia aminte la mine: “Dumnezeul meu, am spus, nu

credeam in Tine, spuneam ca totul este un basm. Omul si stiinta imi spuneam ca sint totul.

Primeste pocainta mea si, daca ma consideri vrednic, vindeca-mi boala prin sfintul al carui

trup intreg il avem aici, aproape de noi.” Cineva bate la usa. Il poftesc sa intre. Usa se

deschide si intra un medic tinar, frumos, binevoitor.

- Ce faci ,doctore, m-a intrebat, cum iti merge?

- Ce sa fac, frate, sa spun adevarul – mor.

- Nu, doctore, nu mori. O sa iau eu tot ce ai rau inauntru.

- Cine esti tu tinere? Mie mi-a albit parul in aceasta stiinta si cunosc ce am.

- Sint acela pe care l-ai cerut mai inainte. La revedere, doctore!



Am iesit imediat pe hol si am intrebat daca a vazut cineva pe acel doctor tinar. Ceilalti medici

mi-au spus: “Confrate draga, din necazul pe care il ai, intr-o clipa ai vazut acel vis”. Insa nu,

eram sigur ca dupa rugaciune il vazusem pe Sfintul. Vazind ca nu glumesc si ca insist, mi s-au

facut iarasi analizele si examinari. La urmatoarele analize cancerul disparuse. Citi si citi n-au

vazut apoi cele doua plicuri cu analizele: cele cu cancer si, dupa intimplarea istorisita mai

sus,fara cancer!



” Prea Sfintite, nu sint habotnic… Am vazut pe Sfintul… M-a vindecat…”



10 aprilie 1964



“Dumnezeu insusi a dat oamenilor stiinta vindecarii, ca sa se mareasca intru leacurile Sale

cele minunate… In boala ta nu fi nebagator de seama, ci te roaga Domnului si El te va

tamadui.” (Intelepciunea lui Iisus Sirah 38,6-9)





Ca in cartea de religie



Intr-unul din cele doua spitale pentru copii din Atena, o mama sta zi si noapte la capatiiul

copilului sau pe care l-au adus urgent din Patra deoarece afectiunea cronica a acestuia –

paralizia membrelor inferioare – s-a agravat in ultimele zile. La spital insa, de ani de zile se

aplica permanent tratamentul cunoscut (lipseste calciul din organismul copilului)…



Intr-o dupa-amiaza, cind soarele era aproape de apus si foarte putine raze mai luminau salonul

spitalului, mama si-a amintit cum mergea la o bisericuta a Maicii Domnului, pe o inaltime

afara din Patra, si se ruga aprinzind candelele, citeodata cu sotul, citeodata cu copiii… Mintea

ei zboara la bisericuta si se roaga: “Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, Maica dulce care si

tu ai suferit, ajuta-mi copilul. Trimite un sfint, vezi-l pe sarmanul meu cum se chinuieste,

neputind sta pe picioarele lui. Ajuta-l Preasfinta, pe copilasul meu chinuit”.

- Mama, ce spui, cu cine vorbesti?

- Gheorghita, copilul mamei, iti amintesti cum citeai la religie ca Domnul nostru cind traia

acolo, in Palestina, deschidea ochii orbilor, ridica pe cei paralizati si-i facea sa mearga, invia

morti? Spune-i Gheorghita, ca pe tine te asculta, ca tu esti copil bun, spune-i lui Hristos sa te

faca bine.



Copilul suferind se uita cu privirea lui nevinovata la mama, la soarele care apune; priveste sus

si privirea i se pierde catre ceruri. Noaptea urmatoare Gheorghita a vazut in vis un cavaler

frumos, calare pe o mindrete de cal. S-a oprit in fata lui si i-a spus:

- Ridica-te, fa un salt si urca pe calul meu!

- Dar eu sint paralizat, nu ma pot ridica si nu ma pot tine drept pe picioarele mele.

- Da-mi mina, Gheorghita, urca pe calul meu. Eu sint Sfintul Ioan din Rusia. M-a trimis

Domnul sa-ti aduc harul Sau si puterea Lui sa te vindeci.



Pe jumatate adormit, copilul se chinuie sa se ridice in picioare. Se trezeste mama si-l prinde in

brate ca sa nu cada de pe pat.

- Mama, tine-ma, Sfintul Ioan din Rusia mi-a spus sa ma ridic.

Dimineata, asistenta care fusese de serviciu in acea noapte ii spune profesorului doctor ca acel

copil paralizat din Patra, acum paseste. Doctorul vine, il examineaza: loveste cu ciocanelul

genunchii copilului, ii inteapa picioarele cu acul si organismul reactioneaza exact.

Copilul era vindecat.

“Mergeti, le-a spus profesorul, si Dumnezeu sa fie cu voi”.



Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este imparatia cerurilor… De

nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor. (Matei

19,14;18,3)





“Sfinte Ioane, ma urasti?”



Au trecut 8 ani de la ziua nuntii lor. In zadar au asteptat insa domnul Ghiorgos K. si sotia sa

sa le vina pe lume un copil. Inima lor este arsa de o tristete adinca si de nevindecat. Ce jalnica

este viata pentru o femeie care nu are copii, care nu este mama! Sotul, intristat si el, incearca

sa-i dea curaj: “Ai rabdare, ii spune, asta-i voia Domnului; cu lacrimi si suparare nu poti sa

schimbi nimic. Scopul nuntii nu este numai dobindirea copiilor, ci si cresterea noastra

duhovniceasca, unirea aici si in vesnicie cu Dumnezeu “.



Doamna Arhondula staruia insa sa se roage, sa se roage din toata puterea sufletului ei. De

mica, mama o invatase sa se roage totdeauna pentru ca, spunea, adevaratii oameni se roaga

din toata inima si rugaciunea ii inarmeaza cu rabdare si perseverenta in luptele grele ale vietii.

Mersese de multe ori cu familia si la biserica Sfintului Ioan. Dupa casatorie se ruga adesea:



“Mare Sfinte Ioane, te rog, te implor, mijloceste catre Domnul nostru si roaga-L sa ma

invredniceasca sa devin si eu mama. Oamenii si stiinta lor mi-au spus ca eu nu voi fi niciodata

mama. Bratele mele vor ramine goale, casa intunecoasa, inima mea indurerata. Eu, Sfinte

Ioane, voi astepta raspunsul din Ceruri, sa-mi daruiasca Dumnezeu un copilas, sa-mi umple

casa, inima si viata intreaga de bucurie. O sa astept, Mare Sfinte Ioane…”



Iarna lui 1979. Posomorita, doamna Arhondula incearca sa-si adune gindurile si sa se roage.

Nu poate insa, este istovita si simte ceva urit inauntrul ei. Ar vrea sa plinga, sa strige, sa

ameninte. Se intoarce, vede pe perete icoana Sfintului Ioan si izbucneste in lacrimi: “Ce ti-am

facut eu, Sfinte Ioane, de ce ma urasti? De ce Dumnezeu nu vrea sa-mi dea aceasta bucurie?

Sfinte Ioane, ma urasti?”

Noaptea urmatoare se aud pasi urcind scarile ce duc catre casa lor si cineva bate la usa. S-au

trezit amindoi, si ea si sotul. A iesit doamna sa deschida. In intunericul de afara vede o lumina

avind chipul Sfintului Ioan:



“Arhondula, ce rugaciune a fost aceea pe care ai facut-o aseara? Sfintii nu urasc pe nimeni.

Nu este insa voia lui Dumnezeu sa dobindesti acum copii. Vor mai trece doi ani si va veni si

aceasta bucurie”.



A disparut lumina, s-a stins si ecoul glasului Sfintului. Au trecut cei doi ani, apoi a venit si

bucuria de la Dumnezeu: primul, al doilea si al treilea copil. Glasurile lor duioase au umplut

de fericire casa si inimile parintilor.



“Strigat-au dreptii si Domnul i-a auzit, si din toate necazurile lor i-a izbavit.” (Psalmul 33,16)



“Asa sunt uitati prietenii?”



De fiecare data cind imi amintesc sau aud aceste cuvinte, povesteste preotul bisericii, ma

cuprinde veselia si rid impreuna cu batrinul pensionar Nicolae, fost muncitor la o fabrica din

zona Pireului. Mos Nicolae (purtind de mai bine de 20 de ani niste ochelari cu lentile groase si

vechi, aproape fara nici un fir de par in cap), in discutiile lui, in rugaciunile lui, il numeste pe

Sfintul Ioan prieten si intr-adevar il are ca pe un prieten. Este asa de copilareasca simplitatea

si naivitatea lui!



“Am venit si anul asta, parinte, am venit sa-l salut pe Prietenul meu. De ani de zile sintem

prieteni! Si cum sa nu fie asa, daca imi implineste imediat tot ceea ce ii cer?”



Intr-un an batrinul Nicolae a venit suparat, cu o adinca mihnire in suflet. A intrat in biserica,

nu ne-a salutat ci s-a dus direct la racla cu sfintele moaste. Cind si-a terminat de spus “of”-ul

catre Sfintul a venit si mi-a zis: “Ce vreti, azi am mare suparare, adica ce zic eu astazi, ca o

am de ieri dimineata. Ieri, pe la ora 10, am cumparat

o bucata de ficat de miel si i-am spus nevestei sa-l puna la tigaie, iar eu am alergat la bacanie

sa cumpar putin vin. La semafor, unde m-am oprit si asteptam sa se faca verde, am auzit in

spatele meu un glas:

- Asa sint uitati prietenii?

Eram singur. Ma uit in spate – nimeni. Sus la balcoane – nimeni; glasul insa il auzisem foarte

aproape de mine. S-a aprins lumina verde, am traversat, am intrat in bacanie; aici se auzeau

niste cintari bisericesti minunate.

- Frumoasa caseta cu cintari – ii zic vinzatorului.

- Nu-i caseta mos Nicolae, se transmite Sfinta Liturghie la radio. Astazi este sarbatoarea

Sfintului Ioan Rusul, in Evvia, slujesc acolo 6 arhierei, dupa cum a spus prezentatorul.

N-am mai cumparat nimic. Am iesit, am traversat pe rosu. Si acum am in urechi claxoanele,

frinele, strigatele soferilor. Am ridicat amindoua miinile in sus si le-am facut semn sa

opreasca toti, sa pot traversa.

Ce sa fac? N-am mincat de ieri nimic, nici nu vreau sa maninc. Putin lucru este sa-ti spuna un

sfint ca l-ai uitat?

Pot sa-i mai zic acuma prieten?



Da, mos Nicolae, i-ai fost si ii vei fi prieten. Macar sa ajungem si noi la simplitatea si la

curatia inimii tale.

11 aprilie 1985



” Voi sinteti prietenii Mei, daca faceti ceea ce va poruncesc. De acum nu va mai zic slugi,

…ci v-am numit pe voi prieteni, pentru ca toate cite am auzit de la Tatal Meu vi le-am facut

cunoscute.” (Ioan 15,14-15)



“Ioan Rusul”



Aproape 2 ore se rugase plingind dl. Constantin Polihronie, mare functionar de stat, in fata

raclei cu moastele Sfintului. Era imbracat numai in pijama si un taxi il astepta la poarta

bisericii.



Cind a terminat, a pornit incet spre iesire, tirindu-si pantofii pe podea. L-am oprit putin,

povesteste preotul bisericii, sa-l intreb, daca vrea sa ne spuna, de ce a plins atita, de ce venise

asa imbracat la biserica si daca nu cumva dorea o camera sa se odihneasca putin.



- Nu, parinte, m-a odihnit pentru multi ani Sfintul, acest mare si facator de minuni doctor

caruia ii slujiti. Astazi de dimineata a venit la spital sotia mea sa ma vada. De mai bine de 10

ani nu mai stateam drept, asa cum sint acum. Din cauza unei afectiuni cronice a sistemului

nervos si a unei boli prin care am trecut, mi-am subrezit atit de mult sanatatea incit am fost

nevoit sa ies la pensie inainte de termen si sa ma internez in spital. La 2 ani dupa aceasta

aveam picioarele paralizate mai mult de 80%. Paralizia, starea sufleteasca rea, deznadejdea

ma dusesera aproape de moarte.

Astazi, asadar, cind a venit sotia la spital sa ma vada, m-a gasit dormind si nu m-a trezit, ci s-a

asezat pe un scaun alaturi de patul meu. Pentru citeva clipe a prins-o somnul. Vede in vis cum

in salonul vecin se facea vizita doctorilor. In mijlocul lor a zarit pe unul tinar, strain. Sotia

mea s-a apropiat de el si i-a zis:

- Doctore, sinteti strain? Va vad pentru prima data la spital. Va rog, in salonul de alaturi zace

sotul meu, paralizat de 10 ani. Doctorii mi-au spus adevarul: o sa- mi pierd tovarasul de viata,

o sa-mi pierd singurul sprijin. Sotul meu o sa moara.

- Mergeti doamna, asteptati, il voi vedea si pe sotul dumneavoastra.

- Da, doctore, astept; spuneti-mi daca vreti numele dumneavoastra.

- Ioan Rusul, i-a raspuns.

S-a trezit si a sarit de pe scaun! Ma vede cum incerc singur sa ma ridic, sprijinit pe coate.

- Ajuta-ma, ii zic, cineva ma tine de subsuori si ma ridica, ajuta-ma si tu.

M-am ridicat in picioare, pe podea. Plinsul sotiei a facut sa se adune in jurul nostru doctorii si

asistentele medicale. Doctorul responsabil al sectiei, un crestin cu adevarat credincios, a fost

profund miscat cind a auzit de la sotia mea cele petrecute si mi-a spus:

- Domnule Polihronie, nu cereti sa va schimbati pijamaua, luati un taxi si mergeti la biserica

vindecatorului dumneavoastra, la sfintul Ioan, in Evvia, unde se afla sfintele moaste intregi.

Mergeti, multumiti-i din suflet si veniti apoi sa va facem externarea care de aceasta data –

lucru rar, desigur – este semnata nu de un doctor ci de un sfint. Cred tot ceea ce spun si ca

crestin si ca medic. Deasupra stiintei noastre este atotputernicia lui Dumnezeu si a Sfintilor

Sai…

Acestea mi-a spus, parinte. Acestea le vedeti. Dati-mi si sfintia voastra binecuvintare.



Acestea le-a spus, acestea le-am vazut la acest om binecuvintat care, cu ochii plini de lacrimi

nu stia cum sa-i mai multumeasca Sfintului.



22 februarie 1984

***



Dupa multe peregrinari, moastele Sfintului Ioan au ajuns pe insula Evvia, in actualul oras

Procopie. Aici s-a ridicat o noua biserica, a carei constructie s-a terminat in anul 1951 si care

adaposteste astazi racla cu sfintele moaste ce izvorasc tuturor celor ce alearga cu credinta la

ajutorul Sfintului, nesecat riu de tamaduiri si alinari ale suferintelor celor trupesti si sufletesti.



Pomenirea Sfintului Ioan se savirseste in fiecare an la data de 27 mai.









Spiridon al Trimitundei





Sfântul Spiridon s-a născut pe la anul 270, în Askia, Cipru, şi a prins zilele împăratului

Constantin cel Mare, trăind până pe la jumătatea secolului IV. Numele său vine de la un

cuvântul σπσρις, care în greacă înseamnă "coşuleţ". În tinereţe, a fost păstor de oi şi a avut şi

o soţie, care i-a murit însă de timpuriu. Acest trist eveniment l-a făcut să îmbrace schima

monahală, devenind ulterior şi păstor de suflete, ca episcop al Trimitundei, fără a abandona,

însă, nici oile necuvântătoare, pe care a continuat să le ducă la păscut.









Persecuţii şi mărturii ale credinţei ortodoxe







În timpul persecuţiilor sub împăratul Maximian (295 AD), sfântul a fost arestat şi exilat. În

anul 325 AD, a participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea unde a uimit pe mulţi cu

simplitatea cu care a explicat credinţa ortodoxă. Fără prea multă carte, sfântul a reuşit să

convertească un mare filozof al vremii de la arianism la Ortodoxie, uimind pe toţi cei prezenţi

la Sinodul de la Niceea. El a explicat unitatea şi diversitatea Sfintei Treimi ţinînd în mână o

cărămidă şi spunînd simplu că este formată din trei elemente esenţiale, şi anume foc, pământ

şi apă. În timp ce vorbea, s-a aprins focul în partea de sus a cărămizii şi a început să curgă apa

din partea de jos. Tot acolo, la Niceea, l-a cunoscut pe Sf. Ierarh Nicolae; între cei doi ierarhi

s-a format o prietenie trainică.



Din minunile Sfântului Spiridon







Vieţile Sfinţilor abundă în istorisiri despre minunile sale, el făcând parte dintre Sfinţii

taumaturgi:

* În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; şi iarăşi, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia

cea peste măsură.



* A pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care

ţineau grâul.



* A prefăcut şarpele în aur şi, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăşi aurul în

şarpe.



* A oprit curgerile râurilor.



* A dat la iveală gândurile păcătoase ale unei desfrânate, care îndrăznise să se apropie de el

şi a făcut-o să-şi mărturisească păcatul.



* A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura celor ce se semeţeau cu ştiinţa lor, la Sinodul

de la Niceea.



* O femeie i-a cerut o sumă de bani ce o încredinţase spre păstrare fiicei lui; sfântul a

întrebat pe fiica lui, moartă mai demult, unde a pus banii; şi aflând de la ea unde erau ascunşi,

i-a dat stapânei lor.



* A vindecat pe împăratul Constanţie de boala de care suferea.



* A dat din nou viaţă copilului unei femei.



* A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina lăcomiei o capră fără să o plătească şi a făcut

să fugă capra în ocol de la cel ce o trăgea cu sila; iar după ce a numărat şi preţul ei, capra a

stat cu cele cumpărate.



* A vindecat muţenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea

unei arşiţe, iar el, pentru mărire deşartă, lungise rugăciunea şi din pricina asta amuţise îndată.







Aparent ilogice şi de necrezut, aceste minuni (doar câteva sunt citate mai sus) trebuie

interpretate într-o cheie mai subtilă, dată de apropierea care s-a făcut între numele său şi

cuvântul latinesc... spiritus. Majoritatea acestor minuni (exceptând-o pe cea de la Niceea)

vorbesc de la sine despre puterea discernământului, despre dreapta socoteală şi despre

cumpătare. În privinţa minunii de la Niceea, când, luând în mână celebra lui cărămidă, a scos

în evidenţă cele trei elemente care o compun (pământul, apa şi focul), această minune era

destinată înţelegerii consubstanţialităţii celor Trei Persoane Treimice - Tatăl, Fiul şi Duhul

Sfânt.



Plecarea la Domnul şi Sfintele Moaşte

Sf. Spiridon şi-a trăit mare parte din viaţă în Cipru, unde s-a şi săvârşit în anul 348, fiind

îngropat în Biserica Sfinţilor Apostoli din Trimitunda.







Când saracinii au cotropit insula, ciprioţii au deschis mormântul sfântului pentru a muta

sfintele moaşte la Constantinopol. Atunci au descoperit că trupul sfântului era întreg iar din

mormânt venea un miros de busuioc, semn al sfinţiei vieţii sale. Când a căzut

Constantinopolul în 1453, sfintele moaşte au fost mutate în Serbia, după care un Părinte din

Insula Corfu, Georgios Kalohairetis, l-a adus în insula din Grecia, unde este şi acum

înmormântat.







Până în ziua de azi, sfintele moaşte întregi ale Sf. Spiridon din altarul din Corfu continuă să

lucreze cu puterea lui Dumnezeu, Care este minunat întru sfinţii Lui. El este cunoscut ca

"sfântul călător" deoarece papucii de mătase de pe tălpile sale se uzează în fiecare an şi sunt

înlocuite de praznicul său. Sf. Spiridon este cinstit de biserică în ziua de 12 decembrie.

Minunea pe care a făcut-o în Corfu împotriva invaziei turce din 1716 este comemorată în 11

august.







În prezent, sfintele moaşte ale Sfântului Ierarh Spiridon se află într-o biserică din insula Corfu

aflată de 100 de metri de Mitropolie, unde se găsesc moaştele Sfintei Împărătese Teodora

(prăznuită la 11 februarie):







Spre deosebire de celelalte sfinte moaşte, cele ale Sfântului Spiridon dispar frecvent din raclă,

venind la cei care îi cer ajutorul cu credinţă şi cu lacrimi, şi face nenumărate minuni. De

aceea, multe spitale îi poartă numele şi au în incinta lor o Biserică cu hramul Sfântului

Spiridon. Sfântul Spiridon vine cu sfântul său trup la cei bolnavi, care îi cer ajutorul şi îi

vindecă.







Ca dovezi ale plecării Sfântului Spiridon din raclă arătăm următoarele:







- clericii şi credincioşii văd că, pentru o perioadă scurtă de timp, lipseşte trupul său din raclă; -

când Sfântul revine în raclă, trupul său este cald şi prăfuit; - în fiecare an îi sunt schimbate

încălţările, care sunt uzate şi impregnate cu praf şi iarbă; este şi motivul principal pentru care

Sfântul Spiridon este ales patron al cizmarilor; - în timpul procesiunilor religioase, Sfântul

Spiridon este purtat în raclă stând în picioare; - în Acatistul Sfântului Ierarh Spiridon, de peste

1600 de ani, credincioşii cântă (Icosul al 6-lea):

"Bucură-te, că eşti şi cu oamenii cu trupul petrecător; Bucură-te, al cărui trup săvârşeşte astăzi

minuni; Bucură-te, că încălţămintele tale slujesc drept dovadă".







Când insula Corfu a aparţinut veneţienilor (catolici), aceştia l-au cinstit pe Sfântul Spiridon cu

evlavie, pentru ajutorul dobândit de la el.







Într-o zi i-au schimbat hainele arhiereşti cu un veşmânt cusut cu fire de aur. Sfântului

Spiridon nu i-au plăcut însă straiele aurite, pe care a doua zi veneţienii le-au găsit lângă sfânta

raclă, iar Sfântul Spiridon era din nou îmbrăcat în straiele sale arhiereşti smerite.







La Ierusalim există o Biserică cu hramul Sfântului Ierarh Spiridon. Într-o zi, când preotul a

intrat în Biserică, l-a văzut pe Sfântul Spiridon uitându-se pe fereastră. După ce Sfântul

Spiridon a plecat, a rămas impregnat pe geamul ferestrei chipul său. Această minune se poate

vedea şi astăzi.







Sfântului Spiridon i se fac slujbe şi ceremonii, cu scoaterea sfintelor sale moaşte, în

următoarele zile:







- în sâmbata lui Lazăr, zi în care i-a scapat de foamete pe locuitorii din Corfu, prin aducerea

de vapoare cu grâu;







- în duminica Floriilor, pentru vindecarea celor bolnavi;







- în ziua de 11 august, când i-a alungat pe turcii care voiau să cucerească oraşul;







- în prima duminică din luna noiembrie, când îi vindecă pe suferinzii de boli grele.

Sfânta Teodora

Teodora a fost sotia imparatului Teofil. De numele ei se leaga restaurarea definitiva a cultului

icoanelor, inceputa de imparateasa Irina. Era asiatica, nascuta in Paflagonia, dintr-o familie de

functionari. Parintii sai erau foarte legati de cultul icoanelor, lucru pe care l-au transmis si

fiicei lor.



Teodora a fost aleasa de catre Teofil potrivit oboceiului imparatilor bizantini de a-si alege

sotiile. Au fost trimisi soli in toata imparatia si acestia au adus la curtea basileului pe cele mai

frumoase fete. Teofil tinea in mana un mar de aur, pe care l-a oferit Teodorei, semn ca ea este

cea aleasa.



In 842 Teofil moare si Teodora ia regenta. Pe 19 februarie 843 este praznuita "sarbatoarea

Ortodoxiei", cand a fost restabilit pentru totdeauna cultul icoanelor. Totusi, iubindu-l foarte

tare pe Teofil, a mintit ca acesta, pe patul de moarte, a sarutat sfintele icoane si si-a

recunoscut greselile, pentru a nu fi inclus in lista imparatilor care au fost anatematizati pentru

ca nu au cinstit icoanele.



Teodora a fost exilata de catre fiul sau Manuil III, impreuna cu sfantul patriarh Ignatie si a

murit in anul 867. Biserica Ortodoxa o praznuieste pe data de 11 februarie.









Sfântul Ierarh Nicolae





"Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine, turmei tale,

adevărul lucrurilor." (din Tropar)



Viaţa celui intre sfinti Parintelui nostru Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei, facatorul de

minuni (6 decembrie)







Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către

Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se

numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. Tatăl său se

chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvîntată pereche, petrecînd cu bună credinţă

în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui

Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această

odraslă sfîntă - singuri ei fiind rădăcină sfîntă - şi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom

răsădit lîngă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născînd pe acest

dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tîlcuieşte "biruitor de popor"; şi cu adevărat s-a

arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii.

După acea naştere, maica sa Nona a rămas stearpă, pînă la dezlegarea din legăturile cele

trupeşti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte alt fiu ca acela, ca

numai pe acesta să-l aibă şi întîi şi pe urmă, care din pîntecele maicii sale s-a sfinţit cu darul

cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a vieţui decît cinstind pe Dumnezeu cu bună

cucernicie, nici n-a început a suge ţîţă, făcînd minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întîi

a mînca, ci a posti. Căci după naşterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale,

singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dînd prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia

mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întîi-stătător. Cînd se apropia de pieptul maicii sale,

se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi - pentru

că numai din ţîţa cea dreaptă sugea lapte - avînd să dobîndească cu cei drept-credincioşi starea

cea de-a dreapta. Apoi a început a fi şi postitor ales, căci miercurea şi vinerea numai o dată

sugea lapte din ţîţă şi atunci seara, după săvîrşirea obişnuitei rugăciuni creştineşti, de care

lucru părinţii lui se mirau foarte şi se minunau şi mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi

Nicolae mai pe urmă. Acel obicei de a posti, deprinzîndu-l Fericitul din scutece şi l-a păzit în

toată viaţa sa, pînă la fericitul său sfîrşit, petrecînd miercurea şi vinerea în post. Deci crescînd

pruncul cu anii, creştea împreună şi cu înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa

de la părinţii săi cei buni; fiind ca o holdă roditoare, care primeşte în sine sămînţa învăţăturii

celei bune, care odrăsleşte şi aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.







Sosind vremea de şcoală, a fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi, iar el cu agerimea

cea firească a minţii şi cu povăţuirea Sfîntului Duh, în puţin timp, a ajuns la multă

înţelepciune. Apoi, atît de mult a sporit în învăţătura cărţii, pe cît era de trebuinţă bunului

cîrmaci al corabiei lui Hristos şi păstorului celui iscusit al oilor celor cuvîntătoare. Deci,

făcîndu-se desăvîrşit în cuvîntul învăţăturii, s-a arătat desăvîrşit şi în lucrul vieţii; de la

prietenii deşarte şi de la vorbe nefolositoare cu totul se abătea şi a vorbi cu femeile sau a căuta

cu ochii la faţa femeiască, foarte mult se ferea, căci fugind, se depărta de petrecerea împreună

cu femeile.







Avînd adevărată înţelepciune şi minte curată, de-a pururea vedea pe Dumnezeu şi totdeauna

zăbovea în sfintele biserici, după cum zice proorocul: Voit-am a fi lepădat în casa

Dumnezeului meu. De multe ori, cîte o zi întreagă şi cîte o noapte, petrecînd în rugăciunile

cele gînditoare de Dumnezeu şi în citirea dumnezeiştilor cărţi, învăţa înţelegerea cea

duhovnicească şi se îmbogăţea cu dumnezeieştile daruri ale Sfîntului Duh, cu care se pregătea

pe sine locaş vrednic, precum este scris: Voi sînteţi biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui

Dumnezeu vieţuieşte în voi.







Deci tînărul cel îmbunătăţit şi curat, avînd în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul

duhovnicesc, arzînd cu duhul şi slujind Domnului cu frică, încît nu se vedea la dînsul nici un

fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrîn pentru care tuturor s-a făcut minunat

şi slăvit. Căci precum omul cel bătrîn, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în rîs de toţi, tot

aşa şi tînărul, dacă are năravul bărbatului celui bătrîn, se cinsteşte de toţi cu mirare; pentru că

sînt nepotrivite tinereţile pentru bătrîneţe, dar cinstite şi frumoase sînt bătrîneţile în tinereţe.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelaşi nume ca şi dînsul. Unchiul său, văzînd pe

nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinîndu-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui

să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a dărui pe fiul lor Domnului, pe care

ei l-au primit ca pe un dar de la dînsul. Pentru că scrie în cărţile cele vechi pentru dînşii, cum

că fiind neroditori şi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi

cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a

dăruit pe dînsul.







Primind episcopul pe "tînărul bătrîn", care avea înţelepciunea ca o cărunteţe şi viaţa cea mai

curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar cînd s-a hirotonisit, episcopul

întorcîndu-se către poporul care era în biserică şi umplîndu-se de Duhul Sfînt, a proorocit

zicînd: "Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind marginilor pămîntului, arătîndu-se către cei

întristaţi ca o milostivă mîngîiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest

păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea buneicredinţe îi va aduce

pe dînşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sînt în nevoi". Această proorocire s-a

împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în istorisirea ce o vom face.







Deci, primind Sfîntul Nicolae asupra sa treapta preoţiei, adăuga osteneală la osteneală,

petrecînd în post şi în neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor sîrguindu-se a urma

celor fără de trupuri. Astfel, vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu

podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cîrmuirea Bisericii.







În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrînd a se duce în Palestina ca să se închine

acolo sfintelor locuri, a încredinţat toată cîrmuirea bisericii nepotului său. Deci acesta,

împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rînduiala bisericilor, ca şi

episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-

au mutat la cea veşnică, iar Sfîntul Nicolae, rămînînd moştenitorul averii lor, a împărţit-o

celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea

ei; ci, lepădîndu-se de toate poftele lumeşti, se sîrguia cu toată osîrdia a se uni cu Dumnezeu,

către care grăia: Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu

eşti Dumnezeul meu; către Tine sînt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti

Tu. Deci mîna lui era întinsă către săraci, ca un rîu cu apă multă ce curge cu îndestulare.







Pentru ca multele lui milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute, să arătăm una şi anume: Era

un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviţi şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas sărac şi

neslăvit, căci viaţa veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte

frumoase şi acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinţă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte

şi cugeta să-şi dea fetele sale spre desfrînare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia

lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos şi să cîştige pentru el şi fetele sale

îmbrăcăminte şi hrană. Vai, în ce fel de gînduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare!

Deci bătrînul acela fiind în astfel de cugete rele şi gîndul său cel rău vrînd acum a-l aduce cu

ticăloşie în fapt, Dumnezeu Care nu voieşte a vedea în pierzare firea omenească, ci cu iubire

de oameni, se pleacă spre nevoile noastre, a pus bunătate în inima plăcutului Său, Sfîntul

Nicolae şi l-a trimis spre ajutor către bărbatul care era să piară cu sufletul, prin însuflare

tainică, mîngîind pe cel ce era în sărăcie şi scăpîndu-l din căderea păcatului.







Deci, auzind Sfîntul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia şi prin dumnezeiască

descoperire înştiinţîndu-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dînsul şi a

cugetat ca astfel cu mîna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu fetele sale ca din

foc de la sărăcie şi de la păcat. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună

despre facerea sa de bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Şi

aceasta vrea s-o facă pentru două pricini: întîi ca să scape de slava omenească, pentru că ţinea

seama de ce zicea Evanghelia: Luaţi aminte, să nu faceţi milostenia voastră înaintea

oamenilor; şi, al doilea, ca şi pe bărbatul acela, care odinioară era bogat iar acum ajunsese în

mare sărăcie, să nu-l ruşineze, căci ştia că sînt grele unele ca acestea, celor ce din bogăţie şi

din slavă cad în sărăcie, fiindcă se ruşinează sufletele acelora, aducîndu-le aminte de bogăţia

cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gîndit a face aşa, după cuvîntul lui Hristos: Să nu ştie

stînga ta, ce face drepta ta. Căci atît de mult fugea de slava omenească, încît chiar de acela

căruia îi făcea bine se sîrguia a se tăinui pe sine.







Aşadar, luînd o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi,

aruncînd-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Dimineaţă,

sculîndu-se bărbatul şi aflînd legătura, a dezlegat-o şi văzînd galbenii s-a înspăimîntat, căci

socotea că este vreo nălucire, temîndu-se ca nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înşelăciune,

de vreme ce nu aştepta de la nimeni şi de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcînd

galbenii cu vîrful degetului, privea cu dinadinsul şi cunoscînd că este adevărat, se veselea şi se

minuna, iar de bucurie, plîngea cu lacrimi fierbinţi şi, cugetînd mult în sine cine i-ar fi făcut

lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui

Dumnezeu, îi mulţumea neîncetat, dînd laudă Domnului Celui ce se îngrijeşte de toţi. Apoi

îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat şi i-a dat aurul cel

primit din destul pentru zestrea ei.







Despre aceasta înştiinţîndu-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui, bărbatul acela, i-a

părut bine. Şi iarăşi se arăta gata a face aceeaşi milă cu a două fiică a bătrînului, sîrguindu-se

a păzi şi pe fecioara aceasta prin nunta legiuită de păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti şi altă

legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă şi, peste noapte, ferindu-se de toţi, a aruncat-o pe

aceeaşi fereastră, în casa bătînului aceluia.







Dimineaţă, sculîndu-se acel om sărac, a găsit iarăşi aur, asemenea ca întîia oară. Apoi a

început a se minuna şi de acela şi, căzînd cu faţa la pămînt, cu lacrimi fierbinţi mulţumea,

zicînd: "Dumnezeule, voitorul milei şi chivernisitorul mîntuirii noastre, care mai întîi m-ai

răscumpărat cu Sîngele Tău şi acum casa mea şi pe fiicele mele izbăvindu-ne prin aur din

cursa celui rău, Însuţi arată-mi pe cel ce slujeşte voii Tale celei milostive şi bunătăţii Tale

celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pămîntesc, pe cel ce ne păzeşte pe noi

de pierderea păcatului, ca să ştiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din sărăcia ce

ne întristează şi care ne izbăveşte de gîndurile cele rele, că iată, după mila Ta, Doamne, cu

îndurarea cea făcută în taină, cu mîna plăcutului al Tău, voi da şi pe a doua fiică a mea cu

nuntă legiuită după bărbat şi aşa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin cîştig necurat

să-mi aducă mare pierdere.







Apoi bărbatul acela, rugîndu-se Domnului şi mulţumind bunătăţii Lui, a făcut nuntă şi fiicei

sale de a doua, avînd nădejde în Dumnezeu - căci neîndoită nădejde şi-a pus în El - cum că va

purta grijă şi pentru a treia fiică a lui şi-i va da şi acesteia să aibă vieţuitor iubit, după lege,

trimiţîndu-i iarăşi aur din destul, tot cu acea mînă făcătoare de bine. De aceea, nu dormea

noaptea străjuind, ca să poată simţi pe făcătorul de bine şi să se învrednicească a vedea de

unde îi aduce aurul acela. Şi iată, nu după multă vreme, a sosit cel aşteptat. Căci a venit şi a

treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae şi, ajungînd la locul cel obişnuit, tot aşa a aruncat o

legătură de galbeni pe aceeaşi fereastră şi îndată s-a întors la casa sa. Tatăl fecioarelor găsind

aurul aruncat pe fereastră, a alergat îndată cît putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe

care, ajungîndu-l şi cunoscîndu-l cine este - căci sfîntul nu era necunoscut pentru fapta lui cea

bună şi pentru neamul lui cel luminat -, a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le şi numindu-l

izbăvitor, ajutător şi mîntuitor sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea mai de pe

urmă. Apoi zise: "De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milă, prin îndurările

tale, de mult aş fi pierit eu, ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul

Sodomei, vai mie! Şi iată, acum prin tine sîntem mîntuiţi din amara cădere în păcat". Acestea

şi mai multe grăia cu lacrimi către sfînt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare şi cu jurămînt a zis

aceluia, că în toată viaţa lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut. Apoi sfîntul, spunînd multe

spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.







Iată una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfîntului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să

cunoască oricine cît era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una cîte una

şi cîte îndurări a arătat către cei săraci, pe cîţi flămînzi a hrănit, pe cîţi goi a îmbrăcat şi pe cîţi

a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.







După aceasta Cuviosul Părinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele

Locuri şi a se închina acolo, unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea

curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi neştiind ce avea să li se

întîmple, Sfîntul Nicolae, care era împreună cu dînşii, vedea mai bine că are să fie întuneric,

vifor şi lovire de vînturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaş

intrînd în corabie, vrînd să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o

furtună mare, fără veste şi ridicîndu-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au

temut foarte mult de groaza morţii şi rugau pe Sfîntul Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de

nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicînd: "Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei

ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adîncime şi vom

pieri". Iar el, zicîndu-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi fără îndoială să

aştepte grabnică izbăvire, însuşi a început cu sîrguinţă a se ruga către Domnul. Şi îndată s-a

liniştit marea şi toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecînd necazul, s-au bucurat mult

şi au mulţumit lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntului Nicolae şi foarte mult se minunau de

proorocirea furtunii şi de scăparea nevoii.







Tot atunci, unul din corăbieri s-a suit în vîrful catargului, precum este obiceiul celor ce

îndreptează corabia, şi, cînd era să coboare de acolo, a alunecat de sus şi a căzut în mijlocul

corăbiei, zăcînd fără suflet. Iar Sfîntul Nicolae, mai înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu

rugăciunea pe acel om şi, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat şi l-a dat

viu corăbierilor. Apoi, ridicînd toate pînzele şi fiind vînt cu bună sporire, au plutit în linişte şi

au sosit la limanul Alexandriei, unde plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Nicolae, a tămăduit pe

mulţi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni şi pe mulţi necăjiţi mîngîind, a pornit iarăşi pe

cale spre Palestina şi ajungînd la Sfînta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde

Hristos Dumnezeu a lucrat mîntuirea neamului omenesc, întinzîndu-Şi pe Cruce prea curatele

Sale mîini. Acolo a înălţat fierbinţi rugăciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dînd

mulţumire Mîntuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri, făcînd multe

închinăciuni pretudindeni. Iar cînd era să intre noaptea în sfînta biserică la rugăciune şi uşile

erau închise, s-au deschis singure, dînd intrare aceluia, căruia, chiar porţile cereşti îi erau

deschise.







Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea a merge în pustie, dar, printr-un glas

dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Pentru că Dumnezeu, Cel ce toate

le rînduieşte spre folosul sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub obrocul pustiei acea

făclie, pe care o pregătise să fie pusă în sfeşnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflînd o

corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa.







Aceştia au gîndit însă să facă lucrul cu vicleşug, adică să îndrepteze corabia lor în altă parte,

nu spre Lichia. După ce s-a aşezat în corabie, plecînd de la mal, Sfîntul Nicolae a văzut că

corabia nu pluteşte spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor şi-i ruga să

îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgîndu-l în seamă, mergeau în partea unde gîndeau ei,

neştiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mîhnire. Deci, suflînd un vifor

împotrivă, a întors corabia în altă parte şi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi

îngrozea cu nevoia cea mai mare. Aşa Sfîntul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe

mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaşi,

nici s-a pornit spre mînie şi nici măcar vreun cuvînt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvîntare i-a

liberat în părţile lor. Iar el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor

şi o numise Sfîntul Sion. Acolo, Sfîntul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor, care, cu

mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de

Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai ca a îngerilor şi urmau obiceiurile

lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său.







Aflînd Sfîntul Nicolae în această mănăstire viaţă liniştită şi loc mai lesnicios pentru gîndurile

sale către Dumnezeu, ca un liman de linişte, nădăjduia ca şi cealaltă vreme a vieţii sale să o

petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară bogată, a tuturor faptelor

bune, cu care avea să se îmbogăţească toată lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o ţarină acoperită

de pămînt, într-o mănăstire deosebită şi într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea

tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească, să se facă neguţătorie duhovnicească, care pe

multe suflete le va afla.







Astfel sfîntul, stînd odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: "Nicolae, să intri în nevoinţa

poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat". Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimîntat

şi cugeta întru sine: Ce voieşte glasul acela şi ce cere Domnul de la dînsul? Şi iarăşi auzi glas,

spunîndu-i: "Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o

aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu".

Atunci Sfîntul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsînd liniştea, să meargă să

slujească la mîntuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara,

la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar, temîndu-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a

gîndit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni.







În acea latură a Lichiei este o cetate slăvită, care se numeşte Mira, mitropolia Lichiei. Deci,

într-acea cetate a venit Sfîntul Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încît

nimeni nu-l ştia. Acolo trăia ca unul din săraci, neavînd unde să-şi plece capul. El nu se ducea

decît în casa Domnului, avînd liman numai pe Dumnezeu.







În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întîi

şezător pe scaun în toată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia, în Mira,

ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaţi cinstiţi şi cu bună

înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniţi dîn rîvnă

dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneşti, ci al rînduielii lui

Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine

este vrednic să primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia.







Toţi, ascultînd acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sîrguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcînd

voia celor ce se tem de El şi ascultînd rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din

episcopii aceia care era mai bătrîn, într-acest chip; stînd el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat

luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lîngă uşile bisericii şi să ia seama cine

va intra mai înainte decît toţi în biserică, acela - zicea el - este îndemnat de Duhul Meu şi,

luîndu-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această

vedenie dumnezeiască avînd-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a

vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire

de osteneală.

Atunci episcopul care a văzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie

şi aştepta venirea bărbatului dorit. Deci, cînd a fost vremea Utreniei, Sfîntul Nicolae,

îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decît toţi la biserică, pentru că avea obicei de se scula în

miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cîntării Utreniei, mai întîi decît toţi la biserică.

Intrînd în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii şi i-a zis: "Cum te

cheamă, fiule?" Dar el tăcea. Acela îl întreabă iarăşi. Sfîntul i-a răspuns cu blîndeţe: "Nicolae

mă cheamă pe mine, stăpîne, robul sfinţiei tale". Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel

glas blînd, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că se numeşte

Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfîntul a răspuns cu blîndeţe. Deci a cunoscut că

acela este cel pe care îl binevoieşte Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci ştia

spre cine caută Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blînd şi tăcut şi spre cel ce se cutremură de

cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca şi cînd a descoperit o comoară ascunsă şi, îndată,

luîndu-l de mînă i-a zis: "Urmeză-mă, fiule". Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei

umplîndu-se de mulţumire dumnezeiască şi de mîngîiere duhovnicească pentru aflarea

bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii.







Străbătînd vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decît păsările, mulţime de

oameni fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare către toţi: "Primiţi,

fraţilor, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul Sfînt şi căruia i-a încredinţat

desăvîrşit povăţuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui

Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit şi căutat, l-am aflat şi l-am

primit. Deci, prin acesta fiind bine povăţuiţi, nu vom cădea din nădejde, ca, astfel, să stăm

bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui şi a descoperirii.







Poporul dădea mulţumire lui Dumnezeu şi se bucura, dar Sfîntul Nicolae se lepăda a primi

acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel

mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie

dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea

arhiepiscopului. Despre această vedenie Sfîntul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria

astfel: "Într-o noapte, Sfîntul Nicolae a văzut pe Mîntuitorul nostru întru slavă, stînd aproape

de dînsul şi dîndu-i Sfînta Evanghelie, care era împodobită cu aur şi cu mărgăritare; iar de

partea cealaltă a văzut pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, punînd pe umerii lui omofor

arhieresc". După vedenia aceea trecînd puţine zile şi răposînd Ioan, arhiepiscopul Mirelor,

Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăţi.







De acea vedenie aducîndu-şi aminte Sfîntul Nicolae şi văzînd bunăvoirea lui Dumnezeu, încă

şi rugăciunile soborului netrecîndu-le cu vederea, a primit păstoria Lichiei. Iar sfinţita adunare

a episcopilor, împreună cu clericii, săvîrşind toate cele ce se cuvin sfinţirii sale, a făcut

praznic de bucurie, veselindu-se de păstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos,

Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe făclia cea luminată, care n-a fost pusă la o

parte, nici ascunsă sub obroc, ci stînd la locul cel cuviincios, în sfeşnicul arhieriei şi al

păstoriei, unde strălucea luminos, drept îndreptînd cuvîntul adevărului şi toate poruncile cele

dreptcredincioase, sănătos cugetîndu-le şi învăţîndu-le.

Chiar de la începutul păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: "O! Nicolae,

pentru această dregătorie şi pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum să nu mai

vieţuieşti ţie, ci altora". Apoi, vrînd a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea

viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia

viaţa, slujindu-I în taină. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată tuturor vieţuirea lui, nu

pentru mărire deşartă, ci pentru folosul şi înmulţirea slavei lui Dumnezeu, încît s-au împlinit

cele scrise în Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd

faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.







Sfîntul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor,

după cum zice Apostolul: "Cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu

curăţia". Apoi era blînd, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare. Hainele

lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea

seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultînd

nevoile celor ce veneau la dînsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către

toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau,

ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine. Apoi, şi-a cîştigat spre ajutor în

ostenelile sale cele păstoreşti şi pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune şi cu

bună înţelegere, cinstiţi cu treapta preoţiei, adică pe Pavel de la Rodos şi pe Teodor

Ascalonitul, bărbaţi cunoscuţi de toată Grecia.







Astfel, bine păştea turma cea încredinţată lui, a oilor lui Hristos cele cuvîntătoare. Iar ochiul

cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica război asupra

robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd a vedea credinţa cea bună înflorind în oameni, a ridicat

prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgînii împăraţi ai Romei, Diocliţian şi Maximian.

De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea, ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi

să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu

munci grele, apoi, în sfîrşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi.







Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns şi pînă în cetatea Mira, dus fiind de doritorii

păgînătăţii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor

creştinilor, cu limbă slobodă propovăduia credinţa cea bună a lui Hristos şi se arăta gata a

pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii păgîni şi băgat în temniţă, dimpreună

cu mulţi creştini. Petrecînd aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdînd foame, sete şi

strîmtorarea temniţei. Pe cei împreună legaţi îi hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu şi-i adăpa cu

apele cele dulci ale bunei credinţe, sporind într-înşii credinţa în Hristos Dumnezeu şi punînd

picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi

îndemna cu osîrdie a pătimi pentru adevăr.

După aceea, iarăşi s-a dăruit pace creştinilor şi ca soarele după norii cei întunecaţi, aşa a

strălucit dreapta credinţă sau ca o răcoreală ce vine după furtună. Căci, căutînd Hristos cu

dragoste de oameni asupra moştenirii Sale, a pierdut stăpînirea păgînilor, izgonind de la

împărăţie pe Diocliţian şi Maximian; iar cu dînşii a izgonit pe cei ce slujeau păgînătăţii

elineşti şi a ridicat poporului său corn de mîntuire, prin arătarea Crucii marelui împărat

Constantin, căruia i-a încredinţat stăpînirea Romei.









Constantin, cunoscînd pe Unul Dumnezeu şi punîndu-şi nădejdea în El, a biruit pe toţi

potrivnicii săi cu puterea Sfintei Cruci şi a pierdut nădejdea cea deşartă, a celor ce

împărăţiseră mai înainte, poruncind să risipească capiştile idolilor şi să zidească biserici

creştine; iar pe cei ce erau închişi în temniţe pentru Hristos, i-a liberat şi cu mari laude i-a

cinstit ca pe nişte eroi; şi toţi mărturisitorii lui Hristos s-au întors în patria lor.







Atunci şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae,

mucenic cu voia şi fără sînge încununat. Acesta, avînd darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca

patimile şi neputinţele oamenilor, nu numai ale celor credincioşi, ci şi ale celor necredincioşi.

Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a făcut slăvit,

minunat şi foarte iubit; căci strălucea cu curăţia inimii şi era împodobit cu toate darurile lui

Dumnezeu, slujind Domnului său în cuvioşie şi dreptate.







Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgîn slujea cu dragoste diavolească

şi nu puţin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzîndu-se cu

rîvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de

necurăţiile diavoleşti. Sfîntul Nicolae, luptîndu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi

asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită. Pornirea

sfîntului era îndreptată mai mult asupra idolilor decît asupra necuratei capişti, pe care a

dărîmat-o pînă la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o pînă la pămînt; atunci duhurile cele

viclene, neputînd nicidecum răbda venirea sfîntului, scoteau glasuri de plîngere, strigînd

foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş

Nicolae, arhiereul lui Hristos.







După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrînd să întărească credinţa în Hristos

Dumnezeu, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunîndu-se

Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi

semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu

întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi

apostoleştii Biserici.

Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a

stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei

drepte şi tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverinţă.







Despre dînsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască ca al

doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu

fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. De acest lucru, s-au întristat Sfinţii Părinţi şi, pentru aceea

a luat de la dînsul semnele cele arhiereşti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos şi







Preabinecuvîntata lui Maică, privind din înălţime la nevoinţele Sfîntului Nicolae, au binevoit

spre fapta lui cea cu îndrăzneală şi au lăudat rîvna lui cea dumnezeiască. Aceeaşi vedenie a

avut şi oarecare din Sfinţii Părinţi cei mai vrednici, precum însuşi Sfîntul Nicolae a văzut mai

înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stînd de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia,

iar de altă parte Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele

luate de la dînsul, cunoscînd din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a

sfîntului. Deci, părinţii au tăcut şi ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.







Întorcîndu-se Sfîntul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducînd pace, binecuvîntare şi

învăţătură sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorîtoare. Apoi pe

turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină şi pe ereticii cei împietriţi şi nesimţitori,

care îmbătrîniseră în răutate, mustrîndu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrător de

pămînt înţelept, care curăţă toate cele ce sînt pe arie şi în teasc, iar pe cele mai bune le alege,

apoi pleava o scutură.







Astfel preaînţeleptul lucrător al ariei lui Hristos, Sfîntul Nicolae, umplea cu roduri bune

hambarul cel duhovnicesc, iar pleava vicleşugului nălucitor şi ereticesc o vîntura şi o lepăda

departe de grîul Domnului. Pentru această pricină Sfînta Biserică îl numeşte lopată care

vîntura învăţăturile lui Arie ca pleava. El era cu adevărat lumina lumii şi sarea pămîntului, de

vreme ce viaţa lui era luminată şi cuvîntul lui dres cu sarea înţelepciunii. Căci avea bunul

păstor mare purtare de grijă pentru turma sa în nevoile ce i se întîmplau, nu numai cu păşunea

cea duhovnicească hrănind-o pe dînsa, ci şi de hrana cea trupească purta grijă.







Altă dată, întîmplîndu-se în ţara Lichiei foamete mare şi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot

felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre

poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguţător din Italia,

care umpluse o corabie cu grîu, vrînd să meargă cu ea în altă ţară şi dîndu-i trei galbeni

arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira şi acolo să-şi vîndă grîul cu preţ. Deşteptîndu-

se neguţătorul din somn şi aflînd în mîna sa trei galbeni, s-a înspăimîntat, minunîndu-se de un

vis ca acela.

Pentru minunea aceea nu s-a arătat neguţătorul neascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit.

Ci, s-a pogorît în cetatea Mira şi a vîndut grîul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea

Sfîntului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflînd mîngîiere în acea foamete şi

auzind cele istorisite, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi fericeau pe marele arhiereu

Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.







În vremea aceea, s-a făcut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împăratul Constantin

a trimis trei voievozi împreună cu ostaşii cei ce erau sub dînşii să liniştească acea tulburare.

Iar numele voievozilor sînt acestea: Nepotian, Ursul şi Erpilion. Aceştia, cu multă sîrguinţă,

plecînd din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeşte

malul Andrian, unde era o cetate. Şi de vreme ce nu le da mîna să meargă, pentru că marea era

învolburată, aşteptau la limanul acela liniştirea mării. Atunci, unul din ostaşi ieşind din

corabie ca să cumpere cele de trebuinţă, lua cele străine cu sila, precum este obiceiul ostaşilor.

Adeseori făcînd acestea, făceau pagubă celor ce vieţuiau acolo. Pentru această pricină s-a

făcut gîlceavă şi tulburare, ba şi război era să se facă din amîndouă părţile, la locul ce se

numea Placomata.







Înştiinţîndu-se de aceasta, Sfîntul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur către ţărmul acela şi

în cetate, ca să potolească cearta dintre dînşii. Apoi, îndată, toată cetatea şi voievozii, auzind

de venirea sfîntului, i-au ieşit în întîmpinare şi s-au închinat lui. Sfîntul a întrebat pe voievozi

de unde sînt şi unde merg? Ei au zis că sînt trimişi de împărat în Frigia să potolească

tulburarea ce s-a făcut acolo. Sfîntul i-a sfătuit să dea învăţătură ostaşilor lor ca să nu facă

supărare poporului. Apoi, luînd pe voievozi în cetate, i-a ospătat cu dragoste. Iar ei, certînd pe

ostaşi, au potolit tulburarea şi s-au învrednicit de binecuvîntarea sfîntului.







Făcîndu-se aceasta, au venit oarecari cetăţeni din Mira, care, plîngînd cu lacrimi şi căzînd la

picioarele sfîntului, cereau ajutor pentru nişte oameni osîndiţi fără de vină. Ei spuneau cu

mîhnire, că, nefiind sfîntul acolo, a venit Eustatie ighemonul şi, umplîndu-şi mîinile cu bani

de la oarecari oameni răi, a osîndit la moarte pe trei bărbaţi din cetatea lor, care n-au greşit

nimic, "de care lucru toată cetatea se mîhneşte şi plînge, aşteptînd întoarcerea ta, stăpîne; că

de ai fi fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit ighemonul a face o judecată aşa nedreaptă".







Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mîhnit cu sufletul şi, luînd împreună cu

dînsul pe voievozi, îndată a plecat. Ajungînd la locul ce se numeşte Leu, au întîlnit pe nişte

oameni venind şi i-au întrebat dacă ştiu ceva de acei trei bărbaţi care sînt osîndiţi la moarte. Ei

au zis către dînsul: "I-am lăsat în cîmpul lui Castor şi al lui Polux, fiind aduşi acolo ca să-i

taie". Atunci sfîntul s-a îndreptat în grabă la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de

uciderea cea nevinovată a acelora. Ajungînd la locul acela, a văzut popor mult stînd acolo şi

pe cei trei bărbaţi osîndiţi, avînd mîinile legate şi feţele acoperite şi plecate la pămînt şi cu

grumazii goi, aşteptînd desăvîrşita tăiere. Atunci a văzut pe gealat scoţînd sabia spre a-i ucide,

arătîndu-se tulburat şi cu chip sălbatic, pentru care motiv acea privelişte era tuturor înfricoşată

şi de plîngere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburîndu-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin

popor şi, apucînd sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la pămînt, netemîndu-se de nimic, iar

pe bărbaţi i-a dezlegat din legături.







Toate acestea le făcea sfîntul cu mare îndrăzneală şi nu era nimeni care să-l oprească; căci

cuvîntul lui era cu stăpînire şi lucrul său cu putere dumnezeiască, fiind mare înaintea lui

Dumnezeu şi a tot poporul. Acei trei bărbaţi, izbăviţi de moarte, văzîndu-se întorşi din

ghearele morţii către viaţă, plîngeau de bucurie cu lacrimi fierbinţi şi strigau cu mulţumire toţi

cei ce se adunaseră acolo. Apoi a venit şi ighemonul Eustatie, iar plăcutul lui Dumnezeu l-a

trecut cu vederea şi, cînd se apropia de el, îi întorcea faţa, iar cînd cădea la picioarele lui, nu-l

primea. Zicea sfîntul că-l va spune la împărat şi va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi,

cu desăvîrşite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-şi ocîrmuieşte cu dreptate

stăpînirea. Iar el, fiind mustrat de conştiinţă şi înfricoşat de îngrozirea sfîntului, cu lacrimi

cerea milă şi se ruga din tot sufletul, căindu-se pentru nedreptatea sa, căutînd să se împace cu

marele părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit şi a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai

cetăţii, dar minciuna nu putea să se tăinuiască, pentru că sfîntul ştia cu dinadinsul că, fiind

mituit cu aur, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi şi tot poporul dădea mare mulţumire

Sfîntului părinte Nicolae. Abia fiind îmblînzit plăcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcă

acum singur, cu smerenie şi cu multe lacrimi, mărturisea greşeala sa şi nu mai arunca pe

altcineva.







Voievozii cei mai sus pomeniţi, împreună cu cei ce veniseră cu dînşii, văzînd toate cele ce s-

au petrecut, s-au minunat de rîvna şi de bunătatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi,

învrednicindu-se de sfintele lui rugăciuni şi, primind binecuvîntarea sa ca pe un dar, s-au dus

în Frigia ca să împlinească porunca împăratului. Deci, mergînd acolo, au alinat tulburarea ce

era şi săvîrşind toate cele poruncite lor de împăratul, s-au întors cu bucurie în Vizantia şi au

avut cinste şi multă laudă de la împărat şi de la toţi dregătorii. De atunci, pentru slava lor cea

mare, petreceau în palat, unde au şi fost învredniciţi a fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei

zavistnici şi vicleni ai oamenilor răi, neputînd a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au pornit

spre răutate şi vrăjmăşie.







De aceea, împletind cei răi sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetăţii, urzind

cumplite clevetiri asupra bărbaţilor acestora şi zicînd: "N-au sfătuit bine voievozii, nici nu va

fi bun sfîrşitul sfatului lor, că ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre şi

meşteşugesc cele viclene asupra împăratului". Astfel, clevetind asupra lor, mulţime de aur au

dat eparhului şi au dus acea clevetire şi în urechile împăratului. Auzind, împăratul îndată a

poruncit, ca, fără altă întrebare, să-i arunce în temniţă pe cei trei voievozi, ca să nu fugă pe

ascuns şi să săvîrşească sfatul lor cel rău. Deci voievozii erau în legături şi în temniţă, neştiind

pentru ce sînt aruncaţi acolo, că nu se ştiau a fi vinovaţi cu nimic.

Trecînd puţină vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva să se vădească clevetirea lor cea

mincinoasă şi să iasă la iveală răutatea lor, încît să se întoarcă asupra lor toată nevoia. Pentru

aceea, cu multe rugăciuni s-au apropiat de eparh, sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în

viaţă pe acei bărbaţi, ci degrabă să facă judecată de moarte, după hotărîrea cea dintîi. Iar

eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfîrşit făgăduinţei. Deci,

îndată s-a dus la împărat cu faţă mîhnită şi cu chip posomorît, ca un vestitor de rău, vrînd a se

arăta că se îngrijeşte mult pentru viaţa împăratului şi cu credinţă se sîrguieşte pentru dînsul.

Apoi a început, în felurite chipuri, a-l înşela cu cuvinte viclene şi meşteşugite, pornindu-l spre

mînie asupra celor nevinovaţi şi zicînd: "Nici unul din cei ce stau în temniţă nu vor a se pocăi,

împărate, ci, petrecînd în cel dintîi gînd rău, nu încetează a cugeta vicleşug şi a gîndi asupra ta

cu răutate. Deci, porunceşte mai iute să-i omoare, ca nu cumva apucînd ei înainte, să

săvîrşească răutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrşit scopurile lor cele

rele".







Cu aceste cuvinte fiind tulburat împăratul, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi; dar fiind

seară, s-a amînat uciderea lor pînă a doua zi dimineaţă. Înştiinţîndu-se despre aceasta, străjerul

temniţei şi plîngînd mult pentru o năpastă ca aceea, pusă asupra acelor nevinovaţi, a venit la

voievozi, zicînd: "Mai bine ar fi fost de mine să nu vă fi cunoscut pe voi, nici să mă fi îndulcit

de dragoste şi cu vorbe la masă, căci mai cu înlesnire aş fi răbdat acum despărţirea de voi şi

mai puţină jale mi-ar fi pricinuit năpasta ce a venit asupra voastră. Apoi n-ar fi venit o mîhnire

ca aceasta asupra sufletului meu, pentru că mîine dimineaţă, vai mie! ne vom despărţi unul de

altul cu amar şi de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre feţe, nici vă voi mai auzi

vorbind, căci s-a poruncit să vă omoare. Deci să rînduiţi dacă vreţi ceva, pentru averea

voastră, că acum este vremea, ca să nu apuce moartea voinţa voastră".







Zicînd acestea cu tînguire, iar ei ştiindu-se nevinovaţi faţă de împărat şi deci nevrednici de

moarte, şi-au rupt hainele şi cumplit îşi smulgeau părul, zicînd: "Ce vrăjmaşi au pizmuit

asupra vieţii noastre şi pentru ce să murim noi ca nişte tîlhari? Că n-am făcut nimic vrednic de

moarte". Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude şi pe cunoscuţi şi puneau martor pe

Dumnezeu că nimic rău n-au făcut şi plîngeau amar.







Unul dintr-înşii, cu numele de Nepotian, şi-a adus aminte de Sfîntul Nicolae, care, stînd în

Mira înaintea celor trei bărbaţi, li s-a făcut lor ajutător preaslăvit şi preabun apărător,

izbăvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicînd, unul către altul se rugau: "Dumnezeule

al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbaţi de moartea cea nedreaptă, caută acum şi

asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni; pentru că iată ne-a cuprins mare nevoie şi

nu are cine să ne izbăvească din această năpastă. Iată şi glasul nostru a amorţit, mai înainte de

ieşirea sufletului şi limba noastră se usucă, aprinzîndu-se de focul inimii, iar acum nici

rugăciuni nu mai putem să-Ţi aducem. Degrabă să ne întîmpine îndurările Tale, Doamne, şi

ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele noastre, că iată mîine de dimineaţă vor să ne

omoare; sîrguieşte spre ajutorul nostru şi ne izbăveşte pe noi, cei nevinovaţi de moarte".

Dumnezeu, auzind rugăciunile celor ce se temeau de El şi, ca un tată miluind pe fii, le-a trimis

spre ajutor pe sfîntul şi plăcutul Său, pe marele arhiereu Nicolae. Căci în acea noapte,

dormind împăratul, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, zicînd aşa: "Scoală-te iute şi

eliberează pe cei trei voievozi, care sînt ţinuţi în temniţă, pentru că fără de vină sînt clevetiţi şi

cu nedreptate pătimesc". Şi, spunînd tot adevărul, i-a zis: "De nu mă vei asculta şi de nu-i vei

elibera pe dînşii, apoi voi ridica asupra ta război precum a fost în Frigia şi rău vei pătimi".

Mirîndu-se împăratul de îndrăzneala Sfîntului Nicolae, se gîndea cum a îndrăznit noaptea fără

de vreme a intra înăuntrul palatului său şi i-a zis: "Cine eşti tu care îndrăzneşti a aduce o

îngrozire ca aceasta asupra stăpînirii noastre?". El i-a răspuns: "Nicolae îmi este numele şi sînt

arhiereul mitropoliei Mirelor".







Împăratul s-a tulburat de acea vedenie şi, sculîndu-se, se gîndea ce este aceasta? Asemenea şi

lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arătat în vis sfîntul şi tot acelaşi lucru

i-a spus pentru acei bărbaţi. Deşteptîndu-se, Avlavie s-a temut şi se îngrozea în mintea sa de

ceea ce văzuse. Apoi a venit oarecine de la împărat spunîndu-i ce a văzut şi acesta în vis. Iar

el degrabă mergînd la împărat i-a spus vedenia şi ceea ce i s-a arătat lui şi se minunară

amîndoi de acea vedenie preaslăvită, care deopotrivă li s-a făcut la amîndoi.







Îndată a poruncit împăratul să aducă înaintea sa pe voievozii din temniţă şi a zis către dînşii:

"Ce vrăjitorii aţi făcut de aţi trimis asupra noastră asemenea vedenii? Căci arătîndu-se un

bărbat ne-a îngrozit foarte rău, lăudîndu-se că degrabă va aduce război", iar ei neştiind nimic

se întrebau unul pe altul, de ştie vreunul ceva - că nici unul nu ştia nimic - şi cu ochii umiliţi

au căutat unul spre altul.







Văzînd împăratul una ca aceasta, s-a schimbat în blîndeţe şi a zis către dînşii: "Netemîndu-vă

de rău, spuneţi adevărul". Iar ei cu ochii plini de lacrimi şi foarte mult tulburîndu-se, au zis:

"Noi, împărate, vrăjitorii nu ştim, nici am plănuit ceva rău asupra stăpînirii tale, nici am gîndit

ceva, martor ne este nouă ochiul cel a toate văzător al Domnului. Iar de nu va fi aşa şi vei afla

vicleşug întru noi, apoi să nu faci cu noi nici o milă; şi nu numai cu noi aceşti trei, ci chiar pe

neamul nostru să nu-l cruţi. Noi ne-am învăţat de la părinţii noştri a cinsti pe împărat şi, mai

vîrtos decît toate, a avea credinţă către dînsul. Drept aceea, acum cu credinţă am păzit viaţa ta,

iar cele încredinţate nouă, precum s-a căzut dregătoriei noastre, bine le-am cîrmuit, slujind cu

osîrdie poruncii tale; căci tulburarea cea din Frigia am potolit-o şi războiul cel plănuit de

vrăjmaşi l-am risipit, arătînd prin aceasta vitejia noastră cu fapta înaintea ta, precum vor spune

cei ce ştiu bine. Iar stăpînia ta mai înainte ne-ai dăruit cinste, iar acum cu asprime te-ai

înarmat asupra noastră, fiind cumplit judecaţi şi cu groază aşteptăm a pătimi. Aşadar, precum

ni se pare nouă, o, împărate, osîrdia noastră către tine a fost pricinuitoare nouă de mari munci,

căci în loc de slavă şi de cinstea pe care am nădăjduit-o, frica morţii şi osîndirea ne-a cuprins

pe noi".







Umilindu-se împăratul de aceste cuvinte, se căia de batjocura adusă bărbaţilor acelora; fiindcă

se cutremura de judecata lui Dumnezeu şi se ruşina de porfira cea împărătească; căci cel ce se

nevoieşte a pune altora legi, vede însuşi că face judecăţi fără de lege. Deci, într-acel ceas a

căutat mai cu milă asupra lor şi a început a vorbi către ei cu blîndeţe. Iar ei, uitîndu-se cu

umilinţă către împărat, îndată au văzut chipul Sfîntului Nicolae şezînd împreună cu împăratul

şi făcîndu-le milostivire şi iertare. Aceasta însă nimeni nu o vedea, fără numai cei trei

voievozi. Atunci, luînd ei îndrăzneală au zis cu glas tare: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai

izbăvit odinioară pe cei trei bărbaţi în Mira de la moartea cea nedreaptă, scoate-ne şi pe noi,

robii tăi, din această nevoie, ce ne stă asupra". Iar împăratul, luînd cuvînt, a zis: "Cine este

Nicolae şi pe care bărbaţi a izbăvit? Spuneţi-mi cu de-amănuntul aceasta". Iar Nepotian i-a

povestit toate.







Atunci împăratul, cunoscînd pe Sfîntul Nicolae că este mare plăcut al lui Dumnezeu şi

minunîndu-se de îndrăzneala şi de rîvna lui pentru cei năpăstuiţi, a liberat pe voievozii aceia,

zicîndu-le: "Nu eu vă dăruiesc viaţa, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi

l-aţi chemat spre ajutor. Deci să mergeţi la dînsul şi să-i daţi mulţumire, apoi spuneţi-i lui din

partea mea: "Iată am făcut cele poruncite de tine; deci nu te mînia asupra mea, plăcutule al lui

Hristos!". Acestea zicînd, le-a încredinţat o Evanghelie ferecată cu aur, o cădelniţă de aur,

împodobită cu pietre scumpe şi două sfeşnice, poruncindu-le să le dea bisericii din Mira.







Astfel, cei trei voievozi dobîndind preaslăvita mîntuire, îndată au pornit pe cale şi cu bucurie

au venit la sfînt, pe care cu veselie l-au văzut. Apoi mare mulţumire i-au dat, ca unuia care le-

a făcut o bunătate ca aceea şi cîntau, zicînd: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie Cel ce

izbăveşti pe săracul din mîna celor mai tari decît dînsul?" Apoi, nici pe cei săraci nu i-au lăsat

nemiluiţi, ci şi pe aceia i-au îndestulat din averile lor, iar după aceea, cu bună sporire s-au

întors la ale lor.







Acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu, care măresc pe plăcutul Său. De aceea, ca o pasăre

ducîndu-se vestea despre dînsul pretutindeni, a străbătut luciul mărilor şi toată lumea, încît

nici un loc nu rămăsese, unde să nu fi fost auzite minunile cele mari ale slăvitului arhiereu

Nicolae, după darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.







Odată nişte corăbieri plutind de la Egipt spre părţile Liciei, li s-a întîmplat o furtună mare,

încît şi pînzele au fost aruncate jos, iar corabia era să se sfarme de tulburarea valurilor celor

mari. Atunci toţi se speriară de moarte. Iar cînd şi-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae

- pe care niciodată nu-l văzuseră, decît numai auziseră de dînsul, că este grabnic ajutător celor

ce-l cheamă întru nevoi -, s-au îndreptat cu rugăciunile către dînsul şi l-au chemat în ajutor.

Iar sfîntul, îndată s-a arătat lor şi a intrat în corabie, zicînd: "Iată, m-aţi chemat şi am venit ca

să vă ajut; deci nu vă temeţi". Apucînd cîrma, se vedea cum cîrmuieşte corabia. Apoi a certat

vîntul şi marea, precum şi Domnul nostru odinioară Care a zis: Cel ce crede în Mine şi

lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea mării

şi vîntului şi acelea îi erau ascultătoare.

După aceea corăbierii, purtaţi de vînt lin, au sosit în cetatea Mira şi, ieşind din corabie, au

mers în cetate, vrînd să-l vadă pe cel ce i-a izbăvit din nevoi. Văzîndu-l mergînd la biserică,

au cunoscut pe făcătorul lor de bine şi, alergînd, au căzut la picioarele lui, dîndu-i mulţumire.

Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupească şi de moarte i-a izbăvit pe aceia, ci

şi pentru mîntuirea sufletelor lor a avut purtare de grijă; căci, fiind mai înainte-văzător a văzut

într-înşii cu ochii cei duhovniceşti gîndul păcatului, care depărtează pe om de Dumnezeu şi-l

abate de la poruncile lui. De aceea a zis către dînşii: "Cunoşteţi-vă pe voi, rogu-vă, o, fiilor,

cunoaşteţi-vă inimile voastre şi gîndurile vi le îndreptaţi spre bună plăcere de Dumnezeu,

pentru că, deşi ne tăinuim şi ne socotim a fi buni de către ceilalţi oameni, dar de Dumnezeu

nimic nu se poate tăinui. De aceea sîrguiţi-vă cu toată osîrdia a păzi sfinţenia cea sufletească

şi curăţenia cea trupească, căci sînteţi biserică a lui Dumnezeu, precum grăieşte

dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va

Dumnezeu.







Astfel, mustrînd pe bărbaţii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, căci

fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tată iubitor de fii, iar faţa lui era ca a îngerului lui

Dumnezeu, strălucind cu darul cel dumnezeiesc. Din faţa lui ieşea o rază preastrălucită, ca şi

din a lui Moise şi vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dînsul; căci dacă cineva

ar fi fost îngreuiat cu orice fel de patimă sau cu întristare sufletească, numai dacă ar fi privit

spre sfîntul, îndată afla îndestulată mîngîiere întristării sale. Sau de vorbea cineva cu dînsul,

mult sporea întru cele bune. Aşa că nu numai cei credincioşi, dacă se întîmpla a auzi ceva din

limba cea dulce şi izvorîtoare de miere, ci şi cei necredincioşi se umileau şi se povăţuiau spre

mîntuire, lepădînd răutatea necredinţei cea din tinereţe şi primind în inimă cuvîntul cel drept

al adevărului.







Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu

dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: "Ca un luceafăr de

dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra

Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lîngă izvoarele apelor şi ca nişte mir de

mult preţ, bine mirosind tuturor".







În adînci bătrîneţe, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind

puţin cu trupul, apoi şi-a săvîrşit bine viaţa sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie şi cu

psalmi la viaţa cea neîmbătrînită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întîmpinîndu-l cetele

sfinţilor.







Lîngă cinstitul lui trup adunîndu-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au

pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii

decembrie. Apoi se săvîrşiră multe minuni de către sfintele moaşte ale plăcutului lui

Dumnezeu. Pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă din moaştele lui, cu care, ungîndu-se cei

bolnavi, dobîndeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pămîntului alerga lumea la

mormîntul lui, căutînd tămăduirea bolilor şi nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate

neputinţele se vindecau cu acel sfînt mir, nu numai cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, iar

duhurile cele viclene se îngrozeau, nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa le biruia pe acelea,

cum şi acum le biruieşte.









Odată, nişte bărbaţi temători de Dumnezeu, de la gura rîului ce se numeşte Tanais, auzind de

moaştele cele izvorîtoare de mir şi vindecătoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se

afla în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfătuit să meargă pe mare, acolo, pentru închinăciune.

Umplînd corabia cu grîu, voiau să plutească. Dar vicleanul diavol, care era sălăşluit mai

înainte în capiştea Artemidei şi pe care îl izgonise de acolo Sfîntul Nicolae, risipind capiştea,

simţind că vrea să plece corabia către marele părinte, mîniindu-se pentru risipirea capiştei

cum şi pentru izgonirea sa de acolo, se sîrguia cu toată puterea să se răzbune asupra sfîntului.







Astfel, diavolul s-a gîndit să facă împiedicare bărbaţilor acelora din calea pe care o plănuiseră

şi să-i lipsească de sfinţenie, făcîndu-le piedici dorinţei lor. Deci s-a prefăcut în chip de

femeie şi se făcea că poartă un vas plin cu untdelemn, apoi a zis către bărbaţii aceia: "Aş fi

vrut să duc aceasta la mormîntul sfîntului, dar foarte mult mă tem pe mare, că nu este cu

putinţă unei femei neputincioase ca mine şi bolnavă cu stomacul, a îndrăzni să călătorească pe

atîta noian. Pentru aceea, rogu-vă pe voi ca, luînd vasul acesta, să-l duceţi la mormînt şi să

turnaţi untdelemn în candela sfîntului". Zicînd diavolul acestea, a dat vasul în mîinile acelor

iubitori de Dumnezeu. Nu se ştia însă cu ce fel de vrăji era amestecat acel untdelemn, ca să

vatăme şi să prăpădească pe cei din corabie. Dar aceia, neştiind lucrarea vicleanului, au

ascultat cererea lui şi au luat vasul cu untdelemn diavolesc şi, pornind de la mal, în ziua aceea

au plutit bine. Însă a doua zi a început a sufla vîntul dinspre miazănoapte şi a face plutirea cu

anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gîndeau să se întoarcă înapoi. Întorcînd

corabia, li s-a arătat Sfîntul Nicolae, plutind într-o barcă mai mică şi le zise: "Unde mergeţi,

bărbaţilor? Pentru ce aţi lăsat calea ce vă stă înainte şi vă întoarceţi? În mîna voastră este a

potoli viforul şi a face corabiei calea uşoară, căci este diavolească acea rea măiestrie care vă

împiedică în călătoria voastră. Că nu o femeie v-a dat vasul, ci însuşi diavolul; deci aruncaţi-l

în mare şi îndată veţi avea calea cu bună sporire".







Auzind acestea, bărbaţii aceia au luat vasul şi l-au aruncat în adîncul mării. Şi făcînd aceasta,

îndată a ieşit de acolo fum negru şi pară de foc, care a umplut văzduhul de miros greu, iar

marea se desfăcu şi fierbînd apa din adînc, clocotea. Iar picăturile apei erau ca nişte scîntei de

foc, încît foarte mult s-au temut cei ce erau în corabie şi de frică ţipau. Dar ajutorul care se

arătase lor, poruncind să îndrăznească şi să nu se teamă, a alinat marea; apoi pe călători,

izbăvindu-i de frică, i-a făcut a pluti fără primejdie spre Licia. Atunci, îndată, venind o

răcoreală cu bună mireasmă, a suflat asupra lor şi s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pînă la

cetatea cea dorită. Acolo, închinîndu-se moaştelor celor izvorîtoare de mir ale grabnicului

ajutător şi apărător, mulţumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înălţînd rugăciuni marelui

părinte, s-au întors în ţara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se întîmplase

pe cale.

Multe, mari şi preaslăvite minuni a făcut Sfîntul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu,

pe uscat şi pe mare, ajutînd celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare şi scoţîndu-i din

adîncul mării la uscat; răpindu-i din robie şi aducîndu-i la casele lor; izbăvind din legături şi

din temniţe, apărînd de tăierea de sabie şi scăpînd de la moarte, apoi multora le-a dat

tămăduiri: orbilor, vedere; şchiopilor, umblare; surzilor, auz; muţilor, grai. Pe mulţi, din cei ce

pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogăţit, iar celor flămînzi le-a dat hrană. Şi la toată

nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor şi sprijinitor; iar acum,

deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă şi din primejdii îi izbăveşte. Ale cărui minuni precum

este cu neputinţă a le număra, tot aşa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de

minuni îl ştie Răsăritul şi Apusul, şi toţi creştinii cunoasc nenumăratele lui minuni. Deci, să se

slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Căruia

se cuvine laudă în veci. Amin.