TEHNOLOGIA DE OBTINERE A APEI POTABILE

Document Sample
TEHNOLOGIA DE OBTINERE A APEI POTABILE Powered By Docstoc
					TEHNOLOGIA DE OBŢINERE A
     APEI POTABILE




                 Studenţi: MOLNAR ILDIKO
                MORAR LILIANA
                CEPA IV 2011
       Coordonator: prof.dr.ing. Anca Mihaly Cozmuta
 TEHNOLOGIA DE OBŢINERE A
      APEI POTABILE


   Apa potabilă este cea utilizată în
alimentaţia umană şi care satisface o serie
de condiţii fizico-chimice şi organoleptice ce
permit consumul său fără a periclita
sănătatea.
   Consumul zilnic de apă potabilă,
 raportat la numărul de locuitori, este mare,
 deoarece aceasta nu se utilizează numai
 pentru băut, ci şi în cadrul activităţilor
 casnice, al serviciilor publice şi în industria
 alimentară.
 Cu toate acestea, din consumul total de
 apă, apa potabilă are ponderea cea mai
 mică, dar de importanţă primordială.
 Livrările şi consumul de apă potabilă au
 crescut odată cu dezvoltarea urbanizării şi
 creşterea gradului de industrializare a
 economiei.
 Problema apei este grav afectată de
 două cauze:
 lipsa       completă     sau    insuficienţa
 lucrărilor care să facă posibilă folosirea în
 scopuri sociale şi economice a întregului
 stoc de apă utilizabil al fluviilor, râurilor,
 lacurilor şi apelor subterane, permiţând
 aducerea apei în locurile necesare, în
 cantitatea şi la timpul necesar;
 poluarea crescândă a apelor, atât a
 celor interioare, cât şi a celor maritime şi
 oceanice.
 Cantitatea de apă necesară unui om pe zi
 variază în funcţie de mediul în care
 trăieşte, de nivelul de trai, de gradul de
 civilizaţie etc.

     Un om matur consumă zilnic, pentru
    băut, circa 35 g apă/kg de greutate
    corporală.
 I.SURSE DE APĂ POTABILĂ

   Apa potabilă provine de regulă din ape
subterane sau din ape de suprafaţă, mai
rar din alte surse. Această situaţie se va
menţine, deoarece sunt factori obiectivi.
De exemplu 85% din apa dulce de pe
Terra e prinsă în calotele glaciare, dar nu
ne putem atinge aproape deloc de ele,
deoarece diminuarea lor ar însemna
creşteri catastrofale de nivel a mărilor şi
oceanelor.
 Apele de suprafaţă
•   Este sursa cea mai uşor accesibilă, permite
  preluarea de cantităţi mari de apă, chiar dacă
  debitul prezintă variaţii sezoniere.
 Apele subterane
•   Apele subterane sunt o sursă importantă
  deoarece, spre deosebire de apele de suprafaţă,
  cele subterane sunt de regulă mai puţin sau
  deloc poluate şi pot fi potabilizate cu măsuri
  minimale, uneori doar cu dezinfecţie sau fără
  vreo prelucrare.
Alte surse de apă potabilă
•  Desalinizarea
•  Reciclarea apei uzate
•  Apă din gheţari
•  Apele meteorice
•  Apa din topirea zăpezii
•  Apă din ceaţă
• Alte surse. În situaţii de survival, apă în
 cantităţi mici se poate obţine şi din seva sau
 transpiraţia plantelor, din umorile unor animale şi
 peşti şi din alte asemenea surse.
•      În România, sursele de apă naturală
    sunt relativ sărace şi distribuite neuniform
    în timp şi spaţiu. Ele sunt constituite din
    ape de suprafaţă(râuri interioare, lacuri
    naturale sau artificiale şi fluviul Dunărea)
    şi din ape subterane. Deşi Marea Neagră
    constituie o sursă de apă deosebit de
    importantă, ea nu poate fi deocamdată
    luată în considerare datorită dificultăţilot
    tehnice şi economice de desalinizare a
    apei de mare.
II. TEHNOLOGIA DE OBŢINERE A APEI
             POTABILE



   Apele de băut trebuie să prezinte un
grad anumit de puritate, să fie limpezi,
incolore şi fără miros.
Analiza unei ape de băut trebuie să arate:
Acid carbonic liber, în apele cu
                                   Maximum 40 mg/litru
duritate mică
Cloruri                            Maximum 15 mg/litru

Acid azotic                        Urme

Acid azotos                        Absent

amoniac                            Absent

Acid sulfuric                      50 mg/litru

Oxigen consumat                    Maximum 2,5 mg/litru în 5 zile

Oxidabilitatea                     Maximum 5 mg KMnO4/litru

Alcalinitatea                      120-200 mg NaOH/litru
                                   100-500 cmc(fără colibacili şi microbi
Bacterii
                                   patogeni)
  Procesul tehnologic de obţinere a apei potabile are
mai multe faze, prezentate în schema următoare:

                       Apa brută

                     SEDIMENTARE                 suspensii grosiere

 Agenţi floculanţi    COAGULARE

                      FILTRARE          Precipitat floconos conţinând
                                           înglobate suspensiile fine
F2, Cl2, O3, UV       STERILIZARE

                        apa potabilă

                        POMPARE


                     Spre consumatori
             II.1.Sedimentarea
•     Sedimentarea este operaţia de separare din apă
  a particulelor solide în suspensie sub acţiunea forţei
  gravitaţionale. Atunci când apa brută are o viteză
  mică de curgere, particulele solide se depun la
  partea inferioară a utilajelor de sedimentare sub
  formă de sediment. Apa rezultată este numită şi
  decantată, îndepărtarea acesteia după sedimentare
  fiind denumită decantare. Sedimentarea apei are
  drept scop reducerea conţinutului de materii solide
  în suspensie în vederea deversării apei sau pentru
  recircularea acesteia în procese tehnologice.
•     Utilajele în care se realizează sedimentarea se
  numesc decantoare.
• Sedimentarea se efectuează în bazine de
  decantare cu capacitate foarte mare. Viteza de
  curgere a apei în aceste bazine este foarte mică,
  60-100 mm/oră.

• Pentru distrugerea algelor care se dezvoltă în
  bazinele de decantare, se utilizează sulfatul de
  cupru.
• Practic, suspensiile organice foarte fine, cu
  deosebire microbii, nu se vor separa prin
  sedimentare.
II.2. Coagularea cu substanţe coagulante


•      Particulele rămase în suspensie în apele
    decantate, în general particule coloidale, pot fi
    precipitate, în cea mai mare parte, prin utilizarea
    unor substanţe care produc precipitate
    floconoase cu volum mare. Aceste precipitate
    antrenează în căderea lor particulele în
    suspensie.
• Coagulanţii cei mai întrebuinţaţi sunt sulfatul de
  aluminiu, alaunul se sodiu, sulfatul feric şi clorura
  ferică. În mai mică măsură se întrebuinţează
  permanganatul de K sau Na (oxidant şi floculant),
  fosfatul de sodiu şi fosfatul acid de calciu, care dau cu
  sărurile alcaline precipitate coloidale.
     Sulfatul de aluminiu (Al2(SO4)3*18 H2O) în
  prezenţa bicarbonaţilor de calciu şi magneziu din apă
  (mediu alcalin), dă un precipitat floconos de Al(OH)3.
     Dacă apa nu are alcalinitatea necesară, se adaugă
  Na2CO3, NaOH sau lapte de var.
 Clorura ferică şi sulfatul feric dau precipitate
  floconoase de Fe(OH)3 în prezenţa sărurilor alcaline şi
  alcalinoase, mult mai repede decât compuşii respectivi
  de aluminiu. Sunt indicaţi pentru apele cu un pH mai
  scăzut(8,2-8,5).
  Cantitatea de coagulant necesar depinde de gradul
de turbiditate şi de coloraţia apei. Diagrama de mai jos
dă cantităţile de Al2(SO4)3 necesare, în funcţie de gradul
de turbiditate al apei (p.p.m. SiO2).
      Pentru stabilirea precisă a cantităţilor de coagulant
    şi a timpului de agitare şi de limpezire, se fac încercări
    în laborator cu proba de apă, divizată întru-un număr
    suficient   de     flacoane cu       un dop şlefuit.

      Tratamentul cu coagulanţi se poate face chiar în
    conducta de apă brută, care leagă bazinele de
    decantare cu filtrele de nisip. Precipitatele sunt
    reţinute de filtre.

      Prin tratarea cu coagulanţi, se îndepărtează din
    apă şi o parte din acidul silicic coloidal (până la 50% şi
    până la 80% din substanţele organice în suspensie).
 Figura următoare reprezintă schematic o asemenea instalaţie:




Instalaţie pentru tratamentul cu floculanţi
1-soluţia de floculant; 2-aparat de dozare; 3-filtru de nisip;
4-conducte pentru apa de spălare a filtrului.
•    Pentru limpezirea cantităţilor mari de apă,
  amestecul cu soluţia se face în bazine speciale,
  în care se realizează depunrea precipitatelor.
•    Se utilizează în acest scop bazine
  clarificatoare cu agitatoare, prevăzute cu
  dispozitive de adunare a precipitatelor la fundul
  recipientului şi cu dispozitive de evacuare a
  acestor precipitate. Timpul necesar coagulării şi
  decantării în bazine este de 2-3 ore la
  temperaturi sub 40°C. Apa evacuată din bazin
  este de obicei trecută prin filtre mecanice, pentru
  limpezirea definitivă.
   Clarificatorul
   1-motor electric; 2-pod şi placă turnantă; 3-palete racloare;
   4-conducte pentru evacuarea nămolului; 5-intrarea apei
   brute; 6-ieşirea apei limpezite.




 Concentraţia soluţiilor de coagulanţi, care se introduc în recipientele
de coagulare, variază între 5% şi 10%- substanţă deshidratată.
 Apa limpezită prin coagulare va avea un reziduu fix diminuat datorită
eliminării substanţelor organice.
              II.3.Filtrarea
   Cele mai fine suspensii din apă sunt
 îndepărtate prin filtrare. Se utilizează, ca
 masă filtrantă, nisipul cuarţos, aşezat în
 straturi de 800-1000 mm în filtre lente sau
 în filtre rapide.
 Cantitatea de apă filtrată printr-un strat
 de nisip depinde de mărimea grăunţilor de
 nisip, de grosimea stratului filtrant, de
 presiunea apei şi de temperatură.
     Pentru o bună alegere a nisipului filtrant, trebuie să
  facem în prealabil o serie de determinări:


a.Separarea categoriilor de grăunţi pe mărimi
  progresiv descrescătoare
b.Determinarea porozităţii (volumul golurilor
  între grăunţi)
c.Determinarea trecerii apei printr-o coloană de
  nisip (percolaţia)
 Filtrele lente sunt bazine de mare capacitate,
  umplute cu straturi de pietriş şi nisip, prin care apa
  se scurge cu o viteză redusă.
   Filtru lent descoperit
  a-strat de pietriş de 1-25 mm; b-strat de nisip de 5-
  10 mm; c-strat de nisip de 0,5-10 mm;d-strat de apă
  gros de 50-100 cm.




  Filtrele deschise prezintă dezavantajul că îngheaţă
  în timpul iernii.
  După un timp oarecare, filtrele se îmbâcsesc cu
  materiile reţinute şi trebuie curăţate.
Filtre rapide sau mecanice . Pentru filtrarea
  apei cu viteze sporite (5-12 m/h), se utilizează
  filtrele mecanice; recipiente metalice umplute cu
  nisip, în care apa se introduce cu presiune.
 În mod obişnuit, apa este tratată în prealabil cu
  coagulanţi. Precipitatele se depun în porii
  stratului de nisip. Filtrul va fi deci curăţat la
  intervale de timp regulate, de obicei o dată la 24
  ore. Filtrele rapide se utilizează cu succes la
  limpezirea apelor continând suspensii de argilă
  coloidală şi a apelor feruginoase, tratate
  prealabil cu sulfat de aluminiu. Purificarea
  bacteriologică este inferioară, din care cauză
  apa filtrantă va fi sterilizată.
Filtru rapid cu dispozitiv de spălare
1-intrarea apei brute; 2-evacuarea apei filtrate; 3-
intrarea apei de spălare; 4-evacuarea apei de
spălare; 5-dispozitiv pentru amestecarea stratului de
nisip în timpul spălarii.
•    Pentru debitele foarte mari se utilizează bazine
  construite din beton armat, cu o capacitate de peste 100
  m3. Curăţirea masei filtrante se face injectând apa sub
  presiune, în amestec cu aer comprimat la 4-5 atm.
•    Filtrele utilizate la tratarea apelor potabile pot fi
  încărcate cu diferite mase filtrante: nisip, cuarţ, marmoră,
  dolomită, antracit.
            II.4.Sterilizarea apei
•    Sterilizarea apelor potabile, urmăreşte distrugerea
  radicală a microbilor patogeni. În operaţiile de
  limpezire a apei, numai o parte din microorganisme
  sunt îndepărtate.
•    Sterilizarea este o operaţie specială, efectuată,
  de obicei, după operaţiile de sedimentare, coagulare
  şi filtrare.
•    Pentru debite reduse de apă, un procedeu
  eficace este sterilizarea prin fierbere. Procedeul este
  însă prea costisitor. Apa fiartă, are un gust neplăcut,
  nefiind cu totul lipsită de oxigen, de CO2 şi de
  bicarbonaţi, care prin fierbere trec în carbonaţii
  respectivi, insolubili.
•   Pentru debitele mari de apă, se utilizează
  procedeele cu raze ultraviolete, cu ozon sau cu clor.
    II.4.1.Sterilizarea cu raze ultraviolete
•     Razele ultraviolete, cu lungimile de undă cuprinse
  între 0,38-0,16 μ(3800-1600 Ǻ) au proprietăţi microbicide
  remarcabile. Datorită acestor raze, apele curgătoare se
  autosterilizează într-un timp foarte scurt. Apele tulburi nu
  pot fi sterilizate cu raze ultraviolete; particulele în
  suspensie şi coloizii absorb aceste raze.
•    Radiaţiile sunt produse de lampa de cuarţ cu vapori
  de mercur. Pentru că aerul absoarbe o mare parte din
  razele ultraviolete, lămpile sunt introduse chiar în
  conductele prin care curge apa.
•    Radiaţiile nu alterează gustul şi mirosul apei.
• Lampa de cuarţ
 Procedee chimice de sterilizare
    II.4.2.Procedee chimice de sterilizare

   Substanţele chimice bactericide în dozele indicate
 de felul apei şi de natura microbilor, pot steriliza
 complet apele, modificându-le de cele mai multe ori
 gustul, mirosul şi culoarea. Din această cauză, dintre
 toate antisepticele cunoscute, niciunul nu se
 întrebuinţează la sterilizarea apelor de alimentare a
 oraşelor. Pentru debite mici de apă, se utilizează
 permanganaţii alcalini şi alcalino-feroşi. Pentru
 debitele mari, se utilizează oxidanţii gazoşi, ozonul şi
 clorul.
 Sterilizarea apelor pentru consumul centrelor mai
 puţin populate (în timpul epidemiilor sau în campaniile
 militare) se poate realiza cu succes întrebuinţând
 diferite combinaţii chimice.
•      a.Sterilizarea cu permanganat de potasiu este
    foarte comodă: se adaugă apei obişnuite 0,03 g
    permanganat de potasiu/litru şi apelor suspecte 0,06
    g/litru de apă.
•     După 10 minute se adaugă o sare manganoasă
  (MnSO4) care formează un precipitat de oxid de
  mangan; acesta are şi rolul de a limpezi apa.
  Permanganatul de potasiu acţionează prin efectul
  său oxidant. Excesul de permanganat este înlăturat
  prin adaosul sării manganoase.
•    Limpezirea definitivă se realizează trecând apa
  printr-un filtru cu vată sterilizată.
•    În locul KMnO4, care conferă apei un gust
  neplăcut, poate fi întrebuinţat Ca(MnO4)2, oxidant
  neutru care dă ca produs de reducere manganitul
  de calciu insolubil în apă.
• b.Manganatul de bariu sau de stronţiu, în
  prezenţa CO2 din apă, dă permanganatul respectiv, cu
  degajare de oxigen, în mare parte sub formă de ozon,
  bactericid foarte puternic.
• Manganatul în pulbere, se amestecă cu nisip,
  obţinându-se astfel o masă filtrantă prin care se trece
  apa de sterilizat.

• c. Pentru apele tulburi se poate utiliza un amestec de
  KMnO4 şi alaun. Se agită câteva minute 1 m3 de apă
  cu amestecul:
             KMnO4.............................30 g
             Alaun pulbere................100 g
             Na2CO3.............................90 g
             CaO..................................30 g
•    După depunerea precipitatului gelatinos se filtrează.
• d. Un amestec de 0,015 g hipoclorit de
  calciu+0,08 g NaCl la litrul de apă distruge
  foarte repede bacilul tific, paratific şi
  vibrionul holerei. Câteva picături de HCl
  măresc       foarte    mult      eficacitatea
  microbicidă.

• e. Fluorura de argint, în proporţie de
  2g/m3 apă, asigură sterilizarea completă a
  apelor obişnuite.
                  Sterilizarea cu ozon
Ozonul se obţine trecând un curent de aer, printr-un câmp de efluvii
electrice, care seproduc între doi conductori electrici C1 şi C2,
separaţi fie prin doi dielectrici D1 şi D2, fie prin stratul de aer, în care
caz, unul din conductori este prevăzut cu o serie de vârfuri v.v.v.
   Dozarea ozonului în aer ozonizat, se bazează pe acţiunea
oxidantă a ozonului asupra iodurii de potasiu cu punerea în libertate
a iodului, care poate fi titrat cu o soluţie de n/10 tiosulfat.
   În figura următoare este schiţată instalaţia de ozonizare
a unei uzine cu un debit de 80.000 m3 apă sterilizată în 24
ore. Aerul trecut prin filtre cu cocs şi turnuri uscătoare cu
CaCl2 este ozonizat într-o baterie de 6 ozonizatori,
alimentaţi de un curent electric de 22.000 volţi.




   Aerul ozonificat este repartizat într-o serie de emulsori cu
diferite debite. Din bazinul E apa sterilizată este evacuată la
staţia de pompe, de unde este refulată în reţeaua de alimentare.
              Sterilizarea cu clor
   Bacilul tific şi colibacilii sunt distruşi foarte repede,
chiar mai repede decât germenii nepatogeni. În soluţiile
apoase de clor, se formează acid hipocloros, care se
descompune uşor în HCl antiseptic şi O2 oxidant.
   Puterea de sterilizare a clorului scade în mediu bazic:
apele cu pH > 7 tratate cu 0,2 Cl2/m3, după 3 minute,
mai conţin încă 40% din numărul iniţial al colibacililor.
Temperatura favorizează puterea de sterilizare a
clorului, în timp ce turbiditatea o diminuează.
   Cantităţi prea mici de clor, creează pericolul
reviviscenţei (mai ales pentru apele cu pH > 7); microbii
atacaţi numai parţial, se debarasează de porţiunea
atinsă şi îşi refac celula după un timp oarecare.
•    Excesul de clor provoacă o serie de
  dezagremente. Apa capătă miros şi gust
  neplăcut, datorită fie prezenţei urmelor de
  gudroane şi de fenoli (care trec uşor în
  clorofenoli cu miros foarte neplăcut) fie
  prezenţei compuşilor solubili de Fe şi Mn,
  care trec în FeCl3 şi MnCl3 (uşor hidrolizabile,
  cu    formarea       precipitatelor     hidroxizilor
  respectivi) dând apei un gust metalic.
•    Apele supuse clorurării vor fi deci în
  prealabil aerate şi filtrate. Apele colorate –
  datorită humaţilor şi altor substanţe organice
  – pentru decolorare vor fi tratate cu o anumită
  cantitate de clor, înainte de filtrare.
•   Supraclorurarea apelor este indicată în
  cazul     când      apele    conţin   diverse
  microorganisme vegetale şi animale, care nu
  pot fi distruse decât printr-un exces variabil
  de clor peste dozele (0,1-0,3 mg clor/litru)
  necesare distrugerii microbilor patogeni.
  Excesul de clor necesar se apreciază
  adăugând probei de apă, cantităţi crescânde
  de clor, până când cantitatea de clor, dozată
  după 1 minut, va fi aproape identică cu
  rezultatul dozării după 5 minute.
•   Rezultă că adaosul de 3mg clor/ litru este
  cel necesar distrugerii tuturor microbilor şi
  microorganismelor din proba de apă; se zice
  că proba de apă a atins punctul de saturare
  cu clor.
        Sterilizarea cu dioxid de clor


•     S-au făcut încercări reuşite de sterilizare a
  apelor cu dioxid de clor (ClO2) care s-a dovedit a
  fi un sporicid foarte eficace.
•     Cantitatea de dioxid de clor necesară
  sterilizării este mult mai mică decât cea de clor.
•     Apele potabile sterilizate cu clor trebuie să nu
  conţină peste 0,1 g clor/m3.
• Procedura sterilizării cu clor gazos.
•    Se utilizează clorul gazos din cilindrii de
  oţel. Sterilizarea cu clor gazos se
  realizează cu ajutorul unor aparate
  aşezate pe traseul reţelei de distribuţie a
  apei; timpul scurs de la adăugarea clorului
  până la consumarea apei nu trebuie să fie
  prea lung.
•    Pentru evitarea coroziunii instalaţiilor,
  clorul să fie perfect uscat şi să se menţină
  perfect uscat pe tot traseul, până la
  aparatul de solvire.
         Sterilizarea cu hipocloriţi
•    Pentru sterilizarea unor debite mai mici de apă
  potabilă, se utilizează soluţiile de hipoclorit de sodiu şi
  mai ales de hipoclorit de calciu, cu un titru cunoscut, în
  grade colorimetrice. Un grad colorimetric corespunde la
  1 litru de clor gazos (la 0°C şi 760 mm col.Hg) sau la 317
  g clor, degajat de 1 kg de hipoclorit.
•    Dozarea clorului se face titrând soluţia apoasă de
  hipoclorit cu o soluţie titrată de As2O3 indicator indigo.
•    Soluţiile de hipocloriţi se descompun uşor sub
  acţiunea CO2 din aer, a căldurii şi a luminii. Înainte de
  întrebuinţare, trebuie să se facă neapărat verificarea
  soluţiilor de hipocloriţi.
•   Tratamentul cu hipocloriţi se aplică după filtrarea apei
  şi eventual după tratamentul cu coagulanţi.
    Transportul, stocarea şi distribuţia apei
                    potabile

•    Conductele folosite la alimentarea cu apă
  sunt din fontă sau oţel, mai rar din polietilenă,
  sticlă sau ceramică. Materialul trebuie testat şi
  autorizat, pentru a asigura că nu reacţionează
  cu apa sau nu cedează substanţă către aceasta
•    Principiul de construcţie a reţelei de apă
  potabilă poate fi cel terminal (ca ramurile unui
  copac) sau cel inelar, care are avantajul că o
  întrerupere pe o conductă nu înseamnă automat
  privarea de apă a tuturor celor situaţi la distanţă
  de acel punct. Reţeaua trebuie să fie bine
  protejată, să nu îngheţe, să nu fie avariată la alte
  lucrări, să nu treacă paralel sau pe sub cea de
  canalizare, pentru a evita posibile exfiltraţii şi
  contaminări.
•    Ca principiu de funcţionare, o reţea de
  distribuţie a apei poate fi gravitaţională sau
  presională (bazată pe pompare). Totdeauna
  reţeaua trebuie să fie sub presiune, pentru ca în
  caz de neetanşeităţi apa să iasă din ea şi să nu se
  poată      infiltra    din     exterior    substanţe
  contaminante.Presiunea se asigură în reţea
  suplimentar cu unde e nevoie. Pe reţea se
  intercalează şi rezervoare. Acestea trebuie atent
  protejate, curăţate periodic etc.
•    Calitatea apei din reţea trebuie supravegheată
  de către autorităţile sanitare şi de către furnizor.
  Se prelevează probe periodic de la uzina de
  tratare, de pe parcursul reţelei şi de la robineţi ai
  consumatorilor. Pentru a contracara eventualele
  impurificări trebuie ca în cele mai depărtate puncte
  să mai fie în apă urme de clor, dar nici prea mult.
  De aceea sunt dezavantajate reţelele foarte lungi
  sau asimetrice de distribuţie.
         Corectarea apelor de băut
• Gustul şi mirosul. Unele ape au miros şi gust neplăcut,
  datorită fie substanţelor minerale solvite (gust de rugină,
  de pucioasă etc.) fie produselor descompunerilor
  organice, fie prezenţei algelor, protozoarelor etc.
•    În cazul sterilizării apelor cu clor, combinaţiile fierului
  şi ale manganului, trec în clorurile respective (Fe Cl3,
  MnCl3); prin hidroliză acestea lasă în apă suspensii
  foarte fine de hidroxizi care conferă apelor gustul specific
  de rugină. Apele care conţin urme de fenoli, vor căpăta
  gustul conferit de clorofenolii formaţi în urma sterilizării
  cu clor. Mirosul datorat clorofenolilor, poate fi înlăturat cu
  cărbune activ, sau prin perclorare cu clor şi declorare cu
  bioxid de sulf.
•    Gazele mirositoare pot fi eliminate prin insuflare de
  aer comprimat. Ozonizarea înlătură în mare parte
  mirosul substanţelor oxidabile.
•    Filtrarea prin cărbune activ sau prin pământuri
  adsorbante este indicată, în multe cazuri, pentru
  eliminarea substanţelor mirositoare.
•    Tratamentul cu var şi sodă înlătură mirosul de petrol.

•     Mirosul datorat planctonului poate fi înlăturat prin
  filtrare pe cărbune activ, sau prin clorurare cu adăugare
  de amoniac, oxidare cu KMnO4 sau cu ozon, după
  speciile de alge care provoacă mirosul.
•     Culoarea gălbuie sau chiar maron închis a apelor,
  este datorată în general compuşilor coloraţi solubili ai
  acizilor humici şi, în anumite cazuri, descompunerii
  plantelor (frunze, lemne papură etc.).
•     Decolorarea poate fi realizată fie prin filtrare prin
  straturi de pământuri decolorante, sau de cărbune activ,
  fie prin coagularea cu sulfat de aluminiu, alaun sau
  clorură ferică, urmată de filtrare prin straturi de nisip.
    Corectarea calităţilor chimice ale apelor
                     potabile
•    Apele filtrate, pot avea unele caractere care le
  fac improprii utilizării ca apă de băut: gust, miros,
  culoare, alcalinitate sau aciditate, o mineralizare
  prea mare etc. În aceste cazuri, apele sunt
  supuse unor operaţii suplimentare de corectare a
  calităţilor lor chimice:
• a) aerarea, b) degazarea, c)dezacidifierea, d)
  deferizarea,         e)     demanganizarea,        f)
  demineralizarea.
                     Aerarea

•    Apele naturale conţin cantităţi apreciabile de aer
  în soluţie. Prezenţa aerului şi a dioxidului de
  carbon, conferă apelor potabile gustul plăcut de
  apă proaspătă. În unele cazuri, apa conţine însă
  puţin aer solvit, din care cauză apa trebuie aerată
  înainte de a fi distribuită în reţeaua de alimentare.
•    Aerarea apelor se practică şi pentru
  îndepărtarea gustului şi mirosului neplăcut şi mai
  ales    pentru     oxidarea       materiilor  organice
  putrescibile.
• Cantitatea de oxigen absorbită din aer, depinde
  direct de timpul de contact al apei cu aerul.
•    Prin aerare, se îndepărtează, în mare
  parte şi gazele solvite în apă(H2S, CO2 etc.).
•    Prin scăderea conţinutului de CO2 liber, o
  parte din bicarbonaţii de calciu şi magneziu,
  trec în carbonaţii respectivi, care precipită;
  apa îşi micşorează duritatea temporară.
•    Pentru îndepărtarea CO2 agresiv, apa
  aerată este trecută printr-un strat de dolomită
  calcinată.
•    O instalaţie pentru aerarea apei prin
  cădere se compune dintr-un turn de scânduri,
  bazin de decantare şi filtru.
Instalaţia pentru aerarea apei prin cădere
1-turn de scânduri; 2-bazin de decantare; 3-filtru; 4-bazin
pentru apa epurată.
       Alte instalaţii de aerare, pulverizează apa, în jeturi de
   înălţimi variabile, depinzând de presiunea apei şi de
   diametrul orificiilor dispozitivelor de pulverizare. O asemenea
   instalaţie este alcătuită dintr-un fascicul de ţevi orizontale,
   prevăzute cu un mare număr de dipozitive de pulverizare.
   Apa pătrunde în fascicul venind cu presiune dintr-un turn
   înalt (5-15 m). Apa pulverizată străbate un drum egal cu
   dublul înălţimii jetului şi cade în picături fine pe un strat
   filtrant de nisip, marmură, dolomită calcinată, cocs sau
   piroluzită, după natura apei care se epurează.
Aerarea apei prin pulverizare
1-fascicul tubular; 2-filtru de nisip.
•   Dezodorizarea se realizează cu succes prin
  procedeul injectării de aer comprimat, în tuburi găurite,
  aşezate la anumite distanţe (50-200 cm) sub nivelul
  apei. Se insuflă aer cu presiunea de cca. 0,5 kg/ cm2,
  cu debitul de 45-50 litri aer/m3 apă. În cazul mirosului,
  datorat algelor, dezodorizarea este aproape completă.
•   Degazarea. Pentru înlăturarea totală a gazelor
  solvite în apă, se utilizează vidul, vaporii, sau reactivi
  chimici specifici. Aparatele care utilizează vidul sunt
  puţin răspândite din cauza costului ridicat al instalaţiei.
  Aparatele cu vapori sunt mai economice, utilizând de
  obicei aburul mort; aproape de 100°C gazele solvite în
  apă se degajă în proporţia 98-99%. Urmele de gaze
  se antrenează cu vaporii supraîncălziţi.

				
DOCUMENT INFO
Shared By:
Categories:
Tags:
Stats:
views:152
posted:12/10/2011
language:
pages:51