Evolutia principalilor indicatori macroeconomici *

Document Sample
Evolutia principalilor indicatori macroeconomici * Powered By Docstoc
					LEGENDA:
Verde: pasaje marcate de Strategikon din textul original.
Galben comentarii, observaţii proprii ale Strategikon pe textul
primit de la MAE la 25 august.2006.




  STRATEGIA EXTERNĂ POST-ADERARE
  STRATEGIA EXTERNĂ POST-ADERARE

INTRODUCERE – NOTA EXPLIICATIIVĂ
INTRODUCERE – NOTA EXPL CAT VĂ
Aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007
constituie un moment de referinţă în istoria naţiunii. Este un
moment la realizarea căruia a fost mobilizată întreaga societate
românească timp de mai bine de un deceniu. Calitatea de membru
al Uniunii Europene va avea implicaţii majore aproape pentru toate
segmentele societăţii româneşti (invers: „implicaţii pentru aproape
toate segmentele”), motiv pentru care este de dorit ca fiecare dintre
acestea să îşi elaboreze un document strategic privind implicaţiile
şi organizarea de după momentul aderării (nefiind definit ce
înseamnă „segment al societăţii civile”, concluzia raţionamentului
e viciată. I.e. Asociaţia Stomatologilor din România, constituind un
segment al societăţii (civile), ar trebui să îşi elaboreze o strategie
post-aderare?! Poate chiar i-ar fi utilă, dar e necesară ideea în acest
document?)
Documentul elaborat în continuare (aş recomanda „Documentul de
faţă” sau „Prezentul document”, altminteri sună a referat
studenţesc) este necesar pentru a aduce un plus de coerenţă în
politica externă, pentru a stabili orientările de bază ale acesteia şi
pentru a genera o perspectivă strategică la nivelul factorilor de
decizie în domeniu. O strategie post-2007 este de asemenea
necesară pentru identificarea rolului şi a poziţiei României într-o

                                                                1/126
Uniune aflată la răscruce şi pentru identificarea şi valorificare
oportunităţilor ce se deschis României.
Elaborarea strategiei de post-aderare este un exerciţiu (poate
„demers”(?), altfel, pentru o strategie post-aderare sună un pic
şcolăreşte) de auto-definire care va arată atât partenerilor europeni
cât şi cetăţenilor României profilul, aşteptările, valoarea adăugată a
ţării noastre in interiorul UE, dar şi obiectivele urmărite în procesul
de integrare. Îndeplinirea obligaţiilor în cadrul Uniunii Europene,
promovarea intereselor naţionale şi identificarea priorităţilor
actuale sunt esenţiale în perspectiva unei imagini a României de
partener activ şi de încredere în UE.
Strategia externă post-aderare (lipseşte, credem, „nu este”/”nu
reprezintă”) un program de guvernare şi nici nu înlocuieşte
strategiile sectoriale existente (de securitate, Marea Neagră,
Balcani, Orientul Mijlociu) (noi chiar avem o strategie pentru
Orientul Mijlociu??!), ci vine să le completeze şi să le angreneze
într-o logică integrată. Ea defineşte un concept asupra (al / de)
politicii externe a României ca stat membru UE, al rolului
diplomaţiei ca vector de promovare a intereselor politice, de
securitate şi economice, plecând (pornind) de la realităţile
prezentului şi asigurând suficientă flexibilitate pentru acţiunea
externă în viitor. Documentul invită factorii de decizie să reflecteze
asupra unor opţiuni şi priorităţi în materie de acţiune externă.
Pe un plan mai amplu, această strategie atrage atenţia asupra
necesităţii mobilizării tuturor resurselor (ideea pare uşor liric-
mobilizatoare), inclusiv a celor din afara spectrului diplomatic
tradiţional. În lumea contemporană există instrumente şi factori
care influenţează politica externă şi de aceea, orice evaluare
strategică a politicii externe trebuie să ţină cont şi de aceşti factori
(platitudine).
În această logică, strategia externă post-aderare trebuie să prezinte,
în afara aspectelor cunoscute ale politicii externe, şi o prezentare a
contextului european în care are loc aderarea României la UE şi o
evaluare de tip SWOT a situaţiei României la momentul aderării
 2/126
(Dacă următorul e al 3-lea, probabil că acesta ar fi al doilea capitol,
suucesiv celui introductiv? Plus, în canoanele şi rigorile scrierii
academice, aş prefera termenul „parte”, generic şi cu sonoritate
mai distinsă şi neşcolărească, celui de „capitol”, cu iz didactic). Al
treilea capitol enunţă şi descrie obiectivele României ca membru al
UE, cu un accent mai mare pe politica externă, urmat de un capitol
concentrat mai mult (pleonasm. Eventual „focalizat asupra”) pe
diversele paliere ale politicii externe, care, în funcţie de
oportunitate, poate fi ulterior dezvoltat în planuri de acţiune
specifice. Orizontul de timp avut în vedere în această strategie este
2013-2015. ????



CAPIITOLUL 1:: CONTEXTUL EUROPEAN
CAP TOLUL 1 CONTEXTUL EUROPEAN

1.1. PREMISE (sensul acestui cuvânt e altul, chiar dacă
denaturarea e împământenită)
Sfârşitul războiului rece (majuscule cel puţin la primul termen) şi
dispariţia sistemului bipolar (aş sugera „destrămarea” /
„transformarea”. Sistemul internaţional este o realitate perenă,
configuraţia sa, fie aceasta uni-, bi- sau multipolară reprezintă
imagini, faţete, radiografii ale sale. Ca atare, sistemul se
transformă din bipolar în altceva, fără a dispărea. Unul dintre poli a
dispărut, atât) au marcat începutul unei perioade de ample şi rapide
transformări pe scena internaţională. Actualul sistem internaţional
trebuie să răspundă unor noi şi complexe provocări (Reificarea
„sistemului internaţional”. Nu SI trebuie să răspundă, ci statele,
sau, eventual, comunitatea internaţională, ceea ce e cu totul altceva
decât SI) generate de accelerarea (plus lărgire plus adâncire a
interconectării, ca să citez o definiţie de referinţă) fenomenului de
globalizare, atât a oportunităţilor cât şi a riscurilor, intensificarea şi
multiplicarea ameninţărilor asimetrice, dar şi amplificarea
posibilităţilor de promovare a valorilor democratice şi a modelului

                                                                  3/126
  economiei de piaţă în spaţii până nu demult impenetrabile
  (gramatica!!!).
  În acelaşi timp, procesele de integrare regională afectează şi
  modelează relaţiile internaţionale, creând un sistem internaţional
  complex şi interdependent (Cam simplist. SI actual e rezultatul
  manifestării opuse, simultane şi intercondiţionate a două procese –
  globalizare pe de o parte, ca vector centripet, integrator şi
  localizare/fragmentare ca vector centrifug, entropic). Astfel,
  viziunea unipolară a lumii se confruntă (1. nu viziunea este cea
  care se confruntă, 2. Există eventual o viziune asupra unipolarităţii
  SI, nu una unipolară în sine) cu dezvoltarea unui univers
  multilateral (adică?) şi multipolar care îşi are originea in formarea
  diferitelor grupări regionale (în vocabularul academic „multipolar”
  înseamnă ceva mai mult. Oricum, multipolarismul incipient din SI
  actual este generat de ascensiunea deopotrivă a unor actori statali –
  Rusia, China şi supra-statali – UE, şi nu doar de cei din urmă, cum
  s-ar înţelege din text), pentru care Uniunea Europeană serveşte
  drept punct de referinţă.
  În acest context („În contextul în care” e de preferat, căci
  securitatea internă şi cea externă sunt indisolubil legate
  dintotdeauna, nu doar în acest context), în care aspectele interne şi
  externe ale securităţii sunt legate indisolubil, vechea ordine a
  relaţiilor internaţionale şi principiile care o guvernau se transformă
  în mod accelerat, fiind necesare abordări şi instrumente novatoare,
  adaptate conjuncturii actuale.
PLUS pentru a evita introducerea ex abrupto a ideii legate de
securitate, am recomanda inserarea un paragraf explicativ al
transformării post Război rece a coceptului si practiciilor de
securitate – multisectorial (politico-militar, economic, societal,
ecologic), ca regionalizare (a crescut semnificativ preocuparea
pentru factorii şi elementele regionale de securitate în detrimentul
celor internaţionale), etc., sugerând astfel implicit şi o abordare a
aderării al UE din perspectiva securităţii în sens actual.


   4/126
Totodată, emergenţa unor noi puteri economice determină nu
numai creşterea accentuată a competiţiei pentru accesul la resurse
şi la pieţe, ci şi schimbarea echilibrului de forţe în sistemul politic
mondial (Tautologie; una înseamnă cealaltă).
Rezultat al unui complex proces de armonizare şi integrare,
Uniunea Europeană este, în prezent, unul dintre principalii actori ai
scenei internaţionale (extrem de debatabil – i.e. agregat sau
sectorial?, dar presupun că aserţiunea e mai degrabă programatică
şi impusă de subiectul documentului de faţă).
UE parcurge in acest moment un proces de redefinire a identităţii
şi a coeziunii sale interne (coeziunea este prin definiţie internă), in
contextul necesităţii de a se afirma ca actor competitiv şi dinamic
intr-o lume in globalizare, dar şi pe fondul „digerării” celui de-al
cincilea val al extinderii, început in 2004, cu aderarea primilor 10,
şi in curs de finalizare, prin aderarea României şi Bulgariei, la 1
ianuarie 2007. Uniunea se află, de asemenea (ideea introdusă aici
nu e chiar atât de diferită faţă de cea precedentă), intr-un plin
proces de reconectare cu proprii cetăţeni şi de reaşezare a susţinerii
acestora pentru proiectul politic european pe baze care să
corespundă preocupărilor europenilor, la începutul secolului XXI,
percepute diferit de cele de la jumătatea secolului trecut. In egală
măsură, Uniunea caută răspunsuri credibile şi eficiente in vederea
întăririi rolului său extern, pe fondul unei situaţii dihotomice de
competiţie şi parteneriat (simultane? Sau ce semnifică aici
„dihotomic”?) cu SUA şi Asia de Est (ceilalţi poli majori ai
momentului) (îmi pare mai degrabă că e vorba de China pe de o
parte şi Asia de Sud-Est (tigrii) pe de altă parte). Uniunea trebuie
să facă faţă provocării de a se adapta permanent schimbărilor
generate de o serie de factori, atât endogeni (adâncirea integrării, in
paralel cu extinderea – asta e mai degrabă o problemă tocmai de
alegere, şi nu atât un dat, îmbătrânirea şi scăderea populaţiei – una
o implică pe cealaltă etc., necesitatea adaptării instituţiilor Uniunii,
eficienţa, transparenţa şi legitimitatea deciziei la nivel comunitar,
comunicarea cu proprii cetăţeni), cât şi exogeni (criza mondială a
resurselor naturale şi de materii prime, competiţia venind din
                                                                 5/126
partea celorlalţi poli de putere, dar nu numai, ameninţarea teroristă,
ameninţări care ţin de mediul înconjurător, cum ar fi schimbările
climatice, dezastrele naturale, pandemii etc. – poate că aici s-ar
impune adoptarea liniei European Security Strategy şi subsecvent
adăugarea ca factori a importului de criminalitate organizată,
statele eşuate, regiunile instabile, etc.).
În cele ce urmează se prezintă o radiografie de moment şi o
evaluare a evoluţiei contextului european din perspectiva
României, care să ajute poziţionarea României ca viitor stat
membru UE, ţinând cont de interesele naţionale şi obiectivele pe
are ţara noastră doreşte să le atingă.


1.2. UE ASTĂZI ŞI STADIUL DEZBATERII PRIVIND
PROIECTUL EUROPEAN
         1.2.1. Uniunea Europeană - un proiect politic bazat pe o
         comunitate de valori

Uniunea Europeană a devenit un sistem dezvoltat de guvernare,
bazat pe interferenţe reciproce la diferite niveluri (?), atât in ceea
ce priveşte (pentru concordanţa celor două conjuncţii aş elimina
construcţia) afacerile interne, cât şi in cele externe ale statelor
membre si care operează pe baza unor principii de baza: statul de
drept şi supremaţia legii, democraţie, respectarea drepturilor
omului, precum şi o securitate cooperativă (Chiar dacă termenul
este corect, securitatea cooperativă este un principiu de bază al
UE?).
La baza Europei unite stau idei şi valori fundamentale la care
statele membre au subscris de la iniţierea procesului de integrare,
transpunându-le in realitate cu ajutorul instituţiilor comunitare.
Aceste valori recunoscute (împărtăşite /comune) includ garantarea
păcii, unitate, egalitate, libertate (inclusiv cele patru libertăţi - de
enumerat), securitate şi solidaritate. Obiectivele declarate ale
Uniunii sunt menite să garanteze (nu obiectivele în sine
garantează) principiile libertăţii, democraţiei şi al statului de drept.
 6/126
Pe lângă (cum adică „pe lângă”? Eventual „împreună cu”, deşi
sunt parţial subsumate) protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale,      aceste      principii      au      fost     ancorate
(consfinţite/consacrate, nu este totuşi beletristică) în Tratatul UE.
Istoria ultimilor cincizeci de ani a demonstrat că nu a existat o
motivaţie mai puternică pentru unificarea europeană decât dorinţa
pentru pace. Astfel (non sequitur) procesul de integrare a creat un
cadru solid pentru garantarea păcii pe continentul european.
Unitatea este una din temele recurente ale Uniunii. Multe probleme
actuale au încetat să fie doar probleme naţionale şi de aceea doar
prin eforturi conjugate ale statelor membre şi prin acţiunile Uniunii
(repetiţie parţială: Uniunea înseamnă (şi) eforturi conjugate ale
statelor membre) se poate asigura performanţa economiei europene
aducând, în acelaşi timp, o contribuţie la securitatea socială a
cetăţenilor. Unitatea este în strânsă legătură cu respectarea
principiului egalităţii cetăţenilor, dar şi a statelor membre (Aş
renunţa la această ultimă frază).
Un alt principiu de bază al Uniunii este acela al solidarităţii statelor
membre, care asigură ca statele membre nu doar să beneficieze de
avantajele integrării, dar să îşi asume responsabilitatea de stat
membru, contribuind activ la coeziunea internă a Uniunii
Solidaritatea nu este percepută doar ca un principiu călăuzitor al
procesului de integrare, ci este principiul care diferenţiază UE şi
statele membre de alte organizaţii internaţionale. În contextul unei
Uniuni extinse, ponderea solidarităţii şi implicit a coeziunii interne
dobândeşte valenţe majore în vederea aprofundării proiectului
politic european.
Gramatică, exprimare, sens!!!
Aş reformula:
Un alt principiu de bază al Uniunii este cel al solidarităţii statelor
membre, în baza căruia acestea nu doar beneficiază de avantajele
integrării, ci îşi şi asumă responsabilitatea de stat membru,
contribuind activ la coeziunea internă a Uniunii. Solidaritatea
                                                                 7/126
reprezintă principiul care nu doar călăuzeşte procesul de
integrare, ci diferenţiază în mod real UE de alte organizaţii
internaţionale. În contextul unei Uniuni extinse, solidaritatea şi
implicit coeziunea internă dobândesc valenţe majore în
aprofundarea proiectului politic european.


Nu în ultimul rând, un principiu de bază este respectarea identităţii
naţionale. Interesul principal nu este „dizolvarea” unui stat
membru în Uniune, ci aportul său la construcţia europeană prin
calităţile distincte ale fiecărui stat. (prefer „Uniunea nu urmăreşte
dizolvarea unui stat, ci, prin calităţile sale distincte, aportul său la
construcţia europeană”). Tocmai această varietate a trăsăturilor –
„unitatea în diversitate” - şi a identităţilor naţionale conferă
(întăreşte/confirmă) Uniunii autoritatea morală (legitimitatea?)
(Propun „legitimează autoritatea morală a Uniunii”).


          1.2.2. Viitorul Europei şi Tratatul Constituţional / Criza
instituţională (Aş elimina „criza instituţională” – e hard şi mă
întreb cum va părea peste 3-4 ani, la lectura textului)

Tema centrală a dezbaterii asupra viitorului Europei este cea
privind perspectivele Tratatului Constituţional, ca proiect esenţial
pentru funcţionarea eficientă a instituţiilor unei Uniuni extinse.
Dezbaterea actuală vizează atât chestiuni legate de Tratatul
Constituţional stricto sensu (perspectivele continuării procesului de
ratificare, ale intrării în vigoare, eventuala revizuire), cât şi
problematici mai largi privind reforma UE (eficientizarea
instituţiilor, creşterea gradului de democratizare şi transparenţă,
apropierea de cetăţeni, extinderea şi capacitatea de absorbţie a
Uniunii).
Votul cu dublă majoritate, extinderea votului cu majoritate
calificată, introducerea preşedinţiei permanente a Consiliului
European, crearea funcţiei de ministru de externe (aş opta pentru
 8/126
„comisar pentru...”, documentul nu e un articol de ziar) şi
cooperarea permanentă structurată în domeniul securităţii şi
apărării sunt mecanisme prevăzute de Tratatul Constituţional,
având drept obiectiv eficientizarea acţiunii UE, evitarea blocajelor
şi a procedurilor deseori (uneori / pe alocuri / în unele cazuri)
greoaie existente în prezent, şi care sunt susceptibile de a crea
probleme.
Ajungerea la un consens asupra proiectului constituţional şi
intrarea in vigoare a acestuia ar oferi insă (de ce „însă”? S-a
menţionat anterior în text vreun contraargument la adoptarea
Tratatului?) instituţiilor comunitare, Uniunii în ansamblul său,
posibilitatea de a funcţiona mai eficient. PUNCT. Şi recomand
„Dincolo de aspectele critice pe care le-a suscitat, Tratatul este un
simbol al...”, Tratatul Constituţional este, in acelaşi timp, dincolo
de aspectele critice pe care le poate suscita, un simbol vizibil al
coeziunii UE şi al obiectivului său de realizare a unei Uniuni
politice din ce în ce mai apropiate (ever closer union).


         1.2.3. Succesul extinderii

Extinderile succesive, de la 6 la 25/27 (de lăsat 27, doar e strategie
POST-aderare) de state membre reprezintă una din realizările cele
mai de succes ale Uniunii, atât ca proiect politic, cât şi din
perspectivă economică.
La 3 mai 2006, Comisia Europeană a dat publicităţii o comunicare
privind efectele economice şi comerciale ale extinderii de la 10
mai 2004 (topica de preferat) a UE cu 10 noi state membre.
Concluzia generală a Comunicării Comisiei este aceea că, la doi
ani după aderarea primilor (celor) 10, cea mai mare extindere a UE
este considerată („a reprezentat”, altminteri rezultă că s-a
concluzionat că extinderea este (doar) considerată un succes) un
succes economic incontestabil pentru toate statele implicate (a win-
win economic success – de eliminat, e pleonastic şi neconsacrat ca
atare. Evenentual s-ar putea lăsa „win-win” şi atât). Sunt prezentate
                                                               9/126
efectele pozitive ale extinderii asupra creşterii economice,
stabilităţii macro-economice, investiţiilor intra-comunitare,
continuarea reformelor structurale în cadrul Uniunii. De asemenea,
raportul Comisiei „demontează” o serie de mituri şi scenarii
pesimiste       vehiculate      (elimină/infirmă/invalidează        ...
speculaţii/conjecturi...) pe tema extinderii, precum creşterea
migraţiei ilegale sau delocalizarea masivă a companiilor. Media
venitului pe cap de locuitor, fluxul investiţiilor străine şi ponderea
exporturilor au înregistrat o dinamică pozitivă în toate cele 25 de
state al UE.
Aceeaşi comunicare ilustrează/arată/probează că Extinderea a
acţionat ca o forţă de modernizare, atât la nivelul noilor state
membre, cât şi la nivelul întregii Uniuni. UE 10 a contribuit de o
manieră semnificativă, prin integrarea în piaţa internă, la realizarea
unor schimbări structurale în economia Uniunii, într-o perioadă
care coincide cu accentuarea fenomenului globalizării şi cu
emergenţa (“dezvoltarea”, s-au conturat, adică au emers deja
demult ca poli economici) unor economii concurente (China, India
etc.), în momentul în care UE avea realmente nevoie de factori de
întărire a competitivităţii (aş reformula „schimbări structurale în
economia Uniunii într-o perioadă când emergenţa unor economii
concurente impunea necesitatea unor factori de creştere a
competitivităţii Uniunii”. La fel de adevărat însă, e dubitabilă
implicaţia logică a enunţului că UE ar fi înglobat cele 10 state doar
pentru a putea face faţă economiilor chineză şi indiană în
dezvoltare.)
În domeniul politic şi de securitate (având în vedere textul succesiv
şi o observaţie anterioară am opta pentru „În domeniul securităţii
politice”), extinderea (mai degrabă procesul îndelungat al
integrării) a contribuit la promovarea valorilor democratice, a
stabilităţii şi a statului de drept, reprezentând o adevărată
reunificare politică (parţial pleonastic) a continentului european şi
a condus inevitabil la stabilitate pe continentul european.


 10/126
        1.2.4. Dezbaterea privind procesul de extindere al
Uniunii post UE-27

Discuţiile curente privind extinderea post UE-27 vizează două
regiuni: statele din Balcanii de Vest (Macedonia – stat candidat de
la sfârşitul anului 2005, iar Croaţia aflându-se aflată în pole
position) şi Turcia, care, în termeni pragmatici, sunt văzute ca
principale vizate de dezbaterea în curs; statele destinatare ale
politicii de vecinătate a UE, pentru care perspectiva calităţii de
membru nu este deocamdată luată serios în considerare (recomand
„perspectiva/orizontul       aderării    nu     este      una/unul
proxim(ă)/apropiat(ă)).
În cazul Balcanilor de Vest, se conturează o înţelegere implicită
(opinie consensuală / larg împărtăşită / dominantă) că aderarea
acestora (statele aderă, nu Balcanii) la UE (cu excepţia Croaţiei)
este greu de imaginat a avea loc până în (mai devreme de / anterior
lui / înainte de) 2013. A se vedea şi Declaraţia de la Roma (9 mai
a.c.) a International Commission on the Balkans. Trebuie (Se
cuvine) subliniată însă o nuanţă (ce urmează nu prea e nuanţă)
importantă: nici un stat membru nu ia în discuţie extinderea spre
est (ce înseamnă în acest context „est”?) în această etapă (cu
excepţia („deşi”, căci nu e vorba de o excepţie) încurajării
menţinerii deschise a perspectivei europene – ca „political
incentive” – cu italice şi de tradus), considerând că desemnarea ca
potenţiali candidaţi a altor state în afara celor din Balcanii de Vest
este hazardată şi timpurie („hazardat pare suficient”. Dacă e
„musai” încă un termen, atunci aş alege „prematur”) .
La finalul mandatului Preşedinţiei austriece a UE a fost lansată
dezbaterea asupra extinderii, realizându-se pentru întâia oară o
conexiune (directă? Explicită?) între extinderea viitoare şi aspectul
consolidării capacităţii de absorbţie a Uniunii. Astfel, Comisia a
fost chemată să elaboreze un prim raport special asupra capacităţii
de absorbţie a Uniunii în toamna 2006, subiectul urmând a
                                                              11/126
constitui miza (“tema”. Sau „urmând să figureze pe agenda”)
discuţiilor asupra lărgirii post UE-27 de la Consiliul European din
decembrie 2006.
Indiferent de rezultatul final, se prefigurează (preconizează /
prevede) ca dezbaterea să va aducăe modificări de substanţă în
logica şi procedurile care vor fundamenta viitoarele procese de
extindere ale Uniuni, crescând gradul de dificultate al negocierilor
şi determinând o mai mare severitate în evaluarea performanţelor
statului candidat.
Astfel, este de aşteptat ca între (dintre) cele 4 criterii de aderare
tradiţionale, primul criteriu de la Copenhaga (cel politic) (sugerăm
„cele patru criterii tradiţionale de la Copenhaga, cel politic să...”)
să capete o pregnanţă mult mai mare la evaluarea viitoarelor state
candidate. De asemenea, Uniunea nu va mai stabili a priori (italice)
date-ţintă de aderare pentru viitoarele state candidate, iar noţiunea
de „capacitate de absorbţie”, indiferent de cum va fi formulată, va
rămâne suficient de vagă pentru a oferi suficientă flexibilitate
statelor membre în a decide dacă Uniunea poate sau nu primi un
nou stat membru (vezi cazul Turciei) (aproape că aş considera
maliţios comentariul, nemaivorbin de declaraţiile pe această tmă
ale preşedintelui Băsescu). Nu este de exclus ca viitoarele tratate
de aderare să fie supuse unor referendumuri în unele state membre,
ceea ce va complica şi mai mult tabloul extinderii viitoare a UE.


          1.2.5. Evoluţii comunitare

Piaţa Internă este o realizare majoră a UE şi constituie expresia cea
mai concretă a obiectivului său fundamental de realizare a
stabilităţii şi prosperităţii pentru toţi cetăţenii. Cu 450 de milioane
de consumatori, este cea mai mare piaţă din lume. Iar ca volum al
fluxurilor economice e devansată numai de către NAFTA.Din
1992 până în 2002, se pot pune în seama Pieţei Interne o creştere
suplimentară de 1,8% a PIB şi crearea suplimentară a 2,5 milioane

 12/126
de locuri de muncă (comparativ vorbind, nu pare, finalmente, o
realizare atat de remarcabila)
În contextul globalizării, completarea şi dezvoltarea Pieţei Interne
a devenit un obiectiv comun al instituţiilor europene şi statelor
membre. În acest sens, trebuie definitivată integrarea pieţei interne
în următoarele domenii: servicii (în special cele financiare),
energie electrică, gaz, telecomunicaţii şi transporturi, dreptul
întreprinderii şi proprietate intelectuală. Trebuie subliniat faptul că
integrarea pieţei serviciilor şi a energiei au un imens potenţial de
stimulare a creşterii economice la nivel comunitar.
Introducerea monedei unice europene este în mod cert evenimentul
financiar cel mai important de la reforma Sistemului Financiar
Internaţional la Bretton Woods în 1971. Aceasta este o etapă
importantă a construcţiei europene, asigurând completarea şi
finalizarea Pieţei Unice.
După un debut impresionant pe scena monetară internaţională, la
doar şase ani de la lansarea sa, din punct de vedere al tranzacţiilor
şi al rezervei, Euro a devenit a doua monedă la nivel mondial, fiind
perceput ca o monedă stabilă şi dorită, atât de băncile centrale, cât
şi de actorii privaţi. Preferinţa pentru Euro este mai mare în special
la nivel regional (în zona europeană) – aş renunţa. În plus, s-a
înregistrat o creştere a utilizării Euro în tranzacţiile comerciale
internaţionale. De asemenea, a crescut numărul Euroobligaţiunilor
la nivel mondial.
Zona Euro este în continuă extindere, noile state membre având
obligaţia de a adopta moneda unică. În acest sens, Slovenia va fi
primul nou stat membru care va adopta moneda unică începând cu
1 ianuarie 2007, în timp ce Lituania o va urma în scurt timp.
Conform scenariilor existente (nu prea se leagă cu restul frazei),
maximizarea beneficiilor pe care le oferă Uniunea Economică şi
Monetară şi garantarea succesului zonei Euro impun continuarea
procesului unificării politicilor economice. UEM există astăzi mai
ales datorită uniunii monetare, mai puţin a celei economice. Pe

                                                               13/126
termen mai lung, există riscurile unor şocuri asimetrice generate de
eventualele direcţii economice divergente din zona Euro.
Uniunea Europeană are de recuperat un decalaj de competitivitate
şi creştere economică faţă de SUA. Acest decalaj, care este în
prezent de 1,5% (ce exact reprezintă acest 1,5%? E un index până
la urmă?), este cauzat de productivitatea şi gradul de utilizare a
forţei de muncă mai reduse din UE şi poate fi defalcat în trei părţi,
fiecare reprezentând 0,5% din PIB: decalajul de creştere
demografică, decalajul în utilizarea informaţiei şi tehnologiei
informaţiei în economie şi decalajul de productivitate din sectorul
serviciilor.
Pentru a face faţă provocărilor globalizării, liderii europeni au
adoptat în anul 2000 Strategia Lisabona pentru creştere economică
şi ocuparea forţei de muncă, cu obiectivul de a face UE cea mai
competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume,
capabilă de creştere economică susţinută, de crearea de locuri de
muncă mai bune şi mai numeroase şi de o mai mare coeziune
socială. Prin adoptarea acestei strategii, s-a ales calea combinării
flexibilităţii pieţei muncii şi competitivităţii cu un înalt nivel de
securitate socială şi standarde înalte de mediu. Având în vedere
rezultatele relativ modeste înregistrate in perioada 2000-2005, a
apărut necesitatea revizuirii strategiei (mid-term review italice), cu
accent pe: economia cunoaşterii şi inovare; transformarea UE într-
o zonă atractivă atât din punct de vedere al investiţiilor cât şi al
pieţei muncii şi generarea de creştere economică şi locuri de
muncă în scopul promovării coeziunii sociale.
În paralel, în vederea obţinerii unor rezultate care să corespundă
aşteptărilor cetăţenilor europeni, a fost adoptată o listă de proiecte
prioritare şi a unui calendar de implementare. Agenda conţine
obiective concrete precum:definitivarea pieţei interne prin
desfiinţarea ultimelor bariere în calea liberei circulaţii a
lucrătorilor, o mai bună protecţie socială, comunitarizarea
problematicii din pilonul III – cooperarea judiciară şi poliţienească
în materie penală, pentru asigurarea unei securităţi interne
 14/126
consolidate, extinderea şi capacitatea de absorbţie, asigurarea
coerenţei şi a eficienţei acţiunii UE pe plan extern, soluţionarea
problematicii care ţine de subsidiaritate, ameliorarea cadrului de
reglementare şi transparenţă).

            Reforma sistemelor naţionale de securitate sociala

În contextul actual este nevoie de o schimbare majoră la nivelul
Uniunii Europene pentru a putea face faţă forţelor concurenţiale
globale, noilor tehnologii şi îmbătrânirii populaţiei. Deşi nu există
un (unic? Comun?) model social european, sistemele naţionale au
la bază valori comune: echitatea socială, solidaritatea şi coeziunea
socială. În esenţă, sistemele sociale europene urmăresc păstrarea
unui mod de viaţă european („European way of life”).
Apare, astfel, pe fundalul problemelor legate de îmbătrânirea
populaţiei, necesitatea urgentării reformării sistemelor de securitate
socială la nivelul statelor membre şi a flexibilizării pieţelor de
muncă.1 În acest context, UE este în plin proces de definire a
conceptului (mai dgrabă proces de trasnpunere în practică a acestui
concept) de flexicurity, adică echilibrul (armonizarea, conjugarea,
nu e echilibru în sens de egalitate, paritate) între flexibilitatea
pieţei muncii şi securitatea socială. Sistemele de securitate socială
naţionale trebuie să fie suficient de stabile pentru a asigura pensii
decente unei societăţi europene în îmbătrânire şi destul de
echilibrate (impropriu) pentru a acorda protecţie şomerilor, fără
însă a încuraja rămânerea în şomaj. Trebuie, de asemenea,
încurajată mobilitatea lucrătorilor şi asigurarea liberei circulaţii a
persoanelor şi a muncitorilor.
Modernizarea este esenţială pentru păstrarea standardelor europene
de prosperitate, coeziune socială şi calitatea vieţii. În caz contrar,


 1
  În ceea ce priveşte procesul de reformă, sunt de notat experienţele din Germania, Austria, Franţa,
 Finlanda, Marea Britanie, Slovacia şi Lituania, în timp ce majoritatea statelor membre a preferat să
 amelioreze, treptat, componente ale sistemelor anterioare.

                                                                                             15/126
există pericolul ca sistemele sociale europene (sistemele de pensii,
sănătate) să ajungă în pragul colapsului.
           Consolidarea spaţiului UE de libertate, securitate si
justiţie

Realizarea spaţiului comun de libertate, securitate şi justiţie
reprezintă răspunsul concret al Uniunii Europene la riscurile de
securitate cu care se confruntă în prezent nu numai statele membre
ci întreaga comunitate internaţională. Măsurile adoptate precum şi
obiectivele propuse pentru următorii ani sunt expresia solidarităţii
şi interesului comun al statelor membre de asigurare a securităţii
cetăţenilor europeni. România, a cărei cetăţeni vor beneficia de
protecţia de care se va bucura orice cetăţean european, îşi asuma
deja responsabilităţi, în special în ceea ce priveşte securizarea unei
importante părţi a frontierei externe de est a UE.
UE a recunoscut importanţa unei abordări echilibrate şi globale,
vizând promovarea binomului migraţie-dezvoltare şi unei acţiuni
pe termen lung asupra cauzelor profunde ale migraţiei forţate,
respectiv sărăcia şi insecuritatea. În acest context, angajamentul
comunitar privind susţinerea dezvoltării ţărilor de origine şi de
tranzit pentru fluxurile de migranţi reprezintă una din soluţiile
adecvate pentru a răspunde la această provocare. Pentru o
înţelegere aprofundată („comprehensive understanding” nu cred
că e nevoie de precizarea termenului în engleză) Uniunea are în
vedere o abordare multidisciplinară (....) a binomului migraţie-
dezvoltare, obiectivul fiind identificarea căilor prin care migraţia şi
politicile legate de această problematică pot contribui la
dezvoltarea statelor de origine şi tranzit, precum şi a modului în
care politicile de dezvoltare pot combate cauzele primare ale
migraţiei, adică sărăcia şi lipsa perspectivelor economice.
Combaterea terorismului reprezintă un angajament strategic al
Uniunii Europene. Strategia de combatere a terorismului propune o
abordare integrată, pe patru direcţii de acţiune, respectiv prevenire,
protecţie, urmărire şi răspuns la fenomenul terorist. Sunt subliniate

 16/126
nevoia unei acţiuni colective la nivel european şi necesitatea
dezvoltării rolului UE pe plan global.
         Evoluţia modelului agricol european

Modelul agricol european sprijină în egală măsură interesele
agricultorilor, care primesc subvenţii substanţiale, şi ale
consumatorilor, care beneficiază de asigurarea unor standarde
ridicate de siguranţă alimentară şi protecţia mediului. Mecanismele
Politicii Agricole Comune (PAC) asigură evitarea decalajelor
economice şi sociale între mediul rural şi cel urban. Prin orientarea
spre o agricultură durabilă din punct de vedere economic, ecologic
şi social, în special concentrarea treptată a sprijinului comunitar
spre componenta de dezvoltare rurală, se asigură protejarea
diversităţii regionale, a tradiţiilor şi a produselor locale
tradiţionale.
         Mediu / Dezvoltare durabilă

In domeniul protecţiei mediului, UE joacă un rol de pionierat,
contribuind în mod decisiv la intrarea în vigoare a Protocolului
Kyoto, prin crearea celei mai mari scheme de comercializare a
cotelor de emisii cu CO2 subscript. Dimensiunea de mediu se
regăseşte în toate celelalte politici comunitare, iar politica de
mediu este una dintre cele mai populare politici în rândul opiniei
publice europene.
Dezvoltarea durabilă constituie un obiectiv atotcuprinzător al UE,
care orientează toate politicile şi activităţile comunitare. Pentru
realizarea acestui obiectiv a fost lansată în 2001 Strategia de
Dezvoltare Durabilă. Aceasta adaugă o a treia dimensiune, cea de
mediu, pe lângă cele economice şi sociale, angajamentului politic
de dezvoltare a UE. În domeniul mediului, Uniunea Europeană
joaca un rol de pionierat, contribuind în mod decisiv la intrarea in
vigoare a Protocolului Kyoto, prin crearea celei mai mari scheme
de comercializare a cotelor de emisii cu CO2. Dimensiunea de
mediu se regăseşte în toate celelalte politici comunitare, iar politica

                                                               17/126
de mediu este una dintre cele mai populare politici în rândul
opiniei publice europene.


1.3. UNIUNEA EUROPEANĂ – ACTOR GLOBAL
Spaţiul de libertate, stabilitate şi democraţie al Uniunii Europene
reprezintă consecinţa de necontestat a construcţiei europene
postbelice. Într-o lume globalizată în care ameninţările şi riscurile
sunt tot mai complexe, Uniunea trebuie să adopte o atitudine
proactivă, contribuind la instaurarea unei guvernări internaţionale
democratice (governance OK, dar internaţională? Sau se referă la
global governance?). Politicile şi instrumentele existente trebuie
utilizate într-o manieră coerentă pentru succesul acţiunii externe a
Uniunii (platitudine). Uniunea Europeană este un actor global, cele
mai importante trăsături ale sale fiind:
          1.3.1. UE in sistemul comerţului mondial

Cu o populaţie de 450 de milioane de locuitori, mai mult decât
populaţia SUA şi a Rusiei împreună, UE generează un sfert din
PIB-ul mondial (calculat la partitatea puterii de cumpărare e doar
1/5 (12 tril USD faţă de 60. La off. exchange rate e chiar mai mult
– 13 tril. faţă de 43). De asemenea, ponderea UE in comerţul
mondial este de 16% in comerţul cu bunuri, iar in ceea ce priveşte
serviciile, UE este lider mondial, cu o pondere de 28% (SUA –
18,9%.)
UE susţine sistemul comercial multilateral, considerând actuala
rundă de negocieri comerciale multilaterale din cadrul OMC,
respectiv Agenda de Dezvoltare Doha - drept o prioritate pentru
politica sa comercială. Principalele obiective urmărite de UE în
cadrul politicii comerciale sunt: negocierea unor noi reguli privind
comerţul mondial, deschiderea pieţelor, sprijinirea statelor în curs
de dezvoltare în vederea integrării lor în economia mondială şi
îmbunătăţirea funcţionării sistemului OMC.


 18/126
De la început (al său) UE s-a angajat pentru deschiderea globală a
pieţelor şi pentru un sistem comercial internaţional bazat pe reguli
care oferă predictibilitatea necesară pentru investiţii, în acest fel
contribuind în mod decisiv la creşterea bunăstării în interiorul
Uniunii, dar şi pe plan mondial (debatabil la nivelul teoriilor
economice. Oricum, e argument impus).
Actualul blocaj în procesul de liberalizare a comerţului mondial
are cauze multiple, însă probabil că rădăcina problemei se găseşte
în lipsa de voinţă politică (în opinia cui? Vă asumaţi judecata asta
în documentul final?). Astăzi, nici statele dezvoltate, nici cele
emergente („în curs de dezvoltare” / „mai puţin dezvoltate”, altfel
ne referim al Palau şi Muntenegru) nu erau (la timpul trecut?) cu
adevărat pregătite pentru o astfel de breşă (de dezvoltat eventual
explicaţia aici). În schimb, negocierile îndelungi purtate în cadrul
rundei Doha dau indicii importante cu privire la noul raport de
forţe pe plan global (poate rezultatul negocierilor oferă oarecare
indicii).
         1.3.2. UE - promotor al multilateralismului eficace

UE este un campion (eventual e o campioană a) al metodei
multilaterale. În domeniul securităţii, în cel al asistenţei pentru
dezvoltare, precum şi pe numeroase alte dosare care ar putea fi
numite generic „probleme ale societăţii contemporane”, UE
acţionează cu predilecţie prin intermediul instituţiilor multilaterale
(există instituţii unilaterale?!).
UE urmăreşte consolidarea dialogului între partenerii din cadrul
ONU, cu obiectivul obţinerii unui consens privind implementarea
eficientă a prevederilor documentului final al Summit-ului
Mileniului (2005). Problematici precum realizarea/îndeplinirea
MDGs (de introdus acronimul Millennium Development Goals) -
cu focus pe Africa -, combaterea HIV/SIDA, a malariei,
necesitatea respectării angajamentelor asumate privitoare la
ameliorarea volumului/calităţii „Asistenţei Oficiale pentru
Dezvoltare”, coerenţa sistemului ONU - „system wide coherence”
- promovarea egalităţii sexelor, respectarea drepturilor omului,
                                                              19/126
reforma sistemului internaţional de asistenţă umanitară sunt
principalele subiecte de interes ale UE.
Pare cam „subţire” secţiunea asta în raport cu tema abordată.


          1.3.3. Creşterea profilului extern (un profil nu “creşte”)
          al Uniunii – consolidarea dimensiunii PESC/PESA

În perioada postbelică, ponderea crescândă pe plan mondial în
domeniul economic şi comercial sau diplomatic a conferit Uniunii
profilul de soft power, recunoscându-se în acelaşi timp
incapacitatea (aş spune mai degrabă „capacitatea (mai) redusă”)
UE de a acţiona robust şi coerent în domeniul securităţii şi apărării.
Începând cu anii „90, au fost demarate demersuri hotărâte pentru
consolidarea capacităţii UE de a acţiona pentru menţinerea păcii,
managementul crizelor sau stabilizarea post-conflict (asta probabil
că e peace-building) printr-o gamă din ce în ce mai largă de
instrumente.
 Aş introduce aici care e stadiul actual de dezvoltare (plus un
 istoric foarte succint) al PESC şi PESA
În prezent, se constată o dezvoltarea fără precedent a numărului şi
diversităţii (tipologice şi geografice) (– deci o creştere a numărului,
diversităţii şi acoperirii geografice) a misiunilor şi operaţiunilor
PESA. Acestea nu au fost însoţite însă de o creştere satisfăcătoare
a resurselor financiare în cadrul bugetului PESC/PESA. Aceasta se
traduce într-o limitare a nivelului de ambiţie global a Uniunii în
privinţa dimensiunilor operaţiunilor, generând o ierarhizare a
acţiunilor. (ceva de genul „Aceasta a determinat o limitare a
nivelului ambiţiilor în privinţa dimensiunii operaţiunilor şi
impunerea unei ordini de priorităţi a acţiunilor/misiunilor” ?),
Adesea, atingerea obiectivului de reacţie rapidă conduce la găsirea
unor soluţii ad-hoc (fără cratimă şi cu cursive) pentru finanţarea
operaţiunilor (contribuţii voluntare ale statelor membre, accesarea
altor linii bugetare) ceea ce sporeşte, pe termen lung,
complexitatea şi incertitudinea capacităţii efective de acţiune a UE.
 20/126
De asemenea, insuficienţa investiţiilor în anumite domenii, precum
cercetarea şi tehnologiile se repercutează direct asupra priorităţilor
identificate în cadrul obiectivelor globale, mai ales în domeniul
militar (un exemplu relevant fiind transportul strategic) (păi atunci
aş vorbi puţin şi de Agenţia Europeană de Apărare, etc., iar în
ansamblu aş dezvolta uşor secţiunea asta).
         1.3.4. Politica Europeană de Vecinătate (ENP)
(secţiunea asta nu aş mai încadra-o capitolului „UE actor
global”)

Politica Europeană de Vecinătate a fost concepută şi lansată în
contextul extinderii UE cu (spre) cele 8 state din Europa Centrală
şi de Est. Obiectivul principal este acela al conturării unei abordări
coerente a relaţiilor unei UE lărgite cu statele din vecinătatea sa
estică şi sudică, care să permită intensificarea cooperării în vederea
creării unei zone de prosperitate şi bună vecinătate, a unui „cerc de
prieteni" („a ring of friends” – cred că e inutilă adăugarea
termenului în engleză) la frontierele (în vecinătatea/la periferia)
Uniunii.
(În ceea ce priveşte) Ca metodă, Uniunea vizează (propune) un
număr de aranjamente instituţionale sau neoficiale pentru a oferi
ţărilor ENP „totul mai puţin instituţiile comunitare”, respectiv:
acces pe Piaţa Internă, participare la politici comunitare şi acces la
asistenţă sporită din partea UE pentru aceste ţări, în schimbul
preluării pe (la) scară largă a normelor şi a standardelor UE.
Dacă în privinţa statelor aflate la sudul UE (Uniunii, alăturarea
celor 2 acronime e confusing) ENP reprezintă o reajustare a
pProcesului Barcelona, pentru statele din Est ENP oferă un cadru
nou pentru dezvoltarea de relaţii cu UE. Mai avansate în această
direcţie sunt Ucraina şi Rep.ublica Moldova, care în 2008 vor
finaliza ciclul planurilor de acţiune, apoi statele sud-caucaziene,
care vor avea în curând astfel de planuri de acţiune, şi Belarus, care
datorită conjuncturii (situaţiei) politice de la Minsk, beneficiază
doar de un „shadow Action Plan” (italice şi tradus) şi va participa

                                                              21/126
integral la ENP, odată ce vor fi luate măsuri ferme pentru
democratizarea vieţii politice în Belarus (sună puţin cam....).
          1.3.5. Asistenţa pentru dezvoltare

O alta dimensiune a UE care contribuie la profilul de actor global
este ponderea de 52% pe care o acoperă din (în (cadrul)) Asistenţa
Oficială pentru Dezvoltare, UE fiind numărul unul in top-ul
donatorilor de asistenţă. Noua Strategie pentru Dezvoltare, precum
şi politica faţă de Africa şi ţările ACP (de introdus acronimul)
demonstrează rolul major al UE pentru în atingerea Obiectivelor
Mileniului de Dezvoltare ale ONU, precum şi importanţa acordată
multilateralismului in contextul globalizării.
Politica de cooperare pentru dezvoltare reprezintă una dintre cele
mai importante şi vizibile politici ale Uniunii Europene - din
domeniul acţiunii externe - constituind punctul central al relaţiei
acesteia cu statele în curs de dezvoltare, în contextul demersurilor
globale privind eradicarea sărăciei, dezvoltarea durabilă şi
realizarea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (trebuia
introdus mai sus MDGs). Competenţele din domeniul cooperării
pentru dezvoltare sunt împărţite între Comisie - politica de
cooperare pentru dezvoltare a UE este fundamentată de art. 177 şi
art. 181 din Tratatul privind Comunitatea Europeană - şi statele
membre - politicile naţionale de cooperare pentru dezvoltare. La
baza acţiunii comunitare în domeniu este „Declaraţia Consiliului,
Comisiei şi Parlamentului European privind Consensul European”
(din ce an) - cuprinde principiile şi logica după care acţionează
Uniunea în aria cooperării internaţionale pentru dezvoltare.

1.4. PROVOCĂRILE („la adresa”, altminteri se înţelege altceva)
UNIUNII EUROPENE
Efectele procesului globalizării implică inclusiv ameninţări la
adresa tuturor entităţilor societale, implicit şi la adresa sistemului
european în ansamblu. În acest context, următoarele provocări ar
putea fi enumerate ca reprezentând pericole reale la adresa
 22/126
coerenţei construcţiei europene, a capacităţii de reacţie a
instituţiilor Uniunii şi a statelor membre.
        1.4.1.Riscurile de securitate

Cu atât mai mult cu cât mai jos se vorbeşte de dependenţă
energetică, demografie, etc., reiterez o observaţie de mai sus,
aceea a oportunităţii includerii unor precizări introductive legate
de reconceptualizarea „securităţii” în contextul SI actual şi
reformulării practicilor corespunzătoare
Acestea au fost identificate în mod ilustrativ in Strategia
Europeană de securitate din 2003, şi anume: terorismul,
proliferarea armelor de distrugere in masă, conflicte regionale,
state problemă /(„failed states” italice), criminalitatea organizată.
Ele reprezintă, în prezent, cele mai mari ameninţări la adresa
securităţii şi stabilităţii interne a Uniunii Europene, iar scenariul
cel mai periculos ar fi atunci când mai multe astfel de riscuri se
suprapun (combină) (de exemplu terorism împreună /plus cu
proliferarea armelor de distrugere în masă). În condiţiile în care
controalele la frontierele interne ale statelor membre UE au fost
eliminate, iar libera circulaţie a mărfurilor şi capitalurilor în
interiorul Uniunii este o realitate, statele membre sunt în egală
măsură (mai degrabă „toate” (sună bine, dar nu e chiar egală
măsură, depinde şi de alianţa cu SUA, trupe- da sau nu în Irak,
atractivitatea potenţialelor „ţinte”, etc.)) expuse riscurilor
reprezentate de aceste fenomene.
O altă ameninţare o reprezintă existenţa unor adevărate „cartiere
generale” şi adăposturi pentru organizaţii teroriste sau de crimă
organizată în numeroase state sau regiuni ale lumii în care
autoritatea publică a fost dizolvata sau subordonată acestora.
        1.4.2. Dependenţa energetică

Creşterea consumului şi cererii globale de energie, atât în
societăţile vestice cât şi în cele asiatice în ascensiune (cum sunt
India şi China), creşterea preţului hidrocarburilor (în special a
petrolului), dependenţa energetică faţă de ţările producătoare (în
                                                             23/126
general (în multe cazuri) ţări cu regimuri politice instabile şi ne-
democratice) şi problema finitudinii rezervelor de combustibili au
impus ferm problematica energiei pe agenda europeană.
Astăzi, UE importă energie în proporţie de 50%, iar analiştii (care?
Altminteri seamănă cu ad populum) avertizează că, dacă nu se iau
măsuri urgente, dependenţa va creşte la 70% în 2030 (conform
Cărţii Verzi a Comisiei privind securizarea furnizării de energie,
2000). Rusia constituie principala sursă de gaz natural a Europei
(alături de Norvegia şi Algeria) şi principalul furnizor extern de
hidrocarburi (alături de Norvegia, Orientul Mijlociu, Africa).
Dependenţa UE de resursele energetice ruseşti s-ar putea dubla
până în anul 2020 (dacă mai sus se vorbea de 70% în2030, nu mai
e nevoie şi de informaţia asta)
Şi atât? Nimic, concluziv-prescriptiv, despre diversificarea surselor
şi rutelor, nimi despre Nabucco, etc.?.
          1.4.3. Tendinţe demografice în cadrul UE

În ultimele decenii în Europa s-a înregistrat o evoluţie
îngrijorătoare a tendinţelor demografice („s-a înregistrat o tendinţă
demografică îngrjorătoare...”), tradusă în (constând în, altminteri e
preţiozitate păguboasă) îmbătrânirea populaţiei.           Aspectele
demografice, la care se asociază încetinirea creşterii economice din
ultimii ani, ele pot deveni, în decursul deceniilor următoare, reale
ameninţări pentru viitorul Europei, în special pentru politici
precum sănătatea, educaţia sau protecţia socială (ameninţarea nu e
la adresa politicilor).
Concluzionând (pe marginea a 2 fraze fără pretenţii de
demonstraţie? Aş spune „În consecinţă”/”Consecutiv”/”Astfel”), se
poate aprecia că UE este o construcţie în mişcare într-un context
internaţional caracterizat la rândul său de o dinamică accentuată.
Acest lucru face ca profilul României să ţină cont de oportunităţile
existente, în scopul/vederea minimizării vulnerabilităţilor tipice
unui stat nou membru UE, al promovării unor politici coerente,

 24/126
având ca obiectiv/finalitate (e prea generică ţinta pentru a fi
obiectiv) creşterea bunăstării cetăţenilor români.
        1.4.4. Capacitatea tehnologică
Aflată în mod tradiţional în competiţie directă cu SUA şi Japonia
pentru supremaţie tehnologică, UE a cunoscut în anii ‟90 o creştere
a deficitului în acest domeniu în comparaţie (în raport cu / faţă de)
cu celelalte două puteri tehnologice. Aportul Comunităţii Europene
la dezvoltarea acestui sector, în primul rând prin programele-cadru,
au condus la un început de reviriment tehnologic la nivel european.
Europa deţine un loc fruntaş şi are perspective favorabile pentru
supremaţie în câteva domenii, precum biotehnologia, cercetarea
chimică, automobilele şi aeronautica (da?). Cu toate aceste
dezvoltări importante, UE rămâne în urma SUA şi Japonia
(păi....”în ansamblu”, „agregat”, altminteri e inconsecvenţă) şi se
vede ameninţată în anumite sectoare de alte puteri emergente
precum India.
O explicaţie se regăseşte în resursele limitate alocate, cu mult sub
ţinta (fixată? De către cine? Când?)de 3%. De asemenea,
cercetarea nu este repartizată uniform în UE, existând mai degrabă
poli tehnologici foarte competitivi pe plan global (Scandinavia,
Marea Britanie, Paris, Bavaria, Milano), dar şi multe regiuni aflate
în urmă, inclusiv în noile state membre. În viitor este posibil să
asistăm la un proces de concentrare care să consolideze poziţia
globală a UE. O provocare o va constitui cercetarea în domeniul
securităţii şi apărării, identificată destul de recent de Consiliul
European drept „motor de creştere economică” .




                                                             25/126
CAPIITOLUL 2:: ANALIIZA SWOT A PROFIILULUII ROMÂNIIEII
CAP TOLUL 2 ANAL ZA SWOT A PROF LULU ROMÂN E

2.1. PUNCTE TARI
          2.1.1. Aspecte geo-strategice: Stat la frontiera estică a
          UE, Vecinătatea Estică, Marea Neagră, Balcanii de
          Vest

România este un important actor în Europa de Sud-Est, pilon al
securităţii şi stabilităţii regionale. Ţară riverană la Marea Neagră,
România aduce atât NATO, cât şi UE avantajul (şi provocarea)
proximităţii cu Caucazul, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. Ca
atare, poate constitui vectorul de proiectare către aceste spaţii a
valorilor democratice, cât şi promotorul unei dimensiuni referitoare
la aceste spaţii a politicilor UE (?? Cred că e altceva aici decât deja
demonetizatul „dimensiune”). Totodată, România poate avea o
contribuţie de substanţă la focalizarea intereselor transatlantice în
ariile sale de vecinătate. Proiectarea securităţii în zonele din
vecinătatea sa face ca România să participe efectiv la (mai degrabă
reprezintă principala sa contribuţie la) eforturile comunităţii
internaţionale pentru contracararea ameninţărilor şi sfidărilor la
adresa securităţii mondiale/globale/internaţionale.
          2.1.2. Potenţial deosebit pe dimensiunea de securitate şi
apărare
România se va situa pe o poziţie avansată în UE-27 în ceea ce
priveşte capacităţile militare şi va putea constitui un pilon
important al PESA în partea centrală şi sud-estică a continentului
european, fapt demonstrat de participarea sa Forţa Multinaţională
de Pace din Sud-Estul Europei (MPSEE), la Brigada
Multinaţională cu Capacitate de Luptă Ridicată a Forţelor ONU în
Aşteptare (SHIRBRIG), la Grupul de cooperare navală în Marea
Neagră (BLACKSEAFOR), la constituirea unei brigăzi de
menţinere a păcii a ţărilor din centrul Europei (CENCOOP) şi a
unor unităţi militare mixte– batalion RO-HU de menţinere a păcii,

 26/126
unitatea de geniu RO-SK-HU-UA şi un batalionul RO-MD (aş
recomanda înlocuirea codurilor cu denumirea completă a ţărilor).

Având în vedere accentul tot mai mare care se pune la nivel
european şi internaţional pe dezvoltarea unui corp militar
profesionist şi specializarea accentuată a statelor membre în cadrul
Forţei Europene de Reacţie Rapidă, România se va putea alinia
acestui tren(d?) şi ar putea fi vizate domenii de tradiţie şi prestigiu
ale armatei româneşti, precum aviaţie, vânători de munte (asta da,
restul....ceva mai greu, să fim realişti), transmisiuni, informaţii.
          2.1.3. România –cea mai mare piaţă din Sud - Estul
Europei

Din punct de vedere economic, poziţia geografică a României, la
intersecţia axelor europene nord-sud şi est-vest (dacă Europa se
întinde până la Urali, poate, dar atunci de ce-i mai spune Europa de
Sud-Est?), favorizează comerţul, iar populaţia, 21,7 de milioane de
consumatori îi conferă locul doi în clasamentul pieţelor de consum
din Europa Centrală şi de Est (vezi supra), după Polonia (Ucraina,
Rusia, Turcia).
       2.1.4. Sprijinul populaţiei, în mare majoritate pro-
europeană
 Conform sondajelor de opinie Euro-barometru, românii se
 raportează, în continuare, la Uniunea Europeana cu foarte mare
 încredere şi se poate constata o tendinţă de stabilitate a
 încrederii (asta era deci variabila ”încredere în...”?), la nivelul
 64-68%. Pentru 44% dintre români identitatea naţională şi cea
 europeană au valenţe egale ca importanţă. Vezi şi (posibil de
 introdus chiar la intro) sondajul BCS 1-7 august, finanţat OSF;
 la întrebarea spre cine ar trebui sã se îndrepte în primul rând
 România în politica externã, 78% dintre persoanele intervievate
 afirmã cã spre Uniunea Europeanã, 11 procente susţin cã spre
 Statele Unite ale Americii, iar 11% nu ştiu.
Plus Orientativ
              Este intregrarea în .... utilă ţării?1 (în %)
                                                               27/126
            mai 1999        Oct. 1999        mai 2000         Nov. 2000
           Da     Nu       Da       Nu       Da    Nu        Da      Nu
 UE        70     14       67       12       68     8        68      11
NATO       63     21       62       15       62    13        62      16

          Care este părerea dvs. despre cererea României de
                          aderare la UE? (în %)
                              May        November        June 2002
                             2001           2001
             Good              69            68             58
              Bad               5             7              5
             None               /             /             21
   1
     Prima întrebare a fost înlocuită de cea de a doua începând cu ediţia
  2001 a BOP
   PLUS ediţia BOP nov. 2005, 55% din respondenţi aveau încredere
  în UE (loc 3 după Biserică şi Armată)

           2.1.5. Protecţia minorităţilor

 România a devenit o societate deschisă, modernă şi democratică, in
 care minorităţile sunt respectate si care corespunde pe deplin moto-
 ului UE de „unitate in diversitate” (principiu, regulă, normă, nu
 motor). Referitor la etnicii romi, trebuie urmărită implementarea
 Strategiei Naţionale pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor,
 problema acestora trebuind a fi privită în ansamblu şi abordată
 global, nu doar din perspectiva României, ci şi a Uniunii Europene.
 Aş mai elabora aici puţin, dacă tot am ajuns model în materie
           2.1.6. Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor (TIC)

 Extinderea permanentă şi susţinută a pieţei tehnologiei informaţiei
 şi comunicaţiilor (TIC), constituie un factor important care
 contribuie la dezvoltarea infrastructurii informaţionale şi la
 creşterea competitivităţii economiei. România înregistrează,
 conform ultimului studiu al Observatorului European pentru
 Tehnologia Informaţiei, una dintre cele mai mari dinamici la nivel

  28/126
regional, respectiv o creştere medie anuală în perioada de referinţă
de 21%.


2.2. PUNCTE SLABE
         2.2.1. Capacitatea administrativă

Principalul punct slab în contextul profilului României ca viitor
stat membru UE, care poate avea un impact real asupra capacităţii
reale de integrare in UE după aderare, este capacitatea
administrativă. Creşterea performanţei instituţiilor statului va
aduce, pe de o parte, beneficii cetăţenilor români şi, pe de altă
parte prin propriile performanţe, România are posibilitatea de a
contribui la dinamizarea UE.
         2.2.2. Educaţia şi cercetarea

Chiar dacă oferta educaţională este mare şi există o reţea densă de
universităţi, nivelul educaţional este insuficient, având în vedere că
doar 10.4% din populaţia ocupată sunt este absolvenţi de
învăţământ superior, reprezentând circa jumătate din media la nivel
UE. Se înregistrează, de asemenea, o discrepanţă între oferta
educaţională şi cerinţele de pe piaţa de muncă (60% dintre şomeri
au studii superioare şi/sau sunt absolvenţi ai învăţământului
profesional).
Un factor de competitivitate important pentru orice ţară este
dezvoltarea activităţii de cercetare, dezvoltare şi inovare (CDI).
După cum semnalează un recent raport al Comisiei Europene,
dezvoltarea „infrastructurilor umane” - educaţia, formarea
profesională, cercetare şi dezvoltarea, sănătatea publică - trebuie să
constituie o prioritate pe termen lung, situată pe acelaşi plan cu
„dezvoltarea infrastructurilor fizice” - transporturi, energie,
telecomunicaţii.
OBS generală pentru întreg capitolul SWOT – aş face referiri la
rapoartele de ţară ale UE ca evaluator de referinţă
                                                              29/126
          2.2.3. Sărăcia (venit/locuitor)

În ciuda performanţei economice din ultimii ani, în România se
mai înregistrează un grad ridicat de sărăcie (Banca Mondială
apreciază că rata sărăciei a scăzut de la 18,8% din numărul
populaţiei la 14,5% la finele primului semestru din 2005). Iar după
fişa de ţară a CIA, era 25% în iulie 2005
(https://www.cia.gov/cia/publications/factbook/geos/ro.html)


Sărăcia se manifestă mai frecvent în mediu rural, dar şi în oraşe
foste industriale, în rândul pensionarilor şi în rândul populaţiei de
etnie roma. Conform unui studiu al Băncii Mondiale în România
(în ce an?) (şi Bulgaria – e necesară precizarea?) 80% dintre romi
trăiesc sub pragul sărăciei cu 4,30 USD/zi.
Venitul/cap de locuitor se ridică la 2.940 USD (metoda Atlas), iar
salariul minim brut pe ţară pentru 2006 se cifrează la 330 RON.
Conform previziunilor Comisiei Naţionale de Prognoză salariul
lunar mediu net pe economie ar ajunge în 2007 la 254,9 euro, iar în
2010 la 337,1 euro, plasându-se, în continuare, sub media UE-25.
          2.2.4. Sistemul sănătăţii

În strânsă legătură cu sărăcia se află domeniul sănătăţii, în care
trebuie investit masiv pentru a contracara repercusiunile negative
pe termen lung (ale cui repercusiuni? Plus, „negativ” e cam
redundant) şi a atinge parametri comparabili cu cei europeni în
ceea ce priveşte speranţa de viaţă, media de vârstă etc.
          2.2.5.Competitivitate

Capacitatea redusă a companiilor româneşti de a face faţă presiunii
concurenţiale din cadrul Uniunii este unul dintre punctele slabe ale
profilului României. În acest sens, în anul 2005, volumul
exporturilor era de cca. 3 ori mai redus decât cel al Poloniei, de 2,5
ori decât al Ungariei, diferenţele fiind mult mai mari comparativ cu
statele UE-15.
 30/126
Evoluţia din ultimii ani a celor 14 indicatori structurali propuşi de
Comisia Europeană pentru cuantificarea aplicării Strategiei
Lisabona de către statele membre ale UE arată că performanţa
României este în general sub performanţa medie a UE-25. Astfel,
la indicatori precum PIB pe cap de locuitor, productivitatea muncii
pe persoană ocupată, cheltuielile brute cu cercetarea-dezvoltarea şi
intensitatea energetică a economiei, performanţele României se
află sub cele ale statelor UE-25 cu cele mai slabe performanţe; în
acelaşi timp, la indicatori ca rata de ocupare a forţei de muncă, rata
de ocupare a forţei de muncă pe termen lung, rata de ocupare a
forţei de muncă în etate situaţia este ceva mai bună, performanţele
fiind similare sau superioare celor ale Poloniei şi statelor care
beneficiază de fonduri de coeziune - Spania, Portugalia, Grecia.
România a înregistrat progrese (se pot cita rapoartele de ţară aici)
la indicatori precum investiţii în afaceri, PIB pe cap de locuitor şi
productivitatea muncii pe persoană ocupată şi a stagnat sau a
regresat la indicatorii ca rata sărăciei, emisiile de gaze cu efect de
seră, cheltuieli brute în cercetare-dezvoltare, nivelurile
comparative ale preţurilor, rata ocupării forţei de muncă,
intensitatea energetică a economiei şi frecventarea şcolii de către
tineri.
           2.2.6. Categoriile vulnerabile ale populaţiei in urma
aderării

Agricultura, a cărei producţie se bazează pe ferme mici, folosind în
mod intensiv munca, va trebui să facă faţă celei mai mari
restructurări de forţă de muncă, deci o bună parte din costul
integrării va fi plătit de cei angajaţi în agricultură. Pe lângă şomaj,
mai pot exista „costuri psihologice” sau de transfer.
Mineritul este în mod clar un alt perdant, cel puţin pe termen scurt
si mai ales în cazul în care bunăstarea întregii comunităţi din
regiunile miniere depinde de profitabilitatea acestei ocupaţii.
Calificarea necesara acestui tip de loc de munca nu este foarte înalt
specializata si ar putea fi uşor folosita în alte sectoare, precum
construcţiile. Dar aceasta forţa de muncă este destul de imobila din
                                                               31/126
cauza costului scăzut al locuinţelor în zonele miniere, care nu
acoperă cheltuielile cu cumpărarea altei locuinţe în alta zonă a
ţării. Daca noul angajator nu va acoperi costul schimbării de
locuinţă, vor trebui create noi locuri de munca chiar în zonele
miniere.
Având în vedere rata semnificativă a şomajului în rândul tinerilor
(cât?), aceştia reprezintă una dintre categoriile vulnerabile ale
populaţiei (dacă deja există şomajul respectiv, asta nu mai e
vulnerabilitate, ci deficit/problemă manifestă). O alta este
reprezentată de persoanele vârstnice, din cauza nivelului scăzut al
pensiilor. Aşa cum arată şi rapoartele de monitorizare ale Comisiei
Europene, persoanele cu handicap (în special copiii) şi romii
necesită, încă, o atenţie specială din partea autorităţilor. Păi rezultă
că sunt afectaţi tinerii şi vârstnicii. Ce segment de vârstă nu e
atunci? 35-60 ani?
Cam repede terminată subsecţiunea asta. Aş mai completa câte
ceva la agricultură, cu ponderea populaţiei trîind încă în mediul
rural, cu ponderea în PIB, cu cei 1 milion de ţărani care ar trebui să
„iasă din peisaj”, cu steguleţele din ultimul raport al Comisiei, etc.
PLUS, aşa cum e redactat textul secţiunii, e vorba mai degrabă
de ameninţări (T) decât de puncte slabe (W)!
2.3. OPORTUNITĂŢI
          2.3.1. Recuperarea decalajului de dezvoltare

Una dintre oportunităţile oferite de integrarea în UE este reducerea
cât mai rapidă a disparităţilor de dezvoltare socio-economică între
România şi statele membre ale Uniunii Europene.Asta nu e chiar
oportunitate, e mai degrabă obiectiv. În întreg capitolul de faţă se
fac câteva confuzii între elemente ale celor patru piloni S, W,
O, T si strategiile cross. În plus, pe alocuri devine neclar la ce
se SWOT-ul – la aderare sau la perioada succesivă aderării?
Nu sunt unul şi acelaşi lucru. România se afla, în anul 2005, la un
nivel de dezvoltare de 35% din media Uniunii şi la o distanţă
apreciabilă faţă de noile state membre cel mai puţin dezvoltate
 32/126
(Polonia, Lituania, Letonia), care se situau la un nivel de
dezvoltare de aproximativ jumătate din nivelul mediu al UE-25. Se
estimează ca în perioada 2007-2013, România poate recupera 10
puncte procentuale din decalajul de dezvoltare actual. Cum se
operaţionalizează concret oportunitatea despre care se vorbeşte
aici?
        2.3.2. Costul scăzut al forţei de muncă (Asta e
oportunitate poate pentru UE!!!. E punct tare eventual dacă ne
gândim la capacitatea atragerii de investiţii)

Acesta este momentan o sursă dominantă de avantaj comparativ,
avantaj care va scădea, progresiv, după aderarea la UE şi de aceea
principala direcţie de acţiune este încurajarea cercetării-inovării
care ar avea ca rezultate benefice reducerea importurilor de
tehnologii şi echipamente şi creşterea valorii adăugate brute a
produselor atât pentru piaţa internă, cât şi pentru export. Care e
legătura cu costul scăzut al forţei de muncă??? Da, există una
îndepărtată, dar...
         2.3.3. Libera circulaţie a forţei de muncă

După aderare şi după încheierea perioadelor tranzitorii (maxim 7
ani, corespunzător schemei „2+3+2”) prevăzute în Tratatul de
Aderare, lucrătorii români vor avea acces liber la pieţele de muncă
ale celorlalte state membre. Acelaşi regim este aplicat, în prezent,
de majoritatea statelor UE-15 (cu excepţia Marii Britanii, Suediei,
Irlandei, Finlandei, Portugaliei, Spaniei şi Greciei) cetăţenilor din
ţările care au aderat în mai 2004. Decizia privind
utilizarea/prelungirea restricţiilor revine, în mod exclusiv, statelor
membre şi nu Uniunii Europene.
        2.3.4. Creşterea Produsului Intern Brut (iarăşi, e mai
mult obiectiv decât oportunitate)
Potrivit prognozelor, PIB-ul României va creşte în mod susţinut în
următorii ani, iar după aderare, România va beneficia de un volum
şi mai mare de fonduri comunitare, de până 4% din PIB – asta, da,
e oportunitatea, dar se impune schimbarea titlului secţiunii.
                                                              33/126
          2.3.5. Potenţial agricol şi dezvoltarea rurală

Ponderea agriculturii în PIB-ul României este de 8,5% (la nivelul
anului 2005). Aproximativ 47% dintre români locuiesc în mediul
rural iar aproximativ 40% din forţa de muncă este ocupată în
activităţi localizate în spaţiul rural (spaţiul sau sectorul
economic?). La momentul aderării la Uniunea Europeană,
agricultura României va reprezenta (acoperi/furniza/asigura?)
aproximativ a zecea parte din valoarea producţiei agricole a UE.
Agricultorii români pot găsi nişe pe piaţa comunitară (pe sectoare
precum agricultura ecologică, producţia de biomasa, etc.).
Valorificarea potenţialului agricol al României va depinde de
modul în care autorităţile vor implementa structurile Politicii
Agricole Comune (PAC), de creşterea capacităţii sectorului în
vederea absorbţiei fondurilor comunitare şi de măsurile de
modernizare a agriculturii astfel încât aceasta să beneficieze
semnificativ de oportunităţile oferite de integrarea în piaţa comună
a UE.
România va beneficia în perioada 2007-2013 de aproximativ
13.646 mil Euro.
          2.3.6. Turismul
România trebuie (/”poate” dacă e oportunitate. Recomandările tip
“trebuie” se fac după explicitarea S, W, O, T) să îşi pună în valoare
potenţialul turismului rural, cultural şi gastronomic care poate
reprezenta o nişă deloc neglijabilă pentru turiştii din Europa de
Vest.
        2.3.7. România ca pol pentru investiţii în Europa de Sud
Est - asta de fapt e oportunitatea din care rezultă cele mai multe
din elementele de mai sus
Fiind cea mai mare piaţă din Europa de sud-est, România a devenit
încă de pe acum sediul (aş spune totuşi “sediu_al”, altminteri se
înţelege altceva) regional al multor companii multinaţionale.
Interesul pe termen mediu este de a consolida acest statut prin

 34/126
atragerea mai multor multinaţionale în proiecte de investiţii
regionale.


2.4. AMENINŢĂRI
        2.4.1. Securitate mai jos avem creşterea preţurior, etc.
Dintre toate acestea, ameninţarea de scuritate îmi pare cea mai
puţin importantă, de ce se începe enumerarea exact cu ea?
Având în vedere natura asimetrică a riscurilor de securitate, ele
sunt identice cu cele ale Uniunii fiind necesar un răspuns concertat
al întregii comunităţi internaţionale. (Dacă ne întoarcem la
enumerările de mai sus ale ameninţărilor de securitate din SI
actual, ele se manifestă la adresa României chiar dacă nu ar deveni
stat membru. Ba poate chiar în mai mică măsură ca stat membru
decât non-membru) E eventual şi mai degrabă teoretico-analitic -
dar n-aş recomanda introducerea ideii în text – ameninţare prin
prisma pierderii independenţei în decision-making-ul de politică
externă şi obligativitatea agendei comune. Totuşi, proximitatea faţă
de zone marcate de o serie de conflicte îngheţate face ca România
să fie mai expusă riscurilor de securitate. Încă o dată, este expusă
acestora în măsură cel puţin la fel de mare şi acum. Iar angrenarea
în clubul de securitate cooperativă al UE înseamnă oportunitatea
umbrelei extinse şi mai solide de securitate.
        2.4.2. Demografie şi migraţie
O altă ameninţare, atât la adresa României, cât şi la nivel european,
o reprezintă tendinţa demografică negativă care se reflectă în rata
negativă de creştere a populaţiei, îmbătrânirea etc. Nu asta e
ameninţarea, ci emigraţia pe piaţe străine de muncă, cea care se
repercutează asupra indicatorilor demografici ai ţării. În cazul
României se mai adaugă şi nivelul ridicat de dependenţă, în special
în zonele rurale. Un alt aspect demografic cu consecinţe negative
asupra economiei româneşti este emigrarea forţei de muncă de
înaltă calificare datorată competiţiei internaţionale pentru forţa de
muncă calificată.
                                                             35/126
Migraţia externă va continua să fie negativă şi importantă ca volum
în perspectiva integrării în UE ceea ce va agrava şi mai mult
situaţia demografică a ţării. Cu titlu de exemplu, conform unei
cercetări sociologice a Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie
(OIM), pe baza datelor oferite de Institutul Naţional de Statistică,
în august 2003, se aflau la muncă în străinătate 1,7 milioane de
români (se estimează însă un număr mai mare), ceea ce reprezintă
8% din populaţia ţării şi 14% din populaţia adultă (20-60 ani).
Pe termen scurt şi mediu, odată cu aderarea României la UE şi a
diferenţelor economice importante, există posibilitatea ca imigranţi
din vecinătatea estică a ţării (şi nu numai) să activeze în unele
sectoare economice, o menţiune aparte fiind cazul celor provenind
din Republica Moldova, vorbitori de limbă română, care nu vor
avea o integrare dificilă faţă de restul imigranţilor.
Dacă impactul actual este irelevant, dat fiind numărul şi
vizibilitatea redusă a acestora, nu este exclus apariţia unui fenomen
de respingere din partea societăţii, pe motive că unii dintre aceştia
sunt relaţionaţi cu crima organizată sau oferă marfă şi servicii
ieftine.
De asemenea, nu trebuie ignorat faptul că „migraţia creierelor” din
România va putea continua într-un ritm îngrijorător şi după
aderare, cu toate stimulentele oferite de Bruxelles (jurnalistic-
conspiraţionist-naţionalist. Plus, “brain drain” a cam început să fie
înlocuit de paradigma “brain gain”, etc.).
          2.4.3. Provocările societăţii post-industriale
La acestea (ameninţările sus-menţionate) se mai pot adăuga
concurenţa internaţională pentru materii prime (cu precădere
accesul la resursele energetice) care are ca efect preţuri mondiale
ridicate, cu repercusiuni asupra tuturor economiilor naţionale sau
riscurile ecologice, precum schimbările climatice, reducerea
biodiversităţii (tendinţele demografice şi activităţile economice
condiţionează amploarea problemelor de mediu), fenomene care nu
cunosc frontiere (şi deci nu ţin de aderarea României în particular
ca subiect de discuţiei al strategiei post-aderare).
 36/126
         2.4.4. Creşterea preţurilor

Ca şi în cazul celor zece noi state membre, România se va
confrunta cu o majorare a preţurilor după aderare.
Se vor realiza ajustări ale preţurilor reglementate, în special la
energie electrică, termică şi gaze naturale. Preţurile la energie
trebuie să acopere nu numai costurile de producţie şi operare, dar şi
pe cele de mediu. Preţul gazelor naturale din producţia internă ar
urma să se alinieze la cele din import până la sfârşitul anului 2008,
urmând ca, pana la începutul anului 2007, sa aibă loc liberalizarea
completa a pieţei energiei electrice, concomitent cu liberalizarea
parţiala a preţului la energie termică şi renunţarea la tariful de
referinţă de nivel naţional. La acestea se adaugă, majorarea
accizelor la produsele energetice.
Preţurile în domeniul imobiliar, atât pentru terenuri agricole, cât şi
pentru locuinţe, vor creşte, în condiţiile unei liberalizări parţiale a
domeniului imobiliar după aderare. Deşi România a obţinut o
perioadă de tranziţie de 7 ani pentru achiziţia de teren agricol, sunt
exceptaţi agricultorii care desfăşoară activităţi independente, care
sunt cetăţeni/resortisanţi ai unui alt stat membru şi care doresc să
se stabilească şi să aibă reşedinţa în România şi
cetăţenilor/resortisanţilor statelor membre. În ceea ce priveşte
reşedinţa secundară, sunt exceptaţi de la perioada de tranziţie de 5
ani cetăţenii/resortisanţii statelor care sunt parte la Acordul privind
Spaţiul Economic European cu drept legal de rezidenţă în
România.
         2.4.5. Diminuarea euro-entuziasmului

Este important ca opinia publică să fie informată atât despre
beneficiile aderării, cât şi despre costurile integrării în Uniunea
Europeană. Campaniile de informare publică ar trebui orientate, în
special, către mediul rural, dat fiind faptul că 32% dintre români
(nivel cu mult mai ridicat decât cel înregistrat în noile state
membre UE sau în EU-15) consideră că au nevoie de mai multe
informaţii privind UE.
                                                               37/126
CAPITOLUL 3:: OBIIECTIIVELE ROMÂNIIEII CA VIIIITOR STAT
CAPITOLUL 3 OB ECT VELE ROMÂN E CA V TOR STAT
MEMBRU
MEMBRU
Interesul primordial (primar/prioritar, nu e de pe vremea dacilor) al
României îl reprezintă modernizarea, prosperitatea şi dezvoltarea
(pentru a evita repetiţiile din termeni parţial suprapuşi semantic, aş
alege “securitatea, prosperitatea”), într-o Europă unită, în
parteneriat cu SUA (e inevitabilă prevederea asta?), într-o lume
paşnică, stabilă şi în care să se extindă permanent (imposibil faptic,
fizic) valorile democratice, supremaţia legii şi buna guvernare.

În perioada post-aderare, România va trebui să îşi îndeplinească
obiectivele asumate prin Tratatul de aderare (adoptarea monedei
unice, aderarea la Spaţiul Schengen şi plasarea sa în grupul statelor
cu contribuţie esenţială la securitatea şi apărarea europeană,
respectiv participarea la viitoarea cooperare structurată în materie
de PESA – stricto sensu sunt mai degrabă măsuri, nu obiective). În
plus, România va trebui să asigure convergenţa cu nivelurile
comunitare de dezvoltare socio-economică şi să se racordeze la
politicile UE. Tratatul de aderare prevede obligaţia României de a
participa la toate politicile Uniunii – de eliminat.

3.1. CONVERGENŢA ŞI RACORDAREA LA POLITICILE
UNIUNII
          3.1.1. Reducerea decalajelor de dezvoltare şi creşterea
          competitivităţii economiei româneşti
Cu o economie de piaţă funcţională, România trebuie să continue
implementarea viguroasă a reformelor structurale pentru a atinge
nivelurile de convergenţă economică şi socială ale UE şi pentru a
putea face faţă forţelor concurenţiale ale Pieţei Interne. Pentru a
atinge convergenţa cu UE, România trebuie să înregistreze ritmuri

 38/126
de creştere economică mult mai rapide decât statele membre
existente.
În scopul reducerii disparităţilor de dezvoltare socio-economică
faţă de UE, România şi-a fixat ţinte concrete. Conform Planului
Naţional de Dezvoltare (PND), priorităţile naţionale de dezvoltare
pentru perioada 2007-2013 vizează:
  1.   Creşterea competitivităţii        economice şi      dezvoltarea
economiei bazate pe cunoaştere;
   2.    Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii de transport;

   3.    Protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
   4.    Dezvoltarea resurselor umane, promovarea ocupării şi a
incluziunii sociale şi întărirea capacităţii administrative;
  5.     Dezvoltarea economiei rurale şi creşterea productivităţii în
sectorul agricol;
   6.    Diminuarea disparităţilor de dezvoltare între regiunile
ţării.
Priorităţile au fost alese astfel încât să se ţină seama şi de criteriul
compatibilităţii lor cu domeniile de intervenţie ale fondurilor
structurale cât şi de obiectivele Agendei Lisabona.
Pentru respectarea acestor angajamente, programarea financiară a
PND a condus la o sumă estimativă globală de circa 58,7 miliarde
euro, structura pe surse de finanţare, pentru întreaga perioadă, fiind
de 43% aportul UE, 48% surse publice naţionale şi 9% surse
private.

România trebuie să se adapteze rapid la noile schimbări implicate
de reforma în desfăşurare a PAC. În principal, este necesar ca
autorităţile române să aibă în vedere orientarea din ce în ce mai
accentuată a măsurilor comunitare de sprijin pentru dezvoltarea
rurală De asemenea, se remarcă importanţa sporită acordată
standardelor de siguranţă alimentară, bunăstarea animalelor şi
                                                                39/126
protecţia mediului (de respectarea acestora depinde obţinerea
subvenţiilor şi comercializarea produselor pe piaţa comunitară).
          3.1.2.  Administraţia      publică    profesionistă       şi
          performantă, la nivelul standardelor UE

Performanţa României ca stat membru UE va depinde în mare
măsură de capacitatea de coordonare, formulare, planificare şi
implementare a politicilor publice. Acest rol îi revine
administraţiei publice care participă direct atât la formularea
(prezenţa la toate nivelurile de lucru ale Consiliului Uniunii
Europene), cât şi la implementarea legislaţiei comunitare. În plus,
gestionarea adecvată a fondurilor europene este în competenţa
agenţiilor specializate. În vederea creşterii capacitaţii
administrative trebuie avute în vedere? măsuri care să conducă la o
raţionalizare instituţională, o formare profesională continuă a
funcţionarilor publici, precum şi o motivaţie financiară adecvată.
Coordonarea inter-instituţională şi raportarea/adaptarea la modul
de lucru al instituţiilor europene (inclusiv participarea activă la
toate reuniunile UE a reprezentaţilor României în cadrul tuturor
grupurilor de lucru, comitete şi comisii de specialitate) reprezintă
un obiectiv major pentru România, de a cărei bună gestionare
depinde capacitatea de a beneficia pe deplin de avantajele aderării.
Această adaptare şi modernizare administrativă, paralel cu mai
buna folosire a resurselor umane, impune o metodă de lucru bazată
pe descentralizare, coordonare şi utilizare eficientă a mijloacelor
informatice.
          3.1.3. Aderarea la zona Euro

De la data aderării, România va participa în cadrul Uniunii
Economice şi Monetare (UEM), fiind considerată stat cu derogare
de la adoptarea monedei unice conform Tratatului. Conform
Tratatului privind Uniunea Europeană, România, ca nou stat
membru, are obligaţia de adopta moneda unică odată ce va
îndeplini criteriile de convergenţă nominală referitoare la ţintele în

 40/126
domeniul inflaţiei, finanţelor publice, ratelor dobânzii şi cursurilor
de schimb.

România trebuie să îşi orienteze politicile macroeconomice din
perspectiva participării la UEM. În acest sens, politica monetară
este orientată exclusiv către controlul inflaţiei. România trebuie să
obţină progrese semnificative în implementare reformelor
structurale. Trebuie realizată consolidarea fiscală, în paralel cu
promovarea unei politici salariale responsabile. Trebuie rezolvată
problema arieratelor din economie şi evitarea deficitelor
cvasifiscale. În plus, se impune o reformă radicală a sistemului de
pensii, care să ţină cont de provocarea pe care o reprezintă
îmbătrânirea populaţiei. Pare uşor vag-general

În concluzie, convergenţa nominală şi reală a economiei româneşti
cu cea comunitară trebuie să preceadă adoptarea euro.

Adoptarea monedei unice va avea efecte pozitive: reducerea
riscului macroeconomic, reducerea costurilor, eliminarea riscului
monetar şi, implicit, scăderea ratelor dobânzilor şi încurajarea
investiţiilor. Pe de altă parte, trebuie ţinut seama şi de costurile pe
care intrarea în zona euro le implică. România nu se va mai bucura
de aceeaşi independenţă a politicilor monetare. Piaţa muncii şi
salariile vor fi mai puţin flexibile, iar preţurile vor tinde (nu doar
vor tinde, se vor alinia efectiv) să se alinieze la nivelurile
europene.

         3.1.4. Consolidarea infrastructurii
Prin aşezarea sa geografică, România reprezintă o zonă de
intersecţie a mai multor magistrale de transport, care leagă nordul
de sudul Europei şi vestul de estul acesteia. Pe de altă parte,
reţeaua de transport din România asigură legătura între reţeaua de
transport comunitară şi reţeaua de transport a statelor necomunitare
vecine din Europa de est şi Asia.
Realizarea, dezvoltarea si modernizarea reţelei de transport
reprezintă o prioritate naţională. În acest sens, in 2003 a fost
                                                               41/126
elaborată lista proiectelor prioritare, identificate de România
împreună cu Uniunea Europeana, care urmează a fi realizate până
în anul 2015.
La definirea reţelei au fost urmărite traseele coridoarelor pan-
europene de transport nr. IV si nr. IX, (rutiere si feroviare) care au
ca nod comun Bucureşti, şi nr. VII, fluviul Dunărea, calea
navigabilă interioară ce asigură legătura între Marea Neagră şi
Marea Nordului. La aceasta se adaugă şi proiectul autostrăzii
Bucureşti-Borş (via Braşov), care nu face parte printre priorităţile
UE, dar care are pentru România o miză strategică.

Energia reprezintă o miză strategică în dezbatere la nivel european,
cu implicaţii importante în conturarea politicii energetice naţionale.
În contextul definirii unei politici energetice coerente şi unitare
pentru Europa, România trebuie să participe în mod activ la toate
dezbaterile strategice pe această temă şi să ţină cont de acestea în
definirea şi finalizarea strategiilor naţionale.
Propunerea de dezvoltare a unei politici energetice pentru Europa
oferă României oportunitatea de a obţine sprijinul UE pentru
viitoarele proiecte de infrastructură energetică de interes naţional,
în contextul rolului bazinului Mării Negre în alimentarea cu
energie la nivel regional. România va urmări promovarea
intereselor naţionale în domeniul energetic, respectiv dezvoltarea
traseelor de interes, interconectarea la piaţa internă a energiei,
promovarea eficienţei energetice şi a surselor regenerabile de
energie, cu respectarea dreptului fiecărui stat membru de a-şi
stabili propriul mix de resurse energetice.
Dependenţa UE de sursele externe de alimentare cu resurse
energetice şi interesul general pentru securitatea şi diversificarea
surselor de energie oferă României oportunitatea promovării
importanţei strategice a Mării Negre în dezvoltarea rutelor
energetice pentru realizarea conexiunilor între Europa şi Asia
Centrală. România are astfel posibilitatea promovării traseelor de
interes: proiectul Nabucco (proiect care va conecta UE la resursele
energetice din regiunea Caucaz - Caspică), conducta Arad - Szeged
 42/126
(care va permite accesul României la resursele din Marea
Nordului), cablul electric submarin care să conecteze România şi
Turcia şi oleoductul Constanţa -Trieste.
La acestea se adaugă dezvoltarea reţelei de telecomunicaţii,
extinderea reţelei de mare debit pentru transmiterea de date şi
generalizarea serviciilor de internet în România.
         3.1.5. Cercetare şi dezvoltare tehnologică
Obiectivul României în materie de cercetare – dezvoltare, este de a
crea condiţii pentru ca acest sector să devină un motor al creşterii
economice şi care să fie suficient de atractiv pentru a diminua
fenomenul încă semnificativ al migraţiei creierelor – ăsta e
obiectivul, nu realizarea condiţiilor. În acest scop, sunt necesare
(iar astea sunt măsurile):
    implicarea sporită a agenţilor economici în activităţi de
cercetare-dezvoltare şi inovare; absorbţia rezultatelor de cercetare
de către agenţii economici;
    modernizarea infrastructurii de cercetare-dezvoltare;
    creşterea numărului de specialişti, angajarea de tineri (primul
e un fel de obiectiv, al doilea un fel de cale de atingere);
    creşterea bugetului public pentru cercetare
    angrenarea entităţilor româneşti de profil în proiecte şi
scheme de colaborare cu parteneri europeni şi internaţionali.
         3.1.6. Migraţie
Care e obiectivul aici?
Migraţia internaţională reprezintă una din principalele provocări la
adresa comunităţii internaţionale, la abordarea căreia şi România
trebuie să-şi aducă contribuţia. Eforturile internaţionale,
direcţionate spre transformarea acestui fenomen dintr-o ameninţare
la adresa securităţii şi stabilităţii în diverse regiuni sau state, într-
un instrument de susţinere a dezvoltării socio-economice a statelor
de origine şi tranzit pentru fluxurile migratorii, presupun
implicarea activă şi cooperarea strânsă între toate statele, indiferent
că sunt de origine, tranzit sau destinaţie.
                                                                 43/126
Aflată la frontiera externă a UE, România trebuie să se implice în
definirea unei politici cuprinzătoare europene în domeniul
migraţiei, care va avea un impact direct şi asupra României, în
special din perspectiva prevenirii unor fluxuri migratorii
direcţionate spre teritoriul României.
Totodată, având în vedere că problematica migraţiei se regăseşte şi
în Politica Europeană de Vecinătate, este necesar ca România să
fie direct implicată pe dimensiunea estică a acestei politici, pe
problematica managementului migraţiei.3.1.7. Contribuţia
României la consolidarea spaţiului european de securitate, libertate
şi justiţie
Securitatea internă va constitui un domeniu de maximă importanţă
pentru România după aderare. Poziţionarea ei faţă de marile
probleme aflate pe agenda UE pleacă de la următoarele
considerente: a doua frontieră estică, după Finlanda, şi probabil
una dintre cele mai complexe (din toate?); obiectivul aderării la
spaţiul Schengen; necesitatea unei corelări între securitate internă
şi cea externă, potrivit principiului indivizibilităţii securităţii;
problemele şi fenomenele regionale, care necesită un răspuns rapid
şi eficace (în enumerarea asta avem o realitate-stare de fapt, un
obiectiv şi un imperativ-condiţie).
Plecând de la acestea, principalele obiective ale României în acest
domeniu:
      Managementul frontierei estice a UE şi securitatea internă
        Aderarea la Spaţiul Schengen: 2009 – 2010 (ăsta nu e
        obiectiv, ci nume generic (management) al unui ansmablu
        de măsuri vizând ... şi aici ar urma obiectivul)
      Combaterea migraţiei ilegale şi a traficului de fiinţe
        umane şi droguri
      Cooperarea în domeniul combaterii terorismului (idem)


3.2. POLITICA EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE A ROMÂNIEI


 44/126
Obiectivele generale strategice ale diplomaţiei române, în etapa
post-aderare sunt:
     1. (augmentarea lui) sprijin pentru dezvoltarea socio-
economică a ţării, potrivit atribuţiilor specifice;
     2. definirea şi consolidarea poziţiei României în calitate de
stat membru UE (generalisim, e mai degrabă un scop, un obiectiv-
umbrelă);
     3. cristalizarea profilului României pe scena internaţională
(idem).
     4. convertirea integrării în UE în beneficii concrete pentru
        cetăţenii români. Societatea românească aşteaptă
        dividendele integrării şi aceasta relativ rapid după 2007,
        iar diplomaţia română are un rol de jucat în redistribuirea
        echitabilă a acestor dividende în societate (măsurile
        intrasocietale de distribuţie a aşa-ziselor “dividende” nu
        intră în sfera de competenţe şi atribuţii a diplomaţiei).

Politica externă a României nu se va modifica fundamental după
aderarea la UE. Continuitatea va constitui principala caracteristică
a acesteia. Se vor modifica însă metodele de politică externă şi vor
apărea mai multe (“în lumina noilor...”) oportunităţi care vor trebui
valorificate. Vor apărea noi reguli, noi cutume şi vor trebui
deprinse noi reflexe instituţionale în diplomaţie.

Într-o Uniune cu 27 de membri, tot mai activă pe plan
internaţional, şi în contextul dezbaterilor privind Tratatul
Constituţional, statele membre au la dispoziţie din ce în ce mai
puţine pârghii în a acţiona singure pe plan extern. Numărul statelor
membre care procedează (?? La...?) este în scădere (practic, pe
termen mediu, doar Germania, Marea Britanie şi Franţa îşi vor mai
permite acţiuni externe individuale) Italia manifestă intenţii....

Statele mai mici sau cu resurse limitate încearcă să acţioneze în
grup, pentru a influenţa o decizie la nivelul UE. Din această
perspectivă, devine esenţială politica de alianţe intra-UE, mai ales
într-un domeniu preponderent inter-guvernamental precum
                                                             45/126
PESC/PESA. În anumite situaţii, se deschid oportunităţi şi pe
planul cel mai larg – cel comunitar, prin implicarea Comisiei
Europene. Exemplele sunt multiple: programul de asistenţă ENPI
(explicitează), securitatea energetică, liberalizarea comerţului
mondial - OMC.

Marja de manevră a României, prin mijloace proprii (marjă
înseamnă aici tocmai mijloace proprii de manevră), va fi relativ
limitată, concentrându-se în special în domeniile unde va avea o
mai mare valoare adăugată. Aceste câteva nişe vizează mai ales
spaţiile adiacente (cum?) În schimb (construită aşa, ideea introdusă
nu e în relaţie adversativă cu cea precedentă), acţiunea prin canalul
comunitar va depinde mai ales de felul cum se va reflecta interesul
românesc în activitatea Comisiei Europene (deci chestiunea
personalului român din instituţii UE). Cea mai delicată va fi
chestiunea alianţelor, pentru că în interiorul UE România se va
confrunta cu necesitatea construirii unei „reţele de alianţe”. Vor
trebui identificaţi care sunt aliaţii, care sunt competitorii. Dacă
documentul de faţă e strategie post-aderare, asta trebuia făcut deja
ce ceva timp în urmă.

Astfel, România se va găsi în situaţia de a-şi promova interesele
externe prin:
     - parteneriate sau alianţe cu anumite state membre;
     - oportunităţi deschise la nivel comunitar;
     - eforturi proprii (1 dihotomic cu 3, 2 nu are ce căuta în
     relaţie. E enumerare, deci ar trebui respectate criteriile
     exhaustivităţii ansmablului şi respectiv exclusivităţii reiproce
     a categoriilor. Singura cale de a da coerenţă enumerării e dacă
     2 vizează state non-membre, ex. SUA)

Pe tot acest fundal, caracteristicile esenţiale ale diplomaţiei române
vor trebui să fie echilibrul, coerenţa şi pragmatismul (principii care
să călăuzească. Altminteri, degeaba se enunţă prescripţia,
caracteristicile esenţiale ale unei dipomaţii naţioale se construiesc
în timp îndelungat, nu prin vreo dispoziţie/ordin).
 46/126
În ceea ce priveşte problematica de fond (până aici a fost altceva,
de formă eventual?), politica externă a României se va concentra în
viitor tot mai mult pe aspectele orizontale – securitate, democraţie,
dezvoltare şi dialogul între culturi şi civilizaţii. O astfel de
abordare orizontală este necesară, deoarece în diplomaţie va trebui
consolidată „cultura tematică”, complementară „culturii
geografice” sau celei „multilaterale”, care au dominat în mod
tradiţional această instituţie. Domeniile indicate sunt şi cele în care
România posedă o experienţă proprie considerabilă şi ar putea
aduce o valoare adiţională la politica externă şi de securitate a UE.

Aspecte de securitate:
În mod tradiţional, dar cu precădere după 1990, diplomaţia
românească s-a axat cu prioritate pe domeniul securităţii, în
condiţiile în care dispariţia blocurilor antagonice în Europa ar fi
putut expune ţara noastră la incertitudinile specifice unei „zone
tampon”. Astăzi, România aparţine Alianţei Nord-atlantice, are un
parteneriat strategic cu SUA şi contribuie cu trupe în diverse teatre
de operaţiuni. Locul (Poziţia) natural(ă) al României în acest
domeniu s-ar plasa undeva între Marea Britanie (care vede
securitatea europeană în mod fundamental bazată pe parteneriatul
SUA-Europa în cadrul NATO) şi Germania (care în esenţă vede
securitatea europeană inextricabil legată de rolul SUA în Europa,
dar cu un parteneriat Europa-SUA modificat şi mai mult axat pe
relaţia UE-SUA) (chiar dacă toată lumea cunoaşte aspectul, e
necesară explicaţia asta în documentul final, public?). De aici
derivă şi locul României în ecuaţia transatlantică. Pentru România,
NATO şi relaţia transatlantică vor rămâne în centrul politicii
naţionale de securitate, dar cu recunoaşterea faptului că securitatea
trebuie abordată într-un sens cât mai larg şi că NATO nu oferă
răspunsuri la toate problemele. Există domenii unde UE pare a fi
mai bine pregătită să acţioneze şi am în vedere (Ăsta e un extras
dintr-un discurs?!) mai ales acele situaţii de criză care necesită
intervenţie rapidă, cu o gamă largă de instrumente, care fac
necesară o mai bună coordonare între civili şi militari (a contrario,
                                                               47/126
mie îmi pare că în aşa ceva e mai bine pregătită NATO decât ERR.
Poate era vorba de managemet al crizelor şi post-conflict).

O provocare pentru România, ca şi pentru celelalte state intrate în
UE în 2004, va fi convertirea investiţiilor în securitate în
dezvoltarea internă. Investiţiile în securitate sunt perfect justificate,
ele trebuie continuate şi susţinute. Păstrarea ritmului de dezvoltare
a capacităţilor în materie de securitate este la fel de important
precum aderarea la euro sau la spaţiul Schengen.

Aspecte economice.
Este necesară definirea dimensiunii economice obligatorii (există,
în fiecare relaţie bilaterală, o dimensiune obligatorie? Obligatorie
din ce pdv?) pentru fiecare relaţie bilaterală sau regională. Aceasta
trebuie să fie consistentă şi bine ancorată în mediul de afaceri din
România. Trebuie orientat (cine???) mai mult pe /spre atragerea de
investiţii străine în domeniul înaltelor tehnologii, pe asigurarea
autonomiei energetice şi mai ales pe valorificarea în plan economic
a celor două mari atuuri ale României: frontiera externă estică a
UE, poarta Europei la Marea Neagră şi pol regional emergent de
investiţii.

Zone geografice.
Relaţiile cu partenerii europeni şi configurarea profilului european
la României va reprezenta prima prioritate (pleonasm) de politică
externă. Aceste relaţii vor suferi modificări calitative, iar primii ani
de după aderare vor fi dedicaţi configurării locului şi rolului
României în UE, conform specificului şi intereselor acesteia din
urmă. Relaţiile cu partenerii europeni se vor structura astfel:
         - relaţiile cu statele membre de prim rang
         - state cu dimensiuni şi interese generale similare cu
         România
         - state cu interese comune punctuale cu România (iarăşi
         nu sunt reciproc exclusive categoriile, criteriile enumerării
         sunt multiple) (ATENŢIE,
 48/126
        paragraf identic cu cel de la pagina 74 din
        numerotarea de faţă!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! (Finalul
        secţiunii 4.2.1))

A doua prioritate o va constitui consolidarea relaţiei României cu
Statele Unite. Aceasta va fi administrată în termenii reconfigurării
relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite, în condiţiile
accentuării şi lărgirii bazei comune şi a concentrării pe ceea ce
uneşte cele două maluri ale Atlanticului, nu pe ceea ce desparte.
Relaţia cu SUA va trebui consolidată cu o componentă economică
pe măsură. În general, atragerea de investiţii va deveni un
imperativ (obiectiv) mai ales în raport cu acei parteneri cu care
avem o relaţie specială în planul securităţii.

În al treilea rând, atenţia diplomaţiei române (documentul e o
strategie agregată post-aderare, nu sectorială, particulară a
diplomaţiei) va fi îndreptată cu prioritate către statele vecine,
pentru care aderarea noastră la UE trebuie să se constituie (aici nu
e vorba dacă trebuie sau nu. Sde întâmplă aşa sau nu? Sau este un
avantaj, unul însă neperceput de ele, statele vecine?) într-un
avantaj şi o oportunitate. Sunt necesare iniţiative practice ale
României în relaţia cu R. Moldova, Georgia, spaţiul Mării Negre
sau Balcanii care să se sprijine şi să completeze politicile UE şi,
după caz, NATO.

Reconfigurarea relaţiilor Rusiei cu Occidentul (prea general, căci
relaţia Rusia-Germania îmi pare a evolua într-un sens, cea SUA-
Rusia în cu totul alt sens, or se vorbea anterior de fixarea României
în relaţia transatlantică), revigorarea Rusiei pe plan mondial şi
revizuirea relaţiilor UE-Rusia în 2007 ar trebui să creeze
conjunctura favorabilă unei noi abordări, mai pragmatice, în relaţia
României cu Rusia. (vag ambiguu, ca de obicei când e vorba de
relaţia cu Rusia)

Aceeaşi problemă se pune şi în raport cu Orientul Mijlociu şi
celelalte zone mai îndepărtate, Africa, Asia, America Latină, unde
                                                             49/126
relaţiile dezvoltate de România în cursul deceniilor ar putea deveni
o zestre importantă la dezvoltarea PESC. În viitor, se va pune
accentul pe dezvoltarea dialogului politic, a relaţiilor comerciale şi
a cooperării culturale.

Tendinţele principale ale politicii externe pot fi ilustrate prin
triunghiul echilateral (poate fi şi dreptunghic, e vorba de o egalitate
de rang a elementelor triadei? Mă îndoiesc că relaţia cu statele
Golfului Persic ar avea aceeaşi importanţă pe agenda noastră
precum relaţia cu SUA, ca să se justifice ţi accentueze că e un
triunghi          echilateral)           de          mai           jos:
                            Profilul
                           european



  - Politica estică
  - Orientul Mijlociu                       Parteneriatul
  - Regiunile mai                           transatlantic
        îndepărtate




 N-aş recomanda ca un capitol să se încheie cu o schemă. În
 fapt, recomand eliminarea cu totul a schemei din textul final.


CAPIITOLUL 4:: ACŢIIUNII EXTERNE SPECIIFIICE ALE
CAP TOLUL 4 ACŢ UN EXTERNE SPEC F CE ALE
ROMÂNIIEII
ROMÂN E

4.1 DIMENSIUNEA SECTORIALĂ

         4.1.1. Securitate
Orientările fundamentale ale politicii de securitate a României sunt
definite în strategia naţională de securitate. Potrivit acestui
document, apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantică constituie
elementul central al politicii de securitate şi apărare a ţării, urmând
ca acesta să fie consolidat prin aderarea la Uniunea Europeană.
 50/126
i) Rolul NATO. Abordarea de principiu a României faţă de NATO,
în contextul aderării la UE, va continua consolidarea profilului de
aliat european cu vocaţie trans-atlantică (pretenţios termen în cazul
nostru), susţinător al rolului global atât al NATO, cât şi al UE, pe
baza principiilor complementarităţii, evitării competiţiei şi
identificării valorii adăugate (la ce? Aici poate e vorba de
specializare, de specificitate funcţională, nu de “valoare adăugată”
- alt termen demonetizat) a fiecărei organizaţii. NATO va constitui
principalul furnizor de garanţii de securitate (principalul garant al
securităţii pentru România) şi principalul cadru de dialog şi
cooperare trans-atlantică în domeniul securităţii.
NATO rămâne o organizaţie politico–militară, pilon al cooperării
trans-atlantice de securitate, cu rol din ce în ce mai complex la
nivel european şi internaţional (tot mai complex sau important la
nivel internaţional, de ce i-ar fi crescut importanţa la nivel
european? Prin pierderea importanţei la nivel internaţional urmare
a destrămării URSS sau...?).
Ca urmare a globalizării ameninţărilor de securitate şi deplasării
ponderii (nu ponderea se deplasează. Eventual creşterea ponderea
celor asimetrice) acestora spre riscurile asimetrice (terorism,
proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale,
insecuritatea energetică), Alianţa nord-atlantică s-a adaptat
constant, devenind un furnizor de securitate la nivel
internaţional. Cea mai amplă şi complexă misiune NATO este în
Afganistan (18.500 de militari n-aş mai da şi cifra exactă). NATO
oferă sprijin (asistenţă, aşa îi şi spune misunii ISAF) formării
forţelor de securitate irakiene şi Misiunii Uniunii Africane din
Sudan. A dezvoltat parteneriate cu statele din Orientul Mijlociu
(hm...), în scopul de a intensifica cooperarea în domenii de interes
reciproc, care să contribuie la securitatea euro-atlantică şi
regională. Summit-ul NATO de la Riga poate lansa o nouă etapă în
cooperarea Alianţei cu parteneri globali şi cu alte organizaţii
internaţionale, în special cu ONU. Rolul NATO de furnizor de
securitate va deveni tot mai mult pluridimensional, prin îmbinarea
instrumentelor de „soft-security” (italice şi fără cratimă), de tipul
                                                             51/126
programelor de instruire şi cooperării în reforma sectorului de
securitate, cu capacităţile militare cu caracter expediţionar tot mai
pregnant.
În acelaşi timp, NATO rămâne un actor politic major în
vecinătatea imediată a României. NATO va continua misiunea sa
de stabilizare în Kosovo, programele de sprijinire a reformei
apărării şi rolul său în integrarea euro-atlantică a Balcanilor. In
estul României, Alianţa a dezvoltat parteneriate speciale cu Rusia
şi Ucraina, precum şi cu toate statele din regiunea Mării Negre.
Fără a avea o implicare directă în soluţionarea conflictelor
îngheţate, NATO exercită o influenţă stabilizatoare prin sprijinirea
reformelor interne şi dialogul politic aprofundat cu statele din
zonă. (aş elimina integral ultima frază)
În cadrul NATO, România va urmări:
       Consolidarea misiunii principale de apărare colectivă a
NATO;
       Îndeplinirea responsabilităţilor de membru NATO legate
de participarea la operaţiunile şi capacităţile militare ale Alianţei;
       Promovarea rolului NATO de furnizor de stabilitate,
promotor al reformelor şi cooperării regionale în vecinătatea
imediată a României (Balcanii şi regiunea Mării Negre), în sinergie
(în complementaritate?) cu UE şi alte organizaţii globale şi
europene (ONU, OSCE, Consiliul Europei).

ii) Valoarea adăugată a apartenenţei la UE. Politica Europeană de
Securitate şi Apărare este cea mai dinamică dimensiune a UE şi
poate să continue aceeaşi dezvoltare accelerată în următorii ani,
date fiind ameninţările globale la care UE trebuie să asigure un
răspuns prompt şi eficient. Statele membre rămân actorii cheie în
acest domeniu, însă se fac demersuri către o mai mare coerenţă
între resursele existente la nivel naţional şi european, precum şi cu
alte politici ale UE.


 52/126
În perspectiva aderării la UE, România a dorit să fie percepută ca
un contributor la demersurile comune de asigurare a securităţi, dar
şi să dobândească ce? pe anumite domenii concrete. Astfel, ţara
noastră s-a implicat în operaţiuni conduse de UE (precum Althea,
EUPM, EUBAM Rafah), în dezvoltarea reacţiei rapide
(participarea la două Grupuri Tactice de Luptă şi includerea în
baza de date pentru Echipele de Răspuns la Crize a doi experţi
români), dezvoltarea capacităţilor în domeniul militar şi civil, dar
şi la conturarea dimensiunii strategice a UE. Se poate aprecia însă
că există încă un decalaj considerabil între potenţialul de care
dispunem şi implicarea efectivă în acţiuni ale UE. Se remarcă, de
asemenea, inexistenţa unor proceduri eficiente la nivel inter-
instituţional în domeniul managementului crizelor, ceea ce face
dificil şi puţin predictibil un angajament concret al României. În
consecinţă...?
Instrumente specifice UE: Contribuţia solidă la Politica Europeană
de Securitate şi Apărare trebuie să constituie un obiectiv prioritar
pentru România, din perspectivă politică. Astfel, participarea la
dezvoltarea capacităţilor sau operaţiunilor UE trebuie să
corespundă profilului de stat de mărime medie (din punctul de
vedere al reprezentării în instituţii). Menţinerea unei implicări
simbolice la acţiunile în acest domeniu riscă să reducă puterea de
influenţă a României. Aceasta se va traduce în fapt în
imposibilitatea de a susţine obiective importante de politică externă
naţională, datorită unei slabe participări la dimensiunea
operaţională a Politicii Externe şi de Securitate Comune.
Linii de acţiune.
Considerăm necesar, în context, creşterea personalului trimis în
operaţiuni civile şi militare conduse de UE, diversificarea
geografică a acestora (asta nu depinde exclusiv de România),
întreprinderea de demersuri hotărâte pentru restructurarea
capacităţilor din industria de apărare (spre identificarea de
tehnologii de nişă şi o susţinere puternică a domeniului R&T
introducere acronim). Nu trebuie excluse eficientizarea
comunicării inter-instituţionale, stabilirea unor interese strategice
                                                             53/126
dar şi menţinerea unei flexibilităţi necesare în funcţie de
dezvoltările ulterioare.
iii) Dezvoltarea parteneriatului NATO cu UE.
Dată fiind importanţa strategică a UE şi NATO pentru România,
precum şi persistenţa unor diferenţe de vederi între membrii lor cu
greutate specifică majoră asupra relaţionării dintre ele (cam
confuză întreaga exprimare), ţara noastră trebuie să promoveze o
abordare pragmatica, să evite adoptarea unor poziţii extreme şi să
se plaseze în grupul statelor cu o conduită destinată identificării
compromisului care să permită dezvoltarea cooperării dintre
NATO şi UE (nefericit de general).
In ceea ce priveşte dezvoltarea dimensiunii de apărare a UE şi
raportarea acestui proces la NATO, există o serie de principii
necontestate de nici un (1. dublă negaţie 2. ortografie “niciun”) stat
membru NATO pe care şi România le împărtăşeşte şi le poate
susţine fără rezerve: importanta relaţiei transatlantice, necesitatea
dezvoltării unui parteneriat real între NATO şi UE, ale cărui
principii    de     bază     să   fie:   autonomia,      transparenţa,
complementaritatea şi primordialitatea NATO în materie de
apărare teritorială pentru toţi membrii săi.
Relaţia NATO – UE trebuie să se desfăşoare, în continuare, pe
baze (în tipar, în format, după un model) complementare şi nu
competiţionale. Cea mai bună ilustrare a posibilităţilor pe care le
deschide cooperarea dintre cele două organizaţii în termenii
descrişi mai sus poate fi observată în Balcani. Considerăm (cine e
“noi”-ul subînţeles? Nu e discurs) că este în interesul României ca
această cooperare să continue pe baza unei coordonări strânse: în
Kosovo, prin preluarea de către UE a componentei civile a
prezenţei internaţionale şi de către NATO a celei militare (nu e
deja preluată? Sau e vorba de o repartizare a sarcinilor?), însoţită
de coordonarea pe teren; în politica de întărire a relaţiilor cu statele
din regiune, prin asigurarea de către cele două organizaţii a unor
trasee paralele de integrare – europeană şi, respectiv, euro-
atlantică.
 54/126
În calitate de stat-membru al NATO şi UE, România va trebui să
aloce forţe pentru misiuni ale ambelor organizaţii. Date fiind
resursele limitate, este de presupus că aceleaşi forţe vor continua sa
fie alocate ambelor organizaţii, ceea ce face necesară o planificare
coerentă şi prudentă. Această planificare a forţelor va trebui să
asigure, de pe o parte, disponibilitatea forţelor, la parametrii
solicitaţi, atunci când este nevoie de ele şi, pe de alta, evitarea (pe
cât posibil) percepţiei că partea română privilegiază una sau alta
dintre cele două organizaţii.
Deşi diferite pe fond, cele două organizaţii au în comun un anumit
tip de abordare birocratic a pregătirii deciziei (tip birocratic al
procesului decizional). Din acest punct de vedere, apreciem că ar
putea fi util un exerciţiu de analiză a “lecţiilor învăţate” pe
parcursul integrării in NATO (trecerea de la statutul de observator
la cel de membru deplin, adaptare la cultura organizaţiei,
relaţionarea cu ceilalţi membri, capacitatea de procesare a
documentelor, capacitatea de influenţare a agendei şi a procesului
decizional cu privire la subiectele de interes direct pentru România
etc.).
O atenţie particulară va trebui acordată coordonării poziţiilor
susţinute de România la NATO şi UE, pe probleme aflate pe
agenda ambelor organizaţii. Este importantă valorificarea
apartenenţei la NATO şi UE în scopul promovării unui mesaj
unitar, coerent, cu eventuale accente/nuanţe determinate de unghiul
specific din care subiectul respectiv este abordat în cadrul fiecărei
organizaţii. Elementele centrale ale «punctajului de discuţii»
folosit de România în cadrul NATO şi UE trebuie să fie acelaşi,
completat, pentru fiecare caz în parte, de eventuale elemente
proprii/specifice fiecărui format. Mesajele transmise de România la
nivelul NATO şi UE trebuie nu numai să fie coerente, ci şi să se
întărească reciproc, în special pe dosare precum Rusia, Ucraina,
Balcanii sau capacităţile de gestionare a crizelor.
iv) Participarea la operaţiuni. Participarea României la operaţiuni
de gestionare a crizelor este o evoluţie de dată mai recentă în
                                                               55/126
acţiunea externă a României. După 1989 România a participat cu
trupe la diverse operaţiuni de pace gestionate de ONU în Africa şi
ulterior, prin apropierea de structurile europene şi euroatlantice, la
operaţiuni civile şi militare conduse de NATO şi UE. În contextul
luptei împotriva terorismului, România a participat alături de SUA
şi alţi parteneri strategici la misiunile din Irak şi Afganistan. În
prezent, România are desfăşuraţi în 3 teatre importante de
operaţiuni – Balcani, Irak şi Afganistan – peste 2000 de militari.
România a participat sau participă şi la câteva (aş renunţa) misiuni
civile, toate conduse de UE.
În viitor, este de presupus că la nivel global va exista o cerere tot
mai mare de forţe de intervenţie / gestionare a crizelor pe fondul
înmulţirii focarelor de conflict acre necesită intervenţie a
comunităţii internaţionale. Mai mult, va creşte cererea pentru forţe
şi capabilităţi diversificate, şi care pot fi mobilizate rapid şi foarte
rapid. Potrivit strategiei naţionale de securitate, România este gata
să participe (readiness-ul României nu e certificat de SNS, ea
există sau nu) la o gamă foarte variată de operaţii, restricţiile fiind
tot mai limitate în ultimii ani. Prin apartenenţa la UE şi NATO,
România va fi parte la două din structurile cele mai active pe plan
global în domeniul gestionării crizelor.
Dincolo de necesitatea unor clarificări în raporturile dintre UE şi
NATO, pe plan intern România va trebui să urmărească, cu
prioritate:
- definirea unei politici în materie de participare la misiuni
internaţionale, eventual cu identificarea unor criterii
- diversificarea capacităţilor aflate la dispoziţie pentru astfel de
crize.

v) „Soft security” (cursive). Principala valoare adăugată a aderării
al UE în planul securităţii o constituie apartenenţa la o putere soft .
NATO are anumite ambiţii pe linie de securitate soft, dar pe
termen scurt UE va rămâne principala putere soft pe plan
internaţional. Aceasta va avea implicaţii importante asupra politicii
de securitate a României, deoarece va implica reorientarea unei

 56/126
părţi a efortului extern (preponderent militar) către misiuni civile şi
activităţi de securitate soft.

         4.1.2. Dezvoltare
Context european: Politica de cooperare pentru dezvoltare
reprezintă una dintre cele mai importante şi vizibile politici ale
Uniunii Europene - din domeniul acţiunii externe - constituind
punctul central al relaţiei acesteia cu statele în curs de dezvoltare,
în contextul demersurilor globale privind eradicarea sărăciei,
dezvoltarea durabilă şi realizarea Obiectivelor de Dezvoltare ale
Mileniului (MDGs). Competenţele din domeniul cooperării pentru
dezvoltare sunt împărţite între Comisie - politica de cooperare
pentru dezvoltare a UE este fundamentată de art. 177 şi art. 181 din
Tratatul privind Comunitatea Europeană - şi statele membre -
politicile naţionale de cooperare pentru dezvoltare. La baza acţiunii
comunitare în domeniu este „Declaraţia Consiliului, Comisiei şi
Parlamentului European privind Consensul European” - cuprinde
principiile şi logica după care acţionează Uniunea în aria
cooperării internaţionale pentru dezvoltare.
Interesele României
Conform „Strategiei Naţionale de Cooperare Internaţională pentru
Dezvoltare” - adoptată prin intermediul de/prin H.G. nr. 703 din 31
mai 2006 mai (sunt necesare detaliile astea? Atunci să se indice nr.
Şi data adoptării la toate actele normative menţionate în acest
document) - obiectivul general al politicii naţionale în domeniu
este susţinerea statelor beneficiare, în vederea implementării
propriilor strategii de dezvoltare şi - într-un sens mai larg - a
obiectivelor definite de comunitatea internaţională prin „Declaraţia
Mileniului” (18 septembrie 2000). Profilul de donator internaţional
al României va corespunde propriilor capacităţi de implicare
tehnică, financiară şi umană, ceea ce înseamnă că ţara noastră va
acţiona - cu precădere - în regiunile şi sectoarele unde poate
determina o contribuţie reală, datorită experienţei acumulate în
procesul de tranziţie către statul de drept şi economia de piaţă.
                                                               57/126
România va susţine dezvoltarea statelor din ariile geografice
prioritare pe relaţiile externe din cadrul programului de guvernare
al României - statele din Europa de Est, Balcanii de Vest şi
Caucazul de Sud.
Posibilităţi de influenţare În prezent, România este în proces (se
află într-un...) de definitivare a cadrului naţional al politicii de
cooperare pentru dezvoltare şi nu are o experienţă notabilă în acest
domeniu. În contextul în care mecanismele interne nu sunt încă
definitivate iar capacităţile noastre financiare şi materiale rămân
încă reduse, ipoteza unui posibil „leading role” sau influenţare în
acest sector are şanse reduse de materializare pentru moment.
Liniile de acţiune
România se află - momentan - în perioada de lansare a propriei sale
politici de cooperare internaţională pentru dezvoltare. În
consecinţă, ţara noastră va continua să urmărească îndeaproape
iniţiativele europene în domeniul politicii de cooperare pentru
dezvoltare, va accentua exerciţiul de cuplare la activităţile şi
iniţiativele comunitare şi internaţionale în materie iar - nu în
ultimul rând – va încerca actualizarea cadrului naţional al politicii
de cooperare pentru dezvoltare.
România va urmări crearea imaginii unui donator consistent în
statele beneficiare de asistenţă pentru dezvoltare românească,
abordare care va dezvolta profilul său politic din regiunile
respective. Pe măsura consolidării capacităţilor României în
domeniul cooperării pentru dezvoltare, lista statelor beneficiare ar
putea fi extinsă şi pentru state din Asia Centrală, Africa sau
America Latină.
De asemenea, trebuie acordată o atenţie deosebită respectării
angajamentelor asumate la nivel comunitar. Ţara noastră va trebui
să depună eforturi pentru atingerea nivelului de 0.17% din venitul
naţional brut (VNB) destinat asistenţei oficiale pentru dezvoltare
(ODA), până în 2010 şi 0.33% din VNB, până în 2015, conform
angajamentelor asumate urmare deciziei CAGRE din 23-24 mai

 58/126
2005, andosate (cuvântul înseamnă altceva, preluarea din domeniul
financiar e forţată aici) de Consiliul European din iunie 2005.



         4.1.3. Promovarea democraţiei şi a drepturilor omului

Democraţia şi drepturile omului constituie un pilon al politicii
externe şi de securitate a UE. Ele vor căpăta un profil mult mai
însemnat în politica externă a României după 2007. Zonele
prioritare (Zone vizate prioritar în acest sens) sub acest aspect vor
fi, pe termen mediu şi lung, Balcanii Occidentali, spaţiul Mării
Negre (la care ar putea fi adăugat şi Belarus) şi Asia Centrală.
România are propriile „success stories” (cursive), precum
minorităţile, drepturile copilului, transformare democratică (asta ce
fel de success story e?), de la care poate porni în identificarea
domeniilor de acţiune în zonele menţionate. Prin (în urma)
aderarea la Uniunea Europeană vor exista 4 instrumente de acţiune
în domeniul democraţiei şi drepturile omului:
  - asistenţă directă
  - contribuţie prin instrumente şi programe UE
  - contribuţie a societăţii civile
  - relaţii între partide politice.
În ceea ce priveşte regiunile geografice, acţiunile României faţă de
ţările din Balcani se vor înscrie de la început în logica îndeplinirii
de către acestea a primului criteriu de la Copenhaga (cel politic).
În spaţiul Mării Negre există o diversitate destul de mare a
tradiţiilor democratice (??). Este necesară consolidarea democraţiei
în ţări precum Ucraina, Rep. Moldova sau Georgia sau promovarea
şi încurajarea forţelor democratice (în Belarus sau Armenia)
Rusia?!         Turcia?        Azerbaijan?.   Un       rol     aparte
(central/important/crucial) îl vor/pot/trebuie juca societatea civilă
şi partidele politice (după caz). Protecţia minorităţilor este de
asemenea o prioritate pentru acţiunea României atât în această
regiune, cât şi în Balcani.

                                                              59/126
Asia Centrală, în contextul creşterii importanţei sale geostrategice,
va constitui o treia regiune-ţintă pentru politica României în
materie de democraţie şi drepturile omului. Fără a încuraja o
politică a standardelor duble, România va avea în acest caz alte
priorităţi, între care promovarea bunei guvernări, combaterea
corupţiei, a terorismului şi a radicalismului islamic.

        4.1.4. Sistemul de guvernare globală (ce înseamnă
conceptul ăsta? Global governance nu e în lumina celor de mai
jos. Dacă aşa e, poate că s-ar recomanda modificarea titlului)
ONU şi instituţiile din sistemul ONU
Ca formulă de creare a solidarităţii, gestionării comune a
provocărilor de ordin economic, social şi chiar de securitate,
Uniunea este în mod natural un susţinător al ONU, cu care
împărtăşeşte o mare parte a obiectivelor. Deşi furnizează aproape
(reprezintă numai) o optime din membrii Adunării Generale, UE
furnizează o treime din membrii Consiliului de Securitate, mai
mult de o treime din bugetul ordinar ONU, aproape o jumătate din
bugetul operaţiunilor de menţinere a păcii şi din cele ale
programelor şi fondurilor ONU - fiind astfel cel mai important
contributor financiar la activităţile ONU.
Deşi implicarea Uniunii în sprijinul ONU este deosebit de
consistentă, aceasta nu împiedică statele membre UE să fie foarte
active în tabăra susţinătorilor unei reforme profunde a ONU.
Această situaţie este explicabilă prin faptul că “multilateralismul
„eficient” reprezintă un element central al acţiunii externe a
Uniunii. Această căutare a eficienţei a condus la sprijinirea de către
UE a reformei manageriale a ONU, la crearea de noi structuri
(Consiliul Drepturilor Omului, Comisia de Consolidare a Păcii),
adaptate contextului actual, prin care să fie urmărite obiectivele
tradiţionale ale organizaţiei mondiale.
Interesele României: Promovarea securităţii internaţionale, statului
de drept, drepturilor omului, democraţiei şi dezvoltării economice
sunt direcţii de acţiune ale ONU care prezintă interes special
 60/126
pentru UE şi pentru România (având în vedere proximitatea sa cu
spaţiul CSI, Caucaz, Orientul Mijlociu). Asigurarea unei implicări
eficace a organizaţiei mondiale în stabilizarea zonelor de conflict
din regiunea Mării Negre şi a Balcanilor, protejarea drepturilor
cetăţenilor din aceste zone sunt relevante din perspectiva
obiectivelor diplomaţiei româneşti. La fel de relevante, deşi
beneficiind de mai puţină expunere, sunt activităţile ONU vizând
gestionarea efectelor negative ale globalizării: migraţie şi traficuri
ilegale, proliferare de arme de distrugere în masă, moduri de
dezvoltare economică având consecinţe distructive asupra
mediului.
Direcţii de acţiune:
România este un susţinător constant al întăririi cooperării dintre
ONU şi UE (ca parte esenţială a proiectului cuprinzător vizând
consolidarea cooperării dintre ONU şi organizaţiile regionale). Din
această perspectivă, ţara noastră a contribuit şi va continua să
contribuie la apropierea/armonizarea/convergenţa punctelor de
vedere ale celor două organizaţii, cu accent pe evitarea duplicărilor
şi utilizarea avantajelor comparative.
Dosare de interes pentru ONU şi UE, în care România are interesul
şi capacitatea să joace un rol activ sunt Balcanii (Kosovo, Bosnia-
Herţegovina), Orientul Mijlociu (UE şi ONU sunt membri ai
cvartetului), reconstrucţie şi combaterea terorismului (Irak,
Afganistan), gestionarea crizelor (operaţionalizarea Declaraţiei
comune din 24 septembrie 2003 privind acest subiect).
De asemenea, România va continua să susţină, împreună cu
celelalte state membre UE, procesul de reformă al ONU, astfel
încât această organizaţie să fie dotată cu instrumentele şi
procedurile necesare îndeplinirii obiectivelor Cartei.
OSCE
Până în prezent, nu există un cadru instituţional consacrat
(formalizat? Consolidat?) privind relaţiile între Uniunea Europeană
şi OSCE. Toate statele membre UE sunt state participante ale
                                                              61/126
OSCE şi îşi coordonează poziţiile asupra subiectelor de pe agenda
politică a OSCE. La iniţiativa preşedinţiei austriece a UE, a fost
iniţiată negocierea unui proiect de declaraţie între UE şi OSCE,
care îşi propune crearea unui cadru de cooperare consolidată între
UE şi OSCE, prin coordonarea iniţiativelor specifice, cu
respectarea principiului complementarităţii.
Interesele României: OSCE dispune de multiple instrumente de
natură să contribuie la realizarea intereselor României în domeniul
politicii externe – asigurarea securităţii şi stabilităţii democratice în
vecinătatea estică. Misiunile OSCE desfăşoară diferite proiecte de
democratizare în vecinătatea estică, finanţate atât din bugetul
OSCE, cât şi din fonduri extrabugetare. De asemenea, OSCE
participă direct sau ca observator la procesele de negociere ale
tuturor conflictelor îngheţate din spaţiul OSCE.
Abia aici aş introduce titlul anterior
România este interesată în menţinerea rolului OSCE în prevenirea
şi gestionarea conflictelor de orice natură şi în evitarea tendinţei de
diluare a angajamentelor OSCE şi de decredibilizare a instituţiilor
acestuia (în special a ODIHR acronim) promovată în special de
Rusia (ne asumăm public şi oficial afirmaţia?). Poate s-ar
recomanda o formulare şi abordare mai puţin belicoase, gen
“cointeresarea Rusiei spre construirea de soluţii win-win şi
întărirea capacităţii funcţioale a OSCE, etc., etc.”
Direcţii de acţiune
Bullets, pentru că nu sunt predicate:
Folosirea potenţialului OSCE în reglementarea/ameliorarea
tensiunilor şi gestionarea/soluţionarea conflictelor prin promovarea
unei implicări active a UE în mecanismele de soluţionare (asta
după crearea cadrului de cooperare).Utilizarea instrumentelor
OSCE pentru promovarea şi dezvoltarea standardelor democratice
în vecinătatea estică.
Alocarea unor contribuţii voluntare pentru proiecte OSCE de
interes pentru România, care urmează a fi aplicate de către
 62/126
instituţiile OSCE.Creşterea numărului de experţi români secondaţi
(de către cine?) în misiunile de teren ale OSCE şi în cadrul
Biroului pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului.
Consiliul Europei
Context european
Cooperarea între Uniunea Europeană şi OSCE se desfăşoară în
baza unui Acord semnat de cele două organizaţii în 1987, a
Declaraţiei politice a Comitetului de Miniştri al Consiliului
Europei (CoE) din 5 mai 1987 şi a unei Declaraţii comune de
cooperare şi parteneriat între Consiliul Europei şi Comisia
Europeană din 2001.
Planul de acţiune, adoptat la cel de-al treilea Summit al CoE, în
2005, prevede crearea unui nou cadru de cooperare şi dialog politic
consolidat între cele două organizaţii, prin încheierea unui
Memorandum de Înţelegere, care să evidenţieze problemele de
interes comun pentru cele două organizaţii (drepturile omului,
statul de drept, cooperarea politică şi juridică, coeziunea socială şi
schimburile culturale). Noua relaţie de cooperare ar urma să fie
interactivă, să asigure complementaritatea celor două organizaţii şi
să fie guvernată de un spirit de parteneriat.
Negocierile asupra proiectului de Memorandum de Înţelegere au
fost iniţiate pe perioada preşedinţiei române a Comitetului
Miniştrilor, pe baza unui proiect al UE, dar nu au putut fi finalizate
datorită multiplelor interese divergente existente.
Deciziile Consiliului Europei sunt influenţate în mod decisiv de
Uniunea Europeană (25+2 (27) voturi din totalul de 46). De
asemenea, programele Consiliului Europei de promovare a
standardelor democratice în spaţiul est-european sunt dependente
în mare măsură de contribuţiile voluntare alocate de Comisia
Europeană şi de statele membre UE.
Interesele României


                                                              63/126
România este interesată în menţinerea şi consolidarea
competenţelor Consiliului Europei în domeniul promovării
democraţiei, drepturilor omului şi statului de drept, de natură să
contribuie la stabilitatea regională şi europeană. În viitor va trebui
evitată tendinţa de a reorienta activitatea CoE către domeniile
social şi cultural, pentru a-i diminua instrumentele de monitorizare
a drepturilor omului (ce e cu această tendinţă?).
În condiţiile în care UE are o influenţă reală asupra deciziilor
Comitetului Miniştrilor, ce deţine competenţe importante în
monitorizarea angajamentelor asumate de statele membre,
România îşi poate promova eficient propriile interese pe agenda
Consiliul Europei în special cele privind susţinerea aspiraţiilor
europene ale statelor din Europa de Est şi Caucazul de Sud,
promovarea unor evoluţii democratice consolidate în Federaţia
Rusă şi în Belarus, protejarea minorităţilor române din statele din
vecinătate.
Direcţii de acţiune
Bullets:
Întărirea cooperării politice în zona noastră de apartenenţă, în
scopul consolidării stabilităţii şi securităţii întregului continent.
Promovarea implicării active a CoE în susţinerea reformelor
democratice din regiune prin continuarea finanţării proiectelor de
către UE şi asigurarea unei contribuţii financiare din partea
României.
Promovarea unui rol sporit al CoE în monitorizarea situaţiei
drepturilor omului din zonele afectate de conflicte îngheţate şi
aplicarea unor programe de natură să determine democratizarea
acestuia.
Promovarea sprijinirii la nivelul Consiliului Europei a unor
proiecte vizând regiunea extinsă a Mării Negre (sprijinirea
procesului de creare şi a activităţii Euro-regiunii Mării Negre,
aplicarea unor programe de asistenţă a reformelor democratice
pentru statele din regiune.
 64/126
Utilizarea instrumentelor de monitorizare specifice ale Consiliului
Europei (Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale,
monitorizarea tematică sau pe state desfăşurată de Comitetul
Miniştrilor) pentru asigurarea celor mai înalte standarde de
protecţie a etnicilor români din statele vecine.
OMC; Runda DOHA
Context european: UE susţine sistemul comercial multilateral,
considerând actuala rundă de negocieri comerciale multilaterale
din cadrul OMC - Agenda de Dezvoltare Doha - drept o
prioritate pentru politica sa comercială. Principalele obiective
urmărite de UE în cadrul politicii comerciale sunt: negocierea unor
noi reguli privind comerţul mondial, deschiderea pieţelor,
sprijinirea statelor în curs de dezvoltare în vederea integrării lor în
economia mondială şi îmbunătăţirea funcţionării sistemului OMC.
Interesele României
În cadrul OMC, România trebuie să-şi alinieze obiectivele şi
poziţiile de negociere cu cele comunitare (deocamdată sunt
divergente?). Aceasta derivă logic din faptul că în momentul în
care rezultatele rundei vor intra în vigoare, România va fi deja
membră a UE, care are un singur set de drepturi şi obligaţii
acoperind toate statele membre. Coordonarea cu poziţia de
negociere a UE a fost o cerinţă faţă de ansamblul statelor
candidate, inclusiv faţă de cele care a aderat în 2004. După
momentul aderării, UE va acţiona şi negocia şi în numele
României în OMC. Prin urmare, este necesară definirea
elementelor de poziţie şi coordonarea eficientă a instituţiilor
competente, în contextul participării la reuniunile Comitetului 133
şi grupurilor specializate pe comerţ ale Consiliului UE.
Franţa este un aliat natural al ţării noastre în interiorul Uniunii,
inclusiv din punctul de vedere al apărării intereselor sectorului
agricol. De asemenea - până la aderare - relaţia cu SUA în
interiorul OMC trebuie să rămână echilibrată, cu indicarea clară a
obligaţiilor care decurg din statutul nostru de stat în curs de aderare
la UE. Astfel, poziţia ţării noastre trebuie să rămână neutră, fără a
                                                               65/126
manifesta iniţiative de alăturare vreuna din tendinţele/abordările
din cadrul UE (în contextul secţiunii, din acest paragraf rezultă că
Franţa şi SUA ar avea o dispută în interiorul OMC, dispută pe care
România ar fi bine să o eludeze).
Ca stat membru al UE, România va adânci analizele intereselor
ofensive şi, respectiv, ale celor defensive ale UE, stabilite pe
principiul solidarităţii, sprijinului faţă de poziţia şi acţiunile de
negociere ale Comisiei în cadrul OMC şi unităţii mesajelor externe
ale Comisiei şi statelor membre. În cadrul consultărilor şi
dezbaterilor interne ale UE urmează să se prunuţe deschis în ceea
ce priveşte atât domeniile ofensive cât şi cele defensive, indiferent
de existenţa sau nu a unor diferenţe între modalităţile de abordare
ale diferitelor state membre. În acest context,           vor trebui
identificaţi exponenţii acelor curente care corespund intereselor
României şi stabilirea unor interacţiuni de susţinere comună.
Desigur, se va ţine seama şi de respectarea principiilor de
flexibilitate în cadrul UE pentru soluţii de consens. Paragraf viciat
în mesaj de limbajul de lemn.
În prezent, abordarea defensivă a UE în negocierile din agricultură
pentru corelarea acestora (a cui, a negocierilor?) cu politica
comercială agricolă comună stabilită în perspectiva anilor 2013
corespunde intereselor ţării noastre. Totodată, poziţiile ofensive
comunitare din negocierile din Runda Doha vizând în special
îmbunătăţirea accesului pe pieţe terţe prin liberalizarea comerţului
cu produse industriale sprijină interesele economice de promovare
a exporturilor româneşti pe pieţe terţe.
Liniile de acţiune
România va continua să susţină iniţiativele şi poziţiile de negociere
comunitare şi va menţine interesul faţă de toate aspectele legate de
negocierile OMC (ca linie de acţiune, sună a “ne angajăm să
rămânem interesaţi”), cu precădere în (“cele din”, era vorba de
aspecte) domeniul agriculturii, accesului pe piaţă pentru produsele
neagricole, serviciilor şi regulilor.

 66/126
OCDE
Context european. În prezent, din cele 25 de state membre ale UE,
19 sunt şi state membre ale OCDE. În plus, Comisia Europeană
este reprezentată în cadrul Consiliului OCDE, forul decizional al
Organizaţiei.
În ceea ce priveşte extinderea Organizaţiei, prin decizia Consiliului
OCDE din 1997 a fost instituit moratoriul în privinţa acceptării de
noi membri. În prezent, problematica extinderii reprezintă unul
dintre principalele subiecte de discuţie pe agenda de reformă a
OCDE.
UE a pledat în permanenţă pentru aderarea la OCDE a statelor
membre UE, care nu sunt însă şi membre ale OCDE, România şi
Bulgaria fiind incluse în acest grup. Există însă o reticenţă din
partea ţărilor din afara continentului european care consideră că
OCDE este oricum prea europenizată, iar aderarea unor noi
membri UE nu ar face decât să adâncească acest dezechilibru în
cadrul Organizaţiei. În consecinţă...?
Interesele României
Unul dintre obiectivele de politică externă în plan multilateral îl
reprezintă dezvoltarea şi intensificarea relaţiilor cu OCDE în
vederea îndeplinirii condiţiilor de admitere a României în
structurile de lucru ale organizaţiei. Obiectivul de aderare la OCDE
este menţionat în Programul de Guvernare pentru perioada 2005 –
2008 (aşa cum este enunţat în programul...).
În planul beneficiilor concrete, prin colaborarea cu OCDE
România doreşte valorificarea expertizei acestei Organizaţii în
orientarea politicilor economice la nivel naţional. În acest sens se
poate considera că unul dintre principalele instrumente pe care
România le are la dispoziţie pentru realizarea unei integrări de
calitate în UE este expertiza rezultată în urma colaborării cu OCDE
(Cele două fraze ale paragrafului alcătuiesc în bună măsuă un
argument circular).
Direcţii de acţiune
                                                             67/126
Odată cu aderarea la UE, România va intra şi de jure (cursive), nu
numai de facto (idem) , ca până acum, pe lisa ţărilor pentru care
Comisia şi Preşedinţia fac lobby în vederea aderării la OCDE.
Demersurile României de aderare la OCDE vor putea astfel căpăta
o forţă mai mare în cadrul UE. În plus, se va putea provoca, cu mai
multă uşurinţă, aducerea pe Agenda UE a problematicii extinderii
OCDE cu membri UE şi asumarea de către UE a unei acţiuni de
lobby mult mai insistentă/e în acest sens.
Dezvoltarea şi intensificarea relaţiilor cu cine? în vederea
îndeplinirii condiţiilor de admitere a României în grupurile şi
structurile de lucru ale organizaţiei (Unde e predicatul?)
          Instituţii Financiare Internaţionale
După aderarea la Uniunea Europeană, relaţiile României cu
instituţiile financiare internaţionale (IFI nu cred că e necesar
acronimul) vor suferi modificări substanţiale, în special datorită
(urmare a) schimbării de statut al României din recipient de
fonduri în donator emergent şi datorită (prin) accesului la fondurile
structurale şi de coeziunea comunitare. România a realizat
ratinguri crescute de investiţii, fapt ce îi permite să contracteze
împrumuturi pe pieţele de capital şi, de asemenea, să aibă acces la
împrumuturi competitive acordate de instituţiile financiare
europene.

Banca Mondială va deveni o forţă financiară mult mai puţin
importantă (ca şi în cazul Rusiei, ne asumăm asemenea afirmaţii
tranşante?). Relaţiile României cu Banca Mondială în perioada
următoare se vor derula pe în coordonatele stabilite prin noua
Strategie a Parteneriatului de Ţară pentru România (2006 – 2009).
Aceasta preconizează un program de împrumuturi în valoare de
450-550 milioane USD pe an, împreună cu activităţi analitice şi
servicii de consultanţă semnificative, axate pe trei teme centrale
(pleonastic):
     accelerarea reformelor structurale şi instituţionale pentru
sprijinirea creşterii economice;
 68/126
     abordarea aspectelor fiscale vulnerabile şi modernizarea
sectorului public;
bullet reducerea sărăciei şi promovarea incluziunii sociale.
În relaţia cu BERD, România, asemenea noilor state membre UE,
va beneficia din ce în ce mai puţin de fonduri din partea acestei
bănci. Împrumuturile acesteia vor fi canalizate într-o mai mare
măsură către ţările din Estul şi Sud-estul Europei şi din Asia
Centrală, neincluse în procesul de extindere a Uniunii Europene.
În decembrie 2005, Consiliul Guvernatorilor BERD a aprobat noua
Strategie de ţară pentru România aferentă perioadei 2006-2007.
Investiţiile BERD în următorii ani vor fi în concordanţă cu
priorităţile enunţate în PND, în special în următoarele arii (mai
există şi alte arii prioritare, neacoperite aici?):
     Continuarea suportului (susţinerii) pentru dezvoltarea
infrastructurii prin transferul către proprietatea privată şi
comercializarea utilităţilor energetice. BERD va căuta să
colaboreze cu investitori strategici interesaţi de privatizarea
sectorului energetic. De asemenea, crearea unei Pieţe Regionale a
Energiei în Sud-estul Europei este considerată o prioritate.
     Continuarea sprijinului acordat sectorului privat împreună cu
investitori străini şi locali. O atenţie specială va fi acordată
firmelor din sectorul agricol.
     Contribuţia la lărgirea şi adâncirea intermedierii financiare
prin consolidarea intermediarilor financiari şi facilitarea accesului
la o gamă largă de produse financiare. De asemenea, se va pune
accentul pe creşterea creditul acordat în moneda locală şi pe
dezvoltarea pieţelor locale de capital.
În ceea ce priveşte relaţiile cu FMI, declararea economiei
româneşti drept economie de piaţă funcţională de către Comisia
Europeană şi aderarea la UE fac ca după finalizarea aranjamentului
încheiat cu FMI în 2004 să aibă loc numai consultările anuale ale
organizaţiei cu statele membre.

                                                             69/126
4.2. DIMENSIUNEA GEOGRAFICĂ

ATENŢIE ÎN TOATĂ SECŢINEA DE MAI JOS LA
DIACRITICE, NU AM MAI AVUT RĂBDARE SĂ LE
MARCHEZ PE TOATE. ÎN PLUS, TEXTUL AR TREBUI
SPOLIAT DE CÂTEVA STÂNGĂCII GRAMATICALE ŞI ÎN
EXPRIMARE, UNELE AFIRMAŢII ŞCOLĂREŞTI TIP
COMPUNERE ŞI PLATITUDINI ŞI DE VERDICTELE
UNEORI HAZARDAT DE TRANŞANTEI. În sfârşit, secţiunea
aparţine capitolului dedicat liniilor de acţiune ale României. Nu
s-ar putea spune acest lucru citind conţinutul
4.2.1. UE şi partenerii europeni

Uniunea Europeană în care va intra România diferă sensibil de
UE/cea care exista la momentul depunerii cererii de aderare, în
1995.

1. Dincolo de faptul că s-a trecut de la UE-15 la UE-25, între timp,
s-a materializat unul dintre obiectivele esenţiale ale Tratatului de la
Maastricht (1991) – Uniunea Economica si Monetara şi moneda
unică. S-au făcut, de asemenea, paşi spre o politica externa si de
securitate comuna (abia acum se introduc acronimele? PESC), ca şi
spre o politica europeana de securitate si apărare (PESA). După
Tratatul de la Amsterdam (1997), si dimensiunea JAI (afaceri
interne şi justiţie) a dobândit o importanţă crescândă. In sfârşit,
prin Tratatul de la Nisa (2000) s-a creat cadrul instituţional juridic
pentru o UE-27. Uniunea europeana a devenit astfel o construcţie
instituţională deosebit de complexă, unică în lume şi care are multe
dintre atributele unui stat federal (executiv, legislativ, monedă
unică, frontiere externe, drept (justiţie) propriu, politici
comunitare). Desigur, UE continuă să fie marcată de unele tensiuni
şi incertitudini (cum ar fi de exemplu perspectiva Tratatului
Constituţional), dar nu se pune sub semnul întrebării viabilitatea
proiectului european. Uniunea Europeană a depăşit de fiecare data
momentele mai dificile şi cu siguranţă va găsi si in viitor
 70/126
mijloacele de a trece peste astfel de tensiuni (aş elimina, din
motive de stil, ultima frază).

2. In pofida unor dificultăţi inerente unui proces atât de complex,
Uniunea Europeana a avansat, atât in ceea ce priveşte integrarea
cat si extinderea (deepening while enlarging). Cei doi piloni
importanţi ai Comunităţii Europene, Piaţa Interna si Uniunea
Economica si Monetara, sunt funcţionali. (...) Politicile comunitare
(agricola, comercială, ocuparea forţei de munca, mediu etc.) au
devenit mai coerente si performante. Cea de-a 5-a extindere (de la
UE 15 la UE 25 si apoi UE 27) s-a derulat cu succes, confirmând
sintagma „win-win” (cursive). Este de reţinut, în acelaşi timp, că
actualul cadru instituţional şi mecanismele de funcţionare ale UE
au fost definite pentru o Uniune de 27 membri. Eventuale noi
extinderi (dincolo de UE-27) reclama, prin urmare, noi adaptări
instituţionale concomitent cu o definire mai clara a rolului si
obiectivelor UE, intr-o lume globalizata: ...

a) Uniunea Europeană de astăzi este mai eterogenă decât acum 10-
15 ani şi, cu atât mai mult, are nevoie de o mai adecvata conectare
la problemele reale ale cetăţenilor săi. Nu este uşor a armoniza
interesele intre statele mari si cele mici (ultimele semnificativ mai
numeroase după a cincea extindere), statele net beneficiare si cele
net contributoare; statele aparţinând nucleului integraţionist şi cele
ce prefera abordarea interguvernamentala; statele nou-intrate în UE
si cele „vechi”.

b) UE se confruntă şi cu unele dileme: aspiră să devină actor
global, si are o anumită viziune asupra lumii, dar nu dispune de
toate mijloacele şi politicile pentru a-şi impune această viziune; are
un model social la care râvnesc multe ţări ale lumii, dar nu îl poate
susţine pe termen lung decât in condiţiile (continuării) reformării
actualelor politici comunitare; procesul Lisabona se anunţa
promiţător la lansarea sa in 2000, dar s-a dovedit a fi dificil de
implementat aşa cum a fost elaborat. ....Vezi observaţia generală pe
marginea secţiunii
                                                              71/126
3. UE se confruntă atât cu o criză de metodă, cât şi cu o criză de
voinţă politică ( în multe situaţii este dificil a trasa graniţa dintre
acestea). Există, de exemplu, o serie de rezerve cu privire la
oportunitatea generalizării rapide al metodei comunitare.
Dezvoltarea continuă a UE nu a fost însoţită şi de o evoluţie
comparabilă a Comisiei Europene, care, datorită restricţiilor
generate de prevederile Tratatelor UE, se cantonează pe poziţii
tehnice şi soluţiile uneori prea birocratice pentru probleme care
sunt din ce în ce mai politice. Se resimte in acelaşi timp deficitul
actual în materie de lideri politici autentici (no comment), capabili
să promoveze proiecte care să depăşească simplele obiective
circumscrise ciclurilor electorale. Asistăm la o oarecare resurecţie
(revigorare/reafirmare/revitalizare) a abordării anglo-saxone, axată
pe cooperare între state şi mai puţin pe integrare.

4. Uniunea europeană se afla intr-un echilibru destul de fragil in
dilema liberalism /protecţionism economic. (...) Comisia europeana
manifesta înclinaţie spre soluţii de deschidere economica.
Parlamentul European acţionează atât pe criterii naţionale, cât si de
grup/orientare, in timp ce SM prezintă un evantai de poziţii, în
funcţie de structura economiilor naţionale si de interesele specifice:
de regula, nivelul protecţionismului scade cu cat avansam spre
nordul Europei. Presiunile concurenţiale ale globalizării si
implicaţiile economiilor emergente (China, India, Brazilia etc.), ca
si discrepantele interne (in termeni de costuri ale forţei de munca,
regim fiscal etc.) au determinat, insa, in ultimii ani o oarecare
revenire la nivel UE la tendinţe protecţioniste, la „revigorarea
patriotismului economic”. Restricţiile in calea liberei circulaţii a
forţei de munca din noile state membre, modul in care a fost
„ajustata” directiva europeană privind serviciile, ca si solicitările
de instaurare a unui nivel armonizat de impozitare la nivel
european confirmă astfel de tendinţe.

Pe plan extern, Uniunea este un promotor al liberalismului
economic, îndeosebi in domenii in care SM au interese „ofensive”
 72/126
(produse industriale, servicii, investiţii etc.). UE este în schimb
perceputa ca o entitate protecţionista, mai ales in domenii precum
agricultura. Si in acest subiect împărţirea SM este evidenta, cu
Franţa, Polonia, Italia, Spania si alte 7-8 tari opuse categoric unor
concesii care ar impieta asupra principiilor actualei Politici
Agricole Comune, in timp ce tarile nordice par dispuse la concesii
mai mari in agricultura pentru a obţine in schimb o deschidere mai
mare in domenii de interes (aceasta disputa este legata direct de
faptul ca agricultura continua sa deţină aproape 40% din bugetul
UE, deşi tarile mai „liberale” urmăresc utilizarea intr-o măsură mai
mare a bugetului pentru domenii precum cercetare-dezvoltare-
inovare, educatie, promovarea antreprenoriatului si sustinerea
IMM-urilor).
5. O preocupare tot mai manifestată la nivel comunitar, îndeosebi
după instalarea actualei Comisii europene, vizează ameliorarea
cadrului comunitar de reglementare. Uniunea trebuie (dixit...) sa
ofere soluţii pentru creşterea competitivităţii economice si
accelerarea creării de noi locuri de munca (agenda Lisabona),
concomitent cu prezervarea modelului social european si a
protecţiei mediului. De aici cerinţa sine-qua-non a creării unui
cadru de reglementare apt, pe de o parte, sa facă posibilă atingerea
obiectivelor Lisabona, iar pe de alta parte, să asigure coeziunea
economică şi socială necesară pentru ca UE să acţioneze ca un
actor global unitar. De aici, de asemenea, tendinţa actuală în cadrul
UE de a legifera mai puţin şi chiar de a simplifica acquis-ul
existent (pentru prima oară în istoria Uniunii, Comisia Barroso a
retras câteva zeci de iniţiative legislative care trenau de mai mulţi
ani paranteză ne-necesară) predicat.

6. Echilibrul în cadrul UE dintre cele trei principale instituţii
(Consiliul, Comisia, Parlamentul European) este in continua
evoluţie (Prin definiţie, echlibrul nu evoluează. Poate raportul de
forţe). Parlamentul European ţinteşte creşterea influentei sale in
procesul decizional comunitar (audierea Comisiei Barroso ca si
încercarea de a transpune în practică unele prevederi privind rolul
                                                             73/126
PE din Tratatul constituţional chiar dacă acesta nu a intrat în
vigoare sunt edificatoare in acest sens).

Rezultatele şi orientările politice ale actualului „proces de reflecţie
şi dezbatere” (oportunitatea ghilimelelor?) cu privire la viitorul
UE, sunt greu de anticipat. Este insa clar că acestea vor fi
influenţate de succesiunea la preşedinţia UE a unor state dedicate
construcţiei europene şi Tratatului Constituţional (Finlanda,
Germania, Portugalia, Slovenia), ca si de schimbările în plan
politic din unele state membre (Italia, Cehia, Olanda, Franta). Până
la clarificarea soartei (exceptând sintagma împământenită “voia
soartei”, forma de genitiv şi cea de dativ = “sorţii”)Tratatului
Constituţional (nu mai devreme însă de 2008 – necesar a fi spus?),
se conturează deja concentrarea pe „proiecte europene” concrete,
realizabile în cadrul juridic actual şi cu impact direct asupra
cetăţenilor şi imaginii UE (politica energetica comună, întărirea
PESC, crearea unei forţe europene de intervenţie în caz de
catastrofe naturale, o poliţie de frontieră comună, întărirea
cooperării în cercetare şi învăţământul universitar).
În ceea ce priveşte posibile alianţe (valabil pentru tot textul, fie aş
găsi alt termen decât “alianţe”, fie i-aş pune ghilimele) ale
României în interiorul UE, nu poate fi viabilă o politică europeană
al cărei succes depinde de variaţiile electorale dintr-o ţară sau alta,
proiecţia de către România a intereselor sale europene trebuind să
fie independentă de culoarea guvernelor din statele UE. Scopul
central este acela de a deveni, cât mai curând, un partener esenţial,
credibil, pentru proiectele comunitare în ansamblul lor. În acest
sens, relaţiile cu partenerii europeni se vor structura astfel:
          - relaţiile cu statele membre de prim rang
          - state cu dimensiuni şi interese generale similare cu
          România
          - state cu interese comune punctuale cu România


 74/126
         ATENŢIE! TEXT IDENTIC CU CEL DE LA
         PAGINA       48        ÎN       NUMEROTAREA
         PREZENTĂ!!!!!!!(Secţiunea 3.2.)
         4.2.2. Republica Moldova
Context european: Extinderea Uniunii Europene şi decizia
elaborării Politicii Europene de Vecinătate/ENP pentru
consolidarea relaţiilor UE cu noii săi vecini a creat premisele
intensificării cooperării UE–Republica Moldova. Dacă la lansarea
ENP, punctul focal al flancului estic l-a reprezentat în mod cert
Ucraina, se poate vorbi de o relativă echilibrare în ultima vreme a
(distribuţiei) atenţiei statelor membre faţă de acest spaţiu – cu un
interes evident şi pentru R. Moldova. O              implicare mai
crescută/vizibilă/consistentă se sesizează din partea noilor state
membre, dar si a Germaniei sau Marii Britanii.
Interesul UE pentru Republica Moldova rămâne totuşi unul
moderat, încercându-se evitarea încurajării unor aşteptări nerealiste
privind obţinerea, în viitorul apropiat, a unei perspective de aderare
la UE. Pentru Uniune, implementarea obiectivelor ENP şi a
Planului de Acţiune comun elaborat în acest cadru, constituie
principalele modalităţi de consolidare a relaţiilor cu Republica
Moldova.
Interesele imediate ale Republicii Moldova în relaţia cu UE sunt
aprecierea cât mai pozitivă a eforturilor de implementare a
Planului de Acţiune şi sprijinul UE pentru soluţionarea conflictului
transnistrean, în cadrul negocierilor şi prin misiunea de
monitorizare a frontierei moldo-ucrainene, în special pe segmentul
transnistrean al acesteia.
Interesele României: România este direct interesată în conectarea
accelerată a R.epublicii Moldova la UE şi înscrierea ireversibilă a
ţării pe un drum european. Momentul 2007 va permite României
substanţierea, din interiorul Uniunii, a sprijinului actual acordat
Moldovei pe/în această dimensiune. În acelaşi timp, trebuie realizat
un echilibru uneori delicat între aspiraţiile Chişinăului şi ceea ce

                                                              75/126
poate oferi Uniunea în acest moment, în contextul încărcat al
dezbaterii asupra viitorului Europei.
O abordare pragmatică, bi- sau chiar multi-direcţională - spre
Chişinău, Statele Membre şi Instituţiile comunitare, va putea
urmări accelerarea şi concretizarea eforturilor R. Moldova în
materiae de îndeplinirea reformelor şi angajamentelor asumate prin
Planul de Acţiune, coagula un sprijin european pentru „cauza”
Moldovei şi creşterea interesului COM (introdus acronimul) pentru
avansarea unor condiţii mai favorabile, eventual negocierea unui
nou Acord UE-R. Moldova. Este necesară şi depăşirea unei
anumite percepţii existente la nivelul UE şi alimentată constant de
factori externi.
Calitatea de stat membru va oferi României posibilitatea de a fi
prezentă, direct sau indirect, în toate instanţele de decizie în relaţie
cu R. Moldova. Câştigul principal va fi pe dimensiunea implicării
UE în soluţionarea conflictului transnistrean, inclusiv în cadrul
Misiunii de monitorizare a frontierei EUBAM.
Direcţii de acţiune
În dialogul sectorial cu Chişinău, dar şi în raport cu Bruxelles-ul,
România are nevoie să menţină un discurs echilibrat, care să
încorporeze preocupările exprimate deja de UE şi care să reflecte
priorităţile Planului de Acţiune UE-Republica Moldova. De
asemenea, este momentul trecerii la acţiuni concrete de sprijin,
inclusiv prin creşterea asistenţei bilaterale către acele zone vitale
pentru amplificarea relaţiei MD-UE: probleme comerciale, vinuri,
un nou regim de vize, energie.
Conectarea mai strânsă a Republicii Moldova la spaţiul economic
sud-est european şi apoi la UE prin standarde comune,
infrastructură (comerţ, energetică) şi cadru de reglementare,
precum şi prin construcţia capacităţii administrative PREDICAT?.
În acest scop, trebuie valorificată apartenenţa R. Moldova la PS-
ESE(introdus acronimul) şi SEECP şi, în viitor, la CEFTA extins
(ownership(cursive)-ul moldav asupra acestora).

 76/126
Concretizarea aspiraţiilor europene ale R. Moldovei în logica
criteriilor de la Copenhaga, pentru a acţiona prospectiv.
PREDICAT?
Cooperarea pentru întărirea stabilităţii şi securităţii în Europa
(implicarea directă a RO după aderare în soluţionarea conflictului
transnistrean). PREDICAT?
Desfăşurarea în bune condiţii a actualului Program de Vecinătate
RO/MD (2004-2006) – va fi de domeniul trecutului la momentul
publicării prezentei strategii şi pregătirea şi implementarea cu
succes a viitorului Program CBC/ENPI (2007-2013). PREDICAT?
Focalizarea asupra tinerei generaţii: acordarea de stagii în
instituţiile româneşti pentru funcţionari publici din Republica
Moldova, burse de studii pentru absolvenţi interesaţi să urmeze
programe de masterat în Studii Europene în cadrul Şcolii Naţionale
de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti, (Ce e asta?
Reclamă mascată??? Au asemenea programe şi Babeş-Bolyai, şi
Al. Ioan Cuza, etc. E totuşi Strategia post-aderare!!!) stagii pentru
sprijinirea cooperării ONG-urilor din cele două ţări în mediul civic
regional.
        4.2.3. Relaţia transatlantică - solidă şi coerentă
Context. Cooperarea transatlantică se află la cote înalte, ambii
parteneri fiind interesaţi de aprofundarea acestora (a cui, a
cotelor?). Momentul dificil din 2003 a fost depăşit. Acest aspect se
poate observa în abordările şi poziţiile comune privind dosare ca
Iran, Coreea de Nord sau găsirea (căutarea) de soluţii la conflictul
israeliano-palestinian. Cu toate acestea, există şi vor continua să
rămână anumite chestiuni sensibile, faţă de care România va trebui
să găsească constant cea mai potrivită abordare în conformitate cu
statutul său de stat membru şi partener strategic al SUA. În acest
scop, singura logică (cale) acceptabilă pentru România va fi aceea
de a consolida parteneriatul transatlantic pe (în) toate
componentele şi menţinerea/aprofundarea instituţiilor şi a
mecanismelor transatlantice. Obiectivul strategic al României este
de a avea o relaţie transatlantică bazată pe doi parteneri egali,
                                                             77/126
solidari, care se respectă reciproc, având ca misiune primordială
(principală) promovarea pe scară largă a valorilor comune.
Interesele României: Poziţia României va trebui să fie în
consonanţă cu grupul de state europene care susţin orientarea pro-
atlantică, cu menajarea sensibilităţilor altor (celorlalţi) parteneri.
(Fraza asta anulează multe din enunţurile din restul textului)
Pe plan bilateral, este interesul României este de a consolida
parteneriatul cu SUA prin adâncirea componentei economice.
Acordul privind facilităţile militare constituie un element
determinant al relaţiei noastre cu SUA; în viitor, acesta trebuie să-
şi găsească corespondentul în planul investiţiilor şi al nivelului şi a
calităţii comerţului bilateral.
De asemenea, România este interesată în cooperarea cu partea
americană în anumite regiuni, o prioritate fiind regiunea Mării
Negre. Trebuie pus accentul pe libertatea şi promovarea
democraţiei în zonă, securitatea în bazinul Mării Negre, în
principal accentul pe soft security, bazată pe controlul frontierelor,
combaterea traficului de droguri, fiinţe umane şi armament –
inclusiv a celor (“al celui” (armamentul)) de distrugere în masă,
securitatea în domeniul energetic, sprijinirea pregătirii statelor din
zonă, care ar putea deveni membri NATO în viitor.
Nu în ultimul rând, dimensiunea umană (a securităţii, presupun,
dar dacă ăsta e cazul, conceptul ar fi trebuit introdus mai devreme
în document) va trebui consolidată. Pe lângă acţiunile de tip
„people-to-people” (cursive), România este interesată de aderarea
la programul Visa Waiver şi se va coordona cu UE astfel încât
acesta să se extindă la toate (asupra tuturor) Statele Membre.
România are tot interesul să contribuie, în funcţie de resurse, la
nivelul opiniei publice, la mai buna înţelegere în SUA a realităţilor
europene şi, în Europa, la o mai bună apreciere a rolului SUA în
Europa (în lume).
Direcţii de acţiune (de armonizat în text: linii sau direcţii): Va fi
unul din dosarele de maximă importanţă pentru ţara noastră (Cine,
 78/126
ce???). România va trebui să susţină ameliorarea colaborării între
partenerii transatlantici şi să identifice în mod constant potenţialele
puncte de divergenţă, urmând a încerca o contribuţie la
atenuarea/disiparea (slash-ul nu ar ce căuta în textul final) acestora.
În conformitate cu cele de mai sus, principalele domenii de acţiune
vor fi:
    - aprofundarea relaţiilor economice şi comerciale, inclusiv
captarea interesului american pentru proiecte economice din zonă
(de ex. gazoductul Nabucco).
    - Consolidarea cooperării în domeniul securităţii;
    - liberalizarea regimului de vize şi, în general, acţiuni de tip
„people-to-people” ;
    - cooperare în regiuni precum Marea Neagră, Balcanii,
Orientul Mijlociu, vecinătatea estică. ;
    - Rezolvarea unor probleme sensibile (adopţii) (aici însăşi
formularea e sensibilă), în conformitate cu angajamentele şi
obligaţiile faţă de partenerii europeni.



    4.2.4. Extinderea zonei de prosperitate, stabilitate şi securitate
la vecinătatea UE
   4.2.4.1. Balcanii de Vest
Context. Concretizarea perspectivei europene a statelor din
Balcanii de Vest a constituit un punct focal prioritar pleonasm
pentru UE în 2006. Comunicarea Comisiei din ianuarie 2006 –
“Balcanii de Vest pe drumul către UE: consolidarea stabilităţii şi
creşterea prosperităţii” a propus o serie de măsuri practice în
această direcţie, iar Consiliul European din 15-16 iunie 2006 a
reconfirmat perspectiva europeană a statelor din Balcanii de Vest,
stabilite prin Agenda Salonic, Procesul de Stabilizare şi Asociere şi
Declaraţia reuniunii de la Salzburg. ... Vezi Declaraţia de la Roma
(9 mai) a Comisiei Internaţionale pentru Balcani


                                                               79/126
Dintre statele Balcanilor de Vest, Croaţia este cea mai avansată în
parcursul său european, lansând negocierile de aderare cu UE la 3
octombrie 2005 (a fost deja închis primul capitol de negociere – de
şters, posibil ca situaţia să fi evoluat la momentul publicării
documentului de faţă). Macedonia a primit la Consiliul European
din 15-16 decembrie 2005 statutul de candidat la aderarea la UE
(se preconizează ca deschiderea negocierilor de aderare să aibă loc
în prima parte a anului 2007). Bosnia–Herţegovina a lansat la 25
noiembrie 2005 negocierile pentru ASA (acronim) dar întârzierile
înregistrate în reforma constituţională şi reforma poliţiei pot
periclita parcursul negocierilor. Serbia a lansat /demarat)
negocierile pentru ASA la 10 octombrie 2005, dar, ca urmare a
nerespectării termenului de predare a lui Ratko Mladic către
Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie (ICTY) (n-
aş mai insista cu detalii de genul acesta într-un document tip
Strategie), acestea au fost suspendate până la îndeplinirea acestui
angajament. Ca urmare a rezultatelor referendum-ului din 21 mai
2006, la 3 iunie 2006, într-o sesiune extraordinară, Parlamentul
muntenegrean a adoptat o Declaraţie de independenţă a Republicii
Muntenegru. În prezent Comisia Europeană lucrează la pregătirea
unui mandat pentru negocierea unui acord separat cu Muntenegru
precum şi la adaptarea actualului mandat pentru Serbia. Idem, s-ar
putea schimba câte ceva până la momentul publicării Strategiei În
dosarul Kosovo, Uniunea va prelua responsabilităţile UNMIK sub
forma unei Misiuni PESA programată/e să înceapă la 1 ianuarie
2007. Idem Va fi început deja La 12 iunie 2006 a avut loc
semnarea acordului de stabilizare şi asociere (ASA) cu Albania
(cam din topor).
Interesele României: Pe termen scurt, soluţionarea durabilă a
chestiunii minorităţilor, stabilizarea democratică a regiunii,
creşterea caracterului funcţional al instituţiilor statului de drept în
ţările din zonă, diminuarea ameninţării criminalităţii organizate,
apropierea de UE şi NATO a statelor din spaţiul Balcanilor de
Vest. Pe termen mediu, interesul României este de a plasa
regiunea definitiv pe orbita europeană (în semnificaţia exactă a
 80/126
cuvântului “orbită”, asta s-a întâmplat deja), dezvoltarea de relaţii
de bună vecinătate (inclusiv reglementarea durabilă a chestiunii
frontierelor) şi formularea unei opţiuni cu privire la viitorul
prezenţei internaţionale în regiune. (?)
România urmăreşte ca statele din proximitatea sa geografică să fie
vecini predictibili, stabili din punct de vedere politic, economic şi
social. Numărul important al etnicilor români care locuiesc în zona
Balcanilor de Vest (în principal în Serbia) constituie un alt
argument forte pentru acordarea un interes deosebit în stabilitatea
şi dezvoltarea zonei.
Identificarea soluţiei în dosarul Kosovo (Mai degrabă “construirea
soluţiei”, “Negocierea unui acord”, soluţia repectivă nu e ascunsă
undeva) va determina instalarea unei noi misiuni internaţionale în
provincie şi creşterea implicării UE în special în domeniile poliţiei
şi statului de drept. Implicarea substanţială a României în viitoarea
misiune PESA în Kosovo va constitui o modalitate de a demonstra
capacitatea reală de a susţine efortul UE pentru stabilizarea
provinciei. Atenţie, pentru compatibilizare, şi la declaraţiile şefului
statului
Flexibilizarea regimului de vize al UE cu statele Balcanilor de
Vest, reprezintă un alt punct de interes. COM a propus deja
iniţierea negocierilor pe acest subiect cu Macedonia, Serbia şi
Muntenegru. Flexibilizarea va aduce beneficii în domeniul
cooperării regionale şi al proiectelor transfrontaliere.
Cooperarea regională, în domeniile politic, economic şi de
securitate reprezintă un domeniu în care România îşi poate asuma
un rol deosebit. Dintre aspectele importante trebuie (se pot...)
amintite procesul de restructurare a Pactului de Stabilitate pentru
Europa de SE (PSESE) în sensul materializării conceptelor de
“regional ownership / regional leadership” (cursive şi traducere,
chiar dacă forţată) şi procesul de creare a unei zone de comerţ liber
în SE Europei, proiect puternic care a primit un impuls
semnificativ la summit-ul SEECP de la Bucureşti (6 aprilie 2006).

                                                               81/126
De asemenea, la 25 octombrie 2005 a fost semnat Tratatul de
constituire a Comunităţii energetice dintre Europa de SE şi UE,
menit să sprijine, pe lângă dezvoltarea pieţei regionale de energie,
şi integrarea acesteia (a cui?) în piaţa internă a UE. Cu sprijinul
Uniunii şi al statelor membre, acest tratat se poate extinde şi la alte
(asupra altor / în alte) domenii (transport şi telecomunicaţii).
Trebuie avută în vedere inclusiv cooperarea, colaborarea dintre şi
conectarea României, Ungariei şi Serbiei la Coridoarele pan-
europene de transport rutier.
Direcţii de acţiune. Ca stat membru, România va putea acţiona în
cadrul organismelor comunitare pentru o parcurgere cât mai rapidă
a PSA (introdus) de către statele Balcanilor de Vest precum şi
pentru realizarea, pe cât posibil, a unui „road-map” (cursive, fără
cratimă) pentru integrarea acestora. Expertiza românească asupra
regiunii va putea fi valorificată în cadrul politicii UE faţă de
această zonă (fără a fi maliţios, în loc de expertiză aş alege
“cunoaşterea de aproape” sau ceva similar).
România trebuie să-şi demonstreze efectiv capacitatea de a sprijini,
din postura de stat membru UE, priorităţile Uniunii în regiune (nu
priorităţile se sprijină). Modalităţile de a proba această capacitate
trebuie să depăşească nivelul declarativ la care se situează deseori
discursul românesc.
România va trebui să utilizeze cadrul relaţiilor bilaterale şi
oportunităţile oferite de statutul de membru UE pentru a susţine
atât interesele instituţiilor euro-atlantice în regiune cât şi creşterea
propriei influenţe în statele din zonă, la nivel politic şi economic.
Tema protecţiei minorităţiilor române din statele vecine/Balcani
trebuie poziţionată din ce în ce mai mult în contextul necesităţii ca
statele din regiune să adopte şi să implementeze normele europene
în materie de minorităţi (Preţios. “Tema se plasează în contextul
necesităţii”, “poziţionată din ce în ce mai mult”? N.B. Tema este
oricum deja plasată în respectivul context).
O abordare “bottom-up” (italice) a consolidării rolului României în
regiune, poate porni de la necesitatea subsumării dialogului
 82/126
bilateral state temei generale a “afacerilor europene” (Preţios. Nu
prea e bottom up la ce se referă autorul/autoarea. Necesitatea
subsumării dialogului bilateral [dintre, presupun] state “afacerilor
europene” sună ciudat. Plus, ideea o reia pe prima a paragrafului
anterior). Un pas necesar este actualizarea cadrului juridic bilateral
în acest domeniu (ex: memorandumuri de înţelegere, declaraţii
politice, etc., semnate cu Macedonia, Croaţia, Serbia). Cam mulţi
“trebuie” şi “necesitate” în doar 2 paragrafe)
Paralel cu această dimensiune, România trebuie să fie activă în
procesul de remodelare a formatelor de cooperare regională, dat
fiind rolul acestor structuri în susţinerea obiectivului apropierii de
UE (non sequitur, adică legătura cauzală nu e clară). Implicarea pe
acest palier accentuează rolul României în transferul de expertiză
către statele care au de parcurs etape în relaţia structurate cu UE şi
exprimă disponibilitatea de a exercita acelaşi tip de influenţă faţă
de ţările din Balcanii de Vest pe care l-au avut, asupra statelor din
Europa Centrală în deceniul trecut, ţările din Occident. (Exprimare
nefericit de greoaie/preţioasă pe alocuri, gen “implicarea pe acest
palier accentuează rolul”, “disponibilitatea de a exercita influenţă”,
etc.)
Restructurarea Pactului         de Stabilitate, încercările de
instituţionalizare a SEECP, extinderea CEFTA, constituie
oportunităţi pe care România trebuie să le utilizeze pentru creşterea
influenţei în regiune şi la a consolidării rolului în UE.
Dosarul Balcanilor de Vest nu poate fi complet separat de
problematica mai largă a extinderii post UE-27. În acest context,
trebuie urmărit cu atenţie follow-up-ul la dezbaterea asupra
extinderii ulterioare a Uniunii, lansată la Consiliul European din
iunie 2006. De o importanţă aparte va fi raportul COM din toamna
lui 2006, asupra capacităţii de absorbţie. Poziţia României asupra
acestui aspect este în linie cu poziţia dominantă în UE –
capacitatea de absorbţie este văzută ca element al pregătirii interne
a Uniunii pentru extindere (capacitate de funcţionare).


                                                              83/126
În ceea ce priveşte politica europeană de asistenţei pentru
dezvoltare, trebuie amintit faptul că Serbia reprezintă unul dintre
beneficiarii prioritari ai acestui tip de asistenţă, care va fi acordată
de România în calitate de stat membru UE. În acest context, vor
trebui iniţiate consultări cu autorităţile de la Belgrad pentru
identificarea domeniilor în care ar putea fi lansate proiecte, funcţie
de Strategia Naţională de Reducere a Sărăciei a Serbiei, de
priorităţile de acţiune ale României şi de elementul de
complementaritate cu activităţile întreprinse de alţi donatori. (Iarăşi
“trebuie”, “trebuie”, “trebuie”...)

Nu în ultimul rând, România va trata cu atenţie maximă activităţile
Consiliului în materie de extindere (Grupul Extindere), unde îşi va
valorifica prezenţa şi dreptul de a decide pentru a asigura că
procesul de extindere post-UE 27 va fi unul echilibrat şi echitabil
la nivelul regiunii (limbaj de lemn).
          4.2.4.2. Politica Europeană de Vecinătate
Context: Politica Europeană de Vecinătate a fost concepută şi
lansată în contextul extinderii UE cu cele 8 state din Europa
Centrală şi de Est. Obiectivul principal este acela al conturării unei
abordări coerente a relaţiilor unei UE lărgite cu statele din
vecinătatea sa estică şi sudică, care să permită intensificarea
cooperării în vederea creării unei zone de prosperitate şi bună
vecinătate, a unui „cerc de prieteni" („a ring of friends”) (a mai
fost tradus în parcursul anterior al textului, opinam şi atunci că
traducerea nu e indispensabilă) la frontierele Uniunii.
În contextul ENP, Planurile de Acţiune UE – Ucraina şi UE – R.
Moldova au fost lansate oficial în 2005, intrând deja în cel de-al
doilea an de implementare. Principalele domenii de cooperare, spre
care se canalizează, de altfel, asistenţa comunitară, sunt cel
economic, dezvoltarea şi consolidarea instituţiilor democratice şi a
societăţii civile, JAI, cooperarea regională şi în domeniul PESC.
R. Belarus reprezintă un caz special în cadrul ENP. UE a exprimat
disponibilitatea de a-şi intensifica relaţiile cu acest stat, însă
 84/126
elaborarea unui Plan de Acţiune în cadrul ENP este condiţionată
de acţiunile (orice fel de acţiune?) autorităţilor de la Minsk
(regimul totalitar Lukaşenko - cred că nu mai e nevoie de
precizarea parantetică). În prezent, UE sprijină societatea civilă din
Belarus şi opoziţia democratică (m-aş abţine de la enunţ), neavând
contacte la nivel oficial cu autorităţile de la Minsk.
La doi ani de la lansare, ENP se pregăteşte pentru momentul de
mid-term review (cursive şi tradus). La nivelul UE, dezbaterea s-a
deplasat în planul acordării perspectivei de aderare statelor din
Europa de Est; astfel, accentul este pus pe Ucraina, care
beneficiază de o susţinere puternică din partea unor SM (PL, HU,
LT sau AT), şi, într-o mai mică măsură, pe R. Moldova, sprijinită
de RO (alături de LT şi CZ) şi care beneficiază de conectarea în
majoritatea formatelor de cooperare din Europa de Sud est (Pactul
de Stabilitate, SEECP, viitorul CEFTA extins). Datorită
inexistenţei unui consens al SM faţă de acest aspect, COM nu va
accepta, în cadrul viitorului Acord cu Ucraina, nici o referire la
perspectiva aderării, urmând ca subiectul să fie gestionat în
conformitate cu Art. 49 din TUE.
Interesele României: România are un interes direct în dezvoltarea
dimensiunii estice a ENP. Pornind de la intenţia viitoarei
preşedinţii germane de a reorienta ENP, prin consolidarea
abordării „de jos în sus”, în relaţia cu Ucraina vom urmări
strângerea relaţiilor UE şi construirea unei Ucraine democratice,
care împărtăşeşte valorile fundamentale şi adoptă şi implementează
acquis-ul comunitar, devenind astfel un vecin predictibil şi de
dialog. În legătură cu R. Moldova vom urmări valorificarea acelor
particularităţi ale ţării care o diferenţiază net de Ucraina, pentru a
consolida legăturile economice şi umane ale Rep. Moldova cu
Europa de Sud-Est, inclusiv prin încheierea unui nou acord de
cooperare cu UE. Pe termen lung, urmărim să menţinem deschisă
perspectiva unor legături mai aprofundate ale Chişinăului cu UE.
În ceea ce priveşte Caucazul de Sud, interesul evident al României
este de a încheia planuri de acţiune de substanţă, prin care UE să

                                                              85/126
aibă posibilitatea de a influenţa dezvoltarea celor 3 ţări şi
apropierea lor de standardele şi politicile europene.
Obiectivele ENP şi mai ales procesul de implementare a Planurilor
de Acţiune contribuie, prin efectele şi transformările în planul
reformelor interne – economice, dar şi politice şi sociale – la
viitoarea sarcină a României: responsabilitatea asigurării stabilităţii
şi securităţii celei de-a doua graniţe externe terestre a UE, ca
lungime, fără a ignora frontiera maritimă (ba ignorând-o, din acest
motiv e a doua (terestră)).
Un alt interes direct, prin efectele asupra dezvoltării regiunilor de
graniţă, dar şi a cooperării bilaterale şi multilaterale, este dat
(generat/dezvoltat/întreţinut/determinat) de utilizarea fondurilor
comunitare acordate prin intermediul actualelor Programe de
Vecinătate (cu MD şi UA), dar mai ales al viitorului Instrument
financiar ENPI – Programele CBC cu MD, UA şi cel din Bazinul
Mării Negre.
În acelaşi registru, România beneficiază şi trebuie să-şi valorifice
atuul important şi avantajele comparative pe care le deţine în
relaţie cu statele din Balcanii de Vest, inclusiv în contextul
eforturilor axate pe Marea Neagră.
Direcţii de acţiune:
   Sprijinirea dezvoltării în continuare a acestei politici a UE, în
perspectiva mid-term review din 2007.
   Implementarea cu succes a viitorului Instrument European de
Vecinătate şi Parteneriat; interes direct şi implicare sporită în
programele CBC cu Moldova, Ucraina şi din bazinul Mării Negre.
   Creşterea vizibilităţii UE, inclusiv prin valorificarea prezenţei
diplomatice româneşti în regiune.
    Sprijinirea implementării obiectivelor conţinute în Planurile
de Acţiune ENP, inclusiv prin intermediul unor memorandum-uri
bilaterale de cooperare în domeniul integrării în structurile
europene şi euro-atlantice.
 86/126
         4.2.4.3. Ucraina
Context european: Schimbările politice de la Kiev şi oscilaţiile în
privinţa opţiunilor fundamentale legate de apropierea de NATO şi
UE vor aduce (genera) foarte probabil unele complicaţii în relaţia
Ucraina-UE. Deşi la nivel european s-a putut observa un consens
referitor la necesitatea intensificării relaţiilor bilaterale, opiniile
statelor membre diverg în privinţa modalităţilor de realizare a
acestui deziderat: oferirea unei perspective clare de aderare la UE
(Ungaria, Polonia, Lituania, Austria) sau consolidarea formelor de
cooperare cu Ucraina în cadrul Politicii Europene de Vecinătate
(majoritatea celorlalte state membre UE).
Cel mai probabil la începutul anului viitor (dacă asta înseamnă
2007, vezi observaţiile de mai sus, la momentul probabil al
publicării Strategiei, multe se vor fi schimbat probabil) vor fi
iniţiate negocierile pentru un Acord consolidat UE-Ucraina, care să
includă şi un Acord de Liber Schimb, după aderarea Ucrainei la
OMC. Acest Acord nu va fi însă unul care să prevadă posibilitatea
aderării Ucrainei al UE.
Interesele României: În relaţiile cu Ucraina, România este
interesată, în mod direct, de implementarea Planului de Acţiune
(prevederi referitoare la drepturile minorităţilor, armonizarea
acquis-ului, îmbunătăţirea mediului de afaceri, cooperarea la
frontieră şi sprijinirea soluţionării conflictului transnistrean), dar şi
de armonizarea cadrului legislativ bilateral potrivit obligaţiilor
asumate de România în cursul negocierilor de aderare.
Un subiect de interes special este cel legat de utilizarea fondurilor
comunitare puse la dispoziţie celor două state pentru promovarea
de proiecte comune destinate dezvoltării regiunilor de frontieră
(fonduri acordate, în prezent, prin Programul de Vecinătate, iar din
2007, prin Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat).
Direcţii de acţiune:
Soluţionarea divergenţelor în relaţia bilaterală (plural).

                                                                 87/126
Consolidarea orientării pro-europene a Ucrainei, România
propunându-şi să acţioneze cu onestitate şi transparenţă în cadrul
UE.
Dezvoltarea dialogului şi cooperării UE-Ucraina şi adoptarea şi
implementarea valorilor şi standardelor europene. România va
susţine încheierea unui acord cât mai generos UE-Ucraina, fără a
include, dar şi fără a exclude perspectiva aderării la UE.
Desfăşurarea în bune condiţii a actualului Program de Vecinătate
RO/UA (2004-2006) şi pregătirea şi implementarea cu succes a
viitorului Program CBC/ENPI (2007-2013). Pe plan mai general,
România va promova energic noua orientare a ENP faţă de
Ucraina.
          4.2.4.4. Marea Neagră

Context european: După extinderea din 2004 şi mai ales în
perspectiva aderării RO şi BG în 2007, a crescut, la nivelul UE şi
al SM, conştientizarea şi interesul pentru regiunea Mării Negre. De
altfel, extinderea UE în regiune, împreună cu extinderea NATO, au
reprezentat motorul principal al schimbărilor benefice din regiunea
Mării Negre, prin promovarea democraţiei şi a factorilor
stabilizatori în regiune.
Implicarea europeană în regiune se rezumă, în general, la
instrumente bilaterale, începând cu aderarea statelor din regiune la
UE, Politica de Vecinătate, Instrumentul de Pre-Aderare pentru
Turcia, dialogul strategic cu Federaţia Rusă (cele patru “foi de
parcurs” pentru crearea a patru spaţii comune UE-Rusia).
Se poate distinge, în prezent, o creştere a implicării şi a ritmului
dialogului politic al UE în regiune, prin intermediul echipelor
lărgite ale Reprezentanţilor Speciali ai UE pentru R. Moldova,
respectiv Caucazul de Sud. De asemenea, au fost desfăşurate
recent unele misiuni de asistenţă şi monitorizare în domeniul JAI
(Georgia), precum şi misiunea de monitorizare a graniţei
ucraineano-moldoveană. Aceste forme de cooperare se limitează
însă, în continuare, la o abordare bilaterală. UE dispune, de
 88/126
asemenea, de unele instrumente sectoriale, precum INOGATE şi
TRACECA, care însă nu şi-au demonstrat eficienţa pe deplin
(“eficienţă pe deplin” ar însemna “eficienţă maximă”).
O politică regională a UE se defineşte dificil şi foarte lent. În cazul
Mării Negre, cu excepţia Greciei, direct interesată în regiune,
există o susţinere limitată pentru impunerea subiectului Mării
Negre pe agenda politică a UE. Intenţiile enunţate de implicare
sporită a UE în regiune nu s-au concretizat încă. Nu a fost
elaborată o Strategie privind Marea Neagră, fondurile alocate
Programului CBC/ENPI nu sunt substanţiale, etc. Ca urmare a
eforturilor Greciei, pe linia OCEMN, a sprijinului Marii Britanii şi
Germaniei şi militantismului României, în 2005 -2006 pentru
conştientizarea importanţei strategice a regiunii şi atragerea
sprijinului pentru Forumul Mării Negre, există totuşi un mediu mai
favorabil şi mai informat cu privire la regiune, provocările şi
perspectivele ei.
De aceea, se preconizează o schimbare în conduita UE, în special
după 2007, când două state riverane vor deveni membri UE, lor
adăugându-li-se Turcia, stat candidat. Un alt factor catalizator în
această direcţie va fi constituit de concretizarea politicii europene
în domeniul energiei, în special dimensiunea sa externă, care va
trebui să ia în considerare resursele şi traseele oferite de regiune,
precum şi politica UE legată de migraţie şi dezvoltare.
Interesele României:
Viziunea României este de a crea în regiunea Mării Negre o zonă
de stabilitate, securitate, prosperitate şi democraţie, conectată la
spaţiul de valori şi cooperare european şi euro-atlantic. Această
viziune poate fi pusă în practică doar printr-o implicare sporită a
UE în regiune, în coordonare cu SUA.
În calitate de nou stat membru al UE, politica României trebuie să
urmărească (exemplific aici ca propunere pentru toate enunţurile
din text care încep cu “trebuie”: în loc de “trebuie să urmărească”,
“urmăreşte” sau “va urmări”) , în principal, două direcţii de
acţiune:

                                                               89/126
        Atragerea implicării crescute a UE în regiune, care să
depăşească pârghiile bilaterale existente şi să conducă la o
abordare strategică regională, coerentă şi comprehensivă (aş spune
“abordare strategică coerentă/integrată şi comprehensivă a
regiunii”).
        Promovarea intereselor regionale ale României în cadrul
UE şi a conturarea unui statut de „lider neoficial” (nu!) sau
„consultant principal” (“stat responsabil al”, “portavoce în regiune
a UE”, ceva mai soft) pentru promovarea problematicii Mării
Negre pe agenda UE (Consiliu, Comisie, state membre), statut care
trebuie susţinut prin. Prin?
Cele două direcţii se alimentează şi consolidează reciproc, fapt ce
contribuie la sporirea şanselor de succes pentru România, în
condiţiile în care demonstrează coerenţă, consecvenţă şi
pragmatism. În caz contrar, există riscul, la nivelul percepţiilor
europene, ca Marea Neagră să fie considerată mai mult un slogan
al României lipsit de conţinut strategic, o temă conjuncturală
pentru care România a militat în 2006 dar pe care nu este
pregătită/capabilă să o proiecteze şi susţină pe termen mediu-lung.
Evaluarea strategică a regiunii Mării Negre prin prisma (din
prsiam, din perspectiva) României a dus la identificarea a zece
domenii-problemă, ale căror soluţii ar cointeresa România, statele
din regiune, UE şi, pe anumite proiecte, SUA: competiţia
geopolitică, dependenţa energetică, crima organizată, tranziţiile
politice, conflictele nerezolvate, vulnerabilitatea economică,
absenţa bunei guvernări, vulnerabilitatea societăţii civile şi nevoia
de gestionare a crizelor şi de protecţie infrastructurii critice.

Repere de acţiune (uniformizare cu restul textului – linii de
acţiune, direcţii, etc.) directă sau indirectă ca membru UE
Impulsionarea unei noi dinamici regionale
   România trebuie să se implice în dezvoltarea unei abordări
regionale coerente pe termen lung a UE pentru zona Mării Negre.
Ar fi necesară coordonarea activităţilor UE cu SUA în general, şi
 90/126
în mod special în ceea ce priveşte Rusia. O politică unitară
transatlantică faţă de Rusia, chiar dacă realizată prin tactici diferite
(asta sună aproape machiavelic!), ar fi în beneficiul UE, SUA şi al
României. Ea trebuie să urmărească atât implicarea constructivă a
Rusiei pe anumite aspecte (cum sunt combaterea crimei organizate,
protecţia mediului, anumite aspecte legate de dezvoltare
economică), dar şi reducerea influenţei Rusiei în domenii precum
conflictele îngheţate, reforme democratice şi energie. Într-un palier
mai larg, pentru a înregistra progrese concrete în regiunea Mării
Negre, trebuie impulsionată identificarea şi/sau consolidarea
pârghiilor de influenţă occidentală asupra Rusiei (până una-alta,
impresia e că se consolidează pârghiile în sens invers. Ca atare, nu
ştiu cât de credibil/realist e enunţul şi nici în ce constă linia de
acţiune a României în această direcţie).
    UE ar trebui să continue sau să ofere în mod credibil (în
funcţie şi de contextul intern european), perspectiva aderării pentru
cât mai multe din statele regiunii care şi-au manifestat interesul. Ea
trebuie să rămână o opţiune pentru aceste state, constituind astfel o
sursă de influenţă, impulsionare şi modelare a schimbărilor
politice, economice şi sociale. Ca stat membru, România trebuie să
susţină continuarea extinderii în regiunea Mării Negre, cu accent
pe termen scurt şi mediu pe importanţa aderării Turciei.
    Continuarea eforturilor de substanţiere a dialogului şi
cooperării în cadrul Forumului Mării Negre în vederea schimbării
dinamicii regionale, pe baza unor proiecte bine definite, cu
rezultate concrete previzibile, care să se bazeze pe implicarea unor
state europene sau a instituţiilor comunitare.
    Formarea de coaliţii cu statele membre UE cu interese
convergente cu ale României, în regiunea Mării Negre, potrivit
următoarelor coordonate:
           - Pentru promovarea reformelor politice, cu Polonia,
        Lituania, Cehia şi alte state care au ca principale ţinte
        pentru politica de asistenţă pentru dezvoltare ţări din
        regiunea Mării Negre.


                                                                91/126
            - În domeniul economic şi energetic, cu Austria,
          Ungaria (interesate de Nabucco şi de cooperarea
          dunăreană) şi Germania.
            - În domeniul securităţii, cu Bulgaria (?!) şi Marea
          Britanie.

Dependenţă energetică
    Încurajarea dezvoltării unei politici energetice comune a UE,
care să includă regiunea Mării Negre ca principală zonă de tranzit
pentru resursele de regiunea caspică şi Orientul Mijlociu.
    Promovarea cooperării cu statele UE precum şi cu statele
regionale (“stat regional”, deşi sintagmă frecventă, e un oximoron)
implicate în vederea punerii în practică a proiectului Nabucco cât
mai rapid.
    Dezvoltarea unor mecanisme regionale, în strânsă cooperare
cu UE, în vederea adoptării standardelor UE pentru îmbunătăţirea
eficienţei energetice.
   Criminalitate organizată
    UE ar trebui să extindă zona comună de libertate, securitate
şi justiţie la întreaga regiune a Mării Negre, ceea ce ar implica
armonizarea legislativă şi extinderea asistenţei tehnice pentru
cooperarea operaţională, pregătirea personalului (poliţie, vamă).
        Întărirea activităţii Centrului SECI şi stabilirea profilului
viitor al centrului (în cadrul UE, cooperarea cu SUA, dimensiunea
regională), astfel încât să fie asigurată creşterea impactului său
regional.
        Promovarea de către România a proiectelor destinate
aspectelor de interes crescut pentru UE (migraţie ilegală, traficul
de droguri şi fiinţe umane).
   Tranziţii politice
        România trebuie să se constituie ca un liant pentru
coordonarea UE – SUA în vederea oferirii de asistenţa tehnică şi
exercitării de presiuni politice pentru consolidare instituţională şi
pentru reforme în statele aflate în etape dificile (delicate) ale
tranziţiei politice spre sisteme democratice - Ucraina, Georgia şi R.
 92/126
Moldova. Trebuie acordată atenţie aspectelor critice de guvernare,
precum administraţia locală, corupţia, reforma justiţiei.
       Formarea de alianţe în cadrul UE pentru asistenţă în
domeniu pentru Georgia, R. Moldova, Ucraina. Oferirea de
expertiză către România, prin programe europene.
   Conflicte nerezolvate
       România are interesul ca nivelul dialogului UE/SUA cu F.
Rusă pe tema conflictelor îngheţate să crească. Implicarea SUA şi
UE în rezolvarea acestor conflicte ar trebui sporită. UE poate întări
misiunile PESA şi de asistenţă existente, şi poate să se pregătească
pentru preluarea altor responsabilităţi în regiune. SUA şi UE ar
trebui să fie pregătite pentru contribuţii la procesul de reconstrucţie
post-conflict, democratizare şi consolidarea statului de drept.
România trebuie să susţină şi să argumenteze această poziţie la
nivel comunitar şi în relaţiile cu statele membre, evitând
antagonizarea interlocutorilor prin blamarea excesivă a Rusiei
(cum s-a întâmplat adesea cu Polonia, după aderare): (OBS
generală Abundă “ar trebui” în secţiunea de faţă. Ce e documentul,
un set de recomandări?)
       Promovarea Transnistriei ca principală prioritate pentru
rezolvarea conflictelor din regiune, datorită impactului asupra
securităţii europene.
   Vulnerabilitate economică
       Acordarea de către UE de asistenţă pentru reducerea
barierelor comerciale netarifare din regiune (în paralel cu creşterea
obstacolelor la traficul ilegal de arme, droguri, fiinţe umane, etc.),
respectiv îmbunătăţirea infrastructurii regionale de transport,
armonizarea şi simplificarea procedurilor vamale (în conformitate
cu standardele UE), încurajarea activităţii Băncii pentru dezvoltare
şi investiţii a Mării Negre (organism afiliat OCEMN) în vederea
catalizării investiţiilor în regiune.
   Gestionarea crizelor şi protecţia infrastructurii critice
       Atragerea implicării UE în sprijinirea creării unor
capabilităţi de gestionare a crizelor în regiune. Pe partea tehnică,
expertiza din diverse state occidentale (de exemplu, UK Command
and Control) ar putea fi transferată ţărilor din regiune. În ceea ce
                                                               93/126
priveşte aspectele financiare, UE şi alţi actori externi ar putea oferi
fonduri pentru expertiză tehnică şi sisteme (de exemplu,
tehnologie) care sunt necesare pentru o gestionarea eficientă a
crizelor.
       Atragerea sprijinului financiar şi tehnic din partea UE
pentru protecţia infrastructurii critice (ar trebui oricum în multe
locuri înlocuită infrastructura de moştemire sovietică cu una nouă,
occidentală) în statele de la Marea Negră şi încurajarea creării unui
plan (sub)regional pentru protecţia infrastructurii critice de
relevanţă (sub)regională.
        Susţinerea transferului de experienţă tehnică din alte state
ale Uniunii Europene către statele din regiune.
          4.2.4.5. Zona Caucazului
Context european: Dacă până în 2004, interesul UE pentru
Caucazul de Sud s-a menţinut în parametrii relativ scăzuţi, în
principal datorită (din cauza) conflictelor îngheţate din zonă (ăsta
în sine nu era un motiv, poate dimpotrivă) şi agendei europene
încărcate în contextul extinderii, finalizarea acestui proces şi
proximitatea zonei de frontierele UE au determinat la o reevaluare
a relaţiilor UE cu statele din regiune care au fost incluse în iunie
2004 în sfera Politicii Europene de Vecinătate. Poziţia strategică a
Caucazului de Sud în tranzitul energetic între Europa şi Bazinul
Caspic a constituit şi ea un important argument în favoarea
consolidării profilului UE în regiune.
Dintre cele trei state, Georgia a fost cea mai vocală (jurnalistic) cu
privire la intensificarea legăturilor sale cu UE, însă deciziile UE au
continuat să fie motivate de o strategie regională şi nu de una
individuală cu acest stat. Această abordare a fost reflectată şi de
numirea unui Reprezentant Special al UE pentru Caucazul de Sud.
În ianuarie 2006, Parlamentul european a propus crearea unui Pact
de Stabilitate pentru Caucazul de Sud după modelul celui din sud-
estul Europei. Cu toate acestea (?), ENP rămâne cel mai potrivit
vehicul pentru a susţine orientarea europeană a acestor ţări, fără a
le acorda perspectiva aderării la UE (spune cine?).
 94/126
Interesele României: Plasate strategic în regiunea Mării Negre,
România este interesată în implicarea sporită a UE în regiunea
celor trei state – Armenia, Azerbaidjan şi Georgia şi „ancorarea”
lor în lumea democratică (topica!). În cadrul UE, România va fi
plasată strategic (repetiţie cu fraza precedentă)pentru a prelua rolul
de lider în cadrul relaţiilor UE cu aceste state (Atenţie!!!).
Interesul României este axat pe următoarele domenii:
democratizare, drepturile omului şi minorităţi, energie şi
transporturi, cooperare regională. În mod evident, România doreşte
ca apropierea de structurile europene să aibă loc în bloc, cu toate
cele 3 republici, şi nu selectiv. Din această perspectivă, planurile
de acţiune vor trebui să constituie un instrument ideal de încurajare
şi presiune (stick and carrots cursive, dar opricum aş recomanda o
formulare mai soft, gen instrument ideal de persuadare), ceea ce
implică şi o anumită doză de generozitate din partea UE în ceea ce
priveşte substanţa acestor instrumente.
         4.2.5. Rusia
Context european: Relaţia UE – Rusia va rămâne un reper al
relaţiilor externe ale UE, mai ales în condiţiile în care, după
extindere, interesul UE pentru Europa de Est dobândeşte un profil
mult mai ridicat. În cadrul acestei relaţii, este din ce în ce mai
evidentă tendinţa unor parteneri occidentali de menajare a acelor
interese faţă de care Rusia este sensibilă. Această abordare „face
jocul” Rusiei, care preferă de multe ori dialogul bilateral cu unele
state membre (mai apropiate geografic sau prin interese comune),
de unde apariţia unor tensiuni în interiorul UE. Astfel, la nivel UE
se observă existenţa a două tendinţe principale în relaţia cu
Federaţia Rusă: grupul central şi est-european (noii membrii UE -
dispuşi să promoveze o politică de îngrădire a Rusiei), respectiv
statele fondatoare ale Europei (Italia, Franţa, Germania) care
promovează o politică mai angajantă faţă de Federaţia Rusă.
Interesul UE în raport cu Rusia se manifestă în particular faţă de
(în) relaţiile economice şi comerciale, JAI, securitate internaţională
şi cultură-educaţie. Recent s-au convenit aranjamente în domeniul
                                                              95/126
cooperării militare în cadrul PESA, însă Rusia manifestă rezerve
faţă de orice încercare a UE de a include pe agenda de dialog
aspecte legate de soluţionarea conflictelor îngheţate din fostul
spaţiu sovietic sau de problematica respectării drepturilor omului,
după cum UE este reticentă în a duplica aranjamente de tip NRC
(introdus acronimul) la nivelul relaţiei bilaterale cu Rusia. O
componentă esenţială a parteneriatului strategic UE – Rusia
rămâne dialogul energetic, dată fiind dependenţa (crescută a) UE
de importurile de gaz şi petrol din Federaţia Rusă.
Perspectivele cooperării UE-Rusia în lumina celor patru foi de
parcurs pentru implementarea spaţiilor comune convenite în 2005,
trebuie să aibă în vedere faptul că la 1 decembrie 2007 expiră (să
nu fi expirat deja când publicăm documentul) Acordul de
Parteneriat şi Cooperare (APC) dintre UE-Rusia, cadrul juridic al
cooperării dintre părţi. La Summit-ul de la Soci (25 mai a.c.), cei
doi parteneri au convenit să continue cu actualul APC până la
intrarea în vigoare a unui nou Acord (finalizarea mandatul de
negociere al Comisiei este prevăzută până la sfârşitul lui 2006,
astfel încât negocierile efective să înceapă în 2007).
Revenirea accelerată a Rusiei pe scena internaţională a adus şi
unele elemente de competiţie în relaţia ruso-comunitară, în special
în domeniul energetic, dar nu numai. Aceasta face ca atât (?) UE să
se găsească mai des decât în anii ‟90 în situaţii defensive în raport
cu Rusia. Pe termen lung, ambii parteneri vor trebui să folosească
tot bagajul relaţiilor lor bilaterale (nu “bagajul relaţiilor” poate
servi în acest sens) pentru a stimula cooperarea pe cele 4 spaţii şi
de a evita confruntarea.
Interesele României: Obiectivul major al UE este convergent cu
interesele României - o „Rusie modernă, stabilă şi democratică”.
Totodată, dorinţa noastră de îmbunătăţire şi consolidare a
dialogului politic este potenţată de necesitatea (discutabil dacă e
chiar necesar. Din ce pdv?) dezvoltării relaţiilor în domeniul
economic şi comercial, a creşterii exporturilor româneşti pe o piaţă
cu un potenţial considerabil, însă neglijată după „89.
 96/126
Pe plan bilateral este extrem de important ca relansarea relaţiilor cu
Moscova să se reflecte în planul economic şi în cel uman, cu alte
cuvinte, să fie sprijinit de cercurile de afaceri româneşti şi de
opinia publică românească.
Ca stat membru UE, obiectivul României pe termen scurt este
extinderea prevederilor actualului Acord APC (acronimul) UE-
Rusia şi la ţara noastră şi Bulgaria, precum şi armonizarea cadrului
economic şi legislativ bilateral cu acesta (au fost identificate 16
acorduri RO-RUS ce pot pune probleme în acest sens). De
asemenea, avem tot interesul de a încheia cât mai rapid noul acord
de cooperare, care din punctul de vedere ale României trebuie să
găsească un răspuns echilibrat (ce înseamnă asta concret?) la
problema energetică şi la cooperarea politică şi în domeniul PESA.
Pe termen mediu şi lung, România trebuie să urmărească profilarea
unei voci proprii, în consonanţă cu grupul din UE care sprijină un
obiectiv ce capătă un caracter de constantă în dialogul UE-Rusia –
conturarea şi afirmarea unei poziţii unitare a UE în relaţiile cu
Federaţia Rusă, cu evitarea materializării intenţiilor ruseşti divizare
prin acţiunea bilaterală.
Direcţii de acţiune:
În plan bilateral: vom pune accent pe revizuirea cadrului juridic, pe
revigorarea relaţiilor economice, echilibrarea comerţului bilateral
(eventual atenuarea dezechilibrelor comerciale, echilibrare e
iluzoriu), problematica energetică şi pe iniţierea unui dialog politic
(rămâne de stabilit formatul şi domeniile). Nu în ultimul rând, se
impune o dezbatere internă cu implicarea societăţii civile, a mass-
media, a altor ministere, pe marginea viitorului relaţiilor româno-
ruse (să fim serioşi...) Ar trebui evaluată cu atenţie ideea înfiinţării
unui forum româno-rus, focalizat pe diplomaţie publică şi
economică (în paralel cu cel al MN pentru dialog şi parteneriat??.
Oricum, avem motive să credem că Rusia ar da curs unei asemenea
iniţiative? Dacă ar face-o, n-am cădea în aceeaşi capcană a
relaţiilor bilaterale întinsă de Rusia?)).
Ca membru UE:
                                                                97/126
România nu-şi va propune să urmeze o linie sceptică
(confruntaţională) în interiorul UE. Va urma o linie pragmatică şi
va utiliza canalul bilateral pentru a aborda problemele sensibile.
Dosarul energetic este de interes deosebit pentru România, în
condiţiile dependenţei proprii de livrările din est. Este evident că
Rusia este preocupată, la rândul ei, de acţiunile UE în materie de
diversificare a surselor şi căilor de transport, care pot avantaja şi
ţara noastră. Dezvoltarea unei dimensiuni externe a politicii
energetice europene reprezintă un vehicul şi pentru realizarea
intereselor României.
Spaţiul comun de securitate externă, în special din perspectiva
implicării susţinute a UE în vecinătatea noastră estică, prezintă un
interes special pentru România. În acest sens, deşi deschiderea
manifestată de Rusia este destul de scăzută, este importantă dorinţa
de cooperare exprimată de partea rusă. De altfel, şi din partea UE
există convingerea că o soluţie poate fi găsită numai în urma
cooperării Uniunii cu Rusia. Trebuie urmărită menţinerea
subiectului pe agenda dialogului UE-Rusia.
Semnarea celor două Acorduri de readmisie, respectiv de facilitare
de vize nu va avea un impact direct asupra României decât ulterior
momentului 2007, respectiv aderării noastre la Spaţiul Schengen.
Actualul regim de vize între România şi Rusia este unul mult mai
permisiv pentru circulaţia persoanelor decât cel dintre UE şi Rusia.
Însă, ajungerea la un compromis în acest domeniu cu Rusia,
deschide perspectivele finalizării unor astfel de acorduri atât cu
Ucraina, cât şi cu Rep. Moldova. În acelaşi sens, trebuie urmărite,
totodată, discuţiile privind liberalizarea vizelor cu Rusia.
Principalele linii de acţiune în cadrul dialogului comunitar, vor
urmări deci:
         Negocierea unui nou Acord între UE şi Rusia, cu valoare
juridică obligatorie, care să reflecte natura şi nivelul actual al
relaţiilor dintre cele două părţi, cu acordarea priorităţii
implementării foilor de parcurs pentru cele patru spaţiile comune.

 98/126
        Evoluţiile din dosarul energetic – preferinţa Rusiei pentru
realizarea unor acorduri bilaterale cu unele state membre şi
interesul pentru achiziţionarea de active europene; preocuparea
Rusiei faţă de acţiunile UE în materie de diversificare a surselor şi
căilor de transport, care pot avantaja şi ţara noastră.
        Valorificarea posibilităţilor de cooperare în cadrul
spaţiului comun de securitate externă, în special din perspectiva
implicării susţinute a UE în vecinătatea estică, inclusiv în
soluţionarea conflictului transnistrean.
      4.2.6. Relaţia cu alţi actori / alte zone

       4.2.6.1. Consolidarea relaţiilor cu puteri regionale /
emergente:
 Ar fi de dorit bullets aici
 Japonia, a doua putere economică mondială (extrem de
 discutabil, care e criteriul/indexul?) reprezintă un partener
 foarte important pentru UE atât din punct de vedere economic,
 cât şi politic. Relaţiile UE –Japonia s-au consolidat prin Planul
 Comun de acţiune (2001) cu cele patru obiective-cheie ale sale:
 promovarea păcii şi a securităţii, îmbunătăţirea comerţului,
 cooperarea în abordarea provocărilor globale şi apropierea între
 popoare şi culturi. Ultimele evoluţii înregistrate în planul
 relaţiilor bilaterale sunt legate de mediul de securitate în Asia
 de Est, cooperarea nucleară şi cooperarea vamală (ce înseamnă
 aici, concret, evoluţiile respective?).
 China este al doilea partener comercial al UE, după SUA. 5%
 dintre exporturile comunitare sunt destinate pieţei chinezeşti,
 iar 12% din importurile comunitare provin din China. Statistic,
 UE înregistrează, pe relaţia chineză, cel mai mare deficit
 comercial (Topica – Cel mai mare deficit comercial al Ue se
 înregistrează în relaţia cu China (erau vreo 78,5 mld. USD în
 2004)). În cadrul convorbirilor bilaterale sino-europene,
 Preşedinţia UE şi Comisia ridică, în mod constant, următoarele
 probleme: explozia deficitului comercial comunitar faţă de
 China, facilitarea accesului pe piaţa chineză al companiilor
                                                             99/126
 europene, respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (ar
 mai fi destule, gen intervenţia statului în menţinerea artificială
 a yuan-ului subevaluat, nerespectarea legislaţei internaţionale
 în materie de drepturile omului în general, şi particularizat –
 Internet, Tibet şi Xinjiang, etc.). Domeniul energiei, competiţia
 potenţială între UE şi China (doi mari consumatori de energie,
 mai ales petrol) pentru accesul la resurse vor constitui teme
 prioritare în următorii ani.
În prezent relaţia UE – China este reglementată printr-un cadru de
dialog structurat, care cuprinde contacte la toate nivelurile.
Caracteristicile relaţiei sino-europene şi defineşte principiile care
vor fundamenta politica comunitară pe relaţia chineză.
Comunicarea         Comisiei     tratează   următoarelor    aspecte:
eficientizarea dialogului politic, amplificarea cooperării în
domeniul industrial, dezvoltarea schimburilor comerciale,
extinderea dialogului orizontal în diverse domenii (cercetare,
educaţie, sănătate şi cultural), aprofundarea cooperării la
ONU/organizaţii internaţionale, consolidarea parteneriatului euro-
asiatic,    cooperarea        în    combaterea    terorismului     şi
neproliferării/controlului armamentelor. China este supusă unui
embargo generic asupra livrărilor de arme şi echipamente militare,
după 1989. UE este divizată în privinţa oportunităţii terminării
(încheierii/sistării) acestui embargo.
Relaţia bilaterală indiano-europeană în opinia celor doi parteneri
este caracterizată de parametri foarte buni (topica), constatându-se
o dezvoltare substanţială a acesteia comparativ cu momentul
adoptării Declaraţiei Politice Comune (1993) şi Acordului de
Cooperare (1994). Parteneriatul UE - India urmăreşte:
aprofundarea dialogului bilateral, amplificarea dialogului
politic/cooperării     economice,     redimensionarea     legăturilor
comerciale/investiţiilor,         extinderea          parteneriatului
cultural/ştiinţifico-tehnologic, consolidarea mecanismelor de
consultare (golit de conţinut).


 100/126
Din perspectivă politică, parteneriatul implică: susţinerea
multilateralismului, consolidarea rolului ONU, combaterea
terorismului, dezarmare/neproliferarea ADM, cooperarea în cadrul
OMC, promovarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, colaborarea în          chestiuni de securitate
regională/globală.
Din perspectivă economică, relaţia UE - India se concentrează pe:
promovarea unor fluxuri comerciale/de investiţii reciproce
crescute, implicarea Indiei ca membru deplin în proiectul
reactorului experimental prin fuziune ITER (de introdus
acronimul), consolidarea cooperării în cadrul negocierilor la runda
Doha.
Aspectele sensibile ale relaţiei UE - India sunt: libera circulaţie a
cetăţenilor indieni în UE, accesul produselor indiene pe piaţa
comunitară, problematica investiţiilor străine/europene în India,
liberalizarea comerţului cu produse agricole, problema asistenţei
de două miliarde euro solicitată de India pentru învăţământ şi
sănătate, declararea drept organizaţii teroriste a mişcărilor de pe
lista înaintată de India către UE, situaţia drepturilor omului în
Kashmir şi cooperarea în domeniul nuclear.
În contextul în care ideea integrării latino-americane pare
compromisă din cauza tensiunilor din Mercosur, a ameninţării
dezmembrării CAN (de introdus acronimul), a evoluţiilor politice
din Venezuela, Bolivia şi Cuba, Brazilia din poziţia sa de lider
regional prezintă o importanţă deosebită pentru UE. Totodată, UE
are un interes deosebit faţă de asocierea cu Mercosur, mai ales în
contextul în care SUA preferă varianta încheierii de acorduri
bilaterale pentru integrare. Intenţia UE este de a obţine cât ma
multe concesii în cadrul negocierilor din partea Braziliei, în
calitatea sa de cel mai important partener şi actor politic al regiunii,
atât în cadrul relaţiei UE – Mercosur, cât şi în cadrul OMC / Doha.
Relaţiile bilaterale UE cu Brazilia au la bază Acordul de Cooperare
UE – Brazilia din 1992 şi Acordul de Cooperare UE - Mercosur
din 1995. Dialogul UE – Brazilia este axat pe următoarele teme:
                                                               101/126
cooperarea bilaterală, comerţ, mediu, ştiinţă şi tehnologie, societate
informaţională.
Interesele României şi direcţii de acţiune Faţă de toate aceste ţări,
România va căuta să cultive relaţii politice apropiate. Nu se
întrevăd probleme sensibile pe agenda bilaterală. În consecinţă, nu
vor exista probleme în a urma linia generală a UE. Accentul va fi
pus pe relaţia economică şi comercială, deoarece, dincolo de
potenţialul deosebit al cestor state, ele reprezintă actori-cheie
pentru încercarea României de reveni pe pieţele regionale
respective. Dezvoltarea relaţiilor culturale constituie o altă direcţie
prioritară, la aceste adăugându-se cooperarea ştiinţifică şi în
domeniul educaţiei.
Cooperarea cu India este deosebit de promiţătoare sub aceste
aspecte. România şi India sunt ţări care au în comun un puternic
sector de IT şi aici există un potenţial de cooperare. India poate
oferi la rândul ei exemple interesante de transformare economică,
remarcându-se, pe plan internaţional, prin soluţia găsită la
diminuarea sărăciei rurale (spre deosebire de China, care s-a
concentrat mai mult pe factorul urban, în detrimentul celui rural – e
necesară precizarea?).
           4.2.6.2. Orientul Mijlociu Extins (aş prefera “lărgit”)
Ajungerea la o pace durabilă în Orientul Mijlociu este unul dintre
scopurile centrale ale politicii externe a UE, obiectivul principal
fiind o soluţie bi-statală care, prin implementarea Foii de Parcurs,
să conducă la un rezolvare finală şi comprehensibilă a conflictului
israeliano-palestinian. În acest sens, UE consideră necesară
abordarea simultană a problemelor politice, economice, umanitare
şi de securitate şi este implicată direct în procesul de pace, ca
membru al cvartetului.
Pe plan regional, UE a dezvoltat în timp o reţea de acorduri de
asociere, în cadrul Procesului Barcelona. Deşi nu este o
susţinătoare a relaţiilor privilegiate doar cu câţiva actori regionali,
aşa cum procedează Statele Unite, UE a dezvoltat în timp relaţii

 102/126
mai strânse cu Egiptul, Iordania şi Israelul, cu Maroc şi Tunisia (în
Maghreb). Relaţiile cu Siria se află într-un anumit blocaj.
Strategia UE pe termen lung pentru Irak este fundamentată pe
cooperarea în următoarele domenii: reconcilierea şi păstrarea
coeziunii naţionale (coeziunii statale, poate), asigurarea securităţii
în condiţiile respectării drepturilor omului, furnizarea serviciilor de
bază pentru populaţie şi crearea locurilor de muncă, îmbunătăţirea
capacităţii administraţiei naţionale şi promovarea stabilităţii
economice şi a dezvoltării durabile. Obiectivele principale sunt
reprezentate de transformarea Irakului într-o ţară sigură, stabilă şi
democratică, în bune relaţii cu vecinii săi şi care să aibă o
economie de piaţă deschisă şi diversificată menită să asigure
dezvoltarea durabilă.
UE vede în Iran un actor cheie în plan regional şi îi acordă un rol
foarte important din perspectiva politicii sale pentru Orientul
Mijlociu lărgit. Relaţiile UE cu Iran au la bază Dialogul
Comprehensiv care a fost demarat în 1998. Partea politică a
dialogului acoperă problemele regionale, problema neproliferării,
dialogul critic pe drepturile omului şi lupta împotriva terorismului.
Sunt studiate de asemenea, posibilităţile de cooperare cu Iranul în
domeniile energiei, comerţului şi investiţiilor, a combaterii
traficului de droguri. Relaţia UE–Iran este grevată în prezent de
problema nucleară iraniană, unde UE este reprezentată de Franţa,
Marea Britanie şi Germania (UE 3).
Profilul Afganistanului a crescut considerabil pe agenda UE în
ultima perioadă, după ce în primii ani după 2001 rolul principal a
revenit NATO. În prezent, UE este donator principal în Afganistan,
cu o contribuţie ce acoperă practic întreaga gamă de necesităţi a
Afganistanului. În domeniul securităţii, UE nu este implicată ca
atare, în schimb factorul european este cvasi-prezent prin NATO,
care şi-a extins recent prezenţa în această ţară.
Interesele României şi direcţii de acţiune
Strategia României în regiune (subiect) şi în raporturile
(complement) cu statele ei trebuie să asocieze promovarea
                                                              103/126
intereselor noastre economice prioritare cu îndeplinirea
obiectivelor de politică externă, printre care cel de primă
importanţă este aderarea la Uniunea Europeană.

Divergenţele existente între UE şi SUA, îndeosebi în abordarea
problemelor conflictuale din zonă, impun o racordare suplă între
aspectul prioritar al promovării intereselor politice, economice, de
securitate ale ţării noastre şi realităţile regionale, în funcţie de
poziţiile şi liniile de acţiune ale UE, dar urmărind constant
opţiunile americane şi căutând identificarea şi promovarea acelor
punţi de dialog compatibile cu obiectivele noastre economice şi de
politică externă.
În consecinţă, direcţiile de acţiune ale României în viitor impun un
grad mare de adaptare, pragmatism şi flexibilitate. Îndeplinirea
celor două priorităţi majore ale României (integrarea în NATO şi
aderarea la UE) nu numai că permit, dar şi fac necesară focalizarea
resurselor către alte obiective.
De prim interes apare formularea unei strategii de relansare a
relaţiilor cu ţările arabe, o regiune apropiată, de maxim interes
strategic pentru toţi marii actori internaţionali, unde România se
bucură încă de un capital de încredere şi unde se mai păstrează
memoria unei cooperări de succes cu ţara noastră.
De remarcat ca, deşi reculul economiei româneşti a condus, după
1989, la diminuarea exporturilor către statele OME, Orientul
Mijlociu şi Africa de Nord rămân singurele zone în care balanţa
comercială externă a României este excedentară constant, încă din
1994 (logic, raportând la cifre absolute (nerelevante)).

Potrivit strategiei României privind Orientul Mijlociu, principalele
orientări politice în viitor vor fi:
- Consolidarea punţilor de dialog politic cu ţările arabe stabile,
    care deţin un rol important pe scena regională: Egipt, Iordania
    (vorba vine stabile).



 104/126
-   Aprofundarea raporturilor cu ţări care dispun de resurse
    energetice şi/sau potenţial financiar - state din Golf (Arabia
    Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Qatar), Libia, Liban.
-   Continuitate în dialogul cu ţările din Maghreb, în raporturile cu
    care urmărim realizarea unui progres pe plan bilateral şi în
    cooperarea regională (dialogul euro-mediteranean, Dialogul
    Mediteranean al NATO): Algeria, Maroc, Tunisia.
-   Pregătirea participării la programele de stabilizare şi
    reconstrucţie din Irak şi, în perspectivă, teritoriile Autorităţii
    Naţionale Palestiniene.
-   Crearea unor alternative strategice pentru aprovizionarea cu
    gaze naturale a României, sens în care Orientul Mijlociu poate
    oferi mai multe variante: gazoductul Nabucco, achiziţionarea
    de gaze naturale lichefiate din Qatar (locul 3 în rezervele
    mondiale de gaze) sau achiziţionarea de gaze naturale din
    Algeria (locul 6 în rezervele mondiale) (nu cred că e necesară
    indicarea poziţiei din top).
-   Menţinerea dialogului politic cu ţări sensibile, care să permită
    relansarea raporturilor cu acestea, în momentul în care îşi vor
    soluţiona problemele pe care le au pe plan extern (sunt interne
    şi externe, legate cauzal) (Siria, Iran) (NU AVEM dialog
    politic cu aceste ţări, ce să menţinem??).
La acestea se vor adăuga acţiunile vizând Afganistanul şi Irakul,.
România va continua abordarea actuală centrată pe asistenţă de
reconstrucţie şi stabilizare, care va fi complementară prezenţei
militare româneşti în cele două ţări. În cadrul UE se va coordona
cu principalii parteneri pentru a creşte rolul UE în procesele de
transformare în ambele ţări. România va continua să valorifice
orice oportunitate, inclusiv prezenţa sa în UE, pentru a atrage
beneficii concrete în urma contribuţiei sale la efortul de
reconstrucţie şi stabilizare a celor două ţări.
La nivelul întregii regiuni: va fi necesar ca România să se dedice
mai mult chestiunilor de diplomaţie publică şi dialog între
civilizaţii, pe bază individuală sau prin contribuţie la exerciţiile
deja existente în această privinţă.
                                                             105/126
           4.2.6.3.. Asia Centrală
Este o zonă geostrategică de mare importanţă, recunoscută ca atare
de Uniunea Europeană. Din 2005 a fost numit un Reprezentant
Special UE pentru Asia Centrală. Este în curs de definitivare
strategia de asistenţă a Comisiei Europene, orientată către marile
dosare ale regiunii.
Este o zonă care atrage atenţia nu doar prin interesul enorm
manifestat de alţi actori internaţionali (SUA, Rusia şi China), ci şi
prin riscurile şi oportunităţile specifice regiunii. Pe acest fond, UE
este interesată în echilibrul regiunii, în reducerea sărăciei,
promovarea democraţiei şi a drepturilor omului, combaterea
terorismului şi a radicalismului islamic. Din punct de vedere
economic, UE are un interes vast în regiune, datorită resurselor de
hidrocarburi şi a rutelor de tranzit către Extremul Orient. Problema
principală a Uniunii este prezenţa diplomatică (şi economică)
modestă şi a capacităţii sale reduse de a influenţa regiunea, spre
deosebire de ceilalţi 3 mari actori amintiţi.
Interesul României şi direcţii de acţiune: Şi în acest caz, interesul
României va fi unul preponderent economic, axat pe dinamizarea
comerţului cu Asia Centrală şi pe accesul la resursele de
hidrocarburi. Situaţia de securitate din regiune, situaţia democraţiei
şi combaterea terorismului şi a traficului de droguri se va afla în
atenţia autorităţilor de la Bucureşti. Prezenţa diplomatică
importantă a României în zonă (3 ambasade în 5 republici) este un
atu atât pentru stimularea relaţiilor bilaterale, cât şi pentru creşterea
prezenţei europene în regiune.
           4.2.6.4. Asia de Sud şi Extremul Orient
Context european: Asia reprezintă un partener crucial pentru UE,
atât din punct de vedere economic, cât şi politic şi cultural.
Dialogul UE cu partenerii asiatici pe tema problemelor globale şi
regionale este deosebit de important pentru securitatea europeană.
Asia este zona în care se află unele din sursele majore de tensiune
şi conflict pe plan mondial (Kashmir, Sri Lanka, Afganistan, Aceh,
frontiera inter-coreeană), în această zonă aflându-se şi câteva state
 106/126
cu capabilităţi nucleare, precum şi ţări care ridică probleme în ceea
ce priveşte proliferarea armelor de distrugere în masă.
Pe de altă parte, Asia este un partener comercial foarte important
pentru UE, peste un sfert din exporturile UE fiind destinate Asiei,
care este şi un important destinatar pentru fluxul investiţiilor
străine ale UE.
Strategia UE pentru Asia „Europe and Asia: Strategic Framework
for Enhanced Partenership” (cursive) este concentrată pe şase
obiective cheie: contribuţia la pace şi securitate atât în plan
regional, cât şi global; consolidarea bidirecţională a comerţului şi
investiţiilor; dezvoltarea ţărilor sărace ale regiunii; promovarea
drepturilor omului, a democraţiei, bunei guvernări şi statului de
drept; crearea unui parteneriat global euro-asiatic; consolidarea
cunoaşterii reciproce a celor două continente.
Un rol cheie în relaţia Europa – Asia îl are ASEM (Asia-Europe
Meeting cursive), proces informal de dialog şi cooperare din care
fac parte pe lângă cele 25 de state membre ale UE şi Comisia
Europeană, 13 ţări asiatice (Brunei, Burma /Myanmar (Myanmar şi
atât), China, Cambogia, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud,
Malaezia, Laos, Filipine, Singapore, Thailanda şi Vietnam).
Interesele României şi direcţii de acţiune sunt îndreptate către
dezvoltarea unui dialog politic, bilateral sau prin UE, şi
dezvoltarea de relaţii economice şi comerciale (limbaj de lemn).
        4.2.6.5. Africa
Strategia pe termen lung a Uniunii Europene pentru continentul
african are la bază comunicarea Comisiei „EU Strategy for Africa:
Towards a Euro-African pact to accelerate Africa‟s development”
şi documentul elaborat de SG/ÎR pentru PESC pe tema păcii şi
securităţii.
Strategia pentru Africa reprezintă răspunsul UE la provocările
determinate de dezvoltarea susţinută a continentului african şi
necesitatea îndeplinirii obiectivelor de dezvoltare a mileniului
(MDGs) până în 2015. Strategia vizează ansamblul continentului
                                                            107/126
african, utilizând de o manieră integrată, toate politicile şi
instrumentele folosite până în prezent de Uniune în raport cu ţările
africane. Principalele domenii de cooperare cu Africa sunt
securitatea, dezvoltarea şi migraţia. Uniunea va trebui să acţioneze
cu responsabilitate pentru valorificarea avantajelor pe care le oferă
dezvoltarea continentului african şi să urmărească strângerea
legăturilor tradiţionale (comerciale şi culturale), adaptarea la
realităţile actuale.
Interesele României şi direcţii de acţiune: Aderarea la UE oferă un
context ideal pentru relansarea relaţiilor bilaterale cu Africa.
Prioritate vor avea relaţiile economice. Pe termen scurt şi mediu,
România va urmări cu atenţie problematica securităţii (în special
zonele de conflict). Pe termen mediu-lung, odată cu creşterea
disponibilităţilor bugetare, România va deveni mai activă ş în
planul asistenţei pentru dezvoltare.
           4.2.6.6. America Latină
Context european
În ultimii ani, Uniunea Europeană şi statele din America Latină s-
au angajat într-un parteneriat strategic în vederea consolidării şi
diversificării dialogului bi-regional. În vederea stabilirii
priorităţilor politice ale acestei relaţii interregionale, Comisia
Europeană a elaborat comunicarea „Un parteneriat mai puternic
între Uniunea Europeană şi America Latină”. Se apreciază că
America Latină este unul din cei mai apropiaţi parteneri ai UE,
întrucât cele două regiuni împărtăşesc angajamentul pentru
apărarea drepturilor omului, democraţiei şi multilateralismului.
Prin această strategie se urmăreşte reconfigurarea relaţiei UE -
America Latină, în contextul determinat de faptul că, în ultimul
timp, această regiune a cunoscut o creştere economică limitată, de
care a profitat un grup restrâns (de...?), la care se adaugă
propagarea unui sentiment generalizat de dezamăgire faţă de
sistemul democratic, antrenând o tendinţă de modificare a
orientărilor politice în regiune. Totodată, se are în vedere că
relaţiile UE - America Latină s-au îmbunătăţit în mod real, fiind
 108/126
încheiate Acorduri de Asociere cu Mexic şi Chile, precum şi
Acorduri de Cooperare şi Dialog Politic cu Comunitatea Andină şi
America Centrală.
Liniile principale de acţiune pentru implementarea acestei abordări
comunitare faţă de spaţiul latino-american vor urmări: consolidarea
dialogului politic UE - America Latină, constituirea unui climat
favorabil comerţului şi investiţiilor, susţinerea consistentă a
eforturilor statelor latino-americane pe direcţia stabilităţii şi
prosperităţii, consolidarea cooperării şi înţelegerii reciproce.
Interesele României şi direcţii de acţiune
Interesele României în ceea ce priveşte America Latină sunt în
deplină concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene şi anume:
consolidarea cooperării politice, economice şi culturale.
În plan politic, interesele României vizează extinderea şi
consolidarea ariei de democraţie, bună guvernare, supremaţie a
legii şi respect al drepturilor omului. Ele ar contribui, pe de o parte,
la creşterea stabilităţii regionale şi globale, iar pe de altă parte, la
extinderea domeniilor şi formelor de cooperare ale României cu
ţările din zonă şi la creşterea gradului de predictibilitate a relaţiilor
României cu fiecare actor în parte şi cu regiunea în ansamblu. Se
va urmări cu atenţie impactul regional şi mondial al evoluţiilor
politice din Bolivia şi Venezuela, precum şi schimbările ce se
preconizează în Cuba.
În plan economic, se va urmări asigurarea accesului la importantele
resurse ale pieţelor latino-americane, recâştigarea pieţelor
tradiţionale pierdute după 1989 sau, după caz, consolidarea poziţiei
pe unele pieţe în prezent accesibile produselor româneşti, în
complementaritate cu ocuparea unei poziţii cât mai favorabile pe
traseul fluxurilor de mărfuri între Europa şi America Latină.
În planul securităţii, ţinând cont de caracterul indivizibil al acesteia
la nivel internaţional interesele României urmăresc asigurarea
succesului proceselor de democratizare şi stabilizare în zonă şi

                                                                109/126
eliminarea focarelor de crimă organizată (în special producerea şi
traficul ilicit de droguri, arme şi persoane).


 4.3 DIMENSIUNEA ECONOMICĂ

Dezvoltarea economică constituie unul din domeniile cheie în
care România trebuie să facă toate eforturile necesare pentru a
beneficia la maxim ca urmare a integrării în piaţa comună.
Diplomaţia economică va deveni principalul criteriu de evaluare a
activităţii majorităţii ambasadelor României.
         4.3.1. Promovarea prin intermediul diplomaţiei a atu-
urilor economice
În perioada post-aderare România va trebui să acţioneze pentru
afirmarea anumitor sectoare care îi vor asigura cea mai mare
valoare adăugată şi în care va trebui să se specializeze.
În domeniul IT România beneficiază o forţă de muncă bine
pregătită care, în ciuda exodului masiv, a permis şi o dezvoltare
importantă a sectorului specific românesc. Există astfel potenţial şi
pentru ca firmele româneşti de profil să-şi extindă activitatea în
special în ţările din regiune, dar este nevoie de politici interne şi de
demersuri externe coerente pentru a sprijini expansiunea lor în
străinătate.
Problematica energetică a căpătat o importanţă tot mai mare în
ultima perioadă. Asigurarea securităţii energetice este astăzi un
obiectiv primordial de politică externă. În acest context, România
trebuie să folosească atu-urile de care dispune în acest domeniu,
precum o poziţie strategică pe traseul fluxurilor energetice est-vest,
calitatea de viitor membru al UE, personal calificat, capacitate de
rafinare ridicată, potenţial de export de utilaje, respectiv de energie
electrică.
Creşterea eficienţei şi accesibilităţii serviciilor din infrastructură
reprezintă atât un factor de creştere economică cât şi unul foarte
 110/126
important, de atragere a investiţiilor străine. Politica actuală a
Guvernului de creştere a investiţiilor în infrastructură trebuie astfel
dublată de un efort extern de atragere a investiţiilor în domeniu şi
de coordonare cu partenerii noştri pentru armonizarea intereselor în
vederea dezvoltării proiectelor de anvergură pan-europene sau cele
care leagă Europa de continentul asiatic. Portul Constanţa
constituie principalul atu economic al României, el va trebui
menţinut ca atare şi cultivat ca atare în relaţia cu alţi parteneri
regionali să internaţionali.

Domeniul agricol, alături de turism, se numără printre cele mai
promiţătoare pentru România, datorită potenţialului deosebit, mai
ales în condiţiile în care peste 40% din totalul populaţiei se află în
mediul rural. De aceea, utilizarea eficientă a fondurilor comunitare
pentru agricultură şi dezvoltarea IMM-urilor în turism şi găsirea
acelor nişe de dezvoltare pe care România să le poată fructifica,
precum agricultura ecologică, sunt condiţii esenţiale ale dezvoltării
economice de ansamblu.

România, în virtutea poziţiei sale geografice şi a mărimii sale, este
de câţiva ani loc de stabilire a cartierelor regionale ale mai multor
companii multinaţionale. Această tendinţă va trebui încurajată,
printr-un mix de politici (fiscale, economice, politică externă).
România are potenţialul de a deveni un pol de investiţii în Europa
de Sud-Est şi, pe măsura cristalizării unei identităţi economice a
Mării Negre, un pol de investiţii în această regiune (şi de aici,
placă turnantă pentru investiţii în ZEMN).
         4.3.2.Utilizarea în mod eficient a fondurilor structurale
Unul dintre principalele obiective în perioada post-aderare îl
reprezintă o eficientă absorbţie a fondurilor comunitare. Atragerea
fondurilor structurale şi de coeziune va reprezenta o importantă
resursă investiţională, atât pentru dezvoltarea economică a ţării, dar
şi pentru încurajarea capitalului românesc. Dezvoltarea
companiilor româneşti, dincolo de aportul lor la dezvoltare şi
crearea de locuri de muncă, vor constitui un element important
                                                              111/126
pentru impulsionarea şi maturizarea politicii externe, deci este în
interesul diplomaţiei ca acest capital românesc să se dezvolte rapid.
În ceea ce priveşte fondurile comunitare, dacă în perioada 2007-
2013 nu vom realiza o străpungere decisivă în absorbţia acestora,
vom irosi o oportunitate imensă (stil alarmist). Este posibil ca
bugetul UE după 2013 să fie axat pe alte priorităţi, în condiţiile în
care disputa între ţările donatoare şi cele primitoare se va accentua.
În acest context este esenţială asigurarea unei rate ridicate de
absorbţie a acestor fonduri, care vor/va contribui la creştere
economică, crearea de noi locuri de muncă şi asigurarea dezvoltării
durabile a celor mai defavorizate regiuni. Obiectivul este
funcţionalitatea deplină a sistemului de gestionare a fondurilor
comunitare la data aderării.
Mai important decât un volum mare de absorbţie a fondurilor este
utilizarea lor eficientă şi canalizarea către domeniile care să
producă valoare adăugată ridicată. Astfel, un mecanism eficient de
utilizare a fondurilor trebuie sprijinit prin stabilirea unor direcţii
mari înspre care decidem să le orientăm.

Succesul României în atingerea unui nivel convergent de
dezvoltare economică şi socială depinde în primul rând de propriile
eforturi şi de direcţiile mari înspre care decidem să orientăm
fondurile structurale (nu orientăm înspre, ci pe/în o direcţie).
Avem nevoie de infrastructură dezvoltată, de o amenajare a
teritoriului care să protejeze cetăţenii împotriva ravagiilor naturii,
iar modernizarea rurală are de asemenea nevoie acută de astfel de
fonduri.

           4.3.3. Atragerea de investiţii în economie
Un element important al strategiei se referă la precondiţia pentru
sporirea competitivităţii economiei, aşa cum o arată teoria în
domeniu, experienţa ţărilor dezvoltate, dar şi logica lucrurilor, şi

 112/126
anume la dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii necesare
pentru investiţii.
Astfel, resursele naţionale limitate pot fi substanţial suplimentate
printr-o mai bună atragere a resurselor oferite prin proiecte
europene, prin finanţări de la instituţiile financiare internaţionale,
dar şi prin investiţii străine directe din partea actorilor privaţi.

Îmbunătăţirea mediului de afaceri, efectele introducerii cotei unice
de impozitare şi atitudinea pozitivă a partenerilor străini faţă de
România au condus la atragerea unui volum de investiţii străine
directe în valoare de aproximativ 5,2 miliarde euro în 2005, cel
mai înalt nivel de până acum. Este de aşteptat ca anul 2006 să
reprezinte (când publicăm strategia, etc., vezi supra) un nou record
absolut în ceea ce priveşte fluxul de investiţii străine directe atrase
de România, în special prin contractele de privatizare ale Băncii
Comerciale Române şi CEC şi intensificarea proiectelor de tip
greenfield.
Pentru România, creşterea în continuare a volumului investiţiilor
străine este esenţială pentru asigurarea unui dinamism accentuat al
productivităţii şi recuperării decalajului faţă de statele membre UE.

Prin aderarea la Uniunea Europeană, România îşi va spori gradul
de atractivitate ca locaţie de investiţii directe, atât pentru
companiile din state membre ale UE cât şi pentru cele provenind
din ţări nemembre ale UE. Investitorii proveniţi din ţări membre
ale Uniunii Europene vor găsi în România aceleaşi reguli legate de
concurenţă, ajutor de stat, standardizare, certificare, etc. ca şi cele
existente în UE, avantajul constând în cunoaşterea foarte bună a
acestora. De asemenea, luând în considerare reducerea treptată a
costurilor legate de tranzacţii, ale finanţării şi costului de producţie
(distribuţia cazului şi articolelor substantivelor!) mai redus în
România comparativ cu celelalte state membre ale Uniunii
Europene, este posibil să asistăm la procese de de-localizare a
producţiei sau a anumitor faze ale acesteia.
                                                               113/126
Pe de ală parte însă, presiunea concurenţială după aderarea
României la Uniunea Europeană va fi foarte dură şi va afecta nu
numai investiţiile de portofoliu, ci şi investiţiile străine directe
(ultimele cum?).

În acest context, experienţa ţărilor care au devenit membre ale
Uniunii Europene în 2004 a arătat că în faţa României va sta o
reală provocare (stilul exprimării). Procesul de privatizare este
aproape de final, deci această poartă de intrare a investiţiilor
străine directe în economie se va închide. De aceea, oportunităţile
României după aderare în domeniul investiţional constau în
atragerea de investiţii de tip greenfield.
Armonizarea cadrului legislativ şi adoptarea bunelor practici şi a
standardelor internaţionale sunt elemente pozitive, dar trebuie ţinut
cont de faptul că mediul economic se va schimba semnificativ de
la data intrării în UE. De aceea, România trebuie să se întărească în
ceea ce priveşte dimensiunea economiei interne pentru a atrage
investitori străini.
           4.3.4. Promovarea companiilor româneşti în exterior
Pe lângă atragerea unui volum cât mai mare de investiţii străine în
economia românească un alt aspect important care trebuie să ne
preocupe din ce în ce mai mult este susţinerea expansiunii firmelor
româneşti în străinătate.

După momentul integrării, competiţia la care vor fi supuse
companiile româneşti va fi tot mai mare, iar pentru asigurarea
supravieţuirii şi dezvoltării lor, precum şi pentru a putea pătrunde
pe pieţele externe, sunt necesare, pe de o parte, eforturi interne de
adaptare la noile cerinţe, iar pe de altă parte, un efort de promovare
în exterior într-un context nou.
În perioada de pre-aderare exista un nivel ridicat al ratei
falimentului. În plus, odată cu momentul aderării, întreprinderile
vor trebui să facă faţă concurenţei şi forţelor pieţei în condiţii mult
mai dure. De aceea, companiile româneşti vor avea în general două
 114/126
opţiuni, fie vor fi cumpărate la preţuri scăzute fie îşi vor proteja
interesele şi vor fi parteneri puternici ai altor actori importanţi din
UE. Dar pentru a face acest lucru, de multe ori se va dovedi
necesar ca activitatea desfăşurată să depăşească graniţele naţionale.

Trebuie să conştientizăm faptul cele câteva exemple de companii
autohtone care s-au bucurat de succes pe pieţele externe
demonstrează potenţialul de dezvoltare al României în acest sens,
dar şi că numărul limitat de astfel de exemple în comparaţie cu alte
ţări din regiune creează necesitatea unui efort coerent de susţinere
la nivelul instituţiilor româneşti cu responsabilităţi în domeniu.
În acest sens, devine evident faptul că o strategie de promovare a
companiilor româneşti în străinătate trebuie să aibă la bază cel
puţin două componente: o coordonare instituţională pe plan intern
care să vizeze acest obiectiv susţinută de demersuri de promovare
în plan extern.
Pentru companiile autohtone, dezvoltarea regională va deveni
astfel o oportunitate viabilă. Astfel, Balcanii sau regiunea extinsă a
Mării Negre sunt zone în care companii româneşti cu o maturitate
deja câştigată pe piaţă internă vor trebui să beneficieze de întregul
suport al diplomaţiei româneşti, dar şi al instituţiilor responsabile
pe plan intern.
În acelaşi timp, este nevoie de o reprezentare patronală puternică,
care să poată exercita un lobby eficient la nivel comunitar, iar
diplomaţia noastră trebuie să susţină aceste demersuri ţinând cont
de varietatea de condiţii şi interese în interiorul Uniunii, de
evoluţiile la nivel global.

         4.3.5. Promovarea comerţului intra şi extra comunitar

Comerţul exterior a înregistrat şi în cursul anului 2005 o creştere
importantă (exporturile FOB, realizate în 2005, au depăşit 22
miliarde euro, iar importurile CIF au însumat aproximativ 32,5
miliarde euro).
                                                              115/126
În 2006, exporturile de bunuri se apreciază (topică inversată) că
vor creşte cu 14,6%, în condiţiile dezvoltării relaţiilor comerciale
cu Uniunea Europeană şi intensificării promovării exporturilor pe
noi pieţe, iar importurile se estimează că vor spori cu 15,8%,
urmând să crească în continuare, mai accentuat, importul de bunuri
de capital. Astfel, se poate aprecia că şi în 2006 se va păstra
tendinţa de creştere a deficitului comercial.

Analiza structurii deficitului comercial pe principalele destinaţii
economice pune în evidenţă factorii care exercită presiuni asupra
balanţei comerciale: importul de bunuri pentru investiţii destinate
restructurării si modernizării economiei; dependenţa industriei de
materii prime din import si bunurile de consum competitive din
import la care oferta producţiei interne nu acoperă cererea
populaţiei.

De departe, cel mai important partener comercial este UE cu peste
2/3 din volumul comerţului exterior (tocmai, asta –
interdependenţă asimetrică extremă - ar fi o ameninţare în cadrul
analizei SWOT, revin asupra aspectului în cadrul observaţiilor
finale). Piaţa Internă va rămâne cel mai important spaţiu unde
produsele româneşti îşi vor găsi căutarea, iar nivelul actual al
comerţului cu acest spaţiu (între 60-70%) constituie un nivel
optim, pe termen lung, dată fiind dimensiunea şi localizarea
României. Creşterea economică aşteptată pentru următorii ani
trebui să conducă şi la dinamizarea comerţului cu alte zone ale
lumii,aşa cum am văzut în capitolele precedente (de renunţat, nu e
un referat la facultate). Există trei zone-ţintă în afara UE: America
de Nord, zonele învecinate precum regiunea Mării Negre, spaţiul
Comunităţii Statelor Independente, Balcani de Vest sau Orientul
Mijlociu, şi respectiv pieţele emergente cu un potenţial de creştere
important precum China sau India.

România ca ţară exportatoare (“Ca ţară exportatoare, România
trebuie...”), trebuie să se concentreze pe produse cu valoare mare,
 116/126
pe atragerea investiţiilor locale şi străine, introducerea în sistemul
de producţie a unor componente care în acest moment sunt
importate (de exemplu în sectorul textilelor, materiile prime
fabricate în ţară), branding-ul sectoarelor exportatoare,
identificarea nişelor de piaţă. Odată cu dezvoltarea companiilor
naţionale, ţinând cont şi de modelul internaţional actual de creştere
a companiilor transnaţionale, expansiunea economică a brand-
urilor româneşti reprezintă o opţiune viabilă.

În perioada post-aderare, România se va concentra pe dezvoltarea
tehnologică, identificarea resurselor şi produselor cerute pe pieţele
externe, îmbunătăţirea procesului de producţie şi a serviciilor,
reducerea costurilor de producţie, programe de training pentru
personal, susţinerea cercetării şi a design-ului, promovarea
cercetării ştiinţifice romaneşti în străinătate, dezvoltarea
serviciilor de certificare a calităţii, dezvoltarea de alianţe de afaceri
între companii şi asociaţii care acţionează mai ales la nivel
regional, diversificarea serviciilor.




4.4 DIMENSIUNEA UMANĂ
          4.4.1. Aspecte consulare
Domeniul consular este probabil unul dintre domeniile în care
aderarea la UE va avea cel mai mare şi mai rapid impact asupra
activităţii Ministerului Afacerilor Externe. Libertatea de mişcare în
spaţiul comunitar, creşterea numărului de cetăţeni români care fac
deplasări în străinătate în scopuri turistice şi preconizata
dinamizare a activităţilor economice desfăşurate de agenţi
economici români în exterior vor necesita o activitate mult mai
dinamică a serviciului consular.



                                                                117/126
Un alt factor care va influenţa radical activitatea serviciului
consular va fi creşterea presiunii migraţioniste asupra României, în
special amplificarea fenomenului de „visa shopping”. Este un
fenomen relativ nou pentru România, dar care, ca şi alte state
membre UE, inclusiv cele intrate în 2004, va face parte din
realitatea curentă şi din gama de provocări contemporane.

În aceste condiţii, sunt de preconizate următoarele direcţii
prioritare în domeniul consular:
 - redimensionarea serviciului consular, în sensul creşterii
     semnificative a schemei de personal (dacă nevoia poate fi
     demonstrată, nu doar de dragul restructurării);
 - pregătirea şi formarea consulilor, inclusiv prin schimburi de
     experienţă cu servicii consulare din UE;
 - ameliorarea dotărilor consulatelor României în străinătate,
     prin aceasta înţelegându-se nu doar achiziţionarea de
     aparatură şi sisteme noi, dar şi măsuri de securitate la
     consulate.
 - actualizarea procedurilor (apartenenţa la UE atrage după sine
     obligaţii prevăzute prin Tratat faţă de celelalte state membre).
 - pe termen mediu, în contextul pregătirilor pentru aderarea la
     spaţiul Schengen, vor fi necesare ajustări atât în ceea ce
     priveşte politica României faţă de vize (vor fi păstrate
     anumite particularităţi în raport cu state vecine, până la
     momentul aderării la spaţiul Schengen), cât şi al schimbului
     de informaţii cu celelalte state membre. În acest sens,
     investiţiile necesare creării VIS (Visa Information System)
     vor fi abordate cu prioritate.

           4.4.2. Românii de pretutindeni
Având în vedere existenţa comunităţilor din ţările vecine, în care
limba română este vorbită ca limbă maternă, dar şi a comunităţilor
româneşti din statele membre UE /plus diaspora extraeuropeană –
Am Nord, Australia, etc.), o direcţie prioritară de acţiune priveşte
promovarea limbii române.
 118/126
Vecinii României vor fi alte state membre UE, state cu perspectivă
clară de aderare la UE într-un orizont de timp previzibil sau state
pentru care perspectiva aderării la UE nu este certă astăzi. În toate
acestea există comunităţi româneşti importante pentru care
aderarea României la UE trebuie să fie un avantaj cert.
Comunităţile româneşti reprezintă un potenţial politic, economic şi
social important pentru statul român şi un vector de reformă (pot
reprezenta acest vector, nu e o stare de fapt) în statele care nu fac
parte din UE.
Interesele României şi direcţii de acţiune:
Fie se construiesc cu predicat toate enunţurile de mai jos, fie se
bullet-ează, dar stilul să fie uniform
Dinamizarea relaţiilor cu românii de pretutindeni, păstrarea
identităţii lor naţionale şi culturale (atenţie la termeni, vezi
expicaţii pe larg în cadru comentariilor pe care le-am făcut pe
marginea proiectului de lege orivind românii de pretutindeni).
Prevenirea obstacolelor ce ar putea să apară după 2007 în legăturile
dintre statul român şi comunităţile româneşti din afara graniţelor
(ele nu pot fi prevenite, cel mult se pot ameliora cosecinţele
nefaste). Frontiera României nu trebuie să devină o cortină, ci o
punte către aceste comunităţi. Ca stat membru, România va avea
anumite obligaţii asumate în cadrul negocierilor şi care vor fi
îndeplinite (de reformulat). Pe de altă parte, acolo unde este cazul,
România se va consulta cu alte state aflate în aceeaşi situaţie
pentru a promova, la nivel comunitar, măsuri suplimentare care să
faciliteze cooperarea cu state şi regiuni aflate dincolo de graniţa
externă a UE.
Promovarea, în relaţiile bilaterale cu statele respective, a unor
standarde europene pentru drepturile etnicilor români de
pretutindeni.
Dezvoltarea unui pachet de programe ce vizează, cu precădere
elementele de bază pentru păstrarea identităţii şi specificităţii
neamului românesc, îndeosebi pentru tineri. Accentul va fi pus pe

                                                            119/126
promovarea limbii române, la şcoală, la biserica românească, la tot
ce ţine de ceea ce constituie patrimoniul cultural românesc.
Adoptarea Proiectului de lege privind sprijinul acordat românilor
de pretutindeni, care va reglementa drepturile persoanelor de
origine română liber asumată, precum şi ale celor ce aparţin
filonului cultural românesc, care domiciliază în afara frontierelor
de stat ale României, precum şi atribuţiile instituţiilor competente
din România (vezi obsrvaţiile pe marginea proiectului de lege).

           4.4.3. Relaţii culturale şi diplomaţie publică
Promovarea culturii si a limbii în străinătate este un obiectiv al
politicii externe, la realizarea cărui contribuie (prioritar, căci mai
sunt şi alte instituţii) Ministerul Afacerilor Externe, împreună cu
Institutul Cultural Român. Creşterea vizibilităţii valorilor culturale
româneşti contribuie la diversitatea culturală europeană, care
reprezintă un principiu fondator al Uniunii, va constitui o prioritate
a Guvernului României (construcţia frazei).
În plus, România se află într-o poziţie avantajoasă, la nivel
european, în raport cu alte culturi şi alte civilizaţii din afara
Europei (...???). Acesta (care, că nu rezultă din propoziţia
precedentă?) va constitui un domeniu extern de sensibil şi de
maximă importanţă pentru Uniunea Europeană, ca expresie politică
şi instituţională a civilizaţiei occidentale. Orice contribuţie la
promovarea dialogului şi a toleranţei va fi extrem de bine apreciată
pe plan european.
În ceea ce priveşte acţiunile de diplomaţie publică, aderarea la UE
va induce şi aici anumite schimbări pozitive (“Aderarea la UE va
induce schimbări pozitive şi în acţiunile de diplomaţie publică”).
Vor continua acţiuni de promovarea imaginii României, în mod
selectiv, în UE, în America de Nord şi în alte zone ale lumii. În
interiorul UE aceste activităţi se vor concentra pe valoarea
adăugată a României în interiorul Uniunii. În afara UE, se va
promova prin activităţile de diplomaţie publică brand-ul României.

 120/126
Vor fi identificaţi noi vectori pentru promovarea României şi a
interesului românesc în lume (oameni de ştiinţă şi artişti români
aflaţi în străinătate, oameni de afaceri şi de cultură care au studiat
în România, etc.)

         4.4.4. Organizaţia Internaţională a Francofoniei (OIF)
Context internaţional
21 de state si guverne europene fac parte din Francofonia
instituţională, fie cu statut de membru cu drepturi depline (9), fie
ca membri asociaţi (4), fie ca observatori (8). Dintre aceşti 21 de
membri ai Francofoniei europene, 12 sunt actualmente membri ai
Uniunii Europene (la care se vor adăuga România şi Bulgaria).
Franţa, care avea în deceniul nouă al secolului trecut o influenţă
decisivă în cadrul instituţiilor Francofoniei, din cauze evident
legate de trecutul colonial şi de extensia în perioada respectivă a
Francofoniei instituţionale în limitele fostului imperiu colonial
francez, şi-a văzut în timp diminuată influenţa în acest cadru.
Astăzi, influenţa altor donatori, cum sunt Canada şi statele
europene, a crescut şi a schimbat profilul acestei organizaţii
internaţionale. Prin schimbarea Cartei Francofoniei, in noiembrie
2005, Francofonia a primit astfel personalitate juridică
internaţională.
Interesul României şi direcţii de acţiune
România, care are, conform statisticilor, cel mai mare număr de
locutori de limbă franceză din regiune, este deja un lider regional
in domeniul colaborării cultural-academice francofone. Odată cu
aderarea la Uniunea Europeană, tara noastră va trebui să participe
financiar la politicile destinate ajutorului economic, de construcţie
instituţionala si de cooperare in toate domeniile bunei guvernări
(sănătate, educaţie, agricultura, producţie culturala,etc.) pe care
Uniunea Europeana le desfăşoară in direcţia statelor emergente. În
acest context, România poate utiliza participarea sa în cadrul
Francofoniei ca un canal şi ca o sursă de experienţă pentru propria
asistenţă pentru dezvoltare.
                                                             121/126
La nivel de relaţii comerciale şi economice, întreprinderile
româneşti pot să utilizeze diversele forumuri ale oamenilor de
afaceri francofoni pentru a profita de oportunităţile pe care le oferă
pieţele emergente ale statelor africane. Tradiţia bunelor relaţii în
acest domeniu din anii ‟70 şi ‟80 poate fi mult mai uşor revitalizată
decât ar putea fi realizată pe baze strict bilaterale.
Franţa are un interes major în a constitui în cadrul Uniunii
Europene un grup puternic de state francofone care să se exprime
cu o singură voce. Promovarea limbii franceze şi adeziunea
României la OIF conferă ţării noastre calitatea de partener
privilegiat al Franţei, un membru important al Uniunii Europene.
De asemenea, una dintre direcţiile de acţiune ale Francofoniei,
definite cu ocazia ultimului Sommet de la Ouagadougou, este cea a
susţinerii procesului de democratizare, a statului de drept şi a
promovării drepturilor omului.

4.5. CONCLUZII

La 1 ianuarie 2007 Uniunea Europeană va primi în rândurile sale
un nou stat membru, România, stat cu dimensiune medie, al
şaptelea ca populaţie şi al doilea ca mărime între noile state
membre după Polonia; un stat cu importante conexiuni atât în sud-
estul Europei, cât şi la est de graniţa externă a UE; un stat care
aduce o piaţă interesantă pentru marile corporaţii occidentale, dar
având deocamdată un aport destul de modest la veniturile totale ale
Uniunii. În fine, o ţară cu o bogată şi interesantă istorie, care şi-a
pus amprenta asupra culturii şi tradiţiilor sale. Melanjul de
influenţe occidentale, bizantine şi slave, deşi văzut de unii drept
slăbiciune a naţiunii noastre, poate reprezenta o oportunitate în
amalgamul de culturi şi tradiţii din Uniunea Europeană (şcolăresc.
Plus, poate reprezenta eventual un punct tare (S), nu oportunitate
(O))).



 122/126
România vine în Uniunea Europeană cu o prezenţă diplomatică şi
consulară importantă, în toate zonele lumii, concretizată în aproape
100 de ambasade, din care peste 60 în afara UE, 26 de consulate
generale, 19 dintre acestea în afara UE. Din punct de vedere al
resurselor umane, prin aderarea României la UE, impresionantul
aparat diplomatic comunitar se va extinde cu încă peste 2100 de
diplomaţi. Din distribuţia geografică a acestor elemente de natură
cantitativă, rezultă că valoarea adăugată cea mai mare a României
în UE va fi în regiunile în care concentrăm cele mai multe eforturi,
inclusiv administrative, sunt, după Europa (UE-27), Balcanii,
spaţiul CSI, Orientul Mijlociu şi America de Nord. O consecinţă
logică este faptul că expertiza românească pentru politica externă
şi de securitate a UE se manifestă cu precădere în zone precum
Balcanii de Vest, bazinul Mării Negre, Orientul Mijlociu.

Prin tradiţie, politica externă românească a fost mereu fidelă
metodei multilaterale (nu există o universală metodă multilaterală).
România a fost mereu deschisă dialogului şi cooperării, nu a avut
adversari a priori (Paragraful sună pe alocuri ca în manualele de
istorie de odinioară). Diplomaţia românească a evitat excesele în
politica externă şi nu a agreat stridenţele. Atunci când România a
aderat la o alianţă în mod democratic, cu susţinere populară, şi-a
respectat obligaţiile ce i-au revenit. Diplomaţia românească nu a
avut resursele financiare ale unei mari puteri, poate nici măcar ale
unei puteri regionale. A trebuit deci să compenseze pe alte planuri
şi este de remarcat faptul că în ciuda resurselor limitate, diplomaţia
românească a ştiut de fiecare dată să se mobilizeze pentru a lua
deciziile corecte. Acest lucru a fost evident mai ales atunci când
România şi-a asumat responsabilităţi internaţionale, cum a fost
Preşedinţia în exerciţiu a OSCE în 2001 sau, mai recent, când,
pentru prima dată, România a deţinut preşedinţii paralele (CM al
Consiliului Europei simultan cu OCEMN).

Pe plan internaţional, România se va afirma ca un stat european
mediu, cu potenţial de specializare în anumite domenii de politică
externă. Stat care în mod tradiţional s-a concentrat pe domeniul
                                                             123/126
securităţii şi în prezent pe relaţia transatlantică, dar care în viitor va
trebui să echilibreze poziţia aceasta cu o dimensiune economică şi
să o acomodeze cu doctrina de putere soft. Stat cu evidente interese
particulare la Est, în Marea Neagră şi în Balcani, care are teoretic
posibilitatea de a determina nuanţări în agenda UE şi aceasta
datorită celor 3 caracteristici geostrategice fundamentale – graniţa
externă, poartă a Occidentului către Marea Neagră şi pol regional
emergent de investiţii. România este şi stat cu ambiţii de a reveni
în zone mai îndepărtate, în primul rând economic. De asemenea,
stat care tinde să devină donator. Finanţarea de proiecte din surse
proprii (asistenţa pentru dezvoltare) şi maturizarea capitalului
românesc vor fi de natură să faciliteze obiectivele de politică
externă a României.

Pe plan european, stat de mijloc, cu tendinţa de a se situa la centru,
cu ambiţia de a face parte, cât mai curând posibil, din toate
dezvoltările comunitare majore. Va fi o ţară care va milita pentru
echilibru şi rigoare şi va respinge orice tentativă de divizare a UE,
indiferent din ce parte ar veni aceasta. Aliaţii naturali vor fi state
mijlocii, dar există potenţial pentru cooperare mai strânsă cu state
mari precum Marea Britanie, Germania şi în mod obligatoriu
Franţa.


OBS cu caracter mai mult sau mai puţin general:

1. Eclectism. de la un subcapitol/secţiune la altul/alta se remarcă
stiluri diferite de exprimare şi grade diferite de profunzime a
analizei, documentul în ansamblul său comportând nevoia unei
“perieri” de ansamblu pentru uniformizare. Unele pasaje sunt
extrem de didactice, menite parcă să popularize politica externă
neavizaţilor, altele, a contrario, extrem de tehnic-criptice. Unele
stângace în exprimare, altele viciate de preţiozităţi.

2. Câteva secţiuni se cuvin, credem, necesarmente revizuite serios:

 124/126
- 4.2.1 – dimensiunea geografică (cazul cel mai grav care revine in
memorie ca stil “şcolăresc”))
- 4.2.4.1 – Balcanii.
- secţiunea dedicată relaţiilor cu Rusia (desi înţelegem
constrângerile impuse de însăşi natura subiectului);
- concluziile întregului document nu prea sunt concluzii în
accepţiunea riguroasă a termenului. Lipsesc elementele de
sumarizare;
- secţiunile dedicate statelor extraregional de genul celor din
orientul Mijlociu sunt relative golite de conţinute în spatele unor
formulări extrem de generale (şi aici, repet, sunt ded înţeles
constrângerile din realitate).

3. Capitolul analizei SWOT conţine pe alocuri confuzii între cele
patru elemente S, W, O şi T, respectiv între ceea ce înseamnă
“obiectiv”, “metodă”, “măsură”. În plus, nu este definit, nici măcar
la modul hipergeneral, ce tip de strategie (ex. Conexarea S-O sau
altele) se recomandă / se va alege pe baza S, W, O, T.

4. Ar fi de dorit, în privinţa acronimelor:
- o listă care să le curpindă, fie în deschiderea documentului, fie ca
anexă;
- la prima menţiune a fiecărui acronim, aş recomanda specificarea
denumirii complete şi apoi parantetic a acronimului;
- stilul abrevierilor să fie uniform – fie toate în română (şi în
paranteze, dacă formele străine sunt consacrate, denumirea şi
axcronimul în engleză, franceză, etc.), fie toate în original,
eventual cu traducerea în română între paranteze. Deocamdată e
eclectic, unele fiind în engleză (ex. MDGs, altele în română, ex.
TIC).

5. Retrospectiv mi se pare că se putea acorda o mai mare
importanţă rapoartelor de ţară ale UE ca etalon evaluativ.



                                                             125/126
6. Înlocuirea imperativelor tip “trebuie” şi “ar trebuie”, excesive în
unele secţiuni şi creând impresia că materialul e scris de cineva din
afară care face recomandări de strategie MAE, cu indicative viitor.
Ex. Nu “România ar trebui să urmărească reducerea”, ci
“România va urmări reducerea”.

7. Pe alocuri au mai scăpat extrase din – probabil - discursuri,
demascate ca atare de formele personale ale particulelor verbale
(ex. “am urmărit”, “vom elabora”).

8. Multe enunţuri se referă, la viitor, la ce se va întâmpla la 1
ianuarie 2007, sau în decembrie 2006, etc. Atenţie la concordanţa
temporală la momentul publicării Strategiei, multe dintre
evenimentele menţionate se vor fi consumat poate deja!

9. Un document, finalmente, poate puţin prea voluminos şi
conţinând pe alocuri detalii inadecvate unui document de natură
strategică.




 126/126

				
DOCUMENT INFO
Shared By:
Categories:
Tags:
Stats:
views:97
posted:12/7/2011
language:Romanian
pages:126