UNIVERSITATEA "BABE{-BOLYAI" CLUJ-NAPOCA

Document Sample
UNIVERSITATEA "BABE{-BOLYAI" CLUJ-NAPOCA Powered By Docstoc
					 UNIVERSITATEA "BABEŞ-BOLYAI" CLUJ-NAPOCA
  FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT




                    FLAVIA RUSU




ISTORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI A
         SPORTULUI
    Curs valabil pentru anul universitar 2009-2010




                CLUJ-NAPOCA
                    2009
                                     CUPRINS

      CURS NR. 1
 OBIECTUL, IZVOARELE ŞI METODELE DE CERCETARE ALE ISTORIEI EDUCAŢIEI FIZICE ŞI
SPORTULUI
COMUNA PRIMITIVĂ EVOLUŢIA BIOLOGICĂ ŞI SOCIALĂ A OMULUI, ORIGINEA EXERCIŢIILOR
FIZICE ŞI FORMELE DE PRACTICARE LA POPULAŢIILE PRIMITIVE DIN AMERICA, ASIA, AFRICA
ŞI OCEANIA
       CURS NR. 2
EXERCIŢIILE FIZICE PRACTICATE ÎN ANTICHITATE DE POPULAŢIILE DIN EGIPT, INDIA, CHINA
ŞI JAPONIA
EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN GRECIA ANTICĂ- PERIOADA PRECLASICĂ
       CURS NR. 3
EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN GRECIA ANTICĂ PERIOADA CLASICĂ - CONCEPŢIA DESPRE EDUCAŢIE,
INSTITUŢII, FORME DE PRACTICARE
 EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN GRECIA ANTICĂ PERIOADA CLASICĂ - JOCURILE OLIMPICE, NEMEICE,
PHITICE, ISTHMICE, PANATHENEENE
 ETAPELE EVOLUŢIEI ŞI DECLINULUI EDUCAŢIEI FIZICE
      CURS NR. 4
EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN ROMA ANTICĂ - PERIOADA REPUBLICII ŞI PERIOADA IMPERIULUI
      CURS NR. 5
EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN EVUL MEDIU - MODIFICAREA CONCEPŢIEI DESPRE EDUCAŢIE FIZICĂ.
FORMELE DE PRACTICARE ALE EXERCIŢIILOR FIZICE ÎN PERIOADA DE ÎNCEPUT A EVULUI
MEDIU. CAVALERISMUL ŞI EDUCAŢIA CAVALEREASCĂ. EXERCIŢIILE FIZICE POPULARE
      CURS NR. 6
CONCEPŢIILE DESPRE EDUCAŢIE FIZICĂ ÎN PERIOADA RENAŞTERII . IDEI REFERITOARE LA
EDUCAŢIE FIZICĂ ÎN CONCEPŢIILE PEDAGOGILOR REALIŞTI DIN SECOLUL AL XVII-LEA. - J.A.
KOMENSKI ŞI J. LOCKE. PEDAGOGIA RAŢIONALISTĂ DIN SECOLUL AL XVIII-LEA - J.J.
ROUSSEAU ŞI CONTRIBUŢIA SA LA INTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎN PROCESUL DE
EDUCAŢIE
       CURS NR. 7
CURENTUL FILANTROPIST ŞI REINTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎN ŞCOALĂ - J. BASEDOW,
C. SALZMAN, J. GUTS-MUTS, G. VIETH, PESTALOZZI
        CURS NR. 8
SISTEMELE NAŢIONALE DE EDUCAŢIE FIZICĂ DIN SECOLELE AL XVIII-LEA ŞI AL XIX-LEA -
SISTEMUL FRANCEZ, ELVEŢIAN
       CURS NR. 9
SISTEMELE NAŢIONALE DE EDUCAŢIE FIZICĂ DIN SECOLELE AL XVIII-LEA ŞI AL XIX-LEA -
SISTEMUL GERMAN, DANEZ
        CURS NR. 10
SISTEMELE NAŢIONALE DE EDUCAŢIE FIZICĂ DIN SECOLELE AL XVIII-LEA ŞI AL XIX-LEA -
SISTEMUL SUEDEZ ŞI ENGLEZ
       CURS NR. 11
RESTAURAREA JOCURILOR OLIMPICE MODERNE
        CURS NR. 11
ISTORICUL MIŞCĂRII OLIMPICE
       CURS NR. 12
EXERCIŢIILE FIZICE PRACTICATE PE TERITORIUL ŢĂRII NOASTRE ÎN PERIOADA ANTICHITĂŢII
ŞI ÎN EVUL MEDIU
      CURS NR. 13
ÎNCEPUTURILE EDUCAŢIEI FIZICE ŞCOLARE ÎN ROMÂNIA. CONTRIBUŢIA UNOR
PERSONALITĂŢI LA DEZVOLTAREA EDUCAŢIEI FIZICE ŞCOLARE
       CURS NR. 14
PRIMELE SOCIETĂŢI ŞI CLUBURI SPORTIVE DIN ROMÂNIA. ÎNCEPUTURILE ACTIVITĂŢII DE
EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL UNIVERSITAR DIN ROMÂNIA. PRIMELE
COMPETIŢII SPORTIVE UNIVERSITARE. INTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL
SUPERIOR. ÎNFIINŢAREA INSTITUŢIILOR SPECIALIZATE


                                         2
                                  CURS NR.1
       1. OBIECTUL, IZVOARELE ŞI METODELE DE CERCETARE ALE ISTORIEI
                        EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

        A studia din punct de vedere istoric evoluţia educaţiei fizice înseamnă a recunoaşte
importanţa ei în viaţa oamenilor. Cum am putea preţui astăzi locul pe care-l ocupă în
conştiinţa colectivă educaţia fizică şi sportul, dacă nu am cunoaşte drumul pe care această
activitate l-a străbătut de a lungul istoriei omenirii. Preocuparea pentru istorie ne va
demonstra şi faptul că "interesul pentru dezvoltarea fizică a omului şi pentru creşterea
potenţialului său fizic au constituit din totdeauna o preocupare importantă a oamenilor, de la
populaţiile primitive până la cele mai evoluate naţiuni, iar varietatea şi bogăţia formelor de
practicare a exerciţiilor fizice, relevată prin studiul istoric este surprinzătoare". (C.Kiriţescu,
1942)
        1.1. Obiectul istoriei educaţiei fizice şi a sportului îl constituie studierea,
cunoaşterea şi interpretarea apariţiei şi dezvoltării educaţiei fizice de-a lungul orânduirilor şi
formaţiunilor sociale din istoria omenirii.
          Studiul conţinutului educaţiei fizice şi sportului într-o anumită perioadă istorică se
realizează ţinându-se seama de următoarele aspecte:
         condiţiile istorice generale ale perioadei: sociale, politice, economice, culturale,
            religioase;
         scopul şi locul ocupat de activitatea de educaţie fizică în societate;
         mijloacele, metodele şi formele organizatorice prin care se realizează scopul
            educaţiei fizice;
         contribuţia unor personalităţi la dezvoltarea educaţiei fizice.
          1.2. Izvoarele istoriei educaţiei fizice sunt documentele pe baza că rora se poate
reconstitui şi analiza în mod ştiinţific, cât mai exact şi complet fenomenul educaţiei fizice şi a
sportului. Acestea pot fi, izvoare scrise reprezentate de: inscripţiile de pe monumente, statui şi
morminte, legi, rezoluţii, regulamente, manuale, monografii cronici, reviste, ziare, filme şi
fotografii sau izvoare nescrise reprezentate de: statui, monumente, dansuri, folclor.
          1.3. Metodele de cercetare care asigurăun studiu ştiinţific sunt:
         metoda analizei prin care sunt cercetate concepţiile, sistemele, teoriile despre
            educaţie fizică;
         metoda sociologică care stabileşte condiţiile sociale în care a apă rut şi a funcţionat
            un anumit fenomen al educaţiei fizice sau a sportului;
         metoda monografică prin care se realizează o cercetare exhaustivă a unei activităţi,
            disciplină sportivă etc.
         metoda comparativă prin care se evaluează comparativ fapte, fenomene, concepţii,
            activităţi, forme de practicare etc.

ÎNTREBĂRI
1. Ce demonstrează studiul istoric al educaţiei fizice şi sportului în opinia lui C-tin Kiriţescu ?
2. Care este obiectul acstei discipline ?
3. Care sunt principalele izvoare ?
4. Exemplificaţi, referindu-vă la o disciplină sportivă, în ce constă abordarea monografică.

     2. COMUNA PRIMITIVĂ - EVOLUŢIA BIOLOGICĂ ŞI SOCIALĂ A OMULUI,
        ORIGINEA EXERCIŢIILOR FIZICE ŞI FORMELE DE PRACTICARE LA
        POPULAŢIILE PRIMITIVE DIN AMERICA, ASIA, AFRICA ŞI OCEANIA

          2.1. Exerciţiile fizice nu au apărut în mod spontan, ele au o preistorie. Din cauza

                                                        3
numărului mic de documente materiale despre viaţa oamenilor din perioadele străvechi,
datele furnizate de arheologie şi antropologie sunt completate cu cele obţinute în urma
observaţiilor asupra unor grupuri de populaţie din Africa, Asia, Australia, Polinezia, America.
Aceste populaţii au făcut obiectul a numeroase studii realizate de antropologi, sociologi sau
etnografi.
        Omul primitiv ducea o viaţă aproape identică cu cea a animalelor, dominată de
necesitatea luptei pentru căutarea hranei şi asigurarea supravieţuirii. Aceleaşi mişcări
fundamentale erau mijloacele luptei zilnice pentru existenţă: alergarea, săritura, căţărarea.
Rivalitatea omului cu animalele şi cu semenii săi pentru procurarea mijloacelor de trăi a
introdus în viaţa omului şi exerciţiul luptei. Armele omului primitiv erau mâinile, picioarele,
dinţii. Apoi omul primitiv a început să folosească obiecte: piatra, măciuca, cuţitul, lancea.
Acestea i-au prelungit, amplificat şi sporit forţa şi în acelaşi timp l-au obligat la perfecţionarea
unor alte feluri de mişcări, reclamate de mânuirea acestor obiecte.
        Cea mai importantă perfecţionare a atins-o omul primitiv atunci când el nu s-a mai
mulţumit să ţină în mână aceste arme, ci a început să le arunce la distanţă asupra adversarului.
Aruncarea deosebeşte esenţial omul de animale. Celelalte exerciţii naturale: alergarea,
săritura, căţărarea sunt caracteristice şi animalelor. Aruncarea însă, este apanajul omului.
Acest exerciţiu a apărut în momentul în care omul a trecut de la staţiunea patrupedă la cea
bipedă, obţinând astfel libertatea de mişcare a membrelor superioare.
        Paleoliticul inferior reprezintă prima etapă a evoluţiei umane. Omul primitiv (Homo
primigenus) era bine dezvoltat fizic, dar nu şi intelectual. Trăia în grupuri mici, nomade, pe
malurile apelor, îşi confecţiona uneltele şi armele rudimentare din piatră, se adăpostea în
copaci sau în peşteri, se hrănea mai ales cu plante şi cu animale mici.
        Homo de Neanderthal reprezintă o etapă superioară caracteristică paleoliticului
mijlociu. Capacitatea lui craniană era mai mare (1500 cm3 ), avea capacitatea de comunicare
prin limbaj, cunoştea focul şi se ocupa mai ales cu vânătoarea. Uneltele sale devin din ce în
ce mai diferenţiate şi mai precise ca formă, ele fiind confecţionate prin şlefuirea silexului.
Conformaţia fizică cu corpul scurt şi îndesat, trunchiul aplecat înainte şi oasele femurale
arcuite, îl făceau impropriu pentru alergare, în schimb partea superioară a corpului foarte bine
dezvoltată îl ajuta să se caţere cu deosebită dexteritate.
        Pentru paleoliticul superior, epoca care urmează după ultima glaciaţiune, tipul
caracteristic a fost Homo sapiens fossilis, la care capacitatea craniană şi dezvoltarea lobilor
cerebrali indică creşterea activităţii nervoase superioare, iar scheletul feţei şi structura dinţilor
demonstrează o alimentaţie mai evoluate, cu regim predominant carnivor. Corpul zvelt,
oasele femurale lungi şi mai subţiri, indică că Homo sapiens era un bun alergător, spre
deosebire de tipul descris anterior. În epoca mezolitică, omul ajunge la tipul actual Homo
sapiens recens şi se diversifică în rase.
        Condiţiile de viaţă ale omului primitiv erau foarte grele. El trebuia să ducă o luptă
permanentă cu factorii exteriori, cu natura, cu animalele, cu semenii să i. Numai cei bine
înzestraţi fizic puteau rezista: armele lor erau rudimentare, lupta cu animalele se ducea adesea
corp la corp, doar cei dotaţi cu calităţi deosebite de forţă şi îndemânare puteau învinge. Omul
primitiv trebuia să fie rezistent, să fie capabil să alerge mult şi repede. Trebuia să ştie să se
caţere, să sară peste obstacole, să treacă înot prin apă. Exersarea acestor deprinderi în viaţa de
zi cu zi, a dezvoltat calităţile omului primitiv atât din punct de vedere mental cât şi fizic.
          Vânătoarea devine încă din perioada omului de Neanderthal, ocupaţia principală a
omului primitiv. Ea se fă cea cu arme din ce în ce mai perfecţionate. Alături de piatra cioplită
grosolan, apar unelte şi arme lucrate cu multă grijă: vârful de lance, răzuitorul, praştia,
capcana, plasa de prins peşte, harponul, etc. Dezvoltarea acestor îndeletniciri, perfecţionarea
tehnicii, organizarea oamenilor în cete şi triburi au dus la formarea unei adevărate culturi,
caracteristice Comunei primitive. Pe lângă armele şi uneltele găsite, un izvor deosebit de


                                                4
important pentru reconstituirea vieţii omeneşti din acea perioadă îl reprezintă desenele şi
picturile rupestre descoperite pe pereţii cavernelor sau a stâncilor.
          Conştiinţa socială a început să se dezvolte la omul primitiv odată cu îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă. Epoca mezolitică este cea în care se înregistrează cel mai semnificativ
progres. Este epoca în care apar arcul şi săgeata, se perfecţionează uneltele de muncă.
          În epoca “Neolitică” cultura materială se află într-un permanent progres: tehnica de
prelucrare se îmbunătăţeşte, oamenii trec de la vânătoare la cultivarea plantelor şi creşterea
animalelor. Primele regiuni unde apare această diversificare începând cu mileniul al VI-lea Î.
Hr. sunt cele din zona văii Nilului şi Mesopotamia. Pe plan social dezvoltarea forţelor de
producţie a determinat apariţia şi apoi consolidarea comunităţilor gentilice. Se formează
uniunile de triburi, ca forme superioare de organizare premergătoare apariţiei statului. Primele
state se formează în mileniile al IV-lea şi al III-lea Î.Hr..
        2.2. Toate mişcările şi deprinderile caracteristice omului primitiv aveau ca scop
asigurarea hranei şi a existenţei sale biologice. Mersul, alergarea, săritura, căţărarea, înotul,
târârea, transportul unor obiecte etc, reprezintă astfel de mişcări, pe care le putem considera
mişcări de muncă. Lovirea, aruncarea cu diferite obiecte, trasul cu arcul, împingerea, etc fac
parte din acele mişcări pe care omul primitiv le folosea pentru a se apăra în lupta cu animalele
sau cu semenii să i, iar noi le putem numi mişcări de luptă.
        A doua formă de mişcare a omului primitiv a fost dansul. Originea dansului
trebuie căutată tot în condiţiile de viaţă ale omului primitiv. Dominat de necesitatea de a-şi
conserva existenţa, el a simţit nevoia ori de câte ori era în primejdie să apeleze la ajutorul
divinităţii. Omagiul sau invocarea divinităţii se făceau prin întreceri fizice, mai ales lupte şi
prin dans. După ritm, caracter şi formă dansurile puteau fi: sacre, vesele, executate în grup, pe
perechi sau individual. Toate popoarele primitive au dansat în ocazii dintre cele mai diferite,
vesel sau triste. Dansul este o manifestare cu caracter general a speciei umane, arta
“primordială”(Th.Ribot).
        Jocurile au apărut în viaţa oamenilor prin imitarea mişcărilor de luptă şi de muncă,
dar pe mă sură ce societatea primitivă s-a dezvoltat au obţinut un caracter independent de
întrecere, dublat adesea de unul religios.
        2.3. Datele oferite de arheologie şi analiza lor istorică elemente interesante pentru
cunoaşterea originilor educaţiei fizice. Acestea sunt completate de cele oferite de studiul
etnografic al populaţiilor primitive: indigenii din inima continentului african, locuitorii
insulelor din Pacific, supravieţuitorii populaţiilor precolumbiene de pe continentul american
sau populaţiile din regiunile arctice ale Europei şi Americii.
        2.3.1America - dintre toate formele de practicare a exerciţiilor fizice, pentru indigenii
americani, alergarea a fost exerciţiul cel mai apreciat şi cel mai răspândit. În Imperiul Incaş,
alergătorii constituiau o clasă socială aparte cu responsabilităţi specifice. Imperiul era
străbătut de două şosele, una pe platoul dintre cele două şiruri ale Munţilor Cordilieri, a doua
la poalele munţilor, de-a lungul ţărmului. Şoselele erau construit exclusiv pentru a fi
străbătute de “curierii” imperali, care reuşeau să parcurgă cei 1600 de km dintre Quito, aşezat
pe ţărmul mării şi capitala Cuzco situată în munţi la peste 3500 de metri altitudine, în numai
opt zile. Pe aceste trasee erau organizate sisteme de relee şi ştafete care permiteau
transmiterea ştirilor şi uneori chiar şi transportul alimentelor ca mare repeziciune. Nu numai
peruvienii erau foarte buni alergători, ci şi indienii tribului Seri din golful californian, despre
care se ştie că prindeau din fugă iepuri, cerbi sau cai. Din acest trib a provenit Louis Bennet,
care în anul 1863 a stabilit un prim record mondial al curselor de durată, alergând într-o
oră18,589 km.
        Studiaţi de etnograful norvegian Lumholtz, indigenii din tribul Taragumara au fost
socotiţi ca cei mai buni alergători de durată. Pentru aceştia erau caracteristice întrecerile de
alergare de distanţe de 200-300 de km, în care participanţii conduceau cu picioarele nişte


                                               5
mingi mari care reprezentau soarele.
         Dintre jocuri cele mai răspândite erau jocurile de aruncare şi jocurile cu mingea.
Aruncarea suliţelor la ţintă pe un şanţ să pat în ză padă se numea “Şarpele de zăpadă”, şi se
juca iarna. “Ciung-hik” era un joc de precizie care consta în aruncarea unor beţe lungi spre
inelele care se rostogolesc perpendicular pe direcţi de aruncare. Jocurile cu mingea aveau un
caracter sacru, mingea reprezentând “soarele”. Variantele de jocuri sunt numeroase, specifice
pentru fiecare regiune. Astfel, la tribul Monnitari, din bazinul superior al fluviului
Mississippi, mingea era lovită cu două rachete. La tribul Ciotka, participanţii la un joc
ajungeau până la 1000 de persoane, iar spectatorii puteau fi în număr de cinci până la şase mii.
În regiunile din vestul Braziliei, mingea se lovea cu capul, în zona Columbiei, cu genunchiul,
iar în alta părţi ea trebuia introdusă într-un coş suspendat într-un copac.
         2.3.2. Africa - Cercetătorii au avut ocazia să constate o adevăratăbogăţie a formelor de
practicare a exerciţiilor fizice şi de către populaţiile de pe continentul african. Hotentoţii,
studiaţi de exploratorul Peter Kolb în secolul al XVIII-lea, erau alergători extraordinari,
urmăreau vânatul în fugă până când acesta cădea epuizat. În bazinul inferior al fluviului
Congo, băştinaşii erau înotători şi vâslaşi foarte buni, întrecerile dintre ambarcaţiuni fiind una
din distracţiile lor favorite. Despre populaţiile de “bantuşi”, Adolf Mecklenburg a relatat de
asemenea că erau foarte buni trăgători cu arcul şi săritori în înălţime.
         Dintre jocurile cu mingea întâlnite pe continentul african este menţionat jocul Tephu,
asemănător hocheiului. Alte exerciţii descrise de cercetători completează gama largă a
formelor de practicare: lupta cu pumnii întâlnită în regiunea Nigerului, scrima cu bastoanele
care se practica pe întreg continentul în forme variate.
          În condiţiile speciale oferite de mediul ambiant locuitorii complexului insular întins
între Oceanul Indian şi Oceanul Pacific au oferit cercetătorilor imaginea unor variate forme de
practicare a exerciţiilor fizice. Exerciţiul cel mai reprezentativ pentru această regiune este
“călărirea valurilor”, cu ajutorul unei scânduri, strămoşul surfingului din zilele noastre. La
acesta se adaugă căţărarea, cu o tehnica specifică, diferită de cea folosită de europeni.
Aruncarea este şi ea răspândită. Se practica mai ales liber sau cu ajutorul unor instrumente
specifice. Liber se arunca cu bumerangul sau cu lancea. Pentru aruncările cu ajutorul unor
instrumente cea mai veche unealtă este praştia, la care se adaugă arcul şi sarbacana. Înotul şi
scufundările sunt de asemenea exerciţii practicate în mod natural, dar nici jocurile cu mingea
nu lipsesc. Mingea putea fi o nucă de cocos sau o vezică de cangur umplută cu iarbă. Indigenii
mai practicau cu pasiune şi alte jocuri, precum jocul “de-a trasul” şi “de-a împinsul”, sau jocul
“înălţării zmeului”, iar dansurile au avut întotdeauna un loc foarte important în viaţa acestor
popoare.
         2.3.3. În Asia, la populaţiile paleosiberiene, cursele de reni sau de câini erau
întrecerile cele mai obişnuite. La acestea se adăugau alergările, săriturile şi luptele. Jocul cu
mingea confecţionată din piele de ren şi umplută cu muşchi nu lipseşte nici la aceste popoare.
Se mai practicau vânătoarea şi aruncarea harponului, iar în Siberia orientală s-a păstrat până în
zilele noastre o tradiţională întrecere de tir cu arcul în care ţintele sunt urşi crescuţi special
pentru acest scop.
          2.3.4. Eschimoşii, populaţia arctică din regiunea Groenlandei, practicau o serie de
exerciţii fizice care reflectă condiţiile deosebite în care trăiau. La aceştia lipseau exerciţiile de
alergare, fiind prezente în schimb cele legate de vânătoarea de reni şi de pescuit: trasul cu
arcul, aruncarea harponului şi vâslitul în ambarcaţiunile de o singură persoană, caiacul.
         În totalitatea lor, exerciţiile fizice amintite în acest capitol dedicat perioadei de început
a societăţii demonstrează prin multitudinea de variante caracterul universal al exerciţiului fizic
şi prezenţa lui în viaţa tuturor popoarelor încă de la începuturile istoriei lor, dar şi
specificitatea acestora, determinată mai ales de mediul caracteristicile mediului geografic.
        ÎNTREBĂ RI


                                                 6
   1.   Care este actul motric care-l diferenţiază esenţial pe om de animale şi de ce ?
   2.   În câte categorii de mişcă ri îşi au originea exerciţiile fizice?
   3.   Care erau principalele forme de mişcare practicate de indigenii de pe continentul american ? Dar de
        către eschimoşi ?




                               CURS NR.2.
EXERCIŢIILE FIZICE PRACTICATE ÎN ANTICHITATE DE POPULAŢIILE DIN EGIPT,
                        INDIA, CHINA ŞI JAPONIA


         Antichitatea a fost dominată de cultura greacă, care mai ales în domeniul educaţiei
fizice a atins un grad de dezvoltare uimitor. Aportul cultural al altor popoare de pe scena
istoriei este de asemenea important. “Miracolul grec” nu a apărut din senin, ci a fost un
moment culminant al unei evoluţii care se referă mai ales la dezvoltarea popoarelor din
bazinul oriental al Mediteranei, leagănul civilizaţiei europene şi la cîteva popoare din Orient.
         3.1. EGIPTUL ocupă un loc de frunte în istoria celor mai vechi popoare, în această
zonă a lumii antice dezvoltându-se o cultură originală şi impunătoare. Prin unificarea celor
două state egiptene independente, din anii 3300-3200 Î.Hr., Egiptul devine un stat unitar şi
puternic, care până în anul 525 Î.Hr. s-a impus printr-o organizare politică şi administrativă
bine stabilită şi mai ales printr-un înalt nivel de dezvoltare al civilizaţiei. Mărturie sunt
monumentele legendare, piramidele, templele, urmele vastei reţele de irigaţii din jurul văii
Nilului, mumiile perfect conservate din sarcofage, uimitoarele cunoştinţe de astronomie,
matematică şi medicină pe care le deţineau vechii egipteni, lucrările de artă ale căror urme
sunt presărate cu generozitate pe întreg cuprinsul ţării.
         Perioadele cele mai importante din istoria Egiptului Antic, care confirmă preocupările
pentru educaţie fizică sunt cele din timpul Regatului vechi (3000-2000 Î.Hr.), Regatului
mijlociu (2000-1550 Î.Hr.) şi Regatului nou (1550-1000 Î.Hr.).
         Din timpul primei perioade, cele mai frumoase monumente de artă, reprezentate mai
ales prin statui, printre care cea a Regelui Mycermas şi a “numitului Hosi” sunt dovezi ale
forţei musculare şi a frumuseţii corpului omenesc. Basoreliefurile de Ptah-Hotep, confirmă
existenţa unei intense preocupă ri a egiptenilor pentru educaţie fizică. În timpul perioadei de
mijloc se observă o atenuare a reliefului muscular. Din această perioadă datează picturile
murale descoperite la Beni-Hasan, unde un perete întreg este acoperit cu o frescă reprezentând
fazele unei lupte, cu 120 de figuri, deosebit de sugestiv realizate. Luptătorii sunt desenaţi în
culori diferite, pentru a se observa mai bine detaliile mişcărilor. Arta rafinată cu care este
realizată această operă, grija pentru detalii demonstrează locul important pe care exerciţiile de
luptă îl ocupau în viaţa egiptenilor.
         În perioada următoare, cea a Regatului nou, dominată de personalitatea regelui
Ramses, atenţia acordată activităţilor de educaţie fizică este atestatăde numeroase reprezentă
ri artistice, care deşi sunt mult mai stilizate decât cele din perioadele anterioare conţin
suficiente detalii a căror analiză să concluzia că exerciţiile fizice se bucurau de mare
apreciere în rândurile populaţiei.
         Exerciţiile fizice se practicau în şcolile din Egipt, deşi idealul educaţional al timpului
era pregătirea copiilor pentru meseria de “scrib”, prin care se putea aspira la o carieră de
funcţionar considerată cea mai sigură şi prestigioasă. Gimnastica analitică care cuprindea
exerciţii pentru membre şi coloana vertebrală era completată cu diferite jocuri de mişcare,
jonglerii cu obiecte, sărituri cu coarda, lupta cu bastoane.


                                                   7
         Preţuirea de care se bucura educaţia fizică este confirmată de faptul că exerciţiile
fizice erau incluse în educaţia principilor. Viitorul rege Sesostris, crescut împreună cu alţi
copii de seama lui era obligat să alerge până la 180 de stadii (35 km) pentru a avea dreptul să
primească de mâncare.
         Vânătoarea se practica diferenţiat pe categorii sociale: faraonul şi suita sa vânau
animalele mari care se găseau din belşug în delta Nilului, în timp ce oamenii de rând se
mulţumeau să vâneze capre, antilope, gazele. Pescuitul era şi el la mare preţ, iar în pauzele
dintre partidele de pescuit pe apele Nilului se organizau adevărate întreceri de “jute nautice”.
         Chiar dacă egiptenii n-au fost un popor războinic ei au avut totuşi o armată bine
organizată, exerciţiile militare demonstrând măiestria în mânuirea armelor specifice: arcul,
securea, ghioaga, lancea şi scutul. Călăria era destul de puţin practicată, calul fiind folosit în
schimb pentru trasul carelor de război, ceea ce solicita îndemânare şi forţă.
         Poporul egiptean a fost un mare iubitor al muzicii şi dansului, numeroasele
instrumente găsite în mormintele lor, picturile şi basoreliefurile care surprind scene de dans
dovedind acest lucru. Caracterul dansurilor era diferit, de la dansurile sacre executate ca
elemente ale cultului lor religios până la dansurile vesele populare sau executate de
profesionişti.
         3.2. INDIA era locuită încă din mileniul al IV-lea Î.Hr. de o populaţie formată din
triburi de oameni cu piele de culoare închisă care mai ales în regiunile nordice ale peninsulei
au dezvoltat o originală civilizaţie. Cea mai veche dovadă a culturii indiene sunt “Vedele”,
poemele scrise în limba sanscrită datând din mileniul al IV-lea Î.Hr., cartea sfântă care a stat
la baza religiei, filozofiei, moralei şi chiar a instituţiilor sociale specifice hinduşilor. Pe lângă
instrucţiunile care se referă la viaţa de toate zilele, în “Vedele” se pot întâlni şi referiri la
activitatea fizică, care întregea educaţia necesarăatingerii idealurilor religioase şi sociale.
           La mijlocul mileniului al II-lea Î.Hr. în urma invaziei triburilor plecate din podişul
Pamir care au supus populaţiile locale, în India are loc un proces de stratificare socială. Se
produce o împărţire a societăţii indiene în grupuri sociale, numite “caste”. Cuceritorii au
format casta sacerdotalăa “brahmanilor”, casta militarilor “kshatriya” şi casta comercianţilor
“vaisya”, în timp ce băştinaşii au format casta “sudra” lipsităde drepturi. În “legile lui Manu”
care guvernau viaţa acestora se fac referiri la băile în lacuri şi râuri, nu numai pentru
asigurarea igienei corporale cât mai ales ca mijloc de spălare a “păcatelor”. Brahmanii mai
practicau şi o serie de exerciţii de respiraţie, accentul fiind pus pe posibilitatea de reţinere a
respiraţiei un timp cât mai îndelungat. Executate cu scop religios, acestea au devenit pe
parcurs un sistem specific de exerciţii respiratorii, numit “pranayama”, în care îşi au originea
exerciţiile “Yoga” care se cristalizează în timp ca un sistem filozofic şi religios specific
civilizaţiei hinduse.
           Biografia prinţului Gautama ( sec. al V-lea Î.Hr.) - întemeietorul “budismului”,
conţine elemente care atestă importanţa acordată educaţiei fizice şi sportive în formarea
tinerilor care făceau parte din casta militară(kshathria). Când a dorit să se căsătorească, prinţul
a trebuit să facă dovada cunoştinţelor sale religioase şi matematice, dar şi a unor foarte bune
calităţi fizice. El şi-a demonstrat aceste calităţi într-o competiţie la care au luat parte 500 de
tineri care s-au întrecut în mânuirea arcului, luptă, săritură, alergare, înot, conducerea
elefantului, a carului, dans şi mimică. (Kiriţescu, 1943)
         3.3.CHINA În perioada secolelor al XVIII-lea şi al XII-lea Î.Hr., a fost întemeiat
primul stat chinez purtând numele de Şan-In, în apropierea fluviului Hwangho, locuitorii săi
ocupându-se în principal cu agricultura şi mai târziu cu meşteşugurile: olărit, ţesut,
prelucrarea lemnului. După instaurarea societăţii sclavagiste, conducătorul suprem atât din
punct de vedere politic cât şi religios era “Împăratul, fiul cerului”. Statul s-a dezmembrat în
urma atacurilor triburilor nomade din nord şi abia în secolul al III-lea Î.Hr. apare un nou stat
puternic, cel al dinastiei Ţin. Din această perioadă datează construirea “marelui zid”


                                                8
chinezesc.
          Educaţia la vechii chinezi se bucura de o foarte mare preţuire, mai ales în rândul
claselor nobiliare ale societăţii. Copiii se bucurau de o educaţie integrală care viza toate
laturile personalităţii: mintea, sufletul, caracterul şi trupul. Primele noţiuni şi cunoştinţe ei le
primeau încă din familie, apoi urmau şcolile cu grade de dificultate diferite. În şcoli se învăţa
cititul, matematica, muzica, dansul, religia. Educaţia fizică era inclusă în program la vârsta de
15 ani când tinerii învăţau să tragă cu arcul şi să conducă carul. Tragerea cu arcul nu era
numai un exerciţiu de pregătire pentru luptă, ci şi semnul unei adevărate virtuţi, fiind punctul
de atracţie principal al ceremonialurilor publice, prezidate adeseori chiar de Împărat.
Conducerea carului era o artă, dovada unei bune educaţii, care împreună cu exerciţiul de
tragere erau considerate ca dovezi ale unei gândiri corecte şi ale unor virtuţi morale.
          Dansul era iubit de chinezi şi avea un caracter religios, alcătuind unul din elementele
dramelor rituale prin care se celebra cultul străbunilor şi a faptele lor eroice. Mai existau şi
dansuri funebre, dansuri magice toate având ca specific acest caracter moral.
          În afara exerciţiilor clasice deja descrise chinezii mai practicau luptele cu pumnii,
scrima cu sabia şi aruncarea cu piatra, Aceste exerciţii cu pronunţat caracter războinic au
ajuns la apogeu mai ales în perioadele de “militarism” ale Chinei Antice, cum ar fi cea din
timpul dinastiei Ciu (1122-1155 Î.Hr.)
          Primul sistem chinez de educaţie fizică datează din anul 2698 Î.Hr., are un caracter
medical şi se datorează medicului Kong-Fu. Acesta a pornit de la ideea că orice boală îşi are
originea în blocarea sau nefuncţionarea unor organe, iar pentru a le debloca este suficient să
se execute mişcări însoţite de gimnastică respiratorie. Sistemul lui Kong-Fu a fost introdus
în ritualul religios, considerându-se că prin practicarea acestor exerciţii se pot obţine nu
numai beneficii fizice ci şi de ordin spiritual.
          Multe secole mai târziu, pe baza acestor străvechi exerciţii de gimnastică
respiratorie, generalul Yo-Fei (1102-1142 D.Hr.) a creat un nou sistem de educaţie fizică
chineză, cu caracter naţional format din exerciţii de ţinută şi de luptă, practicat până în zilele
noastre. Acesta stă la baza numeroaselor “wushu”, artele marţiale chineze atât de apreciate
astăzi.
         3.4. JAPONIA prin poporul său recunoscut ca un mare păstrător al tradiţiilor, a
menţinut până astăzi formele vechilor exerciţii fizice adaptate la condiţiile timpurilor
moderne.
         Sumo sau lupta corp la corp a fost la început un privilegiu al nobililor purtători de
spadă, al samurailor, constituind un spectacol pentru curtea imperială. Treptat el a fost preluat
de popor, devenind în cele din urmă un sport al profesioniştilor. Până astăzi acest sport şi-a
păstrat caracterul tradiţionalist, luptătorii de “sumo” folosind aceleaşi 48 de procedee, iar în
competiţii până de curând nu au avut drept de participare decât luptătorii de origine japoneză.
         Kendo este scrima cu bastoane lungi de bambus, ţinute cu amândouă mâinile.
Luptătorii sunt protejaţi cu mă şti, pieptare, manşete şi mănuşi de protecţie, fiind permise doar
loviturile peste cap, braţe şi laturile corpului. La fel ca şi “sumo”, kendo a fost la început
apanajul samurailor, dar a fost preluat şi de populaţie, iar în zilele noastre este o disciplină
sportivăapreciată.
         Jiu-jitsu era lupta de apă rare fără arme, prin care se urmărea zdrobirea adversarului şi
anularea capacităţii lui de luptă, prin folosirea diverselor procedee dintre care unele erau
foarte periculoase, chiar mortale. Utilizată la început doar de samurai, a fost preluată de
luptătorii “ninja”, răspândindu-se în toate păturile populaţiei. Prin adaptarea unora dintre
mijloacele specifice jiu-jitsului s-a creat în secolulul al XIX-lea sportul naţional al japonezilor
“judo”.
         Kyudo era un exerciţiu tradiţional, considerat obligatoriu pentru toţi tinerii japonezi,
constând în mânuirea unui arc lung de 2,20 (yumi) cu o curbură asimetrică. Acest arc utilizat


                                                9
din cele mai vechi timpuri era considerat în Japonia un obiect sacru fiind folosit mai ales în
cadrul ceremoniilor religioase. Reconsiderat în timpurile moderne kyudo a devenit de la
începutul secolului al XX-lea unul din sporturile tradiţionale japoneze.
ÎNTREBĂ RI
   1. Ce caracter aveau mişcă rile de gimnastică practicate de vechii egipteni ?
   2. Putem vorbi despre un sistem de educaţie fizică în India ?
   3. Care a fost primul sistem de exerciţii fizice cunoscut în China şi în ce a constat el ?
   4. Câte dintre vechile forme de practicare a exerciţiilor fizice japoneze se pă strează şi în zilele noastre ?




                                                       10
4. EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN GRECIA ANTICĂ: PERIOADA PRECLASICĂ ŞI PERIOADA
      CLASICĂ (CONCEPPŢIA DESPRE EDUCAŢIE, INSTITUŢII, FORME DE
      PRACTICARE, JOCURILE OLIMPICE, NEMEICE, PHITICE, ISTHMICE,
                            PANATHENEENE.
           ETAPELE EVOLUŢIEI ŞI DECLINULUI EDUCAŢIEI FIZICE

          În domeniul educaţiei fizice grecii au atins o dezvoltare greu de egalat de alte
popoare, vechea Eladă poate fi considerată ca o epocăde aur a educaţiei fizice, iar exerciţiile
fizice ale grecilor formează cel mai interesant capitol al istoriei educaţiei fizice, un model
rămas până în zilele noastre sursăde inspiraţie şi progres. Ca parte integrantăa culturii,
educaţia fizică a cunoscut mai multe stadii de dezvoltare care pot fi reunite în douămari etape:
perioada preclasică sau preelenică(de la origini până în anii 1200 Î.Hr.) şi perioada clasică sau
elenică( din 1200 Î.Hr. până în secolul al V-lea D.Hr.)
          4.1.În perioada preelenică sau preclasică pe teritoriul Greciei s-a dezvoltat o
civilizaţie proprie, deosebităde cea a Greciei clasice, numită“egeeană”, pentru căteritoriul
unde a înflorit în special au fost insulele din Marea Egee. Această civilizaţie este cunoscută şi
sub denumirea de "minoică" de la numele legendarului rege Minos al Cretei, unde a atins
apogeul. Cu toate căa fost proprie zonei insulare, această civilizaţie s-a infiltrat şi în Grecia
continentală, unde a luat contact cu populaţia indo-europeanăa “aheienilor” pe care a
influenţat-o puternic. Cele douămari centre continentale ale acestei culturi au fost cetăţile
Tirint (patria lui Hercule) şi Micene.
          Invazia popoarelor venite din nord, în special a “dorienilor” a distrus această
civilizaţie, iar existenţa ei a fost cunoscutăabia după ce expediţiile arheologice din perioada
modernăau scos la ivealăde sub ruine, urme care au relevat o viaţă culturală, socială,
religioasă cu nimic mai prejos de cea din secolele următoare. Descoperirea în secolul al XIX-
lea, de către germanul Schliemann a ruinelor Troiei a fost confirmarea deplinăa existenţei
acestei civilizaţii.
        Alături de obiectele de artă, în special basoreliefuri datând din anii 2000 Î.Hr., pe care
erau reprezentate scene de luptă(pugilat, trântă, lupte cu taurii), cele mai importante dovezi
care atestă practicarea exerciţiilor fizice în acele timpuri se gă sesc în documentele literare
Legenda Argonauţilor şi Poemele Homerice.
          Legenda Argonauţilor, compusăde Apolonius din Rhodos prin sec. al III-lea Î.Hr,
descrie expediţia lui Iason cu corabia Argos pentru aducerea “lânii de aur” din Colchida. În
timpul expediţiei, argonauţii se opresc pe o insulădin Marea Egee şi participăla jocurile care
se organizau aici. Sunt pomenite jocurile de palestre, cursele de cai, pugilatul, trasul cu arcu.
Orfeu primeşte un premiu pentru cântecele sale. Din întreaga descriere reiese pe de o parte
caracterul sportiv al practicării acestor exerciţii dar şi asocierea lor cu religia, poezia şi
muzica, asociere care va caracteriza concepţia greacădespre educaţie fizică pe tot parcursul
său istoric.
          Poemele homerice au o importanţădocumentară imensă pentru cunoaşterea vieţii
culturale a Greciei din perioada cuprinsă între secolele al XII-lea şi al VIII-lea Î.Hr. Epopeea
homerică cuprinde două pasaje referitoare la practicarea exerciţiilor fizice de către vechii
greci. Unul face parte din cartea a XXIII-a din Iliada fiind episodul care descrie
înmormântarea lui Patrocle, ucis de Hector. Jocurile şi întrecerile constituie punctul cel mai
important. Personaje istorice care au luat parte la războiul troian participăla întrecerile de
care, la cele luptă şi pugilat, la , la aruncarea suliţei şi a discului, la tragerea cu arcul.
          În cartea a VIII-a din ODISEEA este descrisă epopeea lui ULISE. Naufragiat pe
insula feacilor (fenicieni) acesta a fost invitat de regele Alcinaus săasiste şi apoi să participe la
întrecerile lor care constau în aruncarea suliţei, trântă şi alergare. Sunt descrise şi jocuri cu

                                               11
mingea, precum şi dansuri executate de fiii regelui.
           Prezenţa acestor descrieri în poemele homerice atestăvechimea şi răspândirea
exerciţiilor fizice în rândul vechilor greci, precum şi faptul că ele au devenit tradiţionale încă
din perioada Greciei preelenice.
         Civilizaţia aheianăa atins apogeul între anii 1400-1200 Î.Hr., perioadă în care cetăţile
Tirint şi Micene au ajuns la maximă înflorire, iar influenţa lor s-a extins pe teritoriul Greciei
continentale. Războiul troian a fost ultimul act al acestei expansiuni.
         Dupăo perioada care a durat câteva sute de ani, Grecia devine din nou un centru al
civilizaţiei lumii antice, viaţa politicăfiind concentrată în jurul a douămari centre, opuse din
multe puncte de vedere: Atena, întemeiatăde urmaşii ionienilor şi Sparta, întemeiatăde urmaşii
invadatorilor dorieni.
           4.2.Perioada clasică. Deşi au existat adesea diferenţe destul de pregnante între cele
douămari centre ale Greciei clasice, Atena şi Sparta, trebuie subliniat faptul că una dintre
preocupă rile principale ale poporului grec indiferent de cetate era aceea de îngrijire atentă şi
continuăa trupului şi spiritului. În Grecia clasică se contureazădin ce în ce mai clar o
concepţie sistematicădespre educaţie, concepţie în care grija pentru educaţia fizică era aşezată
pe primul plan. În această perioadă educaţia a devenit una dintre funcţiile fundamentale ale
statului, iar marii filozofi au fost preocupaţi să precizeze cât mai clar scopurile şi săgă sească
cele mai potrivite metode şi mijloace de realizare.
            În Grecia antică, marii filozofi şi legislatori au fost în acelaşi timp şi principalii
educatori ai poporului lor.
           Principiul fundamental al concepţiei greceşti era legătura indisolubilă dintre corp şi
spirit, un corp sănătos fiind condiţia indispensabilă pentru ca activitatea intelectuală să fie
normală. Formulată de gânditorii Greciei antice ea se adaugă la concepţiile utilitare, cum ar fi
cele referitoare la influenţa exerciţiilor fizice asupra sănătăţii şi importanţa lor pentru
realizarea unei pregătiri militare, care au fost întâlnite şi la celelalte popoare vechi.
           4.2.1.Concepţia greacă despre educaţia fizică a evoluat în trei direcţii principale:
igienică, militară şi armonioasă, fiecare dintre aceste direcţii bucurându-se de atenţia celor
mai luminate minţi ale timpului. Exerciţiile fizice şi-au clarificat conţinutul, au fost
sistematizate şi au dobândit o terminologie adecvată.
           Concepţia igienică este reprezentată de o ilustră galerie de învăţaţi, care din cele mai
vechi timpuri au arătat legătura dintre exerciţiile fizice şi sănătate:
     Chiron, celebrul centaur, considerat unul dintre întemeietorii medicinei şi farmaciei, a
         îndrumat educaţia lui Achile, Nestor, Jason, Castor şi Polux, desluşindu-le tainele
         vânătorii dar şi pe cele ale pă stră rii sănătăţii.
     Asclepios (Esculap), în lucră rile sale de medicină recomanda exerciţiile fizice, băile
         şi masajul, alături de un regim alimentar corect pentru întreţinerea sănătăţii.
     Herodicos din Selimbria, predecesorul lui Hipocrat a fost primul care a stabilit
         normele gimnasticii igienice şi terapeutice, fiind considerat “pă rintele” gimnastice
         terapeutice greceşti.
     Hipocrate, marele medic al antichităţii greceşti, care a trăit între anii 460-377 Î.Hr. nu
         s-a ocupat direct de gimnastică, dar în tratamentul pe care-l recomanda pentru anumite
         boli el a atribuit o mare importanţă efectelor exerciţiilor fizice, masajelor şi regimului
         alimentar, considerând căacestea contribuie decisiv la realizarea “echilibrului umoral”
         şi influenţează“pneuma” (principiul vital).
     Galenus (Galen, Galien), celebru medic şi igienist din secolul al II-lea D.Hr.(138-
         211) a scris pe lângă numeroase că rţi de medicină şi trei lucră ri care sunt legate direct
         de educaţie fizică. “Higieinon logoi”, “Trasybul” şi un manual despre jocurile cu
         mingea care conţin observaţii foarte interesante despre relaţiile dintre gimnastică şi
         igienă. DupăGalenus, medicina este “ştiinţa corpului” şi se împarte în igienă şi

                                               12
        terapeutică. Gimnastica, fiind un mijloc de păstrare a sănătăţii, face parte din igienă,
        deci din medicină.
     Filostrat (176-249 D.Hr.) a scris o lucrare deosebit de importantă “Despre
        gimnastică”, în care tratează cu multe detalii istoricul şi tehnica exerciţiilor din
        gimnastica grecească. Cartea este un adevărat document depre concepţiile greceşti
        despre fiziologie, igienă şi influenţa exerciţiilor asupra sănătăţii.
     Antylos, alt medic celebru din secolul al II-lea D.Hr. continuă edificarea gimnasticii
        terapeutice. Theon din Alexandria, a scris o “Enciclopedie” a gimnasticii în 16 volume
        din care din pă cate au rămas doar câteva fragmente.
          Concepţia militarăa fost caracteristică statului spartan, fiind o consecinţă naturală a
originii, dar şi a structurii psihice şi politice a acestui popor. Sparta s-a organizat ca stat
militar în care fiecare cetăţean trebuia să fie soldat. Copiii nu mai aparţineau familiei, încă de
la naştere ei erau preluaţi de stat. Viaţa cetăţenească era un serviciu militar permanent care
începea încă din copilărie. Copii mai puţin dotaţi sau infirmi erau lăsaţi sămoară, expuşi pe
muntele Taiget. Cei sănătoşi şi viguroşi erau lăsaţi în grija familiei doar până la vârsta de 6
ani, după care băieţii erau preluaţi de stat şi daţi în grija pedotribilor. Îndrumaţi de aceştia
până la 18 ani ei erau educaţi într-un regim sever prin care se urmă rea creşterea rezistenţei
fizice, antrenarea lor pentru luptă prin marşuri, călărie, înot, mânuirea armelor. La 18 ani
tinerii deveneau “efebi”, iar la 20 de ani soldaţi. Abia după30 ani erau socotiţi bă rbaţi şi
primeau dreptul de a se că sători.
          Fetele erau crescute şi educate în acelaşi spirit. Ele trebuiau să-şi întă reascătrupul
pentru a putea da naştere unor copii sănătoşi şi voinici. Una dintre capodoperele sculpturii
antice, aflatăazi în muzeul de la Vatican, înfăţişează “alergătoarea dorică”, o fată îmbră cată
cu un “chiton” scurt, cu cingătoare şi cu umărul gol, al cărui trup este plin de graţie dar şi de
forţă. Pe lângăalergare, fetele spartane aruncau discul şi suliţa, înotau, se jucau cu mingea,
dansau. Educaţia asprăa spartanilor nu excludea latura spirituală, care se cultiva mai ales în
timpul meselor luate împreună cu conducătorii lor, când tinerii erau obişnuiţi sădiscute
probleme de politică sau învăţau cântece şi versuri ale unor poeţi ca Terpandru şi Tirteu,
scrise în acelaşi spirit al dragostei şi sacrificiului pentru patrie.
          Concepţia armonioasă(a idealului armonic) a caracterizat statul atenian. Spre
deosebire de spartani, atenienii (urmaşi ai ionienilor) erau o populaţie cu fire blândă şi
înclinată spre preocupă ri intelectuale. Ei au rămas în istorie ca oameni cu simţul mă surii, al
frumosului şi al armoniei. Pentru atenieni valoarea fiinţei umane era un lucru complex, care
depindea de foarte multe calităţi. Din îmbinarea acestor calităţi trebuia să rezulte perfecţiunea
umană, ideal al vechilor atenieni. Acest ideal era concretizat în formula “kalos kai agatos”,
adică “om frumos şi bun”. Educaţia trebuia să vizeze în egală măsură latura fizică şi cea
spirituală. Prin educaţie se obţinea în primul rând sănătate, putere şi agilitate. Însumarea
acestor calităţi avea ca rezultat frumuseţea corpului manifestată prin proporţii armonioase şi
ţinută. Aceste calităţi fizice stăteau la baza dezvoltării calităţilor morale: curajul, cumpătarea,
iar paralel cu acestea prin studiul filozofiei şi al artelor se desăvârşea educaţia spirituală. Cel
care a contribuit decisiv la fundamentarea teoretică a acestei concepţii despre educaţie a fost
Platon. În lucră rile sale “Legile” şi “Republica”, el a elaborat un sistem de educaţie în care
educaţia fizică este prezentă ca cel mai important element al educaţiei armonioase. Platon
aratăorigine ei în necesitatea fiziologică de mişcare a omului, fiind primul care studiază
fundamentarea fiziologică şi psihologică a mişcă rii, precum şi efectele ei. În acest mod, el
pune bazele abordă rii ştiinţifice a educaţiei. Înglobând termenului “gimnastică, alimentaţia,
băile, masajul şi odihna, Platon ridică gimnastica la rangul de “sophia”, ştiinţă.
          Alt mare gânditor ale cărui concepţii au influenţat concepţiile lumii antice greceşti
despre educaţie, a fost Aristotel. Pe lângă calităţile sale de om de ştiinţă, acesta a fost şi un
mare pedagog. După ce s-a ocupat de educaţia lui Alexandru cel Mare, a fondat la Atena


                                               13
gimnaziul Lykenion. Spre deosebire de Platon, considera educaţia nu numai o obligaţie a
statului ci şi una a familiei. Creatorul logicii şi al silogismului considera educaţia fizică
indispensabilă, alături de gramatică, muzică sau desen, pentru formarea personalităţii copiilor.
Bucurându-se de atenţia marilor spirite ale antichităţii, nu este de mirare că gimnastica a
devenit una dintre componentele esenţiale ale vieţii cetăţeneşti şi a influenţat considerabil
viaţa politică, socială şi militară a poporului grec.
          4.2.2. Atena era renumită pentru atenţia şi grija cu care se urmă rea educaţia
copiilor şi a tinerilor. Aici exista un număr mare de şcoli, învăţătura fiind considerată ca o
obligaţie a familiei, iar pentru copiii orfani ai căror pă rinţi au murit pentru apă rarea cetăţii,
obligaţia statului. Până la 7 ani copiii trăiau în familie unde primeau primele învăţături şi
deprinderi, iar de la aceastăvârstă, băieţii intrau în şcoli şi îşi începeau instrucţia sub
îndrumarea atentăa unor persoane special pregătite. Până la 18 ani ei învăţau literele cu
“gramatistul”, muzica cu “cytaristul” şi gimnastica cu “pedotribul”. La 18 ani băieţii
deveneau “efebi”, continuându-şi încâ doi ani educaţia în cadrul “Efebiei”, iar la 20 de ani
erau consideraţi maturi.
          Nota caracteristicăa procesului de educaţie era importanţa care se acorda
educaţiei fizice, că reia îi era consacratăaproape în exclusivitate perioada cuprinsă între 14
şi 18 ani. Dacăla început, practicarea gimnasticii era rezervată exclusiv celor din clasele
bogate, din secolul al IV-lea Î.Hr., în urma reformelor lui Solon, acest drept îl aveau toţi
tinerii născuţi liberi. Gimnastica se învăţa în "Palestre", instituţii şcolare specifice. Toţi
participanţii aveau corpul complet gol, nuditatea fiind o regulă generală pentru orice exerciţii
gimnastice, atât în şcoală cât şi în cadrul unor întreceri. Practicarea exerciţiilor cu corpul gol
era posibilă datorită climei calde, pentru că se obişnuia ungerea pielii cu diverse unguente şi
uleiuri, precum şi presărarea cu nisip dar şi pentru că un trup armonios dezvoltat constituia
motiv de mândrie pentru orice bărbat grec. Etimologic, cuvântul “gimnastică” provine din
această caracteristică a practicării exerciţiilor fizice de către vechii greci. “Gymnazien”,
înseamnă “a se dezbrăca”, a rămâne gol”, iar gimnastica era în concepţia grecească "arta care
se executa cu corpul gol".
          Exerciţiile gimnastice se învăţau şi se practicau sub directa îndrumare a
“pedotribilor”. Pregătirea lor era empirică, ei fiind recrutaţi cel mai adesea din rândul foştilor
practicanţi ai exerciţiilor fizice. Mai târziu a apă rut o nouă categorie de educatori în domeniul
educaţiei fizice: “gimnaştii”. Aceştia erau oameni cu o pregătire completă având şi cunoştinţe
medicale, fiind pedagogi şi medici, în egală măsură.
         La împlinirea vârstei de 18 ani tinerii erau primiţi în Efebia, o instituţie de stat unde se
desăvârşea educaţia lor cetăţenescă şi militară. Pentru a deveni efebi tinerii erau supuşi unui
examen riguros numit “dokimassia". Acest examen consta într-o evaluare a însuşirilor morale
şi cunoştinţele de bază. Prin marşuri, exerciţii de mânuire a armelor, gărzi şi patrule, efebii îşi
făceau ucenicia de soldaţi, condiţie indispensabilă pentru a deveni cetăţeni ai cetăţii. Pe lângă
pregătirea militară şi fizică efebii frecventau lecţiile unor retori şi filozofi din gimnazii. Când
împlineau 20 de ani, efebii deveneau cetăţeni şi făceau doi ani de serviciu militar, după care
se puteau bucura de toate drepturile cetăţeneşti.
          Dacă şcolile pentru prima etapăa educaţiei şi palestrele erau instituţii particulare, cele
pentru efebi erau instituţii ale statului, numite “gimnazii”. La originea acestora au fost
“palestrele”. La început, acestea erau construcţii simple sau mai degrabă spaţii închise în
care se desfăşurau activităţi care nu necesitau suprafeţe foarte mari pentru desfăşurare: lupte,
sărituri. Treptat acestor palestre li s-au adus perfecţionă ri şi au fost completate cu diferite
anexe: camere de depozitare a uleiurilor pentru ungere, vestiare, băi, încă peri pentru masaj şi
odihnă. Activităţile care necesitau spaţii mari de desfăşurare, precum alergările sau aruncă rile
se exersau la început în afara incintelor palestrei, dar pe mă sura creşterii importanţei
acordate activităţilor sportive au fost amenajate spaţii speciale, adesea acoperite, care au


                                               14
devenit “gimnaziile” propriu-zise. Porţiunile care rămâneau neocupate de construcţii erau
plantate cu arbori, împodobite cu statui, porticuri, bazine. Astfel, gimnaziile au devenit
construcţii din ce în ce mai impozante pentru care s-a creat un stil arhitectonic propriu.
Cetăţile îşi făceau un punct de onoare din a construi gimnazii cât mai frumoase şi mai bine
dotate. Un oraş fără gimnaziu era de neconceput: Pausanias, descriind Grecia, refuză săacorde
numele de oraş localităţii Panopeea, pentru că aceasta nu avea gimnaziu.(Kiriţescu, 1943)
           În secolul al V-lea, aflată în perioada cea mai înfloritoare a istoriei sale, Atena avea
trei gimnazii, aşezate toate în afara oraşului. Primul era Akademia, aşezat lângăKifissia, pe
aleile căruia preda Platon filozofia sa discipolilor să i. La est de Atena, se gă sea Lykenion,
gimnaziul lui Aristotel, iar ceva mai departe Kinosarges, un gimnaziu unde aveau acces şi
străinii. Mai târziu, s-au ridicat şi alte gimnazii în interiorul cetăţii, toate fiind construite în
apropierea cursurilor de apă. Apa era un element absolut indispensabil pentru alimentarea
băilor, întreţinerea curăţenia şi menţinerea plantaţiilor de arbori.
           4.2.3. Exerciţiile fizice şi deprinderile motrice care au alcătuit fondul educaţiei
fizice din Grecia antică, au fost clasificate în trei mari categorii, după scopurile pe care
le urmă reau şi metodele pe care le foloseau:
     Gimnastica propriu-zisă- al că rei scop era formarea omului prin exerciţii care să-i
         dezvolte forţa şi îndemânarea;
     Orchestrica - alcătuită din dansuri, pentru formarea unei ţinute frumoase şi educarea
         sensibilităţii prin muzică şi dans;
     Agonistica - prin jocurile şi întrecerile care-i sunt caracteristice avea ca scop
         evidenţierea calităţilor fizice şi morale ale participanţilor, dar şi întărirea voinţei şi a
         caracterului.
           Gimnastica grecească era alcătuită dintr-un număr nu foarte mare de exerciţii,
destul de simple ca tehnică de execuţie şi care nu necesitau aparate speciale. Acestea erau:
alergarea, săritura liberă, lupta, aruncarea cu discul, aruncarea cu suliţa, (considerate exerciţii
uşoare), pugilatul şi pancraţiul, (cotate ca exerciţii grele). Se mai adăugau dansurile şi jocurile
cu mingea.
           De obicei atleţii practicau una dintre cele două categorii, sau chiar unul dintre
exerciţii. Cei care-şi propuneau să devină atleţi compleţi se antrenau într-un program complex
numit “penthatlon”, compus din cinci exerciţii: alergarea, săritura, aruncarea discului şi
suliţei, lupta, iar mai târziu şi pugilatul. Introdus în programul Jocurilor Olimpice în anul 708
Î.Hr., pentatlonul a înlocuit exerciţiile izolate.
           Alergarea era exerciţiul cel mai vechi şi mai simplu, primul din cadrul pentatlonului.
Se executa pe pistele gimnaziului şi putea fi de “viteză” sau de “durată” Alergarea de
vitezăavea două probe: “dromos” pe distanţa de un stadiu (192 de metri) şi “diaulos” pe
distanţa dublă. Alergarea de durată se numea “dolicos” şi se desfăşura pe distanţa de 24 de
stadii, adică aproximativ 4,5 km.
           Săritura se executa în lungime sau în înălţime, de pe loc sau cu elan, peste coardă
sau prin cerc. E drept că ultimele două variante erau practicate mai ales ca jocuri ale copiilor.
Specific gimnasticii greceşti era faptul că săriturile se executau cu acompaniament muzical,
mai ales pe muzică de flaut. O altă particularitate era obiceiul de ţine în mâini în timpul
săriturii mici greutăţi, asemănătoare ganterelor folosite azi. Tehnica săriturilor sau rolul
acestor greutăţi nu este foarte bine cunoscut.
           Aruncarea cu discul era unul dintre exerciţiile pur sportive, acest gen de aruncare
neavând nici o legătură cu vânătoarea sau cu exerciţiile militare. Discul a fost la început din
lemn sau piatră, iar mai târziu din aramă, rotund şi turtit, cu suprafaţa ornamentată de figurine
cizelate. El avea un diametru de 32 de cm şi o greutate variabilăde la 2 kg până la 5 kg. Cei
mai buni “discoboli” reuşeau să-l arunce până la 32 de metri, tehnica de aruncare fiind
asemănătoare cu cea din zilele noastre.


                                               15
           Aruncarea suliţei era un exerciţiu de precizie care se practica în gimnazii. Suliţele
care se foloseau în acest scop sportiv se deosebeau de cele militare prin faptul că erau din
lemn cu vârful metalic, mai scurte şi mai uşoare şi se aruncau într-o ţintă.
           Lupta fă cea parte din categoria exerciţiilor grele, dar era cel mai iubit şi apreciat
exerciţiu din cadrul pentatlonului în competiţii. Dacăla început a fost un exerciţiu brutal şi
grosolan, în care doar greutatea şi forţa erau hotărâtoare, el s-a perfecţionat şi a ajuns să fie
apreciat ca unul din mijloacele cele mai potrivite pentru menţinerea sănătăţii şi întărirea
organismului tinerilor.
           Pugilatul sau lupta cu pumnii era forma arhaică a boxului modern, un exerciţiu
brutal, în care adversarii căutau să-şi aplice lovituri cu pumnii până unul dintre ei ceda şi
abandona. Se putea desfăşura în două forme: una cu pumnii goi şi una în care pumnii erau
înfăşuraţi în curele numite “ceste”. Cei mai mulţi dintre vechii greci nu apreciau acest
exerciţiu considerându-l brutal şi nesănătos, iar unii medici s-au declarat total împotriva lui.
Totuşi, el era iubit de masele mari ale publicului şi chiar de unii oameni de cultură, care
vedeau în el un mijloc de întărire a voinţei.
           Pancraţiul era considerat cel mai greu exerciţiu din gimnastica grecească.
“Pankration” înseamnă în limba greacăc“lupta din toate puterile”. Era o luptă care combina
trânta cu pugilatul şi în care erau permise orice mijloace pentru învingerea adversarului: apucă
ri , ridică ri, strangulă ri, călcarea în picioare, piedici, etc. Lupta se desfăşura până când unul
dintre luptători se declara învins. Exerciţiul era deosebit de periculos, adeseori se solda cu
accidente mortale. Nu fă cea parte din pentatlon, dar se desfăşura odată cu el la întrecerile din
cadrul jocurilor, fiind apreciat de spectatorii dornici de senzaţii tari. Devine foarte apreciat
mai ales în ultima perioada din istoria Greciei antice, cea de sub stăpânirea romană.
           Jocurile cu mingea, practicate sub denumirea genericăc de “sferistică” se bucurau şi
ele de preţuire. Primele indicaţii despre jocurile cu mingea apar încă în Poemele homerice şi
în Legenda Argonauţilor, iar mai târziu le-au fost dedicate chiar lucră ri speciale, mai ales
pentru că medicii timpului le recomandau pentru întărirea membrelor şi pentru dezvoltarea
îndemânării. Galenus a scris într-un mic tratat dedicat acestui subiect că jocurile aduc
"sănătate trupului, simetrie membrelor şi virtute sufletului" (Kiriţescu, 1943). Mingile cu care
se juca erau de dimensiuni diferite şi confecţionate din cele mai diverse materiale: piele, lână,
stofă, umplute cu fulgi, seminţe de smochine sau nisip. Ele erau aruncate şi lovite cu mâna, cu
piciorul sau cu bastoane curbate. Jocurile se practicau în încă peri special amenajate din
cadrul gimnaziilor, sub conducerea unui maestru numit ”sferisticos”. Jocurile în care mingea
se lovea cu un baston curbat numit "keratinozes" erau practicate mai ales de adulţi.
           Un alt exerciţiu foarte răspândit era înotul, aspect foarte normal dacă ţinem cont de
specificul aşezării geografice a Greciei. Grecii deprindeau tehnica înotului încă din copilărie,
mai ales pentru că mulţi dintre ei aveau ocupaţii care impuneau stăpânirea acestei deprinderi:
navigaţia, pescuitul, etc. Chiar şi multe dintre femei cunoşteau şi practicau înotul în Grecia
antică.
           Trasul cu arcul era şi el practicat, fapt dovedit de multe din pasajele Poemelor
homerice. Arcul era arma sciţilor şi a parţilor, iar cretanii erau cei mai buni arcaşi. În perioada
clasică popularitatea tragerii cu arcul a scăzut, deşi războiul cu perşii a dovedit importanţa lui.
Acest exerciţiu nu figura în programele jocurilor tradiţionale.
           Cursele de cai şi de care erau de asemenea practicate. Dacă călăria a fost mai puţin
răspândită ca activitate sportivă, în schimb cursele de care se bucurau de preţuire şi erau
incluse în programele jocurilor.
           ORCHESTRICA, era constituită din arta dansului. Idealul educaţional specific
Greciei, nu se putea realiza dacă exerciţiile de gimnastică nu erau îmbinate cu dansuri care
sădea mişcărilor eleganţă, graţie, sensibilitate. Dansurile aveau ca menire să exprime prin
mişcă rile trupului stă rile sufleteşti ale dansatorilor. În viaţa vechilor greci dansul avea un loc


                                               16
foarte important, fiind considerat o activitate serioasă care reuşea să-i apropie pe oameni de
zei, aşa că dansurile sacre erau mai răspândite decât cele profane. Sunt cunoscute cu denumiri
speciale, peste 200 de dansuri caracteristice perioadei antice. Natura dansurilor varia în
funcţie de divinitatea că reia îi era închinat: cele în cinstea lui Dionisos-zeul vinului sau a
zeiţei Artemis-zeiţa vânătorii, erau vioaie, în timp ce acelea dedicate lui Zeus sau lui Apollo
aveau un caracter solemn. La spartani predomina dansul atletic, marcat de multe sărituri.
Fetele din Atena dansau cu multă graţie, iar mişcă rile lor erau subliniate cu ajutorul unor
eşarfe sau văluri. Muzica însoţea întotdeauna dansul, instrumentele cele mai folosite erau :
flautul, cytara, tamburina.
          Principalele forme ale dansului erau: dansurile funebre, dansurile religioase,
dansurile phyrice sau războinice şi dansurile bachice sau dionisiace, fiecare dintre ele cu
specificul său dat de ocazia în care se dansa.
          AGONISTICA, reprezintă totalitatea jocurilor de întrecere, pe care le organizau
grecii pentru a consacra exerciţiile fizice şi a stimula ambiţia şi dă ruirea tinerilor. “Agon”
însemnă luptă şi caracterizează perfect spiritul în care erau organizate aceste întreceri, pe
sistemul concurenţei, a luptei de întrecere. Jocurile de întrecere sunt pomenite încă din cele
mai vechi timpuri, legate de cultul morţilor şi de sărbătorirea eroilor. Data la care ele şi-au
pierdut caracterul ocazional şi s-au transformat în adevărate instituţii nu se poate stabili cu
precizie. Originea lor se reflectă în caracterul sacru pe care aceste manifestări şi le-au păstrat
tot timpul, numai că vechiul cult al morţilor sau eroilor a fost înlocuit cu legarea jocurilor de
divinitatea tutelară a locului unde se desfăşurau. Zeii nu erau numai protectorii sau privitorii
jocurilor, ci adesea imaginaţia grecilor i-a coborât în arene ca participanţi. Apollo, era
considerat arcaş, discobol şi pugilist, Hermes, cel mai bun alergător. Legendele descriu
întreceri între Zeus şi Cronos, între Hermes şi Apollo, descriu isprăvile lui Hercule şi a altor
nenumărate divinităţi.
          În cadrul agonisticii existau două categorii festivităţi: unele care aveau un caracter
local şi altele cu caracter naţional. Dintre acestea din urmă cele mai importante erau: jocurile
Olimpice, jocurile Isthmice, jocurile Nemeice, jocurile Pythice şi jocurile Panathenae. Fiecare
dintre acestea a avut propriile caracteristici în ceea ce priveşte periodicitatea, genul jocurilor
şi detaliile concursurilor.
          4.2.4.Jocurile Olimpice Antice - pot fi considerate fără exagerare un simbol al
vieţii greceşti, o culme culturală a Greciei antice. De-a lungul a două sprezece secole
OLIMPIA, a fost locul sacru unde erau consacraţi cei mai buni dintre fiii Eladei.
          Originea acestor jocuri se pierde în vremurile străvechi ale perioadei preclasice din
istoria Greciei. Există surse istorice care consideră anul 884 Î.Hr. ca dată probabilă a primelor
Jocuri Olimpice, an în care regele Ifitos încheiat o convenţie cu Licurg, prin care se proclama
pace veşnică între Elida şi Sparta, iar micul stat neutru a fost pus sub protecţia întregii Grecii.
Pentru istorici însă, anul în care aceste jocuri au început să se organizeze cu regularitate este
anul 776 Î.Hr. Din acest an există o cronologie exactă a jocurilor, care poate fi considerată
cronologia istoriei poporului grec.
          Olimpia nu era un oraş propriu-zis, ci o aşezare care timp de trei ani stătea
nelocuită, fără viaţă, pentru ca să se însufleţească în vara celui de-al patrulea an, devenind
centrul interesului pentru întreaga ţară. Aşezarea era situată în nord-vestul Peloponesului, în
regatul Elidei, pe o câmpie, numită şi “dumbrava sacră”. În timpurile străvechi, aici s-a aflat
un altar al zeiţei Hera, iar în vecinătatea lui se desfăşurau în perioada preelenicăjocuri cu un
caracter local. Invazia doricăa distrus aşeză rile politice ale regiunii prin secolul al XII-lea
Î.Hr.
În Olimpia au fost ridicate în decursul secolelor numeroase construcţii. Unele aveau un
caracter religios, altele serveau pentru adă postirea instituţiilor olimpice sau găzduiau oaspeţii
sosiţi în număr mare la celebrarea jocurilor. În centrul Olimpiei se gă sea mă reţul templu al


                                               17
lui Zeus patronul jocurilor, iar în interior, statuia zeului, operăa marelui sculptor al antichităţii
Phidias. Statuia din marmură, fildeş şi aur, capodoperăa artei greceşti antice, era
consideratăuna dintre cele şapte minuni ale lumii. Alături de templu se gă sea mă slinul sacru
sădit conform tradiţiei, chiar de Hercules. Din ramurile lui se confecţionau cununile
învingătorilor. În jurul tempului erau construcţiile palestrelor, gimnaziul, stadionul,
hipodromul şi un întreg oraş format din temple, altare, statui închinate zeilor şi eroilor
jocurilor, clădirile administrative.
          Jocurile Olimpice aveau loc din patru în patru ani şi durau cinci zile, începînd
în prima să ptămână cu lună plinăa lunii “Hecatombeon”, după solstiţiul de vară,
adicăaproximativ prin 27 iulie. Intervalul dintre două ediţii se numea “olimpiadă”.
Exactitatea cu care se măsura acest interval, care era de 1457 de zile, 10 ore şi 40 de minute,
este un alt indiciu alt importanţei ce se acorda evenimentului. Toate datele importante din
istoria acestei perioade sunt fixate în timp şi exprimate prin numărul de ordine al Olimpiadei:
de exmplu lupta de la Termopile, a avut loc în primul an al Olimpiadei 75 (480 Î.Hr.). Jocurile
s-au desfăşurat regulat, fă rănici o întrerupere timp de 12 secole, până în anul 392 Î.Hr. Timp
de 1172 de ani au avut loc 293 de ediţii. Nici una din calamnităţile naturale sau catastrofele
politice care nu au lipsit în aceste secole nu le-au întrerupt şirul.
          Olimpia era sacră şi inviolabilă, un armistiţiu tacit se instaura pe tot teritoriul
grecesc în timpul jocurilor olimpice. Odatăla patru ani în perioada jocurilor numită
"hieromenia" (luna sacră) nimeni nu avea voie să se apropie sau să traverseze acest teritoriu
înarmat: lancea şi scutul erau lăsate la graniţă.
          Admiterea concurenţilor se fă cea după reguli stricte, iar pregătirea lor reprezenta
un lung şi serios proces de antrenament. Criteriile de selecţie erau etnice, sociale, morale şi
tehnice. Erau admişi doar bă rbaţii de origine grecească, femeile nefiind admise nici ca
spectatoare. Doar cetăţenii liberi puteau participa, sclavii fiind de asemenea excluşi. Se cerea
concurenţilor dovada unei bune reputaţii şi o moralitate ireproşabilă.
          Conducerea jocurilor era încredinţatăunor magistraţi numiţi “Helladonike”. Aceştia
erau investiţi cu această cinste cu un an înainte şi erau ră spunzători de organizarea serbărilor,
de judecarea rezultatelor şi decernarea premiilor. Sub comanda lor se găseau un număr
impresionant de funcţionari cu diferite atribuţii dintre care cei mai importanţi erau
“aghonoteţii" care arbitrau întrecerile.
          Jocurile Olimpice durau cinci zile. În prima zi avea loc ritualul jertfelor la cele 80
de altare, defilarea concurenţilor şi jurământul olimpic, care se desfăşura în faţa statuii lui
Zeus. În cea de-a doua zi, avea loc tragerea la sorţi şi întrecerea tinerilor de 18-20 ani.
Alergarea, luptele, pugilatul şi pancraţiul se desfăşurau în cea de-a treia zi. Ziua a 4-a debuta
cu pentatlonul urmat de întrecerile “hoplitodorilor” (oameni înarmaţi, alergările de care şi
călă ria. De a lungul secolelor această ordine iniţialăa suferit numeroase modificări, dar
întotdeauna şi indiferent de ordine pentatlonul a fost cea mai disputată şi pasionantă probă.
          Ziua a cincea, era ziua încoronă rii învingătorilor. Ceremonia nu se desfăşura pe
stadion sau pe hipodrom, ci în faţa templului lui Zeus, lîngămă slinul sacru al lui Hercule. Era
momentul culminant al celei mai mari cinstiri care se putea acorda în vechea Eladă.
Proclamarea unui concurent drept “Olimpionike”, “învingător la Olimpia”, însemna ridicarea
oamenilor care obţineau acest titlu la rangul de eroi naţional, aproape semizei. La întoarcerea
în cetăţile de origine pe eroii jocurilor îi aşteptau alte onoruri: ei se bucurau de o intrare
triumfală, urcaţi într-un car tras de patru cai, precedaţi de torţe şi urmaţi de un adevărat
cortegiu. Cea mai înaltă expresie a spiritului atletic grecesc era reprezentată de aşa numiţii
“periodonikes”, nume ce se dădea celor care reuşeau să-şi menţinătitlul de campion la mai
multe ediţii succesive sau erau cîştigători a mai multor jocuri care se desfăşurau pe teritoriul
Greciei.
          Ultima ediţie a jocurilor a avut loc în anul 392 D.Hr., iar în anul 394, printr-un


                                               18
edict al împă ratului roman Teodosiu I, jocurile sunt desfiinţate. În anul 426, Teodosiu al II-
lea ordonădistrugerea edificiilor Olimpiei. În secolul al VI-lea, un cutremur scoate din
matcăapele râurilor Alpheos şi Kladeos acoperind cu nămol ruinele Olimpiei. Abia dupăalte
12 secole, în anii 1875-1881, Olimpia este redescoperită în urma expediţiilor arheologice
conduse de Ernst Kurtius.
          Pe lângămarile jocuri din Olimpia în Grecia se organizau numeroase “agone” locale
legate de numele unor eroi sau divinităţi regionale. Dintre acestea unele au primit o
importanţă care a depă şit cadrul local şi au îmbră cat acelaşi caracter “panelenic” ca şi cele
organizate la Olimpia.
          Jocurile Nemeice şi-au primit numele de la oraşul Nemeea din Argolida şi erau
legate de cultul morţilor. Înfiinţate iniţial de Andrastos, conducătorul expediţiei “celor şapte
împotriva Tebei”, au fost dedicate amintirii unui băiat ucis de muşcătura unui şarpe în timp ce
păzea izvorul de apănecesar luptătorilor. Reorganizate de Hercules, au fost apoi dedicate lui
Zeus. Cronologia lor oficială începe în anul 573 Î.Hr., se disputau din doi în doi ani, vara, cu
un program asemănător celor de al Olimpia. Helladonicii erau îmbră caţi în negru pentru a le
sublinia caracterul, iar învingătorii primeau coroane de iederă.
          Jocurile Isthimice aveau loc al Corint, în fiecare al doilea şi al patrulea an al
Olimpiadei, primăvara. Data fondă rii lor nu se cunoaşte cu exactitate, la început ele fiind
jocuri locale dedicate unui zeu regional, înlocuit apoi cu Poseidon. Se disputau aceleaşi probe
ca şi la Olimpia, mai târziu introducându-se şi concursurile muzicale. Cîştigătorii erau
încununaţi cu coroane de pin.
          Jocurile Phythice se ţineau la Delphi în Phocida, în cinstea lui Apollo pentru a
celebra victoria zeului asupra dragonului Python şi instituirea oracolului de la Delphi. La
început aceste jocuri au avut doar un caracter muzical constând mai ales în imnuri dedicate lui
Apollo, dar ulterior ele au evoluat şi au ajuns după cele de la Olimpia, cele mai importante din
Grecia. Se desfăşurau din opt în opt ani, în al treilea an al Olimpiadei, erau dedicate vechilor
eroi, iar cununa învingătorilor era din laur. Din anul 582 Î.Hr., au început să se dispute din
patru în patru ani, iar cronologia lor a devenit mai riguroasă.
          Jocurile Panathenaee erau jocuri locale ale Athenei, dar din cauza prestigiului
cetăţii şi al dezvoltării generale a agonisticii ele au început să fie frecventate şi de locuitorii
altor cetăţi greceşti primind un caracter naţional. Întemeietorul lor este considerat Pisistrat,
care le-a înfiinţat pentru a comemora evenimentul istoric al unirii celor 12 state ale vechii
Atici sub conducera lui Theseu. La început se ţineau din patru în patru ani, în cel de-al treilea
an Olimpiadei, programul fiind alcătuit din întreceri între rapsozi la poezie, cântece şi muzică
instrumentală. Permiile constau în vase pictate cu scene de agonistică. Mai târziu programul a
fost completat cu întreceri de gimnastică, dansuri, curse de lampadofori, concursuri de
frumuseţe corporală.
          Bucurându-se de atenţia atâtor spirite mari ale antichităţii, nu este de mirare
căgimnastica a devenit una dintre componentele esenţiale ale vieţii cetăţeneşti şi a influenţat
considerabil viaţa politică, socială şi militarăa poporului grec. Pentru multe din cele mai
strălucite genii şi talente ale vieţii spirituale greceşti, participarea la jocurile tradiţionale
care se desfăşurau în arenele şi pe stadioanele Greciei a fost un lucru normal. Dacă pe lângă
participare ei reuşeau săobţină şi un premiu, acest fapt devenea un foarte serios motiv de
mândrie. Pitagora, filozoful şi matematicianul, a reuşit obţinerea unui titlu de campion la
pugilat chia la jocurile organizate în Olimpia. Platon a concurat la competiţia de lupte din
cadrul jocurilor Nemeice şi Istmice, Sofocle frecventa palestrele din Atena, iar poeţii
Euripide şi Timocreon au obţinut şi ei premii sportive.
          4.3. Istoria educaţiei fizice în Grecia antică se întinde pe o perioadă de mai bine
de 12 secole, timp în care concepţiile care au stat la baza acestei activităţi au suferit
modificări legate de evoluţia concepţiilor generale filozofice, politice şi sociale ale


                                               19
poporului grec. Toate acestea s-au reflectat în felul de viaţă al cetăţenilor şi în educaţia pe
care o primeau tinerele generaţii. Astfel în epoca descrisă de Homer, exerciţiile fizice erau
practicate doar de regii şi fiii lor, în timp ce soldaţii şi oamenii de rând erau simpli spectatori.
În perioada clasică a antichităţii greceşti educaţia fizică a devenit o preocupare a
aristrocraţilor de la care erau excluşi scavii sau micii meseriaşi. Paralel cu evoluţia social-
politică s-au produs în decursul timpului şi transformări ale ideilor despre valoarea fiinţei
umane şi a raporturilor dintre elementele sale componente, care la rândul lor au avut o
influenţă directă asupra culturii şi educaţiei. Educaţia fizică a fost puternic influenţată de
aceste modificări. Din punctul de vedere al evoluţiei educaţiei fizice istoricii împart istoria
Greciei antice în cinci mari perioade, care corespund cu marile diviziuni ale istoriei politice.
          După N.Gardimer (Kiriţescu,1943) istoric englez, cercetător al fenomenului aceste
perioade sunt:
     perioada “omului puternic” caracteristică timpurilor străvechi dinaintea secolului al
         VI-lea Î.Hr.;
     perioada idealului atletic dintre anii 500 şi 400 Î.Hr.;
     perioada specializă rii şi a atletismului profesionist cuprinsă între anii 440-338 Î.Hr.;
     perioada decandenţei atletice caracteristicăanilor 338-146 Î.Hr.;
     perioada atleticii greco-romane dintre 146 Î.Hr.-393 D.Hr.;
          Prima perioadă este perioada arhaicăa culturii greceşti şi poartă amprenta lui
Hercule considerat legendarul întemeietor al Jocurilor Olimpice. Este puternic influenţatăde
concepţiile spartane despre educaţie fizică, fiind cunoscută şi sub denumirea de perioada
omului puternic. Forţa musculară era cea care impresiona mulţimile. Printre isprăvile cele mai
cunoscute erau împingerea sau săltarea unor blocuri de piatrăimense. În ruinele Olimpiei s-au
găsit două astfel de blocuri inscripţionate datând din secolul al VI-lea Î.Hr., unul de 143 de kg
şi altul de 480 de kg.
          A doua perioadă, a idealului atletic, corespunde epocii clasice în care influenţa
ateniană este cea mai puternică. Este perioada de apogeu a istoriei antice a Greciei, timpul
maximei înfloriri politice şi culturale, secolul lui Pericle. La idealul forţei se adaugă se adaugă
acela al frumuseţii plastice. Este perioada introducerii “pentatlonului". Acest complex de
exerciţii fizice modifică concepţia despre scopul activităţii sportive, promovând atleţi cu o
dezvoltare fizică armonioasă şi completă.
          Se precizează concepţia armonioasă, scopul educaţiei fiind realizarea unui echilibru
perfect între capacităţile intelectuale, fizice şi morale ale omului. Interesul public cere ca
individul să fie subordonat comunităţii, iar educaţia cetăţeanului are drept scop dobândirea
unor calităţi care să fie utile statului, cetăţii. Exerciţiile fizice se bucură de o mare preţuire,
cele mai importante personalităţi ale timpului nu se mulţumesc să le recomande ci le practică
chiar ele.
          A treia perioadă este cea a specializă rii şi a atleţilor profesionişti. După secolul
lui Pericle a început un proces de decădere a conduitei morale care a influenţat atât sistemul
pedagogic cât şi practicarea exerciţiilor fizice. Marea cinste de care se bucurau învingătorii de
la jocurile naţionale a încurajat apariţia "atletismului" profesionist. Dacă până atunci
gimnastica a fost un mijloc de educaţie a poporului, ea începe sădevinăo meserie, iar dorinţa
de atinge armonia este înlocuită cu alte trebuinţe. Ambiţia, vanitatea, lă comia i-au determinat
pe mulţi dintre cei care frecventau gimnaziile şi palestrele sădevină profesionişti în intenţia lor
de a câştiga la jocuri. Educaţia generalăa început să fie neglijată în favoarea specializării şi
atingerea măiestriei la o singură probă.
          Perioada “elenistică” sau “alexandrină” este perioada decăderii atletismului,
defectele şi slăbiciunile care se manifestaseră până atunci la nivelul nobilelor instituţii ale
gimnasticii greceşti devenind de dreptul devastatoare. Activităţile sportive practicate cu
scopul atingerii idealului armonic sunt înlocuite cu sportul profesionist. Pe lângă acesta se

                                               20
dezvoltăalte două fenomene negative: comercializarea şi exploatarea sportivilor. Atletul grec
devine un om care trăieşte doar din sport, iar în gimnazii şi stadioane alături de cei care se
antrenează apare o lume de funcţionari care speculează victoriile sportive: impresari,
intermediari, conducători. Concurenţa fără limite şi fără scrupule favorizează folosirea unor
metode lipsite de corectitudine pentru obţinerea victoriei. Exerciţiile de atletică uşoară:
alergarea, săritura, aruncarea sunt înlocuite în preferinţele publicului cu cele violente: luptele,
pugilatul cu ceste, pancraţiul. Schimbă rile politice şi sociale favorizează aceastădecădere a
educaţiei fizice: cuceririle lui Alexandru cel Mare schimbă fundamental structura poporului
grec, locul idealurilor colective este luat de cele cu caracter individual. Dominaţia greacă din
timpul lui Alexandru ajunge până în Egipt şi Asia, iar spiritul naţional specific al poporului
grec începe să fie înlocuit cu cosmopolitismul. Pregătirea militară pierde din importanţă, iar
efebia devine un stagiu de lux.
          Ultima perioadă, cea a atleticii greco-romane consfinţeşte decăderea gimnasticii
greceşti. În Grecia supusă dominaţiei politice a Romei, se produc schimbări fundamentale.
Idealul cultural s-a modificat fundamental: muzica şi gimnastica nu mai sunt pe prim planul
educaţiei, fiind înlocuite cu alte trei discipline de esenţă intelectuală: gramatica, retorica şi
filozofia. Educaţia fizică se limitează la o sumară pregătire cu caracter militar, redusă la
durata unui singur an. Grecia nu-şi mai educă fiii pentru a deveni buni soldaţi pentru că starea
ei de vasalitate nu mai necesita acest lucru. Odată cu prefacerile politice se accentuează şi
transformarea concepţiilor filozofice. Idealurile morale se schimbă, se vorbeşte despre
eliberarea sclavilor, despre schimbarea condiţiei femeii. Religia şi morala creştină se
răspândesc din ce în ce mai mult, iar acestea reprezintă o negare completă a vechilor concepţii
greceşti. Urmarea acestui proces a fost neglijarea şi părăsirea treptată a exerciţiilor fizice.
Gimnastica mai era păstrată ca parte a educaţiei generale, dar numai pentru că era considerată
necesară pentru sănătate.

ÎNTREBĂ RI
1. Care sunt principalele surse documentare referitoare la nivelul de dezvoltare al educaţiei fizice în perioada
    preclasicădin istoria Greciei antice ?
2. Sub influenţa căror factori a luat naştere concepţia greceascădespre educaţie fizică?
3. La ce se referă concepţia igienică?
4. Că reia dintre cetăţile greceşti i-a fost caracteristică concepţia militară şi de ce ?
5. Ce înţeles au cuvintele "kalos kai agatos" ?
6. Sub a cui îndrumare se practicau exerciţiile fizice în palestrele şi gimnaziile greceşti ?
7. Care erau cele mai cunoscute gimnazii din Atena ?
8. Cum se clasificau exerciţiile fizice din cadrul gimnasticii greceşti ?
9. Ce înseamnă"agonistica" ?
10. După ce criterii erau selecţionaţi participanţii la Jocurile Olimpice antice ?
11. Ce valoare avea titlul de "Olimpionike" ?
12. Unde se mai desfăşurau jocuri cu caracter naţional ?
13. Câte perioade cuprinde evoluţia educaţiei fizice din Grecia antică?
14. De ce au fost desfiinţate Jocurile Olimpice antice ?




                                      CURS NR.5
                          5. EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN ROMA ANTICĂ
                     PERIOADA REPUBLICII ŞI PERIOADA IMPERIULUI

        Primul val indo-european pătrunde în peninsulă la începutul mileniului 2 Î.Hr. În sec.
X-IX Î.Hr. îşi fac apariţia etruscii, a căror civilizaţie atinge în sec. VII-VI Î.Hr. maxima
dezvoltare. Latinii celălalt mare popor al peninsulei, au fondat Roma (conform legendei prin


                                                     21
Romulus şi Remus în anul 753 Î.Hr.). Influenţa Romei s-a extins, ea devenind în sec. al III-lea
Î.Hr. stăpâna întregii Italii. S-au pus astfel bazele celui mai vast şi durabil imperiu al lumii
antice, care a durat până în anul 476 D.Hr. când Romulus Augustus, a fost detronat de către
căpetenia germanică Odoadru.
           În existenţa sa puternicul stat roman a cunoscut trei mari perioade:
     Regalitatea, care s-a extins pe o perioadă datând din cele mai vechi timpuri din cele
         mai vechi timpuri până în anul 509 Î. Hr., caracterizată printr-o organizare patriarhală,
         şi o civilizaţie şi cultură destul de rudimentară.
     Republica a cărei existenţă s-a derulat între secolele al VI Î.Hr. şi secolul I D.Hr.,
         viaţa pe care o duceau romanii era una simplă, austeră, iar educaţia avea aceleaşi
         caracteristici.
     Imperiul, forma de stat prin care romanii deveniţi practic stăpânii lumii antice, au
         guvernat în perioada cuprinsă între secolul al II-lea D.Hr. şi secolul al V-lea D.Hr.
           Romanii nu au avut ca şi grecii un sistem de educaţie fizică întemeiat pe o concepţie
proprie bine precizată. Ei s-au mulţumit să împrumute de la greci programul de aplicare a
exerciţiilor fizice la nivelul tinerei generaţii. Contactul celor două popoare s-a stabilit prin
relaţiile de vecinătate dintre romani şi etruscilor cu coloniile greceşti din Italia de sud şi
Sicilia. După cucerirea Greciei de către Romani contactele au devenit şi mai strânse. Cultura
şi civilizaţia greacă a influenţat atât de puternic pe romani, încât se spune că deşi Roma a
cucerit Grecia pe calea armelor, grecii i-au cucerit pe romani prin armele culturii şi spiritului.
Trebuie însă subliniat că în momentul cuceririi romane, sec. I Î.Hr. gimnastica grecească
intrase deja în faza de decădere: exerciţiile uşoare erau trecute pe planul secund, locul lor era
luat de pancraţiu, lupte, pugilat, profesionismul se afla în plină ascensiune. Astfel, modele
care i-au inspirat pe romani nu mai reprezentau acel ideal armonic care a caracterizat educaţia
fizică grecească în cea mai bună perioadă a ei.
           Între modele greceşti şi ceea ce au dezvoltat romanii în planul educaţiei generale şi
fizice, dar mai ales în privinţa instituţiilor specifice activităţilor sportive au existat deosebiri
mari. Aceste deosebiri au fost nu atât de formă, cât mai ales de esenţă. Romanii au imitat felul
de viaţă grecesc, arta, conduita. Dar structura psihică a romanilor era mult diferită de cea a
popoarelor greceşti. Romanii erau oameni practici, iar forţa lor militară foarte puternică le-a
permis cucerirea unor noi şi întinse teritorii, pe care cu capacitatea lor organizatorică, le-au
stăpânit timp de multe secole. Ei au adoptat instituţiile greceşti, dar le-au schimbat esenţa
spirituală, transformându-le în conformitate cu propriile lor cerinţe şi structuri spirituale.
Armonia şi estetismul grecesc erau străine romanilor. Pentru ei era valoros doar ceea ce era
folositor pentru viaţă. Iar Roma avea nevoie de oameni sănătoşi, robuşti care să poată deveni
soldaţi puternici. Din acest motiv criteriul care stătea la baza educaţiei fizice specifice Romei
antice era dezvoltarea capacităţii de luptă a indivizilor. La Romani, educaţia nu era organizată
de stat, ci era o problemă a familiei.
           5.1.În perioada Republicii (sec. al VI-lea Î.Hr – sec. al II-lea Î.Hr) romanii
duceau o viaţă simplă, austeră. Educaţia era utilitară şi militară având ca scop formarea unor
cetăţeni curajoşi, disciplinaţi, buni soldaţi. Accentul era pus pe educaţia morală care viza
respectarea legilor şi disciplina. Educaţia intelectuală nu era nici ea neglijată dar se limita la
scriere şi lectură. Nu se fă cea nici muzică, nici artă, nici filosofie. Educaţia fizică se bucura
de atenţie în mă sura în care pentru ca tinerii să poată deveni buni soldaţi era nevoie de
exerciţii fizice care să le dezvolte calităţile necesare, atât pe plan fizic cât şi moral.
           În Roma antică, la vârsta de 15 ani, băieţii îşi începeau pregătirea militară pe un
teren special amenajat numit "Câmpul lui Marte" (astăzi Piazza dei Popoli). Alături de
exerciţiile pur militare ei mai practicau : trasul cu arcul, lupta, călăria, înotul. Scopurile
militare ale exerciţiile erau subliniate de detaliile de execuţie: săritura se executa peste un cal
de lemn, alergarea se desfăşura alături de un cal în galop, iar marşurile aveau loc pe distanţe


                                               22
de cel puţin 20 de km. cu echipament de luptă. Un exerciţiu special îl constituiau lucră rile de
amenajare a unor şanţuri, valuri de pământ, etc. Înotul în apele Tibrului era un exerciţiu iubit
şi respectat.
           Romanii n-au fost capabili să înţeleagă şi să simtă dansul. Ei n-au cultivat nici una
dintre formele lui: religios sau războinic, sau vesel. Desconsiderând dansul, ei dispreţuiau
dansatorii. Dansul era practicat numai de profesionişti ca element scenic în arta dramatică.
           Romanii au preluat de la greci şi ideea de "pentatlon" numind "quinquertium" şi au
construit gimnazii şi palestre. Astfel gimnastica grecească era practicată de romani, dar de la
modelul grecesc s-au preluat doar aspectele exterioare, fără conţinutul ei conceptual. Romanii
au dat un alt înţeles exerciţiilor fizice: popor de cuceritori, exersat pentru război, ei au folosit
educaţia fizică pentru formarea aparatului militar care a susţinut Imperiul lor.
           5.2. Băile romane sunt instituţii care reprezintă adaptarea palestrelor greceşti la
mentalităţile şi stilul de viaţă specific romanilor. Bazinele cu apă care în cadrul palestrelor
erau nişte anexe care serveau la curăţarea corpului după contactul cu nisipul de pe pistă, cresc
în dimensiuni şi importanţă devenind elementul cel mai important al instituţiei, în timp de
spaţiile amenajate pentru practicarea exerciţiilor fizice scad ca dimensiuni şi importanţă,
devenind accesorii. Porticele devin locuri de plimbare şi odihnă, iar restul spaţiilor primesc şi
ele diverse întrebuinţări legate de băi. Stabilimentele de băi se înmulţesc considerabil, în sec.
al IV-lea ajungându-se la un număr de peste 854 de băi publice, numai în Roma. Cele mai
importante dintre băile construite la Roma au fost termele lui Caracalla care s-au întins pe o
suprafaţă de 11 hectare, având o capacitate de peste 1600 de persoane şi cele ale lui Diocleţian
care au acoperit o suprafaţă de aproape 13 hectare. Instalaţiile băilor romane erau numeroase
şi complicate: existau bazine de apă rece (frigidarium), apă călduţă( tepidarium), apă fierbinte
(caldarium). Mai existau săli de sudaţie uscată şi cu aburi, săli de masaj, băi la cadă, etc. În
jurul bazinelor existau ca anexe: grădini, saloane de odihnă, săli de gimnastică, biblioteci,
muzee şi chiar prăvălii. Romanii îşi petreceau foarte mult timp în băi. După ce-şi puneau
organismul în mişcare cu ajutorul câtorva exerciţii fizice, de obicei alergări, sărituri, aruncă ri
sau jocuri cu mingea, urma ritualul lung şi complicat al îmbăierii. În Roma imperială, băile
făceau parte din viaţa publică, fiind în acelaşi timp club, gimnaziu şi for.
           Jocurile cu mingea erau execiţiile favorite ale romanilor, cele mai multe fiind
practicate în interiorul termelor. Mingea se numea "pilla", iar locul unde se practicau purta
vechea denumire preluată de la greci: "sferisterium".
           Caracteristicile şi denumirea jocurilor erau date de dimensiunile mingilor şi modul în
care aceasta mânuită:
      "Follis" era o minge mare umplută cu aer, care se bătea cu pumnul sau cu braţul
         înarmat cu o mănuşă rigidă ca o rachetă;
      Asemănătoare cu o minge de tenis din zilele noastre "Trigonul" era o minge mică care
         se juca în trei jucători, aşezaţi în triunghi;
      "Pagaenica" sau mingea ţă rănească era o minge de dimensiuni mari, destul de grea,
         folositămai ales de oamenii din popor;
      "Harpastum" era o minge de piele umplută cu fulgi, făină sau pământ care se bătea cu
         mâna de către jucătorii împărţiţi în două echipe pe un teren acoperit cu nisip.
           Jocurile publice ale romanilor sunt adaptarea faimoaselor jocuri de întrecere ale
grecilor din cadrul "agonisticii". Ele reprezintă cel mai elocvent exemplu de deformare a
instituţiilor greceşti. Organizate după modelul jocurilor agonistice, dar lipsite de nota de
întrecere sportivă al acestora, aveau un caracter pur spectacular în care scopul primordial era
acela de a distra spectatorii.
           Jocurile romane, cunoscute sub numele de "ludi" erau de trei feluri, fiecare
reprezentând o instituţie deosebită:
      Teatrul – destinat reprezentaţiilor scenice;

                                               23
       Circul – pentru cursele de cai şi de care;
       Amfiteatrul – destinat luptelor de gladiatori.
          Jocurile publice au luat o dezvoltare foarte mare în perioada imperiului, când au
devenit afaceri de stat, organizate pe seama visteriei publice şi au fost folosite de conducătorii
imperiului ca mijloc de câştigare a simpatiei poporului. Ele au constituit unul dintre
simptomele de degenerare ale naţiunii romane, pentru că încurajau lenea şi au ajuns să cultive
nu sentimente frumoase sau nobile, ci instincte primare, violenţă, bestialitate.
          Jocurile de circ ("circenses") erau distracţia favorită a poporului şi constau în
alergările de care şi cai. Pentru aceste jocuri s-au construit edificii uriaşe. Faimosul "Circus
Maximus" acoperea un întreg cartier al Romei, iar în timpul lui Nero, după câteva secole de
continue extinderi şi înfrumuseţări, pista avea 600 de metri lungime şi 200 de metri lăţime, cu
255.000 de locuri pentru spectatori. Un tur de pistă măsura 568 de metri, o cursă fiind
alcătuită din şapte tururi. În timpul lui Augustus, se organizau 12 curse pe zi, ajungându-se ca
în timpul dinastiei Flavia numărul curselor să fie de 100. Cursele începeau în zorii zilei şi se
desfăşurau până la căderea serii.
          Jocurile de amfiteatru reprezintă completa deformare a jocurilor agonistice.
Originea acestor sângeroase spectacole este foarte probabil celtică. Romanii le foloseau la
început în cadrul ceremoniilor funerare, sub forma unui ritual privat la care participa doar
familia, dar cu timpul aceste ritualuri au că pătat amploare şi au fost transformate într-un gen
de întreceri după modelul jocurilor agonistice greceşti. Spectacolul din amfiteatrele romane
era astfel un amestec de elemente religioase tradiţionale şi altele de origine grecească. În
timpul Imperiului jocurile de amfiteatru au ajuns la dezvoltarea lor maximă. Au fost
construite edificii speciale, fiind creat chiar un nou tip arhitectonic pentru ele: amfiteatrul.
Cel mai reprezentativ edificiu al genului este "Colosseul" construit în perioada dinastiei
Flavia, clădire ale cărei vestigii s-au păstrat până azi. El avea 45.000 de locuri pe scaune şi
5.000 în picioare, arena avea 86/56 metri şi era în aşa fel construită încât putea fi
transformată în lac pentru întreceri nautice.
          Cele mai importanta jocuri de amfiteatru au fost:
          Venationes consta într-o luptăa “venatoresului” cu animale. De cele mai multe ori
se reducea la un măcel în masă a celor mai diverse animale sălbatice: urşi, tigri, lei, pantere,
elefanţi, mistreţi, care erau lovite cu suliţa, sabia sau se trăgea asupra lor cu arcul. Pentru o
completă satisfacere a instinctelor sângeroase a plebei, erau introduşi în arenă “bestiarii”,
oameni neînarmaţi, de obicei condamnaţi sau persecutaţi politic şi religios, care erau sfâşiaţi
de animale.
          Hoplomachia era lupta dintre "gladiatori" şi era la fel de crudă. Gladiatorii erau
recrutaţi voluntari sau prin constrângere din rândul sclavilor, aventurierilor, delicvenţilor şi
erau instruiţi în şcoli speciale. Ei purtau în arenă un echipament special, care era menit să
asigure nu atât protecţia lor cât mai ales prelungirea luptei. Se lupta de obicei cu sabia, dar
existau şi alte forme. Una dintre cele mai apreciate era cea a “reţiarilor” în care unul dintre
luptători era înarmat cu furcă lungă cu trei dinţi şi cu o plasă cu ochiuri, pe care trebuia să o
arunce peste celălalt luptător, care se apă ra cu o spadă scurtă şi un scut. Lupta se desfăşura
până la rănirea sau chiar omorârea unuia dintre luptători. Cel doborât putea cerea graţierea,
care era sau nu acordată de către Împărat după consultarea publicului, printr-un semn al
mâinii, faimosul "police verso".
          În Roma antică au fost destule personalităţi care au încercat să se opună degenerării
ideii de educaţie fizică şi au promovat educaţia bazată pe dezoltarea armonioasă şi plenară a
personalităţii umane. Dintre aceştia trebuie amintiţi: istoricul Tacitus, care descriind viaţa
vechilor germanici, subliniază importanţa activităţilor de ordin fizic pentru păstrarea sănătăţii
fizice şi morale ale unei naţiuni; pedagogul Quintilian care a preconizat un sistem de educaţie
completă, din care nu lipseau activităţile fizice. În fine, nu poate fi omis marele poet satiric


                                              24
Juvenal care a fost un critic foarte aspru al mentalităţilor şi conduitelor morale ale romanilor,
cel care le adresează celor care proclamau necesitatea cultivării spirituale şi dispreţuiau
îngrijirea fizică celebrele cuvinte din Satira X: ”Optandum est ut sit mens sana in corpore
sano.”
ÎNTREBĂ RI
   1. Care sunt trăsăturile caracteristice ale educaţiei fizice la romani în comparaţie cu cea din Grecia antică?
   2. Prin ce detalii era subliniat caracterul militar al educaţiei fizice al tinerilor romani în perioada
      Republicii ?
   3. Ce instituţii au preluat romanii de la greci şi cum le-au adaptat ?
   4. Câte categorii de jocuri erau organizate în Imperiul roman şi care se bucurau de cea mai mare
      popularitate ?
   5. Daţi o definţie pentru termenul "gladiator".




                                CURS NR.6
   6. EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN EVUL MEDIU - MODIFICAREA CONCEPŢIEI DESPRE
  EDUCAŢIE FIZICĂ. FORMELE DE PRACTICARE ALE EXERCIŢIILOR FIZICE ÎN
                  PERIOADA DE ÎNCEPUT A EVULUI MEDIU
               CAVALERISMUL ŞI EDUCAŢIA CAVALEREASCĂ
                       EXERCIŢIILE FIZICE POPULARE


           Prăbuşirea Imperiului Roman (462 D.Hr) a determinat fărâmiţarea lumii antice, a
cărei unitate se păstrase sub conducerea Romei şi apariţia pe scena istoriei a unor noi popoare.
Căderea Romei a adus haosul politic şi social. Năvălirile popoarelor migratoare, nestăvilite
de o forţă organizată au adâncit şi completat dezordinea. Oraşele erau adevărate atracţii ale
valurilor de năvălitori în căutare de pradă. Viaţa urbană a fost cu totul nimicită, industria şi
comerţul au fost ruinate. Timp de câteva secole ţările Europei, în special cele care formaseră
imperiul roman de apus au fost într-o stare de anarhie.
           6.1. Istoria Evului Mediu este dominată de istoria popoarelor germanice care au
determinat deplasarea civilizaţiei spre Nord schimbând stilul de viaţă caracteristic lumii
greco-romane.
           Dezvoltarea culturală a acestor popoare este influenţată decisiv de religia creştină,
care triumfă asupra vechilor religii politeiste, determinând atât concepţiile cât şi forma
instituţiilor.
           Desfiinţarea J.O antice şi apoi incendierea Olympiei au fost fapte simbolice care au
pecetluit triumful eticii creştine asupra concepţiilor antice, care suferiseră e drept un destul de
pregnant proces de degenerare în ultimele veacuri. Locul concepţiilor greco-romane
preocupate de aspectul fizic al omului este luat de concepţiile creştine care au creat un ideal
cu totul diferit. Doctrina creştină se sprijină pe dualitatea corpului şi spiritului: corpul este
pieritor, sufletul nemuritor. Corpul este duşmanul sufletului, reşedinţa şi cauza păcatului. Cu
cât corpul este mai slăbit, mai neîngrijit cu atât şansele sufletului de a accede la viaţa veşnică
sunt mai mari. Ca o consecinţă naturală a creşterii influenţei acestor concepţii a fost
interzicerea exerciţiilor fizice prin care se cultivă latura fizică a persoanei. În acest mod,
creştinismul a adus decăderea execiţiilor fizice. Tertullian unul dintre părinţii bisericii creştine
susţinea plin de indignare: “ Paleastrica diaboli negotium!” (Kiriţescu,1943). Au fost
considerate purtătoare de pă cat şi băile, curăţenia sau igiena personală, adică tot ceea ce
ţinea de întreţinerea sănătăţii şi a corpului.
           Ostilitatea făţişă a bisericii creştine faţă de educaţie fizică şi-a găsit deplina şi
completa aplicare în sistemul de educaţie al timpului. Şcolile medievale erau conduse de

                                                     25
ordinele religioase, educaţia se făcea în şcolile mănăstireşti conduse de călugă rii benedictini,
franciscani sau dominicani. În şcoli se învăţau cele “şapte arte liberale” în două cicluri
“trivium” ( gramatica, dialectica, retorica) şi “quadrivium” (aritmetica, muzica, geometria,
astronomia). Ca metodă de învăţare se utiliza metoda scolastică, bazată pe raţionamentul
deductiv şi silogismul, urmărindu-se legarea cunoştinţelor într-un raţionament riguros, fără
folosirea faptelor sau argumentelor.
          În acest sistem de educaţie era exclusă orice preocupare pentru educaţie fizică, nu
mai poate fi vorba de practicarea exerciţiilor fizice în şcoli. Ele sunt chiar interzise la fel ca şi
baia sau înotul.
          Dar, chiar dacă exerciţiile fizice nu au mai fost practicate în sistemul şcolar feudal,
nu înseamnă că ele au dispărut din viaţa popoarelor. Exerciţiile fizice au continuat să facă
parte din viaţa oamenilor şi să fie practicate. Pe de o parte ele erau exersate din necesitatea
asigurării pregătirii militare, dar şi din dorinţa naturală de mişcare a oamenilor din cele mai
diferite categorii şi grupuri sociale. Clasele nobiliare au practicat exerciţiile fizice în cadrul
instituţiei cavalereşti, în timp ce oamenii din popor, ţărani sau orăşeni în diverse ocazii
specifice vieţii feudale.
          Manifestă rile variate şi pitoreşti ale practicării exerciţiilor fizice în perioada Evului
Mediu au asigurat păstrarea unei continuităţi a educaţiei fizice de-a lungul acestor veacuri
destul de întunecate din istoria omenirii.
          6.2. Popoarele germanice reprezentate prin diferite ramuri (goţi, scandinavi, danezi,
islandezi, flamanzi, burgunzi, longobarzi, etc) au fost un factor important care a influenţat
evoluţia educaţiei fizice mai ales în perioada de început a Evului Mediu.
          Din cele mai vechi timpuri, popoarele germanice duceau în regiunile de nord ale
Europei o viaţă patriarhală cu instituţii proprii. Felul de viaţă al vechilor germani este
cunoscut tradiţii, mituri şi naraţiuni istorice consemnate în operele literare populare ale
nordicilor: “edda” sau “sagas”. Poemul german “Niebelungenlied” deşi este de dată mai târzie
a avut ca sursă de inspiraţie aceleaşi vechi naraţiuni mitice şi conţine numeroase amănunte
despre obiceiurile şi credinţele vechilor germani. Din punct de vedere documentar putem
compara acest poem cu poemele homerice. Documentele preistorice şi descoperirile
arheologice la care se adaugă miturile şi tradiţiile au reuşit să dezvăluie amănuntele vieţii
vechilor germani încă din perioadele epocii bronzului.
          În istorie, germanii şi-au făcut apariţia în momentul în care Romanii în expansiunea
lor spre Nord au venit în contact cu ei. Cesar şi Florus oferă numeroase date despre acest
popor războinic, dar principalul izvor de documentare rămâne lucrarea istoricului Tacitus:
“De situ, moribus et populis Germaniae”. Germanii sunt descrişi ca un popor de oameni înalţi
şi viguroşi, blonzi cu ochi albaştri. Viaţa lor era simplă, se desfăşura în aer liber, vânătoarea
fiind ocupaţia de bază. Erau războinici de prima mână, curajoşi şi viteji, mânuind armele cu
multă dexteritate. Romanii nu i-au putut învinge cu toată armata lor bine organizată.
Mitologia lor este plină de povestiri războinice, zeii germani sunt luptători şi eroi.
          Toţi istoricii elogiază de asemenea calităţile morale deosebite ale acestor populaţii:
sentimentul onoarei, credinţa, austeritatea. Vechii germani aveau cultul familiei şi respectau
femeia care era considerată tovarăşă egală de viaţă şi de luptă. Curajul, vrednicia,
îndemânarea în mânuirea armelor erau calităţile cele mai preţuite, iar pentru a dobândi aceste
calităţi, în viaţa vechilor germani exerciţiile fizice ocupau un loc esenţial. În legendele
scandinave se pot întâlni capitole întregi care descriu adevărate programe de educaţie. Din
aceste surse documentare se observă că practicarea exerciţiilor fizice începea de la cele mai
fragede vârste atât pentru băieţi cât şi pentru fete. Copiii învăţau să ţină scutul, să tragă cu
arcul, să arunce cu suliţa, să călărească, să înoate, să mânuiască sabia. Numai după însuşirea
acestor deprinderi, tinerii erau declaraţi maturi şi capabili de luptă. Toate poeziile şi poemele
populare germane descriu cu lux de amănunte exerciţiile fizice tradiţionale.


                                               26
          Formele în care vechii germanici practicau exerciţiile fizice erau destul de variate:
     Alergarea era un exerciţiu foarte preţuit, dovadă stând calificativele referitoare la
        capacitatea de a se mişca cât mai rapid pe care eroii legendari le primesc: Siegfrid "cel
        iute" descris ca fiind capabil să ajungăursul în fugă sau "Harald" care reuşeşte să-l
        întreacă prin alergare pe Magnus care este călare.
     Săritura era şi ea la fel de preţuită fiind folosită mai ales pentru a de păşi obstacolele
        în timpul luptei. Se practica mai ales săritura în lungime. Istoricul roman Florus,
        povesteşte despre Teobod, un rege teuton care să rea peste patru sau chiar şase cai
        aşezaţi unul lângă altul.
     Aruncarea era un exerciţiu de război. Obiectul de aruncare cel mai caracteristic
        pentru vechii germani era piatra. Wikingii îşi încărcau corăbiile cu pietre pe care apoi
        le aruncau asupra duşmanilor.
     Înotul şi scufundă rile sunt şi ele foarte des menţionate atât în legende cât şi în lucră
        rile istoricilor. Tacit descrie germanii, bărbaţi şi femei deopotrivă, scăldându-se zilnic,
        indiferent de anotimp în apele reci ale râurilor.
     Călăria era apreciatămai ales de germanii din sud. Visigoţii, vandalii, francii
        obişnuiau sălupta călare, iar calul era considerat animal sfânt.
     Patinajul şi mersul pe schiuri erau de asemenea practici obişnuite mai ales la
        poparele germanice din nord. Patinele preistorice confecţionate din oase de animale
        descoperite în localităţile din zona Mă rii Nordului, în Islanda, Olanda şi chiar Elveţia
        sunt dovezi în acest sens. Schiul era folosit ca mijloc de deplasare în timpul iernii din
        cele mai vechi timpuri.
     Dansurile sunt mai puţin pomenite, se pare că ele nu erau foarte iubite de vechii
        germani. Tacit vorbeşte într-un singur loc despre un dans spectaculos executat de
        tineri printre săbii şi lănci – deci un dans războinic, asemănător dansurilor pyrice ale
        vechilor greci.
          Anglo-saxonii, vechii locuitori ai insulelor britanice înainte şi după invazia saxonilor
au cultivat şi ei o serie de exerciţii fizice specifice, care pe lângă pronunţatul caracter militar
serveau şi la satisfacerea dorinţei de mişcare a populaţiei. Reconstituirea obiceiurilor vechilor
locuitori ale insulelor britanice până la cucerirea lor de către normanzi (1066) a fost realizată
prin studiul poemele eroice, a unor cronici şi însemnări ale preoţilor. Vânătoarea era
activitatea care se bucura de cea mai mare atenţie. Literatura epică abundă în descrierea
episoadelor de fapte vânătoreşti ale vechilor englezi. Călăria era necesară pentru deplasare,
luptă, vânătoare. Calul era foarte preţuit: practicile rituale descrise dovedind existenţa unui
adevărat cult pentru cal. Tragerea cu arcul era folosită în luptă, dar şi pentru distracţie.
Aruncarea cu praştia, lupta, înotul, canotajul, patinajul, navigaţia cu corăbii cu pânze,
aruncarea cu pietre sunt deasemenea pomenite în aceste documente.
          Slavii care trăiau răspândiţi pe o mare zonăgeografică, între Marea Baltică şi Marea
Neagră, au format după destrămarea Imperiului Roman, începând cu sec. al VI-lea, mai multe
grupe de popoare:
     în partea de răsărit: ruşii, bieloruşii, ucrainienii;
     spre vest: polonii, cehii, slovacii;
     ramura sudică: bulgarii, sârbii, croaţii şi slovenii.
          Slavii s-au dovedit luptători de seamă, puternici, curajoşi, bine dezvoltaţi fizic. Din
viaţa lor nu lipseau exerciţiile fizice, mai ales cele cu caracter militar: trasul cu arcul,
aruncarea pietrelor şi a suliţei, lupta cu paloşul şi securea, scrima cu bastoane, înotul,
canotajul, lupta cu pumnii.
          6.3. După sec. al X-lea viaţa medievală a depăşit starea de haos şi dezordine care
a caracterizat-o în primele secole. Factorii care au avut o influenţă deosebită asupra
educaţiei în general şi asupra educaţiei fizice în special sunt aceiaşi ca şi la începutul Evului

                                               27
mediu, dar acum concepţiile despre educaţie sunt mult mai clar şi mai precis conturate.
Biserica creştină a determinat suprimarea exerciţiilor fizice din programul medieval de
educaţie şcolară, dar pe de altă parte feudalismul ca adept al apărării cu puterea armelor a fost
un factor care a influenţat favorabil practicarea exerciţiilor fizice.
          Sub influenţa acestor factori contradictorii, educaţia fizică în timpul perioadei clasice
a Evului Mediu va lua forme particulare de practicare, concretizate mai ales în instituţia
cavalerească.
          Cavalerismul n-a fost înfiinţat ca o instituţie decretată de vreo autoritate politică sau
spirituală, ci aapă rut ca un efect natural al necesităţilor politice şi aspiraţiilor morale ale
timpului. La originea lui stau nişte vechi practici ale popoarelor germanice.
          Esenţa cavalerismului era formată din două calităţi de bază: prima de natură militară
iar cea de a doua de natură etică. Calităţile de bun militar se formau prin parcurgerea de către
aspirantul la titlul de cavaler al unui adevărat program de educaţie în care exerciţiile fizice
erau pe primul loc.
          La formarea concepţiilor etice specific cavalereşti au contribuit mai multe popoare
fiecare cu însuşirile sale specifice. Cavalerismul a preluat caracterul războinic de la germani,
spiritul combativ, eleganţa şi buna dispoziţie de la poporul francez. Spiritul mândru şi simţul
onoarei au fost caracteristici împrumutate de la spanioli, iar bravura şi generozitatea de la
arabi.
          Locul unde toate aceste calităţi au găsit teren favorabil pentru a se dezvolta a fost
Franţa, ţara în care instituţia cavalerească a luat naştere şi s-a dezvoltat ca formă şi esenţă
spirituală oferind un adevărat model pentru celelalte popoare din Europa care au cultivat
cavalerismul.
          Concepţia etică predominantă a cavalerismului era “bravura dezinteresată”.
Cavalerul practica religia onoarei, sacrificiul individual şi colectiv pentru o idee; el era
protectorul celui mai slab, în special al femeii pe care o respecta în mod deosebit şi era
apărătorul credincios al bisericii. Trebuia să fie curajos şi întreprinzător, să nu ia în calcul
primejdiile, drept cu duşmanii şi măriminos cu cei învinşi. El era însă gata oricând să spele o
eventuală ofensă cu sânge. Respectarea cuvântului dat şi a jurămintelor erau alte reguli pe
care un cavaler le respecta cu sfinţenie. Pe lângă toate astea trebuie să se arate întotdeauna
plin de bună dispoziţie, iar eleganţa şi graţia trebuie să însoţească forţa.
          Aceste principii morale au fost reunite în perioada de apogeu a cavalerismului (sec.al
XII-lea şi al XIII-lea) în cele 10 porunci ale cavalerilor, care erau tot atât de sacre ca şi
decalogul biblic.
          Instituţia cavalerească, viaţa şi faptele cavalerilor au avut o influenţă puternică
asupra întregii vieţi culturale, dar mai ales asupra literaturii. A fost creată o adevărată colecţie
de balade şi poeme epice cu subiecte din viaţa cavalerilor, care a oferit istoricilor un bogat
material documentar. În Franţa colecţia de poeme epice populare “Chansons de geste” cântate
de trubaduri îl aveau ca erou pe Carol cel Mare şi cavalerii săi, iar Niebelungenlied (1200)
poemul germanilor descria în principal faptele eroice ale cavalerilor germani.
          Cavalerismul nu a fost sinonim cu feudalitatea, deşi ascendenţa nobiliară a
aspiranţilor era obligatorie. Titlul de cavaler nu era ereditar, el se dobândea prin efortul
personal al viitorilor cavaleri. Calităţile fizice şi morale care formau esenţa cavalerismului se
formau printr-un proces de educaţie care dura de la 7 ani până în jurul vârstei de 21 de ani.
          Până la 7 ani educaţia fiilor de nobili era lăsată în seama familiei. De la 7 ani începea
prima perioadă de educaţie cavalerească cunoscută sub denumirea de “noviciat” care dura
până la 16 ani. Un principiu de bază era acela că orice cavaler trebuie să fie în serviciul altui
cavaler, dar care să nu fie tatăl lui. Conform acestui principiu, tinerii îşi făceau noviciatul pe
lângă un cavaler mai în vârstă şi de obicei erau ataşati unor curţi seniorale sau princiare, în
calitate de paji. În timpul acestui stagiu tinerii aspiranţi la rangul de cavaler îşi desăvârşeau


                                               28
educaţia intelectuală, morală şi mai ales cea fizică. După noviciat, pe la 15-16 ani pajul
devenea scutier. În această calitate avea dreptul să-l însoţească pe senior la luptă, vânătoare,
fără a avea încă dreptul de a fi un participant activ la aceste activităţi.
           Se considera că în jurul vârstei de 21 de ani tânărul era pregătit pentru a deveni
cavaler. Promovarea se fă cea printr-o ceremonie solemnă, numită de “învestitură”. La
început acest ritual avea un caracter pur militar, orice cavaler având dreptul să acorde
“învestitura”. Gestul esenţial consta în predarea sabiei, însoţită de obicei printr-o lovitură
peste umăr. Mai târziu, pentru a-i spori caracterul solemn, învestitura era însoţită de o serie de
festivităţi cu caracter mai ales religios. Din secolul al XII-lea ceremonia era prezidată de un
reprezentant al bisericii, pentru a întări faptul că instituţia cavalerească se afla sub protecţia
bisericii.
           Referitor la conţinutul educaţiei trebuie spus că latura intelectuală era destul de
neglijată. Au fost cavaleri faimoşi care nu ştiau aproape de loc carte. Cunoştinţele preluate din
cele şapte arte liberale care constituiau conţinutul educaţiei în Evul Mediu erau reduse la
maximum şi adaptate la necesităţile concrete ale vieţii cavalerilor. Educaţia morală consta în
învăţături religioase şi povestiri eroice menite să dezvolte sentimentele care formau esenţa
concepţiilor cavalereşti şi era în general lăsată pe seama preotului care slujea la capela din
incinta castelului.
           Partea cea mai importantă şi mai consistentă a educaţiei cavalereşti era educaţia
fizică. Scopul era obţinerea forţei şi a îndemânării necesare pentru practicarea celor două
activităţi caracteristice vieţii feudale: războiul şi vânătoarea. Exerciţiile fizice specifice
cavalerilor erau grupate în aşa numitele "şapte virtuţi" cavalereşti: călăria, înotul, mânuirea
armelor, lupta, aruncarea, curtenia şi turnirul.
           Călăria era un exerciţiul de bază, viaţa feudală nu putea fi concepută fără această
deprindere. Eleganţa cu care se călărea era o notă importantă în aprecierea calităţilor unui
cavaler. Săritura era un exerciţiu necesar la urcarea şi coborârea de pe cal.
           Înotul era o deprindere absolut necesar pentru condiţiile din acele timpuri în care
existau destul de puţine poduri peste ape.
           Mânuirea armelor era o deprindere fundamentală: lupta cu sabia, cu lancea, cu
bastonul erau exerciţiile favorite ale tinerilor. Armele albe erau considerate nobile, cele care
acţionau la distanţă erau dispreţuite. Principiul luptei era lealitatea şi lupta cu arme egale.
Cavalerii nu luptau niciodată mai mulţi contra unui singur adversar.
           Lupta se practica după regulile străvechi ale acestui exerciţiu. Era utilă din punct de
vedere militar atunci când cavalerul cădea sau îşi pierdea calul, dar era practicată şi sub
forma unor întreceri cu caracter sportiv.
           Aruncarea îşi avea şi ea locul printre exerciţiile cavalereşti, deşi nu era agreată ca
mijloc de luptă, ci mai ales ca un exerciţiu pentru măsurarea forţei.
           Viaţa la curte sau curtenia nu era un exerciţiu fizic, dar era o deprindere
eminamente cavalerească. Scopul era să-l înveţe pe cavaler regulile vieţii de curte, bunele
maniere. Se deprindea arta de a purta o conversaţie interesantă, regulile de politeţe faţă de
femei, precum şi o serie de jocuri de societate: tablele, damele. Compunerea de versuri era şi
ea exersată.
           Turnirul era exerciţiul cavaleresc capital, un joc războinic care punea în valoare
toate calităţile cavalerilor şi consta în simularea războiului. Era o şcoală de pregătire a
războiului adevărat. Adversarii se atacau, se urmăreau, existau învingători şi învinşi.
Rezultatul jocului consacra valoarea cavalerilor. În Evul Mediu a fi învingător la turnir
echivala cu cinstea de a fi câştigător la J.O din antichitate. Turnirul era o sărbătoare fastuoasă
şi spectaculoasă, organizată ca o paradă cu ocazia celor mai diferite evenimente publice sau
doar familiale: o căsătorie, o adunare nobiliară, o vizită mai importantă, încheierea unei păci
sau a unei alianţe. În lumea medievală cu viaţa ei izolată, cu lipsa de comunicare care o


                                              29
caracteriza, turnirul era un prilej de întâlnire al oamenilor, o adevărată sărbătoare. Originea
turnirului este celtică. În forma lui primitivă el se numea “buhurt” şi era un joc primejdios,
care adesea depăşea limitele unei întreceri sportive. Primele reglementări i-au fost aduse prin
sec. al XI-lea de către francezi. A fost practicat de mai toate popoarele Europei: germani,
englezi, italieni, spanioli, ajungând prin intermediul cruciaţilor să fie cunoscut şi în Imperiul
bizantin. După câteva secole de practicare a unor forme de luptă asemănătoare cu buhurtul,
prin secolul al XII-lea încep să apară adevărate reguli care vor face din turnir un spectacol de
mare frumuseţe care punea în valoare calităţile cavalerilor fără să le primejduiască viaţa.
Perioada de apogeu cuprinsă între sec. al XIII-lea şi al XV-lea este marcată de apariţia unor
adevărate manuale de desfăşurare a turnirurilor. O formă simplificată a turnirului era juta
(justa= lupta regulată în lb. latină) care constă în singularizarea unui episod al luptei şi anume
lupta dintre doi adversari. În cadru "jutei" se puteau observa mai bine amănuntele, calităţile
personale şi echipamentul luptătorilor. Erau mai puţin costisitoare şi pentru organizarea lor
era suficientă curtea castelului. Apărută mai târziu decât turnirul, prin sec. al XIII-lea, juta s-a
dezvoltat odată cu turnirul, pe care l-a înlocuit prin sec. al XV-lea şi XVI-lea. La început un
joc brutal de forţă pură, juta s-a perfecţionat atât ca modalitate de desfăşurare, cât şi ca reguli
şi echipament de protecţie, devenind un joc elegant, plin de precizie şi cu un grad înalt de
spectaculozitate.
          Cavalerismul a cunoscut epoca sa de apogeu în timpul Cruciadelor, în perioada
cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XII-lea până la sfârşitul secolului al XIII-lea.
Cavalerii au alcătuit elita armatelor cruciate. Printre cei mai străluciţi cavaleri s-au numărat
Richard Inimăde Leu, regele Angliei şi regele Franţei Philipe August.
          Declinul cavalerismului a început prin secolul al XIV-lea. Înfrângerile armatelor de
cavaleri suferite în bătăliile de la Crecy, Poitiers, Azincourt, Nicopole, la care s-au adăugat
schimbarea strategiilor de luptă datorită creşterii importanţei pedestrimii ca armată în dauna
armatelor care luptau călare şi apariţiei armelor de foc au fost cauze care au favorizat procesul
de dispariţie al cavalerismului. Aversiunea instituţiilor regale faţă de această instituţia care se
caracteriza printr-un accentuat spirit de independenţă şi înlocuirea armatelor de cavaleri cu
armate formate din profesionişti sunt alte aspecte care au contribuit la degradarea şi dispariţia
cavalerismului. În fine, schimbă rile produse la nivelul mentalităţii colective a societăţii care a
început să preţuiască o viaţă mai liniştită, fără atâtea lupte, războaie sau simulări ale luptelor.
          Chiar dacă instituţia ca atare a dispărut tradiţia ei a rămas peste secole prin acele
trăsături specifice care şi astăzi sunt apreciate: apărarea celor mai slabi, jertfa dezinteresată
pentru apărarea unei idei, seninătatea în faţa primejdiei, respectul pentru cuvântul dat,
preţuirea şi respectul arătat faţă de femei. Iar în plan sportiv, cel puţin o disciplină sportivă
modernă îşi datorează dezvoltarea şi răspândirea cavalerismului, şi anume scrima. În
perioada imediat următoare, secolele al XV-lea şi al XVI-lea arta de a lupta era asociată cu
disciplinele artistice, literare, ştiinţifice. Descoperirea tiparului şi a gravurii a încurajat
apariţia primelor lucrări tehnice despre arta armelor. Pe teritoriul Italiei şi apoi şi în alte ţări
europene se înfiinţează numeroase şcoli de scrimă. Primele tratate despre scrimă au fost scrise
de maeştrii italieni Manciolino (1531), Marozzo (1536), Agrippa (1553). Acesta din urmă,
arhitect, matematician şi inginer, a descris poziţiile de bază folosind o terminologie care este
valabilă şi astăzi. Stimulaţi de autorii italieni spaniolii, francezii, englezii şi germanii au scris
şi ei lucrări dedicate scrimei. În Franţa, prima astfel de lucrare aparţine gentilomului
provensal Henry de Saint-Didier şi a apărut la Paris în anul 1573.
          Marea răspândire a scrimei în ţările europene prin intermediul şcolilor care s-au
înfiinţat sub conducerea unor maeştri italieni şi francezi, a determinat apariţia unei adevărate
“manii”, cea a rezolvării tuturor problemelor de onoare (tot un rest de mentalitate
cavalerească) prin intermediul duelului. În secolele ale XVI-lea şi al XVII-lea, aceste dueluri
au devenit un adevărat flagel. Numai în Franţa între anii 1588-1608 au fost omorâţi în duel


                                               30
peste 10.000 de oameni. Puterea regală a fost nevoită să intervină interzicând astfel de
manifestări, duelul a intrat în clandestinitate, dar a continuat bineînţeles să fie practicat. Prin
forţa acestor împrejurări, intensa practicare a duelului a dus la perfecţionarea scrimei ca
ramură sportivă, care este prezentă la J.O. moderne, încă de la prima lor ediţie, cea de la
Atena din anul 1896.
          6.4. În Evul Mediu nu numai cavalerii practicau exerciţiile fizice. Deşi împrejură
rile şi condiţiile de viaţă ale celorlalte categorii sociale: ţărani, meşteşugari, comercianţi nu le
permiteau practicarea lor în mod constant şi organizat, serbă rile populare erau marcate prin
organizarea unor întreceri de alergări, sărituri, popice, aruncarea cu piatra, jocuri cu mingea,
alături de dansurile populare tradiţionale.
Exerciţiile fizice practicate de populaţia din jurul feudelor şi din oraşele medievale care au
cunoscut cea mai mare răspândire au fost: chintena, lupta şi jocurile cu mingea.
          6.4.1.CHINTENA era un exerciţiu care se asemăna cu juta, însă ţinta era fixă şi
reprezenta un manechin sau un scut care se prindea pe un lemn lung, fixat pe verticală.
Câteodată manechinul era personalizat, reprezentând silueta unui sarazin, duşmanul
tradiţional al cavalerilor. Exerciţiul era folosit de către cavaleri ca mijloc de pregătire pentru
turniruri şi juta. Prin imitarea exerciţiului cavaleresc de către tinerii ţărani s-a ajuns la această
formă hazlie de parodiere a obiceiurilor cavalereşti, care îmbina exerciţiul fizic cu distracţia.
Adesea cu ocazia unor turnire, erau invitaţi şi "chintanierii" pentru a distra publicul cu
demonstraţiile lor. Acest exerciţiu sau joc s-a practicat în Franţa până în sec. al XVIII-lea.
          Exista şi o variantă care se desfăşura pe apă şi consta în întrecerea între două bărci.
Acestea alunecau în sens contrar, într-o barcă se afla un jucător cu o lance, care trebuia să-l
nimerească şi să-l doboare pe adversarul din cealaltă barcă care se apăra cu un scut. Cel mai
puţin îndemânatic, cădea de obicei în apă spre hazul celor care asistau. Aceste exerciţii s-au
practicat în Franţa până în sec. al XVIII-lea.
          6.4.2. LUPTA a fost un exerciţiu tradiţional practicat de către toate popoarele de-a
lungul timpurilor. La curţile seniorilor erau angajaţi cei mai buni luptători din rândurile
ţăranilor. Aceştia erau partenerii de pregătire sau de întrecere ai cavalerilor şi reprezentau
castelul cu prilejul unor întreceri organizate.
          Originea lor populară este întărită şi de faptul că întrecerile de lupte se organizau
numai în zilele de duminică. Aveau loc în pieţele centrale ale satelor sau oraşelor şi erau
aproape întotdeauna urmate de petreceri. Cele mai faimoase întreceri de luptă se desfăşurau
în zona Bretaniei din Franţa, în regiunile muntoase ale Elveţiei şi în Germania.
          6.4.3. JOCURILE CU MINGEA au fost practicate de toate populaţiile primitive.
În antichitate numeroase popoare au continuat să le practice în forme diferite, iar în Evul
Mediu oamenii au continuat să fie fascinaţi de jocurile cu mingea pe care le-au cultivat cu
mare plăcere în forme variate şi pitoreşti. Toate popoarele din Europa de nord şi de vest
iubeau jocurile cu mingea, dar în Franţa ele s-au dezvoltat într-o măsură mai mare de aceea şi
denumirea lor este mai ales în limba franceză. Jocurile erau variate, mingile erau de
dimensiuni diferite, ele se loveau la cu mâna, cu racheta sau erau conduse cu un baston.
Bineînţeles că nu puteau lipsi jocurile în care mingea se lovea cu piciorul. La început jocurile
se dsfăşurau în aer liber, dar pe mă sură ce s-au dezvoltat şi au început să câştige teren şi în
rândul clasei nobiliare a societăţii, au fost construite săli speciale pentru practicarea lor.
          Jeu de paume era un joc popular practicat iniţial mai ales de ţărani în aer liber, pe
spaţiile virane. Mingea era lovită cu palma şi transmisă la distanţe cât mai mari, de unde şi
denumirea de “longue paume. Jeu de paume sau jocul mingii bătute cu mâna putea fi un
mijloc de divertisment dar se organizau adesea şi întreceri. În funcţie de mă rimea şi
materialul mingii, jocul purta mai multe denumiri: “paume”, “eteuf”, “balle”, “ bonde”,
“pelote”, “boule”, s.a. În Anglia, la un astfel de joc se angaja întreaga populaţie a unei
localităţi. Participanţii loveau mingea până o scoteau în afara oraşului, fără să se respecte nici


                                               31
o regulă. Înverşunarea cu care se juca provoca multe accidente şi pagube: se spărgeau
geamuri, obloane, etc. Adesea autorităţile erau obligate să emită ordonanţe prin care să
tempereze elanul jucătorilor şi să limiteze pagubele: se permitea organizarea jocurilor doar în
zilele de duminică, iar mingile trebuia confecţionate din materiale moi: lână, stofă, păr de
animale.
          Courte paume a apărut la începutul sec. al XVI lea, ca un joc nou, destinat de data
aceasta celor din clasele avute care se desfăşura în localuri închise. La începutul sec. al XVI-
lea apare racheta, la început cu formă pătrată apoi rotundă, cu care este lovită mingea. Sălile
în care se juca, numite "Tripot" erau construite în centrul oraşelor, după o anumită arhitectură
având o formă dreptunghiulară de 40/14 m, delimitată la mijloc de o frânghie sau o plasă
pentru terenul celor două echipe. Pentru spectatori erau prevăzute galerii pe marginea
terenului.
          În Anglia jocul care se desfăşura în "courts" (săli) se numea royal-tennis, iar varianta
în aer liber "field-tennis". Alte variante ale jocului se numea "fives" şi "raquets". În Spania
jocul în care mingea se lovea cu un fel de rachetă purta denumirea "juego de pelota".
          La crosse era un joc care consta în lovirea unei mingi de mici dimensiuni
confecţionată din lemn sau piele umplută, cu un baston încovoiat la un capăt. Mingea era
trimisă spre o ţintă care putea fi un cerc, un loc delimitat de ţă ruşi, o gaură în pământ, sau un
loc anume trasat pe sol.
          Jeu de mail a fost foarte răspândit în sec. al XVI-lea mai ales în Franţa şi Anglia,
deşi avea origine celto-germanică. Mingea de lemn se lovea cu un ciocănaş cu coada lungă,
conducând-o până la ţintă pe un traseu dificil. Jocul a avut trei variante:
     prin cât mai puţine lovituri jucătorul trebuia să-şi dirijeze mingea proprie la ţinta
        stabilită;
     două echipe îşi disputau o singură minge în acelaşi scop;
     combinatăde două jocuri în care o singurăminge de dimensiune mare, putea fi jucată şi
        cu mâna şi cu piciorul - numită “chouler la crosse”;
          La soule era un joc între două echipe care loveau mingea cu piciorul (în Franţa se
mai numea şi “choule”) spre terenul advers sau o ţintă trasată pe sol. Mingea a fost
confecţionată la început din lemn, apoi din piele umplută cu iarbă, muşchi, etc. Din sec. al
XVI lea, ţinta s-a modificat, luând forma actuală, adică o poartă în formă de dreptunghi,
limitată de două bare verticale şi de una transversală.
          Varianta italiană a cestui joc a fost Calcio, îndrăgit de toţi italienii, de la popor la
studenţii din Padova, şi de la nobili la preoţi. Era considerat un joc nobiliar, având legătură cu
“harpastum” jocul practicat de către patricienii romani.
          În Anglia jocul mingii cu piciorul se numea Football şi se desfăşura pe orice teren şi
pe străzi. Marea popularitate cîştigată de acest joc l-a impus ca joc naţional.
          Cele mai multe dintre jocurile sportive practicate în zilele noastre îşi au originea în
jocurile cu mingea practicate în Evul Mediu: tenisul, crichetul, golful, biliardul şi bineînţeles
jocul de fotbal, ca să le pomenim doar pe cele mai cunoscute.

ÎNTREBĂ RI
   1. Care au fost factorii care au contribuit decisiv la modificarea concepţiei dspre educaţie fizică în
      perioada de început a Evului Mediu ?
   2. Cum a fost asigurată continuitatea educaţiei fizice de-a lungul acestei perioade istorice?
   3. Ce caracter aveau exerciţiile fizice practicate de popoarele germanice, anglo-saxone şi slave ?
   4. Ce înseamnă"cavalerismul" ?
   5. Care erau cele şapte virtuţi cavalereşti ?
   6. Cum se desfăşura jocul numit "chintena"?
   7. Care dintre jocurile sportive moderne îşi au originea în jocurile cu mingea practicate în Evul Mediu ?




                                                   32
                                           CURS NR.7

             7.CONCEPŢIILE DESPRE EDUCAŢIE FIZICĂ ÎN PERIOADA RENAŞTERII

          Revoluţia spirituală care a început în Italia pe la mijlocul sec. al XIV-lea și s-a extins
apoi în celelalte ţări din Europa centrală şi de vest, a însemnat o schimbare completă a
gândirii, a concepţiilor despre lume, om şi viaţă şi s-a manifestat în toate domeniile culturii:
literatură, filosofie, artă, ştiinţă, educaţie. Renaşterea a însemnat o eliberare spirituală din
disciplina rigidă a catolicismului medieval. Oamenii care câteva secole au trăit adânciţi în
lumea convenţională a misticii creştine, au început să se regăsească pe ei înşişi, au deschis
ochii asupra frumuseţilor naturii şi vieţii. Se poate spune că odată cu Renaşterea viaţa şi-a
reluat cursul ei firesc. Oamenii putea să se bucure din nou de viaţă, să admire şi să preţuiască
frumosul, să aspire spre perfecţiune.
          Curentul filosofic care a dominat perioada Renaşterii a fost “umanismul”. În timpul
acestei perioade, oamenii de cultură au redescoperit valorile materiale şi mai ales spirituale
ale antichităţii. Cercetătorii s-au adâncit în studiul lumii antice şi al concepţiilor vechilor
greci şi romani despre viaţă, despre modul în care aceştia se îngrijeau de corpul şi spiritul lor.
În locul idealurilor transcedentale sunt reluate concepţiile conform cărora personalitatea
umană trebuie îngrijită şi cultivată sub toate aspectele ei fizice, spirituale şi morale.
          Pedagogii, scriitorii sau alţi gânditori umanişti din Italia, Spania, Franţa,
Germania şi Anglia au imprimat un nou scop al educaţiei: formarea omului complet. Este
adevărat că din cauza structurii sociale a timpului educaţia era limitată la clasele de sus ale
societăţii. Pe de altă parte, lipsa unei organizări şcolare moderne, limita eforturile pedagogilor
umanişti la aspecte mai ales teoretice: ideile lor sunt exprimate în lucrări cu caracter divers,
dar sunt prea puţin aplicate în practică. Doar sporadic, câţiva educatori străluciţi au încercat
să-şi pună realmente ideile în aplicare, în procesul de educaţie al unor copii din familii
princiare sau nobiliare, a căror educaţie le era încredinţată.
          Deşi s-au limitat la aspecte teoretice, activitatea pedagogilor umanişti a avut meritul
de a fi readus educaţia fizică printre preocupă rile educaţiei generale. În acelaşi timp ei au
reuşit să dezvolte idei valoroase legate de scopurile, necesitatea şi foloasele exerciţiilor fizice,
privite în cadrul unui sistem de formare a personalităţii umane complete.
          ITALIA: Pietro Paolo Vergerio (1349-1428), în lucrarea sa “Despre moravurile
nobililor şi studiul ştiinţelor frumoase” îşi expune principiile despre educaţie afirmând “Cine
posedă un spirit clar şi un corp puternic, trebuie să se îngrijească de amândouă”. În opinia sa,
o educaţie adevărată constă în alternarea activităţii ştinţifice cu exerciţiile fizice. El era
adeptul unor exerciţii care dezvoltă forţa fizică: jocurile cu mingea, vânătoarea, pescuitul, iar
pentru cei care le găsesc pe acestea prea dificile, recomanda mersul pe jos.
          Mafeo Vegio (1406-1458), autor al unui tratat pedagogic, recomanda exerciţiile
militare tuturor tinerilor şi le considera obligatorii pentru aceia care doreau să se dedice unor
cariere militare. În opinia lui, scopul exerciţiilor fizice trebuia să fie favorizarea unei bune
dezvoltări fizice şi o sănătate cât mai bună, nu de a forma atleţi. În acest scop ele trebuie
deprinse treptat, pentru a nu obosi copiii încă nedezvoltaţi. A fost preocupat în mod deosebit
de efectul exerciţiilor fizice asupra ţinutei estetice a corpului.
          Aenea Sylvio Piccolomini (1405-1464) a scris un tratat de educaţie pentru tânărul
rege al Ungariei şi Boemiei, Ladislau, al cărui educator a fost. El subliniază importanţa
exerciţiilor fizice pentru formarea unei ţinute frumoase şi mai ales pentru pregătirea de război.
Piccolomini a ajuns papă (Pius al II-lea), continuând şi din această poziţie să recomande
principilor italieni practicarea consecventăa scrimei, ca exerciţiu fizic indispensabil formării


                                               33
unor bune capacităţi militare.
          Vittorino di Rambaldoni da Feltre (1378-1446) a fost elevul lui Vergerio la
Universitatea din Padova, unde şi-a început cariera pedagogică. Din anul 1442 a devenit
educatorul copiilor ducelui din Mantova. În această calitate a reuşit să creeze o instituţie şi
chiar un sistem de educaţie care l-au consacrat ca pe unul dintre marii precursori ai renaşterii
educaţiei fizice şcolare.
          El a organizat într-un pavilion din grădina palatului ducal din Mantova un institut de
educaţie pentru copiii din familia ducală, în care au fost primiţi un număr însemnat de copii
atât din familii nobile cât şi din cele mai să race, care erau întreţinuţi pe seama familiilor celor
bogaţi. Instituţia se numea “Casa Giocosa” iar programul de educaţie era în aşa fel conceput
încât să asigure o “şcoală perfectă” după concepţiile lui. Instruirea oferită copiilor era cea
clasică, predominau limba latină, filosofia, retorica. Excesul unei educaţii intelectuale era
compensat printr-o îngrijită educaţie morală şi religioasă, şi ceea ce constituia o inovaţie
îndrăzneaţă a timpului său, prin educaţie fizică. Exerciţiile fizice care se practicau la Casa
Giocosa erau dintre cele mai variate: alergări, înot şi pescuit, călărie, luptă, jocuri cu mingea,
aruncarea lăncii, tirul cu arcul şi arbaleta, dansul, jocuri de război asemănătoare cu turnirul
cavaleresc. După modelul antic grecesc, era cultivată şi muzica vocală şi instrumentală.
          Ludovic de Vives (1492- 1540), spaniol din Valencia, a trăit în Belgia, apoi la Paris
şi în Anglia, la Oxford unde s-a ocupat de educaţia fiicei regelui Henric al VIII-lea, Maria.
Discipol la educaţiei scolastice la începutul activităţii sale, a devenit un umanist respectat.
Sistemul său de educaţie l-a expus în principala sa operă “De tradensis disciplinis”. Vives era
adeptul unei educaţii echilibrate din care exerciţiile fizice nu trebuie să lipsească, fiind
considerate deosebit de importante pentru păstrarea sănătăţii, dezvoltarea fizicului şi
realizarea echilibrului sufletesc. În opinia sa lecţiile trebuie alternate cu jocuri şi plimbări.
Exerciţiile fizice nu trebuie să aibăun caracter militar ci unul şcolar. Jocurile elevilor trebuie
să se desfăşoare sub supravegherea unui adult, pentru a degenera, iar şcolile trebuie să aibă
locuri special amenajate pentru ca exerciţiile fizice să se poată face pe orice vreme.
          Hieronymus Mercurialis (1530-1606) medic, a realizat o operă care deşi are mai
ales un caracter igienic şi medical, prin bogăţia materialului şi prezentarea lui, este şi o operă
pedagogică de mare valoare. Din anul 1562 a fost medicul cardinalului Alexandru Farnese, un
mare protector al ştiinţei şi al artelor. În această calitate are acces la bogăţia de că rţi şi
manuscrise ale anticilor care se găsea la Vatican. Rezultatul studiilor ( a studiat mai ales
operele lui Galenus) este lucrarea “Ars gymnastica” care apare în 1569, la Veneţia. Este o
lucrare impresionantă formată din şase pă rţi. (Titlul ei complet este: “Şase cărţi despre
celebra artă gimnastică a celor vechi, în timpurile noastre încă necunoscută”) Cartea a fost
retipărită încă în şase ediţii. ( 4 la Veneţia, una la Paris în anul 1577 şi ultima la Amsterdam în
1672).
          Lucrarea lui Mercurialis are o valoare remarcabilă atât documentară cât şi literară,
reprezentând una dintre monumentele literare ale Renaşterii. Prin răspândirea ei considerabilă
a avut o influenţă mare asupra oamenilor, contribuind la redeşteptarea interesului pentru
gimnastica antică pe baza unui material bogat şi foarte bine prezentat.
          GERMANIA - Umaniştii germani au fost savanţi, cercetători de bibliotecă,
pasionaţi de arheologie. Ei au studiat cultura antică, au proclamat virtuţile exerciţiilor fizice
clasice, dar au ignorat ce se afla în imediata lor apropiere, adică cultura populară originală a
timpului lor şi nu au luat în considerare exerciţiile tradiţionale ale poporului german.
          Erasmus din Rotterdam, erudit filosof şi pedagog, condamnă brutalitatea unor
profesori care foloseau bătaia ca metodă pedagogică, fiind prin natura sa un adversar al
violenţei. Din acest motiv ne agrea nici exerciţiile fizice dinamice, considerându-le nedemne.
Nici vorbă despre încurajarea practicii acelor exerciţii tradiţionale ale vechilor germani.
          Martin Luther, fondatorul religiei protestante a fost şi unul dintre marii educatori ai


                                               34
poporului său. În lucră rile sale este de acord cu practicarea exerciţiilor fizice, considerându-le
necesare pentru ca oamenii sănu cadă pradă exceselor şi obiceiurilor nesănătoase.
          ANGLIA - Thomas Elliot (1490-1546), medic, a reuşit o combinaţie fericită între
umanism şi cavalerism, preluând idei şi concepţii atât de la Erasmus cât şi de la Castiglione.
Cartea sa “The Gouvernour” publicată în 1531, sintetizează ideile sale despre educaţie.
Aceasta trebuia pusă în serviciul statului, pentru a pregăti o tânără generaţie folositoare
scopurilor sale. A fost primul educator englez care a insistat asupra valorii educative a
exerciţiilor fizice. Acest principiu va fi de acum înainte prezent permanent în toate sistemele
de educaţie engleză.
          Roger Acham (1516-1568) a fost educatorul reginei Elisabeta. Activitatea lui s-a
desfăşurat într-o perioadă în care se puneau bazele Imperiului colonial englez. Opera sa
pedagogică de căpătâi, a fost lucrarea “Schoolmaster” apă rută în 1570. Pentru Acham, idealul
educaţional trebuia să fie formarea "gentlemenului", omul cumsecade, înţelept, religios, dar
în acelaşi timp sănătos şi bine dezvoltat fizic. Secretul echilibrului şi a forţei naţiunii era
asigurarea unei educaţii care să dezvolte atât trupul cât şi spiritul.
          FRANŢA - Scriitorul francez Francoise Rabelais şi-a exprimat ideile îndrăzneţe şi
inovatoare într-un roman fantezist “Gargantua et Pantagruel”, publicat în perioada 1532-1564.
Romanul, scris într-un stil luxuriant, grotesc, adesea la limita decenţei, este o critică aspră la
adresa concepţiilor de viaţă feudale şi la modul în care se fă cea educaţia tineretului. Rabelais
schiţează un sistem revoluţionar de educaţie în care combină concepţiile cavalereşti cu cele
umaniste şi care acordă atenţie sporită educaţiei fizice şi igienei. Poetul Michel de
Montaigne (1533-1592) preocupat de ideea că educaţia trebuie să vizeze în egală măsură
corpul şi spiritul îşi exprimă şi el ideile într-un mod mai puţin formal. Concepţiile sale asupra
acestei probleme sunt sintetizate în scrisorile pe care le trimite unei doamne, Diane de Foix
contesă de Gurson, cuprinzând sfaturi cu privire la educaţia pe care trebuie să o primească
fiul acesteia.
          Umaniştii au încercat prin eforturile lor concretizate cel mai adesea în lucrări cu
caracter medical, pedagogic sau chiar literar să readucă în centrul atenţiei importanţa
educaţiei fizice în procesul de formare al omului modern. Oamenii de cultură din secolele care
au marcat perioada Renaşterii au fost în marea lor majoritate, teoreticieni, puţin preocupaţi de
aplicarea practică a concepţiilor pe care le propagau. Precizarea rolului educaţiei fizice în
sistemele educative, a scopurilor acestei activităţi, precum şi a celor mai potrivite metode şi
forme de practicare vor fi tot atâtea probleme care îşi vor găsi parţial rezolvarea prin eforturile
oamenilor de ştiinţă, pedagogi în special, din secolele care au urmat.
ÎNTREBĂ RI
   1. Care era scopul educaţiei pentru pedagogii umanişti şi care erau limitele concepţiei lor ?
   2. Câţi dintre gânditorii umanişti au reuşit să pună în practică ideile referitoare la importanţa educaţiei
      fizice în dezvoltarea personalităţii umane ?
   3. Ce rol au avut ideile lor despre educaţie fizică în procesul de dezvoltare al acestui domeniu ?
   4. Enumeraţi principalii umanişti englezi şi lucră rile în care fac referiri la activitatea de educaţie fizică.




                                                      35
                               CURS NR.8
  8. IDEI REFERITOARE LA EDUCAŢIE FIZICĂ ÎN CONCEPŢIILE PEDAGOGILOR
       REALIŞTI DIN SECOLUL AL XVII-LEA - J.A. KOMENSKI ŞI J. LOCKE -
  PEDAGOGIA RAŢIONALISTĂ DIN SECOLUL AL XVIII-LEA - J.J. ROUSSEAU ŞI
   CONTRIBUŢIA SA LA INTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎN PROCESUL DE
                                EDUCAŢIE

          Secolul al XVII-lea a fost marcat de curentul "realismului" care pe planul educaţiei a
determinat schimbări substanţiale: în locul raţionamentului de tip deductiv specific Evului
Mediu se impun concepţiile lui Bacon şi mai ales "metoda" lui Descartes: folosirea în
procesul de cunoaştere şi educaţie a studiului realităţii, experienţa şi analiza, trecerea de la
particular la general. Dintre pedagogii realişti ai secolului al XVII-lea, Comenius şi J.Locke
au încercat să aplice şi în domeniul educaţiei fizice ideile pedagogiei realiste.
          8.1. Comenius sau Jan Amos Komenski (1592 - 1670) de origine ceh a fost cel
mai însemnat pedagog al sec. al XVII-lea, autorul unei opere literare filosofice şi pedagogice
de mare valoare. Dintre aceste trebuie amintite"
          DIDACTICA MAGNA (Marea didactică) apă rută în anul 1640, în care sunt expuse
de la principiile sale pedagogice şi metodele pe care le preconiza pentru realizarea procesului
de educaţie, până la toate aspectele legate de organizarea unei şcoli;
          ORBIS SENSUALIUM PICTUS (Lumea simţurilor zugrăvite în imagini) apărută în
anul 1668, constituia un manual practic bazat pe imagini. Sunt prezentate aici şi o serie de
exerciţii fizice pe care autorul le recomanda pentru a fi introduse în şcoli: alergări, patinaj,
popice, tir, scrimă, lupta, înot;
          SCHOLA LUDUS (Şcoala jocului) în care a fost precizată fundamentarea
pedagogică a exerciţiilor şi jocurilor pe care autorul le considera esenţiale pentru procesul de
educaţie al copiilor în viziunea concepţiilor sale despre educaţie.
          După apariţia lucrării sale monumentale, ne referim la Didactica Magna, Comenius
are ocazia să aplice în mod practic ideile sale. El a înfiinţat şi a condus la solicitarea şi cu
ajutorul principelui Rakoczi, între anii 1650-1654, o şcoală în Slovacia, în localitatea Saros-
Patak. În programul acestei şcoli exerciţiile fizice şi jocurile ocupau un loc important.
Armonizarea aspectelor fizice ale vieţii cu cele intelectuale, constituind în concepţia lui
Comenius baza naturală a educaţiei. (Kiriţescu, 1943)
          8.2. Medicul şi filozoful englez John Locke (1632 - 1704), adept a lui Bacon şi al
formulei "nihil est in intelectu quod non prius fuerit in sensu" (nimic în raţiune înainte de a fi
în simţuri), considera că doar prin exersare se pot dezvolta aptitudinile. Concretizarea
concepţiilor sale s-a realizat în lucrarea sa de referinţă în domeniul pedagogic “CÂTEVA
CUGETĂ RI ASUPRA EDUCAŢIEI COPILULUI“ în care sunt abordate educaţia fizică,
morală şi intelectuală. În mod deosebit el a pledat pentru o educaţie morală şi fizică, prin care
să se formeze oameni sănătoşi şi cu caractere puternice. Adept al dictonului latin "Mens sana
in corpore sano" Locke atrage atenţia şi asupra multor aspecte care condiţionează starea de
sănătate: alimentaţia, îmbrăcămintea, viaţa în aer liber, somnul, practicarea exerciţiilor fizice.
La fel ca şi pentru predecesori idealul educaţional în concepţia sa era formarea
"gentlemenului".
          8.3. Secolul al XVIII-lea este dominat de preocuparea tot mai serioasă pentru
problemele educaţiei. Şcoala tinde să se desprindă de biserică, sub a cărui influenţa era de la
începutul Evului Mediu, pedagogia devine o ştiinţă, iar organizarea şi funcţionarea sistemelor
de învăţământ începe să se bucure de atenţia celor care conduceau statele europene în plin
proces de consolidare. Se produce o apropiere între oamenii de ştiinţă, pedagogi şi medici,
este secolul enciclopediştilor.
          Pentru evoluţia educaţiei fizice, mai ales în privinţa locului pe care această disciplină


                                               36
îl ocupa în procesul educativ şi de formare al copiilor şi tinerilor, contribuţia cea mai
consistentă a avut-o Jean Jaques Rousseau (1712 - 1778). Iluminist elveţian-francez,
democrat, ideolog al micii burghezii, este recunoscut ca cea mai reprezentativă personalitate
pedagogică a sec. al XVIII-lea, având o contribuţie deosebită asupra dezvoltării pedagogiei
moderne. Opera sa pedagogică ale că rei idei îndrăzneţe au avut un mare ecou la vremea
respectivă este "EMILE OU DE L’EDUCATION“ (Emil, sau despre educaţie) apă rută în
anul 1762. Multe dintre ideile prezentate de autor au fost reluate de pedagogia modernă, chiar
dacă unele au fost inaplicabile.
          Lucrarea este formată din cinci părţi, care corespund etapelor de dezvoltare a
copilului. Principiul fundamental al concepţiei lui Rousseau a fost necesitatea întoarcerii la
natură şi ocrotirea copilului de influenţele nefaste şi nesănătoase ale societăţii printr-o izolare
voită şi o educaţie care să-i dezvolte capacităţile intelectuale şi fizice într-o strânsă legătură.
În acest proces de educaţie eşalonat pe etape de dezvoltare a copilului, cea rezervată în mod
special pentru educaţia fizică este a doua, între 4 şi 12 ani, iar exerciţiile recomandate sunt
înotul, jocurile cu mingea, tragerile cu arcul.
          În perioada cuprinsă între sec. al XV-lea şi al XVIII-lea un număr important de
filosofi, pedagogi şi medici au căutat să fundamenteze o bază raţională pentru exerciţiile
fizice şi să arate importanţa lor ca factor educativ şi şi igienic. Nu se poate însă vorbi încă
despre o adevărată influenţă a acestor idei în practica şcolară. Cei mai mulţi dintre ei
concepeau educaţia în mod individual, aplicabilă fiilor de nobili. Chiar şi Rousseau, cu ideile
lui care au premers revoluţia franceză, se referea la educaţia lui Emile, ca un “profesor de
curte”.
ÎNTREBĂ RI
 1. În care dintre lucră rile sale fundamentale, Comenius se referă la fundamentarea pedagogicăa exerciţiilor şi
    jocurilor pe care le consideră esenţiale pentru procesul de educaţie al copiilor ?
 2. Care era dictonul latin după care s-a orientat în activitatea sa pedagogică, J. Locke ?
 3. La ce se referă principiul fundamental al concepţiei lui Rousseau şi în care etapă din procesul de educaţie
    pe care-l preconiza educaţia fizică avea rol predominant ?



                               CURS NR.9
    9. CURENTUL FILANTROPIST ŞI REINTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎN
   ŞCOALĂ: J. BASEDOW, C. SALZMAN, J. GUTS-MUTS, G. VIETH, PESTALOZZI


          Ideile enciclopediştilor francezi s-au răspândit în întreaga Europă, dar avut un mare
ră sunet deosebit în Germania, unde limba franceză şi obiceiurile de viaţă ale francezilor s-au
bucurat de un prestigiu deosebit. S-a ajuns chiar la dispreţul faţă de limba germană, care era
considerată barbară.
          În secolul al XVIII-lea, în Germania s-a produs o puternică mişcare de luptă
împotriva tiraniei religioase. Biserica catolică germană redevenise o mare putere, care
controla spiritual poporul german, cenzurând orice libertate de idei, persecutând autorii care
cutezau să-şi exprime păreri care nu erau în concordanţă cu concepţiile religioase stricte.
          Această epocă de renaştere numită în Germania "aufklarung" (iluminare) este
considerată la fel de importantă ca şi Renaşterea din sec. al XV-XVI-lea. Principiile noului
curent erau: restituirea drepturilor individuale ale fiecăruia şi emanciparea faţă de biserică, iar
pe plan politic abolirea monarhiei absolutiste. Cele mai reprezentative figuri ale
“aufklarungului” au fost: Leibnitz, Wolf, Kant şi Herder.
          Dacă în Franţa ideile enciclopediştilor şi raţionaliştilor au avut mai ales o influenţă
politică, contribuind la declanşarea Revoluţiei din 1789, în Germania, efectele iluminismului
autohton s-au manifestat mai ales în plan cultural şi au avut o influenţă puternică asupra a tot

                                                     37
ceea ce însemna la timpul respectiv educaţia.
          Pedagogii germani îşi vor îndrepta atenţia şi spre educaţie fizică. După ce umaniştii
au încercat în lucră rile lor săo readucă în atenţia oamenilor, iar pedagogii secolelor următoare
au ridicat-o la rangul unei concepţii fundamenatale în educaţia generală, pedagogii germani de
la sfârşitul sec. al XVIII-lea vor reuşi săo introducă în practica vieţii şcolare. Această
reuşităva deschide un nou capitol în evoluţia istoricăa educaţiei fizice.
          Dupăo lungă perioadăde timp şi multe obstacole, educaţia fizicădispă rutădin
şcoalădupă prăbuşirea lumii antice, se va întoarce din nou la şcoală.
          Ideile iluminismului german şi-au găsit cea mai bună expresie în şcoala filantropică,
dezvoltată în a doua jumătate a sec. la XVIII-lea, care a reunit şi sintetizat toate curentele din
lumea intelectuală: raţionalismul, utilitarismul, concepţiile lui Locke, cultivarea
sentimentelor, etc.
          Pedagogii germani de la sfârşitul secolului al XVIII-lea sunt cei care reuşesc să facă
marele pas de la concepţiile promovate de umanişti şi iluminişti încă din secolul al XVI-lea la
aplicarea în practică a ideii că educaţia fizică trebuie să redevină o piatră de temelie a
educaţiei şcolare. Educaţia fizică şi-a găsit un loc central în preocupă rile pedagogilor care
aparţineau şcolii filantropiste. Continuând opera înaintaşilor lor, ei nu s-au mulţumit doar cu
exprimarea şi susţinerea în scris a ideilor despre această activitate, ci au introdus-o efectiv în
programele instituţiilor şcolare pe care le-au înfiinţat sau condus.
          9.1. Întemeietorul şcolii filantropiste a fost Johann Basedow (1732-1790).
Originar din Hamburg, a studiat teologia, iar în anii 1750 este profesor la o Academie
cavalerească din Danemarca, unde are ocazia să cunoască şi să preţuiască virtuţile exerciţiilor
cavalereşti. Ideile sale pedagogice progresiste atrag atenţia principelui din Anhalt, care îi
oferă şansa de înfiinţa o instituţie de educaţie în conformitate cu concepţiile sale. Astfel ia
naştere în 1774, celebrul institut “Philantropinum” de la Dessau. Această şcoală va fi terenul
de aplicare şi experimentare a pedagogiei filantropiste a lui Basedow, un adevărat laborator de
experienţă în domeniul educaţiei fizice, morale şi intelectuale.
          Basedow a dorit ca aceată şcoală să fie “întâia şcoală normală pentru umanitate”, “o
şcoală a iubirii de oameni şi de cunoştinţe bune pentru învăţători, pentru bogaţi şi să raci” El
şi-a expus ideile pedagogice într-un mare număr de lucrări. Lucrarea sa fundamentală este
“Tratatul elementar” apă rută în 1774, cuprinzând 4 volume.
          Pedagogia lui Basedow este inspirată de ideile lui Locke, Comenius şi mai ales
Rousseau. În concepţia sa educaţia trebuie să fie naţională şi independentă de orice biserică,
dar cultura sentimentului patriotic trebuie fă cută în afară de orice naţionalitate. În opinia lui
Basedow, munca trebuie înlocuită cu plăcerea. Ca urmare a acestor două caracteristici ale
concepţiei pedagogice basedowiene: atractivitatea şi utilitarismul, exerciţiile fizice au ocupat
loc considerabil în planul de educaţie al lui Basedow.
          La Philantrophinum a fost introdusă o metodă prin care copiii învăţau jucându-se, iar
orele de învăţătură alternau cu cele de joc. Exerciţiul fizice trebuia să aibă un dublu scop. Pe
de o parte să fie instrumente ale îmbunătăţării naturii umane, iar pe de altă parte să fie mijloc
de educaţie generală pentru viitorii cetăţeni. Ele erau împrumutate din vechea gimnastică
grecească şi din exerciţiile cavalereşti, în aşa fel încât să satisfacă principiul utilitar. La
Dessau a fost introdus un pentatlon care cuprindea: alergări, sărituri, căţărari, exerciţii de
balans şi de purtat. Acestora li se adăugau dansul, călăria, scrima, exerciţii militare. O inovaţie
a lui Basedow a fost introducerea pe timpul verii a vieţii de tabără, în care elevii locuiau în
corturi, înotau, pescuiau, făceau canotaj etc.
          Cea mai mare parte a ideilor pedagogice ale lui Basedow sunt inspirate de opera
pedagogică a lui J.J.Rousseau. Dacă acesta poate fi considerat un reformator al procesului de
educaţie în plan teoretic, cu siguranţă, Basedow a fost reformatorul practic. Deşi instituţia
pe care a creat-o nu a avut o viaţă prea lungă, el fiind nevoit să o părăsească în urma unor


                                               38
conflicte cu colaboratorii săi, ideile lui au fost preluate de numeroşi pedagogi care au creat o
adevărată şcoală filantropică, iar printre susţinătorii ideilor sale s-a numărat şi filosoful
Immanuel Kant.
          9.2.Printre aceştia a fost şi Christian Salzman ( 1744-1811), pastor protestant,
care a lucrat pentru o scurtă perioadă la Dessau. Nemulţumit de atmosfera de aici, a acceptat
oferta şi sprijinul financiar la familiei domnitoare din Saxa Coburg Gotha şi a înfiinţat o nouă
instituţie Philantropinum, în apropierea localităţii Schnefenthal, într-un loc aparte, în
mijlocul naturii.
          Om cu spirit ales, mare iubitor al copiilor, dar şi cu o mare capacitate de muncă şi
bun organizator, Salzman s-a devotat acestei instituţii şi a făcut din ea un model de şcoală
modernă. Ajutat de echipa de profesori cu care a lucrat într-o deplină armonie a reuşit să
imprime instituţiei un bun renume care i-a asigurat o foarte lungă funcţionare.
          La fel ca şi Rousseau (al cărui adept a fost) Salzman şi-a sintetizat ideile pedagogice
într-un roman, intitulat după numele personajului principal, "Konrad Kiefer". Spre deosebire
de eroul lui Rousseau, acesta era un copil de ţărani, care frecventează şcoala din satul natal.
Scopul educaţiei în opinia lui Salzman era “să formeze oameni sănătoşi, şi voioşi, inteligenţi
şi buni, pentru ca prin aceasta să fie fericiţi ei înşişi şi în stare să colaboreze la prosperitatea
generală.”(Kiriţescu, 1942)
          Între el şi Basedow predecesorul ale cărui concepţii şi le-a însuşit, erau mari
deosebiri de personalitate: pe cât de plin de temeperament şi ciudăţenii era acesta, pe atât de
ponderat, simplu şi modest era Salzman. Punând pe primul plan formarea personalităţii
elevilor, Salzman a acordat o atenţie specială personalităţii educatorului: acesta trebuia să
caute în el însuşi cauza greşelilor elevilor să i. Cunoaşterea de sine, conduita exemplară şi
continua perfecţionare a propriei personalităţi este după Salzman, secretul educaţiei.
          Deşi a fost preot, educaţia fizică s-a bucurat de mare atenţie în programele de
educaţie de la Schephenthal. Elevii să i făceau numeroase excursii, practicau exerciţiile fizice
şi jocurile. În opinia lui, profesorul trebuia să ia parte în mod activ la aceste jocuri: “Cine nu
ştie să se joace cu copiii şi este destul de nepriceput ca să creadă căacest amuzament este mai
prejos de demnitatea sa, nu trebuie să se facă educator.” Kiriţescu, 1942)
          În curtea şcolii de la Schephenthal erau amenajate spaţii speciale şi aparate pentru
practicarea exerciţiilor fizice: bârnă de echilibru, şanţuri pentru sărituri, stâlpi pentru căţărări,
leagăne pentru balans, etc. Pe lângă aceste exerciţii fizice în programul elevilor mai erau şi
dansurile, muzica instrumentală şi activităţile manuale.
          Marele merit al şcolii filantropiste este că a demonstrat importanţa educaţiei fizice şi
a readus-o în programul şcolar pe o poziţie egală cu cea a educaţiei intelectuale şi morale.
         9.3 Cel care a reuşit într-un mod strălucit să concretizeze eforturile pedagogilor
filantropişti în domeniul educaţiei fizice a fost Johan Gutsmuths (1759 - 1839). Cu studii
de teologie, filologie, geografie, matematică şi fizică la Universitatea din Halle, datorită unui
concurs de împrejurări, devine profesor de gimnastică la şcoala lui Salzmann. Angajarea lui
s-a dovedit foarte inspirată, Gutsmuths dedicându-se cu mare devotament şi seriozitate
acestui domeniu de activitate. După opt ani de exercitare a profesiei şi foarte mult studiu al
unor predecesori, în anul 1793, publică cartea "GYMNASTIK FUR DIE JUGEND"
(Gimnastica pentru tineret), o lucrare de mare valoare care poate fi considerată prima carte de
specialitate din epoca modernă. Prin profunzimea gândirii, bogăţia documentării, justeţea
observaţiilor, claritatea expunerii, această lucrare este nu numai prima carte modernă de
Educaţie fizică, dar şi cea care pune temeliile pedagogice ale educaţiei fizice şcolare. Cartea a
fost publicată în mai multe ediţii, mereu revizuite şi completate şi a fost tradusă în mai multe
limbi.
          11.4. Gerhard Vieth (1763-1836) a fost contemporan cu Gutsmuts, desfăşurându-şi
activitatea practic în acelaşi timp. Om de ştiinţă, cu o pregătire ce atingea erudiţia, excelent


                                               39
pedagog, a reuşit să contribuie fundamentarea ştiinţifică a educaţiei fizice, deşi nu a predat-o
niciodată ca profesor. După studii de foarte serioase de drept, matematică şi fizică la
Universităţile din Gotingen şi Leipzig, din anul 1786 este profesor de matematică, apoi
director la şcoala filantropistă din Dessau. Bogata lui activitate ştiinţifică a fost surprinzător
completată cu o lucrare dintr-un domeniu care aparent nu avea legătură cu preocupă rile lui
obişnuite: “ÎNCERCARE DE ENCICLOPEDIE A EXERCIŢIILOR FIZICE”, o lucrare
fundamentală, una dintre cele mai complete care s-a scris vreodată în educaţie fizică.
           În prima parte a lucrării, autorul a descris bazându-se pe o documentare foarte
bogată, exerciţiile fizice practicate din cele mai vechi timpuri de toate popoarele lumii,
încercând în acelaşi timp să explice şi procesul de evoluţie al lor. În partea a doua, a
sistematizat exerciţiile fizice după alte criterii decât cele ale lui Gutsmuts. Vieth utilizează
pentru sistematizare criterii anatomice şi fiziologice, fiind primul autor care apelează la
acestea. El descrie structura corpului omenesc în legătură cu mecanica mişcărilor, efectele de
pârghie ale oaselor, etc. Toate exerciţiile sunt tratate din acest punct de vedere, iar descrierile
unor poziţii şi a unor mişcări sunt atât de bine realizate încât au rămas valabile până în zilele
noastre.
           Cartea lui Vieth, scrisă pe baza unei documentări excepţionale, fundamentată
ştiinţific a completat în mod fericit opera lui Gutsmuths, cele două lucrări realizând împreună
fundamentarea ştiinţifică a activităţii de educaţie fizică.
           8.5. Alături de filantropişti germani, au fost şi alţi pedagogi care prin concepţiile
şi realizările lor de ordin teoretic, dar mai ales practic au determinat evoluţia pozitivă a
procesului de dezvoltare a educaţiei fizice, mai ales în mediul şcolar, în această perioadă.
Printre aceştia se detaşează personalitatea eleveţianului de origine italiană Pestalozzi (1746 -
1827). Mare admirator şi adept al ideilor lui Rousseau, având studii teologige şi juridice, după
încercări nereuşite în domeniul agriculturii, Pestalozzi a înfiinţat la ferma lui de la Brugg un
institut pentru educaţia copiilor orfani sau de condiţie foarte modestă. Marea forţă a acestui
om provenea mai ales din excepţionalele sale calităţi morale: altruismul, bunătatea şi o imensă
generozitate.
           Opera sa pedagogică, scrisă în stilul unui roman popular LEONARD ŞI
GERTRUDA, a apărut în anul 1781 şi s-a bucurat de un succes imens. La fel ca şi ultima
dintre şcolile pe care le-a înfiinţat şi condus, cea de la Yverdon, o localitate de lângă
Neuchatel. Aceste ultime realizări l-au consacrat ca o personalitate pedagogică de prim rang.
           Concepţia pedagogică a lui Pestalozzi, porneşte de la ideea Rousseau, conform că
reia baza oricărei educaţii este intuiţia. Intuiţia nu constă numai în percepţia exterioară a
senzaţiilor, ci se aplică şi în sfera conştiinţei, a sentimentelor şi emoţiilor. Cunoscător al
filozofiei platoniene, Pestalozzi promovează educaţia fizică ca factor decisiv în formarea
armonioasă a personalităţii umane. În şcolile pe care le-a înfiinţat sau condus, exerciţiile fizice
numite de pedagog "naturale sau elementare" se adresau în primul rând articulaţiilor. Ele
constau în flexii, extensii, răsuciri ale membrelor şi trunchiului, se executau liber şi erau
exersate într-un mod frontal care angrena întreg colectivul de elevi.
           Dacă sistemul pedagogic al lui Pestalozzi la modul general s-a bucurat de o apreciere
unanimă, fiind considerat deschizător de drum în pedagogia modernă, nu acelaşi lucru se
poate spune despre gimnastica şcolară preconizată de el. Criticată pentru artificialitate şi
caracterul ei mecanic, trebuie totuşi apreciată pentru faptul că în elaborarea sistemului de
exerciţii fizice Pestalozzi a folosit cunoştinţe de anatomie şi biomecanica, dând un caracter
ştiinţific contribuţiei sale la dezvoltarea acestui domeniu.
ÎNTREBĂRI
 1. Care a fost marele pas pe care l-au făcut pedagogii germani de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, referitor la
    concepţiile despre locul educaţiei fizice în procesul de educaţie general ?
 2. Cine a fost întemeietorul şcolii filantropiste, cum s-a numit instituţia pe care a fondat-o şi care au fost


                                                       40
     principalele trăsături ale sistemului său de educaţie ?
3.   Prin ce calităţi s-a detaşat C. Salzman în rândurile pedagogilor filantropişti ?
4.   Care sunt diferenţele principale dintre cele două lucrări de mare valoare din domeniul educaţiei fizică
     apărute în această perioadă? Dar autorii lor prin ce se diferenţiază?
5.   Ce caracter aveau exerciţiile fizice preconizate de Pestalozzi ?

                              CURS NR.10
10. SISTEMELE NAŢIONALE DE EDUCAŢIE FIZICĂ DIN SECOLELE AL XVIII-LEA
 ŞI AL XIX-LEA: SISTEMUL FRANCEZ, ELVEŢIAN, GERMAN, DANEZ, SUEDEZ ŞI
                               ENGLEZ

          Scriitorii, filosofii, pedagogii secolelor al XVI-lea, XVII-lea şi al XVIII-lea au reuşit
să readucă educaţia fizică în preocupă rile oamenilor de cultură şi a celor de şcoală.
Filantropiştii au introdus educaţia fizică în programul şcolar, ca parte esenţială a educaţiei
generale. La limita secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, se accentuează caracterul concret al
activităţilor în domeniul educaţiei fizice, iar realiză rile unor personalităţi din Franţa,
Germania, Suedia sau Anglia se cristalizează sub forma unor adevărate sisteme naţionale de
educaţie fizică.
          Creatorii de sisteme de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor,
au reuşit să fundamenteze sisteme de educaţie fizică complete, bazate pe concepţii pedagogice
generale, dar în acelaşi timp adaptate la caracteristicile sociale, politice din ţărilor lor şi
subordonate unor scopuri clare. Datorită gradului de dezvoltare la care a ajuns gândirea
pedagogică în domeniul educaţiei fizice în această perioadă şi adaptării ei la condiţiile
specifice de viaţă din ţara respectivă, sistemele de educaţie fizică create în această perioadă au
avut o largă răspândire, au pătruns în viaţa şcolară, au fost durabile şi au constituit o
caracteristică a educaţiei fizice din acest secol. Mai mult chiar, unele dintre ele au fost
preluate şi de alte ţări europene decât cele în care au apă rut, influenţând dezvoltarea
activităţii de educaţie fizică pe plan european şi chiar mondial, dacă ne gândim că toate
sistemele europene au pătruns şi pe continentul american prin intermediul emigranţilor.
Secolul al XIX-lea a fost marcat nu numai de apariţia şi extinderea sistemelor de educaţie
fizică naţionale, ci şi de lupta dintre ele. Din această rivalitate a avut de câştigat în principal
activitatea de educaţie fizică care pe parcursul acestui secol se poate spune că intrat definitiv
în viaţa omului modern, mai ales prin intermediul sistemului de educaţie şcolar şi universitar,
devenind o componentă esenţială a procesului de dezvoltare normală şi armonioasă a omului,
de păstrare a bunului cel mai de preţ: sănătatea.
          Fiecare dintre aceste sisteme naţionale se leagă de numele unei personalităţi,
pedagog de obicei, care şi-a dedicat activitatea şi energia adesea pe parcursul întregii vieţii
edifică rii unui sistem propriu de educaţie fizică.
          10.1. În Franţa secolulului al XVIII-lea învăţământul avea un aspect haotic care se
datora lipsei de interes a regalităţii preocupată doar şcolile destinate funcţionarilor şi
ofiţerilor săi. Neglijenţa statului faţă problemele educaţiei a dus la creşterea influenţei
congregaţiilor religioase, în special a iezuiţilor care controlau întregul sistem de învăţământ.
După expulzarea acestora în 1762, în sistemul de învăţământ s-a produs un adevărat gol.
          Revoluţia franceză prin fruntaşii săi a încercat punerea învăţământului sub directul
control al statului, considerând că şcoala era mijlocul cel mai sigur de a asigura emanciparea
poporului. Ideile pedagogilor Revoluţiei franceze nu au devenit realitate din cauza modului în
care s-au derulat evenimentele în Franţa. Preluarea puterii de către Napoleon Bonaparte care a
preluat din ideile generoase ale enciclopediştilor numai pe acelea care-i serveau fundamentării
concepţiei statului militar a redus scopul învăţământului public francez la acela de a creşte şi
educa soldaţi. În şcolile din timpul său, exerciţiile fizice constau doar în marşuri şi mânuiri ale
armelor, elevii erau organizaţi în companii iar şcoala devenise o adevărată cazarmă.


                                                   41
          În acest context educaţional îşi va desfăşura activitatea cel care este considerat
creatorul primului sistem de educaţie fizică francez colonelul spaniol Don Francesco
Amoros y Ondeano (1770-1848) care a reuşit să adauge la spiritul militarist al epocii o
concepţie superioară despre educaţie.
          Amoros s-a născut la Valencia în Spania şi s-a dedicat carierei militare. Bun
cunoscător al pedagogiei lui Pestalozzi a redactat un regulament de educaţie militară bazat pe
ideile acestuia. A avut ocazia să-şi pună în practică ideile progresiste despre educaţie la
Institutul pestalozzian din Madrid. Acest institut a fost înfiinţat în 1807 de către regele Carol
al IV-lea al Spaniei pentru formarea inginerilor şi ofiţerilor, iar Amoros a fost numit la
conducerea lui. Pe lângăa ceastă funcţie, el s-a ocupat de educaţia principelui moştenitorul al
tronului Spaniei şi a deţinut o serie de funcţii importante în stat: intendent al poliţiei, ministru
de interne, consilier de stat. În timpul campaniei lui Napoleon în Spania, s-a alăturat
francezilor, devenind guvernator al provinciei. La prăbuşirea regimului napoleonian s-a
refugiat în Franţa, iar în anul 1816 a obţinut naturalizarea ca cetăţean francez, dedicându-şi
întreaga activitate noii sale patrii.
          Activitatea sa principală a constat în răspândirea exerciţiilor fizice pentru practicarea
cărora a creat un sistem propriu. Om charismatic, întreprinzător, de mare inteligenţă, bun
vorbitor a reuşit să creeze o mişcare puternică în favoarea educaţiei fizice. Teoretician şi
practician în acelaşi timp, a scris o mulţime de cărţi şi broşuri care au fixat sistemul şi
metodele sale, dar a şi înfiinţat şi condus o serie de instituţii în care se preda gimnastica după
principiile sale.
          În 1817 a înfiinţat cu ajutorul unei subvenţii, “Institution Durdan” la Paris. Aspectul
caracteristic al acestui gimnaziu era dat de un portic înalt de peste 5 metri, susţinut de trei
stâlpi verticali. Pe bârna orizontală atârnau de sus atârnau prăjini, frânghii cu noduri, scări de
lemn etc. Pe lângă portic erau alte instalaţii şi amenajări: şanţuri pentru sărit, catarge, bare,
scări oblice, etc.
          Apariţiile în public, numeroasele conferinţe determină oficialităţile să-i încredinţeze
misiunea de a înfiinţa Gimnaziul pentru sapeuri-pompieri şi apoi Gimnaziul normal militar,
inaugurat în anul 1820. Aici îşi desăvârşeau pregătirea fizică şi militară după metoda lui
Amoros trupe de artilerie, geniu şi garda regală. Pe lângă acest gimnaziu s-a creat o secţie
şcolară: “Gimnaziu civil normal” care era frecventat de elevii liceelor şi gimnaziilor civile din
Paris.
          Între anii 1820-1832 Amoros desfăşoară o activitate extraordinară atât ca director al
acestor instituţii cât şi ca propagandist: conferinţe, demonstraţii, manuale, cărţi. În 1817 apare
“Manual practic de exerciţii corporale şi jocuri” una dintre lucră rile lui fundamentale, apoi în
1821 “Prospectus”, în 1830 “ Manual de educaţie gimnastică şi morală”. Printre proiectele
sale rămase nerealizate au fost “Marea operă” un volum în care să adune toate lucră rile sale
şi un Gimnaziu normal de proporţii grandioase pe care dorea să-l numească “Palatul tinereţii”.
          Declinul lui Amoros a început după anul 1832, succesele sale determinând la început
invidia, apoi duşmănia multora. Atacat, ironizat, i se reproşa autoritarismul, lăcomia, risipa
fondurilor. În urma a numeroase atacuri Ministerul de război îi taie subvenţiile, iar în 1837
gimnaziul militar este închis prin ordonanţă regală. Moare să rac în anul 1848. Doar foştii să i
elevi îi mai păstrează amintirea scriind la mormântul său: “Amoros, fondator al gimnasticii în
Franţa, mort cu regretul de nu fi făcut mai mult pentru ea, din cauza obstacolelor care i s-au
pus.” (Encyclopedie des Sports, 1924)
          Concepţiile teoretice sunt cel mai bine prezentate de însuşi Amoros, în manualele şi
lucră rile sale. El defineşte gimnastica drept: "ştiinţa raţională a mişcărilor noastre, a
raporturilor lor cu simţurile, cu inteligenţa, cu sentimentele, cu moravurile noastre şi cu
dezvoltarea tuturor facultăţilor noastre. Gimnastica îmbrăţişează practica tuturor exerciţiilor
ce tind a face pe om mai curajos, mai întreprinzător, mai inteligent, mai dibaci, mai iute, mai


                                               42
mlădios, mai sensibil, mai puternic, mai sprinten, şi care ne ajută să înfrângem toate
dificultăţile şi să triumfăm împotriva tuturor primejdiilor şi a tuturor piedicilor, de a fi capabili
să servim patria şi umanitatea". Encyclopedie des Sports, 1924
         Amoros a pus primul care a intuit ceea ce psihologia modernă numeşte “imagini
kineztezice”, adică senzaţiile despre mişcarea propriului corp. La baza didacticii amorosiene
stă intuiţia, care porneşte de la asocierea a cât mai multe senzaţii: auditive, vizuale, tactile.
Asocierea exerciţiilor cu muzica este un element important al metodei sale prin asocierea
mişcărilor cu ritmul pe care îl oferă muzica. La valoarea psiho-pedagogicăa exerciţiilor
Amoros adaugă necesitatea ca exerciţiile fizice să aibă şi un caracter utilitar.
          Gimnastica lui Amoros are la bază în ceea ce priveşte alegerea, sistematizarea, şi
executarea exerciţiilor sale criterii ştiinţifice care se fundamentează pe cunoştinţe de anatomia
şi fiziologie, mecanica mişcărilor şi examenul fizic şi moral ale elevilor. El are marele merit
de a fi primul care a individualizat educaţia motrică ţinând cont de constituţia fizică şi de
personalitatea elevului, alcătuind un adevărat dosar pentru fiecare pentru fiecare elev, care
cuprindea o mulţime de date şi măsurători somatice, precum şi de predispoziţii pentru anumite
exerciţii. Amoros alegea şi recomanda fiecărui elev exerciţiile care le considera potrivite.
         Lecţiile concepute de Amoros aveau au aspect variat, căutând să realizeze toate
scopurile sistemului său. La începutul orei, încolonaţi, elevii intrau în sală, conduşi de
profesorul lor. Echipamentul lor era format din pantaloni albi şi vestă simplă. După inspecţie,
elevii executau pe muzică exerciţii elementare şi marşuri. Partea a doua a lecţiei se desfăşura
în aer liber şi consta în alergări şi exerciţii de lupte. A treia parte era dedicată asimilării unor
cunoştinţe teoretice. Se desfăşura în sala de fiziologie pe ai căror pereţi se găseau o serie de
planşe, tablouri, statistici, maxime morale. A patra parte se desfăşura din nou afară, constând
în exerciţii de aplicaţie. În fine, ultima parte a lecţiei era găzduită din nou de sala de
fiziologie: aici se analiza lecţia şi se atribuiau calificativele şi recompense morale celor care s-
au distins.
          Importanţa operei lui Amoros este considerabilă. El a valorificat la un nivel superior
concepţii înaintaşilor Locke, Rousseau, Diderot şi mai ales Pestalozzi, iar în propriile
concepţii au deschis drumul pentru modernizarea şi fundamentarea ştiinţifică a activităţii de
educaţie fizică. Foarte multe dintre aparatele de gimnastică folosite şi astăzi au fost inventate
de Amoros. Criticile care au fost aduse sistemului său au vizat mai ales aspecte legate de
tehnica exerciţiilor, reproşându-i-se atenţia exagerată acordată exerciţiilor acrobatice, în
special cele executate cu partea superioară a corpului.
         10.2. Elveţia - Fără să se ridice la înălţimea de spirit a lui Amoros, al cărui adept dar şi
rival a fost, elveţianul Henri Clias (1782-1854) a avut şi el o contribuţie importantă la
progresul educaţiei fizice din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Născut la Boston, fiu al
unui emigrant eleveţian, a studiat în Olanda, iar în anul 1810 ajunge în Elveţia unde îşi
desfăşoară activitatea ca maestru de gimnastică la diverse instituţii şi apoi în cadrul armatei.
În anul 1816, publică cartea “Bazele gimnasticii”, ulterior tradusă în franceză şi italiană. Un
an mai târziu, pleacă în Franţa dornic să se facă cunoscut, dar aici Amoros este în plină
ascensiune, aşa cănu are prea mare succes.
          În anul 1819 publică o nouă lucrare “Tratat de gimnastică elementară”. Trece în
Anglia şi timp de 6 ani se ocupă cu pregătirea fizică a militarilor englezi, ajungând să aibă în
anul 1823 în jur de 1400 de elevi. Pe lângă educaţia fizică militară, începe să fie preocupat de
gimnastica pentru femei, publicând şi o lucrare în acest domeniu, numită “Calistenia”. Se
reîntoarce în Elveţia, unde predă gimnastica la o serie de instituţii şcolare şi în armată, iar
sfera lui de preocupări se extinde şi în domeniul gimnasticii pentru copiii de vârstă foarte
mică(sugari) şi gimnastica medicală.
          După câtva timp pleacă din nou în Franţa, reuşind de această dată să se facă remarcat
şi chiar să-l detroneze pe Amoros, aflat în declin de popularitate, primind o serie din funcţiile


                                               43
oficiale ale acestuia.
          Sistemul lui Clias nu are multe elemente de originalitate, teoria şi sistematizarea
exerciţiilor sale fiind inspirată în mare parte din principiile lui Gutsmuts, iar aparatele şi
tehnica de execuţie sunt preluate de la Amoros, pe care deşi l-a contestat, l-a copiat în cea
mai mare parte. Marele său merit rămâne faptul că a pus bazele gimnasticii pentru copiii
foarte mici şi a contribuit la dezvoltarea gimnasticii feminine.
          10.3. Germania - La sfârşitul secolului al XVIII-lea armatele franceze conduse de
Napoleon cuceresc Prusia, iar toate celelalte state germane devin sateliţi ai noii puteri. Din
dorinţa unor personalităţi animate de gândul recâştigă rii independenţei şi a realizării unităţii
naţionale se naşte ideea de a întări poporul prin educaţie fizică. O educaţie fizică care la
rândul ei să stea la baza educării caracterului în aşa fel încât să fie formaţi soldaţi puternici,
curajoşi şi devotaţi. Se poate spune că în Germania, interesul pentru educaţia fizică a
populaţiei a fost determinată de necesităţi de ordin politic şi militar.
          Cel care a creat sistemul de educaţie fizică german a fost Friedrich Ludwig Jahn
(1778-1852) cunoscut sub numele de Turnvater Jahn (părintele gimnasticii).
          Jahn s-a născut ca fiu al unui predicator în localitatea Lanz, care se găsea în
apropierea a trei state germane: Prusia, Hanovra, Meklenburg. Deşi tatăl său dorea pentru el o
carieră ecleziastică, Jahn a preferat încă din copilărie şi adolescenţă viaţa în aer liber.
Personalitate puternică şi plină de energie, dar indisciplinat a fost în permanent conflict cu
profesorii şi colegii să i. Din acest motiv a fost nevoit să schimbe mai multe şcoli. A călătorit
mult, ajungând în contact cu o mulţime de oameni din cele mai diferite clase sociale. A
frecventat Universităţile din Halle, Iena şi Grunwald, studiind teologia, filosofia şi istoria,
fără să reuşească însă să finalizeze nici unul dintre cursurile începute. La 25 de ani călătoreşte
singur, pe jos colindând oraşele şi satele din Germania de nord, trăind chiar pentru câtva timp
ca pustnic într-o peşteră aflată la marginea localităţii Salle. Este perioada în care se
cristalizează vocaţia sa consacrată redeşteptării poporului, a întăririi tineretului prin practica
exerciţiilor fizice. Sentimentele sale patriotice sunt evidente, dar în spatele lor stau cele de ură
profundă împotriva francezilor, pe care îi socotea răspunzători pentru toate relele care mă
cinau naţia germană. În anul 1806 se înrolează în armata prusacă şi are neşansa să participe la
finalul dezastruos al luptei de la Iena. Această experienţă îl va marca pentru întreaga viaţă.
          În anul 1810 se stabileşte la Berlin şi începe să lucreze ca profesor la gimnaziul
“Grauen Kloster” şi la Institutul “Plamman”. Ambele instituţii fiind organizate pe principii
pestalozziene, exerciţiile fizice erau prezente în programul lor educativ. Are ideea de a scoate
elevii din cadrul tradiţional al şcolii, ducându-se cu ei în afara oraşului, la câmp sau în pădure
pentru lecţiile de gimnastică.
          Împreună cu un grup de ofiţeri înfiinţează "Deutscher Bund" (Liga Germană) şi cu
ajutorul câtorva adepţi devotaţi începe activitatea de pregătire a tineretului. În anul 1811
organizează lîngăBerlin, primul Turnplatz, un teren de exerciţii fizice, cu aparate şi instalaţii
variate, pe care-l foloseau peste 500 de practicanţi ai exerciţiilor fizice. Un an mai târziu, un
nou "turnplatz" este amenajat, pentru a face faţă numărului mare de amatori.
          Scopul sistemului său se preciza din ce în ce mai bine: întărirea tineretului în vederea
războiului de eliberare. În paralel cu activitatea sa în domeniul educaţiei fizice, Jahn ducea şi
o intensă activitate publicistică care avea acelaşi scop.
          La izbucnirea războiului de eliberare, în anul 1813, Jahn se înrolează împreună cu
“turnerii” săi ca voluntari, formând un batalion. În perioada cât Jahn a fost înrolat,
turnplatzurile şi-au continuat activitatea, conduse de un discipol al său: Eiselen. Numărul
practicanţilor gimnasticii după sistemul lui Jahn a continuat să crească şi în lipsa lui, ajungând
la peste 1000 în anul 1816.
          În anul 1816 întors din război Jahn publică cartea sa fundamentală: “Die Deutsche
Turnkunst”, continuându-şi şi activitatea de fervent propagandist şi organizator. Datorită


                                               44
activităţii sale şi a colaboratorilor săi, precum şi atmosferei de entuziasm care stăpânea
Germania după succesul din războiul de eliberare, gimnastica lui devenea din ce în ce mai
populară: terenurile de exerciţii apăreau la marginea a tot mai numeroase oraşe. Asociaţiile
studenţeşti s-au alăturat şi ele acestei mişcări.
          Reacţiile adverse la marele succes al sistemului nu au întârziat însă să apară: acest
sistem se baza prea mult pe concepţii politice, astfel că era normal sădea naştere la
animozităţi şi riposte. Lupta naţională a avut ca lozincă şi realizarea unităţii naţionale, dorinţă
care nu se realizase însă spre marea dezamăgire a patrioţilor înflăcăraţi, în rândul cărora erau
şi adepţii lui Jahn. Intransigenţa lor se manifesta însă cu accente extremiste pentru o societate
obosită de războaie şi naţionalism. Asociaţiile de gimnastică încep să fie considerate nucleul
tendinţelor politice extremiste, periculoase pentru ordinea în stat.
          Sistemul de gimnastică a lui Jahn era un sistem popular care se adresa tuturor
categoriilor populaţiei, dar care se infiltrase şi în sistemul german de învăţământ, cu adaptă
rile de rigoare. Pedagogii timpului s-au împărţit în două grupuri: unul care era de acord cu
virtuţile educative ale sistemului, alţii care-i contestau aceste calităţi. În urma unor dispute
aprinse în 1819 prin ordin al ministerului instrucţiei, gimnastica devine disciplină şcolară, dar
"turnlatzurile" populare sunt înlocuite cu cele amenajate pe lângă şcoli.
          Un incident politic determină însăluarea unor mă suri radicale împotriva adepţilor lui
Jahn şi a sistemului său: în anul 1819 la Manheim, un student (cunoscut ca adept al lui Jahn),
îl ucide pe consulul rus. Ca urmare, prin decret regal activitatea de gimnastică este interzisă,
iar Jahn însuşi este condamnat pentru trădare şi conspiraţie. Timp de 20 de ani el va trăi sub
supravegherea poliţiei, fiind reabilitat abia în anul 1840 de către regele Wilhem al IV-lea,
proaspăt urcat pe tron. După încercă ri nereuşite de a reintra în viaţa publică, marcate de un
ton naţionalist exasperant, Jahn moare în anul 1852. Posteritatea i-a consacrat un adevărat
cult, fiind socotit unul dintre cei mai mari fii ai Germaniei.
          Principiile gimnasticii lui Jahn sunt prezentate în cartea sa “Die deutsche turkunst”
apărută în anul 1819. Cartea a fost primită cu mare entuziasm şi este considerată Până astăzi,
un monument al culturii germane, fiind formată din patru părţi: terminologia, exerciţiile,
jocurile, metodica.
          Terminologia lui Jahn este pur germană (el considerând gimnastica o artă
germană), toate vechile denumiri care proveneau din limbile clasice (greaca sau latina) fiind
înlocuite cu termeni germani sau socotiţi de el ca de origine germană. Astfel vechiul
“gymnastic” este înlocuit cu “turnkunst” pe care Jahn în consideră de origine germanică în
mod greşit, el provenind din latinul “tornare” care la rândul său îşi are originea în limba
greacă şi înseamnă cerc. (Kiriţescu, 1942)
          Exerciţiile gimnastice ocupă locul cel mai important în cartea lui Jahn: ele sunt
ordonate sistematic după formă şi natură, însoţite de descrieri clare şi reguli de executare.
Materialul este cules din vechile că rţi ale antichităţii şi din lucră rile predecesorilor să i,
Gutsmuts şi Vieth, dar sunt mult mai numeroase. Partea originală o constituie exerciţiile de
suspensie şi cu sprijinul braţelor, pentru care a creat aparate noi: paralelele. Gimnastica lui
Jahn este în mare parte o gimnasticăla aparate.
          Turnplatzul avea în mijloc un foişor de lemn, o schelă rie care servea la exerciţiile
de agăţare şi urcare. În jur se găseau tot felul de aparate şi accesorii: calul pentru voltije,
grinda oscilantă, paralelele, prăjini, frânghii, beţe sau suliţe pentru aruncă ri. Terenul din jur
era amenajat cu şanţuri, gropi, platforme. Turnplatzurile se amenajau la marginea localităţilor,
pe preferinţă lângă păduri şi erau considerate instituţii publice. Participanţii care proveneau
din toate categoriile sociale ale comunităţii: elevi de liceu, studenţi, profesori, militari,
burghezi, se întruneau odată pe săptămână.
          Dacă turnplatzul deservea o şcoală publică, trebuia să se găsească în imediata ei
vecinătate. Echipamentul era simplu şi uniform pentru toţi participanţii tocmai pentru a realiza


                                               45
şi în acest mod omogenizarea şi egalitatea. Jocurile care se practicau erau alese în aşa fel încât
să aibăo influenţă benefică asupra sănătăţii fizice şi spirituale dar să şi contribuie la formarea
spiritului de echipă. Jahn acorda o atenţie foarte mare personalităţii profesorului şi
conducătorului de turnplatz: aceştia trebuie să aibă pe lângă calităţi personale şi o deosebită
pregătire tehnică, capacitatea de a înţelege tinerii.
          Cocluzionând, gimnastica lui Jahn a fost o activitate educativ-morală prin care s-a
dorit realizarea unei educaţii naţionale şi populare pur germane. A avut un caracter popular,
accentul fiind pus nu pe şcoală ci pe instituţiile populare de gimnastică. Criticile care au fost
aduse sistemului se refereau la exageră rile în privinţa naţionalismului, la respingerea a tot ce
nu era german. Francezii l-au criticat pentru că a subordonat interesul pedagogic, unui scop
politic şi pentru că îl considerau prea mecanic şi rigid. Ceea ce însă a rămas meritul de
necontestat al lui Jahn, înţelegerea faptului că exerciţiile fizice sunt necesare pentru
dezvoltarea copiilor şi tinerilor, dar şi pentru antrenarea adulţilor şi că aceste exerciţii sunt
mai eficiente dacă sunt exersate în aer liber, în diferite condiţii climatice. De asemenea Jahn a
deschis gustul tinerilor pentru drumeţii, fiind considerat precursorul “turismului”, activitate
atât de dragă germanilor.
          10.4.Crearea unei şcoli de educaţie fizică în Danemarca este legată de numele lui
Franciscus Nachtegall (1777-1847). Acesta, deşi a făcut studii de teologie, ajunge datorită
contactului cu cartea "Gymanstic fur die Jugend" a filantropistului Gutsmuths, să aibă
revelaţia importanţei pe care exerciţiile fizice o pot avea în viaţa şi dezvoltarea oamenilor.
          La câtva timp după ce a devenit un practicant serios al exerciţiilor fizice, în anul
1798, se angajează profesor la un institut particular din Copenhaga, iar un an mai târziu
înfiinţează o "Societate gimnastică" care avea ca scop răspândirea şi dezvoltarea practicii
exerciţiilor fizice. Asociaţia s-a bucurat de mare succes, fapt care l-a determinat un an mai
târziu, să înfiinţeze un institut particular, primul din Europa, care avea ca scop exclusiv
promovarea educaţiei fizice. şi pregătirea unor instructori calificaţi în acest domeniu. Datorită
activităţii sale care a început să se bucure de atenţia şi respectul cercurilor care conduceau
Danemarca, în anul 1802 gimnastica este introdusă în programul Şcolii militare. Nachtegall
este numit profesor la această şcoală, apoi din anul 1804 devine profesor de gimnastică la
Universitate. Odată cu înfiinţarea “Institutului pentru gimnastica militară” este numit director
al acestei instituţii, că reia i se va dedica în continuare.
          Chiar dacă în planul contribuţiei teoretice Nachtegall nu a scris lucrări de mare
valoare, manualele lui cuprinzând instrucţiuni şi regulamente pentru profesori, elevi şi armată
au avut importanţa lor. A acordat o atenţie specială înotului, căruia i-a dedicat un manual şi a
înfiinţat o societate sportivă. În anul 1819, înotul a fost introdus ca exerciţiu obligatoriu în
armată. ( Kiriţescu, 1942)
          Mult mai valoroasă a fost însă contribuţia sa în plan practic, pentru că datorită
eforturilor sale în direcţia promovării educaţiei fizice în rândul populaţiei şcolare, în anul
1828, prin decret regal, gimnastica este introdusă în toate şcolile daneze. Astfel, Danemarca a
fost prima ţară din Europa în care educaţia fizică era prezentă în mod organizat în întreg
sistemul de învăţământ şi în armată. Pentru asigurarea cadrelor specializate care să asigure
instruirea, activitatea lui Nachtegall s-a concretizat în înfiinţarea unei secţii specializate în
acest scop la Institutul militar, punând astfel bazele învăţământului superior de educaţie fizică
din Europa.
          10.5. În Suedia, cel care a continuat, la un nivel superior eforturile lui Nachetegall,
edificând unul dinte cele mai complete sisteme de educaţie fizică a fost elevul său Per
Henring Ling (1776-1839).
          Ling s-a născut în Suedia, la Ljunga în 1776, într-o familie suedeză tradiţională. A
avut o copilărie aspră şi o tinereţe aventuroasă, în care a călătorit mult atât în Suedia, cât şi în
alte ţări europene: Franţa, Germania, Danemarca. A început o carieră militară, pe care a


                                               46
abandonat-o în favoarea marii lui pasiuni: literatura şi în special poezia. Se ştie despre el că a
a făcut studii universitare la Lund şi Upsala, dar nu se ştie cu exactitate ce anume a studiat,
nici dacă a finalizat aceste studii. Perioada dintre anii 1799 şi 1804 şi-o petrece la Copenhaga,
unde după ce începe să practice scrima şi se vindecă astfel de un început de paralizie al
braţului drept, frecventează asiduu institutul lui Nachtegall. Dar, nu s-a mulţumit cu simpla
practicare a exerciţiilor fizice preluate din lucră rile lui Gutsmuths şi Vieth, ci a început să
studieze la modul cel mai serios acest domeniu, în paralel cu studiile de literatură, filozofie şi
istorie pe care le urma la Universitatea din Copenhaga.
          Cei cinci ani petrecuţi în capitala Danemarcei au fost esenţiali pentru formarea lui ca
viitor om de cultură, pentru ambele domenii în care s-a remarcat: literatura şi educaţia fizică.
Sub influenţa curentului neoumanist, care era în vogă în acei ani, a devenit adeptul
dezvoltării armonioase a omului după idealul concepţiei elene. Acest ideal îl va transfera ca
scop şi gimnasticii suedeze, pe care a creat-o mai târziu, îmbogăţindu-l în acelaşi timp cu
idealurile vechilor popoare scandinave.
          Întors în Suedia în anul 1804, şi-a început activitatea în domeniul educaţiei fizice
ca profesor de scrimă la Universitatea din Lund. După exemplul maestrului său danez
Nachtegall, în paralel cu această activitate a înfiinţat şi cursuri de gimnastică, scrimă şi limbi
moderne pentru studenţi. Lecţiile cu studenţii care-i frecventează cursurile îi relevă lipsa unei
fundamentări ştiinţifice în predarea exerciţiilor fizice. Pentru a compensa această lacună,
Ling începe să studieze cu multă seriozitate anatomia, fiziologia şi biomecanica.
          Cunoştinţele din acest domeniu se adaugă la concepţiile sale deja formate sub
influenţa lucrărilor studiate până atunci din operele lui Rousseau, Pestalozzi, Gutsmuths,
Vieth şi lecţiile practice efectuate dupămetodele lui Nachtegall. Pe măsură ce cunoştinţele
teoretice se acumulau, Ling le aplica în lecţiile sale. Astfel, a început să se contureze sistemul
său propriu de educaţie fizică, cunoscut ca gimnastica suedeză.
          În anul 1811, stimulat de realiză rile sale care i-au adus aprecieri şi elogii, a încercat
înfiinţarea unui institut model de educaţie fizică la Stockholm. Deşi proiectul său nu s-a
bucurat de sprijinul autorităţilor, nu se descurajat. Perseverent şi ambiţios, în anul 1813, Ling
ajunge să fie numit profesor de scrimă la Academia regală din Karlsburg. Un an mai târziu, îşi
realizează visul, fiind autorizat să înfiinţeze şi să conducă institutul Regal de Gimnastică din
Stockhlom.
          Animat de un patriotism profund, Ling a dorit prin întreaga sa activitate să
contribuie la regenerarea morală şi fizică a poporului său, să redea suedezilor vigoarea,
sănătatea şi încrederea în sine, iar educaţia fizică era în concepţia sa cel mai potrivit mijloc de
realizarea a acestor scopuri. În ciuda unei sănătăţi destul de precare, şi-a desfăşurat cu multă
dăruire activitatea până la sfârşitul vieţii. A avut bucuria, ca înainte de a stinge din viaţă la 63
de ani, munca să-i fie recunoscută şi prin alegerea sa ca membru al Academiei Suedeze.
          Deşi era bine fundamentat ştiinţific şi a fost experimentat în mod practic pe durata a
mulţi ani, sistemul său nu a fost publicat in timpul vieţii sale, ci la un an după moartea sa, în
1840 într-o lucrare cu titlul "Principii generale ale gimnasticii". Forma şi conţinutul definitiv
al operei sale a fost realizată după câţiva ani de către fiul sau, Hjalmar Ling, care a avut
misiunea de a sistematiza gimnastica pedagogică suedeză, reuşind să redea într-o formă
completă întreaga concepţie caracteristică lui P.H.Ling.
          Lucrarea poartă denumirea "Fundamentele generale ale gimnasticii" şi este formată
din şase parţi:
     prima parte se referă la legile organismului omenesc;
     a doua parte se ocupă de principiile fundamentale ale Pedagogiei;
     părţile a treia, a patra şi a cincia au ca obiect principiile gimnasticii militare, medicale
        şi estetice;
partea a şasea conţine cunoştinţe despre elementele şi mijloacele gimnasticii.


                                               47
          Principiile generale ale sistemului suedez se refereau mai ales la modul în care erau
alese exerciţiile fizice. Cel mai important era principiul dezvoltării armonioase, care preciza
că exerciţiile trebuie alese în aşa fel încât să dezvolte armonios toate segmentele şi grupele
musculare ale corpului, iar exersarea să fie simetrică. Apoi, este necesar ca exerciţiile să
folosească mişcări naturale şi să fie verificate în practică ca având o contribuţie reală asupra
dezvoltării normale sau corectării unor deficienţe. Principiul gradării exerciţiilor, semnifica
respectarea intrării progresive în efort, a trecerii treptate de la un exerciţiu uşor la unul mai
greu, de la unul mai simplu la altul complex, evitându-se accidentele şi apariţia prea devreme
a oboselii. În fine, principiul preciziei mişcărilor se referea la stabilirea modului de
desfăşurare, de la început până la terminarea exerciţiului, toate mişcă rile din gimnastica
suedeză fiind formate din trei părţi distincte: poziţia iniţială, mişcarea propriu-zisă şi
atitudinea finală.
          Principalele subdiviziuni ale gimnasticii suedeze erau:
        Gimnastica pedagogică sau educativă, avea ca scop păstrarea sănătăţii, dezvoltarea
normală a organismului şi a unor calităţi de morale. Se adresa tuturor persoanelor indiferent
de vârsta, sex sau ocupaţie şi se compunea din:
     exerciţii de ordine şi mers;
     exerciţii de gimnastică propriu-zise, împărţite la rândul lor în trei categorii:
             o mişcă ri pregătitoare;
             o mişcă ri fundamentale(pentru muşchii dorsali, abdominali şi laterali); exerciţii
                 de respiraţie; exerciţii de echilibru; extensia coloanei vertebrale; exerciţii de
                 suspensie şi sărituri)
             o mişcă ri de aplicaţie, cu şi fără arme;
             o jocurile, apreciate pentru contribuţia lor la dezvoltarea fizică, intelectuală şi
                 morală, contestate pentru că puteau genera conflicte.
        Gimnastica militară se baza pe gimnastica pedagogică cuprinzând pe lângă celelalte
exerciţii practicarea scrimei şi a tirului, precum şi folosirea unor arme în scopul dezvoltării
capacităţii de luptă şi a învingerii adversarului.
          Gimnastica medicală şi ortopedică bazată tot pe gimnastica pedagogică, avea ca
scop combaterea unui mare număr de afecţiuni printre care cel musculare, ale articulaţiilor,
organelor abdominale, circulatorii sau ale aparatului respirator, deviaţii ale coloanei
vertebrale, etc. Era completată prin masaj, pentru care se indicau următoarele manevre:
netezirile, fricţiunile, frământatul şi tapotamentul.
          Gimnastica estetică, era recomandată pentru dezvoltarea proporţională a corpului şi
formarea unei ţinute corecte, fiind completată cu mişcări de dans.
          În concepţia lui Ling, exerciţiile erau sistematizate pe criteriul utilităţii lor. Pentru
fiecare mişcare se stabilea dinainte nivelul efortului. La început se executau exerciţii simple şi
accesibile care să permită exersarea analitică, urmând apoi ca ele să fie combinate, gradul de
dificultate şi complexitate crescând progresiv. Exerciţiile fizice din sistemul suedez se adresau
fără restricţie şi persoanelor de sex feminin.
          Ca tehnică, exerciţiile puteau fi executate liber sau la aparate şi cu diferite obiecte.
Dintre acestea erau considerate indispensabile: băncile, scările fixe, calul de gimnastică şi
lada, bastoanele, corzile etc.
          Sistemul de gimnastică pe care l-a edificat Ling, continuat şi dezvoltat de urmaşii săi,
a stârnit multe comentarii şi aprecieri la vremea apariţiei sale şi în deceniile următoare. Fără
discuţie, acest sistem s-a remarcat prin caracterul său ştiinţific şi mai ales prin atenţia acordată
influenţării deliberate a marilor funcţiuni ale organismului şi în special a respiraţiei.
Gimnastica suedeză a fost concepută în aşa fel încât să fie accesibilă oricărei persoane,
indiferent de sex, vârstă sau pregătire anterioară, caracteristică care i-a conferit un rol social
şi caracterul de gimnastică "universală".


                                               48
          Criticile care au fost aduse gimnasticii suedeze, mai ales de către francezi şi germani
au vizat caracterul ei adesea artificial, creat de folosirea unor exerciţii fragmentate, rigide şi
uneori statice care descurajau orice impuls de creativitate din partea executanţilor şi la limitau
acestora bucuria mişcării libere.
          În ciuda numeroaselor critici sistemul suedez a contribuit la fundamentarea ştiinţifică
a domeniului educaţiei fizice, iar prin caracteristicile sale a determinat promovarea practicării
motivate şi conştiente a exerciţiului fizic de un număr foarte mare de persoane din Suedia şi
din alte ţări europene care l-au preluat întroducându-l şi în sistemul şcolar.
          10.6.Anglia - Secolul al XIX-lea găseşte societatea engleză într-un stadiu avansat al
schimbărilor economice şi politice, dar tradiţionalistă şi conservatoare în ceea ce priveşte
sistemul de educaţie. Şcolile publice, dar mai ales instituţiile tradiţionale ale vechii nobilimi,
(Colegiile de la Eton, Harow şi Rugby fiind cele mai reprezentative), îşi păstrau modul de
organizare şi principiile pedagogice neschimbate, deja de câteva secole. Idealul educaţional
promovat de Locke, "gentlemenul perfect (sau complet), perfecţionat apoi de Daniel Defoe în
"Robinson Crusoe" prin adăugarea unor tră sături caracteristice deschizătorului de drumuri,
întreprinzător şi neînfricat , se putea atinge numai prin integrarea în educaţie a practicii
constante a exerciţiilor fizice. De aceea, în şcolile engleze 2-3 dupăamieze pe să ptămână erau
dedicate acestor activităţi. Se practicau exerciţii fizice şi jocuri tradiţional englezeşti: tenisul,
canotajul, crichetul.
          Celebra afirmaţie a Ducelui de Wellington: "Batălia de la Waterloo a fost câstigată
pe cîmpurile de joc de la Eton “, subliniază că educaţia fizică era consideratăun factor
important în formarea tinerilor englezi.
          Dar problemele sistemului englez de educaţie din această perioadă erau altele:
menţinerea disciplinei se realiza prin folosirea unor metode brutale şi tocmai din acest motiv,
ineficiente. Se practica în şcoli acel sistem de sobordonare a copiilor din clasele mai mici de
către elevii din clasele mari: "faggingul", nivelul de instruire era mediocru, elevii obişnuiau
săbea, săjoace că rţi, totul denotând a decădere din punct de vedere moral şi nu numai a
tardiţionalului sistem englez de educaţie.
          Doi oameni de cultură s-au implicat în mod deosebit în stoparea acestui proces:
Charles Kigsley şi Thomas Arnold, fiecare dintre ei cu mijloacele specifice.
          Kingsley, preot şi romancier, a scris romane cu caracter moral în care critica viciile
timpului şi prezenta cititorilor să i eroi plini de calităţi doesebite, dintre care nu lipseau cele
fizice. De altfel, Kingsley a promovat în lucră rile sale exerciţiile fizice pe care le considera
cel mai bun remediu împotriva obiceiurilor nesănătoase ale tineretului. Sistemul promovat de
el a şi fost denumit "muscular christians" (creştinism muscular). (Kiriţescu, 1942)
          Thomas Arnold (1795-1842), de formaţie preot, cu studii de istorie, geografie,
filosofie la Universitatea din Oxford, a fost mai ales un educator prin vocaţie. A reuşit prin
mijloace specifice activităţii didactice să reformeze sistemul englez de educaţie, folosind într-
o manieră personală exerciţiile fizice şi mai ales activităţile cu caracter sportiv pentru a forma
personalitatea tinerilor în spiritul "fair-play-ului", concept moral relativ nou, cu rădă cinile în
vechiul cod al cavalerismului medieval.
          Dupăhirotonisire, în perioada 1818-1829 Arnold îşi exerseazătalentul pedagogic,
ocupându-se de educaţia unor copii în pensiunea sa deschisă în localitatea Laneham,
lângăOxford.
          În anul 1929, ocupă prin concurs postul de director (head-master) al faimosului
Colegiu din Rugby. A reuşit săadapteze vechile idealuri educaţionale la noile realităţi şi să
creeze noul tip al "gentlemenului creştin". A realizat acest lucru, nerenunţând la tradiţiile
valoroase ale şcolii engleze, adică educaţia clasică, pe care a completat-o cu mai multe
cunoştinţe de matematică, literatură engleză şi franceză şi păstrat practica exerciţiilor fizice. A
acordat însăo atenţie sporită educaţiei morale, pe care a încercat săo realizeze nu numai prin


                                               49
mijloace religioase, ci mai ales prin exemplul său personal şi printr-o apropiere foarte
strânsăde elevii să i.
          Spre deosebire de alţi pedagogi creatori sau reformatori, Arnold nu a scris nici o
carte de pedagogie sau despre educaţie. De fapt, nici nu avea, formal vorbind, pregătirea
necesară. Activitatea lui a fost eminamente practică, iar sistemul său s-a format în timp, pe
parcursul anilor petrecuţi de el la conducerea Colegiului din Rugby. Originalitatea metodelor
sale au constat de fapt în ceea ce stătea la baza întregii lui implică ri în activitatea fizică pe
care o desfăşurau elevii să i conform programului şcolar, şi anume faptul de a fi folosit
sportul ca mijloc de educaţie. Obişnuinţa de a practica jocurile sportive, de a se întrece în
competiţii, de a se organiza în echipe şi de a participa la competiţii au fost metodele prin care
Arnold îşi pregătea elevii pentru viaţă, ajutându-i să se poată conduce pe ei înşişi, să înveţe ce
înseamnă solidaritatea, spiritul de echipă, iniţiativa, dar şi ordonea şi disciplina. Trecând peste
conservatorismul obişnuit şi izolarea caracteristicăa şcolilor englezeşti, Arnold a stimulat
tineretul studios englez să se organizeze în asociaţii sportive, pe care să şi le administreze
singuri, săorganizeze competiţii şcolare şi studenţeşti.
          Disciplinele sportive cele mai răspândite erau cele atletice (alergarea, săriturile),
boxul, canotajul, criketul, tenisul şi mai ales fotbalul, dar şi fratele mai tână r al acestui joc,
rugby-ul.
          Educaţia de tip sportiv s-a răspândit destul de repede în Anglia. După ce la Colegiul
din Rugby s-a încetăţenit sistemul promovat de Arnold, au urmat celelalte insituţii şcolare de
mare tradiţie, care au început să se organizeze din punct de vedre sportiv prin înfiinţarea unor
cluburi şi asociaţii sportive proprii. De fapt curentul mişcării sportive a cuprins întreaga
societate engleză. Cronologic, primul Club Atletic s-a înfiinţat în anul 1850 la Universitatea
din Oxford, urmatăal câţiva ani de Universiatea din Cambridge. În jurul acestei universităţi se
realizează şi prima "federalizare" prin asocierea a unui număr de 17 colegii. În anul 1855 are
loc prima Adunare generală interşcolară, iar în anul 1864 prima dintre faimoasele întâlniri
atletice dintre Oxford şi Cambridge, precedate de la fel de cunoscutele întreceri nautice pe
Tamisa dintre echipajele celor douăuniversităţi în anul 1861. În anul 1866, la Londra se
înfiinţează clubul Atletic de Amatori, destinat practicării şi organiză rii de competiţii atletice,
care editează şi un ziar propriu, "The Athlet".
        În acest fel, pornind de la concepţia lui Arnold, despre importanţa şi valoarea sportului
ca metodăde educaţie, în Anglia se dezvoltă sportul ca activitate organizată, iar de aici, ideea
de sport, competiţie, antrenament se ră spândeşte în Europa, în lumea anglo-saxonă(Australia,
America etc.) şi apoi în întreaga lume.
ÎNTREBĂ RI
1. În ce perioadă şi în care dintre ţările europene se fundamentează primele sisteme naţionale de educaţie
   fizică?
2. În ce a constat în principal activitatea lui Amoros ? Cum dfineşte el gimnastica ?
3. Care sunt meritele lui H.Clias ?
4. Cărui scop se subordonau concepţiile şi conţinutul sistemului german de educaţie fizică? De ce a fost
   interzisăactivitatea în "turnplatzuri" ?
5. În ce a constat contribuţia lui F. Nachtegall al dezvoltarea educaţiei fizice din Danemarca ?
6. Pe baza căror cunoştinţe şi-a fundamentat Ling, propriul sistem de gimnastică? Cum a dobândit acest sistem
   un caracte ştiinţific ?
7. Care erau principiile fundamentale după care erau selecţionate exerciţiile în sistemul suedez?
8. Pentru care aspecte a fost criticat acest sistem ?
9. Ce caracter a avut contribuţia lui T. Arnold la fundamentarea unui sistem englez de educaţie fizică?




                                                   50
                                  CURS NR.11
                 11. RESTAURAREA JOCURILOR OLIMPICE MODERNE
                          ISTORICUL MIŞCĂRII OLIMPICE


          11.1. A doua parte a secolului al XIX-lea s-a caracterizat printr-o
accentuatădezvoltare a sportului. La început în Anglia, ţara în care s-a cristalizat ca activitate
de sine stătătoare, cu concepţii proprie şi scopuri bine definite, apoi în Europa şi întreaga
lume. Sportul, ca activitate fizică îndreptată spre obţinerea unor performanţe şi manifestare a
dorinţei de depă şire a unor limite nu a fost îmbrăţişată cu entuziasm egal de către
personalităţile timpului. Au existat destule opinii critice referitoare la primejdia pe care o
reprezintălatura sportivăa culturii fizice. Într-o formăviolentă s-a manifestat aceastăatitudine
critică în Franţa, unde cei doi reprezentanţi ai curentelor din educaţie fizică: P.Tissié şi G.
Hébert, au trecut peste adversitatea lor tradiţională pentru a se opune la răspândirea sportului.
Acesta era criticat de către specialiştii din domeniul educaţiei fizice pentru că ei considerau
mişcă rile care formau fondul motric al disciplinelor sportive, nefiziologice şi dăunătoare
pentru organism. Dorinţa de depă şire a adversarilor şi a propriilor limite era cotată ca un
adevărat pericol, pentru că în dorinţa de obţinere a unor performanţe deosebite organismul
uman face eforturi care determinădezechilibrarea lui. Era aspru criticată şi tendinţa spre
specializare şi profesionalism, ambele considerate fenomene dezastruoase din punct de
vedere moral şi social. Adversarii sportului din afara domeniului, condamnau sportul pentru
că îl considerau incompatibil cu activitatea intelectuală, iar practicarea în exces a sportului era
văzută ca cea mai sigură cale spre decăderea culturalăa generaţiilor tinere.
          În ciuda acestor poziţii critice, care au susţinut nişte idei pe care evoluţia ulterioarăa
fenomenului le-a infirmat în mare mă sură, sportul a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă.
Anul 1893 marcheazăun eveniment foarte important în evoluţia activităţii sportive, fiind anul
în care a avut loc la Londra primul meci internaţional de rugby, între o echipa din Franţa şi
una reprezentând Anglia. Seria întâlnirilor de acest fel continuate în anii următori la Oxford,
apoi la Paris, reprezintă începuturile activităţii sportive internaţionale.
          Ideea internaţionaliză rii şi de fapt a universaliză rii sportului şi a întrecerilor sportive
îşi va gă si reflectarea în ideile curentului de reînviere a Olimpismului de sorginte grecească,
al cărui reprezentant a fost în Franţa, baronul Pierre de Coubertin. Devenit un susţinător al
ideii de restaurare a Jocurilor Olimpice într-o formămodernă, dupăo vizită în Grecia, realizată
când avea 26 de ani, coubertin îşi va dedica întreaga viaţă şi energie acestui scop: renaşterea şi
mai apoi dezvoltarea olimpismului în forma lui modernă.
          Descoperirea în anii 1875-1881 a ruinelor Olimpiei de către expediţia
arheologicăgermană condusăde Ernst Curtius, a contribuit la creşterea numărului celor care
considerau cătimpurile moderne şi activitatea sportivă în plinădezvoltare au nevoie şi merităo
astfel de competiţie.
11.1.1.Nu vom trece la prezentarea evenimentelor care au condus spre decizia de restaurare a
Jocurile Olimpice, înainte de a-l prezenta pe cel care înaintea lui Pierre de Coubertin a
susţinut ideea de renaştere olimpică, cetăţeanul român, Evanghelie Zappa, (1800-1865).
          Întemeietorul olimpiadelor moderne s-a născut în comuna Lampobo din provincia
otomană epir, actualmente în Albania. A emigrat în Ţara Românească, între 1830-1835 şi s-a
ocupat cu comerţul de cereale şi cu agricultura, arendând terenuri, apoi cumpă rându-le. A
introdus în practica agricolămetode moderne şi a obţinut venituri fabuloase. A devenit
cetăţean român prin anul 1859, iar prin atitudinea sa de "mecena" faţăde români, greci, dar şi
albanezi, s-a comportat ca adevărat cetăţean al Balcanilor. Sprijinirea ideii de renaştere a
Jocurilor Olimpice nu a fost singura acţiune de "mecenat" cultural în care s-a implicat E.
Zappa. În februarie 1860 el a oferit domnitorului Alexandru Ioan Cuza donaţia de 3000 de


                                                51
galbeni, din care 2000 pentru întocmirea unui dicţionar românesc, 200 pentru o gramatică şi
800 pentru realizarea unor traduceri din autori clasici. A donat 50.000 de galbeni pentru
înzestrarea armatei române cu o baterie de tunuri şi pentru construirea Atheneului Român şi
alţi 10.000 de galbeni pentru a tipă rirea unor că rţi albaneze cu caractere latine şi pentru
primul ziar în limba albaneză.
         Dacăne referim la ideea restaură rii Jocurilor Olimpice, trebuie spus că încă din 1836,
un grup de erudiţi şi entuziaşti greci au propus ministrului de interne Ioan Coletti organizarea
annualăa Jocurilor olimpice la 25 martie (Ziua naţionalăa Greciei) la Atena, Tripoli,
Missolonghi şi Idra, pentru a reaminti eliberarea de sub jugul otoman. În anul următor,
consiliul oraşului Pirgos (în circumscripţia căruia se afla şi Olympia) şi-a arogat succesiunea
antică, dând publicităţii chiar o hotă râre în acest sens. Dar ruinele Olympiei, acoperite de
noroi, erau improprii organiză rii unor competiţii sportive.
          În prima jumătate a anului 1856, E. Zappa trimitea din Bucureşti, regelui Otto de
Bavaria al Greciei şi guvernului, propunerea reînfiinţării Jocurilor Olimpice la Atena. El
dădea asigură ri căva pune la dispoziţie fondurile necesare şi propunea începerea jocurilor în
1859. Regele a transmis scrisoarea ministrului de Externe, Alexandru Rangabe. Acesta a intrat
în corespondenţă cu Zappa, însăa tergiversat luarea unei hotă râri, deoarece intenţiona ca
jocurile sănu fie pur sportive. În 1858, Zappa se adresa din nou regelui, arătând că este gata să
cedeze 400 de acţiuni la Societatea elenăa vapoarelor, în vederea constituirii unui capital din
care săfondeze, la Atena, o instituţie care să se ocupe de organizarea jocurilor. Mai oferea
pentru început, încă3.000 de galbeni. Pe 15 august 1858, regele a emis decretul prin care
primea darul lui E. Zappa şi se însă rcina cu organizarea Olimpiilor (concursuri şi expoziţii).
          Prima ediţie a jocurilor iniţiate de Evanghelie Zappa a avut loc la mijlocul lui
noiembrie 1859, la Atena. Au fost incluse probe de alergare de 200, 400 şi 800 de metri,
sărituri, aruncă ri, întreceri hipice, dar şi concursuri literare şi folclorice. Au mai fost
organizate expoziţii cu premii pentru produse industriale şi agricole. Manifestările s-au
desfăşurat în pieţele Ludovic, Libertăţii, a teatrului (Kogia), a primăriei etc. cu participarea a
peste 300 de concurenţi. Pe lista învingătorilor s-au numărat Dimitrie Atanasiu, încoronat în
proba de viteză(probabil alergare 200 de metri) şi Constantin Cristu la aruncă ri, posibil din
România, dupănume. Au mai participat, la călărie, un ministru şi doi ataşaţi de la ambasada
Marii Britanii la Atena. Competiţia a avut un modest caracter internaţional. Au fost acordate
premii în bani, aşa cum a dorit Evanghelie Zappa.
          În 1862, Evanghelie Zappa a mai făcut un demers în vederea populariză rii ideii
Jocurilor Olimpice moderne, prin publicarea la Bucureşti a unei publicaţii "Societatea
Olimpică română". Jocurile au fost reluate în 1870, în condiţii mai bune şi apoi organizate
din 5 în 5 ani. Dar Grecia acelor ani era o ţarămică şi să racă, aşa că eforturile lui Zappa nu au
avut un ecou prea mare în lumea sportului din Europa.
Evanghelie Zappa a stipulat în testamentul său, construirea unei clădiri destinate ca
stabiliment olimpic. Prin legea din 30 noiembrie 1869, guvernul grec a dispus construcţia
clădirii. Denumită"Zappeion" clădirea a fost inaugurată în 1888.
          11.1.2. Baronul Pierre de Coubertin (1 ianuarie 1863-2 Septembrie1937), istoric şi
pedagog, s-a născut la Paris într-o familia aristocratică. Contactele sale cu colegiile britanice
şi americane îi relevă importanţa pe care educaţia fizică şu sportivăo are în dezvoltarea
personalităţii tinerilor. Se implică în organizarea şi conducerea unor asociaţii sportive din
Franţa, ajungând în poziţia de scretar general al "Uniunii societăţilor franceze pentru
sporturile atletice".
          Dupăo vizită în Grecia, realizată pe când avea 26 de ani (1889) se alăturăgrupului
de susţinători al ideii de renaştere a vechii competiţii antice, Jocurile Olimpice, într-o formă
modernăa decvată timpurilor şi oamenilor din secolul al XX-lea care se apropia.
          Pentru a-şi susţine planurile de restaurare a Jocurilor Olimpice, Pierre de Coubertin


                                              52
foloseşte ocazia creatăde organizarea sub egida U.S.F.S.A, la Sorbona, Paris, în luna iunie a
anului 1894, a unui Congres Internaţional pentru studierea şi propagarea principiilor
amatorismului, la care participădelegaţi din 49 de ţări. La 16 iunie, în faţa Conferinţei, el
propune reînfiinţarea J.O. Cei 79 de delegaţi prezenţi la acea datăla Sorbona acceptă şi susţin
ideea lui Pierre de Coubertin de a organiza la fiecare patru ani, pe rând în diferite ţări, Jocurile
Olimpice, care să cuprindătoate formele de exerciţii fizice folosite în lumea civilizată. La 23
iunie 1894, ia fiinţă primul Comitet Internaţional Olimpic, format din 15 membri
reprezentând 13 ţări, preşedinte fiind ales grecul Demetrius Vikelas, iar secretar-general
Pierre de Coubertin. Acest organism avea ca sarcină pregătirea primei ediţii a J.O moderne,
care urma să se desfă şoare în anul 1896 la Atena.
          La jocuri puteau lua parte sportivi din toate ţările indiferent de religie, rasă sau
convingeri politice, dorindu-se după cum spunea creatorul lor, ca ele sădevină cel mai
important mijloc prin care sportul să contribuie la dezvoltarea armonioasăa omului şi la
construirea unei societăţi umane superioare.
          Dacă prima ediţie a putut fi consideratăun succes, următoarele au fost organizate cu
mari eforturi şi nu au reuşit să capteze atenţia opiniei publice. Dar, pentru Pierre de Coubertin,
devenit preşedinte al Comitetului Intenaţional Olimpic nici unefort nu era prea mare pentru a
reuşi să impună în faţa lumii ideea olimpismului. De la ediţie la ediţie, în ciuda unor
evenimente care au frânat adesea evoluţia normalăa societăţii umane în general (primul şi al
doilea război mondial, războiul rece, apartheid-ul, divizarea lumii în blocuri de orientă ri
diferite, globalizarea, terorismul, etc) mişcarea olimpică s-a dezvoltat ajungând să fie astăzi
reprezentanta celui mai important eveniment sportiv al lumii, care mobilizeazăforţe şi energii
din cele mai diverse sfere de interes ale societăţii.
          Pierre de Coubertin a deţinut funcţia de preşedinte al C.I.O până în anul 1924, când a
fost înlocuit de belgianul Henri de Baillet-Latour, pă strându-şi însă până la moarte funcţia de
preşedinte de onoare al mişcării olimpice. S-a stins din viaţă în anul 1937, la Geneva în
Elveţia, fiind înmormântat la Lausane, unde se găseşte sediul C.I.O, iar conform dorinţei sale,
inima sa a fost îngropată separat, în Grecia chiar în mijlocul ruinelor antice ale Olimpiei.
          Pe lângă activitatea sa de organizator şi conducător al mişcării olimpice Pierre de
Coubertin nu a încetat să pledeze pentru introducerea ideii de olimpism în educaţie,
considerând căacesta acţioneazăasupra echilibrului interior şi exterior al omului, formând
caractere.
          11.1.3. Olimpismul cuprinde ideile privind modalităţile cu care se acţionează
pentru a aşeza sportul în slujba dezvoltării armonioase a omului.
          Pierre de Coubertin a definit olimpismul prin sintagma: „Ceea ce este cultura pentru
umanitate este olimpismul pentru sport”. Nu este singura definiţie pe care cratorul J.O.
moderne a găsit-o pentru a sublinia valoarea morală mai ales, a acestei competiţii sportive.
Preluând mesajul celor două sprezece secole de civilizaţie pe care Grecia antică le-a oferit şi
prin Jocurile Olimpice, Pierre de Coubertin considera olimpismul "un element ce tinde să
întrunească într-un mănunchi luminos toate principiile care contribuie la perfecţionarea
omului”. Pentru el, olimpismul este „o şcoală de nobleţe şi puritate morală, o religie a
sportului. (Bănciulescu, 1964)
          Mişcarea olimpică este formată din totalitatea organizaţiilor şi a persoanelor din
domeniul sportului care-şi desfăşoară activitatea respectând principiile olimpismului. Întreaga
mişcare olimpică se află sub patronajul Comitetului Internaţional Olimpic. Aceasta are rolul
de a conduce şi promova olimpismul, organizează şi coordonează competiţiile sportive,
asigură desfăşurarea regulatăa Jocurilor Olimpice, luptă împotriva discrimină rii de orice fel
care ar putea afecta mişcarea olimpică, militează pentru spiritul de fair-play şi împotriva
folosirii sportivilor în scopuri comerciale sau politice.
          Primul COMITET INTERNAŢIONAL OLIMPIC s-a constituit cu doi ani înaintea


                                               53
primei ediţii a Jocurilor Olimpice la Paris, ca organism de conducere a mişcării olimpice. La
el au aderat la început 13 ţări. Din primul Comitet Olimpic au fă cur parte Dimitrios Vikelas
(Grecia), ales preşedinte, ca un omagiu adus ţării care iniţiase cu aproape 3 milenii în
urmăjocurile, iar secretar general era Pierre de Coubertin, iniţiatorul şi sufletul Jocurilor
Olimpice Moderne. În ordine cronologică preşedinţi ai C.I.O au fost: Demetrius Vikelas,
Pierre de Coubertin, Henri de Baillet-Latour, Sigfrid Edström, Avery Brundage, Lord
Killanin, Juan Antonio Samaranch şi Jacques Rogge în prezent.
         Din anul 1915, sediul Comitetului Internaţional Olimpic este la Lausane (Elveţia),
iar misiunea sa este de a conduce mişcarea olimpică în conformitate cu carta
olimpică.Organele cele mai importante ale Comitetului Internaţional Olimpic sunt:
         SESIUNEA – organul suprem al Comitetului Internaţional Olimpic care adoptă,
modifică şi interpretează carta Olimpică, acceptămembrii, se reuneşte cel puţin o dată pe an în
sesiune ordinară sau la cererea preşedintelui în sesiune extraordinară cu cel puţin o treime din
membrii;
         COMISIA EXECUTIVĂ – se compune din 4 vicepreşedinţi şi 6 membrii. Aceştia
sunt aleşi prin vot secret şi vegheazăla respectarea Cartei Olimpice. Această comisie
asigurăorganizarea internă şi administrarea Comitetului Internaţional Olimpic;
         PREŞEDINTELE – ales prin scrutin secret pe o perioadăde 8 ani, poate fi reales
pentru perioade succesive de 4 ani, conduce toate activităţile C.I.O şi îl reprezintă permanent.
Limbile oficiale ale C.I.O sunt: engleza şi franceza. La toate sesiunile traducerea simultană se
face în germană, spaniolă, rusă şi arabă.
         În legătură cu resursele finaciare, trebuie menţionat că c.I.O poate accepta donaţii,
moşteniri sau orice alte resurse care să-i permită îndeplinirea obiectivelor. De asemenea el
percepe încasă ri care provin din exploatarea de drepturi care-i revin din celebrarea Jocurilor
Olimpice sau drepturi de televiziune. Aceste încasă ri pot fi acordate Federaţiilor
Internaţionale şi Comitetelor Olimpice Naţionale. Orice beneficiu ce provine din celebrarea
Jocurilor Olimpice revine Comitetului Internaţional Olimpic ţi va fi utilizat în folosul mişcării
olimpice.
         Comitetul Internaţional Olimpic acordăajutor Comitetelor Olimpice Naţionale
recunoscute prin:
     promovarea principiilor fundamentale ale mişcării olimpice;
     dezvoltarea cunoştiţelor tehnice sportive ale sportivilor şi antrenorilor;
     ameliorarea nivelului tehnic al sportivilor şi antrenorilor;
     formarea de administratori;
     colaborarea cu diferite comisii ale Comitetului Internaţional Olimpic.
         Jocurile Olimpice sunt competiţii între sportivi, în probe individuale sau pe echipe şi
nu între ţări. Sportivii sunt selecţionaţi în echipele olimpice naţionale de Comitetul Olimpic
Naţional Olimpic a ţării respective, în conformitate cu regulamentele proprii.
         Jocurile Olimpice se compun din jocurile olimpiadei şi jocurile de iarnă. Ambele
au loc la fiecare patru ani. Termenul de Olimpiadă se referă la perioada de patru ani
consecutivi care debutează cu jocurile olimpiadei şi se termină cu jocurile olimpiadei
următoare. Olimpiadele se socotesc din 1896 când a avut loc prima ediţie a Jocurilor Olimpice
Moderne.
         Dacă din anumite motive Jocurile Olimpice nu se desfăşoară, olimpiada expiră după
patru ani din ziua începerii sale, dată la care începe o nouăolimpiadă.
         Pierre de Coubertin a acordat o mare atenţie organizării ceremonialului şi
simbolurilor olimpice deoarece fără aceste simboluri întrecerile ar fi simple, lipsite de
semnificaţii, fără substanţă. Ele dau jocurilor o valoare estetică şi o atmosferăde înaltă
frumuseţe şi emulaţie şi fac posibilă comunicarea între popoare. Simbolurile au făcut din
Jocurile Olimpice un capitol al istoriei universale. Ele au depozitat în decursul anilor o

                                              54
imensăforţă spirituală şi tradiţională. Cele mai cunoscute simboluri olimice sunt:
     Deviza olimpică„Citius, Altius, Fortius” (Mai repede, mai sus, mai puternic)
     Flacăra olimpica îşi are originile în mitologia greacă în care simboliza sacralitatea.
        La Jocurile antice se organizau "curse ale lamfadoforilor" în care tinerii alergau cu
        torţe aprinse în mâini, iar în zilele noastre flacăra aprinsăla Olimpia este transmisă prin
        diverse mijloace adecvate timpurilor moderne şi distanţelor imense spre locul de
        desfăşurare al fiecă rei ediţii, într-o emulaţie care pă streazăvie ideea perenităţii şi
        sacralităţii acestei competiţii care a traversat timpurile;
     Simbolul olimpic este alcătuit din 5 cercuri înlănţuite fiecare de altă culoare: albastru,
        galben, negru, verde şi roşu;
     Drapelul olimpic este de culoare albă şi are în centrul său simbolul olimpic format din
        cele cinci cercuri;
     Imnul olimpic - Primul imn olimpic a fost special compus pentru prima ediţie a
        Jocurilor Olimpice Moderne de compozitorul grec Kostas Palamas. Ulterior s-a creat
        tradiţia ca fiecare oraş care organizează o ediţie să-şi compună prpriul imn.
          Comitetul Olimpic Român este o asociaţie autonomă organizată în baza principiilor
Cartei Olimpice şi este recunoscut oficial de Comitetul Internaţional Olimpic din anul 1914.
Data înfiinţării COR nu este cunoscută cu exactitate. Din unele documente se poate deduce că
fondarea a avut loc în luna martie sau aprilie a anului 1914 (Maroti, 2000), iar la 19 mai a fost
trimisă scrisoarea adresată comitetului Internaţional Olimpic prin care se făcea cunoscută
înfiinţarea acestui organism şi componenţa nominală a COR.
          Principalele obiective a Comitetului Olimpic Român sunt:
     dezvoltarea şi protejarea mişcării olimpice şi a sportului în România;
     promovarea principiilor olimpismului în cadrul activităţilor sportive româneşti;
     dezvoltarea sportului pentru toţi şi a sportului de performanţă bazat pe principii
        olimpice;
     pregătirea specialiştilor din domeniul sportului;
     lupta împotriva violenţei şi a folosirii substanţelor şi procedeelor interzise de
        Comitetul Internaţional Olimpic;
     organizarea selecţiei şi pregătirii sportivilor în vederea participării la Jocurile
        Olimpice;
     promovarea şi sprijinirea integrării sportivilor pe plan social.
          Organele de conducere a Comitetului Olimpic Român sunt: ADUNAREA
GENERALĂ, COMITETUL EXECUTIV, BIROUL COMITETULUI EXECUTIV.
Mijloacele financiare al Comitetului Olimpic Român provin din subvenţii din partea statului,
organizaţii, persoane particulare, donaţii, fonduri rezultate din acţiuni sportive organizate sub
egida Comitetului Olimpic Român, timbre, comercializarea emblemelor şi publicaţiilor,
fonduri rezultate din sponsorizare.
        În anul 1961, la sugestia lui Jean Ketseas, Carl Diem şi a Comitetului Olimpic Elen a
fost creatăACADEMIA OLIMPICĂ INTERNAŢIONALĂ (A.O.I.), ca o instituţie culturală
însă rcinată cu studiul ideilor olimpice şi pregătirea unor specialişti care săorienteze
olimpismul în concordanţă cu evoluţia societăţii.
          Înfiinţatăla 22 martie 1991, în baza hotărârii adunării generale a Comitetului Olimpic
Român, Academia Olimpică română reprezintăun centru românesc a olimpismului, a
spiritului şi principiilor olimpice. Obiectul de studiu al Academiei Olimpice Române îl
constituie studierea aspectelor istorice, pedagogice şi sociologice ale mişcării olimpice
naţionale şi internaţionale. A.O.R. contribuie la formarea specialiştilor în educaţie fizică şi
sport în spiritul idealurilor olimpice, promovează spiritul de fair-play, luptă împotriva
violenţei şi dopajului în sport.
          Celebrarea Jocurilor Olimpice are loc în cursul primului an al Olimpiadei. Începând

                                               55
cu anul 1994, la ediţia a XVII-a Jocurile Olimpice de iarnă, acestea vor avea loc în cursul
celui de-al doilea an al Olimpiadei. Gazda Jocurilor este aleasăde Comitetul Internaţional
Olimpic prin comisia sa executivă care supune spre aprobare alegerea oraşului gazdă.
          Organizarea Jocurilor Olimpice este încredinţatăde C.IO. şi Comitetul Olimpic
Naţional al ţării gazdă. În acest scop Comitetul Naţional Olimpic constituie Comitetul de
Organizare a Jocurilor Olimpice (C.O.J.O.). care are obligaţia sădirijeze toate activităţile sale
conform Cartei Olimpice, îşi asumă responsabilitatea financiarăa organiză rii Jocurilor
Olimpice, colaborează cu C. I.O. şi primeşte instrucţiuni de la aceasta.
          Pentru a asigura condiţii de reunire în acelaşi loc a tuturor concurenţilor,
oficialităţilor şi personalului echipei, Comitetul de Organizare a Jocurilor Olimpice
amenajeazăun sat olimpic ce cuprinde localuri şi instalaţii pentru Federaţiile internaţionale
care coordoneazădisciplinele sportive incluse în programul Jocurilor Olimpice.
          Comitetul de Organizare a Jocurilor Olimpice organizează şi un program de
manifestări culturale care are menirea de a promova relaţii de prietenie şi solidaritate între
participanţi.
          Orice sportiv poate participa la Jocurile olimpice cu condiţia să se conformeze cartei
olimpice şi să fie înscris de Comitetul său olimpic pe baza unor criterii de admitere stabilite
de Federaţia Internaţională.
11.1.4. Ediţiile Jocurilor Olimpice moderne:
          Ediţia I - 1896 – Atena, Grecia În program au fost incluse 9 discipline sportive cu
43 de probe numai masculine de alergări, sărituri, aruncă ri, gimnastică(care includa halterele
şi tragerea frânghiei), scrimă, lupte, tir, sporturi nautice (nataţie, polo pe apă, canotaj,
yachting), ciclism şi călărie. Au participat 285 de sportivi (numai bă rbaţi) din 13 ţări: Anglia,
Australia, Austria, Bulgaria, Chile, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, S.U.A., Suedia,
Ungaria şi binenţeles Grecia. Cursa de maraton a fost poate cea mai spectaculoasă. Ea a fost
câştigatăde grecul Spiridon Louys, care a parcurs distanţa de la Marathon la Atena în 2 h şi
48 de minute.
          Ediţie a II-a 1900 - Paris, Franţa Ediţia a fost numită simbolic “Olimpiada lui
Coubertin”. Jocurile au coincis cu organizarea “Expoziţiei Universale" iar din motive
financiare ele au făcut parte din programul acestei manifestă ri. Pentru a ră spunde cerinţelor
impuse de organizatori, competiţia olimpică s-a desfăşurat prin întreceri diverse care au avut
loc prin toate colţurile Parisului şi care au durat mai mult de trei luni (20 mai- 28 octombrie).
La start au fost prezenţi 1066 de sportivi din 21 de ţări, iar din aceştia, 6 au fost femei
participante la întrecerile de tenis şi golf. Este prima participare a femeilor la întrecerile
olimpice. În program au fost incluse 18 discipline sportive cu 86 de probe. Această ediţie
înseamnă pentru România prima participare a unui sportiv la J.O., prin persoana lui George
Plagino care a concurat la tir, în proba de talere, unde s-a clasat al XIII-lea din 51 de
concurenţi.
          Ediţia a III-a - 1904, Saint-Louis - S.U.A. Americanii au câştigat cinstea de a
organiza J.O datorită comportă rii lor deosebite la primele ediţii. Dar şi de aceastădatăjocurile
sunt umbrite de organizarea în aceeaşi perioadăa “Expoziţiei Universale”, iar din cauza
distanţelor mari participarea sportivilor din Europa şi din alte pă rţi ale lumii a fost slabă.
Jocurile s-au desfăşurat în perioada 1 iulie- 23 noiembrie. La ele au participat sportivi din 21
de ţări, iar numărul disciplinelor sportive a fost de 15, cu 87 de probe. Pentru prima datăau
fost incluse ca sporturi olimpice boxul şi baschetul.
          Ediţia a IV-a - 1908 - Londra, Marea Britanie S-a desfăşurat tot în cadrul unei
expoziţii, de data asta franco-britanică, dar cu toate acestea a fost mult mai bine
organizatădecât cele anterioare. A fost construit chiar un nou stadion care pe lângă întrecerile
de atletism putea găzdui: curse cicliste, întreceri de înot, lupte, box, gimnastică, tir cu arcul.
Au luat parte 2034 de sportivi din 22 de ţări. Deschiderea întrecerilor s-a desfăşurat cu mult


                                              56
fast, marcând începuturile instaură rii adevăratului ceremonial olimpic. Atletul clujean Ştefan
Somodi care a participat la această ediţie a reuşit clasarea pe locul al II-lea la săritura în
înălţime cu 1,88 metri.
          A V-a ediţie - 1912 - Stockholm, Suedia Întrecerile s-au desfăşurat în perioada 5
mai - 22 iunie şi au cuprins întreceri la 15 discipline şi 102 probe. Organizarea a fost foarte
bună, întrecerile s-au desfăşurat după regulamente deja precis stabilite de C.I.O., nivelul
tehnic fiind de asemenea ridicat. Boxul a fost scos din programul deoarece legile suedeze
interziceau practicarea lui, în schimb au apă rut pentru prima dată întrecerile pe aparate de
gimnastică. Acestea au fost amplasate chiar în incinta stadionului olimpic. A fost reintrodusă
călă ria, absentăla Londra şi pentru prima dată pentatlonul modern, creat la iniţiativa
baronului Pierre de Coubertin pentru a continua tradiţia vechiului pentatlon antic grecesc. A
fost construit un stadion nou şi un bazin de înot unde pentru prima dată s-au întrecut şi
femeile.
          Atletismul a fost disciplina sportivă care a dominat prin nivelul performanţelor şi al
dramatismului întrecerilor această ediţie. S-a remarcat atletul american Jim Thorpe, indian
Sioux, care a câştigat pentatlonul atletic şi decatlonul cu rezultate deosebite. Dar după o scurtă
perioadăde timp, medaliile olimpice i-au fost retrase pe considerentul că atletul american a
fost cu câţiva ani mai înainte jucător profesionist de baseball. Acest fapt era contrar regulilor
de atunci ale olimpismului care impuneau ca la această competiţie să ia parte numai sportivii
amatori. Deşi sancţiunea era foarte aspră şi chiar nedreaptă, având în vedere căJim Thrope a
participat la J.O la altă disciplină sportivă decât cea pe care o practicase ca profesionist, abia
după 70 de ani a fost reparată, când C.I.O. a restituit medaliile olimpice urmaşilor acestui
mare atlet.
          Ediţia suedezăa mai avut parte şi de alte episoade dramatice, printre care meciul de
lupte dintre un luptător rus şi unul finlandez care a durat 11 ore, terminându-se la egalitate,
sau acela al cursei de maraton în care un sportiv portughez a murit de insolaţie.
          În probele de nataţie protagonişti au fost germanii, suedezii şi australienii, iar la tir,
suedezii şi americani. La canotaj, conform unei vechi tradiţii, cei mai buni au fost sportivii
englezi, iar la yahting s-au impus sportivii nordici. Tot în spiritul tradiţiei, suedezii au
dominat concursul de gimnasticăla aparate.
          Această ediţie a J.O., prima după cea inaugurală care nu s-a desfăşurat sub patronajul
vreunei expoziţii universale, a fost impecabil organizatăde gazde şi a contribuit decisiv la
afirmarea J.O. şi a olimpismului.
          A VI-a ediţie, a J.O era programată să se desfă şoare în anul 1916, la Berlin, dar din
cauza declanşă rii primului război mondial nu a mai avut loc.
           A VII-a ediţie a J.O. 1920 - Anvers, Belgia Reluarea atât de promptăa jocurilor,
imediat după încetarea primului război mondial a demonstrat lumii întregi că ideea
olimpismului era deja stabilizată şi puternică în mintea şi inima tineretului din întreaga lume.
Organizarea J.O. de la Anvers nu a fost uşoarădin nici un punct de vedere: financiar
cheltuielile nu au putut fi suportate în întregime de guvernul belgian care a apelat la concursul
unor sponsori, iar pentru recuperarea fondurilor alocate a stabilit preţuri mari la biletele de
intrare, astfel cănumărul spectatorilor nu a fost cel aşteptat. Ceremonia de deschidere a avut
loc în data de 14 august, deşi întrecerile începuserăla 20 aprilie şi au durat până la 12
septembrie. Pentru prima dată este arborat drapelul olimpic, creaţie a lui Pierre de Coubertin
şi se rosteşte pentru prima datăjurământul olimpic. În rândurile sportivilor care au defilat nu
sunt prezenţi reprezentanţii ţărilor învinse şi nici cei ai proaspetei Uniuni Sovietice.
          Competiţia olimpicăla care s-au întrecut 2066 de sportivi din 29 de ţări, din care 63
de femei, a cuprins 23 de sporturi cu 158 de probe, din care 8 erau feminine. Toate recordurile
anterioare privind numărul ţărilor participante, a concurenţilor, a disciplinelor şi probelor
sportive au fost depăşite la această ediţie. Cu toate că întrecerile au avut loc în condiţii


                                               57
materiale aproape rudimentare, s-au obţinut şi câteva rezultate sportive remarcabile. S-au
stabilit recorduri mondiale şi 13 recorduri olimpice. Cei mai buni s-au dovedit a fi la atletism,
americanii, dar şi spre surpriza tuturor, sportivii din Finlanda care au cucerit aurul olimpic în
probele de aruncă ri şi alergări pe distanţe lungi prin Kolehmainen şi Paavo Nurmi. La înot au
dominat americanii, la călărie şi pentatlon modern suedezii, iar la canotaj englezii au fost
învinşi de aceiaşi neobosiţi sportivi americani. La scrimăaproape toate medaliile au fost
câştigate de doi fraţi italieni: Nedo şi Aldo Nadi.
           A VIII-a ediţie - 1924 - Paris, Franţa Dorinţa exprimatăde preşedintele C.I.O.,
Pierre de Coubertin era de a reabilita ediţia din 1900. Dar şi de data aceasta autorităţile
franceze au alăturat jocurilor şi alte manifestări sau serbă ri fapt ce a dus la extinderea
perioadei de desfăşurare a J.O. la aproape trei luni, din 4 mai până la 27 septembrie. Un fapt
benefic pentru buna desfăşurare a jocurilor a fost construirea pentru prima datăa unui
aşezământ special pentru sportivii participanţi, satul olimpic, devenit de atunci un simbol al
acestei manifestări sportive universale. Numărul ţărilor participante a fost un nou record: 44,
iar sportivii de asemenea au fost în număr foarte mare: 3075, dintre care 136 de femei. S-au
desfăşurat întreceri la 18 discipline sportive cu 126 de probe din care 10 feminine.
           Atletismul a prilejuit din nou dispute spectaculoase şi noi recorduri obţinute de
sportivii americani şi de cei finlandezi. Printre aceştia se detaşa ca o figurăaparte, Paavo
Nurmi. Câştigător a patru probe: 1500 m, 5000 m, cros şi 3000 m pe echipe, a fost numit de
ziarişti “finlandezul cu chipul de piatră”, “miracolul curselor de alergare” sau “omul
cronometru”.
           La nataţie au fost doborâte toate recordurile olimpice şi câteva dintre cele mondiale.
Celebrul Johny Weissmuller a câştigat trei probe: 100, 400, şi 4x100 de metri, iar Franţa a
câştigat turneul de polo pe apă.
           România este de aceastădată reprezentată şi ea de o adevăratădelegaţie
sportivăformată din 51 de sportivi numai bă rbaţi, care au concurat la patru probe: rugby,
fotbal, tenis şi tir. Echipa de rugby se clasează pe locul al III-lea (e drept cădin tot atâtea
echipe participante) obţinând şi prima medalie de bronz din istoria olimpicăa României.
           Pentru prima datăla ceremonia de închidere sunt înălţate trei drapele: al Franţei, al
Greciei şi al Olandei, viitoarea organizatoare, spre cinstirea în egală măsură a trecutului,
prezentul şi viitorul J.O.
           A IX-a ediţie a J.O - 1928 - Amsterdam, Olanda C.I.O. a luat de data asta din
timp mă suri pentru buna organizare şi desfăşurare a competiţiei, limitând durata desfă şură rii
la 15 zile şi reducând numărul disciplinelor sportive la aceiaşi cifră, 15. Organizatorii olandezi
au amenajat un complex olimpic care cuprindea un stadion cu pistăde 400 de metri pentru
alergări şi una de 500 de metri pentru întrecerile de ciclism. Alături se găseau bazine de înot,
săli de luptă şi de scrimă.
           La această ediţie mai apare un element care va intra în simbolistica olimpică de aici
înainte: flacăra olimpică, care va arde într-o cupolă imensă pe toatădurata jocurilor.
           Au participat 46 de reprezentative naţionale, 2971 de sportivi din care 290 au fost
femei. Ca şi la ediţiile precedente, întrecerile atletice au fost dominate de americani şi
finlandezi, primii la probele de sărituri şi aruncări, iar ceilalţi la alergările de durată şi la
decatlon. Istoria olimpică consemneazăla aceste întreceri un gest deosebit de sportivitate şi
spirit olimpic a marelui atlet Paavo Nurmi, care în proba de 3000 obstacole şi-a ajutat
adversarul (pe francezul Duquesne) să se ridice din groapa cu apă în care căzut, trecând
împreună cu el umăr la umăr, linia de sosire.
           La nataţie, americanul de origine românăJ.Weissmuller domină din nou întrecerile,
alături de concurenţi din Japonia şi Germania.
           Echipa olimpicăa Uruguayului cucereşte titlul la fotbal, iar cea a Indiei la hochei pe
iarbă. Reprezentanţii Elveţiei sunt protagoniştii concursului de gimnastică, iar la box italienii


                                              58
şi argentinienii îi înving pe americani şi pe englezi care erau cotaţi ca favoriţi.
          Ţara noastrăa luat parte la această ediţie cu o echipăformată din atleţi şi scrimeri,
având 26 de componenţi, dintre două erau femei. Clujul sportiv a avut o contribuţie
importantă la formarea echipei olimpice prin atleţii Peter Ladislau, Tiberiu Rus şi Berta
Jikely, care au reprezentat onorabil culorile sportului românesc deşi rezultatele lor nu au fost
remarcabile.
          A X-a ediţie a J.O. - 1932 - Los Angeles, S.U.A În ciuda dificultăţilor economice
prin care trecea S.U.A. ca urmare a crizei economice din anii 1929-1930, americanii au reuşit
organizarea în condiţii destul de bune a jocurilor. J.O. au debutat la 30 iulie şi au durat până la
14 august. 38 de ţări, cu 1331 de sportivi (127 de femei ) s-au întrecut la probele cuprinse în
cele 15 discipline olimpice.
          Atletismul a fost ca de obicei "sportul rege", întrecerile fiind urmărite de un număr
mare de spectatori, iar sportivii reuşind să doboare nu mai puţin de 25 de recorduri olimpice şi
16 recorduri mondiale.
          La nataţia s-au impus de aceastădată sportivii japonezi, iar la canotaj medaliile le-au
împă rţit echipajele ţărilor cu tradiţie în acest sport: Anglia şi S.U.A. Surprinzătoare a fost
însă victoria americanilor la gimnastică în dauna unor ţări care porneau favorite: Italia şi
Ungaria. Întrecerile hipice au fost dominate de sportivii francezi. România nu fost
reprezentatăla această ediţie a J.O..
          A XI-a ediţie a J.O. - 1936 - Berlin, Germania Alegerea locului de desfăşurare a
jocurilor olimpice devenea o problemădin de în ce mai dificilă pentru membrii C.I.O., din
cauza numărului mare de oraşe care doreau săaibăonoarea de a le organiza. De data
aceastăalegerea s-a făcut dintre oraşele Alexandria, Barcelona, Buenos Aires, Roma şi Berlin.
A câştigat Berlinul, în ciuda protestelor unor ţări care nu vedeau cu ochi buni organizarea
acestei competiţii care se vroia un simbol al pă cii, de către o ţară în care militarismul şi
autocraţia erau în plină ascensiune. Dupăobţinerea dreptului de organizare autorităţile
germane au depus eforturi deosebite pentru a crea condiţii cât mai bune de desfăşurare a
jocurilor în care ei vedeau şi un prilej de creştere a influenţei mondiale a Germaniei.
          Pentru prima dată flacăra olimpică este aprinsă de la soarele Olimpiei, iar torţa
ajunge la Berlin purtată prin ştafetele care de acum înainte vor face parte din ceremonialului
olimpic.
          Au participat 4069 de sportivi (328 de femei) din 49 de ţări, întrecerile desfăşurându-
se în perioada 1-16 august. Sporturile incluse în program au fost în număr de 20.
          Întrecerile de atletism au fost dominate de sportivii americani de culoare, spre
disperarea organizatorilor germani. Eroul acestei ediţii a fost Jesse Owens, care a cucerit patru
medalii de aur la: 100, 200 şi 4x100 metri şi la săritura în lungime.
          Sportivii germani au dominat întrecerile de gimnastică şi cele hipice, iar japonezii şi
americanii pe cele de nataţie. În schimb la probele feminine de înot sportivele din Olanda au
câştigat aproape toate probele.
          Pentru prima dată este inclus în program jocul de handbal în 11 jucători, competiţie
la care participă şi o echipădin ţara noastră.
          Pe lângă jucătorii de handbal, România a mai fost reprezentată de sportive care au
luat parte la întrecerile de gimnastică, călărie, box, scrimă, lupte, atletism. Cele mai bune
rezultate ale delegaţiei formată din 71 de sportivi români au fost locul V obţinut de
handbalişti şi medalia de argint a lui Henri Rang la călărie.
          O medalie inedităa fost câştigată la aceste jocuri, nu de sportivi, ci de parcul sportiv
“Regele Carol” din Cluj ( astăzi, Parcul sportiv universitar Dr. Iuliu Haţieganu, und îşi are
sediul Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca).
Creaţie a Prof.dr. Iuliu Haţieganu, ajutat de arhitectul Bell şi inginerul Iuliu Kovacs, parcul a
fost inaugurat în anul 1935, iar planurile şi fotografiile care au luat parte la concursul denumit


                                               59
“Pentatlonul Muzelor”, secţiunea arhitectură şi construcţii sportive au fost apreciate cu
medalia de bronz.
          Următoarele două ediţii, cea de a XII-a şi a XIII-a, programate pentru anii 1940 şi
1944 la Tokio şi respectiv Helsinki nu s-au desfăşurat din cauza celui de al doilea război
mondial.
          A XIV-a ediţie a J.O. - 1948 - Londra, Marea Britanie După40 de ani, naţiunii
engleze greu încercată de războiul abia încheiat i se încredinţează pentru a doua oară cinstea
de a organiza J.O. Condiţiile de desfăşurare au fost modeste, alimentele erau raţionalizate,
satul olimpic a fost amenajat în foste cază rmi militare. Cu toate acestea 58 de naţiuni ale
lumii şi-au dovedit încăodatăataşamentul faţăde olimpism, participând cu 4062 de sportivi
(358 de femei) la întrecerile olimpice. Pentru două să ptămâni, 29 iulie-14 august, stadionul
“Empire Stadium” a devenit templul sportului amator din lume. Numărul de discipline
sportive a fost stabilit la 18.
          Atletismul ca de obicei a fost în centrul atenţiei, ediţia londoneză consacrându-l pe
alergătorul ceh Emil Zatopek, “omul locomotivă”, care s-a remarcat prin uşurinţa cu care a
câştigat două probe de mare fond: 5000 şi 10.000 de metri.
          La nataţie majoritatea probelor atât masculine cât şi feminine au fost câştigate de
sportivii americani. Aceştia au mai cucerit laurii olimpici şi la baschet. Cicliştii au adus
medalii olimpice Franţei şi Italiei, canoiştii Cehoslovaciei, scrimerii Italiei şi Ungariei, boxerii
Argentinei. România nu participănici la această ediţie.
          A XV-a ediţie a J.O. - 1952 - Helsinki, Finlanda La fel ca şi la ediţia din anul
1912 din Suedia, popoarele nordice demonstrează că în această parte a lumii exerciţiile fizice
şi sportul se bucurăde toatăatenţia şi preţuirea. Finlanda a pregătit pentru această ocazie un
stadion cu o capacitate de 70.000 de locuri, alături de care se găseau bazinul de înot şi săli
pentru sporturile de interior. Sportivii au fost găzduiţi în trei sate olimpice, iar pentru
cănumărul lor era foarte mare, o parte au fost cazaţi în casele unor cetăţeni care şi-au pus
locuinţele proprii în folosul organizatorilor J.O.
          Participarea a fost numeroasă, 5867sportivi, dintre care 573 de femei, din 70 de ţări.
Pentru prima dată participă la întrecerile olimpice U.R.S.S, cu o echipă numeroasă şi bine
pregătită. S-au obţinut rezultate sportive bune, stabilindu-se 49 de recorduri olimpice şi 15
recorduri mondiale.
          La atletism eroul întrecerilor a fost din nou cehul Emil Zatopek, care şi-a învins
detaşat adversarii la probele de 10.000, 5.000 şi maraton. Soţia sa, Dana, a câştigat şi ea o
medalie olimpică de aur, la proba de aruncare a suliţei. Atletele sovietice au dominat copios
aproape toate probele, iar dintre atleţii români s-au remarcat Ioan Soter, la săritura în înălţime
şi Lia Manoliu la aruncarea discului, ambii clasaţi pe locul al VI-lea.
          La nataţie, probele masculine au fost dominate de americani iar cele feminine de
sportivele din Ungaria. Sportivii sovietici au fost protagoniştii principali ai întrecerilor de
haltere, box, lupte, gimnastică, baschet şi tir.
          Ţara noastră a fost reprezentată de o delegaţie numeroasă de 83 de sportivi, care au
luat parte la aproape toate disciplinele sportive. Cel mai bun rezultat a fost obţinut la tir, unde
sportivul Iosif Sârbu, a cucerit prima medalie olimpicăde aur pentru România în proba de
pistol viteză. O medalie de argint a obţinut boxerul Tita Vasile, iar Fiat Gheorghe la box şi
Lichiardopol Gheorghe la tir, au obţinut câte o medalie de bronz.
          Dintre sportivii clujeni care au luat parte la aceste jocuri olimpice putem aminti
atletele Emma Konrad şi Alexandra Taifas-Sicoe, boxerul Ferenc Ambrus, gimnastele Olga
Gollner şi Ileana Gyarfas, scrimerii Adalbert Gurath şi Zoltan Uray.
          Prima prezenţă postbelicăa României la J.O. a fost încununată de trei medalii, iar în
clasamentul neoficial pe naţiuni delegaţia noastră s-a clasat pe locul 23 din 43 de ţări
participante.


                                               60
           A XVI-a ediţie a J.O.- 1956 - Melbourne, Australia O lege autohtonă interzicea cu
stricteţe intrarea cailor străini pe teritoriul Australiei. Din acest motiv C.I.O. a decis ca
întrecerile hipice din programul olimpic al anului 1956 să se desfă şoare în Suedia, la
Stokholm. Această derogare organizatorică de la regulamentul de organizare al întrecerilor
olimpice a fost singular în istoria J.O. moderne.
           La întrecerile de călărie din Suedia au participat reprezentativele naţionale din 29 de
ţări, în timp ce la Melbourne numărul ţărilor participante a fost de 67. Cei 3539 de sportiv
dintre care 533 erau femei au fost găzduiţi în satul olimpic special amenajat, format din 841
de că suţe. Întrecerile s-au desfăşurat pe stadionul “Melbourne Cricket Ground”, iar probele
de nataţie în piscina din Olympic Park, care era marea mândrie a australienilor. În program au
fost incluse 18 discipline sportive care au cuprins 151 de probe, dintre care 26 erau pentru
participantele de gen feminin.
           Publicul australian a participat cu destul interes la spectacolul sportiv, dar din cauza
cunoştinţelor reduse despre sportul internaţional, entuziasmul lor nu s-a manifestat decât
atunci când protagoniştii concursurilor erau compatrioţi de ai lor.În întrecerile atletice,
probele de sprint au fost câştigate de atletul american Robert Morrow, demn urmaş a lui Jesse
Owens. În întrecerile feminine, sovieticelor care au dominat concursul li s-au adăugat şi două
sportive australience câştigătoare a probelor de alergare pe distanţe scurte.
           Nataţia a fost sportul unde gazdele au monopolizat succesul, câştigând 8 titluri
olimpice din 13. La gimnastică masculină ediţia australianăa prilejuit lansarea în arena a
sportivilor sovietici, care au cucerit 15 medalii.
           Pentru România episodul Melbourne este una dintre cele mai frumoase pagini de
istorie olimpică. Sportivii noştri au cucerit 13 medalii dintre care 5 de aur prin: canoiştii Leon
Rotman (2), Alexe Dumitru şi Ismailciuc Simion, boxerul Nicolae Linca şi Ştefan Petrescu la
tir. Celelalte medalii de argint şi de bronz au fost cucerite la box, scrimă, gimnasticăfeminină,
lupte greco-romane. În clasamentul final neoficial, ţara noastră a ocupat locul 11 între naţiuni.
           A XVII-a ediţie, 1960 - Roma, Italia Prin tot ce s-au străduit săorganizeze, italienii
au dorit sădemonstreze căalegerea lor ca gazde a J.O. nu a fost întâmplătoare. Ei au reuşit să
creeze un cadru şi o atmosferă unică pentru manifestă rile olimpice prin desfăşurarea
întrecerilor la cele 18 discipline olimpice. Valorificând la maximum frumusţea şi măreţia
vechilor construcţii antice ei au organizat întreceri chiar în spaţiul oferit de aceste vestigii:
Termele lui Caracalla, sau zidurile Bazilicii lui Maxenţiu. Un moment de apogeu al
întrecerilor a fost cursa de maraton desfăşurată pe via Apia şi încheiată la lumina torţelor în
apropierea Colisseumului, sub arcul lui Constantin.
           Flacăra olimpică, aprinsă cu tot ceremonialul antic la Olimpia în Grecia, a ajuns la
Roma în 24 august, iar a doua zi ea a fost dusă pe stadionul olimpic marcând deschiderea
oficialăa ediţiei “romane” a jocurilor.
           Participarea a întrecut toate aşteptă rile: delegaţiile a 84 de ţări, cuprinzând aproape
6000 de sportivi şi-au disputat întâietatea la cele 150 de probe, iar rezultatele au fost şi ele pe
mă sură. Este greu de desemnat vreun erou al acestei ediţii. S-au stabilit 73 de recorduri
olimpice şi 31 de recorduri mondiale.
           Atletismul, ca de obicei a fost sportul rege al jocurilor, iar unii dintre atleţi au intrat
în legendă. Printre ei: maratonistul etiopian care a alergat desculţ Bikila Abebe sau atleta
numită“gazela neagră”, Wilma Rudolph care a câştigat proba da 100 m cu timpul 11,0
secunde. Ca de obicei, atleţii sovietici obţin rezultate d excepţie atât la întrecerile masculine,
cât şi la cele feminine.
           România s-a întors acasă cu un bilanţ bun: 3 medalii de aur câştigate de: Iolanda
Balaş la săritura în înălţime, Dumitru Pârvulescu la lupte greco-romane şi Ion Dumitrescu la
tir. S-au mai cucerit o medalie de argint şi 6 medalii de bronz la atletism, box, gimnastică,
lupte, scrimă şi canoe. Delegaţia formată din 109 sportivi a reuşit să se claseze pe locul 10 în


                                                61
clasamentul naţiunilor participante.
          A XVIII-a ediţie - 1964 - Tokio, Japonia Poporul nipon s-a dovedit a fi o gazdă
atentă care pe lângă competiţiile sportive, a avut grijă să organizeze şi o serie de alte
manifestări, mai ales culturale. Doza de inedit a acestei ediţii a fost sporită de condiţiile
geografice şi climatice naturale ale Japoniei: taifunul Wilda care şi-a făcut simţită prezenţa
sau mişcările seismice care au mutat locuinţele din satul olimpic.
          Această ediţie a programat întreceri la 20 de discipline sportive, cele mai noi sporturi
intrate în familia olimpicăla această ediţie fiind voleiul şi judo-ul. S-au întrecut 5586 de
sportivi (732 de femei) din 90 de ţări. Pe drept cuvânt ediţia japonezăa fost numită, ediţia
recordurilor, pentru căau fost stabilite 76 de noi recorduri olimpice şi 45 de recorduri
mondiale. Cei mai reprezentativi sportivi au fost americanul Don Hollander cu cele 4 medalii
de aur cucerite la înot, maratonistul etiopian Bikila Abebe, dar şi românca Iolanda Balaş care
a cucerit din nou titlul olimpic, stabilind şi un nou record olimpic la săritura în înălţime. Cea
de a doua medalie de aur a delegaţiei române a fost cucerită de o atletă în vârstă de numai 17
ani, Mihaela Peneş.
          Bilanţul olimpic românesc a fost unul foarte bun, cele 12 medalii (2 de aur, 4 de
argint şi 6 de bronz) situând ţara noastră pe locul 12 în clasamentul general.
          A XIX-a ediţie a J.O. - 1968 - Ciudad de Mexico, Mexic Încredinţarea spre
organizare a întrecerilor olimpice unui oraş situat la o altitudine de 2260 de metri, a fost un
act de mare curaj din partea C.I.O. Multe voci şi-au exprimat convingerea că altitudinea
ridicată va constitui un impediment serios în organizarea şi buna desfăşurare a întrecerilor.
Contrar părerii pesimiştilor, această ediţie s-a dovedit una în care performanţele deosebite şi
recordurile au fost foarte numeroase. Mai mult chiar, unele dintre ele s-au menţinut decenii în
şir. Pentru desfăşurarea concursurilor gazdele au pregătit numeroase baze sportive moderne:
un stadion pentru întrecerile de atletism cu o capacitate de 80.000 de spectatori cu pista de
alergare acoperită cu nou apă rutul material sintetic “tartanul”, piscina acoperită, sala de
jocuri numită“Gimnaziu olimpic”, Palatul sporturilor, sala de arme, velodromul olimpic,
stadionul “Azteca” pentru fotbal şi un sat olimpic construit pe "verticală".
          Au participat 6626 de sportivi (768 de femei ) din 113 ţări, care au reuşit la această
ediţie să doboare un număr dublu de recorduri mondiale faţăde ediţia precedentă.
          La atletism, americanii s-au impus la sprint, dar alergările pe distanţa lungi au fost
dominate de atleţii etiopieni şi kenieni. Probele de sărituri s-au desfăşurat în general sub
auspiciile recordurilor, dar performanţa cea mai uluitoare a fost cea a lui Bob Beamon, la
săritura în lungime cu 8,90 metri. Acest record va fi doborât abia dupăun sfert de veac. La
săritura în înălţime, americanul Dick Fosbury introduce o nouă tehnică, cea cu răsturnare
dorsală, care va fi cunoscută sub denumirea de "flop" şi va fi adoptată de tot mai mulţi atleţi
în viitorii ani, înlocuind clasica săritură"ventrală".
          Concursurile de lupte greco-romane au fost dominate de sportivii din Ungaria,
Bulgaria, Germania. În probele de caiac-canoe şi canotaj, sportivii români, unguri şi sovietici
au fost printre protagonişti.
          În fruntea clasamentului general s-a situat reprezentativa S.U.A. urmatăde cea a
U.R.S.S., România clasându-se pe locul 10. Cele mai bune rezultate ale sportivilor români au
fost realizate la următoarele discipline sportive:
      atletism: medalii de aur - Lia Manoliu la aruncarea discului şi Viorica Viscopoleanu
        la săritura în lungime; medalii de argint - Mihaela Peneş la aruncarea suliţei şi
        clujeanca Ileana Silai la proba de 800 de metri;
      caiac-canoe: medalia de aur - echipajul format din Ivan Patzaichin şi Serghei
        Covaliov;
      box: medalie de argint- Ion Monea şi medalie de bronz - Calistrat Cuţov;
      la scrimă, caiac şi lupte greco-romane s-au obţinut de asemenea medalii de bronz.


                                              62
          A XX-a ediţie a J.O. - 1972- Munchen, Germania Capitala Bavariei s-a pregătit
minuţios pentru acest mare eveniment sportiv. Au fost construite baze sportive noi care s-au
înglobat complexului Oberwiesefeld, iar pentru cătoate aceste baze se găseau aproape una de
alta, ediţia münchenezăa fost numită“olimpiada distanţelor scurte”. Complexul sportiv
cuprinde stadionul, palatul sporturilor, bazinul de înot, velodromul şi sala de box.
          J.O s-au desfăşurat în perioada 26 august - 11 septembrie. Au fost prezenţi 7894 de
sportivi (1171 de femei ) din 123 de ţări, care şi-au disputat întâietatea la 21 de discipline
sportive, mai precis la 195 de probe din care 43 au fost pentru femei.
          Ediţia aceasta a fost din pă cate marcată şi de un eveniment care nu ar fi trebuit să
aibă loc şi care a însemnat anularea oricărui spirit olimpic: atacul terorist din satul olimpic al
unui comando arab îndreptat împotriva sportivilor din Israel, soldat cu rezutate tragice.
          Pe plan sportiv, în competiţia atletică s-a remarcat sovieticul Valeri Borzov
câştigător al probelor de sprint şi atleţii din Finlanda care au câştigat alergările de semifond şi
fond. La femei, atletele germane au dominat net toate probele. Luptele au adus satisfacţii
sportivilor din delegaţia română care s-a numărat printre câştigătorii medaliilor de aur alături
de sportivii din U.R.S.S. şi Bulgaria. Concursurile de caiac-canoe au fost dominate de
sportivii sovietici şi de cei români. Întrecerile de scrimă s-au disputat între polonezi, unguri,
sovietici şi italieni. La gimnastică feminină toate medaliile au revenit sportivelor sovietice şi
germane, dar prezenţa româncelor s-a făcut şi ea simţită. La masculin, gimnaştii japonezi care
au introdus în exerciţiile lor elemente originale şi dificile, au devenit campioni olimpici. La
nataţie, eroii au fost americanul Mark Spitz şi australianca Shane Gould.
          Turneele de jocuri sportive au avut drept câştigători: echipa Yugoslaviei la handbal
(România clasându-se pe locul al III-lea, cea a U.R.S.S la baschet, reuşind sădetroneze
reprezentativa S.U.A. câştigătoare a tuturor ediţiilor precedente, iar la fotbal echipa Poloniei.
          România cu delegaţia sa formată din 169 de sportivi (39 de femei) a reuşit
săobţină16 medalii şi locul 12 în clasamentul general pe naţiuni. Rezultatele de excepţie au
fost realizate de : Gheorghe Berceanu şi Nicolae Martinescu la lupte şi Ivan Patzaichin la
canoe, campioni olimpici. Medalii de argint au obţinut atleta Argentina Menis, canoistul
Serghei Covaliov, caiacistii Atanasie Sciotnic, Roman Vartolomeu, Aurel Vernescu şi Mihai
Zafiu. Medalii de bronz au fost aduse acasăde către sportivii de la caiac şi canotaj, de la lupte
greco-romane şi libere, scrimă şi handbal.
          A XXI-a ediţie a J.O.- 1976 - Montreal, Canada Naţiunea canadiană a demonstrat
la superlativ modul de organizare a unei manifestări sportive de asemenea amploare. Peste
100.000 de persoane, colaboratori permanenţi sau temporari ai C.I.O. au fost implicate în
reuşita acestei ediţii a J.O. Organizatorii au pus la dispoziţia competitorilor baze sportive
ultramoderne şi mijloace de transport rapide, iar ziariştii au avut parte de un sistem
informaţional de foarte modern şi bine pus la punct.
          Flacăra olimpică a fost transmisă din Grecia spre continentul american printr-o
modalitate inedită. A fost aprinsă la Atena, în incinta stadionului Averoff unde a avut loc
prima ediţie modernă a jocurilor. Printr-un sistem special cu raze laser a fost transmisă prin
satelit în Canada, la Quebec. Aici, flacăra olimpică s-a aprins în creuzetul construit pentru
această ceremonie şi a fost apoi dusăla Montreal, de un băiat şi o fată, reprezentând cele
douănaţiuni conlocuitoare ale Canadei (engleza şi franceza).
          Întrecerile olimpice s-au desfăşurat în perioada 17 iulie - 1 august 1976, având o
largă participare: 6189 de sportivi (1274 de femei) care au reprezentat 88 de ţări. Competiţiile
s-au desfăşurat la 21 de discipline sportive cu 198 de probe, din care 49 feminine.
          La cele 37 de probe atletice au participat aproape un sfert din numărul sportivilor
prezenţi la întrecerile olimpice, surprizele fiind produse mai ales de atleţii şi atletele din
R.D.G. care au obţinut 11 medalii de aur, 7 medalii de argint şi 9 de bronz. Atleţii americani
au cîştigat doar 4 titluri olimpice. Surprizele nu a lipsit nici la alte discipline sportive. Poloiştii


                                                63
sovietici, campioni olimpici la ediţia precedentă nu s-au calificat la turneul final cîşigat de
Ungaria. Echipele sovietice de volei nu au reuşit să devină campioane olimpice, cedând în
finale în faţa echipei japoneze la feminin, respectiv în faţa polonezilor la masculin.
          Pentru delegaţia României formată din 166 de sportivi dintre care 59 femei, cele 27
de medalii, care le-au adus locul al VI-lea în clasamentul general pe naţiuni au fost obţinute
de:
     gimnasta Nadia Comăneci care a fost fără nici o discuţie eroina acestei ediţii a J.O.
         atât prin cele 5 medalii cucerite, dintre care trei de aur, dar şi prin execuţiile sale
         formidabile care au revoluţionat gimnastica feminină;
     Vasile Dîba câştigător al titlului de Campion olimpic la caiac;
     Simion Cuţov şi Mircea Simion la box, Gheorghe Danilov şi Gheorghe Simionov la
         canoe, Teodora Ungureanu şi echipa femininăde gimnastică, echipa masculinăde
         handbal, Gheorghe Berceanu, Nicu Gingă şi Ştefan Rusu la lupte greco-romane -
         medalii de argint;
     Boxerii Alec Năstac şi Costică Dafinoiu, echipajul de canotaj 4+1, Vasile Dîba şi
         echipajul Policarp Malihin şi Larion Serghei, la caiac, gimnaştii Dan Grecu, Nadia
         Comăneci şi Teodora Ungureanu, luptătorii Stelian Morcov, Roman Codreanu şi
         Ladislau Simon, echipa masculinăde sabie - medalii de bronz.
          A XXII-a ediţie a J.O. - 1980 - Moscova, U.R.S.S. Este pentru prima dată când J.O
se desfăşoară într-o ţară socialistă. Organizatorii au depus eforturi deosebite pentru
amenajarea bazelor sportive şi a satului olimpic, dar din pă cate “războiul rece” era încă în
plină desfăşurare. În semn de protest pentru invadarea Afganistanului de către armatele
sovietice ţările democratice ale lumii nu vor lua parte la această ediţie a J.O.
          Cu toate că au lipsit mulţi dintre sportivii de mare valoare ai momentului au fost
stabilite 76 de recorduri olimpice şi 36 de recorduri mondiale. Şi numărul spectatorilor a fos
unul record, cele 203 probe pentru care s-au organizat întreceri la 21 de discipline olimpice au
fost urmă rite de peste 5 milioane de spectatori.
          La atletism s-au înregistrat 7 recorduri mondiale şi 16 olimpice. Întrecerile de caiac-
canoe şi canotaj i-au adus în prim plan pe sportivii români care au concurat de la egal cu cei
din R.D.G. şi U.R.S.S. Şi la lupte, box şi scrimă sportivii români au fost printre protagoniştii
întrecerilor, alături de bulgari, sovietici şi cubanezi. Nataţia a fost dominată categoric de
sportivele est germane şi de înotătorii sovietici.
          Jocurile sportive au dat ocazia unor turnee echilibrate şi de bună valoare. La handbal,
după ce a depăşit într-un meci dramatic echipa U.R.S.S. naţionala României a cedat în finală
în faţa Yugoslaviei, iar echipa de volei masculin a reuşit săobţinămedaliile de bronz.
          La gimnastică, deşi au avut probleme deosebite cu arbitrajul care le-a fost total ostil,
sportivele noastre şi-au demonstat valoarea. Nadia Comăneci a obţinut douămedalii de aur şi
una de argint, Emilia Eberle o medalie de argint, iar echipa s-a clasat pe poziţia doua în
clasament.
          În total delegaţia României formată din 239 de sportivi, dintre care 76 de femei, a
reuşit să cucerească25 de medalii, clasându-se pe locul al VI-lea în clasamentul general.
          A XXIII-a ediţie - 1984- Los Angeles, S.U.A După52 de ani, "oraşul îngerilor" are
pentru a doua oarăonoarea de a găzdui marea manifestare sportivă mondială. Din nou se
dovedeşte căolimpismul modern nu mai are aceleaşi valenţe ca şi cel antic, iar sportul nu se
poate despărţi de politică. Ca răspuns la boicotul ediţiei moscovite, ţările din sistemul socialist
nu participăla această ediţie, cu excepţia României şi a Yugoslaviei.
          Din punct de vedere organizatoric, americanii nu se dezmint. Permisiunea acordată
de C.I.O. de a folosi publicitatea, o schimbare în principiile şi regulile olimpismului motivată
de costurile din ce în ce mai mari de organizare, a creat posibilitatea implicării financiare a
marilor firme în efortul gazdelor de a crea condiţii materiale perfecte pentru competitori,


                                               64
ziarişti şi spectatori. În interiorul marelui stadion “Los Angeles Memorial Coliseum”, complet
refăcut şi modernizat s-a instalat un adevărat “creier electronic”, care putea oferi date despre
viteza şi direcţia vântului, timpii intermediari şi de sosire, iar camerele de vederi care
împânzeau stadionul înregistrau “finişul” cu 100 de imagini pe secundă. Transmisiile de
televiziune au dat posibilitatea urmă ririi întrecerilor în toate colţurile lumii.
           Ceremonia de deschidere a fost un spectacol impresionant care a marcat debutul
întrecerilor desfăşurate în perioada 27 iulie - 12 august, cu participarea sportivilor din 140 de
ţări. Sportul rege al întrecerilor olimpice, atletismul a fost la el acasă, întrecerile fiind
dominate de atleţii ţării gazdă, urmaţi de cei din Marea Britanie, R.F.G. şi Italia.
Reprezentantele noastre, atletele Doina Melinte, Maricica Puică, Anişoara Cuşnir, Mihaela
Loghin, Vali Ionescu, Florenţa Cră ciunescu, Cristiana Cojocaru şi Fiţa Lovin au fost şi ele la
mare înălţime, cucerind 10 medalii olimpice. La canotaj şi caiac-canoe, alături de sportivii din
S.U.A, românii au fost protagoniştii întrecerilor, cucerind 4 medalii. Gimnastica, mai ales cea
feminină este din nou autoarea unui mare succes: cucerirea titlului olimpic în proba pe echipe
şi a medaliilor de aur la sol, sărituri şi bârnă prin Ecaterina Szabo, precum şi încă2 medalii de
argint şi 2 de bronz. Halterele au adus celor 10 sportivi români 8 medalii: 2 de aur, 5 de argint
şi una de bronz. La lupte sportivii noştri au cîştigat 5 medalii. Scrimerele au ajuns în
finalăunde au cedat în faţa sportivelor din R.F.G., iar echipa de sabie a câştigat medaliile de
bronz. La probele de nataţie s-au stabilit 10 recorduri mondiale şi 37 olimpice, nare parte
dintre ele de către sportivii americani. Pentru prima dată în programul olimpic a fost inclusă şi
proba de înot sincron. Handbaliştii români au avut din nou ocazia sădevină campioni
olimpici, dar eterna lor rivală, echipa Yugoslaviei i-a învins din nou, fiind obligaţi să se
mulţumească cu medaliile de bronz.
           La încheierea întrecerilor olimpice, delegaţia ţării noastre formată din 127 de sportivi
a avut un palmares format din 53 de medalii, din care 20 de aur, 16 de argint şi 17 de bronz,
clasându-se pe locul al II-lea pe naţiuni după echipa S.U.A. Acest rezultat, cel mai bun din
istoria olimpicăa încununat cei 60 de ani care trecuserăde la prima participare oficialăa
României la J.O., din anul 1924.
           A XXIV-a ediţie a J.O.- 1988- Seul- Coreea Spre surprinderea multora,
participanţii la această ediţie organizată“la capătul lumii” au descoperit o metropolă modernă
în care locuitorii se bucurau de un foarte bun nivel de trai, cu clădiri, şosele, baze sportive
impresionante prin modernismul lor.
           Ediţia J.O. de la Seul a fost un eveniment care a anunţat sfârşitul “războiului rece” şi
începutul unei noi perioade din istoria multor ţări. După multă vreme nu este o ediţie
boicotată, iar C.I.O număra în rândurile sale mai multe ţări membre ţări Organizaţia
Naţiunilor Unite. La întreceri se aliniază161 de ţări, dar numărul sportivilor este mai mic
decât la ediţiile anterioare, 1626 de sportivi, datorită restricţiilor impuse de C.I.O. în efortul de
a controla fenomenul de gigantism al jocurilor.
           La această ediţie, deşi media de vârstă a sportivilor a fost una dintre cele mai scăzute,
s-au înregistrat performanţe sportive de valoare excepţională.
           J.O. de la Seul au făcut din atleţii Florence Griffity-Joyner, Jan Zelezni şi Carl
Lewis, adevăraţi “zei” ai sportului. În acelaşi timp au fost propulsaţi spre ierarhia mondială şi
Marlene Ottey, Gwen Torrence, Paula Ivan, Heike Drechler, Alina Astafei, Stefka
Konstandinova. Ediţia de la Seul a fost şi ediţia cu cel mai răsunător caz de dopaj, cel la
canadianului Ben Johnson, recordman mondial al sprintului. Descoperit pozitiv la analizele
efectuate acesta a fost suspendat pe viaţă din activitatea sportivă.
           La gimnastică feminină s-a relansat disputa olimpicădintre echipele U.R.S.S., S.U.A.
şi România. Au câştigat de data asta gimnastele sovietice urmate de cele din echipa României.
           Numărul sporturilor olimpice a crescut şi la această ediţie, tenisul reintrând după 64
de ani în familia olimpică.


                                               65
          Pentru sportul din Coreea, întrecerile olimpice au însemnat o adevărată lansare pe
drumul marilor performanţe, locurile fruntaşe pe care s-au situat echipele de handbal masculin
(medalia de aur) şi feminin (medalia de argint), medaliile obţinute de judocani şi boxeri,
constituind rezultate deosebit de valoroase.
          Delegaţia puţin numeroasăa ţării noastre, formată doar de 63 de sportivi a obţinut un
total de 24 de medalii, dintre care 7 de aur, 11 de argint şi 6 de bronz. Trei medalii de aur a
cucerit gimnasta Daniela Silivaş, iar câte una, atleta Paula Ivan, luptătorul Vasile Puşcaşu,
canotoarele Rodica Arba şi Olga Homeghi, precum şi Sorin Babii la tir. Medaliile de argint au
fost obţinute la înot, de Noemi Lung, de echipa femininăde gimnastică şi de Daniela Silivaş la
individual compus, de sportivii de la canotaj şi caiac-canoe: Elisabeta Lipă, Veronica
Cogeanu, Dimitrie Popescu, Ioan Snep, Valentin Robu, Vasile Tomoioagă, Dănuţ Dobre,
Doina Bălan, Veronica Nicula, Mihaela Armă şescu, de halterofilul Nicu Vlad şi boxerul
Daniel Dumitrescu. Medaliile de bronz au fost câştigate la gimnastică şi canotaj. Cu acest
bilanţ România s-a clasat pe locul al VIII-lea în clasamentul general al naţiunilor participante.
          A XXV-a ediţie a J.O - 1992 - Barcelona, Spania În seara zilei de 21 iulie, în
incinta imensului stadion catalan, peste 150.000 de spectatori au următit deschiderea ediţiei cu
numărul 25. Ceremonia a fost un spectacol al dansului, muzicii, sportului şi prieteniei. Peste
15.000 de artişti printre care unii de faimă mondială şi-au dat concursul pentru reuşita
spectacolului: Montserat Caballe, Placido Domingo, Josse Carreras, Freddy Mercury. În
tribunăun public la fel de celebru: regele Juan Carlos şi familia regală, şefi de state, miniştri.
          Flacăra olimpică care a parcurs cei 5000 de km. dintre Olimpia şi Barcelona
purtatăde ştafete ale tinerilor, este aprinsă prin tragerea cu arcul de către fostul arcaş spaniol
Antonio Rebolo.
          Deşi congresul C.I.O care a precedat J.O. a hotărât reducerea numărului de
concurenţi pentru a nu se depă şi posibilităţile satului olimpic, la această ediţie numărul
participanţilor este imens, 10.570 de sportivi reprezentând 173 de ţări. Unele dintre delegaţiile
ţărilor africane erau la prima participare olimpică.
          Întrecerile atletice au fost ca de obicei viu disputate, iar numărul mare de sportivi cu
rezultate bune a făcut ca întrecerile să rămânădeschise oricărui rezultat. Englezul Linford
Christie a câştigat proba de 100, specialitate americană pânăatunci. Probele de semifond şi
fond au fost monopolizate de atleţii din Kenya şi Etiopia. Ediţia “catalană” i-a consacrat pe
atleţii Javier Sotomayor, Marlene Ottey, Marie Jose Perec, Sully Gunnel. Se spera că duelul
săritorilor în lungime Carl Lewis şi Mike Powell va duce la depă şirea legendarului record a
lui Bob Beamon datând din anul 1968, dar nu a fost aşa, cei doi reuşind doar 8,07 şi 8,64 m.
În general la atletism a fost o ediţie a marilor surprize, adesea sportivii consacraţi nereuşind
săurce pe podium.
          La nataţie s-au înregistrat 10 recorduri mondiale, protagoniştii fiind sportivii
americani, maghiari, şi ca o noutate, cei chinezi. Aceştia din urmă se pare că profitau din plin
de cunoştinţele din toate domeniile, inclusiv cel “farmaceutic’ al antrenorilor din fosta R.D.G.
care se ocupau de pregătirea lor.
          Gimnastica feminină le are în prim plan pe românca Lavinia Miloşovici, americana
Shanon Miller, maghiara Henriette Onodi şi chinezoiaca Li Lu. La băieţi eroul este gimnastul
bielorus, Vitali Scherbo, câştigător a 6 medalii de aur, iar la tenis întrecerile olimpice aduc în
arenă cei mai buni jucători ai momentului: Jim Courier, Arantxa Sanchez, Andre Agassi,
Steffi Graf. La volei feminin echipa CSI (fosta U.R.S.S) a fost întrecutăde cea a Cubei cu 3 –
1, iar finala masculină s-a disputat între echipele Braziliei şi Olandei, meciul terminându-se cu
scorul de cu 3 – 0 în favoarea primei.
          Dupătrei reprize de prelungiri, Italia a învins echipa Spaniei în turneul de polo cu 9 –
8. La handbal masculin, echipa fostei URSS a câştigat finala cu Suedia, iar pe locul al III-lea
s-a situat echipa Franţei.


                                              66
         Delegaţia României s-a întors de la Barcelona cu 18 medalii: 4 de aur, 5 de argint şi 8
de bronz. Medaliile de aur au fost cucerite de gimnastele Lavinia Miloşovici şi Cristina
Bontaş, de canotoarea Elisabeta Lipă şi echipajul masculin de canotaj 4+1. Medalii de argint
au obţinut: atleta Alina Astafei, echipa de gimnasticăfeminină, echipajele masculine şi
feminine de canotaj, iar medalii de bronz, halterofilul Traian Cihărean, luptătorul Grigoraş,
boxerul leonard Doroftei, echipa feminină de floretă, trăgătorul Sorin Babii şi canotorii din
proba de două persoane.
          A XXVI-a ediţie a J.O. - 1996 - Atlanta, S.U.A. Ediţia jubiliară care
marcheazătrecerea unui veac de când Jocurile Olimpice ele au fost reînfiinţate a fost
încredinţată spre organizare S.U.A., deşi lumea sportivăa fost umanim de acord că c.I.O.
trebuia săacorde această onoare oraşului Atena care-şi depusese şi el candidatura. Dar puterea
financiară a oraşului Atlanta, capitala Georgiei şi a concernului Coca-Cola, a primat înaintea
tradiţiei şi a respectului pentru poporul care a dat lumii conceptul de “Kalos kai agatos” şi
Jocurile Olimpice antice.
          Organizarea întrecerilor a constituit o adevarata provocare pentru orasul Atlanta, dar
toată lumea a recunoscut că întrecerile olimpice, organizate de acest oras american, s-au
desfăşurat pe cele mai moderne baze sportive din lume, cu dotări de excepţie. Capacitatea
satului olimpic amenajat aici a fost de 15.000 de locuri, cea mai mare din istoria J.O.
          La competiţia desfăşurată în perioada 19 iulie-4 august, au participat echipele
olimpice din 197 de ţări, care s-au întrecut în 270 de competiţii organizate pentru 33 de
discipline sportive. În total au luat parte la întreceri 10.305 sportivi (6809 bă rbaţi şi 3496 de
femei). Rezultatele obţinute la această ediţie au evidenţiat evoluţia fără precedent a
performanţelor sportive, ca rezultat al noilor tehnologii şi metodologii aplicate în procesul de
pregătire.
          România a participat cu o delegaţie de 168 de sportivi. Canotajul şi gimnastica şi-au
făcut din nou datoria. La canotaj s-au obţinut 2 medalii de aur prin echipajele feminine la
proba de 2 vâsle şi proba de 8+1. La gimnastică s-a câştigat o medalie d aur, 4 de argint şi 5
de bronz.La floretă feminin Laura Badea a devenit Campioană Olimpică, iar echipa de floretă
s-a clasat pe locul al II-lea, această disciplină sportivă obţinând cel mai bun rezultat din istoria
participă riisale la întrecerile olimpice.
          Atleta Gabriela Szabo şi gimnastul Marius Urzică au obţinut medaliile de argint, în
timp ce la box au cucerit două medalii de argint Leonard Doroftei şi Marian Simion.
Sportivii de la caiac-canoe au obţinut o medalie de bronz, la fel ca şi halterofilul Nicu Vlad.
          La finalul întrecerilor, sportivii noştri au ocupat locul al 19-lea în clasamentul pe
puncte, al 13-lea în cel pe medalii şi al 20-lea în ierarhia alcătuită pe baza medaliilor de aur
obţinute.
          A XXVII-a ediţie a J.O. - 2000 - Sydney, Australia După 44 de ani de la ediţia
desfăşuratăla Melbourne, Australie este din nou gazda Jocurilor Olimpice, ultimele ale
mileniului al doilea.De aceastădată onoarea i-a revenit oraşului Sydney, renumit port al
emisferei sudice, aşezat pe coasta esticăa Australiei, capitala Statului New South Wales.
          La această ediţie desfăşurată în perioada 15 septembrie - 1 octombrie, au fost
prezente delegaţii din toate cele 199 de ţări invitate de către C.I.O. Numărul sportivilor a fost
de trei ori mai mare decât cel de la precedenta ediţie australiană (Melbourne, 1956),
ridicându-se la impresionanta cifră de 11.084 de sportivi, dintre care 4254 de femei,
reprezentând 38 la sută din numărul participanţilor. S-au organizat 300 de competiţii la 37 de
discipline sportive.
         Delegaţia pe care România a deplasat-o la antipozi a fost alcătuită din 156 sportivi
(76 bă rbaţi şi 80 femei) care au concurat la 16 discipline sportive.
          Gimnastica şi-a afirmat încă o dată valoarea incontestabilă. La feminin echipa
formată din Andreea Răducan, Simona Amânar, Maria Olaru şi Claudia Presecan s-a clasat pe


                                               67
primul loc, câştigând în faţa tradiţionalelor sale adversare. La individual compus podiumul
câştigătoarelor în finala probei de individual compus a fost exclusiv românesc pe el urcându-
se Andreea Răducan, Simona Amânar şi Maria Olaru. Chiar dacă după incidentul bizar în
care gimnasta Andrea Răducan a fost depistată ca "dopată" cu Nurofen şi i s-a retras medalia
de aur, în memoria noastră Campioana Olimpică la individual compus rămâne Andrea
Răducan. Gimnastele au mai obţinut 2 medalii de argint şi una de bronz. Pentru prima dată în
istoria jocurilor şi gimnastica masculină are un Campion Olimpic, în persoana lui Marius
Urzică. Acesta a câştigat finala în proba de cal cu mânere, după o evoluţie excepţională.
          Canotajul feminin a confirmat din nou că este cel mai bun din lume, câştigând trei
medalii de aur prin echipajele:
     Georgeta Damian şi Doina Ignat în proba de 2 rame;
     Angela Alupei şi Constanţa Burcică în proba de 2 vâsle;
     Georgeta Damian, Doina Ignat, Veronica Cochelea, Liliana Gafencu, Magda
        Dumitrache, Viorica Susanu, Ioana Olteanu, Elena Georgescu şi Elisabeta Lipă în
        proba de 8+1.
          La nataţie, Diana Mocanu, înotătoarea de numai 15 ani a uimit pe toată lumea
câştigând două medalii de aur, primele din istoria nataţiei româneşti, în probele de 100 şi 200
m spate. Succesul a fost completat de Beatrice Caşlaru, care a ocupat locul al doilea, intrând
in posesia medaliei de argint la proba 200 m mixt şi a medaliei de bronz la proba de 400 m
mixt. La atletism, Gabriela Szabo reuşeşte să câştige medalia de aur în proba de 5000 m, la
care adaugăo medalie de bronz în proba de 1500 m. Probă în care Violeta Beclea - Szekely s-
a clasat pe locul al II-lea. Lidia Şimon cucereşte medalia de argint în proba de maraton. În
întrecerile de canoe echipajul Florin Popescu - Mitica Pricop la C - 2 M, 1000 m, devine
Campion Olimpic, iar pe distanţa de 500 m se clasează pe locul al III-lea. La caiac, Sanda
Toma, Mariana Limbău, Andreea Ioniţă şi Elena Radu au cucerit de asemenea o medalie de
bronz la proba de K - 4 M / 500 m. Scrima a adus din nou un titlu de Campion Olimpic, de
data asta la proba de sabie, prin Mihai Covaliu, iar boxul a contribuit la palmaresul olimpic
prin medaliile de argint şi de bronz cucerite de fraţii Simion. Alte medalii de bronz au mai
obţinut Iulian Raicea la tir şi Simona Richter al judo.
          Dupăo comportare remarcabilă, echipa olimpicăa României s-a clasat pe locul al XI-
lea în ierarhia olimpică cu 26 de medalii, dintre care 11 de aur.
          A XXVIII-a ediţie a J.O. - 2004 - Atena, Grecia Prin acordarea dreptului de
organizare a acestei ediţii oraşului Atena, C.I.O a oferit o reparaţie morală poporului grec,
creatoruljocurilor olimpice antice. La 108 ani de la prima ediţie din timpurile moderne,
întrecerile olimpice s-au reîntors acasă. Organizatorii greci au avut de parcurs multe încercări
grele pe care le-au trecut-o cu bine. Pentru prima dată condus de o femeie, Comitetul de
organizare al jocurilor a reuşit în ciuda pronosticurilor pesimiste să termine la timp (chiar
dacă pe ultima sută de metri) construcţiile şi amenajă rile necesare desfăşură rii la un nivel
corespunzător al întrecerilor olimpice. Pregătirile pentru competiţia mondialăa schimbat
"faţa" capitalei elene, transformând-o într-o metropolă cu o infrastructură modernă, care
valorifică din plin farmecul său caracteristic. Un efort suplimentar a fost necesar pentru
asigurarea protecţiei participanţilor şi preîntâmpinarea evenimentelor neplăcute, în contextul
unei situaţii politice în care "armistiţiul olimpic" nu mai este demult decât o preţioasă
amintire.
        Competiţia olimpică s-a desfăşurat în perioada 13 August 2004 - 29 August şi la ea au
participat echipe reprezentând 202 ţări. Numărul disciplinelor sportive şi al competiţiilor nu
s-a modificat faţăde ediţia precedentă: 37 de discipline şi 300 de competiţii. Numărul total de
participanţi a fost mai mic decât la Sydney, ca urmare a reglementărilor C.I.O. de stopare a
fenomenului de gigantism: 10.500 de sportivi (6200 bă rbaţi şi 4300 femei).
          Romania a deplasat la Atena un lot de 112 sportivi care au fost înscrişi la competiţiile


                                              68
organizate pentru următoarele discipline sportive: atletism, box, canotaj, călărie, ciclism,
gimnastică, haltere, înot, judo, kaiac-canoe , lupte, sărituri în apă, scrimă, tenis, tenis de masă
şi tir. La încheierea întrecerilor s-au obţinut un număr de 19 medalii: 8 de aur, 5 de argint şi
6 de bronz.
          La fel ca la celelalte ediţii din ultimele decenii, gimnastica a oferit cele mai mari
satisfacţii contribuind la bilanţul olimpic cu 9 medalii: 3 de aur, 3 de argint şi 3 de bronz. În
apropierea gimnasticii s-a aflat canotajul cu 3 medalii de aur. Celelalte discipline sportive care
au contribuit la zestrea olimpicăa delegaţiei au fost: atletismul cu 2 medalii de argint şi 1
medalie de bronz, nataţia cu 1 medalie de aur şi 1 medalie de bronz şi boxul cu 1 medalie de
bronz. Cu acest bilanţ Romania s-a clasat pe locul 14 in clasamentul general pe medalii.
        Medaliaţii olimpici ai ediţiei Atena 2004 sunt în ordine:
          Medalii de aur: Camelia Potec (nataţie 200 m liber), Georgeta Damian Andrunache,
Viorica Susanu (canotaj 2 rame), Angela Alupei, Constanţa Burcică(canotaj, 2 vâsle categoria
uşoară), Rodica Florea, Aurica Bă ră scu, Doina Ignat, Viorica Susanu, Ioana Papuc, Elisabeta
Lipă, Liliana Gafencu, Georgeta Damian Andronache, Elena Georgescu (canotaj 8 + 1),
Cătălina Ponor, Silvia Stroescu, Oana Ban, Daniela Sofronie, Monica Roşu, Alexandra
Eremia (echipa femininăde gimnastică), Cătălina Ponor (gimnastică sol), Monica Roşu
(gimnastică sărituri), Cătălina Ponor (gimnastică bârnă);
          Medalii de argint: Marian Drăgulescu (gimnastică sol), Marius Urzică(gimnastică
cal cu mânere), Marian Oprea (atletism triplusalt), Daniela Sofronie (gimnastică sol), Ionela
Ţârlea Manolache (atletism 400 m);
          Medalii de bronz: Marius Urzică, Marian Drăgulescu, Ioan Suciu, Daniel Potra,
Răzvan Şelariu, Daniel Popescu (echipa de gimnastică), Răzvan Florea (nataţie 200 m spate),
Marian Drăgulescu (gimnastică, sărituri), Alexandra Eremia (gimnasticăbârnă), Gheorghe
Ionuţ (box), Maria Cioncan (atletism 1500 m).
          11.1.4.1 Jocurile Olimpice de Iarnă- Istoria lor este de dată mai recentă, prima
acţiune de crearea a unei competiţii internaţionale ample, rezervată sporturilor de iarnă care să
fie încadrată în mişcarea olimpică, dateazădin anul 1900. Atunci au fost înfinţate Jocurilor
Nordice, concepute ca anexe ale J.O de vară. În perioada 1901-1926, această competiţie s-a
organizat din patru în patru ani, întrecerile se desfăşurau în Suedia pentru disciplinele sportive
practicate cu precădere în ţările nordice, iar sportivii participanţi erau în exclusivitate numai
cei care aparţineau acestor ţări.
          Dezvoltarea sporturilor de iarnă şi în alte ţări din Europa şi în S.U.A şi succesul
înregistrat de probele de patinaj desfăşurate cu ocazia la J.O de la Londra din anul 1908, la
sesiunea C.I.O. din 1911, a determinat crearea unui curent de opinie care dorea
universalizarea acestei competiţii. La sesiunea C.I.O din anul 1911, reprezentantul Italiei
propune ca Jocurile Nordice să fie transformate în J.O. de iarnă. Propunerea este respinsă din
cauza opoziţiei ţărilor scandinave, care nu doreau să-şi piardă supremaţia în acest domeniu.
          Rediscutată în anul 1914, C.I.O. acceptă să fie introduse în programul olimpic al
Jocurilor Olimpice de la Berlin din anul 1916, patinajul, schiul şi hocheiul. Ediţia respectivă
nu mai are loc din cauza primului război mondial.
          Preocupă rile pentru înfiinţarea J.O. de iarnă sunt reluate în anul 1919, în condiţiile în
care opoziţia nordică nu mai are puterea dinainte de război. La sesiunea C.I.O. anul 1921 se
ia în discuţie propunerea reprezentanţilor Franţei, Canadei şi Elveţiei care cer promovarea
J.O. de iarnă. În ciuda dezacordului norvegienilor şi suedezilor, C.I.O. decide să patroneze
“Să ptămâna internaţionalăa sporturilor de iarnă” o mare competiţie ce urma să aibă loc în
anul 1924, la Chamonix, ca un preludiu la J.O. care urmau să se desfă şoare în acel an la
Paris. Prin această hotă râre, sporturile de iarnă au intrat în familia olimpică, chiar dacă asta
nu a însemnat încă înfiinţarea oficialăa Jocurilor Olimpice de iarnă.
        Abia după ce “Săptămâna” de la Chamonix s-a desfăşurat cu mare succes obligând şi


                                               69
persoanele cele mai refractare să-şi revizuiască pă rerile şi să ţină cont de marea răspândire a
sporturilor de iarnă, a fost posibilă adoptarea hotă rârii de a se institui un ciclu distinct al J.O.
de iarnă. La sesiunea C.I.O. de la Praga din anul 1925, aceastăhotă râre este adoptată,
precizându-se că oraşul gazdă va fi ales odată cu cel pentru J.O de vară. Tot cu aceastăocazie
s-a decis ca “Să ptămâna internaţionalăa sporturilor de iarnă” de la Chamonix să fie
considerată ca prima ediţie a J.O. Drumul parcurs de aceste jocuri de la înfiinţare până în
zilele noastre a marcat a ascensiune permanentăa sporturilor de iarnă, dar totodată şi o nouă
victorie a ideii olimpice. Numărul probelor a crescut, iar participarea naţiunilor a fost din ce în
ce mai mare.
         Tocmai din cauza dezvoltării acestei competiţii şi din dorinţa de a nu aglomera
calendanrul olimpic, în anul 1992 C.I.O. a luat hotărârea de a despărţi din punct de vedere
calendaristic cele două competiţii olimpice “surori”, urmând ca J.O. de iarnă să aibă loc la
mijlocul “olimpiadei, ca să folosim acest termen în accepţiunea sa antică, adică a ciclului
olimpic de patru ani dintre două ediţii succsive. Din acest motiv, în anul 1994 avut loc la
Lillehamer în Norvegia o ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă la doar doi ani după ediţia
precedentă de la Albertville, Franţa, urmând ca în continuare să fie respectată regula celor
patru ani.
          Cronologic, cele 19 ediţii ale competiţiei olimpice pentru sporturi de iarnă au avut
loc după cum urmează:
1924 - Chamonix, Franţa La competiţie au luat parte 258 de concurenţi din 16 ţări.
Programul să ptămânii internaţionale a sporturilor de iarnăa cuprins întreceri de patinaj
artistic, patinaj viteză, bob, hochei, schi fond, sărituri şi combinata nordică. Eroii au fost
sportivii Thorleif Haug (Norvegia) care a câştigat 4 medalii la schi fond şi Clas Thundberg
(Finlanda) la patinaj viteză, câştigător a 5 medalii.
1928 - Saint-Moritz, Elveţia Condiţiile meteo nu au fost cele mai favorabile, probele de fond
desfă şurându-se practic în apă, iar unele probe de patinaj au fost anulate. Din fericire, frigul
a revenit atunci când i-a venit rândul să concureze la patinatoarea din Norvegia Sonia Henie,
în vârstă doar de 15 ani. Ea a reuşit să entuziasmeze publicul şi arbitrajul, cucerind prima sa
medalie olimpică. La această ediţie participă pentru prima dată sportivi români la întrecerile
de bob şi “patrulămilitară”.
1932 - Lake-Placid, S.U.A. Din cauza distanţei mari sportivii europeni au participat în număr
redus la competiţia olimpică. Condiţiile nu au fost nici ele cele mai bune, iar sportivii din ţara
gazdă au câştigat cam toate medaliile. A făcut excepţie proba femininăde patinaj artistic, la
care Sonia Henie a câştigat pentru a doua oară titlul de Campioană Olimpică.
1936 - Garmisch-Partenkirchen Germania La această ediţia s-a introdus în program şi
schiul alpin, iar Sonia Henie a cucerit al treilea titlu olimpic.
1948 - Saint-Moritz, Elveţia La trei ani după încetarea războiului, jocurile au loc din nou în
Elveţia. Germania şi Japonia nu sunt invitate.
1952 - Oslo, Norvegia Această ediţie a însemnat pentru nordici o întoarcere acasă a
sporturilor de iarnă. Norvegienii s-au şi clasat pe primul loc în clasamentul pe naţiuni.
1956 - Cortina D’Ampezo, Italia Jocurile din staţiunea italianădin munţii Dolomiţilor a
doborât toate recordurile de participare. A fost o ediţie a premierelor, s-a folosit pentru prima
dată cronometrajul electric şi s-au realizat transmisii televizate în direct. Prima astfel de
transmisie televizată nu a fost fără incidente: purtătorul ultimului schimb al Flă că rii
olimpice, patinatorul de vitezăGuido Coreli s-a împiedicat şi a căzut peste un cablu de
televiziune întins pe gheaţă la câţiva metri de cupa unde urma să fie aprins focul sacru.
Schiorul austriac Toni Sailer cîştigătrei medalii de aur, devenind cel mai mare schior al
tuturor timpurilor.
1960 - Squay Valley, S.U.A. Datorită omului de afaceri Alex Cushing, proprietarului acestui
loc din vestul S.U.A., această ediţie s-a bucurat de condiţii de organizare foarte bune. Au fost


                                               70
introduse ca discipline olimpice biatlonul şi patinajul viteză feminin.
1964 - Innsbruck, Austria La această ediţie a început să se facă simţită tendinţa de
"gigantism". A crescut numărul de probe şi numărul de participanţi.
1968 - Grenoble, Franţa La 24 de ani după prima ediţie, Franţa organizează din nou
jocurile. Schiorii francezi se dovedesc a fi cei mai puternici la probele alpine iar Jean Claude
Killy intră şi el în legendă. Italianul Franco Nones obţine titlul olimpic la schi fond, fiind
primul Campion Olimpic la această probă care nu aparţine ţărilor nordice. La această ediţie,
echipajul de bob format din sportivii Panţuru Ion şi Neagoe Nicolae s-a clasat pe locul al III-
lea, obţinând prima (din pă cate şi singura) medalie la J.O. de iarnă pentru România.
1972 - Sapporo, Japonia Întrecerile olimpice s-au desfăşurat pe o zăpadă moale şi sărată.
La întrecerile de schi au dominat sportivii elveţieni, iar la sărituri cei mai buni s-au dovedit a
fi japonezii.
1976 - Insbruck, Austria Această ediţie trebuia să aibă loc la Denver, S.U.A., dar din cauza
protestelor organizate de mişcarea ecologistă care se opunea distrugerii pădurilor, americanii
au declinat organizarea. Ştafeta organizatoricăa fost imediat preluatăde staţiunea austriacă.
Schiul alpin a fost sportul care a consacrat o nouă vedetă, de data asta o femeie, austriaca
Rosi Mittemaier. Pentru prima dată în programul olimpic la patinaj artistic este inclusă şi
proba de dans.
1980 - Lake-Placid, S.U.A A fost o ediţie desfăşurată în tensiune politică internaţională,
cauzatăde invazia Afganistanului de către U.R.S.S. şi anunţarea boicotului american pentru
J.O. de vară care urmau să se desfă şoare la Moscova. Totuşi întrecerile s-au desfă şurat
normal, fiind consemnată prezenţa în premieră a achipei olimpice a Chinei. Patinatoarea
sovietică Irina Rodnina a cucerit cel de al treilea titlu olimpic la patinaj artistic.
1984 - Sarajevo, Iugoslavia Organizată pentru prima dată într-o staţiune din blocul comunist
şi în ciuda timpului capricios care a obligat concentrarea tuturor probelor alpine în a doua
săptămână, ediţia iugoslavăa fost un mare succes. A intrat în istorie cuplul de patinatori
englezi Jayne Torvill - Christopher Dean, care în proba de dans evoluând pe muzica piesei
"Bolero" de Ravel, au obţinut nu mai puţin de 9 note maxime, într-un program în care arta şi
sportul s-au împletit genial.
1988 - Calgary, Canada Organizate pentru prima dată de Canada, jocurile au durat 16 zile,
iar vedetele au fost italianul Alberto Tomba şi elveţianul Vreni Schneider care au cucerit câte
trei titluri olimpice.
 1992 - Albertville, Franţa Cu trei ediţii organizate Franţa egalează S.U.A. Pentru prima dată
schiorii nordici obţin trei titluri la schi alpin, prin norvegienii Jagge şi Aamodt şi suedeza
Pernilla Wyberg. Germania unificată termină în fruntea clasamentului pe medalii, înaintea
C.S.I. (fosta U.R.S.S.).
1994 - Lillehammer, Norvegia Chiar dacă timpul avut la dispoziţie de pentru organizarea
ediţiei "suplimentare" a fost redus, competiţia olimpica norvegiană desfăşurată într-un decor
feeric a fost una dintre cele mai reuşite. Creşterea impactului jocurilor asupra publicului şi
implicit a mediilor de afaceri este demonstrat prin faptul că de dragul participării la J.O. o
serie de patinatori profesionişti au revenit la statutul de amator. Printre ei faimosul cuplu de
dansatori britanici J. Torvill şi C. Dean, eroii jocurilor din '84, clasaţi de data asta în finală
doar pe locul al III-lea.
1998 - Naganno, Japonia La această ediţie au participat echipele olimpice din 72 de ţări, cu
un număr de 2302 sportivi (1488 bă rbaţi şi 814 femei) care s-au întrecut în 68 de competiţii
la 7 disciplice olimpice: patinaj artistic, patinaj viteză, sanie, schi alpin, schi fond, biatlon şi
bob. România a participat cu o echipă formată din 13 sportivi şi 5 sportive.
2002 - Salt Lake City, S.U.A. Cea de a patra ediţie americanăa jocurilor olimpice de iarnă a
fost o reuşită a locuitorilor din statul Utah, care au făcut eforturi desosebite pentru a reuşi să
realizeze fără subvenţii de la stat toate construcţiile necesare bunei desfă şurări a competiţiei.


                                               71
         A fost o ediţie cu atât mai specială cu cât nu trecuseră decât câteva luni, de la
atentatele teroriste din 11 septembrie care au zguduit S.U.A şi lumea întreagă. Comitetul
International Olimpic (CIO) a acceptat ca drapelul american care a fost găsit în ruinele World
Trade Center să fie arborat pe "Stadionul Olimpic" din Salt Lake City, în cadrul ceremoniei
de deschidere, iar în cadrul unui spectacol care a avut loc inaintea ceremoniei de deschidere s-
a adus un omagiu victimelor atentatelor. din 11 septembrie. Mă surile de securitate care s-au
luat au fost impresionante: 3.500 de soldaţi din Garda Naţională, 7.000 de ofiţeri de poliţie şi
peste 5.000 de membri ai Comitetului de Organizare au fost implicaţi în asigurarea securităţii.
La această ediţie au obţinut primele medalii olimpice de aur din istoria acestor jocuri, sportivi
din ţări ca Australia, China şi Croaţia. A impresionat asistenţa sportivul Patrick Singleton,
port-drapelul şi în acelaşi timp unicul membru al delegaţiei Insulelor Bermude, care a defilat
doar în şort la ceremonia de deschidere, desfăşuratăla o temperatură de multe grade sub zero.
Sportivii români care au alcătuit echipa olimpicăau demonstrat că din păcate că la disciplinele
de iarnă nu suntem competitivi pe plan mondial. Evoluţia sportivei Eva Tofalvi, considerată
principala speranţă pentru o clasare bună, a dezamăgit, ea situându-se pe pozitia a 52-a în
final probei de biatlon. În finala probei de sanie masculin, românii s-au clasat pe locurile 32 şi
34, boberii Florian Enache si Adrian Duminicel pe locul 25, schioarea Alexandra Munteanu
pe locul 29 în proba de super-G, iar patinatoarele de vitezăAndreea Jakab şi Daniela Oltean au
ocupat şi ele pozitii modeste în clasamentele probelor la care au concurat.
ÎNTREBĂ RI
1. Enunţaţi câteva dintre motivele care au determinat restaurarea Jocurilor Olimpice în variantămodernă.
2. Ce ştiţi despre Evangelie Zappa ? Dar despre Pierre de Coubertin ?
3. Cu ce ocazie, unde şi când s-a decis reînfiinţarea J.O. ?
4. Cum poate fi definit "olimpismul", dar "mişcarea olimpică" ?
5. Care este structura mişcării olimpice ?
6. Când s-a înfiinţat Comitetul Olimpic român ?
7. La care ediţie a participat pentru prima datăun reprezentant al ţării noastre ? Dar echipa Romaniei ?
8. Unde a fost câştigată prima medalie olimipică pentru România ? Dar prima medalie de aur ?
9. La care discipline sportive au obţinut sportivii români cele mai bune rezultate la J.O.? Explicaţi de ce
    credeţi cănu se obţin rezultate şi la alte discipline sportive.
10. Care dintre sportivii români sau străini reprezintă pentru voi un "olimpionike" al timpurilor moderne ? De
    ce?
11. Câte olimpiade s-au derulat în perioada 1896-2004 şi câte ediţii ale J.O moderne s-au desfăşurat ?
12. Câte medalii au cucerit sportivii români la ediţiile de iarnăale J.O ?

                                 CURS NR.13
     13. EXERCIŢIILE FIZICE PRACTICATE PE TERITORIUL ŢĂRII NOASTRE ÎN
                  PERIOADA ANTICHITĂŢII ŞI ÎN EVUL MEDIU.

         În condiţiile istorice specifice teritoriului ţării noastre, evoluţia educaţiei fizice a fost
influenţatăde cultura şi civilizaţia poporului grec şi roman. Relaţiile geto-daco-scite cu
populaţia din cetăţile greceşti de pe litoralul dobrogean Histria (încă din sec.VI Î.Hr.), Callatis
(Mangalia) şi Tomis (Constanta) au transmis populaţiei autohtone modelul grecesc al
educaţiei fizice şi modelul instituţiilor speciale de educaţie: palestrele şi gimnaziile. După
cucerirea romană, educaţia fizică a primit caracterul spiritului războinic, conţinutul şi
mijloacele folosite subordonate acestuia. Mărturii ale dezvoltării şi pe acest teritoriu ale
formele de practicare ale exerciţiilor fizice cu specific roman sunt construcţiile specifice,
reprezentate de amfitreatrele pentru jocuri descoperite la Sarmizegetusa şi Porolissum,
termele, inscripţiile, basorieliefurile cu scene de luptă, serbările etc.
         Dupăanul 274 D.Hr., când legiunile lui Aurelian au pă răsit Dacia şi până la
instalarea feudalismului, conţinutul şi formele de practicare a exerciţiilor fizice şi jocurilor s-
au modificat mai ales sub influenţa contactului cu alte popoare.
        Nu există prea multe documente care să evidenţieze preocupări semnificative pentru

                                                    72
domeniul educaţiei fizice în orânduirile precapitaliste, astfel izvoarele care permit o
investigaţie reală sunt mai ales legate de viaţa ţărănimii. Prin obiceiurile populare şi formele
tradiţionale de manifestare, baladele populare şi jocurile populare reuşesc să redea aspecte
sociale şi culturale din viaţa poporului român , inclusiv cele legate de practicarea exerciţiilor
fizice. În baladele populare sunt prezentaţi eroi care pe lângă calităţi moralesunt înzestraţi cu
frumuseţe fizică şi vigoare.
           Exerciţiile fizice care apar cel mai des în conţinutul baladelor populare sunt: lupta
sau trânta, scrima sau lupta cu buzduganul, trasul cu arcul, aruncarea, înotul, călăria şi
vâslitul. Un exemplu în acest sens este balada "Pintea viteazul", în care este sugerată
pregătirea pentru luptă: "El a adunat voinici de postat, harnici la luptă şi frumoşi la stat, pe
care i-a-nvăţat, în locul Tăbă rişca, din sus de Grădişca şi la sărituri şi la puşcături şi la
aruncare, peste apa mare".
           Aruncarea buzduganului este descrisă în balada " Mihu Copilul " în care acesta este
prezentat ca un erou de tip cavaleresc, cu însuşiri atletice deosebite: " În grabă se ducea, brîul
că-ncingea, buzduganul lua şi mi-l opintea şi mi-l azvârlea şi cînd l-azvârlea, frunza şuiera,
codrul ră suna ... ", iar în balada " Movila lui Burcel ", acesta povesteşte domnitorului Ştefan
cel Mare : " Pân-a nu ajunge plugar, aveam falnic armăsar şi o ghioagha vestrujită, cu piroane
ţintuită, care când o învârteam, proaşcă prin duşmani fă ceam, câte opt pe loc turteam ".
           Aruncarea buzduganului, ca exerciţiu tradiţional, a făcut parte din programul
serbărilor " junilor ", din Scheii Braşovului până aproape de zilele noastre.
           Tragerea cu arcul era un exerciţiu dar şi o armă folosită pe timp de război. În
legenda " Altarul mănă stirii Putna (versificatăde Vasile Alecsandri, după cronicarul Neculce)
" este prezentat modul în care Ştefan cel Mare a ales locul pe care urma să fie ridicată
mănăstirea: "Copii, trageţi ... eu vreau astăzi sămă-ntrec în arc cu voi". După ce săgeţile
acestora s-au oprit departe, cea pornită din arcul lui Ştefan a marcat locul altarului: "Zbârnâie
coarda din arcu-i, fulgera săgeata-n vînt, pere, trece mai departe şi-ntr-un paltin vechi s-au
frînt ". Iar apoi, cuvintele domnului: " Acolo fi-va altarul ", zice falnicul monarh, ce se-nchină
şi se apleacă pe războinicul său arc."
           Eroii baladelor şi basmelor populare alegeau lupta dreaptă, Făt-Frumos provocat de
zmeu "... în paloş să ne tăiem, ori în trântă să ne-ncercăm ?” , " ... ba-n trîntă dreaptă că-i de
la Dumnezeu lăsată". Fie că se întreceau prin "luptăvoinicească" (în care apucarea se făcea
numai de braţe) fie prin "lupta cu prinderea de brâu", descrierea acestor lupte desfăşurate
după reguli cavalereşti, au evidenţiat dârzenia confruntărilor. În balada "Vidra" este
prezentată înfruntarea dintre Păunaşul Codrilor şi Stoian Şoimul: "ei de brâie s-apucară şi la
luptă se luară, zi de vară pînă-n seară, cînd în loc mi se-învârtea, cînd la vale s-aducea,
niciunul nu dovedea ..."
           Călăria, deprindere de mare utilitate, a fost practicată şi ca exerciţiu sportiv. În
cronicile timpului se pomeneşte despre călărie în toate relatările despre evenimentele
tradiţionale ale Evului Mediu: lupte, vânătoare, serbări, festivităţi, nunţi, vizite etc. Baladele
populare au cântat iscusinţa, abilitatea şi îndemânarea călăreţilor, dar şi gesturile de ataşament
faţăde calul său în versuri ca şi cele care urmează: "ne-nşăuat şi neînfrânat, zbura vesel pe
pământ, nara-n vînt şi coama-n vînt ... " sau "zidurile ca sarea, pinteni roibul cînd da, cum pe-
o pană-o duce vântul, de nici n-atinge pământul".
           Chiar dacă nu se poate vorbi despre existenţa unei instituţii a cavalerismului,
existămai multe surse documentare care atestă practicarea unor jocuri cavalereşti în ţările
române în secolele al XV - XVI-lea:
     picturile murale de Biserica domneascădin Curtea de Argeş, unde există portretul unui
         cavaler muntean în armură;
     participarea unei echipe de cavaleri la un turnir organizat la Buda în timpul lui Mircea
         cel Batrîn la 1414;


                                              73
       desfăşurarea unor turniruri cavalereşti la Suceava, capitala Moldovei;
       epopeea germană"Nibelungenlied" unde este elogiatăvitejia celor 700 de cavaleri din
        Ţara Vlahilor, care au fost invitaţi să participe la jocurile cavalereşti cu cei mai vestiţi
        cavaleri ai Europei;
      existenţa formaţiilor de "viteji", asemănătoare ca echipament şi pregătire de luptă cu
        armatele de cavaleri din ţările apusene;
          Mărturiile şi cronicile unor călători străini care au manifestat interes faţa de populaţia
geto-dacicădin nordul Dună rii şi cea din Ţările Române completează informaţiile referitoare
la practicarea exerciţiilor fizice pe teritoriul ţării noastre în timpul Evului Mediu.
          Este descris astfel un episod petrecut în anul 1442 la asediul cetăţilor Silistra,
Turtucaia, Giurgiu şi Turnu Măgurele ocupate de turci sub conducerea domnitorului Vlad
Dracul. Flota românăa folosit 150 de bă rci care au deschis lupta, iar prizonierii care erau
reţinuţi dincolo de fluviu au evadat trecând Dună rea înot, demonstrând calităţi fizice
excepţionale.
          Varianta autohtonăa "jutei" medievale este prezentăla sfârşitul secolului al XVI-lea
sub denumirea " Harţa ". Spre deosebire de "juta" această formă de întrecere angaja doi
luptători călări într-un duel adevărat, folosindu-se arme ca buzduganul, suliţa, paloşul sau mă
ciuca. Asemenea lupte, care se terminau odată cu ră punerea mortală a unuia dintre luptători,
se desfaşurau pe câmpul de luptă între comandanţii de oşti, în scopul evită rii unor măceluri
între cele două armate. A rămas în istorie, lupta din anul 1602, între vestitul stolnic Stroe
Buzescu cu mârzacul tătar, care şi-a găsit sfârşitul stră puns de sabia românului.
          Către sfirşitul sec. al XVI-lea în Moldova şi Ţara Românească, apare un joc numit
"halcaua" (în turceşte cuvîntul halca, înseamnă inel sau verigăde fier) în care un călă reţ din
goana calului trebuia să culeagăun inel suspendat de creanga unui copac sau de un stâlp. Unul
dintre cei mai pricepuţi jucători de “halca” din anul 1568 a fost Bogdan, fiul lui Alexandru Lă
puşneanu şi apoi Dimitrie, fiul lui Vodă cantemir.
          O altă întrecere de origine orientală este descrisă în anul 1645 de Eberhard Happelius
în " Historia moderna Europae " apă rutăla Ulm în 1692, cu numele de "gerid" (în turceşte
înseamnătrestie sau bastonaş de trestie). O astfel de întrecere a avut loc la serbă rile nunţii
domniţei Maria - fiica voievodului Vasile Lupu - la curtea din Iaşi. Cei o sută de concurenţi
călă ri, împărţiţi în douătabere, fă când dovada unor deprinderi acrobatice, de supleţe,
îndemânare, agerime şi mult curaj, se avântau în întrecere fiind descrişi astfel: " Unii îi
fugăreau pe alţii, scoţându-şi totodată şi beţele din tolbă... alţii se învârteau aşa de repede pe
sub pântecele cailor încât, nu puteau să-i atingă deloc, necum să le dea lovituri; câţiva
prindeau cu mîna beţişoarele care veneau zburând spre dânşii sau se fereau de ele aruncându-
le îndă răt ... ".
ÎNTREBĂ RI
1. Sub influenţa căror culturi şi civilizaţii s-a desfăşurat activitatea de educaţie fizică în antichitate ? Cum s-a
   manifestat această influenţă?
2. Care sunt izvoarele izvoarele care permit o investigaţie realăasupra formlor de practicare a exercţiilor fizice
   pe teritoriul ţării noastre în Evul Mediu ?
3. Ce documente atestă existenţa unor jocuri cavalereşti ?
4. Descrieţi jocul denumit "geridul".




                                                       74
                            CURS NR.14
       14. ÎNCEPUTURILE EDUCAŢIEI FIZICE ŞCOLARE ÎN ROMÂNIA
  CONTRIBUŢIA UNOR PERSONALITĂŢI LA DEZVOLTAREA EDUCAŢIEI FIZICE
                             ŞCOLARE

          Începuturile preocupărilor pentru dezvoltarea educaţiei fizice şcolare pe teritoriul
ţării noastre, sunt legate de epoca domnitorului fanariot Alexandru Ipsilante (1774-1782) care
printr-un hrisov dat în anul 1776 în Muntenia, aduce reglementări privind situaţia
învăţământului. Şcoala Sf. Sava din Bucureşti cu un profesor pentru predarea ştiinţelor şi unul
de gramatică se transformă în şcoala superioară cu nouă profesori pentru limbi străine,
matematică, fizică, teologie etc. şi se înfiinţează încădouă şcoli inferioare la Buzău şi Craiova.
          În conţinutul hrisovului amintit se făceau referiri şi la "exerciţiile corporale"
specificându-se necesitatea introducerii lor în programul şcolar: "după dejun, elevii fiecărei
clase, cu supraveghetorul sau pedagogul lor să facă gimnastică pentru exerciţiu, în timp de o
oră" sau "duminica, în zilele de sărbători şi în zilele săptămânii, elevii să iasă o dată sau de
două ori, cu supraveghetorul lor şi profesorul, în unele locuri din apropiere, pentru exerciţii
corporale".
          Inspirat de vechea cultura elenă şi de cea a secolului al XVIII-lea, domnul Munteniei
a indicat practicarea exerciţiilor corporale într-o perioadă în care nici în şcolile secundare
europene educaţia fizică nu-şi găsise încă un statut precis în programele de învăţământ.
Intenţia sa, deosebit de valoroasă nu s-a aplicat, dar trebuie consemnată ca o contribuţie
teoreticăla fundamentarea educaţiei şcolare.
        În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se poate vorbi despre apariţia primelor
semne a societăţii de tip capitalist:
      desfiinţarea iobăgiei în anul 1864,;
      pătrunderea capitalului străin, construirea primelor căi ferate în anul 1867;
      înfiinţarea Băncii Naţionale şi a sistemelor de credit capitaliste în anul 1880.
     Necesitatea înfiinţării unui sistem de şcolarizare care să servească cerinţelor impuse de
dezvoltarea economică şi politică a ţărilor române se face simţită, dar nu se poate vorbi despre
preocupare pentru domeniul educaţie fizică ci doar de acţiuni sporadice. În prima jumătate a
secolului al XIX-lea, pe baza Regulamentului Organic din anul 1832, din bugetul şcolar al
principatului Muntenia, au fost angajaţi doi profesori de gimnastică, unul la colegiul Sf.Sava
din Bucureşti şi altul la Şcoala centrală din Craiova. În regulamentul şcolii apar următoarele
instrucţiuni: "în timpul pauzei se vor da şcolarilor mijloace de a face exerciţii gimnastice,
care le pot întări corpul şi îi fac îndrăzneţi; se vor păzi însă a nu se sui în copaci şi de a nu
alerga ".
          14.1. În această perioadă, dezvoltarea activităţii de educaţie fizică a fost impulsionată
de acţiunile unor personalităţi, cel mai adesea cetăţeni ai unor ţări din Europa unde nivelul de
dezvoltare al acestui domeniu era mai ridicat. Italienii Luzzato şi Spinzi care au predat
gimnastica la " Academia Mihă ileană" din Iaşi între anii 1840 - 1848, respectiv la corpul de
pompieri din Bucureşti. Ultimul, a fost angajat după Unirea Principatelor în 1859, de către
domnitorul Alexandru Ioan Cuza ca profesor de gimnastică şi scrimă la şcoala militară din
Iaşi. Elveţianul Louis Seres, care în anul 1848 a deschis la Bucureşti o şcoală privată de
scrimă.
          În Transilvania în schimb, datorită mai ales populaţiei săseşti, în prima jumătate a
secolului al XIX-lea s-a desfăşurat o activitate de educaţie fizică bine organizată, după
modelul Turnverein-urilor din sistemul german a lui Jahn-Eiselen. Tinerii saşi care studiau în
Germania, au adus în oraşele Braşov, Sibiu, Sighişoara, Sebeş, Bistriţa, Mediaş etc., modelul
exerciţiilor fizice practicate în şcolile din Berlin şi Leipzig: gimnastica la aparate, scrima,


                                               75
tirul, înotul etc. Printre promotorii de seamăai acestor acţiuni, s-a aflat profesorul Stefan
Ludwig Roth, care încă din 1882 a pus bazele unui Turnverein în orasul Mediaş. Înfiinţarea de
Turnverei-uri la Braşov, Iaşi, Galaţi, Azuga, a determinat organizarea "Uniunii germane de
gimnasticădin România".
           În partea a doua a secolului al XIX-lea, preocupările concrete pentru dezvoltarea
învăţământului şi implicit a educaţiei fizice şcolare, s-au materializat prin apariţia unor
reglementări oficiale, legi, instrucţiuni şi programe:
     Legea instrucţiei          din anul 1864, prin care s-a introdus gimnastica ca
         "învăţăturăobligatorie" în liceu, măsură rămasă formală, din cauza lipsei de personal la
         această disciplină);
     Reforma învăţământului din anul 1893, ocazie cu care gimnastica s-a introdus şi în
         şcolile primare.
     Au apărut şi primele programe oficiale, care au stabilit conţinutul şi volumul de ore
         pentru fiecare an, precum şi instrucţiunile necesare aplică rii (Programa şcolarăde
         gimnasticădin anul 1893).
           14.2. Dezvoltarea educaţiei fizice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost în
mod decisiv determinatăde activitatea unor personalităţi, a căror contribuţie la organizarea şi
conducerea acesteia, mai ales în mediul şcolar, a fost remarcabilă.
           14.2.1.GHEORGHE MOCEANU (1831-1909) considerat pă rintele educaţiei fizice
şcolare din ţara noastră, a fost un militant activ pentru introducerea educaţiei fizice în şcoli.
Timp de mai bine de treizeci de ani şi-a dedicat energia organiză rii şi conducerii activităţii de
educaţie fizicădin sistemul şcolar şi militar, dar şi în înfiinţarea unor societăţi sportive şi în
formarea instructorilor şi profesorilor de specialitate. Prin calităţile sale şi prin modul în care
s-a implicat în aceste activităţi a reuşit săatragăatenţa şi săobţină sprijin din partea multor
personalităţi ale timpului: generalul E. Florescu, dr. C.Davila, B.P.Haşdeu, V.A.Urechia, ş.a.
           Născut în satul Orman din apropierea oraşului Gherla, Moceanu a studiat la Gherla şi
apoi la seminarul teologic la Blaj, remarcându-se de la început ca un mare iubitor al
exerciţiilor fizice şi un foarte bun gimnast. După perioadă în care a fost acrobat într-o trupă
ambulantă, a predat gimnastica la câteva şcoli din Cluj.
           În anul 1862 se stabileşte la Bucureşti, fiind angajat a profesor de gimnastică la
pensionul Şeicaru, din Calea Rahovei şi apoi la Colegiul Sf.Sava. Moceanu nu s-a mulţumit
doar cu latura practicăa profesiunii sale, el a fost preocupat şi de elaborarea unor lucră ri de
specialitate. Adept al sistemului german de gimnastică, în anul 1869 a publicat o prelucrare a
faimoasei "Deutsche Turnkunst“ a lui Jahn şi Eiselen, cu denumirea "Carte de gimnastică". Pe
lângă aceasta în decursul anilor a mai publicat:
     “Gimnastica populară şi raţională pentru uzul şcolilor primare, secundare şi
         superioare“ (Bucureşti, 1875);
     “Carte de gimnastică pentru uzul şcolilor primare şi secundare de fete“ (Bucureşti,
         1887);
     “Şcoala de patinaj şi înot“ (Bucuresti, 1892);
     “Memoriile mele asupra istoriei gimnasticii din România şi asupra călătoriilor mele în
         întreaga lume” ( Bucureşti, 1895).
           Moceanu a fost şi un foarte apreciat coregraf, ior ansamblul de dansuri folclorice
condus de el a realizat numeroase turnee la Paris, 1878, Roma, 1882, Madrid, 1884,
Calcutta,1886.
           14.2.2.DIMITRIE IONESCU, profesor de gimnasticăla Liceul “Gheorghe Lază r“
din Bucureşti este autorul că rţii “Istoricul gimnasticii şi educaţiei fizice la noi“ apă rută în
anul 1839. Activitatea lui a fost însă remarcabilămai ales în domeniul realiză rii unor
programe de învăţământ pentru disciplina educaţie fizică.
           Într-un articol publicat în revista “Gimnasticul român" în anul 1892, profesorul

                                               76
remarca: “Gimnastica la noi este introdusă de 28 de ani în şcoli . Dupăatâta timp, ea nu are azi
o programă, n-are nici o baza ştiinţifică şi este lipsită de caracterul educativ “.
          Un an mai târziu, în aprilie 1893, Ionescu propune o programă pentru şcolile normale
primare de învăţători şi institutori, iar iunie 1893, Ministerul Instrucţiunii Publice, îl numeste
în comisia care va elabora “Programa generală şi analiticăa instrucţiunii gimnasticii în şcolile
primare şi normale de ambele sexe“, prima programăoficialăde stat.
          Alături de N.Velescu şi Stelian Petrescu face parte din comisia care în anul 1897 va
alcătui o nouă programăanaliticăde gimnastică, fă răaparate, atât pentru şcolile de băieţi cât şi
pentru şcolile de fete. S-au încercat cu aceasta ocazie, unele îmbunătăţiri de terminologie.
Următoarele programe din anul 1899, scot în evidenţă tendinţa de militarizare a educaţiei
fizice în şcolile de băieţi, în ciuda opoziţiei profesorilor, iar cea din mai 1903, pentru şcolile
primare urbane, rurale şi normale pune un accent mai mare pe gimnastică şi pe pregătirea în
şcolile normale a viitorilor dascăli pentru nivelul primar.
          14.2.3. SPIRU HARET (1851-1912) poate fi considerat principalul organizator al
educaţiei fizice şcolare. În cei aproape zece ani (1879-1899, 1901-1904, 1907-1910) cât a
funcţionat ca ministru al Instrucţiunii Publice, a reorganizat tot sistemul de învăţământ,
acordând o mare atenţie îmbunătăţirii conţinutului predă rii gimnasticii. A oficializat
obligativitatea acesteia în şcoală, cu o oră pe să ptămână pentru fiecare clasă şi a separat
educaţia fizicăde instrucţia militară. Odată cu instalarea sa la conducerea ministerului, a
stabilit comisii speciale pentru realizarea programelor de gimnastică în şcolile primare,
secundare şi normale.
          A hotărât introducerea în şcoală a jocului naţional “oina”, începând cu anul 1897,
numind o comisie de specialişti pentru elaborarea unui regulament unic al jocului. Pentru
stimularea dezvoltării jocului, a instituit organizarea anuală a unui concurs inter-şcolar, cu
echipe reprezentative din şcolile româneşti, din Bucureşti şi din ţară. La prima ediţie din luna
mai 1899 au participat 18 echipe (cu aceasta ocazie având loc şi serbări de gimnastică).
          Din iniţiativa sa, la data de 21-24 septembrie 1904 a avut loc la Bucureşti, la Liceul
“Gheorghe Lază r“, prima conferinţă pe ţarăa profesorilor de gimnastică, prezidatăde către
profesorul universitar Paul Bujor din Iaşi şi onoratăde prezenţa ministrului Spiru Haret. La
această conferinţăau participat 43 de profesori de educaţie fizică care pe lângă dezbaterile
asupra programelor, au asistat la lecţii practice ilustrative asupra exerciţiilor gimnastice şi au
purtat discuţii asupra jocurilor şcolare, a practicării jocului popular oina şi a dansurilor
naţionale.
          Dupătrei ani, în 25-28 noiembrie 1907, tot în localul Liceului “Gheorghe Lazăr" a
avut loc a doua conferinţă pe ţară a profesorilor de educaţie fizică, la care s-au purtat discuţii
asupra aplicării programei de gimnastică în învăţământul secundar şi asupra terminologiei.
Pentru prima data au avut loc discuţii, privind tendinţele de introducere a gimnasticii suedeze
în programele şcolare.
          Câştigând tot mai mulţi adepţi, sistemul suedez de educaţie fizică este viu discutat cu
prilejul cursurilor de perfecţionare a profesorilor de educaţie fizică, organizate în vara anilor
1909 şi 1910. Pentru anul şcolar 1909 -1910 noile programe de educaţie fizică pentru şcolile
secundare de fete, au adoptat sistemul suedez de gimnastică, iar peste un an gimnastica
suedeză se va introduce treptat şi la băieţi.
          Concepţia progresistăa lui S.Haret despre educaţie fizică s-a manifestat şi prin luarea
altor măsuri destinate propagării acesteia pe plan naţional, deşi a întâmpinat multe greutăţi,
chiar ostilitate din partea oficialităţilor. A intervenit la nivelul prefecturilor judeţene şi
oraşelor pentru a se sprijini înfiinţarea de societăţi de gimnastică, de jocuri, de tragere la
semn, de nataţie şi de canotaj şi organizarea de serbări locale şi competiţii inter-judeţene. A
luat măsuri pentru introducerea jocurilor în aer liber la grădiniţele de copii, începând cu anul
1910 şi organizarea unui sanatoriu la Predeal pentru coloniile de vară ale elevilor, a iniţiat


                                              77
turismul şcolar, ca o recompensă pentru cei mai buni elevi ai şcolii.
        Pentru rezolvarea uneia dintre cele mai acute neajunsuri ale domeniului, lipsa unui
sistem de pregătire a cadrelor didactice de specialitate, a oficializat şcolile înfiinţate de către
societăţile de gimnastică din Bucureşti şi Iaşi, pentru pregătirea cadrelor de specialitate. Astfel
Societatea de gimnastică din Iaşi (pe baza aprobării ministrului, în anii 1904 şi 1907) a
pregătit 56 de profesori titulari şi 18 suplinitori, iar Societatea “Înainte “ din Bucureşti (în
anul 1912) a pregătit 39 de profesori titulari şi patru suplinitori.
ÎNTREBĂ RI
1. De ce este pomenit Alexandru Ipsilante (1774-1782) ca un deschizător de drumuri în dezvoltarea educaţiei
   fizice şcolare pe teritoriul ţării noastre ?
2. Când a apă rut prima programa şcolarăde gimnastică?
3. Prin ce s-a remarcat contribuţia lui G. Moceanu la dezvoltarea educaţiei fizice şcolare în a doua jumătate a
   secolului al XIX-lea ? Dar a lui D. Ionescu ?
4. În ce calitate a contribuit Spiru Haret la dezvoltarea educaţiei fizice şcolare ? Enumeraţi câteva dintre
   acţiunile sale.



           PRIMELE SOCIETĂŢI ŞI CLUBURI SPORTIVE DIN ROMÂNIA
         ÎNCEPUTURILE ACTIVITĂŢII DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT ÎN
      ÎNVĂŢĂMÂNTUL UNIVERSITAR DIN ROMÂNIA. PRIMELE COMPETIŢII
        SPORTIVE UNIVERSITARE. INTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎN
    ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR, ÎNFIINŢAREA INSTITUŢIILOR SPECIALIZATE

       15.1. Despre activitate sportivă în România se poate vorbi începând cu a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Într-o etapă premergătoare înainte de anul 1850 s-au
organizat câteva societăţi de gimnastică şi de vânătoare la Bucureşti, Sibiu, Braşov, Galaţi,
Mediaş, Bră ila. Există documente care atestă înfiinţarea unor societăţi, asociaţii, cluburi şi
competiţii sportive în a doua jumătate a scolului al XX-lea şi care reprezintă nucleele
dezvoltării sportului românesc.
         În ordine cronologică primele societăţi şi cluburi sportive înfiinţate la noi în ţară au
fost:
     Societatea de Dare la Semn Bucureşti - 1862, în care se practica în exclusivitate tirul;
     Societatea Centrală românăde Arme, Gimnastică şi Dare la Semn (cunoscută şi sub
       denumirea de Tirul) - 1876, Bucureşti , cu un rol deosebit în dezvoltarea educaţiei
       fizice şi sportului românesc, prin organizarea sistematicăa concursurilor şi instituirii de
       noi ramuri sportive. Societatea a fost înfiinţatăde către profesorii Gheorghe Moceanu
       şi Constantin Constantiniu;
     Jockey - Club, 1962, Iaşi ;
     Bukarester Turnverein, 1867
     Asociaţia de gimnastică, 1869, Arad
     Prima societate vânătorească, 1870, Bucureşti, cu un regulament ce prevedea
       disciplina, ordinea, protecţia animalelor, precum şi amenzile pentru cei care încălcau
       regulile.
     Societatea Equestră română, 1872, Bucureşti (în anul 1875 a devenit Jockey Club;
     Societatea de patinaj, 1872, Cluj;
     Societatea de popice, 1873, Bucureşti;
     Reuniunea românăde gimnastică şi cântă ri, la Braşov, în 1874;
     Reuniunea de gimnastica, la Timişoara, în anul 1875;
     Societatea de gimnastică, la Galaţi, în anul 1876;
     Societatea internaţionala de tir şi gimnastica, la Iaşi, în anul 1877;
     Societatea Olimpică română, la Bucureşti, în 1883;

                                                    78
       Clubul ciclist Velocitas, la Timişoara în 1886;
       Asociaţia de canotaj Mureşul, la Arad în anul 1890;
       Societatea profesorilor de gimnastică şi arme din România, Bucureşti, 1893;
       Clubul sportiv Ardelean, la Cluj în anul 1897;
       Clubul atletic Timisoara, la Timişoara în anul 1899;
       Clubul Raqueta, la Bucureşti în anul 1899,;
       Societatea Viitorul (a elevilor de la Liceul “Gheorghe Lază r“ şi apoi elevilor din
        toatăţara) la Bucureşti în anul 1901;
     Automobil Club Român, la Bucuresti în anul 1903;
     Clubul de fotbal Olimpia şi Colentina la Bucureşti în anul 1904;
     Societatea Înainte, la Bucureşti în anul 1905;
          Datorita creşterii numărului de asociaţii şi cluburi sportive, a întrecerilor şi
competiţiilor organizate în anul 1912, a luat fiinţă"Federaţia Societăţilor Sportive din
România" realizându-se astfel cadrul organizatoric necesar dezvoltării ulterioare a activităţii
sportive. FSSR a condus 12 comisii centrale: atletism, (alergări pe jos şi concursuri), football-
rugby (rugby-ul de astăzi), football asociaţie (fotbalul de azi), lawn tenis (tenis de câmp),
scrima, ciclism, tir, sporturi de iarnă, canotaj, nataţie, gimnastică şi oină.
          Dezvoltarea înregistrată de sportul românesc până în preajma anului 1916, întrerupt
de declanşarea primului război mondial a constituit baza organizatorică care a impulsionat
această activitate, în perioadele următoare. În anul 1920 se afiliază noi cluburi la FSSR, care
ajunge la peste 4000 de membri şi 50 de cluburi, iar pentru coordonarea întregului teritoriu
s-au creat şapte comitete regionale ale FSSR: Braşov, Cluj, Regiunea de Vest, Banat, Arad,
Hunedoara, Regiunea Moldova, Regiunea Bucovina, Regiunea Muntenia şi Regiunea Oltenia.
          În această etapă se evidenţiază o serie de noi ramuri de sport: baschet, volei,
alpinism, tenis de masă, box, canotaj, handbal precum şi apariţia mai consistentă a sexului
feminin în practicarea unor discipline la înot, handbal, volei, atletism, baschet. În anul 1922
au apă rut primele forme de profesionism la box şi fotbal.
          15.2. Organizarea studenţilor români în societăţi şi cluburi sportive îşi are
originea în interesul pentru sport manifestat de tinerii care studiau în Germania,
Ungaria şi Austria. Primele preocupă ri în acest sens se remarcă în a doua jumătatea a
secolului al XIX-lea. Preocupă rile comune şi legăturile dintre studenţii care studiau la Berlin,
Leipzig, Viena, Budapesta şi în Transilvania, au generat ideea organiză rii primelor nuclee ale
sportului universitar.
          Un rol important în organizarea acţiunilor sportive studenţeşti l-a avut "Societatea
Academică petru Maior “, constituită în anul 1862 de către studenţii români care studiau la
Budapesta şi “România bună“, înfiinţată în anul 1864 la Viena. Studenţii sportivi ardeleni,
membrii ai acestor societăţi, au obţinut rezultate deosebite în competiţii. S-au remarcat
Simion Nemeş, la concursul internaţional de tir din anul 1910 de la Viena, Teofil Moraru,
campion la aruncarea greutăţii, Virgil Salvanu, sportiv multilateral, campion de box a orasului
Budapesta în anul 1912 şi medaliat cu argint în 1919 la “Jocurile Armatelor Interaliate”
desfăşurate la Paris.
          Un eveniment important a avut loc la data de 20 ianuarie 1913, când în cadrul
Societăţii Academice Petru Maior a luat fiinţă “Secţia Sportivă“ care s-a implicat apoi activ
în organizarea unor acţiuni sportive în Transilvania.
          De la nivelul studenţimii, curentul sportiv s-a transmis în tot Ardealul şi astfel apar
primele unităţi sportive organizate:
     Clubul sportiv Gloria, în 1913 la Arad;
     Societatea de gimnastică, sport şi exerciţiuni în anul 1913 la Sibiu;
     Clubul Sportiv Ardelean (sau Clubul Sportiv al Tinerimei Române), în anul 1914 al
        Cluj (cu disciplinele sportive: atletism, fotbal, gimnastică, scrimă, tir, box, trântă)

                                              79
          După1 decembrie 1918, activitatea sportivă clujeanăa înregistrat rezultate care au
plasat-o în avangarda mişcării sportive din România. Clubul Sportiv Ardelean a devenit “
Clubul Sportiv al Oficianţilor Municipiului Cluj (27 august, 1919) acordând dezlegare
studenţilor, care s-au organizat într-un club al lor.
          Premergător acţiunilor care au condus la formarea primul club sportiv universitar,
documentele timpului atestă că la data de 11 decembrie 1918, a avut loc la Cluj prima adunare
de după Unire, a Societăţii “Petru Maior“, fiind recunoscută e oficialităţi sub denumirea de
“Societatea de lectură a studenţilor români din Cluj “ în cadrul că reia funcţiona cu bune
rezultate “Secţia sportivă“.
          Anul 1919 a fost marcat de înfiinţarea “Universităţii Româneşti a Daciei
Superioare“. Adunarea studenţilor clujeni din data de 19 noiembrie 1919 găzduită de căminul
“Avram Iancu“ a hotărât mutarea Societăţii “Petru Maior“ de la Budapesta la Cluj, sub
denumirea de “Centrul studenţesc Petru Maior“. În spiritul curentului sportiv care a cuprins
masa de studenţi, la începutul primului an universitar românesc din Cluj, 1919-1920, sub
egida Centrului studenţesc se înfiinţează“Societatea sportiva a studenţilor universitari“
(S.S.S.U.), care va deveni clubul sportiv "U", atât de cunoscut şi iubit în Cluj şi România.
          La Bucureşti, în anul 1916, din iniţiativa profesorului Traian Lalescu , se înfiinţează
prima organizaţie sportivă studenţească, “Sporting Club Universitar“, devenit “Sportul
Studenţesc“, cu o echipăde fotbal şi una de rugby. Ulterior s-au mai înfiinţat “Clubul sportiv
al mediciniştilor” la Bucureşti în anul 1920, “Clubul sportiv Politehnica“ la Timişoara, în
anul 1920, “Politehnica“ din Bucureşti, în anul 1927, “Dreptul“ din Bucureşti în anul 1941
etc.
          15.3. Întrecerile şi concursurile studenţeşti, au apă rut mult mai târziu,
comparativ cu organizaţiile lor sportive. Până în anul 1929, studenţii participau la
competiţii locale, cu caracter amical şi oficial sub forma unor echipe reprezentative.
          Prilejul care a oferit studenţimii să realizeze o prima comportare remarcabilăa fost
oferit de “Concursurile atletice inaugurale ale României“, organizate la Cluj în 12-13
septembrie 1920, când studenţii clujeni s-au evidenţiat în mod deosebit. Amploarea pe care o
luare mişcarea sportivă studenţească pe plan internaţional a determinat organizarea sub egida
Confederaţiei Internaţionale a studenţilor (înfiinţatăla Strassbourg în anul 1919 a primelor
Concursuri Sportive Universitare Internaţionale la Roma, 1929, Paris, 1923, Varsovia,1924.
          În istoria sportului universitar din România, primul Campionat naţional universitar a
fost organizat în anul 1929 şi s-a desfăşurat la Bucureşti (la atletism, fotbal, scrima şi tenis) şi
la Cluj (la nataţie, singura disciplină la care au participat şi studentele la proba de 50 m.
liber). În anii următori campionatele naţionale universitare s-au mai desfăşurat la Bucureşti în
1932 şi 1935 şi la Timişoara în 1933. Primele întreceri la sporturile de iarnă(schi şi bob) au
avut loc în anul 1930. În anul 1940 s-a stabilit desfăşurarea anuală a campionatelor
universitare, în anul 1941 au fost înfiinţate alte cluburi sportive universitare, la Bucureşti, Iaşi,
Sibiu şi Timişoara, iar în anul 1942 se constituie Sportul universitar român, o organizaţie care
a dirijat activitatea sportivă studenţească în timpul celui de al doilea război mondial. Prin
Consiliul superior de îndrumare condus de profesorul Iuliu Haţieganu, profesorul C.Stoicescu
şi profesorul Gr.Benetatto noul organism înfiinţează centrele sportive universitare şi iniţiază
întreceri în cadrul “Să ptămânii sportului universitar“.
          Următoarele campionate naţionale universitare, organizate în acest fel, au avut loc în
anii 1942 şi 1943 angajând peste 800 respectiv 1.500 de studenţi din centrele universitare
Bucureşti, Iaşi, Sibiu, (unde se mutase temporar Universitatea din Cluj) şi Timişoara, la
disciplinele: atletism, baschet, box, fotbal, tenis de masă, tir, cros, tenis de câmp, volei. Pentru
prima datăla aceste campionate au participat şi studentele la întrecerile de atletism şi tir.
          În perioada celui de al doilea război mondial şi până în anul 1956, activitatea
competitiţională studenţească s-a desfaşurat mai mult la nivel local, între ani de studii şi


                                               80
facultăţi sau între reprezentativele de institute.
           Între anii 1956-1958 apar forme de organizare care vor contribui la stabilirea şi
consolidarea unui sistem competiţional studenţesc, ce vor sta la baza campionatelor naţionale
universitare, cuprinzând toate etapele de desfăşurare, până la faza finala, pe ţară. În urma
reorganizării cluburilor sportive universitare, din anul 1966, la nivelul campionatelor
municipale şi orăşeneşti la jocuri sportive se formează serii studenţeşti, cu drept de promovare
în diviziile naţionale “C“ şi “B“.
           Sistemul competiţional studenţesc din ultimele două decenii şi până în prezent,
funcţionează sub forma campionatelor naţionale universitare, a căror finale le organizeaz
ăanual diferite instituţii de învăţământ superior, prin rotaţie şi prin competiţii pe plan local.
15.4. În perioada interbelică, în viaţa universitară s-a înregistrat o intensă preocupare pentru
organizarea activităţii de educaţie fizică şi sport din învăţământul superior. La nivelul
senatelor universitare a început dezbatarea propunerilor privind introducerea educaţiei fizice
în învăţământul superior.
           În anul 1929, anul primelor campionate naţionale universitare, Nicolae Iorga, rector
al Universităţii din Bucureşti, a propus senatului introducerea obligatorie a educaţiei fizice în
facultăţi.
           La Cluj, cel care a promovat educaţia fizică şi sportul în mediul universitar este
profesorul universitar, medicul IULIU HAŢIEGANU. Discurs său despre "Igiena
universitară", susţinut la 21 octombrie 1930, cu ocazia deschiderii solemne a anului
universitar şi a preluă rii funcţiei de rector a rămas în istoria învăţământului superior , dar şi a
educaţiei fizice şi sportului, ca cel mai complet şi bine fundamentat argument în favoarea
introducerii educaţiei fizice în învăţământul superior din România:
     "Problema educaţiei universitare niciodatănu a fost atât de viu discutată ca în zilele
        noastre. Astăzi suntem în epoca de experimentare şi nu cunoaştem încă metoda care ar
        putea fi considerată ca cea mai bună. Totuşi, se pare că se desenează tot mai mult o
        metodă, care priveşte pe om în întregimea sa şi nu face separaţia trupului de suflet. Azi
        este o constatare biologică confirmată că despă rţirea intelectului, sufletului şi fizicul
        nu poate fi prelungită mai mult timp, nepedepsită. Ideologia educaţiei din timpurile
        noi izvoră şte din concepţia timpurilor antice, care dă pshicului şi fizicului partea care
        i se cuvine..."
     "Sănătatea nu se păstrează numai prin lupta contra igienei defectuoase. Pentru
        asigurarea unei sănătăţi integrale este nevoie de o igiena pozitivă, vivantă,
        constructivă; în domeniul acestei igiene pozitive se impune tot mai mult o disciplină
        educativă, care urmăreşte o ameliorare a stă rii fizice, o fortificare a individului atât
        din punct de vedere al formei cât şi al funcţiei care dă rezistenţă faţă de agenţii nocivi,
        o noua disciplină, întărind fizicul, formează şi caracterul, o noua disciplină care
        priveşte pe om în întregime. Aceasta disciplină este educaţia fizică, ramura cea mai
        importantă a igienei pozitive, parte integrantă şi indinspensabilă culturii generale.
        Introducând educaţia fizică în universitate, vom introduce un învăţământ de igiena
        pozitivă, vom introduce în acelaşi timp un învăţământ de educaţie naţională“;
     "Fiind în acelaşi timp şi o igienăa sufletului prin augumentarea simţurilor, trezirea
        curajului, independenţei, stăpânirii de sine, prezenţei de spirit, voinţei, disciplinei,
        simţului de dreptate, favorizează prin aceasta moralizare a fizicului şi psihicului
        formarea “omului caracter“;
     "Stăpânirea fizicului, a voinţei, dispoziţia de a face bine, tot atâtea calităţi prin
        educaţia fizică, ar favoriza puterea omului-sănătate, omului-lumină, omului-caracter,
        gata oricând să se jertfească pentru dreptate şi pentru adevăr“;
     “Prin educaţie fizică s-ar introduce o nouăviaţă, o nouămorală îndrumătoare spre
        progres, care prin influenţa ei binefacătoare asupra întregii naţiunii ar deveni unul din

                                               81
        factorii principali ai regeneră rii şi renaşterii naţionale“;
     “Numai universitatea poate reînvia timpurilor lui Homer, Socrate, Platon, Aristotel şi
        Galen, timpurile gimnaziilor şi palestrelor cu acel “Kalos kai agatos aner“.
     “Numai universitatea poate trezi naţiunea la înţelegerea că cel mai puternic factor de
        reîntinerire, de regenerare, de igienă, este educaţia fizică şi că arenele sportive sunt
        adevărate temple ale sănătăţii“.
          Demersul Prof. dr. I. Haţieganu a determinat constituirea unei comisii sub
conducerea sa, pentru întocmirea unui proiect de introducere a educaţiei fizice în universitatea
clujeană. Proiectul a fost prezentat senatului Universităţii în luna febrruarie a anului 1931 şi
a fost acceptat în totalitate de facultăţile de Medicina şi Ştiinţă, hotă ându-se aplicarea lui în
mod obligatoriu, începând cu anul şcolar 1931 - 1932, facultatea de Litere a admis doar în
principiu ideea proiectului, iar facultatea de Drept nu s-a pronunţat.
          Statutul elaborat în anul 1931 a stat la baza hotărârii conform căreia în anul
universitar 1936-1937, educaţia fizică a devenit disciplină obligatorie pentru toate facultăţile
din Cluj. Activitatea era condusăde un colectiv de profesori format din O. Cheţeanu, T. Faur,
G. Comănar, C. Suciu, A. Nicoară, I. Drumeş şi I. Arnăut.
          Un mare eveniment al timpului l-a reprezentat construirea la iniţiativa şi cu
contribuţia financiară substanţială a aceluiaşi profesor Iuliu Haţieganu a unui Parc sportiv,
destinat tineretului, elevilor şi studenţilor, sanctuar al sănătăţii, un loc ideal pentru practicarea
exerciţiilor fizice şi sporturilor.
          În anul 1934 la Cluj a avut loc "Primul congres de educaţie fizică" care a avut
menirea să stabilească principiile fundamentale ale educaţiei fizice la toate gradele de
învăţământ. Cu acest prilej, profesorul universitar Iuliu Haţieganu a prezentat raportul privind
educaţia fizică din învăţământul superior, afirmând printre altele: “ Educaţia fizică a devenit o
preocupare pentru toate universităţile şi ca aproape în toate ţările europene, educaţia fizică
universitară este în plină evoluţie şi pusă alături de educaţia ştiinţifică, în vederea realiză rii
educaţiei integrale. Necesităţile actuale ale vieţii de stat şi ale vieţii sociale ... au contribuit ca
uşile universităţilor, aproape în toate ţările, să se deschidă şi să facă posibilă introducerea
educaţiei fizice în universitate “.
          Realizările Universităţii clujene privind introducerea educaţiei fizice în toate
facultăţile a stimulat şi alte instituţii de învăţământ superior din România.
          Senatul Universităţii din Bucureşti, după ce a stabilit o comisie pentru studierea
acestei probleme care a prezentat un raport la 10 noiembrie 1935, n-a reuşit să introducă
educaţia fizică în planul de învăţământ decât în anul 1940 şi atunci numai pentru două luni de
zile (din aprilie şi până în 8 iunie a aceluiaşi an) . Fiind în general în afara preocupărilor
senatelor universitare, educaţia fizică în rîndul studenţilor n-a avut suportul moral şi material
necesar pentru a-şi găsi loc alături de celalalte discipline, până în anii ce-au urmat după
terminarea celui de-al doilea război mondial, educaţia fizică a fost introdusă oficial în
învăţământul superior numai la începutul anului universitar 1950 - 1951.
          15.4. O dată istorică pentru educaţia fizicădin România, a rămas ziua de 15 iunie
1922, când a apărut “Legea Educaţiei Fizice“, prin care s-au stabilit normele de funcţionare a
două instituţii de stat în domeniul educaţiei fizice şi sportului:
     Oficiul Naţional de Educaţie Fizică(ONEF) înfiinţat în acelaşi an;
     Institutul Naţional de Educaţie Fizică“ (INEF), primul institut superior de educaţie
        fizică şi sport din România, care şi-a început activitatea la 1 decembrie 1922 la
        Bucureşti. Consiliul profesoral al Institutului a avut prima şedinta la 25 noiembrie
        1922, urmat de deschiderea festivăa anului la data de 29 noiembrie, iar la 1 decembrie
        1922 au inceput cursurile.
          Rodnica activitate depusăde cadrele didactice încă de la inceputul existenţei sale,
INEF fiind printre primele instituţii de acest gen din Europa, a contribuit la afirmarea acestuia


                                                82
pe plan naţional şi european.
        La realizările de seamă în domeniul educaţiei fizice româneşti, şi-au adus contribuţia
personalităţi marcante ale ştiinţei, care în calitate de profesori ai institutului au servit prin
competenţă, entuziasm şi credintă, nobila idee a educării tineretului pentru practicarea
organizatăa educaţiei fizice şi sportului.
          În primul sfert de veac de existenţă, rectorii şi profesorii care i-au pus bazele şi au
contribuit la dezvoltarea instituţiei reprezintăun loc însemnat în istoria acestuia: Prof. Virgil
Bădulescu (primul rector, 1922 - 1930), Prof. dr. Francisc Rainer (rector, 1930), Prof.
Constantin Kiriţescu, Acad. Octav Onicescu (rector, 1930 - 1938), Prof. dr. C. Mihă ilescu
(rector, 1938 - 1941 şi 1944), Prof. dr. doc. Horia Dumitrescu (rector 1942- 1944 şi 1944 -
1946), Prof. dr. doc. Leonida Alexiu (rector 1946 - 1948), Prof. dr. doc. Gheorghe Zapan,
prof. dr. doc. Iacob Mihă ilă, Prof. dr. R. Olinescu, Prof. dr. Gheorghe Tătaru, Prof. dr. doc.
Adrian Ionescu, Prof. dr. doc. Anghel Manolache, Prof. dr. doc. Florian Ulmeanu, Prof. univ.
Virgil Roşală.
          Iniţiatorul şi organizatorul primului institut superior de educaţie fizică în România,
primul rector al INEF, prof. Virgil Bădulescu (1882-1944), a fost o personalitate marcantă în
domeniul educaţiei fizice şi sportului.
          După absolvirea Institutului de Educaţie Fizică din Stockholm în anul 1913, a fost
profesor la Liceul Mănăstirea Dealul, iar în primul război mondial a condus primul batalion
de Vânători de munte. A fost adeptul sistemului suedez de educaţie fizică, ale cărui concepţii
şi conţinut le-a promovat. Pe lângă gimnastica suedeză sub conducerea lui la INEF au fost
introduse şi alte discipline: atletism, scrima, jiu-jitsu, judo, box, gimnastica ritmică, unele
jocuri sportive, gimnastica medicală şi practica pedagogică, istoria, teoria şi organizarea
educaţiei fizice, pedagogia, psihologia, igiena, anatomia, fiziologia, mecanica şi statistica.
Prezenţa la catedrele institutului a unor cadre didactice cu autoritate ştiinţifică (la anatomie,
fiziologie, igiena şi psihologie, cultură fizică medicală, teoria educaţiei fizice şi metodica
jocurilor de mişcare şi altele), a asigurat de la început un proces de pregătire al studenţiilor la
un nivel universitar.
          Înzestrat cu o mare capacitate de muncăa reuşit să transforme terenul de instrucţie al
elevilor şcolii militare de infanterie din Dealul Spirii într-un stadion modern care a fost
inaugurat în anul 1926. Din anul 1926 s-a introdus organizarea cursului de înot pentru studenţi
în tabăra de la Eforie şi a început editarea primei reviste ştiinţifice de specialitate din România
“Analele Educaţiei Fizice".
          De la înfiinţare şi Până astăzi, institutul din Bucureşti şi-a schimbat de mai multe ori
denumirea, în funcţie de modul cum era integrat în sistemul de învăţământ şi social al
timpului:
        1922 - INEF (Institutul Naţional de Educaţie Fizică) ;
        1929 - ISEF (Institutul Superior de Educaţie Fizică) ;
        1937 - ANEF (Academia Naţionalăde Educaţie Fizică) ;
        1942 - SSEF (Şcoala Superioarăde Educaţie Fizică) ;
        1945 - ANEF (Academia Naţionalăde Educaţie Fizică) ;
        1948 - IEF (Institutul de Educaţie Fizică) ;
        1950 - ICF (Institutul de Cultura Fizică) ;
        1968 - IEFS (Institutul de Educaţie Fizică şi Sport) ;
        1990- AEFS (Academia de Educaţie Fizică şi Sport);
        1992 - ANEF (Academia Naţionalăde Educaţie Fizică) ;
          Învăţământul superior de educaţie fizicădin România s-a extins începând cu anii '60
ai secolului al XX-lea prin înfiinţarea facultăţilor şi secţiilor de profil din alte centre
universitare: Cluj, Timişoara, Bacău, Galaţi, Constanţa, Oradea, Braşov, Piteşti, Craiova.



                                               83
       ÎNTREBĂ RI
       1. Din ce perioadă se poate vorbi despre o activitate sportivă în Romania şi care au fost primele
          nuclee ale sportului românesc ?
       2. Cum s-a numit prima organizaţie înfiinţată pentru a creea cadrul organizatoric necesar dezvoltării
          activităţii sportive ?
       3. Care a fost rolul "Societăţii Academice Petru Maior“ în dezvoltarea activităţii sportive studenţeşti
          din ţara noastră?
       4. Când şi unde s-a înfiinţat primul club sportiv studenţesc din România ?
       5. Datorită cui, educaţia fizică a fost introdusă în învăţământul superior din ţara noastră? Unde şi
          când.
       6. În ce an şi unde s-a înfiinţat primul institut superior de educaţie fizicăde la noi din ţară?

                                              Bibliografie

   Alexandrescu, H., 1985, Olimpiada californiană, Editura “Sport-Turism”, Bucureşti
   Alexianu, A., 1963, Vechi jocuri, lupte şi întreceri la români, Revista EFS, nr.4.
   Almă şan, D., 1972, Câteva date despre educaţia fizicădin universităţile clujene, Revista
    EFS nr.10
   Bănciulescu, V., 1964, Jocurile Olimpice de-a lungul veacurilor, Editura U.C.F.S.,
    Bucureşti
   Bănciulescu, V., 1976, Acest straniu secol al sportului, Editura “Sport-Turism” Bucureşti
   Bănciulescu, V., 1983, Sport şi cultură, Editura Facla, Timişoara
   Bănciulescu, V., 1989, Orele astrale ale sportului, Editura “Sport-Turism” Bucureşti
   Bucur-Ionescu, Maria (coord.), 1975, Jocurile Olimpice.Participarea Sportivilor Români,
    Editura Sport-Turism, Bucureşti
   Ghibu, E., Todan, I., 1970, Sportul românesc de-a lungul anilor, Editura Stadion,
    Bucureşti
   Goga, I., Vilara, E., 1969, Tokio,olimpiada recordurilor, Editura U.C.F.S., Bucureşti
   Goga, I., Bănciulescu, V., 1973, Jocurile Olimpice de la Munchen 1972, Editura Stadion,
    Bucureşti
   Goga, I., 1976, Olimpiada - Montreal, Editura Sport-Turism, Bucureşti
   Kiriţescu, C., 1942, Palaestrica-Istoria Educaţiei Fizice, Casa Şcoalelor
   Lucas, J., 1992, Future of Olympic Games, Human Kinetics Champaign-Illinois
   Maroti, Ş., Dan, Mirela, Marcu, V., 2000, Mişcarea Olimpicădin România, Editura
    Imprimeriei de vest, Oradea
   Matei, I., 1985, Ramul de mă slin al Olimpiei, Editura Albatros, Bucureşti
   Matei, H., 1995, Enciclopedia antichităţii, Editura Meronia, Bucureşti
   Mitra, Gh., 1984, Constelaţia Olimpiadelor, Editura Sport-Turism, Bucureşti
   Neţa, G., Rusu, Flavia, 1998, Istoria milenarăa Educaţiei Fizice şi Sportului, Editura
    Risoprint, Cluj-Napoca
   Postolache, N,1979, Istoria sportului românesc în date, Editura Junimea Iaşi
   Todan, I., 1966, Exerciţiile fizice practicate de poporul român, oglindite în baladele
    populare, Revista EFS nr.2.
   Urziceanu, R., Vornicu, T., 1962, Jocurile Olimpice de la Roma, Editura U.C.F.S.
    Bucureşti
   Zamarovsky, V., 1988, Renaşterea Olimpiei, Editura Sport-Turism, Bucureşti
   * * * * * 1924, Encyclopedie des Sport, Librairie de France, Boulevard S'Germain, Paris




                                                   84
85

				
DOCUMENT INFO
Shared By:
Categories:
Tags:
Stats:
views:296
posted:11/29/2011
language:Romanian
pages:85