n n raport de cercetare

Raport de cercetare







I. INTRODUCERE



Componentă de bază a economiei Moldovei medievale cu o pondere însemnată în

ansamblul surselor de venituri ale populaţiei, păstoritul nu a făcut încă obiectul unei cercetări

aprofundate în literatura de specialitate. Marea diversitate a izvoarelor de epocă a generat posibilităţi

specifice de studiere şi de prelucrare a informaţiilor, trasând, în consecinţă, sarcini ştiinţifice pentru

mai multe categorii de specialişti: istorici etnografi, economişti, agronomi, sociologi, geografi, folclorişti

etc. Dificultăţile de documentare şi inexistenţa unei metodologii integrate de cercetare nu au permis

tratarea în profunzime a ocupaţiilor agricole tradiţionale. Exagerarea ponderii anumitor categorii de

izvoare şi utilizarea, uneori neadecvată, a terminologiei agrare de epocă au produs confuzii în ceea ce

priveşte înţelegearea caracterului economiei moldoveneşti medievale. Garantul pe care l-am propus a

vizat înlăturarea acestor neajunsuri, propunându-se realizarea unei analize complexe interdisciplinare

asupra fenomenului pastoral specific Moldovei medievale. Structura mixtă a echipei noastre, compusă

din istorici, geografi şi alte categorii de personal, a oferit condiţii propice pentru o cercetare

interdisciplinară. Au fost făcute referiri la tipurile de păstorit, complexele pastorale (branişti, stane,

scutării), tehnicele de stabulaţie şi de hrănire a animalelor, activităţile păstoreşti practicate pe

domeniile domnesc, boieresc, mănăstiresc, în satele de ţărani liberi, comerţul cu animale şi produse

păstoreşti, politica fiscală faţă de proprietarii de animale etc. Cercetarea de faţă şi-a propus şi a

realizat o conlucrare cu specialişti din unele centre universitare şi staţiuni de cercetare agricole şi

zootehnice din ţară. S-a urmarit, totodată, integrarea unor studenţi de la Facultatea de Istorie şi

Geografie în activitatea de cunoaştere a indeletnicirilor agrare tradiţionale. Tinerii de astăzi trebuie să

preia experienţa pozitivă din trecut şi să-i confere noi valenţe.



*

Cercetările vizând economia pastorală medievală evidenţiază faptul că această problemă,

prin impactul pe care-l are asupra caracterizării de ansamblu a vieţii economice constituie o direcţie

fundamentală a medievisticii româneşti actuale. Înlăturarea ideilor exclusiviste şi integrarea tuturor

tipurilor de informaţii într-un excurs logic de factură interdisciplinară poate conduce la realizarea unui

salt vădit în cunoaşterea de ansamblu a realităţilor medievale.

Clarificarea problemelor de fond ale economiei agricole determină o viziune nouă asupra

evoluţiei istorice a poporului nostru.



*

Cercetarea de faţă s-a realizat, între altele, şi printr-o conlucrare cu specialişti din unele

centre universitare şi de cercetare din ţară, precum şi din staţiuni de cercetare agricole şi zootehnice.

Totodată, proiectul nostru urmăreşte integrarea studenţilor de la Facultatea de Istorie şi Geografie,

exigenţelor cunoaşterii îndeletnicirilor economice tradiţionale. Dubla pregătire de specialitate – istorică

şi geografică – a contribuit la înţelegerea judicioasă a factorilor care înrâuresc fenomenele economice

din sfera agriculturii. În acest fel, studenţii au înţeles mai bine intercondiţionarea geografico-istorică

de-a lungul evoluţiei poporului nostru. Este, credem, acesta un obiectiv prioritar didactico-ştiinţifico-

metodic al învăţământului superior românesc de astăzi.



*

Cercetarea a fost planificată a se desfăşura în două etape, pe parcursul anilor 2003 şi,

respectiv, 2004. În 2003, colectivul de cercetare, format din 2 istorici, 2 geografi, 1 licenţiat în

administraţia publică şi 2 studenţi (din care unul la masterat şi celălalt în anul III de studii) au procedat

la investigarea literaturii de specialitate (pluridisciplinare) existente în România şi în regiunea Cernăuţi

(Ucraina).

A fost întocmită o bibliografie complexă, ca bază de date pentru cercetarea aprofundată a

problemei. Concomitent, a fost cercetate mai multe fonduri documentare existente la Arhivele

Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, precum şi la Direcţiile Judeţene Suceava, Botoşani, Iaşi şi

Neamţ ale Arhivelor Naţionale. S-a fost realizat astfel un fişier complex, conţinând fişe bibliografice şi

tematice care au fost a fost cercetat de membrii colectivului, potrivit sarcinilor de plan stabilite.

Analizându-se aprofundat sursele documentare şi narative, a fost urmărită, totodată, o listă

de aşezări temporare, cu caracter pastoral, atestate în Moldova medievală. Investigaţiile întreprinse

asupra literaturii de specialitate existente în ţară şi în Ucraina şi Republica Moldova, ne sugerează că

problematica în discuţie este încă puţin cunoscută atât de istorici, cât şi de geografi, sociologi,

etnologi, lingvişti şi folclorişti.



1

În cele ce urmează, prezentăm o serie de concluzii ale noastre, în urma primei etape de

cercetare, care vizează stadiul actual al cercetării şi exigenţele de viitor ale acesteia. Unele rezultate

au fost publicate în limbile română şi ucraineană în revista "Lumea Carpatică. Revistă de cultură şi

civilizaţie tradiţională", Suceava, nr. 1(5)/2003 şi nr. 2(8)/2004, precum şi în „Codrul Cosminului”,

Analele ştiinţifice ale Universităţii „Ştefan cel Mare”, şi în Analele ştiinţifice ale Universităţii „Ştefan cel

Mare – seria Geografie. De subliniat că Ioan Iosep, conf. univ. dr., a elaborat un curs de Geografia

agriculturii, pentru studenţi, cu un capitol special de economie animalieră, rod al cercetărilor

interdisciplinare. Membrii colectivului de cercetare au susţinut comunicări cu tematică adecvată la

Simpozionului Naţional "Artă şi civilizaţie medievală", ediţiile X-XI, desfăşurat la Suceava, în 2003-

2004, precum şi la Simpozionul naţional de istorie şi retrologie agrară a României. Directorul de grant

a elaborat un studiu intitulat Aspecte ale păstoritului din Ţara Moldovei în epoca medievală, ce se află

în curs de tipărire la Editura Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava.



*

Investigaţiile întreprinse în anul 2004 atât în ţară, cât şi peste hotare (Republica Moldova) au

condus la lărgirea bazei de informare şi la conturarea unor puncte de vedere noi asupra problemei în

discuţie. Activitatea a vizat în continuare atât surse primare de documentare (narative, arhivistice,

statistice), cât şi lucrările de referinţă din literatura de specialitate românească şi străină. Investigaţiile

au pus în vedere faptul că tematica este departe de a fi cunoscută în mod corespunzător, temeinic, iar

punctele de vedere exprimate până în prezent în literatura istorică, geografică, etnografică şi de altă

factură au fost uneori unilaterale, neţinându-se seama de necesitatea abordării inter şi

multidisciplinare a problematicii.

Potrivit obiectivelor de plan pe anul 2004 au fost cercetate detaliat sursele de informare

geografice, etnografice, folclorice, filologice privitoare la economia păstorească medievală. Specialiştii

acestor domenii care au cercetat până acum tematica au exprimat unghiuri de vedere specifice, cu

mijloace particulare. Recunoscându-se aportul specialiştilor din diverse domenii s-a constatat totuşi o

insuficientă colaborare între ei, cu urmări negative asupra imaginii de ansamblu a păstoritului

Fără îndoială problematica stadiului cercetărilor în domeniul economiei animaliere

presupune o arie de investigaţie cuprinzătoare, cu detalii pentru fiecare element mai semnificativ. În

analiza noastră am urmărit evidenţierea laturilor reprezentative, în măsură să dea nota distinctivă a

aportului unei anume discipline. Specialiştii din domeniile amintite, cu unele excepţii, au înfăţişat

elemente particulare, în raport cu mijloacele de investigaţie specifice pregătirii lor. Acest fapt a

determinat, de regulă, conturarea unor viziuni unilaterale asupra economiei animaliere, insistându-se

precumpănitor pe latura cantitativă a izvoarelor, iar în ceea ce priveşte aria de cuprindere.

Au existat şi încercări de abordare mai largă, de factură interdisciplinară, dar în mod obişnuit

acestea s-au limitat la domenii restrânse: lingvistică – folclor – etnografie (Bogdan Petriceicu Hasdeu,

Ovid Densuşianu, Ion Diaconu, Octavian Buhociu); etnografie – sociologie (Traian Herseni, Paul

Simionescu, Nicolae Dunăre); geografie – etnografie – istorie (Simion Mehedinţi, George Vâlsan, Ion

Conea, Ion Donat); sociologie – istorie (Henri H. Stahl); etnografie – istorie (Ion Vlăduţiu, Valer Butură,

Corneliu Bucur, Gheorghe Iordache). Progresele înregistrate în anii din urmă pe linia cercetării

interdisciplinare au condus la rezultate meritorii la nivelul unor discipline de contact: etnoistoria,

antropologia culturală, geografia istorică etc. Realizările obţinute pe acest tărâm impun, în continuare,

adâncirea cooperării în cadrul manifestărilor ştiinţifice al căror program tematic trebuie să ofere

posibilitatea unui dialog direct între specialiştii unor domenii diferite şi constituirea de colective de

cercetare mixte. Numai printr-o colaborare largă se va putea ajunge la apropierea poziţiilor şi la

înlăturarea unor dificultăţi ce continuă să fie resimţite acut în plan informaţional, dar mai ales

metodologic. Studiile interdisciplinare comparate, aflate încă la început de drum, vor conduce,

neîndoielnic, spre cunoaşterea mai aprofundată a ocupaţiilor tradiţionale.

În ultimele decenii, pentru a se conferi mai multă consistenţă investigaţiilor referitoare la

istoria economiei agrare, s-a înfiripat o anume colaborare între diversele categorii de cercetători ai

istoriei agrare. Spiritul abordării inter şi multidisciplinare este promovat şi susţinut mai ales cu prilejul

dezbaterilor prilejuite de simpozioanele de istorie şi retrologie agrară a României, al căror mentor a

fost regretatul cercetător Eugen Mewes. S-a insistat, deseori, la aceste reuniuni ştiinţifice asupra unei

noi metodologii ştiinţifice specifice istoriei agrare, urmărindu-se o acţiune concertată în cercetările

întreprinse. Materializarea acestui imperativ ştiinţific a adus, deja, reale servicii procesului de adâncire

a cunoaşterii ocupaţiilor agricole. Cele 20 ediţii ale “Simpozionului de Istorie şi retrologie agrară a

României” au contribuit la clarificarea unor aspecte de fond ale problematicii. S-a evidenţiat faptul că

pentru a se ajunge la elaborarea unei istorii a agriculturii sunt necesare mai întâi studii analitice

riguroase. Dat fiind stadiul descurajator în care se află studiile analitice privitoare la anumite localităţi,

microzone şi zone, cunoaşterea aprofundată a realităţilor la nivelul întregului areal geografic este încă

o problemă de viitor. O istorie a agriculturii circumscrisă provinciilor istorice româneşti, şi cu atât mai

mult întregului spaţiu de locuire a poporului român, nu poate fi posibilă în prezent, pretenţiile de acest

gen fiind fără îndoială utopice.



2

Pentru elaborarea unor studii monografice sunt necesare bogate cunoştinţe de ordin tehnic,

care de multe ori lipsesc istoricilor. Pe de altă parte, terminologia de specialitate şi ansamblul

problemelor de conţinut sunt familiare agronomilor. Din păcate, aceştia resimt rigorile metodologiei

cercetării istorice. În vederea cunoaşterii temeinice a sistemelor de agricultură şi a tehnicii agricole se

impune, prin urmare, o coordonare a eforturilor diferitelor categorii de cercetători. O sinteză asupra

istoriei agriculturii româneşti e posibilă numai printr-o muncă ştiinţifică interdisciplinară care să

opereze cu un limbaj ştiinţific şi o terminologie adecvate.

Pentru ca cercetările să aibă un caracter complex, ele trebuie să vizeze, potrivit

specialiştilor, dinamica unui număr de cel puţin şapte sisteme de interacţiune: economic, sociologic,

tehnic, geografic, biologic, politic şi juridic. În ultima perioadă acei cercetători care abordează diferite

aspecte ale istoriei agrare sunt cunoscuţi în literatura de specialitate sub numele de istorici agrari.

Având fiecare o pregătire ştiinţifică distinctă (istorică, agronomică, economică, sociologică, geografică,

etnografică, folclorică, lingvistică), ei se străduiesc să-şi armonizeze metodologiile de lucru şi să

adopte un limbaj de specialitate acceptat prin consens. Menirea cercetărilor întreprinse de istoricii

agrari este atât ştiinţifică cât şi aplicativă. Prin urmare, ele trebuie să evidenţieze atât realităţile epocii,

cât şi experienţa acumulată de înaintaşi.

Consideraţiile noastre asupra cercetărilor vizând economia zootehnică a Moldovei medievale

au vizat, aşa cum s-a putut observa, o perspectivă multidisciplinară. S-au urmărit, în primul rând,

evidenţierea etapelor şi metodologiei de cercetare specifice diverselor categorii de specialişti.

Concluzia esenţială ce se degajă din analiza literaturii de specialitate este aceea că

îndeletnicirile păstoreşti au avut o pondere însemnată în ansamblul economiei agrare. Făcând

această remarcă trebuie să desprindem ideea că, în timp ce unii cercetători au ajuns la această

concluzie prin investigaţii complexe, alţii au luat în consideraţie doar unele aspecte nesemnificative.

Cercetarea economiei păstoreşti nu a fost înfăptuită în mod unitar, iar factorului geografic nu i s-a

acordat atenţia cuvenită. Unii cercetători au avansat idei generale, în timp ce investigaţiile lor se

refereau doar la o anumită zonă geografică. Vechile aşezări săteşti, gospodăriile senioriale şi cele

ţărăneşti au fost studiate prea puţin până acum. Or, se ştie, componentele de bază ale gospodăriei

oferă indicii preţioase despre ocupaţiile locuitorilor. Abia în ultima perioadă, cercetătorii au făcut o

legătură mai strânsă între tipurile de aşezări şi ocupaţiile locuitorilor din diferite zone ale ţării.

O altă constatare vizează terminologia, care nu este utilizată întotdeauna în mod riguros.

Unii cercetători, în special cei de formaţie istorică, operează încă cu noţiunea de agricultură pentru a

defini cultura plantelor, deşi, în mod firesc, agricultura cuprinde atât cultura plantelor, cât şi creşterea

animalelor. Acest aspect, la prima vedere formal, nu ar prezenta importanţă, dacă în istoriografia

noastră nu s-ar fi manifestat, timp îndelungat, tendinţa de a se opune cultivarea plantelor creşterii

animalelor. De fapt, cultura plantelor şi creşterea animalelor formează o unitate organică, raportul lor

cantitativ şi calitativ fiind o rezultantă a interacţiunii dintre nivelul tehnic al producţiei, fizionomia

cadrului natural, densitatea demografică etc. Insuficient a fost abordată până în prezent problematica

direcţiei comerciale a economiei zootehnice, care ar putea contribui la elucidarea unor aspecte la nivel

microzonal sau de ansamblu.

Caracterul complex al îndeletnicirilor agrare, precum şi dificultatea abordării acestora în spirit

interdisciplinar au constituit impedimente esenţiale care au întârziat iniţiativele privind elaborarea unor

studii cuprinzătoare dedicate creşterii animalelor în epoca medievală.

O altă direcţie de cercetare a vizat dinamica politicii fiscale în sfera păstoritului. Pornindu-se

de la statistici de epocă în legătură cu impunerile fiscale s-au putut evidenţia aspecte interesante de

ordin cantitativ, privind şeptelul existent în Moldova medievală. Investigând un evantai larg de

probleme de ordin economico-fiscal, s-a reuşit un excurs cuprinzător şi coerent cu privire la locul şi

rolul păstoritului în ansamblul economiei Moldovei medievale. Aspectele abordate de colectivul de

cercetare s-au concretizat într-o serie de studii şi comunicări susţinute la mai multe sesiuni ştiinţifice

din ţară şi peste hotare.

Amintim pe cele mai semnificative:

– Sesiunea ştiinţifică a Universităţii “Ştefan cel Mare” Suceava, 7-8 martie 2004: conf. univ. dr.

Mihai Lazăr, O statistică economică mănăstirească din secolul al XVIII-lea; lector univ. dr. Vasile M.

Demciuc, Reflectarea economiei agricole medievale în expoziţiile muzeistice din Moldova; conf. univ.

dr. Ioan Iosep, Repere ale cercetării economiei agricole din Obcinile Bucovinei; conf. univ. dr. Viorel

Chiriţă, Îndeletniciri tradiţionale în Ţara Dornelor;

– Simpozionul interjudeţean “La Putna lumina nu s-a stins”, organizat de Inspectoratul şcolar

judeţean Suceava şi Şcoala nr. 3 Suceava, Suceava, 27 martie 2004: conf. univ. dr. Mihai Lazăr

Coordonate ale politicii economice în epoca ştefaniană;

– Simpozionul “Ştefan cel Mare şi Sfânt”, Beclean, judeţul Bistriţa-Năsăud 1-2 mai 2004: conf.

univ. dr. M. Lazăr, Aspecte economico-fiscale privitoare la epoca ştefaniană;

– Simpozionul “Geografia în şcoală – prezent şi perspective”, ediţia a-X-a , organizat de

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi şi Universitatea “Ştefan cel mare” Suceava, Suceava, 17-18





3

mai 2004, conf. univ. dr. Mihai Lazăr, Unele consideraţii privind cunoaşterea epocii ştefaniene din

perspectivă economică.

– Simpozionul internaţional ”Ştefan cel Mare şi Sfânt”, organizat de Academia ortodoxă din

Chişinău, Republica Moldova, 14-15 mai 2004: conf. univ. dr.Mihai Lazăr, Relaţiile economice ale

Moldovei în secolul al XV-lea; lector univ. dr. Vasile M. Demciuc, Economie şi confesiune în epoca

ştefaniană.

– 27 mai 2004, Simpozionul organizat de Facultatea de Arhivistică din Bucureşti şi Facultatea

de Istorie şi Geografie din Suceava. Au susţinut comunicări: conf. univ. dr. Mihai Lazăr, conf. univ. dr.

Ioan Iosep, conf. univ. dr. Viorel Chiriţă, lector dr. Vasile Demciuc, profesor Mitoceanu Ciprian şi

studentul Afloarei Lucian din anul IV Istorie-Geografie;

– Simpozionul “Baia în epoca ştefaniană” ,organizat la Baia, Jud. Suceava, 10 iunie 2004: conf.

Univ. dr. Mihai Lazăr, Din politica economică a lui Ştefan cel Mare; lector univ. dr. Vasile M. Demciuc,

Reflectarea îndeletnicirilor economice medievale în pictura murală bisericească din Moldova (XV-XVI);

– Simpozionul “Ştefan cel Mare şi Sfânt”, Moineşti, judeţul Bacău, 12-13 iunie 2004: conf. univ.

dr. Mihai Lazăr, Realităţi fiscale din domeniul economiei păstoreşti în Moldova medievală;

– Simpozionul Naţional cu participare internaţională “Ştefan cel Mare şi Sfânt în conştiinţa

românilor” Suceava, 1 iulie 2004; conf. univ. dr. Mihai Lazăr, Caracteristici ale epocii ştefaniene:

– Lectoratul de vară de la Suceava cu profesorii de istorie din ţară, 5-15 iulie 2004: conf. univ.

dr.Mihai Lazăr, Evoluţia economică a Moldovei în epoca ştefaniană; lector univ. dr. Vasile M. Demciuc,

Istoriografia artei eclesiastice din Moldova, secolele XIV-XVI

– Întâlnire ştiinţifico-didactică între studenţii Facultăţii de Istorie din Cernăuţi (Ucraina) şi cei ai

Facultăţii de Istorie şi Geografie din cadrul Universităţii “Ştefan cel Mare din Suceava”, Suceava, 5-15

iulie 2004.Au fost prezentate expuneri şi comunicări privitoare la caracterul economiei agrare

medievale din spaţiul Ţării Moldovei şi al Ucrainei. S-au avut în vedere aspecte geografice, istorice,

etnografice şi folclorice circumscrise problematicii îndeletnicirilor agrare(cultivarea plantelor şi

creşterea animalelor). Ca urmare a protocolului de colaborare dintre cele două facultăţi, în luna

noiembrie 2004, o grupă de studenţi de la Suceava se va deplasa pentru 10 zile la Universitatea din

Cernăuţi unde vor audia prelegeri şi vor asista la dezbateri privind economia agricolă în spaţiul est-

carpatic şi în cel Ucrainean în epoca medievală.

În lunile octombrie-decembrie 2004 membri ai colectivului au participat la sesiunile ştiinţifice

ale universităţilor din Oradea (10-13 noiembrie 2004) şi Alba-Iulia (26-27 noiembrie 2004). La 19

noiembrie 2004, membrii echipei grantului au participat cu expuneri şi comunicări la cea de a XI-a

ediţie a Simpozionului Naţional “Artă şi civilizaţie medievală”, organizat de Catedra de Istorie a

Universităţii “Ştefan cel Mare” din Suceava, Complexul Muzeal Bucovina din Suceava şi Direcţia

Judeţeană Suceava pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Naţional.

Cercetarea noastră a vizat pe lângă aspecte ce interesează direct pe cercetători şi cadre

didactice şi acţiuni de integrare a studenţilor şi a studenţilor-masteranzi în sensul dezbaterii la

seminarii şi la lucrările practice a unor teme din sfera economiei păstoreşti şi, de asemenea tratarea

unor subiecte de profil în cadrul unor lucrări de licenţă. Considerăm această practică deosebit de

interesantă, în măsura să creeze contextul adecvat pentru discuţii oportune, de specialitate într-un

cadru mai larg de participanţi. Unii studenţi au participat la sesiuni ştiinţifice în diferite centre

universitare din ţară (Alba Iulia, Oradea) prezentând cu aceste prilejuri fragmente din lucrări mai mari,

axate tematic pe îndeletnicirile agricole medievale.

Colaborarea fructoasă dintre istorici şi geografi este evidentă la nivelul Universităţii

Sucevene. Conf. univ. Viorel Chiriţă şi conf. univ. dr. Ioan Iosep au elaborat studii interesante

privitoare la cadrul natural şi implicaţiile acestuia asupra îndeletnicirilor economice cu deosebire a

celor agricole. Acest fapt a condus evident la înţelegerea mai corectă a proceselor şi fenomenelor din

sfera economiei pastorale.



II. PĂSTORITUL ÎN VIZIUNEA CRONISTICII MEDIEVALE



Cărturarii Evului Mediu au manifestat în scrierile lor de factură istorică o anume predilecţie

pentru evenimentele politice, militare şi religioase, fiind mai puţin sensibili la cele economice şi sociale.

Din considerente variate, uneori obiective, alteori subiective, cronicarii au avut în atenţie stări de lucruri

excepţionale care se detaşau vizibil de realităţile cotidiene. Îndeletnicirile economice tradiţionale, cu

deosebire cele agricole, prin faptul că erau practicate de păturile sociale de jos, nu au putut constitui un

subiect tentant pentru cronicari. Proveniţi, de regulă, din rândul categoriilor sociale privilegiate, ce

manifestau reticenţă faţă de activităţile direct productive, ei au îmbrăţişat subiecte mai “rafinate”, care

“meritau”, în ochii contemporanilor, o consemnare specială în scris. Când îşi găseau totuşi locul în cronici,

informaţiile despre îndeletnicirile economice erau prezentate foarte sumar, fiind subordonate, de obicei,

aspectelor politico-militare şi religioase.

Cele mai sărace în informaţii sunt cronicile slavone din secolele XV-XVI, care ignoră, pur şi

simplu, domeniul vieţii economice. Cronicarii acestei perioade se mărginesc să consemneze, în



4

expresii lapidare, rănile adânci pricinuite Moldovei de incursiunile prădalnice ale tătari în regiunea

1 2

dintre Nistru şi Siret. Macarie şi Azarie relatează cu strângere de inimă despre marile distrugeri

pricinuite aşezărilor, despre luarea în robie a populaţiei satelor şi târgurilor şi capturarea de către tătari

a numeroase cirezi de vite, herghelii de cai şi turme de oi. Organizate în mod frecvent, acţiunile

războinice şi de pradă ale tătarilor erau îndreptate mai cu seamă spre zonele cu un potenţial

zootehnic ridicat. De altfel, invaziile şi jafurile au influenţat considerabil evoluţia aşezărilor şi a

ocupaţiilor în teritoriile de graniţă, asupra lor, făcând ample referiri toţi cronicarii români, călătorii străini

şi chiar turcii şi tătarii, în cronicile lor.

În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea se constată o sporire a producţiei agricole, prin

extinderea culturii cerealiere, a creşterii animalelor, ceea ce a determinat o participare tot mai intensă

a domnilor, boierilor şi mănăstirilor la comerţul extern. Noile elemente apărute în evoluţia vieţii

economice au atras, cum era şi firesc, atenţia contemporanilor, determinându-i să înfăţişeze, în viziuni

proprii, consecinţele lor asupra stării generale a ţării. Succinte şi limitate ca sferă de cuprindere,

informaţiile cronicarilor din aceste două veacuri de istorie a Moldovei, surprind într-o viziune mai amplă

sectorul creşterii animalelor, care, în mod obişnuit, producea cele mai importante venituri atât în ce

priveşte gospodăriile ţărăneşti, cât şi cele domeniale. Constatarea de mai sus se verifică în sensul că

datele din cronici sunt, de această dată, mai cuprinzătoare. Ele conţin aprecieri interesante referitoare

la un evantai mai variat de aspecte: caracteristici ale condiţiilor de mediu, preocupări ale domnilor şi

clasei feudale de mărire a efectivelor de animale, extinderea regimului de branişte şi sporirea

obligaţiilor ţăranilor de pe domenii privind cositul şi transportul fânului, nivelul tehnic de îngrijire şi

“prăsire” a animalelor, starea de sănătate a animalelor şi bolile contactate de animale din cauza

subnutriţiei, a slabei îngrijiri sau a calamităţilor naturale, comerţul extern cu vite şi diverse produse

animaliere spre Transilvania, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Polonia, jafurile pustiitoare ale

tătarilor, turcilor, cazacilor şi polonezilor şi impactul lor nefast asupra stării economice a ţării, dările pe

vite şi taxele pentru păşunat în folosul stăpânilor de pământ ş.a.

În cuprinsul cronicilor întâlnim câteva descrieri ale peisajului geografic din diferite zone ale

spaţiului moldav. Povestindu-ne legenda descălecatului lui Dragoş şi al vitejilor săi, Grigore Ureche ne

înfăţişează, de fapt, complexul proces al transhumanţei oierilor ardeleni, care, în căutare de păşuni, au

cutreierat drumurile “de supt munte” ale Moldovei, descoperind aici “locuri desfătate, cu câmpi

3

deschişi, şi cu ape curgătoare, cu păduri dese” . Dragoş însuşi ar fi fost unul dintre “acei păstori ce au

4

nimeritu locul acesta” . Episodul, ca atare, ilustrează o realitate economică străveche – permanenţa

legăturilor dintre populaţia românească de pe ambele versante ale Carpaţilor Orientali.

În lucrarea Poema polonă, Miron Costin aminteşte de “câmpurile mănoase şi păşunile

5 6

întinse” din văile Nistrului şi Prutului , unde animalele găseau condiţii prielnice de păşunare şi de

7 8

creştere. Ion Neculce menţionează întinsele branişti domneşti de la Bohotin şi Ţuţora , utilizate

deopotrivă pentru stupărit şi creşterea vitelor.

Referindu-se la cadrul natural şi specificul economic al zonelor de munte, Dimitrie Cantemir

9

remarca faptul că terenurile din acest areal geografic nu erau “prea bune pentru cultura cerealelor” , în

schimb, ele dispuneau de întinse păşuni şi fâneţe naturale. Creşterea vitelor constituia în ţinuturile

vestice “singura ocupaţie cu care se îndeletniceau locuitorii acelor regiuni şi aceea care le dă hrană

10

din belşug” . Cea mai bună iarbă din Carpaţii Orientali şi zonele învecinate se găsea în masivele

11

muntoase ale Câmpulungului şi Vrancei . Bogăţia în păşuni, Dimitrie Cantemir o constată şi în părţile

centrale şi răsăritene ale Moldovei. În ţinutul Fălciului se creşteau “boii cei mai falnici”. Aici exista “o

12

iarbă fragedă care ajută la îngrăşare” .

Acestor succinte şi răzleţe date despre potenţialul geografic al Moldovei, li se adaugă unele

consideraţii privind numărul animalelor, tehnica hrănirii şi adăpostirii lor şi, în unele cazuri, rasele

indigene de boi, cai şi oi. Spre deosebire de călătorii străini care au rămas impresionaţi de mulţimea

vitelor de orice fel, cronicarii moldoveni, obişnuiţi cu această realitate, o trec, de cele mai multe ori,

13

sub tăcere, prezentându-ne doar aspectele mai semnificative . Judecând datele din scrierile de

epocă, după număr şi consistenţă, constatăm că cele furnizate de Dimitrie Cantemir întrec

considerabil pe cele oferite de ceilalţi cărturari. Descrierea Moldovei rămâne sub raportul analizei

fenomenelor economice cea mai de seamă lucrare de acest gen a Evului Mediu românesc.

14

Observaţiile principelui cărturar au stat la baza multor investigaţii de mai târziu . Dar, nu toate

informaţiile furnizate de Dimitrie Cantemir pot fi luate întocmai. O parte se datorează, după cum

rezultă chiar din lucrare, cunoaşterii nemijlocite a situaţiei din ţară. Altele au putut fi însă rodul unor

deducţii facile. Cu tot caracterul neunitar al fondului de idei, Descrierea Moldovei ne oferă interesante

puncte de reper pentru analiza problemei în discuţie. Învăţatul cărturar a constatat, mai întâi, că

animalele de la munte erau de statură relativ mică, dar robuste şi puternice, în timp ce la câmpie erau

mai mari şi frumoase. În zona de munte principala ocupaţie era creşterea oilor, aducătoare de

însemnate beneficii stăpânilor de turme. Numai în ocolul Câmpulungului, domniei i se cuveneau anual

de la contribuabili, drept gorştină, 24.000 de oi, ceea ce însemna că gospodăriile impozabile deţineau

un efectiv de cel puţin 240.000 de oi. La şes, oile erau mai mari şi de calitate superioară. Afirmaţia lui

Dimitrie Cantemir, potrivit căreia, în zonele de şes, în special cele de la Nistru, numărul oilor era mai



5

redus decât în alte regiuni, nu se confirmă de izvoarele documentare. Socotelile privind gorştina oilor

15

arată, dimpotrivă, că aceste ţinuturi erau dintre cele mai bogate în oi . Din numărul mare de oi

destinat exportului – ne spune Dimitrie Cantemir – anual, luau drumul Constantinopolului peste 60.000

de oi. Turcii preferau rasa de oi numită “kyvirgic” a căror carne era “deosebit de gustoasă şi uşor de

16 17

mistuit” . Sunt amintiţi apoi boii şi bivolii, primii constituind un articol important la export . Dimitrie

18

Cantemir remarcă preţul scăzut al boilor moldoveneşti , competitivitatea lor pe piaţa europeană. Din

vânzarea lor rezultau venituri însemnate “încât locuitorii (ţinutului Fălciu n.n.) pot nu numai să-şi ducă

19

traiul dintr-asta, dar să plătească şi dajdiile cele mai grele pe care le cer turcii” . Afirmaţia se

dovedeşte deosebit de interesantă, întrucât ne arată că în relaţiile de negoţ erau atraşi deopotrivă

boierii şi ţăranii interesaţi să obţină numerar, primii pentru necesităţile curente, ceilalţi pentru a putea

face faţă numeroaselor şi apăsătoarelor sarcini fiscale. Calităţile remarcabile ale cailor moldoveneşti,

20

robusteţea şi rezistenţa lor la efort şi intemperii sunt subliniate pe larg . Mai mult chiar, aceştia erau

21

socotiţi la fel de frumoşi şi de iuţi în alergare ca cei arabi . Porcii – afirmă Dimitrie Cantemir –

creşteau îndeosebi în zonele de podiş, unde existau din belşug ghindă şi jir. Ei erau însă prăsiţi în

22

număr mare prin păpurişurile aflate de-a lungul Nistrului .

Cu privire la tehnica de creştere a vitelor, contemporanii sunt foarte zgârciţi în informaţii.

Sistemul de creştere liberă, răspândit pe cuprinsul întregii ţări, este amintit indirect, atunci când se

vorbeşte de caii, porcii şi oile semisălbatice ce cutreierau bălţile Prutului şi ale Nistrului sau zonele

23

montane din apus . Din lucrările lui Dimitrie Cantemir şi Ion Neculce constatăm interesul deosebit

24

pentru creşterea vitelor pe domeniile domneşti. Utilizând din plin întinsele branişti de care dispuneau ,

domnii valorificau fâneţele naturale din hotarul acestora, crescând tot felul de animale. Având în grijă

supravegherea staulelor şi grajdurilor de cai ale domnului, marele comis administra direct braniştea

25 26

Bohotinului , de unde avea numeroase surse de venit .

Ion Neculce ne informează despre caii din “ceair” (loc pentru păşunat) ai lui Constantin

Cantemir voievod, folosiţi de curtea domnească pentru trebuinţele curente, ori pentru cele ale turcilor

27

şi solilor străini. Aceşti cai de rasă superioară concurau pe cei arabi , fiind adesea ţinta acţiunilor

28

prădalnice ale tătarilor şi polonilor . Brăniştenii vegheau permanent ca păşunile domneşti să nu fie

încălcate de turmele boierilor şi ţăranilor. În unele cazuri se încuviinţa păscutul în branişte în schimbul

unor taxe. Principalele curţi domneşti aveau grajduri. La Iaşi, Vasile Lupu a clădit “grajduri de piatră” în

29

care se creşteau cai de rasă . Aceste grajduri sunt pomenite şi în secolul al XVIII-lea, fiind aşezate în

30

imediata apropiere a curţii domneşti .

Boierii şi mănăstirile posedau, de asemenea, branişti, livezi şi “gropi de fân”, unde aveau

odăi şi stoguri de fân pentru hrana de iarnă a vitelor. După mazilire, Gheorghe vodă Duca ieşea

deseori “la plimbare cu toată casa şi boierii lui, de-ş lua sama oilor ce avea din boierie” pe moşiile sale

31

de la Berehoieşti .

32 33

Locuitorii Câmpulungului Moldovenesc şi ai Vrancei , în cea mai mare parte răzeşi, aveau

drept îndeletnicire principală creşterea oilor. Ei stăpâneau munţi întregi, folosindu-i în devălmăşie.

Marele clucer primea drept venit de la domni pentru administrarea proviziilor cămării “dijmele de la

34

stânele de oi pe care ţăranii le ţin prin munţii Moldovei” . Vecinii de pe domeniile boiereşti şi

35 36

mănăstireşti din zona de munte “au din belşug oi” , iar cei de la câmpie “grâne, boi şi cai” . După

opinia lui Dimitrie Cantemir, o parte din vecini fiind “silnici la muncă” se mulţumeau cu creşterea unui

37

număr mic de animale, necesare doar consumului propriu .

Îngrijirea animalelor presupunea eforturi minime. De obicei animalele erau duse de

primăvara până toamna târziu la păşunat, fără a li se da altă hrană. În anii îmbelşugaţi, când vegetaţia

creştea din abundenţă, erau recoltate cantităţi însemnate de fân şi paie. În jurul odăilor, stânelor şi

caselor din vatra satului se clădeau stoguri sau se amenajau fânării. O astfel de fânărie este pomenită

38

la Iaşi, în anul 1726 . Ion Neculce pomeneşte de “gropi” în care sătenii adăposteau orzul pentru a-l

39

feri de eventualele atacuri de pradă ale tătarilor . Când hrana era suficientă şi nu bântuiau molimele,

40

ţara avea din belşug vite , iar contribuabilii puteau să-şi achite impozitele. Deseori sunt amintite însă

41

invazii de lăcuste , ani secetoşi sau excesiv de ploioşi, când recoltele de cereale şi furajele erau

42

compromise . Lipsa de nutreţ şi iernile lungi şi grele din unii ani au dus la pieirea unui mare număr de

vite. În anii secetoşi, iarba păşunilor fiind compromisă, locuitorii “dărâmau” frunza copacilor pentru a o

43

oferi animalelor ca hrană . Gândindu-se la asprimea iernii, ei strângeau cantităţi mari de frunze, pe

care le depozitau în frunzare pe lângă case sau în mijlocul pădurilor. În timpul iernilor lungi şi geroase

44

ce urmau perioadelor de calamitate de peste an, preţul nutreţului creştea foarte mult . Slaba nutriţie a

45

animalelor, ţinerea lor de cele mai multe ori afară, sub cerul liber, în condiţii de ger , insuficienta

îngrijire, au generat numeroase boli, soldate cu pierderi masive de şeptel. Atunci – spun cu

amărăciune cronicarii – erau momentele cele mai dificile pentru ţară. Locuitorii, neavând din ce trăi şi

46

cu ce-şi plăti dările, părăseau aşezările, depopulând satele . Cronicarii amintesc diferite boli ivite la

47 48

cai în timpul războaielor . Ciuma şi “vărsatu” decimau pur şi simplu majoritatea vitelor locuitorilor .

Cel mai mult aveau de suferit de pe urma îmbolnăvirii animalelor ţăranii, care se vedeau puşi în

49

imposibilitatea de a se întreţine sau de a-şi plăti dările . Pe lângă molimele ce bântuiau destul de des

în rândul animalelor, o altă calamitate, la fel de distrugătoare pentru ţară, erau jafurile sistematice



6

50 51 52

întreprinse de tătari , cazaci şi polonezi , cu care prilej erau scoase din ţară nenumărate turme de

vite. În secolele XVII-XVIII s-au produs prădăciuni pustiitoare de la Nistru şi până în zona

subcarpatică, când, din întregul efectiv de animale, erau salvate doar acelea ce puteau fi evacuate cu

53

repeziciune în codri .

Dacă până în secolul al XVI-lea, Moldova a beneficiat de libertatea comerţului, începând din

a doua jumătate a acestui secol se constată o subordonare economică tot mai accentuată a ţării

intereselor Imperiului Otoman. Orientarea comerţului moldovean spre Constantinopol este în general

54

bine surprinsă de contemporani. Anual, luau drumul capitalei otomane peste 60.000 de oi . Această

cifră, prezentată de Dimitrie Cantemir, este, în realitate, inferioară datelor conţinute de documentele

interne, cronicile turceşti şi descrierile călătorilor străini. Exportul cailor era, în anumite momente,

interzis, turcii având mare nevoie de ei în campaniile militare.

În timp de pace, populaţia Moldovei trebuia să se îngrijească de găzduirea solilor turci sau a

altor demnitari străini în drum spre Constantinopol, să le pună la dispoziţie cai de olac, căruţe pentru

55

transportul bagajelor şi alimente, în special carne şi brânzeturi pentru hrana întregii suite . De multe

56 57

ori, cu sau fără hotărârea sultanului, rămâneau în ţară, pe timp de mai multe luni, mii de turci , tătari

58

şi polonezi . În timpul războaielor purtate de oştile otomane în vecinătatea teritoriilor româneşti,

domnii moldoveni aveau numeroase obligaţii, trebuind să susţină material desfăşurarea operaţiunilor

militare. Moldova, potrivit informaţiilor cronicarilor, verificate de altfel şi de documentele şi cronicile

59 60 61

turceşti, trebuia să ofere în timpul cel mai scurt: cai , boi , bivoli , care pentru transportul proviziilor

62 63 64 65 66

şi tunurilor , nutreţ , cantităţi mari de carne şi unt , turme de oi şi cirezi de boi , pentru raţiile de

hrană ale oştirii. Oameni special orânduiţi din rândul boierilor, aflaţi în slujba domnului aveau sarcina

să supravegheze organizarea conacelor cu toate cele necesare, în cantităţi îndestulătoare, luând cu

67

forţa, la nevoie, de la locuitori, vite, cereale şi nutreţuri, pe un preţ mic . Prin satele aflate în drumul

68

oştirii, când se întâmpla ca otomanii să ierneze în ţară, locuitorii erau dislocaţi în alte zone .

Furniturile în animale, faţă de Poarta otomană, în timp de pace, dar mai cu seamă în vreme de război,

apăsau greu asupra stării economice a diferitelor categorii de contribuabili. Dar, în afară de furnituri,

trebuiau plătite, desigur, tributul şi alte obligaţii în bani. Aceste cantităţi de numerar proveneau în bună

parte din valorificarea pe piaţă a efectivelor de animale, a produselor din carne, lapte şi piei.

Cronicarii oferă puţine informaţii despre nivelul cantitativ şi calitativ al comerţului intern. Ei

69

amintesc în interiorul ţării o serie de târguri de boi , iar la graniţă iarmaroace, unde erau vândute

efective mari de animale. În vremea celei de-a treia domnii ale Mihai Racoviţă, otomanii, prin abuz, au

administrat timp de aproape un an ţinutul Cernăuţi, obţinând sume mari de bani din taxele pe

70 71

vânzarea vitelor . Deşi piaţa internă era slab dezvoltată , împinşi de nevoi, ţăranii vindeau o parte

72

din animale pentru a-şi putea plăti datoriile către vistieria domnească . Uneori, când surveneau

calamităţi naturale sau prădăciuni, ţăranii nu reuşeau să-şi plătească birurile şi pentru a scăpa de

73

presiunile şi silniciile dregătorilor fugeau, lăsând aşezările pustii . Pentru a putea face faţă lipsei de

numerar, domnii sileau atunci pe boierii mari să le acorde “împrumute”.

Comerţul intern fiind relativ restrâns, majoritatea animalelor erau valorificate pe piaţa

externă, cu care ocazie se realizau sume însemnate de bani. Extinderea continuă a cererilor otomane

a schimbat direcţia principală a comerţului spre Constantinopol. În anumite momente, cerealele, oile şi

caii erau prohibite la export. Comerţul extern a încăput pe mâna gelepilor turci, evrei, armeni şi greci,

care şi-au însuşit “tot comerţul Moldovei, ducând obişnuit la Constantinopol şi în alte oraşe, turme şi

cirezi întregi de oi şi de vite cumpărate pe un preţ mic în Moldova şi vânzându-le acolo de două sau

74

de trei ori mai scump” . După satisfacerea trebuinţelor turceşti, animalele rămase disponibile puteau fi

exportate în Transilvania, Ungaria, Polonia, Rusia şi în alte ţări. Sumele cele mai mari de bani erau

75

obţinute din comerţul cu boi şi cai . În timpul conflictelor militare cu polonezii, Despot Vodă făgăduia

lui Dimitrie Wisniewiecki “1000 de cai şi câteva mii de boi, numai să facă pace şi să se întoarcă

76

înapoi” . Cu ocazia diferitelor campanii militare, boieri deţinători de turme sau negustori specializaţi,

77

însoţeau oştirile, vânzând vite pentru tainul soldaţilor . În timpul campaniei de la Prut, din vara anului

78

1711, cât şi cu alte prilejuri, mişunau prin sate oameni care cumpărau vite pentru trebuinţele oştirii .

Uneori, cămătari interesaţi să procure produse animaliere pentru a le desface, ulterior, pe piaţă,

împrumutau unor dregători anumite sume de bani, punând condiţia ca dobânda să le fie achitată în

79

produse: carne sau brânzeturi .

Consideraţiile cronicarilor oferă, în principiu, importante puncte de sprijin în vederea studierii

mai complexe a îndeletnicirilor agrare. Deşi posedă un fond informaţional relativ limitat, naraţiunile

istorice de epocă, prin complexitatea lor tematică, sugerează specialiştilor de astăzi, în domeniul

economiei agrare, indicii preţioase privind evoluţia îndeletnicirilor tradiţionale şi caracterul economiei

Moldovei medievale. Mai bine informaţi, cronicarii secolelor XVII-XVIII fac aprecieri, deseori

consistente, cu privire la: repartiţia vegetaţiei ierboase şi silvice, tipurile de aşezări, condiţiile de sol şi

climă, nivelul tehnic al inventarului agricol, tehnicile silvice şi pastorale de exploatare a pământului,

condiţiile de îngrijire şi “prăsire” a animalelor etc.

Analiza, într-o concepţie unitară şi logică, a acestor elemente, evidenţiate în paginile

cronicilor, ne indică faptul că în secolul XVII-XVIII raportul tehnic între cultura plantelor şi creşterea



7

animalelor era în favoarea celei din urmă. Acest raport dintre cele două îndeletniciri economice

complementare este ilustrat şi pe plan valoric, în sensul că veniturile realizate din practicarea

activităţilor păstoreşti erau superioare celor obţinute din cultivarea pământului.



NOTE

1. Ion Bogdan, Cronicele moldoveneşti până la Urechia, Lito-tipografia “Carol Göbl”, Bucureşti,

1891, p. 20.

2. Idem, Letopiseţul lui Azarie, Bucureşti, 1909, p. 152 şi 157.

3. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1976, p. 40.

4. Ibidem, p. 41.

5. Miron Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 230.

6. Ibidem, p. 231.

7. Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. Iorgu Iordan, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975, p.

199.

8. Ibidem, p. 200.

9. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, text bilingv, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1973, p.

115.

10. Ibidem.

11. Ibidem, p. 121.

12. Ibidem, p. 115.

13. Mihai Lazăr, Călători străini despre creşterea animalelor în Moldova în sec. XV-XVIII, în

“Hierasus”, vol. I, 1978, p. 361-372.

14. Vezi, îndeosebi, Corneliu Istrati, Dimitrie Cantemir despre agricultura Moldovei, în CAMI,

VI, nr. 4, 1973, p. 143-148.

15. DIR, A, veac XVI, vol. IV, Bucureşti, 1951, p. 19-25.

16. Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 115.

17. “Locuitorii de la munte au boi mici, pe când cei de la şes au cirezi bogate de boi, mai mari

şi frumoşi, din care, mai mult de patruzeci de mii sunt mânaţi în fiecare an prin Polonia la Danzig şi de

acolo sunt vânduţi prin ţinuturile vecine, sub cuvânt că sunt boi polonezi” (Ibidem). Mulţimea boilor în

regiunile de şes indică o dezvoltare mai mare a culturii plantelor, care solicita multe animale de

tracţiune. Nu trebuie pierdută din vedere nici latura comercială a creşterii cornutelor mari.

18. “În Moldova cumperi o pereche de boi cu cinci imperiali, iarna chiar cu trei, pe când la

Danzig, am aflat că se vând cu patruzeci şi cinci de imperiali” (Ibidem, p. 115).

19. Ibidem, p. 117.

20. “Caii moldoveneşti din partea muntelui sunt mai mici, e adevărat şi la trup aproape că

seamănă cu cei ruteneşti, dar sunt foarte robuşti, duc foarte bine la greu şi au copitele atât de tari

încât, de-ar merge pe drumuri, oricât de grele, nu e nevoie să le pui potcoave. Regiunile de câmpie au

însă cai mai mari, falnici, renumiţi prin frumuseţea armonioasă a făpturii, prin iuţeala şi prin rezistenţa

lor şi foarte lăudaţi de poloni şi unguri, dar chiar şi de turci, care au şi un proverb: “Un persan tânăr şi

un cal moldovenesc sunt mai de laudă ca orice” (Ibidem, p. 117).

21. Ibidem; Ion Neculce, op. cit., p. 87.

22. Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 117.

23. Ibidem.

24. Ibidem, p. 203; Ion Neculce, op. cit., p. 200.

25. Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 203. Comişii al doilea şi al treilea răspundeau efectiv de

îngrijirea cailor şi procurarea de nutreţuri (Ibidem, p. 207).

26. Mulţi cai poseda şi soţia domnitorului, pe domeniul special rezervat ei la Botoşani. Comisul

doamnei se îngrijea “de grajdurile, caii şi caretele ei”, în timp ce doi cluceri aveau în atribuţiunile lor, pe

lângă aprovizionarea curţii cu provizii alimentare şi sarcina de a procura cantităţi de fân îndestulătoare

pentru furajarea animalelor.

27. Ion Neculce, op. cit., p. 87; vezi şi Cronica anonimă a Moldovei 1661-1729 (Pseudo-

Amiras), ed. Dan Simonescu, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1975, p. 67.

28. Ion Neculce, op. cit., p. 119.

29. Miron Costin, op. cit., p. 119.

30. Cronica Ghiculeştilor, p. 541.

31. Ion Neculce, op. cit., p. 37.

32. “Ei nu ştiu să sape ogoare, care în munţii lor nu sunt şi toată munca lor stă în îngrijirea

oilor” (D. Cantemir, op. cit., p. 301).

33. Ibidem, p. 303.

34. Ibidem, p. 203.

35. Ibidem, p. 301.

36. Ibidem.

37. Ibidem.



8

38. Cronica Ghiculeştilor, p. 243.

39. Ion Neculce, op. cit., p. 53-54.

40. Cronica Ghiculeştilor, p. 225. În vremea lui Antioh vodă Cantemir, ţara se aşezase,

refăcându-se demografic şi economic. “De-ar fi ţinut şapte-optu ani sau dzece aşe, n-ar fi putut

oamenii şi dobitoacili a încăpe în ţară” (Ibidem, p. 134). În timpul vizitei sale la Iaşi, în anul 1711, ţarul

Petru I al Rusiei “mult lăuda… şi dobitoacele acestui pământ dzicând că-s frumoasă” (Ibidem, p. 201).

41. Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 şi de la 1709 la

1711, ed. Constantin A. Stoide şi I. Lăzărescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1976, p. 331 şi 336; vezi şi Cronica

Ghiculeştilor, p. 23.

42. Astfel de cazuri sunt amintite în anii 1585 (Grigore Ureche, op. cit., p. 3; Nicolae Costin, op.

cit., p. 251), 1715 (Cronica Ghiculeştilor, p. 195), 1738 (Ion Neculce, op. cit., p. 331). Uneori, după veri

secetoase, urmau toamne ploioase, care provocau mari inundaţii. O asemenea calamitate s-a produs

în anul 1724, când “fost-au secetă mare, pânele proaste, moarte în dobitoace, stupii în scădere”, iar

toamna au venit “ploi grele… şi au înecatu multi dobitoace şi oameni alesu la ţinutul Tecuciului şi

prisăci de stupi, fâneţe… Herghelii de iepe au apucatu apa şi puţinile au scăpatu; turme de oi şi casele

cu totul a bieţilor oameni le-au înecatu cu tot ce au avutu”. Aşa de mare a fost inundaţia încât

cronicarul remarca: “Câte sate au fost pe Siretu, potu zice că i-au prădat tătarii…” (Neculai Muste,

Letopiseţul Ţerei Moldovei de la domnia lui Istrati Dabija vv până în a treia domnie a lui M. Racoviţă vv

(1662-1729), în M. Kogălniceanu, Cronicele României, tom III, Bucureşti, 1874, p. 69-70).

43. Nicolae Costin, op. cit., 336. În vremea războiului ruso-turc, din anul 1711, a fost secetă

şi cumplită invazie de lăcuste, “câtu nici iarbă pre câmpu, nici frunză pe păduri nu era” (Nicolai Muste,

Letopiseţul Ţării Moldovei (1662-1729), în op. cit., p. 48.

44. Astfel, ne povesteşte Ion Neculce, în iarna anilor 1732-1733, fiind foarte frig şi zăpadă

mare până la sfârşitul lunii aprilie, “sfârşiseră oamenii nutreţele, de agiunsese stogul de fân zeci sau

doisprezeci lei şi încă nu se găsâie. Perit-au multe vite a locuitorilor, iar aseşu bejenarilor au pierit mai

de tot, fiind nişte oameni neaşezaţi” (Ibidem, p. 278). De asemenea, în iarna anilor 1738-1739, din

lipsă de nutreţ, stogul de fân ajunsese să se vândă cu 15 lei (Ibidem, p. 331).

45. Cronica Ghiculeştilor, p. 289 şi 591; Ion Neculce, op. cit., p. 297 şi 331; Ioan Canta,

Letopiseţul Ţării Moldovei de la a doua şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat vv

(1741-1769), în M. Kogălniceanu, op. cit., vol. III, p. 186.

46. Ion Neculce, op. cit., p. 331.

47. Miron Costin, op. cit., p. 82.

48. În timpul domniei lui Dimitrie Cantemir “începutu-s-au atunce şi omor în vite, încât nu mai

biruie oamenii să le despoaie” (Ion Neculce, op. cit., p. 183), iar sub cea de-a treia domnie a lui Mihai

Racoviţă, “vitele era mai în toţi anii bolnave de murie” (Ibidem, p. 263). Tot Ion Neculce aminteşte că

în iarna anilor 1738-1739 “a dat boala în vite şi în oi vărsatu, de se potopie cu totul” (Ibidem, p. 33).

49. În iarna anului 1744 “a dat o boală în vitele ţării, adică în boi şi a pricinuit mare prăpăd,

încât abia dacă a rămas a treia parte din boi, aşa că mulţi negustori şi acei dintre boieri care făceau

negoţ cu boi, au avut pagube. Să nu mai vorbim de sărmanii ţărani, care au fost distruşi prin pierderea

vitelor, deoarece cu ajutorul lor ei se hrăneau şi îşi plăteau dările. Într-adevăr, din această pricină ţara

a fost tare lovită şi a decăzut mai ales că boala a bântuit în cuprinsul ţării timp îndelungat” (Cronica

Ghiculeştilor, p. 591).

50. Miron Costin, op. cit., p. 133; Ion Neculce, op. cit., p. 53, 197 şi 221; Neculai Muste, op.

cit., p. 89; Enachi Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia întâia şi până la a patra

domnie a lui Constantin Mavrocordat vv (1733-1774), în M. Kogălniceanu, op. cit., tom III, p. 235;

Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 301; Cronica Ghiculeştilor, p. 115 şi 477; Cronica anonimă a Moldovei,

1661-1729 (Pseudo-Amiras), p. 40

51. Nicolae Costin, op. cit., p. 251; Miron costin, op. cit., p. 146

52. Cronica anonimă a Moldovei, 1661-1729 (Pseudo-Amiras), p. 57

53. Ibidem.

54. Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 115.

55. Vezi şi N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, Bucureşti, 1904.

56. “Construindu-şi colibe pe văi, în locurile în care stăteau, nu rămânea nime nice cu bou,

nice cu vacă, nice cu stup, nice cu fâneţe, nice cu pîne, că călca ţarinile cu cai săi, ce-i lăsase slobozi

neînpedecaţi” (Nicolae Costin, op. cit., p. 297); vezi şi Ioan Neculce, op. cit., p. 44).

57. “Iernarea tătarilor” însemna, în realitate, devastarea ţării, căci: “tătarii sînt lupi apucători

de pradă, robescu, bat şi căznescu pe creştini… Şi tătarii nu mînca ca joimirii, ce mînca gospodarii, ce

mînca tot carne de vacă şi de oi, de nu pute să-i biruiască cu hrana, pe dânşii şi pe caii lor” (Ion

Neculce, op. cit., p. 53).

58. La 1709, Nicolae vodă Mavrocordat, întrucât nu a putut să ofere unui număr de 3000 de

poloni şi lipcani “o sumă de bani sau o mie de vaci” pentru hrană, aceştia au rămas vara şi toamna în

ţinutul Cârligătura, pricinuind mari pagube locuitorilor (Cronica Ghiculeştilor, p. 100).





9

59. Cronica Ghiculeştilor, p. 219 şi 492; Nicolae Costin, op. cit., p. 345; Dimitrie Cantemir,

op. cit., p. 273.

60. Ion Neculce, op. cit., p. 307 şi 317; Cronica Ghiculeştilor, p. 492.

61. Ion Neculce, op. cit., p. 41 şi 128.

62. Ibidem, p. 307 şi 316; Nicolae Costin, op. cit., p. 345.

63. Ion Neculce, op. cit., p. 41, 297, 307 şi 316.

64. Ibidem, p. 41.

65. Ibidem.

66. Ibidem, p. 41 şi 307.

67. Ibidem, p. 41 şi 316-317.

68. Cronica Ghiculeştilor, p. 389.

69. Cu prilejul expediţiei otomane la Cameniţa, sultanul, făcând o vizită la Iaşi, “s-au suitu

prin târgul boilor” (Ion Neculce, op. cit., p. 41).

70. Autorităţile otomane au orânduit vameşi proprii, care, “au luat numai de la vama cailor şi

boilor zece mii de lei, deoarece erau mulţi boi şi cai de vânzare” (Cronica Ghiculeştilor, p. 229).

71. Ion Neculce, op. cit., p. 66.

72. Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 117.

73. În asemenea cazuri, preţurile la vite, unt şi brânzeturi sporeau foarte mult, totuşi ele erau

inferioare celor existente la Constantinopol şi în ţările vecine (Ion Neculce, op. cit., p. 77).

74. Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 297. Neguţătorii străini însoţeau dăbilarii prin sate,

achiziţionând la preţuri mici vite de la ţărani; “nu îmbla numai dăbilarii singuri, ce şi turci trimetea de

îmbla pren ţară cu dăbilarii, de nu-şi era bieţii ţărani volnici cu nimica”. Această practică a făcut ca în

timpul lui Aron Tiranul, creditorii săi turci să devină o pacoste pentru ţară (Nicolae Costin, op. cit., p.

253-254).

75. Anual, luau drumul Poloniei, circa 40.000 de boi (Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 115); vezi

şi Miron Costin, op. cit., p. 119-120.

76. Grigore Ureche, op. cit., p. 135.

77. În timpul expediţiei de cucerire a Cameniţei “era mare bişug în ţară de toate şi duce

oamenii la urdie de vinde fără nice o frică ialoviţă, unt… cine ce ave de s-împlusă oamenii de bani”

(Ion Neculce, op. cit., p. 42); vezi şi Miron Costin, op. cit., p. 264.

78. Domnul ar fi primit cu acest prilej “vreo treizeci pungi bani să trimită în ţară să cumpere

vite câte patru lei vita, să fie de treaba oştii”. Cu această sumă de bani se puteau cumpăra circa 3600

vite (Ion Neculce, op. cit., p. 197); vezi şi Cronica Ghiculeştilor, p. 673.



III. PĂSTORITUL ÎN VIZIUNEA RELAŢIILOR DE CĂLĂTORIE



Date fiind locul şi rolul vieţii economice în ansamblul problemelor privind Moldova medievală,

încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea categorii diverse de specialişti – istorici, arheologi,

geografi, etnografi, economişti, sociologi, folclorişti, lingvişti ş. a. – au cercetat cu metodologii specifice,

uneori şi în spirit interdisciplinar această tematică. Cu toate eforturile întreprinse pe linia aprofundării

realităţilor economice din Principatul moldav, stadiul cercetărilor în acest domeniu este departe de a fi

socotit mulţumitor.

Realizarea unei cercetări temeinice, privitoare la economia Moldovei medievale, presupune

utilizarea integrată a unui evantai larg de surse informative: documente statistice, cronici, jurnale de

călătorie, producţii folclorice, piese de inventar tehnic, urme arheologice, reprezentări iconografice etc.

Dintre toate categoriile de izvoare ce ni s-au păstrat, poziţia centrală revine, fără îndoială, documentelor

statistice (condici de venituri şi cheltuieli, inventare, sămi, catastife), singurele în măsură să ofere o

imagine veridică şi cuprinzătoare asupra indicatorilor calitativi şi cantitativi privind evoluţia economiei. De

regulă, înregistrările de factură statistică conţin date precise despre: efectivul şi dinamica populaţiei,

inventarul tehnic al gospodăriilor, categoriile de terenuri – ogoare, livezi, fâneţe, păşuni, branişti, păduri –,

modul de valorificare a potenţialului agro-pastoral şi silvic, efectivele de animale, producţia de cereale şi

de furaje, cantităţile de bunuri obţinute sau date ca dijmă, plăţile efectuate pentru stingerea obligaţiilor

fiscale, disponibilităţile de şeptel şi de produse animaliere pentru comercializare şi veniturile rezultate pe

1

această cale . Din păcate, până către sfârşitul secolului al XVI-lea nu dispunem pentru Ţara Moldovei de

documente de această factură. Istoricii şi economiştii caracterizează, de altfel, răstimpul până la domnia

lui Petru Şchiopul drept o epocă prestatistică. Dar chiar şi pentru veacurile XVII şi XVIII înregistrările

2

statistice de factură economică sunt extrem de puţine şi lacunare . Pentru a suplini măcar parţial penuria

de documente statistice este necesar să fie incluse în circuitul ştiinţific şi analizate cu grijă informaţiile

conţinute de izvoarele narative interne şi externe. Aceste categorii de surse informative – mult mai

numeroase şi mai variate decât cele statistice – conţin de multe ori date interesante care pot contribui la

cunoaşterea mai detaliată a structurii economiei şi a dinamicii diferitelor ei sectoare.

Prin conţinutul tematic, bogat şi variat, relaţiile de călătorie constituie o sursă interesantă de

informaţii pentru cunoaşterea economiei medievale. Procesul de depistare, publicare şi investigare a



10

3

acestei categorii de surse istorice s-a înfăptuit neunitar şi într-un ritm lent . Cel dintâi istoric român

care şi-a propus şi a reuşit o valorificare globală a fondului de informaţii oferite de călătorii străini a fost

4

Nicolae Iorga. Lucrarea sa monografică Istoria românilor prin călători s-a dovedit a fi pentru o bună

perioadă de timp un instrument util şi eficient destinat cunoaşterii diferitelor aspecte ale istoriei Ţărilor

Române. Publicarea selectivă, în ultimele decenii, a mărturiilor călătorilor străini în colecţia Călători

5

străini despre Ţările Române , a deschis orizonturi noi cercetărilor cu caracter economico-financiar.

6

Autori ai acestei valoroase colecţii, precum: Paul Cernovodeanu , M.M. Alexandrescu-Dersca

7 8

Bulgaru , Dan Amedeo Lăzărescu au valorificat deja, parţial, un segment important al relaţiilor de

călătorie. Dar acest gen de scrieri constituie un teren fertil de investigaţii pentru categorii diverse de

cercetători întrucât conţinutul lor abundă deopotrivă în date cu caracter politic, cultural, religios,

9

toponimic, etnografic, geografic, agronomic etc .

Cunoscuţi de obicei sub denumirea generică de călători – misionarii catolici, protestanţi,

ortodocşi, evrei şi musulmani, negustorii, militarii şi solii din unele ţări europene şi asiatice – aflaţi pe

meleagurile româneşti cu anumite interese personale şi publice sau fiind doar în trecere spre alte zone,

10

ne-au lăsat un volum impresionant de descrieri pitoreşti . Veniţi din locuri caracterizate printr-o dezvoltare

economico-socială deosebită de cea a Ţărilor Române şi călăuziţi de concepţii proprii în privinţa

obligaţiilor supuşilor faţă de suveran, străinii au întâlnit în spaţiul carpato-dunăreano-pontic realităţi noi,

necunoscute în ţările lor de baştină. Jurnalele de călătorie redau într-o viziune inedită specificul vieţii

economice şi al organizării de stat a Ţărilor Române. Cea mai mare parte a descrierilor aparţin unor

persoane instruite, implicate, uneori direct, alteori indirect, în viaţa economico-financiară. Sosiţi pe

meleagurile moldave din ţări caracterizate printr-un potenţial economic diferit atât calitativ, cât şi cantitativ,

străinii au înfăţişat impresiile lor de călătorie într-o viziune inedită, adesea cu observaţii pertinente.

Cutreierând Ţara Moldovei de la un capăt la celălalt, ori propunându-şi deplasări numai în

anumite ţinuturi, străinii au constatat peste tot caracterul agrar al economiei, materializat într-o

îmbinare specifică a celor două ocupaţii agricole de bază: cultivarea plantelor şi creşterea animalelor.

Structura mediului geografic (relief, vegetaţie, hidrografie, condiţii de sol şi de climă), densitatea

demografică relativ scăzută, nivelul tehnic modest al activităţilor agricole, numeroasele invazii străine

ş.a. au imprimat agriculturii moldovene o orientare precumpănitor spre sectorul zootehnic. În linii mari,

călătorii străini au sesizat corect realităţile economice din spaţiul carpato-nistrian, înfăţişând creşterea

animalelor drept îndeletnicirea principală a moldovenilor.

În această privinţă, ei şi-au propus să ofere şi câteva argumente privitoare la structura şi

repartiţia vegetaţiei, tipurile de aşezări şi tehnicile de exploatare a pământului: agrare, silvo-pastorale

şi silvice. Referirile la mediul geografic conţin observaţii interesante despre întinderea pădurilor, a

terenurilor înierbate şi a pământului arabil. Analiza globală a informaţiilor de factură geografică ne

conduce la constatarea că cea mai mare parte a teritoriului Moldovei era acoperită de păduri, păşuni

11

naturale şi fâneţe , în timp ce pământul arabil era restrâns ca suprafaţă şi situat mai ales în zonele

din centrul şi sud-estul ţării. Străbătând regiunea dintre Carpaţi şi Prut, străinii au rămas impresionaţi

de “măreţia” şi întinderea “nesfârşită” a pădurilor, de mulţimea “pajiştilor frumoase” şi a “dealurilor

împădurite”, care ofereau condiţii prielnice pentru creşterea animalelor. Informaţiile furnizate de Anton

12 13 14 15 16

Verancsics , Blaise de Vigenère , Trifon Korobeinikov , Robert Bargrave , Bernardino Quirini ,

17

Ignać Stephan Raicevich şi alţi călători, cu privire la pădurile şi păşunile din vestul şi centrul

Moldovei, concordă cu datele conţinute de sursele documentare, narative şi cartografice interne ale

vremii. Cât priveşte partea estică a ţării – de la Prut şi până la Nistru – se întindea “toată într-un şir

18

nesfârşit de câmpii”, fiind puţin populată . Existenţa unor întinse zone pentru păşunat, cât şi

numeroasele şi distrugătoarele invazii străine au determinat populaţia acestor locuri să se

îndeletnicească mai mult cu creşterea animalelor şi mai puţin cu activităţile legate de cultivarea

pământului.

Preponderenţa zootehniei asupra cultivării pământului la nivelul întregii ţări, ilustrată de

majoritatea călătorilor străini, este pusă în evidenţă şi de nivelul calitativ al inventarului tehnic specific

muncilor agricole. Activitate agricolă importantă – aratul pământului – necesita un număr mare de

19 20

animale de tracţiune. Antonio Maria Graziani şi Paul de Alep au întâlnit în peregrinările lor ţărani

care arau pământul cu pluguri trase de câte cinci-şase perechi de boi. Această realitate este

confirmată şi de unele reprezentări picturale de pe pereţii unor ctitorii bisericeşti ale lui Ştefan cel Mare

21

din judeţul Suceava (Sfântu Ilie şi Voroneţ) . Faptul ilustrează că activitatea de creştere a animalelor

mari de jug era nemijlocit legată şi de aratul pământului.

Un factor deloc neglijabil, ce a influenţat evoluţia celor două sectoare economice de bază ale

agriculturii, a fost şi starea precară a căilor de comunicaţie. După cum bine se ştie, cultivarea

pământului era condiţionată şi de existenţa unor drumuri pentru înlesnirea transportului utilajelor şi

produselor agricole. Nu de puţine ori, însă, rutele principale de circulaţie reprezentau drumuri

impracticabile, cu “noroi gros care ajungea până la genunchii oamenilor”, iar alteori, chiar “până la

22

pieptul cailor” . Ne dăm uşor seama, cam în ce stare se aflau căile de circulaţie secundare, destinate

să mijlocească legătura dintre diferite părţi ale hotarului satului.





11

Deşi cultura plantelor s-a extins considerabil în secolele XVII-XVIII, ea a continuat să

rămână, totuşi, la un nivel relativ modest. Străinii care au călătorit prin Moldova în cursul secolului al

XVIII-lea şi la începutul celui următor menţionează că suprafaţa cultivată era mult mai redusă în raport

23 24 25 26

cu păşunile şi fâneţele. Manzi , Charles de Peyssonnel , John Bell of d’Antermony , La Motraye ,

27 28 29

Ruggerio Giuseppe Boschovich , Ignać Stephan Raicevich , Wenzel von Brongard , Jean-Louis

30 31 32

Carra , Alexandru de Langeron , William Wilkinson , exagerând evident situaţia existentă, prezintă

cifre fanteziste cu privire la suprafaţa de pământ cultivată, mergând chiar până la raportul de 1/40 din

teritoriul ţării.

Factorii amintiţi de noi - atât cei naturali şi tehnici, cât şi cei istorici – puşi în evidenţă de

relaţiile de călătorie au influenţat în mod diferit caracterul agriculturii în întreaga epocă medievală,

condiţionând dezvoltarea extensivă a componentelor sale pastorale.

În secolele XVI-XVIII, indiferent de ţara de origine, sau de ocupaţie, străinii care au vizitat

Moldova au remarcat numărul impresionant de animale deopotrivă mari şi mici. Existenţa unor întinse

zone înierbate în păduri a poienilor, imaşurilor şi fâneţelor cu iarbă subţire, de bună calitate, au

constituit premise favorabile pentru practicarea extensivă a creşterii animalelor. În secolul al XVI-lea,

33 34 35 36

Georg Reichersdorffer , Antonio Maria Graziani , Anton Verancsics , Blaise de Vigenère , Martin

37 38 39 40 41

Literatul , Henry Cavendish , François de Pavie , Georgio Tomasi , Bernardino Quirini relatează

admirativ despre numărul “de necrezut” al cornutelor mari şi mici şi al cailor, de pe urma creşterii

cărora locuitorii Principatului obţineau cele mai importante venituri.

Pentru secolul al XVII-lea, despre modul de creştere a vitelor şi efectivele şeptelului, ne

42 43 44

oferă mărturii interesante: Charles de Joppecourt , Giovanni Botero , Giovanni Antonio Magini ,

45 46 47 48 49

Niccolò Barsi , Pietro Deodato Bakšič , Paul Beke , Marco Bandini , Filip Masson du Pont , Evlia

50 51

Celebi , De la Croix ş.a. De obicei, ca şi în secolul precedent, aprecierile sunt globale, oferind detalii

în plus doar în privinţa tehnicii de creştere a animalelor, pe domeniile domneşti, boiereşti şi

mănăstireşti.

În secolul al XVIII-lea, ştirile sunt mai abundente, iar călătorii au o anumită înclinaţie spre

discutarea comparativă a îndeletnicirilor agricole. Cea mai mare parte a descrierilor din această

52

perioadă aparţin unor persoane instruite, implicate în anumite activităţi direct productive. La Motraye ,

53 54 55

Ruggerio Giuseppe Boschovich , Ignać Stephan Raicevich , Franz Joseph Sulzer , Jean-Louis

56 57 58 59

Carra , Alexandre Maurice d’Hauterive , Charles de Peyssonnel , Erasmus von Weissmantell ,

60 61

Balthasar Hacquet , Andreas Wolf descriu, în culori vii, particularităţile de mediu, întinderea

terenurilor arabile, a păşunilor, imaşurilor şi fâneţelor şi, nu în cele din urmă, efectivele de animale.

Mai bine informaţi asupra realităţilor economice, la nivelul întregii structuri sociale a ţării, străinii au

manifestat interes şi faţă de gospodăriile ţărăneşti, neglijate până atunci. Franz Joseph Sulzer afirma,

spre exemplu, referindu-se la ţărani, că fiecare familie poseda pe lângă casă câte 4-10 porci şi peste

62

20 de păsări .

În strânsă legătură cu estimările privind bogăţia de animale, străinii au înfăţişat în expresii

63

admirative abundenţa şi calitatea deosebită a produselor lactate (caşcaval, caş, unt) , precum şi a

64

celor din carne (pastramă de vită şi de berbec, cerviş) . Domnii orânduiau pentru personalul Curţii,

pentru oştire şi soli “tainuri”, constând din raţii apreciabile de carne şi produse lactate, iar pentru cai:

fân, orz şi ovăz, în cantităţi îndestulătoare. Cu ocazia organizării conacelor pentru diverşi demnitari,

locuitorii situaţi pe itinerariul acestora erau obligaţi să-i aprovizioneze cu toate cele necesare.

Mărturiile călătorilor străini, deşi conţin referiri generale, surprind, totuşi, şi anumite particularităţi

privind tehnica de creştere a animalelor.

Pentru necesităţile lucrării pământului, cât şi pentru operaţiuni de negoţ, locuitorii Moldovei

creşteau un număr mare de bovine. Erau vestite vitele albe, robuste şi nepretenţioase la condiţiile de

65

climă şi de hrană, precum şi cele sure, mari şi frumoase . Ele erau exportate în ţările din jur, dar erau

66

comercializate şi pe piaţa internă prin intermediul târgurilor periodice . Polonezul Martin Cromer

remarca faptul că moldovenii “se ocupă puţin cu lucratul pământului, trăind, în special pe seama

turmelor deoarece ţara lor e bogată în boi şi vaci frumoase. Străbunii noştri (polonezii) duceau boii şi

nu doar vecinii (ruşii şi ungurii), dar chiar şi prusacii, silezienii, cehii, slavii, italienii şi turcii duceau

67

anual un număr impresionant de vite . Vitele cornute mari erau crescute în număr mare pe domeniile

boiereşti, mănăstireşti şi domneşti, în adevărate complexe zootehnice (branişti, văratice, scutării,

văcării, bouării, bivolării, viţelării, odăi, ţarcuri), dar şi în gospodăriile ţărăneşti, veniturile realizate din

vânzarea lor, stând la baza sistemului de gospodărire. Îngrijirea bovinelor lăsa însă de dorit. Vara – ne

spune Niccolò Barsi – animalele erau ţinute la păşunat fie sub supraveghere, fie în libertate. În timpul

68

iernii, vitele stăteau în mod obişnuit, sub cerul liber şi, mai rar, în adăposturi special amenajate .

Acest sistem de creştere se dovedeşte a fi axat precumpănitor pe marea întindere a păşunilor şi a

fâneţelor şi mai puţin pe îngrijirea permanentă, sub control, în stabulaţie, care, desigur, impunea

utilizarea ca nutreţuri, pe lângă fân şi a ovăzului, orzului şi altor produse cerealiere.

Condiţiile geografice favorabile au permis creşterea unor mari efective de oi. Pe teritoriul

Principatului moldav existau păşuni cu iarbă de calitate, în zona montană, dar şi pe văile Prutului şi

Nistrului. În aceste zone renumite pentru practicarea oieritului, pe lângă oile localnicilor, în număr



12

69

destul de mare , puteau fi întâlnite turme transhumante ale păstorilor ardeleni, vara la munte şi iarna

70

la şes .

Ţara Moldovei era vestită, de asemenea, prin mulţimea şi frumuseţea cailor. Referirile făcute

71

în această privinţă în cronicile interne sunt pe deplin confirmate de notele de călătorie . Călătorii

72 73 74

remarcă două rase de cai. Anton Verancsics , Georg Rechersdorffer şi Giovanni Botero amintesc

75

de caii de talie mică, puternici, rezistenţi şi buni pentru muncile agricole. În schimb, Matteo Muriano

76

şi Filip Masson du Pont prezintă admirativ caii de talie mare, utilizaţi în mod obişnuit la călărie.

77

Opiniile exprimate de străini concordă, întocmai, cu cele ale domnului cărturar Dimitrie Cantemir .

Matteo Muriano, Giulio Ruggerio, Fabio Migananelli erau de părere că domnii moldoveni puteau

78

chema la oaste până la 50.000 de călăreţi, care dispuneau de cai proprii . Călătorind prin diferite

79

ţinuturi ale Ţării Moldovei, Grazziani a observat o mulţime de “cai mici, dar foarte buni de muncă” .

Crescuţi mai mult liberi, ei “nu se prea deprind cu grajdul; chiar în mijlocul iernii pasc pe câmp şi

învăţaţi de deprinderea zilnică şi de nevoie, zdrobesc cu copita lor, deşi nu au potcoave, gheaţa ce

80

acoperă iarba” . Niccolò Barsi constata, însã, interesul locuitorilor pentru îngrijirea şi adăpostirea

81

cailor. La Iaşi, fiecare casă “îşi avea ograda sa cu grajduri pentru vite” . Vizitând oraşul Iaşi, în anul

1652, Robert Bargrave era impresionat de mândreţea şi buna întocmire a grajdurilor, dar mai ales, de

82

“numărul şi calitatea cailor, întrecând cu mult pe cei ai ducelui de Florenţa sau ai regelui Angliei” . În

orice caz, caii au avut parte de o mai bună îngrijire decât vitele cornute mari, oile şi porcii, existând

preocuparea de creştere a unor rase alese. Pe domeniile domneşti şi boiereşti se creşteau “cai

83

turceşti” şi cai de ţară, aşa-numita rasă moldovenească. Ambele rase erau prohibite la export. Caii

moldoveneşti erau mult apreciaţi în toate ţările europene, precum şi în Imperiul Otoman. Robusteţea,

rezistenţa şi frumuseţea lor – calităţi remarcate cu fiecare prilej – îi situau în rândul celor mai bune

rase de cai existente pe continent.

La fel ca şi cronicarii moldoveni, călătorii străini au constatat că o bună parte din veniturile

84 85

vistieriei domneşti proveneau din dările pe vite şi din taxele vamale de la târguri şi iarmaroace . În

86

viziunea lui Niccolò Barsi, locuitorii ţării erau obligaţi faţă de domnie cu zeciuiala din toate animalele .

În majoritatea cazurilor, străinii care s-au perindat prin Moldova au făcut o strânsă legătură

între bogăţia şeptelului şi structura comerţului exterior al ţării. Dacă oile şi caii erau mărfuri uneori

87

prohibite la export , în schimb comerţul cu boi şi, mai ales cel cu porci, era liber. Dar, chiar în aceste

condiţii restrictive existau posibilităţi de practicare a unui semnificativ comerţ extern cu vite. Numai în

momentele de calamitate sau de distrugeri pricinuite de războaie şi invazii, comerţul extern stagna,

trebuind să răspundă, cu precădere, necesităţilor interne şi solicitărilor venite din partea autorităţilor

otomane. Uneori, sunt înfăţişate jafurile şi pustiirile pricinuite de tătari, de turci sau de oştirile ţărilor din

88

jur în timpul campaniilor militare, cu care prilej erau scoase din ţară numeroase turme de animale .

“Să nu fie pustiită această ţară – ne spune stareţul rus Leontie – alta ca ea nu curând ai găsi…

89

Pământul făgăduinţii; tot felul de roduri face” .

O parte din negustorii străini se bucurau de un tratament favorabil, plătind taxe reduse la

achiziţionarea vitelor. Negustorii armeni, evrei, unguri, saşi şi raguzani reuşeau să monopolizeze

comerţul extern al Moldovei. La 1588, William Harborne sosea în Moldova, la curtea lui Petru vodă

Şchiopul, în vederea încheierii unui tratat, potrivit căruia negustorii englezi urmau să plătească doar

90

vama de 3% “după cum plătesc supuşii lui, cât şi negustorii din toate neamurile celelalte” .

91 92 93 94

Antonio Graziani , Blaise de Vigènere , Filip Masson du Pont , Giovanni Botero , Paul

95 96 97 98 99

Beke , Niccolò Barsi , Ruggerio Giuseppe Boschovich , Karaczay , Joseph Bohrer , William

100

Wilkinson descriu pe larg amploarea schimburilor comerciale ale Moldovei cu statele din centrul şi

răsăritul Europei. Multe animale erau duse prin trecătorile Carpaţilor şi vândute în Principatul

101

Transilvaniei, care rămâne, în toată epoca medievală, un client de bază pentru şeptelul Moldovei .

În afară de vite, Moldova exporta în diverse ţări europene brânzeturi şi pastramă – alimente

102

de primă importanţă, mult apreciate de contemporani pentru calităţile lor . Anumite efective de vite

103 104 105

erau comercializate şi pe piaţa internă. Antonio Graziani , John Neweberie , Lestar Gyulaffy ,

106 107

Niccolò Barsi , Pietro Deodato Bakšič ş.a. vorbesc de târgurile şi iarmaroacele din interiorul şi de

la graniţele Moldovei. În sec. al XVIII-lea, mulţi ţărani îşi vindeau vitele pentru a obţine banii necesari

108

achitării impozitelor . La iarmaroace puteau fi întâlniţi mulţi negustori polonezi, armeni şi greci, care

109

cumpărau vite pentru îngrăşat, cu scopul de a le comercializa apoi în alte ţări . Acest lucru a

determinat înlăturarea negustorilor localnici de la realizarea unor mari tranzacţii comerciale.

Desigur, informaţiile oferite de străini prin intermediul relaţiilor de călătorie au o sferă

problematică relativ bogată. Unele ştiri reflectă obiectiv realitatea, altele, dimpotrivă, o denaturează.

Călătorii proveniţi din ţările vecine Moldovei, cu economii relativ asemănătoare aceleia din spaţiul

carpato-dunărean au prezentat mult mai realist îndeletnicirile agrare decât cei veniţi din Occident,

110

unde prefacerile înnoitoare erau mai ample .

Relatările călătorilor străini oferă, de regulă, importante puncte de sprijin în vederea studierii

mai complexe a îndeletnicirilor agrare. Deşi posedă un fond informaţional relativ limitat, naraţiunile

istorice de acest gen, prin complexitatea lor tematică, sugerează specialiştilor de astăzi, în domeniul

economiei agrare, indicii preţioase privind evoluţia îndeletnicirilor tradiţionale şi caracterul economiei



13

Moldovei medievale. Mai bine informaţi, călătorii secolelor XVII-XVIII fac aprecieri, deseori

consistente, cu privire la: repartiţia vegetaţiei ierboase şi silvice, tipurile de aşezări, condiţiile de sol şi

climă, nivelul tehnic al inventarului agricol, tehnicile silvice şi pastorale de exploatare a pământului,

condiţiile de îngrijire şi “prăsire” a animalelor etc.

Analiza, într-o concepţie unitară şi logică, a acestor elemente, evidenţiate în paginile

jurnalelor de călătorie, ne indică faptul că în Evul Mediu raportul tehnic între cultura plantelor şi

creşterea animalelor era în favoarea celei din urmă. Acest raport dintre cele două îndeletniciri

economice complementare este ilustrat şi pe plan valoric, în sensul că veniturile realizate din

practicarea activităţilor păstoreşti erau superioare celor obţinute din cultivarea pământului. Majoritatea

descrierilor consemnează preponderenţa creşterii animalelor în economia principatului moldav.



NOTE

1. Cu privire la importanţa izvoarelor statistice în cercetarea economiei româneşti medievale,

vezi: Nicolae Iorga, Studii şi documente, vol. V-VII, XVI, XIX, XXI şi XX; Idem, Documente privitoare la

familia Callimachi, vol. 1-2, Bucureşti, 1902-1903; Idem, Documente privitoare la familia Cantacuzino,

Bucureşti, 1902; Idem, Izvoade de cheltuieli, socoteli, diate, în “Buletinul Comisiunii Istorice a

României” (în continuare, se va cita: BCIR), vol. IV, 1925, p. 127-159; M. Grosu, Valoarea

documentară a condicilor de socoteli, în “Revista de Istorie” (în continuare, se va cita: RdI), 23 (1970),

nr. 1, p. 43-54 ş.a.

2. Câteva astfel de documente statistice au atras atenţia specialiştilor, care au întocmit pe baza

lor studii interesante privitoare la anumite aspecte particulare ale economiei Moldovei medievale. Vezi,

în acest sens: Nicolae Iorga, O gospodărie moldovenească la 1777. După socotelile cronicarului Ioniţă

Canta, în “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice” (în continuare, se va cita:

AARMSI), seria III, tom. VIII (1927-1928); Radu Rosetti, Despre originea şi transformările clasei

stăpânitoare din Moldova, AARMSI, seria III, tom. XXIX (1906-1907), Bucureşti, 1907; Ioan Bogdan,

Catastih de sămile tuturor mănăstirilor de ţară, ce s-au luat din porunca luminatului mării sale

domnului nostru Ioan Constantin Neculae Voevoda, din leat 7250 până la leat 7251, ghen. 20, în

“Buletinul Comisiei Istorice a României”, vol. I, Bucureşti, 1915, p. 222-279; Nicolae Corivan şi Ilie

Grămadă, Despre gospodăria feudală în Moldova în prima jumătate a sec. al XVIII-lea, în “Studii şi

Materiale de Istorie Medie” (în continuare, se va cita: SMIM), vol.V (1962), p. 257-279; Gheorghe

Platon, Cu privire la evoluţia rezervei feudale în Moldova de la sfârşitul sec. al XVIII-lea până la legea

rurală din 1864, în “Studii şi Articole de Istorie”, Bucureşti (în continuare, se va cita: SAI), vol. V

(1963), p. 201-243; Constantin Turcu, Cele mai vechi statistici moldoveneşti, în “Studii şi Cercetări

Ştiinţifice”, Iaşi (în continuare, se va cita: SCŞI), istorie, an. VII, 1956, fasc. 2, p. 57-88; M. Grosu,

Valoarea documentară a condicilor de socoteli, în RdI, 23 (1970), nr. 1, p. 43-54; Gh. Chivu şi colab.,

Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea. (Introducere de Al. Mareş), Bucureşti, Ed.

Academiei RSR, 1979; Condica lui Constantin Mavrocordat. Ediţie de Corneliu Istrate, vol. I-III,

Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi, 1985, 1987; V. Mihordea, Maitres du sol et paysans dans les

Principautés roumaines au XVIII-e siecle, Bucarest, 1971; Corneliu Istrati, Aspecte ale agriculturii într-

o gospodărie boierească din Moldova la mijlocul sec. al XVIII-lea, în “Cercetări Agronomice în

Moldova”, Iaşi (în continuare, se va cita: CAMI), 5, (1972), nr. 1, p. 123-132; I. Murariu, Veniturile şi

cheltuielile unei familii boiereşti din Moldova între anii 1782-1789, în “Carpica”, Bacău, vol. VI (1973-

1974), p. 107-113; Gh. Pungă, Contribuţii documentare privind evoluţia târgului Ştefăneşti (sec. XV-

XVII), în AIIAI, vol. XV (1978), p. 283-296; Dumitru Agache, Veniturile şi cheltuielile mănăstirii Sfântul

Spiridon din Iaşi între anii 1771-1823, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»

Iaşi” (în continuare, se va cita: AIIAI), vol. XV (1978), p. 335-351; Gheorghe Sibechi, Ştiri despre

creşterea bovinelor în Moldova în sec. al XVIII-lea, în CAMI, 1 (1982), p. 145-149; Constantin Şerban,

Un document inedit privind recensământul bovinelor şi cabalinelor din Moldova (sec. XVIII), în CAMI, 3

(1986), p. 153-156; Idem, Ţinutul Suceava la sfârşitul sec. al XVIII-lea după un izvor inedit (unele

aspecte economice şi demografice), în “Codrul Cosminului”, Suceava (în continuare, se va cita: CC),

serie nouă, nr. 2(12), 1996, p. 358-379; Ioan Murariu, Rezerva feudală şi mărimea reală a clăcii pe

moşia Cristineşti (ţinutul Dorohoi) în anul 1803, în “Hierasus. Anuarul Muzeului Judeţean Botoşani” (în

continuare, se va cita: “Hierasus”), 1979; Idem, Veniturile şi cheltuielile moşiilor Beţeşti (ţinutul Bacău)

şi Vadurile (ţinutul Neamţ)în perioada 1821-1824, în “Carpica”, Bacău, vol. XVIII-XIX (1986-1987), p.

367-376; Idem, Pomicultura şi legumicultura în Moldova sec. XVIII şi începutul sec. XIX, în CAMI, 22,

vol. II/1986, Iaşi, 1989, p. 145-149; Idem, Documente privind preţurile unor mărfuri în Moldova la

sfârşitul sec. al XVIII-lea şi primele decenii ale sec. al XIX-lea, în “Carpica”, Bacău, vol. XXIV, 1993, p.

103-121; Idem, Agricultura şi zootehnia ţinutului Herţa până în anul 1940, în vol. Al XVI-lea Simpozion

naţional de istorie şi retrologie agrară a României, Giurgiu, 1996. De remarcat că unele studii

menţionate de noi cu acest prilej sunt prevăzute, în anexe, cu textele sămilor sau ale documentelor

folosite. Vezi şi Vasile Neamţu, La tehnique de la production céréalière en Valachie et en Moldavie

jusqu’au XVIII-e siècle, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1975, p. 27-38. În ultimii ani au fost editate,

după criterii ştiinţifice principalele izvoare statistice despre oraşul Iaşi. Vezi, în acest sens: Ioan



14

Caproşu şi Mihai-Răzvan Ungureanu, Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, vol. I (1755-1820),

Editura Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi, 1997. În acest fel, au fost puse la dispoziţia cercetătorilor

informaţii de primă mână, care, neîndoielnic, vor fi valorificate, în viitor, în manieră multidisciplinară.

3. Jean Louis Carra, Histoire de la Moldavie et de la Valachie avec une dissertation sur l’etat

actuel de ces deux Provinces, în N.T. Orăşanu, Istoria Moldovii şi a Românii, Bucureşti, 1857; V.A.

Urechia, Codex Bandinus. Memoriu asupra scrierii lui Bandini de la 1646, Bucureşti, 1895; Nicolae

Iorga, Călători, ambasadori şi misionari în ţările noastre, Bucureşti, 1899; Pavel de Alep, Călătoriile

patriarhului Macarie de Antiohia în ţările române (1653-1658). Traducere de Emilia Cioran, Bucureşti,

1900; A. d’Hauterive, Memoirees sur l’État de la Moldavie en 1787, Bucureşti, 1902; Nicolae Iorga,

Ştiri din veacul al XVIII-lea în ţările noastre, după corespondenţele diplomatice străine, I, 1700-1750;

II, 1750-1812, Bucureşti, 1909, extras din AARMSI, seria II, tom. XXXII; Al. Sadi-Ionescu, Bibliografia

călătorilor străini în ţinuturile româneşti, Bucureşti, 1916; Gh. Călinescu, Alcuni misionari catolici

italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII, în Diplomatarium italicum, II, (1925), p. 1-223; Idem, Altre

notizie sui missionari catolici nei Paesi Romeni, în op. cit., (1930), p. 305-514; Constantin C. Giurescu,

Le voyage de Niccolo Barsi en Moldavie 1633, Paris-Bucureşti, 1925; Nicolae Iorga, Voyageurs

françois dans l’Orient éuropeen, Paris, 1928; Idem, O nouă descriere a Moldovei în sec. al XVIII-lea,

de un suedez, în RI, XVI (1930), nr. 1-3, p. 1-28; nr. 3-4, p. 85-102; Andrei Antalffy, Călătoria lui Evlya

Celebi prin Moldova în 1659, în BCIR, XII, 1932, p. 5-56; Fr. Babinger, Robert Bargrave, un voyageur

anglais dans les pays roumains du temps de Basile Lupu (1652), în AARMSI, seria a II-a, tom. XVII

(1935-1936), p. 141-189; Idem, O relaţiune neobservată despre Moldova sub domnia lui Antonie Vodă

Ruset, în AARMSI, seria III, tom. XIX (1937), p. 109-136; Petre P. Panaitescu, Călători poloni în ţările

române, Bucureşti, 1930; Maria Găzdaru, Dimitrie Găzdaru, Călători şi geografic italieni în sec. XVII.

Referinţele lor despre ţările româneşti, în “Arhiva”, XLVI (1939); G. Pascu, Călători străini în Moldova

şi Muntenia în sec. al XVIII-lea: Carra, Bauer şi Struve, Iaşi, 1940; Gh. Ghinulescu, Pietro Deotato e la

sua rellazione sulla Moldavia (1641), în Diplomatarium Italicum, IV, (1939), p. 75-135; Gheorghe Gh.

Beziconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947; Izvoare străine pentru istoria

românilor. Volum îngrijit de Ştefan S. Gorovei, Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi, 1988 ş.a.

4. Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. I-IV, Bucureşti, 1928-1929. Vezi şi ediţia

apărută în 1981, la Ed. Eminescu sub îngrijirea lui Adrian Anghelescu.

5. Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Călători străini

despre Ţările Române, vol. I-X, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1968-2000 (în continuare se

va cita Călători străini).

6. Paul Cernovodeanu, Societatea feudală românească văzută de călători străini (sec. XV-

XVIII), Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1973; Idem, Ţările Române în viziunea călătorilor englezi (a

doua jumătate a sec. al XVII-lea şi primele decenii ale celui de-al XVIII-lea), în SMIM, VI, 1973, p. 111-

114.

7. M.M. Alexandrescu-Dersca-Bulgaru, Economia agrară a Ţării Româneşti şi Moldovei,

descrisă de călătorii străini (sec. XV-XVII), în RdI, 21, 1968, nr. 5, p. 851-857.

8. Dan A. Lăzărescu, Imaginea României prin călători, vol. I (1716-1789), Ed. Sport-Turism,

Bucureşti, 1985; vol. II (1789-1821), Bucureşti, 1986.

9. Paul Cernovodeanu, Societatea feudală românească văzută de călători străini (sec. XV-

XVIII), Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1973; Izvoare străine pentru istoria românilor. Volum îngrijit

de Ştefan S. Gorovei, Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi, 1988.

10. Călători străini, vol. I-X, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1968-2000.

11. Vezi şi Vasile Neamţu, La tehnique de la production céréalière en Valachie et en Moldavie

jusqu’au XVIII-e siècle, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1975, p. 27-38.

12. Călători străini, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 401-404.

13. Ibidem, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 641.

14. Gheorghe Gh. Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 35.

15. Fr. Babinger, Robert Bargrave, Un voyageur anglais dans les Pays Roumains du temps de

Basile Lupu (1652), în AARMSI, seria a II-a, tom. XVII (1935-1936), p. 144-148 şi 186.

16. Călători străini, vol. IV, Bucureşti, 1972, p. 36.

17. Ştefan Raicevich, op. cit., p. 35.

18. Călători străini, vol. I, p. 402.

19. Ibidem, vol. II, p. 381.

20. Ibidem, vol. VI, Bucureşti, 1976, p. 299.

21. Vasile Neamţu, op. cit., p. 130-133.

22. Călători străini, vol. VI, p. 30 şi 59.

23. Diplomataricum Italicum, vol. I, p. 165.

24. Charles de Peyssonnel, Observations sur les Peuples barbares qui ont habité les bords du

Danube, Paris, 1765, p. 238.

25. John Bell of d’Antermony, Relation de mon voyage de St. Petersbourg à Constantinopole,

în Th. Codrescu, Uricariul, vol. XXIV, p. 217.



15

26. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. II, Bucureşti, 1928, p. 119.

27. Ruggerio Giuseppe Boschovich, Giornale di un viaggio da Constantinopoli in Polonia,

Bassano, 1784, în Th. Codrescu, Uricariul, vol. XXIV, p. 254.

28. Ştefan Raicevich, Osservationi storiche, naturali e politichi in torno la Valachia e Moldavia,

Napoli, 1788, p. 35.

29. Gheron Netta, Expansiunea economică a Austriei şi explorările ei orientale, Bucureşti,

1931, p. 158.

30. Jean L. Carra, Histoire de la Moldavie et de la Valachie avec une dissertation sur l’Etat

actuel de ces deux Provinces, în N.T. Orăşanu, Istoria Moldovii şi a Românii, Bucureşti, 1857.

31. Gheorghe Bezviconi, op. cit., p. 155.

32. William Wilkinson, Tableau historique, geographique et politique de la Moldavie et de la

Valachie, Paris, 1821, p. 68.

33. “Moldova creşte cai turceşti şi moldoveneşti, cât şi foarte buni cai > şi alte

soiuri în mare număr”. Domnii erau constrânşi însă de sultan să nu admită scoaterea liberă a cailor din

ţară. Georg Reichersdorffer afirmă că Moldova trebuia să însoţească tributul anual datorat turcilor de

un număr de 50 de cai dintre cei mai de soi şi mai ageri” (Călători străini, vol. I, p. 199).

34. “Din Moldova, deci, se scoate acea mulţime de boi, din a căror carne se hrănesc nu numai

popoarele vecine ale Ungariei şi Rusiei ci şi ale Poloniei, Germaniei, ba şi ale Italiei şi mai ales, cei din

oraşul Veneţia. Pe aceşti boi veneţienii îi numesc boi ungureşti şi preferă carnea lor celorlalţi de

acelaşi fel” (Călători străini, vol. II, p. 381).

35. Caii moldoveneşti sunt mărunţi, dar “răbdători la trudă şi la foame, fără să ceară multă

îngrijire, mai ales dacă sînt adăpaţi” (Călători străini, vol. I, p. 419).

36. Călători străini, vol. II, p. 638 şi 641).

37. Ibidem, p. 247.

38. Ibidem, vol. III, p. 296.

39. În ţinuturile din Bugeac, bogate în păşuni, se găseau “mulţime mare vite” (Călători străini,

vol. III, p. 180). Autorul descrierii menţionează îmbrăcămintea specifică românească: căciuli, cojoace

şi opinci din piei (Ibidem, p. 181).

40. Locuitorii din Moldova şi Ţara Românească “au din belşug animale de tot felul…, ei

slujindu-se pentru munca câmpului de bivoli din care au o mulţime” (Călători străini, vol. III, p. 672-

673).

41. Călători străini, vol. IV, p. 36.

42. Locuitorii din regiunile de şes cresc “vite de tot felul şi chiar bivoli, de care se slujesc în loc

de boi sau cai la cultura pământului” (Călători străini, vol. IV, p. 383).

43. Călători străini, vol. IV, p. 575.

44. Descriind regiunile de stepă ale spaţiului carpato-nistrian, el remarcă belşugul “de cai foarte

buni” şi “boi foarte mari” (Călători străini, vol. IV, p. 587).

45. Moldova era vestită “în vaci prea frumoase, precum şi cai” (Călători străini, vol. V,

Bucureşti, 1973, p. 81).

46. “Provincia este bogată… în vaci, boi, oi, unt; cresc cai foarte frumoşi şi de preţ, iar la turci

sînt de mare preţ caii moldoveneşti” (Călători străini, vol. V, p. 283). Trecând prin diferite oraşe

călugărul menţionează şi animalele ce existau în gospodăriile locuitorilor: la Galaţi - “boi, vaci şi alte

patrupede”; la Bârlad – “grâne şi vite”; la Huşi – “cai”; la Iaşi – “cirezi multe de boi, oi, vaci, cai”; la

Cotnari – “locuitorii se ajută mult cu vînzarea vitelor, boi, vaci, oi, cai”; la Suceava – “vitele sînt multe şi

mai de soi, fiind aproape de munte”; la Baia – se cresc multe animale “cărora le prieşte muntele”; la

Târgu Neamţ – sunt multe vite “deoarece au păşunile trebuitoare”; la Săbăoani – “mai ales boi şi cai”;

la Roman – sunt boi, oi şi vaci; la Bacău – “nu lipsesc vacile, boii şi oile”; la Trotuş – se aminteşte de

extragerea sării cu nişte roţi, învârtite cu ajutorul cailor. Locuitorii din jur “sînt obligaţi să dea pe rînd

cai cu care să scoată sarea şi să aducă lemne” (Ibidem, p. 226-249). După cum se poate observa, în

voiajul său prin diferite oraşe, Pietro Deodato Bakšič nu uită să amintească, de fiecare dată, bogăţia

de vite.

47. Iezuitul Paul Beke, de origine maghiară, este pur şi simplu impresionat de mărimea şi

frumuseţea vitelor: “Această regiune produce cai foarte buni, oi şi boi, atît de mari încît dacă cineva nu

i-ar vedea cu ochii, abia ar da crezare celui ce i-ar povesti despre ei”. De asemenea, el pomeneşte de

“prăsirea” porcilor (Călători străini, vol. V, p. 276).

48. Marco Bandini este de părere că numele oraşului Iaşi ar proveni de la un păstor care-şi

păştea cireada de boi pe acest loc (Călători străini, vol. V, p. 237). Ţinuturile Ţării Moldovei erau

bogate în oi şi boi. Un singur boier – spre exemplu - ar fi avut circa 24.000 de oi (cf. Nicolae Iorga,

Istoria românilor prin călători, vol. I, p. 322).

49. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. II, p. 55.

50. Andrei Antalffy, Călătoria lui Evlia Celebi prin Moldova în 1659, în BCIR, XII, 1932, p. 5-56;

scriind despre mulţimea şi frumuseţea vitelor din Moldova Evlia Celebi afirma: “Numai Allah ştie

numărul animalelor de acolo” (Călători străini, vol. VI, p. 485).



16

51. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. II, p. 58.

52. Ibidem, p. 119.

53. Ogoarele, potrivit părerii acestui călător, erau doar în mică măsură cultivate, bogăţia de

bază a ţării constituind-o vitele. Abatele Boschovich laudă “extraordinara mărime a animalelor cornute

care se găsesc în toată Moldova”. Anual se vindeau aproximativ 200-300.000 oi şi 40.000 boi la un

preţ destul de mic (R.G. Boschovich, Giornale di un viaggio da Constantinopoli in Polonia, Bassano,

1784, în loc. cit., p. 259). Vezi şi N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, ed. Adrian

Anghelescu, Bucureşti, 1981, p. 359.

54. În Principatele Române extracarpatice ar fi existat în vremea sa 4.000.000 de oi, care

preţuiau 1-2 lei oaia. Domnii strângeau numai din oierit 170.000 lei (Ştefan Raicevich, op. cit., p. 35-

40).

55. Prin informaţiile pe care ni le furnizează, Sulzer se dovedeşte a fi un bun cunoscător al

realităţilor economice din Ţările Române. El face aprecieri consistente privind efectivul de animale,

preţul acestora, cuantumul dărilor, în special în ce priveşte oieritul. Boierii erau impuşi la această dare,

dar aveau scutite peste 400.000 de oi (Fr. J. Sulzer, Geschichte des Transalpinischen Daciens, Wien,

1781, p. 234-236; vezi şi Iorga, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, ed. Adrian Anghelescu,

Bucureşti, 1981, p. 377).

56. J. L. Carra, Histoire de la Moldavie et de la Valachie avec une dissertation sur l’état actuel

de ces deux Provinces, în op. cit.

57. Alex d’Hauterive, Memoire sur l’état de la Moldavie en 1787, Bucureşti, 1902.

58. Charles de Peyssonnel, Traté sur le commerce de la Mer Noire, vol. II, Paris, 1787, p. 198-

199.

59. N. Iorga, O nouă descriere a Moldovei în sec. al XVIII-lea de un suedez, în “Revista

Istorică”, Bucureşti, XVI, 1930, nr. 1-3, p. 1-28; nr. 3-4, p. 85-102.

60. Anual, se sacrificau 40.000 de vite pentru prepararea cervişului, care se vindea la

Constantinopol. Oi existau din belşug, iar pieile de miel erau vestite în toată Europa. Alături de boi şi

oi, în ţinuturile Moldovei se creşteau şi capre. În zona de munte se prepara, cu pricepere, caşul şi

caşcavalul, iar pe lângă stâne, creşteau mulţi porci (Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. III, p. 30).

61. Andreas Wolf, Beitrage zu einer statistisch – historischen Beschreibung des Fürstenthums

Moldau; N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. II, p. 110.

62. Franz Joseph Sulzer, op. cit., p. 236.

63. V. A. Urechia, Codex Bandinus. Memoriu asupra scrierii lui Bandini de la 1646, Bucureşti,

1899, p. 2.

64. Evlia Celebi pomeneşte de breasla pastramagiilor de vite din Istanbul. Cei mai mulţi dintre

membrii acestei bresle erau “gheauri, valahi şi moldoveni” (Călători străini, vol. VI, p. 347). Samuel

Twardowski scria, pe la 1622, despre pastrama afumată şi uscată la soare (Ibidem, vol. IV, p. 501).

65. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. II, p. 55.

66. Cele mai alese rase de boi creşteau în lunca Prutului şi în sudul Basarabiei, unde exista o

iarbă subţire, foarte hrănitoare (Călători străini, vol. I, p. 402-404).

67. Mihail Kogălniceanu, Cronicele României sau Letopiseţele Valahiei şi Moldaviei, vol. II, Iaşi,

1874, p. 18-19.

68. Ibidem, vol. V, p. 75.

69. Domnii Moldovei trimiteau în fiecare an la Constantinopol efective de peste 60.000 de oi

(W. Wilkinson, An account of the Principalites of Walachia and Moldavia, London, 1820, p. 75-78).

70. G. Călinescu, Paul Beke, în Diplomatarium Italicum, vol. II, p. 352.

71. Mihai Lazăr, Creşterea animalelor în Moldova în viziunea izvoarelor narative interne, în

“Suceava. Anuarul Muzeului Naţional al Bucovinei”, XX, 1993, p. 103-111.

72. Călători străini, vol. I, p. 407.

73. Ibidem, p. 199.

74. Ibidem, vol. IV, p. 575-577.

75. Ibidem, vol. I, p. 148-154

76. Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. II, p. 55.

77. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1973, p. 115-117.

78. Călători străini, vol. I, p. 169-465; vol. II, p. 63.

79. Ibidem, vol. I, p. 383.

80. Ibidem.

81. Ibidem, vol. V, p. 75

82. Fr. Babinger, Robert Bargrave, un voyageur anglais dans les Pays Roumains du temps de

Basile Lupu (1652), în loc. cit. p. 184.

83. Călători străini, vol. I, p. 199; vol. IV, p. 501.

84. Ibidem, vol. III, p. 202; Andreas Wolf susţinea că în secolul al XVIII-lea domnii obţineau,

anual, pe seama văcăritului 200.000 de piaştri, din care 40.000 de piaştri numai din dările pe cai (N.

Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. III, p. 110).



17

85. Informaţii de această factură ne furnizează: Graziani (Călători străini, vol. I, p. 382),

Erasmus Otwinowski, (Ibidem, vol. II, p. 120), John Neweberrie (Ibidem, vol. II, p. 518), Georgius

Dousa (Ibidem, vol. IV, p. 87), Paulo Bonici (Ibidem, vol. V, p. 20).

86. Călători străini, vol. V, p. 80.

87. Ibidem, vol. I, p. 199; W. Wilkinson, menţionând furniturile destinate oraşului

Constantinopol ne dă cifra de 250.000 de oi (N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. III, p. 102), iar

Boschovich indică 200.000-300.000 de berbeci (Ibidem, vol. II, p. 186).

88. Călători străini, vol. IV, p. 347, 351, 412 şi 489. În anul 1651, Vasile vodă Lupu se plângea

în scris hanului tătărăsc că supuşii acestuia i-ar fi pârjolit ţara, luându-i peste “200.000 de vite mari şi

mici şi cai” (Călători străini, vol. V, p. 453).

89. Gh. Bezviconi, op. cit., p. 71.

90. Călători străini, vol. III, p. 289-290.

91. Ibidem, vol. II, p. 381.

92. Avutul moldovenilor consta, în special, în efectivele de vite. Ele se vindeau “nu numai în

Ungaria şi Rusia care sînt ţările cele mai apropiate de dînşii, dar mai trimit, în fiecare an, un număr

însemnat în Polonia, Prusia, Silezia, Boemia, Germania, Italia şi Turcia” (Călători străini, vol. II, p.

641).

93. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. II, p. 54-55.

94. Călători străini, vol. IV, p. 575.

95. Ibidem, vol. V, p. 276.

96. Ibidem, p. 81.

97. Potrivit aprecierilor lui Boschovich, în fiecare an se vindeau, în Silezia, circa 40.000 boi

graşi, cu un preţ bun – 10 galbeni. Urmau, în ordine, ca număr, caii, aproximativ 10.000, preţuiţi la 20-

30 ughi calul, pe care străinii îi foloseau, cu precădere, la transportul artileriei uşoare (N. Iorga, Istoria

românilor prin călători, vol. II, p. 186). Tot în sec. al XVIII-lea, pe la 1742, un anonim turc preciza că

vitele moldovenilor erau foarte căutate în Rusia, Polonia, Ungaria, Silezia şi Austria. Afaceri

comerciale mari realizau ienicerii turci, unii reuşind să comercializeze câte 40.000-50.000 de oi. Ne

sunt înfăţişate preţurile la unele animale şi produse animaliere: oi, cai şi unt. La Soroca se organizau,

anual, câte 18 bâlciuri (N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. II, p. 198-200).

98. Moldovenii ar fi vândut, anual, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, circa 70.000 de oi, cu preţul

de 2 lei oaia, 60.000-70.000 de boi şi 20.000-30.000 de cai (N. Iorga, Istoria românilor prin călători,

vol. II, p. 276).

99. După opinia lui Bohrer, Austria cumpăra cea mai mare parte din caii de remontă din

Bucovina şi Moldova (A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. I. Vlădescu, vol. X, p.

116).

100. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. III, p. 102.

101. Ibidem.

102. Ibidem, vol. II, p. 186, 236 şi 240-241; Călători străini, vol. IV, p. 575.

103. În principalele oraşe se organizau în fiecare an câte 7 târguri de vite “pe câmpii foarte

întinse, cu mare mulţime de negustori”. Graziani era fascinat de mulţimea boilor, de preţul lor mic şi de

rapiditatea cu care se încheiau tranzacţiile comerciale (Călători străini, vol. I, p. 381-382).

104. La Iaşi, negustorii polonezi beneficiau de o situaţie privilegiată. Ei plăteau vamă pentru

fiecare bou sau vacă numai 20 de aspri (Călători străini, vol. II, p. 518). Paul Beke nota, în anul 1644,

că la Iaşi era “piaţa negustorilor ce roiesc din Asia şi ţările înconjurătoare din Sciţia, Polonia,

Transilvania şi chiar Italia (Ibidem, vol. V, p. 281). Abatele Boschovich a observat în apropiere de Iaşi,

la Scânteia, unde era un vechi vad comercial, multe cirezi de vite ale negustorilor care comercializau

“boi moldoveneşti” (N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. II, p. 182).

105. În anul 1587, trecând prin Cernăuţi, de ziua Rusaliilor, Lestar Gyulaffy a văzut o mulţime

de vite aduse la bâlci: “peste 30.000 de vite, care preţuiesc 80.000 de florini”. În oraşul Cernăuţi îşi

avea sediul “vama cea mare a voievodului moldovean”. Ea aducea vistieriei un venit anual de peste

100.000 de florini. În timpul deplasării sale prin Moldova, Petru vodă Şchiopul, i-a pus la dispoziţie “la

fiecare popas doi boi de tăiat şi 15 oi şi un butoi cu bere” (Călători străini, vol. III, p. 209). La peste un

secol şi jumătate, în anul 1739, un negustor rus, ajungând la Cernăuţi, într-o zi de târg, a rămas

profund mirat de mulţimea vitelor de tot soiul care se vindeau cu uşurinţă, pentru a lua apoi drumul

spre Breslau, în Silezia şi Polonia (Gh. Bezviconi, op. cit., p. 106).

106. La Suceava, “în ziua de Sf. Ioan cel Nou se deschidea un iarmaroc ce ţinea opt zile, la

care venea lume din toată ţara” (Călători străini, vol. V, p. 72).

107. Locuitorii din zona Cotnarilor “se ajută mult cu vânzarea vitelor, boi, vaci, oi, cai” (Călători

străini, vol. V, p. 23).

108. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. II, p. 86.

109. Ibidem, vol. III, p. 26.

110. Veniamin Ciobanu, Aspecte ale relaţiilor comerciale dintre Moldova şi Polonia în sec. al

XVIII-lea, în AIIAI, vol. VIII, 1971, p. 120-141.



18

IV. CONTRIBUŢII ISTORIOGRAFICE



a. Cercetări istorice

Problematica îndeletnicirilor agricole a fost abordată în literatura noastră istorică cu

precădere prin prisma relaţiilor agrare. Orientarea investigaţiilor în această direcţie a eclipsat, evident,

cunoaşterea elementelor de ordin tehnic. S-au păstrat puţine informaţii despre nivelul tehnic al

cultivării plantelor şi păstoritului, despre efectivele de animale, despre producţia de nutreţuri etc.

Dificultăţile de documentare şi inexistenţa unei metodologii integrate de cercetare nu au

permis tratarea în profunzime a ocupaţiilor agricole tradiţionale. Preocupările ştiinţifice în domeniu au

vizat mai cu seamă oieritul, sector economic pus mai bine în evidenţă de izvoarele etnografice şi

folclorice. Exagerarea ponderii anumitor categorii de izvoare şi utilizarea uneori neadecvată a

terminologiei agrare de epocă au generat o serie de confuzii, în ceea ce priveşte înţelegerea

caracterului economiei medievale.

Primele cercetări mai consistente referitoare la istoria agriculturii moldoveneşti aparţin unor

2 3

istorici de mare erudiţie. Analizând terminologia ocupaţiilor agricole, B. P. Hasdeu şi A. D. Xenopol

erau de părere că termenii de bază utilizaţi în Evul Mediu în domeniul agriculturii reflectă caracterul

pastoral al vieţii poporului nostru. Apelând cu precădere la argumente de natură lingvistică şi

folclorică, ei credeau că la origini românii s-au îndeletnicit în principal cu păstoritul şi că abia în zorii

4

Evului Mediu ar fi deprins şi practica cultivării plantelor . În întreaga epocă medievală - remarca A.D.

Xenopol - păstoritul a rămas o îndeletnicire economică de bază, în timp ce cultivarea plantelor a

5

evoluat lent şi pe spaţii restrânse . O opinie asemănătoare a formulat Radu Rosetti. Modul de folosinţă

a pământului şi specificul vieţii sociale în spaţiul carpato-danubiano-pontic ar indica, cu destulă

claritate, caracterul economiei. Românii ar fi fost deci, în trecut “un popor mai mult păstor decât

6

agricultor” .

În perioada interbelică s-a realizat un real progres în cercetarea păstoritului transhumant.

7

Bazate pe analiza comparativă a izvoarelor narative şi documentare, studiile lui Ştefan Meteş şi

8

Andrei Veress au însemnat un progres evident în cercetarea păstoritului transhumant. Ni se oferă,

spre exemplu, date interesante despre păstoritul ardelenilor în Moldova şi Ţara Românească, despre

rasele indigene de oi existente în spaţiul de locuire românească, despre obligaţiile fiscale ale păstorilor

transhumanţi, despre măsurile sanitare preconizate în zonele de frontieră pentru stăvilirea molimelor,

9

despre furniturile de oi şi berbeci către sulgeria imperială otomană ş.a .

O opinie interesantă cu privire la caracterul economiei agricole medievale a avansat marele

istoric Nicolae Iorga. În vasta sa operă ştiinţifică, patriarhul istoriografiei româneşti a îmbrăţişat şi

problematica de ansamblu a îndeletnicirilor agricole. Dacă activitatea ştiinţifică întreprinsă de Nicolae

Iorga pe tărâmul istoriei economiei nu s-a concretizat în studii speciale relative la creşterea animalelor,

în schimb unele aspecte particulare ale acestei ramuri economice se întâlnesc răzleţite în lucrări de

10 11 12

sinteză şi în câteva studii asupra vieţii rurale şi comerţului . Concepţia lui Nicolae Iorga privitoare

la economia agricolă, în general, şi la cea păstorească, în special, este limpede expusă în

binecunoscuta sinteză Istoria poporului românesc, publicată în perioada 1925-1928. Deşi discuţia are

loc într-un spaţiu tipografic restrâns, impus de natura şi obiectivele lucrării, ideile sunt formulate cu

claritate. În viziunea ilustrului savant, românii apar în zorii Evului Mediu deopotrivă “ca popor de

13

plugari şi păstori” . Locuitorii din partea muntelui se îndeletniceau cu creşterea vitelor, cu exploatarea

şi prelucrarea lemnului, cu vânătoarea şi cărăuşia, dar nu neglijau nici cultivarea pământului, pe care o

14

practicau în locuri mai joase, defrişate cu multă trudă şi transformate în livezi şi ogoare . În Moldova,

cultura plantelor se practica “peste tot până sus la munte”. Doar în partea vestică a principatului,

preponderent muntoasă, acestei ocupaţii “nu-i mergea prea bine”. Ocupaţia “naţională” a românilor –

era de părere Nicolae Iorga - a fost “în toate vremurile în primul rând agricultura” (aici cu sensul de

15

cultivarea plantelor n.n.) . Ridicându-se, ca şi Petre Cancel, împotriva adepţilor tezei nomadismului

pastoral, el argumenta caracterul preponderent sedentar al populaţiei româneşti din întreg spaţiul intra

16

şi extracarpatic . O remarcabilă contribuţie a avut Nicolae Iorga la punerea în circuitul ştiinţific a unui

imens fond documentar referitor la ocupaţiile agricole. Izvoarele editate prin strădania sa au lărgit

considerabil baza de studiu.

În perioada de până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, rezultatele înregistrate de

istorici în domeniul ce face obiectul discuţiei noastre au fost, în continuare, de mică amploare. Unele

consideraţii privind economia zootehnică medievală pot fi întâlnite în sinteza de istoria românilor a lui

17 18

Constantin C. Giurescu sau în cuprinsul câtorva studii despre obligaţiile fiscale şi despre comerţul

19 20

intern şi extern . Contribuţiile ştiinţifice în domeniile fiscalităţii şi comerţului au dovedit ponderea

mare a animalelor şi produselor animaliere în ansamblul surselor de venituri atât în gospodăriile

feudale, cât şi în cele ţărăneşti.

Literatura istorică mai veche, inclusiv cea interbelică, a avut, în cele mai multe cazuri, o sferă

tematică relativ restrânsă şi a înfăţişat, în manieră schematică, o serie de aspecte particulare vizând

economia animalieră. Domenii importante precum: evoluţia gospodăriilor domeniale şi ţărăneşti,



19

caracterul, mărimea şi tehnicile de exploatare a rezervei senioriale, zonarea geografico-economică a

ocupaţiilor, evoluţia tehnicilor agro-pastorale, modul de asigurare a bazei furajere, aşezările sezoniere

21

(odăi, târle, stâne, câşle) au captat numai în mică măsură interesul medieviştilor . Totodată, nu a fost

înţeles imperativul cercetării inter şi multidisciplinare, rezultatele ştiinţifice exprimând puncte de vedere

unilaterale, adesea contradictorii. În atare condiţii, nu este de mirare că nu s-a putut ajunge la

închegarea unei viziuni coerente asupra rolului şi locului creşterii animalelor în ansamblul economiei

22

feudale .

Cele mai importante aspecte luate în discuţie de istoriografia postbelică au vizat caracterul

economiei agrare şi ponderea creşterii animalelor şi cultivării plantelor în cadrul agriculturii. Abordarea

acestor probleme de fond ale economiei medievale înainte de a se cunoaşte, în detaliu, ramurile

constitutive ale agriculturii, a favorizat, cum era şi de aşteptat, exprimarea unor puncte de vedere

nerealiste, insuficient fundamentate ştiinţific şi metodologic. Din confruntarea de idei, pe lângă opinii

ce nu au putut rezista judecăţii timpului au rezultat însă şi unele concluzii viabile, ce au fost ulterior

acceptate, prin consens, şi integrate în circuitul ştiinţific.

Astfel, dacă cercetătorii mai vechi erau tentaţi să identifice păstoritul cu creşterea animalelor,

în general, începând din deceniul al şaselea al secolului XX, istoricii au argumentat, în mod just, că

păstoritul a reprezentat doar o componentă a economiei zootehnice, ponderea principală având-o

creşterea vitelor mari, necesare muncilor agricole şi cărăuşiei. Totodată, creşterea animalelor şi

cultivarea plantelor sunt definite drept sectoare de bază ale economiei. Pe baza aprofundării tuturor

categoriilor de izvoare s-a urmărit stabilirea rolului şi ponderii celor două subramuri. Din păcate,

această operaţiune a intrat în preocupările istoricilor mult prea devreme, când nu se acumulaseră încă

suficiente dovezi şi, ca urmare, nu se putea ajunge la concluzii pertinente.

Maniera de a trata realităţile economiei agricole, pornind de la general la particular, s-a

concretizat şi cu prilejul unei dezbateri istorice desfăşurate la nivelul principalelor instituţii ştiinţifice de

23

profil din ţară . Nu s-a ajuns în timp util la soluţii viabile şi, după părerea noastră, acest lucru reflecta

limitele metodologice ale cercetării istorice în domeniu. Progrese notabile puteau fi dobândite numai

prin investigaţii sistematice întreprinse în jurul unui evantai larg de aspecte. Atenuarea ideilor

exclusiviste în privinţa caracterului economiei agricole, încadrarea cercetării într-un sistem

metodologic coerent şi unitar, cunoaşterea temeinică, până la amănunt, a realităţilor economice

deveneau cerinţe imperioase în faţa medieviştilor.

Declanşarea amplei acţiuni de editare sistematică a izvoarelor documentare şi narative ale

evului mediu de către forurile ştiinţifice de resort, a contribuit la sporirea considerabilă a fondului de

informaţii, iar rezultatele nu au întârziat să apară.

În deceniul al şaselea s-a impus ideea predominării cultivării plantelor în raport cu creşterea

animalelor. Istoricii în cauză au raportat direct realităţile din Principatele Române la cele din apusul

Europei. La sfârşitul acelui deceniu şi la începutul celui următor, această teză avea să cunoască un

proces de atenuare sensibilă prin cercetările întreprinse de Petre P. Panaitescu, Constantin Cihodaru,

Nicolae Corivan, Ilie Grămadă, Sergiu Columbeanu, Henri H. Stahl ş.a. În continuare au avut prioritate

cercetările circumscrise relaţiilor agrare. Prin aprofundarea diverselor laturi ale acestui domeniu exista

posibilitatea lărgirii viziunii asupra vieţii social-economice în general şi a ocupaţiilor agricole în special.

Deoarece conţinea indicii preţioase despre caracterul şi ponderea economiei agricole,

problematica apariţiei, evoluţiei şi exploatării rezervei feudale a beneficiat de o anume atenţie din

partea istoricilor. Astfel, prin utilizarea unor date din surse variate s-a argumentat faptul că rezerva

24

seniorială s-a format relativ târziu . În secolul al XVII-lea, ea constituia o realitate, dar “a fost folosită

25

mai mult pentru creşterea animalelor şi mai puţin pentru agricultură” . Element constitutiv important al

rezervei senioriale, braniştile erau destinate, în principal, păşunatului vitelor domneşti, mănăstireşti şi

boiereşti, recoltării fânului, precum şi pentru albinărit, vânătoare şi pescuit. Locuitorii din preajma

26

braniştilor erau obligaţi să cosească, să adune şi să transporte fânul la grajdurile stăpânilor . Aspecte

interesante privind braniştile mănăstireşti au fost evidenţiate de Constantin Ciohodaru. Regiunea de

munte adăpostea stâne, boişti, bouării, căprării, văcării, viţelării în perimetrul cărora erau construite

27

odăi, coşere, perdele şi pătule . Ca urmare a colaborării dintre istorici şi geografi, în ultimul timp s-au

28

putut reconstitui limitele braniştilor mănăstireşti de pe teritoriul ţinuturilor Suceava şi Cernăuţi . Tot pe

linia cunoaşterii rezervei feudale, Valeria Costăchel s-a ocupat de poieni şi fânaţuri, insistând asupra

29

importanţei lor pastorale . În context s-a făcut precizarea că recoltatul fânului era “una din îndatoririle

30

de bază ale ţăranului dependent” . Această activitate ilustrează importanţa acelei părţi a rezervei

senioriale destinată creşterii vitelor. Rolul economic al poienilor, fânaţurilor, imaşurilor, runcurilor,

31

arşiţelor, lazurilor şi curăturilor reiese şi din studiile dedicate obştii săteşti şi formelor de proprietate

32

funciară . Ocupându-se de evoluţia domeniului feudal în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a

secolului al XIX-lea, Gheorghe Platon a ajuns la concluzia că economia Moldovei a evoluat lent, dar

33

s-a angrenat progresiv pe calea producţiei de mărfuri . Creşterea pieţei interne se datora deopotrivă

intensificării creşterii vitelor şi cultivării plantelor.

După cum se ştie, condicile de venituri şi cheltuieli mănăstireşti şi boiereşti prezintă o

34

importanţă cu totul aparte pentru cunoaşterea economiei domeniale . Numărul extrem de redus al



20

acestor categorii de izvoare şi caracterul lor disparat nu au permis până în prezent decât înfăţişarea

parţială a gospodăriei feudale din câteva zone ale Moldovei. Analizând “sămile” mănăstireşti din anul

1742, bogate în date de natură economică, Nicolae Corivan şi Ilie Grămadă au ajuns la interesante

constatări privind gospodăria feudală mănăstirească din Moldova în prima jumătate a secolului al

35

XVIII-lea . Economia domeniului mănăstiresc era orientată preponderent spre sectorul zootehnic.

Mănăstirile dispuneau de însemnate efective de vite din vânzarea cărora rezultau sume apreciabile de

36

bani .

Gospodăria mănăstirească şi ţărănească din zona de munte a Moldovei la sfârşitul secolului al

37

XVIII-lea şi începutul celui următor a fost cercetată, cu frumoase rezultate, de Corneliu Istrati . În

acest spaţiu geografic, creşterea vitelor “apare peste tot ca una din ramurile de bază ale economiei”,

38

dezvoltată mai cu seamă în cadrul gospodăriilor ţărăneşti . Ideea preponderenţei vitelor în

gospodăriile ţărăneşti faţă de cele domeniale reflectă o situaţie specifică epocii medievale pentru toată

zona montană a Moldovei. Corneliu Istrati a manifestat interes şi pentru gospodăria boierească,

39

desprinzând concluzii valoroase privind nivelul şi structura calitativă a componentelor agriculturii .

40

În contextul unor preocupări mai largi vizând istoria economiei agrare moldovene , Gheorghe

Sibechi s-a ocupat în câteva studii restrânse ca întindere, dar dense în idei şi informaţii, de creşterea

41

bovinelor, cabalinelor şi ovinelor în secolul al XVIII-lea . Acuzând “penuria de date statistice”,

Gheorghe Sibechi a remarcat importanţa creşterii cornutelor mari, la nivelul întregii Moldove. Această

îndeletnicire era facilitată de condiţiile fizico-geografice şi determinată de trebuinţe majore ale

42

populaţiei: munci agricole, cărăuşie, alimente, piei ş.a. . Efectivul anual de bovine al Moldovei la

nivelul secolului al XVIII-lea este estimat la cca. 300.000 - 400.000 de capete, apreciindu-se, totodată,

43

marile disponibilităţi la export: în jur de 40.000 - 60.000 de capete pe an .

Cercetări interesante efectuate de Constantin Cihodaru şi Gh. Pungă au dovedit existenţa pe

teritoriul Moldovei, în timpul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu, a unei adevărate reţele de ferme

44

zootehnice . Un cuprinzător document statistic privind efectivele de bovine şi cabaline de la sfârşitul

45

secolului al XVIII-lea a publicat, cu mai mulţi ani în urmă, Constantin Şerban . Este vorba de un

recensământ amănunţit al animalelor de tracţiune efectuat de autorităţile militare habsburgice în anul

1790.

46

De o atenţie specială a avut parte economia agricolă a fostului ţinut al Sucevei . În dorinţa de

a conferi consistenţă sporită cercetărilor s-a procedat mai întâi la reconstituirea peisajului vegetal al

47

zonei, apelându-se la izvoarele cartografice de epocă . Investigaţiile de geografie istorică s-au

dovedit indispensabile pentru aprecierea influenţei factorilor naturali asupra vieţii economice. Paralel,

s-au avut în vedere elementele de demografie istorică, analizate în strânsă legătură cu evoluţia

habitatului pe spaţii geografice bine individualizate. Schiţarea chiar şi parţială a cadrului natural,

demografic şi de locuire asigură, desigur, un fundament solid pentru cunoaşterea ocupaţiilor agricole.

48

Acest nivel al cercetării îl constatăm în special pentru valea Moldovei şi bazinul Şomuzului Mare .

O direcţie fertilă a medievisticii noastre, concretizată într-o bogată şi densă producţie

istoriografică, a reprezentat-o economia orăşenească. Se ştie, însă, că în acest domeniu preocupările

istoricilor s-au axat, multă vreme, pe meşteşuguri şi comerţ, ocupaţiile agricole trezind mai puţin

interes. Luarea în discuţie a economiei orăşeneşti fără o tratare corespunzătoare a ocupaţiilor agricole

a generat, desigur, o imagine incompletă şi oarecum deformată asupra realităţilor vieţii urbane.

Deficienţa putea fi înlăturată prin investigarea aprofundată a tuturor componentelor vieţii economice.

Potrivit unor studii mai noi, reiese că pe tot parcursul orânduirii feudale populaţia oraşelor a practicat

49

cultura plantelor şi creşterea animalelor concomitent cu meşteşugurile şi comerţul . Suprafeţe

50

apreciabile din hotarele oraşelor erau destinate păşunilor şi fânaţurilor .

Gospodăriile din vatră dispuneau de grajduri, iar pământul din hotar era împânzit cu odăi,

51

colibe, stâne şi mutări . De aici se desprinde ideea practicării curente a creşterii vitelor de către

marea masă a locuitorilor. În acelaşi timp, exista în cadrul economiei animaliere şi o direcţie

52

comercială, destul de pronunţată, pusă în evidenţă de creşterea unui mare număr de vite de negoţ .

Bogăţia de animale şi produse animaliere a impulsionat dezvoltarea meşteşugurilor alimentare şi a

53

celor în legătură cu prelucrarea pieilor . S-a acordat atenţie, deşi nu în suficientă măsură şi economiei

54

satelor din ocoalele cetăţilor şi curţilor domneşti . Deşi gospodăria feudală şi ţărănească a reţinut

55 56

atenţia istoricilor şi cu alte prilejuri în studii speciale sau în lucrări cu tematică mai largă , se poate

spune că problematica este încă departe de a fi studiată mulţumitor. Lipsa acută a condicilor de

venituri şi cheltuieli, a foilor de zestre va constitui şi în viitor un serios impediment în calea obţinerii

unor rezultate concludente.

Pentru a suplini parţial penuria de izvoare statistice s-a avut în vedere punerea în circuitul

ştiinţific, într-o mai mare măsură, a preţioaselor informaţii furnizate de călătorii străini şi de cronicari. S-

57 58

a observat astfel că jurnalele de călătorie şi cronicile , deşi nu prezintă consistenţa şi veridicitatea

sămilor, catastifelor şi diatelor contribuie totuşi, într-o bună măsură, la aprofundarea aspectelor de

fond ale economiei medievale. Fini observatori ai realităţilor vremii, atât cronicarii, cât şi călătorii străini

ne oferă detalii semnificative, care în multe cazuri scapă rigurozităţii actelor de cancelarie.





21

Sporul de informaţii obţinut prin studii speciale a contribuit la înţelegerea mai exactă a

structurii economiei agricole. Până în secolul al XIX-lea – afirma P. P. Panaitescu - creşterea vitelor a

fost ocupaţia principală a poporului nostru şi abia începând cu acest secol cultivarea plantelor a

59

întrecut sectorul zootehnic . Făcând această constatare de principiu, P.P. Panaitescu vedea în

creşterea vitelor o ocupaţie sedentară în legătură nemijlocită cu păşunile, poienile şi fânaţurile din

60

hotarul aşezărilor . Fenomenul transhumanţei este considerat drept o realitate permanentă a

61

economiei româneşti, fiind determinat de cauze naturale . Acelaşi istoric, raportând însă păstoritul



şi faptul că el se referea la animale, în speţă la oi, şi nu la oameni, care dispuneau de aşezări stabile

în vetrele satelor de baştină. P.P. Panaitescu nu a făcut totuşi distincţia ce se impunea între diferitele

zone geografice ale ţării, unde, prin natura împrejurărilor, păstoritul a putut căpăta fizionomii specifice.

În ultima vreme s-a admis că transhumanţa era practicată nu numai de păstorii ardeleni, ci şi de cei

moldoveni din zonele montane. O asemenea părere a fost avansată, în mod argumentat, de către

62

geograful sucevean Ioan Iosep, într-un studiu privitor la Câmpulungul Moldovenesc .

Studierea monografică a relaţiilor agrare din secolul al XVIII-lea a prilejuit evidenţierea

63

importanţei deosebite a creşterii animalelor . Până în secolul al XVIII-lea - afirma V. Mihordea -

economia agrară a Moldovei era axată “pe dezvoltarea întâi a creşterii vitelor şi în al doilea rând a

64

culturii cerealelor” . Argumentarea se verifică şi în ce priveşte renta în muncă, utilizată “în mare

65

măsură la creşterea vitelor gospodăriei feudale şi mai puţin în activitatea pe ogoare” .

Valorificând unele cercetări mai vechi efectuate în perioada interbelică, Constantin C.

66

Giurescu, a înfăţişat în deceniile şase-opt o concepţie originală, despre ocupaţiile agricole . Ţinând

seama de nivelul tehnic de exploatare a pământului, distinsul istoric socotea că în ansamblul

67

agriculturii româneşti medievale a prevalat creşterea vitelor . Abia în secolul al XIX-lea, cultura

plantelor datorită unor condiţii speciale de natură economică, demografică şi tehnică, a intrat în etapa

dezvoltării intensive. Interesante sunt referirile la rolul economic al pădurii, la tehnicile pastorale de

68

exploatare a vegetaţiei ierboase şi a fructelor .

Ştefan Olteanu s-a referit, cu câteva prilejuri, la necesitatea studierii unitare a agriculturii

69

medievale . Constatând în această privinţă existenţa unor lacune de ordin metodologic, el atrăgea

70

atenţia asupra unităţii organice dintre cultura plantelor şi creşterea animalelor . Încercarea unor

istorici de a stabili prioritatea uneia sau alteia din cele două ramuri ar constitui o eroare. Studierea

unitară a ocupaţiilor agricole - adevăr ce nu mai trebuie demonstrat - presupune, însă, cunoaşterea

detaliată a elementelor componente şi a caracterului lor în anumite perioade istorice, întrucât raportul

cantitativ şi calitativ dintre cultura plantelor şi creşterea animalelor a evoluat necontenit, reflectând

transformările înnoitoare pe plan demografic şi tehnic. Tocmai în această viziune, abordarea unitară a

celor două componente de bază ale agriculturii obligă, considerăm noi, la investigaţii aprofundate

pentru stabilirea cât mai exactă a fizionomiei lăuntrice a fenomenului economic.

În ultimii ani a contribuit din plin la cunoaşterea ocupaţiilor agricole şi arheologia. Datorită

cercetărilor de teren întreprinse atât în mediul rural, cât şi la oraşe, au fost obţinute date preţioase

care permit lărgirea considerabilă a spectrului de investigare a economiei agricole. Analiza bogatului

material arheologic (unelte, coase, furci, foarfece de tuns oile, obiecte de marcat vitele, oase de

animale), a aşezărilor şi locuinţelor a permis desprinderea unor concluzii interesante privitoare la

71

sectorul creşterii animalelor .

Ocupaţiile agricole, în general, şi cele pastorale, în special, au format, în mod firesc, o direcţie

importantă de studiu şi pentru istoricii din Republica Moldova. Cercetările întreprinse de medieviştii de

la Chişinău după cel de-al doilea război mondial au surprins un evantai larg de aspecte, soldându-se,

72

în unele privinţe, cu rezultate notabile . Între realizările mai de seamă amintim: zonarea geografică a

73

îndeletnicirilor agricole şi prezentarea caracteristicilor esenţiale ale economiei zootehnice .

S-a încercat, de asemenea, să se analizeze corelaţia dintre cultura plantelor şi creşterea

animalelor la nivelul principalelor unităţi de relief, cât şi a întregului spaţiu carpato-nistrean. Autorii

Istoriei R.S.S. Moldoveneşti: I.S. Grosul, P.V. Sovetov, D.M. Dragnev, N.A. Mohov, P.G. Dmitriev au

susţinut teza predominării creşterii animalelor în ansamblul economiei principatului moldav. În opoziţie

cu aceştia, F.A. Grecul a argumentat rolul determinant al cultivării plantelor. Ulterior, el avea să-şi

74

nuanţeze poziţia admiţând acelaşi rol şi pentru creşterea vitelor .

Structura economiei agrare a Ţării Moldovei şi ponderea elementelor ei constitutive au fost

discutate prin prisma unor indicatori reprezentativi, precum: tipul aşezărilor, modul de stăpânire şi de

folosinţă a pământului, rentabilitatea economică a ocupaţiei, veniturile gospodăriilor boiereşti,

mănăstireşti şi ţărăneşti, structura comerţului exterior şi a obligaţiilor Moldovei faţă de Imperiul

otoman, raportul cantitativ dintre suprafeţele de pământ cultivate şi cele destinate exploatării

pastorale, specificul creaţiilor folclorice ş.a. În cele mai multe cazuri, studiile de specialitate nu se

referă decât parţial la aceşti indicatori. De aceea şi concluziile avansate în literatura de specialitate au

75

un caracter unilateral şi reflectă, selectiv, realităţile economice ale epocii .

Comerţul cu vite şi produse animaliere a constituit în întreaga epocă medievală un sector de

bază al economiei Moldovei. Prezentă destul de des în preocupările cercetătorilor, această



22

problematică nu a beneficiat până în prezent de un studiu sistematic şi aprofundat, ci doar de analize

parţiale. Mai bine este cunoscută perioada de trecere de la Evul Mediu la epoca modernă pentru care

76

există un consistent studiu analitic datorat lui Andrei Oţetea . Explicaţia principală a nivelului relativ

scăzut de cunoaştere a comerţului o găsim în penuria de registre vamale. În condiţiile existenţei unui

număr limitat de documente statistice, informaţiile conţinute de privilegiile comerciale, corespondenţa

întreţinută de domni, boieri şi negustori atât pe plan intern, cât şi cu diferite centre comerciale străine,

cronicile şi relaţiile de călătorie au fost folosite din plin de istorici.

Dacă prin analiza şi coroborarea surselor de informare de care dispunem nu s-a putut ajunge

la rezultate optime, în schimb au putut fi desprinse concluzii valoroase în privinţa structurii calitative a

comerţului. Cercetările vizând comerţul au scos în relief marea bogăţie de vite şi produse animaliere

existente în Moldova, competitivitatea acestor mărfuri pe piaţa internă, dar mai cu seamă pe cea

77

externă . În ceea ce priveşte comerţul intern, s-a constatat că nivelul schimburilor a depins de

specificul economic al regiunilor ţării, de orientarea şi evoluţia rezervei feudale, precum şi de

78

necesităţile băneşti ale contribuabililor, impuse de politica fiscală excesivă . Lărgirea cadrului de

cunoaştere a gospodăriei feudale şi ţărăneşti va aduce, cu siguranţă, indicii preţioase despre volumul

comerţului intern.

Exportul de animale şi produse animaliere, deşi nu a fost abordat încă în spirit unitar la nivelul

79

epocii medievale, este, totuşi, bine reprezentat în scrisul istoric . În baza izvoarelor de epocă, s-a

precizat că bovinele, ovi-caprinele, cabalinele şi porcinele erau articolele care ocupau locul central la

export. Din comercializarea lor rezultau disponibilităţi mari de numerar într-o vreme când ţara era

lipsită de un sistem monetar propriu. O atenţie aparte s-a acordat relaţiilor comerciale cu Transilvania -

80

principalul client al vitelor din Moldova până la instaurarea dominaţiei economice otomane . Studii cu

81 82

caracter general au fost întreprinse apoi pentru comerţul Moldovei cu: Polonia , Rusia , Ţările

83 84 85 86

balcanice , Imperiul Otoman , Imperiul Habsburgic , Anglia . Procedându-se la stabilirea amplorii

participării diverşilor întreprinzători pe piaţa externă, s-a subliniat rolul deosebit al domnilor consideraţi

87

a fi cei mai mari negustori de vite . Dintre multiplele modalităţi de realizare a comerţului cu vite s-a

88

insistat mai mult asupra iarmaroacelor .

Un capitol distinct în activitatea istoriografică l-au reprezentat obligaţiile ţărănimii dependente

89

faţă de stăpâni . Dijma din fân, din animalele mici şi din produsele animaliere, prestaţiile la cositul,

adunatul şi transportul fânului pe rezerva feudală s-au numărat printre formele de bază ale rentei

feudale. Începând de la jumătatea secolului al XVIII-lea, în urma creşterii rezervei destinate cultivării

plantelor, obligaţiile în muncă cu animalele de tracţiune au sporit continuu.



NOTE

1. Paul Cernovodeanu, Constantin Rezachevici, Înfăptuiri şi priorităţi în medievistica

românească, în RdI, 33 (1980), nr.7-8, p. 1281-1376; Mihai Lazăr, Din istoriografia românească

privind creşterea animalelor în Moldova în epoca medievală, în CAMI, 2/1979, p. 145-148.

2. Bogdan P. Haşdeu, Originile agriculturii la români, în "Columna lui Traian", V (1874), p. 49-

53; Idem, Originile viniculturii la români, în "Columna lui Traian", V, (1874), p. 89-95; Idem, Originile

păstoriei la români. Elemente dacice. Studiu de filologie comparată, în "Columna lui Traian" V (1874),

p. 101-107, 124, 156, 173-177, 234-235.

3. A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol.II, Iaşi, 1896, p. 65-68; Idem, Studii

economice, Craiova, 1882; Idem, Starea economică a ţărilor române în epoca fanariotă, în "Arhiva

Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi", I (1889), nr. 1, p. 32-50.

4. A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţie citată, vol.II, p. 65-67; B.P. Haşdeu,

Originile agriculturii la români, în loc. cit., p. 50-51.

5. A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţie citată, vol.II, p. 68.

6. Radu Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, vol.I, Bucureşti, 1907, p. 127-128 şi

226. “Plugăria se făcea prea puţină, fiecare ara numai spre a strânge proviziunile neapărat trebuitoare

pentru hrana lui” (Ibidem, p. 128). Adunând o parte din fondul de documente referitoare la braniştea

de la Bohotin, Radu Rosetti a întocmit un cuprinzător studiu monografic. Deşi a avut la dispoziţie o

bogată şi variată informaţie, autorul a analizat-o doar parţial, fiind interesat în special de evoluţia

proprietăţii pe teritoriul braniştei şi doar tangenţial de ocupaţiile economice (Idem, Cronica Bohotinului,

în AARMSI, seria a II-a, tom. XVIII (1905-1906), Bucureşti, 1906, p. 153-324).

7. Ştefan Meteş, Păstori ardeleni în Principatele Române, Arad, 1925.

8. Andrei Veress, Păstoritul ardelenilor în Moldova şi Ţara Românească (până la 1821), în

AARMSI, seria a III-a, tom. VII, 1927, m. 6.

9. Ştefan Meteş avea să-şi dezvolte consideraţiile sale despre păstorit cu informaţii mult mai

bogate în lucrarea Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Bucureşti, 1971. Pentru

problematica păstoritului, vezi şi P. Cancel, Păstoritul la poporul român: precizări etnografico-istorice,

cu prilejul apariţiei studiului d-lui O. Densuşianu: Păstoritul la popoarele romanice, în "Convorbiri

literare, nr.9 (1913); Ion Nistor, Emigrările de peste munţi, în AARMSI, seria a II-a, tom XXXVII (1914-

1915), p. 815-865; Idem, Bejenari ardeleni în Bucovina, în CC, II-III (1925-1926), p. 443-535.



23

10. Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc, vol. I-IV, ediţia a doua, Bucureşti, 1925-1928;

Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Craiova, 1921; Idem, Istoria românilor prin călători, vol. I-

IV, Bucureşti, 1928-1929; Idem, Istoria românilor, vol.III-VII, Bucureşti, 1937-1938 ş.a.

11. Idem, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, Bucureşti, 1908; Idem,

Developpement de la question rurale en Roumanie jusqu'a la reforme agraire, Bucureşti, 1929; Idem,

Vrancea şi vrâncenii, Bucureşti, 1921; Idem, Le caractere comun des institutions de sud-est de

l'Europe, Paris, 1929 ş.a.

12. Hurmuzaki, Documente, vol. X, ediţie N. Iorga, Bucureşti, 1897 (Prefaţa); Nicolae Iorga,

Relaţiile comerciale ale ţărilor noastre cu Lembergul, Bucureşti, 1900; Idem, Negoţurile şi

meşteşugurile în trecutul românesc, Bucureşti, 1906; Idem, Câteva ştiri despre comerţul nostru în

veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1915; Idem, Polonais et Roumains. Relations politiques,

economiques et culturelles, Bucureşti, 1921.

13. N. Iorga, Istoria poporului românesc, ediţie citată, vol. I, p. 201.

14. Ibidem, p. 204; vol. IV, p. 116.

15. Ibidem. Ideea preponderenţei culturii plantelor în ansamblul economiei agricole, oarecum

singulară în contextul istoriografiei româneşti interbelice, avea să cunoască o serie de nuanţări în

lucrarea Istoria românilor prin călători, unde se afirmă că grânele nu se exportau întrucât "agricultura

era mărginită la nevoile ţării", în timp ce animalele se creşteau şi se comercializau din belşug datorită

existenţei unor condiţii excelente (op. cit., vol. I, Bucureşti, 1929, p. 129 şi passim).

16. "Astfel deci, prin cunoaşterea adevăratei stări a poporului şi a ţerii, cade prejudecata

istorică despre veşnicile şi fără ţel provocatoare de confuzii, ale păstorilor din care s-ar fi alcătuit în

mod exclusiv neamul românesc în evul mediu. Păstorii români erau numai o parte din numerosul

neam..." (N. Iorga, Istoria poporului românesc, vol. I, p. 204-205).

17. Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. I-III, Bucureşti, 1935-1937-1942.

18. N. Lăbuşcă, Despre cuniţă, Iaşi, 1925; I. Vlădescu, Despre dări şi impozite, Bucureşti,

1925; Ilie Minea, Reforma lui Constantin vodă Mavrocordat, Iaşi, 1927; I.C. Filitti, Despre reforma

financiară a lui Constantin Mavrocordat, Bucureşti, 1928; Idem, Consideraţii generale despre vechea

organizare fiscală a Principatelor Române până la Regulamentul Organic, Bucureşti, 1935; Virgil

Pântea, Impozite, taxe şi amenzi moldoveneşti până la 1504, în CI, X-XII (1936), nr. 2, p. 216-224 şi

XIII-XVI (1940), p. 134-161; C.A. Stoide, Despre sulgiu şi ialoviţă, în volumul omagial În memoria lui

Constantin Giurescu, Bucureşti, 1944, p. 493-502; Constantin C. Giurescu, op. cit., vol. II, partea a II-

a, p. 564-573; vol. III, partea I, p. 146-147 şi 214-269 şi partea a II-a, p. 460 şi 633-708.

19. La reliefarea diverselor aspecte ale comerţului cu vite pe piaţa internă şi-au adus

contribuţia mai multe categorii de specialişti. Vezi în acest sens: Ion Nistor, Handel und Wandel in der

Moldau bis zum Ende des 16 Jahrhunderts, Cernăuţi, 1912; D.Z. Furnică, Din istoria comerţului la

români, Bucureşti, 1908; N.A. Bogdan, Din trecutul comerţului moldovenesc, Iaşi 1925; Gheron Netta,

Bîlciurile în comerţul nostru, Bucureşti, 1939; Nicolae Iorga, Istoria comerţului românesc, vol. I-II,

Bucureşti, 1925; Gh. Zane, Economia de schimb în Principatele Române, Bucureşti, 1930; I. Holban,

Contribuţie la istoria comerţului românesc în secolul al XVIII-lea, în “Economia românească”, 1942, nr.

4-5.

20. I. Nistor, Die auswärtigen Handelsbeziehungen der Moldau im XIV, XV und XVI

Jahrhundert, Gotha, 1911; Gh. Duzinchievici, Contribuţii la legăturile comerciale româno-polone în

sec. al XVIII-lea, în RI, XXI (1935), nr. 7-9; Alex. Doboşi, Relaţiile comerciale ale Principatelor Române

cu Veneţia, Cluj, 1936.

21. Radu Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, I, Bucureşti, 1907; Idem, Despre

originea şi transformările clasei stăpânitoare din Moldova, în AARMSI, seria a II-a, tom XXIX (1906-

1907), Bucureşti, 1907, p. 145-212; Idem, Cum se căutau moşiile în Moldova la începutul veacului al

XIX-lea. I. Condica de răfuială a hatmanului Răducanu Roset cu vechilii pe anii 1798-1812, în

AARMSI, seria II, tom. XXXI (1908-1909), Bucureşti, 1909, p. 217-351; Nicolae Iorga, O gospodărie

moldovenească la 1777, după socotelile cronicarului Ioniţă Canta, Bucureşti, 1928; I.C. Filitti,

Proprietatea solului în Principatele Române până la 1864, Bucureşti, 1935; N.A. Bogdan, Imaşul

târgului Iaşilor, în "Ioan Neculce", 1924, fasc. 4, p. 46-80; Gh. Ghibănescu, Cheltuielile casei

Roznovanului pe jumătate de an (aprilie-octombrie). Sama de cheltuiala casii de la 1803 aprilie 1 până

la 1804 martie 31, în "Ioan Neculce", 1931, fasc. 9, p. 239-262.

22. În general, vechea noastră istoriografie a acordat mai multă atenţie publicării izvoarelor



Bogdan, valoroasele colecţii de documente publicate de Theodor Codrescu, Nicolae Iorga, Mihai

Costăchescu, Gheorghe Ghibănescu, Ion Antonovici, Aurel Sava, Teodor Bălan, Andrei Veress,

numărul impresionant de documente externe publicate în colecţia Hurmuzaki sunt un indiciu în acest

sens.

23. Vezi şi Ştefan Olteanu, Sensul şi semnificaţia îndeletnicirilor agrare în trecutul poporului

român, în “Terra Nostra”. III (1973), p. 61.





24

24. C. Cihodaru, Braniştile şi problema apariţiei rezervei senioriale în Moldova, în AŞUI, serie

nouă, istorie, III (1957), fasc. 1-2, p. 30-51; Valeria Costăchel şi colab., Viaţa feudală, p. 15-76 şi 211-

318; Valeria Costăchel, Unele consideraţii privind rezerva seniorială în Ţara Românească şi Moldova

în sec. XV, în AUB, istorie, X (1961), nr. 20, p. 25-36; Pavel Blaj, Ioan Iosep, Contribuţii la cunoaşterea

braniştilor din Bucovina, în “Suceava”, vol. XVII-XVIII/1990-1991-1992, p. 90-104.

25. Ibidem, p. 30-34 şi 50. În cazul de faţă, noţiunea de agricultură are sensul de cultivarea

plantelor.

26. Ibidem, p. 41-42.

27. C. Cihodaru, Satele din regiunea Hangu-Bicaz în secolele XIV-XIX, în AŞUI, serie nouă,

istorie, XII (1966), p. 1-36 şi XIII (1969), p. 1-47.

28. Pavel Blaj, Ioan Iosep, Contribuţii la cunoaşterea braniştilor din Bucovina, în loc. cit., p.

90-104.

29. Valeria Costăchel, Unele consideraţii privind rezerva seniorială în Ţara Românească şi

Moldova în sec. XV, în loc. cit., p. 25-36.

30. Ibidem, p. 33.

31. Idem, Despre problema obştilor agrare în Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-

XV, în SMIM, II (1951), nr. 1, p. 91-108; C. Cihodaru, Contribuţii la cunoaşterea obştii ţărăneşti în

Moldova, în SCŞI, istorie, VII (1956), fasc. 1, p. 1-34; Valeria Costăchel şi colab., Viaţa feudală, p. 79-

108; C. Cihodaru, Note şi discuţii pe marginea volumului "Viaţa feudală", recenzie, în SCŞI, istorie, IX

(1958), fasc. 1-2, p. 163-177; P.P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova -

epoca feudală, Ed.Academiei, Bucureşti, 1964.

32. C. Cihodaru, Forme de proprietate feudală în Moldova, în SCŞI, seria III (ştiinţe sociale),

VI (1955), fasc. 3-4, p. 1-30; Idem, Câteva constatări în legătură cu proprietatea feudală şi situaţia

ţărănimii din Moldova în a doua jumătate a sec. al XV-lea, în SCŞI, istorie, XII (1961), fasc. 1, p. 31-

66.

33. Gh. Platon, Cu privire la evoluţia rezervei feudale în Moldova de la sfârşitul sec. al XVIII-

lea până la legea rurală din 1864, în SAI, V (1963), p. 201-243; Idem, Domeniul feudal în Moldova în

preajma revoluţiei de la 1848, Iaşi, Junimea, 1975; Idem, Geneza revoluţiei române de la 1848, Iaşi,

Editura Junimea, 1980, p. 33-54; 114-212; Gheorghe Platon şi Florin Platon, Boierimea din Moldova în

secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1995, passim.

34. C. Turcu, Cele mai vechi statistici moldoveneşti, în SCŞI, istorie, Iaşi, VII (1956), fasc. 2,

p. 57-88; M. Grosu, Valoarea documentară a condicilor de socoteli, în RdI, 23 (1970), nr. 1, p. 43-54;

Fl. Constantiniu, Izvoarele privind relaţiile agrare din Ţara Românească în secolul al XVIII-lea, în RA,

nr. 4, 1971.

35. N. Corivan, I. Grămadă, Despre gospodăria feudal din Moldova în prima jumătate a sec.

al XVIII-lea, în SMIM, V (1962), p. 257-279.

36. Ibidem, p. 269.

37. Corneliu Istrati, Despre gospodăria moşierească din zona de munte a Moldovei la mijlocul

sec. al XIX-lea, în AIIAI, VII (1971), p. 245-260; Idem, Despre diferenţierea ţărănimii clăcaşe din

regiunea de munte a Moldovei la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, în SCŞI, istorie,

XII (1961), fasc. 1, p. 117-132; Idem, Relaţiile dintre ţărani şi stăpânii moşiilor în regiunea de munte a

Moldovei în perioada de destrămare a feudalismului şi apariţie a relaţiilor capitaliste. Rezumatul tezei

de doctorat, Iaşi, 1979.

38. Idem, Despre gospodăria moşierească din zona de munte a Moldovei la mijlocul sec. al

XIX-lea, p. 248-249.

39. Idem, Aspecte ale agriculturii într-o gospodărie boierească din Moldova la mijlocul

secolului al XVIII-lea, în CAMI, 5 (1972), nr. 1, p. 123-132; Idem, Dimitrie Cantemir despre agricultura

Moldovei, în CAMI, 6 (1973), nr.4, p. 143-148.

40. Gh. Sibechi, Contribuţii privitoare la unele aspecte economice din ocoalele domneşti ale

Moldovei în secolele XV-XVII, în “Studii şi comunicări. Revista Muzeului judeţean de istorie şi

etnografie Vrancea”, Focşani, 1979, p. 45-59; Idem, Preocupări pentru introducerea culturilor mai

productive în Moldova în secolele XVII-XVIII, în CAMI, nr. 2 (62), 1982, p. 153-156; Idem, Câteva ştiri

despre cultura leguminoaselor pentru boabe şi a legumelor în Moldova, în secolul al XVIII-lea, în

CAMI, nr. 4, 1981, p. 141-144.

41. Idem, Ştiri despre creşterea bovinelor în Moldova în secolul al XVIII-lea, în CAMI, nr. 1,

1982, p. 145-149; Idem, Câteva aspecte din creşterea cabalinelor în Moldova în secolul al XVIII-lea, în

CAMI, nr. 4/1983, p. 151-155; Idem, Note despre creşterea ovinelor în Moldova în secolul al XVIII-lea,

în CAMI, nr. 2/1984, p. 149-152.

42. Gh.Sibechi, Ştiri despre creşterea bovinelor în Moldova în secolul al XVIII-lea, în loc. cit.,

p. 149.

43. Ibidem.

44. C. Cihodaru, recenzie la volumul Valeriei Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, op. cit.,

în SCŞI, istorie, an VIII, 1957, fasc. 1, p. 253-254; Gh.Pungă, O scutărie domnească din vremea lui



25

Alex. Lăpuşneanu, în AŞUI, serie nouă, istorie, tom XXX/1984, p. 43-48; Idem, Ţara Moldovei în

vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, 1994, p. 57-97.

45. C. Şerban, Un document inedit privind recensământul bovinelor şi cabalinelor din

Moldova (secolul XVIII), în CAMI, nr. 3/1986, p. 153-156.

46. T. Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1960; Octav Monoranu,

Emil I. Emandi, Aspecte ale economiei agricole medievale în aşezările din podişul Sucevei (secolele

XIV-XVI), în “Suceava”, VI-VII (1979-1980), p. 77-98; Emil I. Emandi, Aspecte demoeconomice privind

zona de nord a Moldovei (din secolul IX până în prima jumătate a secolului XIV) în lumina cercetărilor

istorice, arheologice, paleobotanice şi antropo-geografice, în “Suceava”, VIII (1981), p. 199-242;

Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, Habitatul medieval rural din Valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului

Mare (secolele XI-XVII), Bucureşti, Ed. Academiei, 1982; Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, Octav

Monoranu, Cercetări arheologice privind habitatul medieval rural din bazinul superior al Şomuzului

Mare şi al Moldovei (secolele XIV-XVII), Suceava, 1982.

47. Mircea D.Matei, Emil I.Emandi, op. cit., p. 24-32 şi 49-67.

48. Ibidem, p. 68-78. Vezi, de asemenea, pentru realităţile de la nivelul întregii Moldove din

prima jumătate a sec. al XIX-lea: Ecaterina Negruţi, Economia agrară şi dezvoltarea demografică a

Moldovei în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în CAMI, 1980, nr. 3, p. 132-133.

49. Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, până la 1821, Iaşi, Ed. Junimea, 1974, p.

34; Mircea D. Matei, Observaţii în legătură cu raporturile economice dintre oraşele medievale şi satele

situate în împrejurimile acestora (Realităţi din Ţara Românească şi Moldova, în SCIVA, 39 (1978), nr.

3, p. 367; C. Cihodaru, Gh. Platon (redactori responsabili), Istoria oraşului Iaşi, vol. I, Iaşi, Ed.

Junimea, 1980, p. 67-71, 95-96, 102, 146-149; 421, 441-442; Eugenia Neamţu, Vasile Neamţu, Stela

Cheptea, Oraşul medieval Baia în secolele XIV-XVII, Iaşi, Ed.Junimea, 1980, p. 39, 43-44, 75; Vasile

Neamţu, Istoria oraşului Baia (Civitas Moldaviensis), Ed. Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi, 1997; Gh.

Pungă, Contribuţii documentare privind evoluţia târgului Ştefăneşti (sec. XV-XVII), în AIIAI, XV (1979),

p. 283; Idem, Noi contribuţii la istoria târgului Ştefăneşti (sec. XVIII - mijlocul sec. XIX), în AIIAI, XVII

(1980), p. 321-344; Paul Păltănea, Ştiri despre economia oraşului Galaţi în sec. al XV-lea şi al XVI-lea,

în Danubius, 5 (1971), p. 101-114; Idem, Informaţii privind comerţul oraşului Galaţi în sec. al XVI-lea,

în AIIAI, 9 (1972), p. 145-157; Mircea D. Matei, Civilizaţia urbană medievală românească. Contribuţii

(Suceava până la mijlocul secolului al XVI-lea), Bucureşti, 1989, passim; Ioan Caproşu, Vechea

catedrală mitropolitană din Suceava, Iaşi, 1980, p. 7-23.

50. C. Cihodaru, Gh. Platon (coordonatori), op. cit., p. 423-424.

51. Ibidem, p. 67, 148-149, 165-171, 195 şi 421.

52. Ibidem, p. 150, 353 şi 394; Andrei Oţetea, Pătrunderea comerţului românesc în circuitul

internaţional, Bucureşti, Ed. Academiei, 1977, p. 39-48.

53. C. Cihodaru şi Gh. Platon (coordonatori), op. cit., p. 112, 117-119, 120-122 şi 127; Vasile

Neamţu, Comerţul cu piei şi prelucrarea lor în Moldova în sec. XV-XVII. Contribuţii la istoria

economică a Moldovei, în SCŞI, 2 (1951), fasc. 1-2, p. 531-549. Eugenia Neamţu, Vasile Neamţu,

Stela Cheptea, op. cit., p. 90-91, 95-96; Ştefan Olteanu şi Constantin Şerban, Meşteşugurile din Ţara

Românească şi Moldova în evul mediu, Bucureşti, Ed. Academiei, 1969, p. 31, 33-34, 54-56, 66-67;

79-89, 127, 132, 134-135, 138, 140, 143 şi 147, 155, 169-177, 249, 258, 269-270, 272-273, V.

Neamţu, Contribuţii la cunoaşterea meşteşugurilor ieşene legate de alimentaţia populaţiei în sec. XVII,

în AŞUI, XVII (1971), fasc. 2, p. 222.

54. Gh. Sibechi, Contribuţii privitoare la unele aspecte economice din ocoalele domneşti ale

Moldovei în secolele XV-XVII, în "Studii şi comunicări", Focşani, 1979, p. 45-59.

55. Ioan Murariu, Veniturile şi cheltuielile unei familii boiereşti din Moldova între anii 1782 şi

1789, în "Carpica", Bacău, VI (1973-1974), p. 107-113; Idem, Economia ţinutului Bacău în prima

jumătate a sec. al XIX-lea, în "Carpica", Bacău, XII (1979), p. 247-251; Dumitru Agache, Veniturile şi

cheltuielile mănăstirii Sf. Spiridon din Iaşi între anii 1771-1823, în AIIAI, XV (1978), p. 335-351;

Corneliu Istrati, Aspecte ale agriculturii într-o gospodărie boierească din Moldova, în CAMI, III (1970),

nr. 2, p. 138-147.

56. Istoria României, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1962; vol. III, Bucureşti, Ed.

Academiei, 1964, passim; Valeria Costăchel, P.P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara

Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1957; V. Mihordea, Relaţiile agrare

din secolul al XVIII-lea în Moldova, Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1968; Sergiu Columbeanu,

Probleme ale economiei agrare în secolul al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea în

ţările române, în "Studii şi materiale economice", vol. I-II, Bucureşti, 1968, p. 175-180.

57. M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Economia agrară a Ţării Româneşti şi Moldovei

descrisă de călători străini (sec. XV-XVII), în RdI, 21 (1968), nr. 5, p. 851-857; Paul Cernovodeanu,

Societatea feudală românească văzută de călători străini (sec.XV-XVIII), Bucureşti, Ed. Academiei

RSR, 1973; Mihai Lazăr, Călători străini despre creşterea animalelor în Moldova în secolele XVI-XVIII,

în “Hierasus”, I (1978), p. 361-372.





26

58. C. Istrati, Dimitrie Cantemir despre agricultura Moldovei, în CAMI, 6 (1973), nr. 4, p. 143-

148; Mihai Lazăr, Creşterea animalelor în Moldova în secolele XVII-XVIII în viziunea cronicarilor, în

"Terra Nostra", IV (1981), p. 203-214.

59. P.P. Panaitescu, Producţia şi viaţa economică, în V. Costăchel şi colab., op.cit., p. 15-28;

Idem, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 134.

60. P.P. Panaitescu, Producţia şi viaţa economică, în V. Costăchel şi colab., op. cit., p. 15-28.

61. Spre deosebire de acest punct de vedere, larg răspândit în istoriografia noastră, în ultimul

timp s-a exprimat opinia potrivit căruia păstoritul transhumant datează dintr-o perioadă mai recentă,

având la bază nu cauze naturale, ci de ordin economic (C. Constantinescu-Mirceşti, Păstoritul

transhumant şi implicaţiile lui în Transilvania şi Ţara Românească în secolele XVIII-XIX, Bucureşti, Ed.

Academiei RSR, 1976; Corneliu Bucur, Direcţii ale demografiei istorice româneşti: transhumanţa

pastorală, în RdI, 31 (1978), nr. 12, p. 2285-2305).

62. Ioan Iosep, Un fenomen inedit: transhumanţa câmpulungeană, în CC, serie nouă,

Suceava, nr. 1 (11), 1995, p. 285-294.

63. V. Mihordea, Relaţiile agrare din secolul al XVIII-lea în Moldova, passim; Idem, Maîtres

du sol et paysans dans les Principautes Roumaines au XVIII-e siècle, Bucarest, 1971.

64. V. Mihordea, Relaţiile agrare din secolul al XVIII-lea în Moldova, p. 271.

65. Ibidem, p. 274.

66. C.C. Giurescu, Principatele Române la începutul sec. al XIX-lea, Bucureşti, 1957; Idem,

Contribuţii la studiul originilor şi dezvoltării burgheziei române până la 1848, Bucureşti, 1972; C.C.

Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. I-II, Bucureşti, 1975-1976; C.C. Giurescu, Istoria

pădurii româneşti, Bucureşti, 1976; Idem, Probleme controversate în istoriografia română, Bucureşti,

1977.

67. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 234; C.C. Giurescu,

Principatele Române la începutul secolului al XIX-lea, passim.

68. C.C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti, passim.

69. Şt. Olteanu, Aspecte ale dezvoltării agriculturii româneşti pe teritoriul Moldovei şi Ţării

Româneşti în sec.XIV-XV, în "Terra Nostra", II (1971), p. 31-43; Idem, Sensul şi semnificaţia

îndeletnicirilor agrare în trecutul poporului român, în "Terra Nostra", III (1973), p. 55-66; Idem,

Societatea românească la cumpăna de milenii (secolele VIII-XI), Bucureşti, Ed. ştiinţifică şi

enciclopedică, 1983.

70. Şt. Olteanu, Sensul şi semnificaţia îndeletnicirilor agrare în trecutul poporului român, în

loc. cit., p. 55-66.

71. V. Neamţu, La technique de la production céréalière en Valachie et en Moldavie jusqu'au

XVIII-e siècle, Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1975; Dan Gh.Teodor, Descoperiri arheologice în

Moldova referitoare la agricultura din secolele VI-XI e.n., în "Terra Nostra", III (1973), p. 223-232; Şt.

Olteanu, Aspecte ale dezvoltării agriculturii pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti în sec. X-XIV, în

loc.cit., p. 31-43; Idem, Societatea românească la cumpănă de milenii (secolele VIII-XI); Eugenia

Neamţu, Vasile Neamţu, Stela Cheptea, op. cit. passim; Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, op. cit.;

Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, Octav Monoranu, op. cit.; Mircea D. Matei, Civilizaţie urbană

medievală românească. Contribuţii (Suceava până la mijlocul secolului al XVI-lea), Bucureşti, 1989, p.

16-166; Alexandru Artimon, Rolul comerţului în dezvoltarea urbană a târgurilor din sud-vestul Moldovei

în secolele XIV-XVII, în “Analele Brăilei”, serie nouă, an 1, nr. 1/1993, p. 245-264; Idem, Civilizaţia

medievală urbană din secolele XIV-XVII (Bacău, Tg. Trotuş, Adjud), Ed. Documentis, Iaşi, 1998, p. 33-

158; Mihai Lazăr, Comerţul Moldovei cu animale şi produse animaliere (secolele XV-XVIII). Unele

consideraţii istoriografice, în vol. Al XIV-lea simpozion naţional de istorie şi retrologie agrară a

României, Bacău, 23-27 august 1994, p. 29-30.

72. P.P. Bârnea, Seliskie poseleniia Moldavii XV-XVII vv, Kişinev, 1969; D.M. Dragnev,

Seliscoe hozeaistvo feodalinoi Moldavii (koneţ XVII - nacealo XIX v), Kişinev, 1975, p. 23-27, 91-104,

106-118, 196-197, 200-202; F.A. Grecul, Agrarnâie otnoşeniia v Moldavii v XVI - pervoi polovine XVII

vv, Kişinev, 1961; Moldavskii feodalizm. Obşcee i osobennoe (otv. redactor P.V. Sovetov), Kişinev,

1991; L.L. Polevoi, Ocerki istoriceskoi geografii Moldavii XIII-XV vv, Kişinev, 1979; P.V. Sovetov,

Isledovanija po istorii feodalizma v Moldavii, I, Kişinev, 1972; Idem, Obşcee i osobennoe v razvitii form

moldavskogo feodalizma, în vol. Moldavskii feodalizm. Obşcee i osobennoe, Kişinev, 1991, p. 149-

212; Idem, Razvitie feodalizma i Krestiane Moldavii (Ocerki istorii rentî v XVI - naceale XVII v.),

Kişinev, 1980.

73. D.M. Dragnev, Seliskoe hozeaistvo feodalinoi Moldavii (koneţ XVII - nacealo XIX vv), p.

23-27; L.L. Polevoi; Ocerki istoriceskoi geografii Moldavii XIII-XV vv, passim.

74. F.A. Grecul, op. cit.; vezi şi D.M. Dragnev, op. cit., p. 23-27.

75. Vezi în acest sens şi D.M. Dragnev, op. cit., p. 196-197; N.A. Mohov, K voprosu o

sootnoşenii zemledeliea i scotovostva v economike Moldavii XIV-XVII vv, în Ejegodnik po agrarnoi

istorii Vostocinoi Evropî, 1960, Kiev, 1962; E.M. Podgradskaia, Ekonomiceskie sveazi Moldovî so

staranami ţentralinoi i vostocinoi Evropî v XVI-XVII vv, Kişinev, Ed. Ştiinţa, 1991.



27

76. Andrei Oţetea, Pătrunderea comerţului românesc în circuitul internaţional, p. 39-48.

77. V. Neamţu, Comerţul cu piei şi prelucrarea lor în Moldova în sec. XV-XVII, în SCŞI, 2

(1951), nr. 1-2, p. 531-549; N. Corivan, I. Grămadă, loc. cit., p. 257-279; P.P. Panaitescu, Producţia şi

viaţa economică, în V. Costăchel şi colab., op. cit. p. 15-28; C. Şerban, Contribuţii cu privire la

problema pieţei interne a Ţării Româneşti şi Moldovei în timpul feudalismului dezvoltat (sec. XV-XVIII),

în RdI, 17 (1964), nr. 1, p. 27-44; Şt. Olteanu, Comerţul pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti în

sec. X-XIV, în RdI 22 (1969), nr. 5, p. 849-874; Lia Lehr, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în a

doua jumătate a sec. XVI şi prima jumătate a sec. XVII, în SMIM, 4 (1960), p. 273-306; Eadem,

Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, în RdI, 21 (1968), nr. 1, p.

29-51; Mircea D. Matei, Producţia şi schimbul de mărfuri în faza de cristalizare a vieţii urbane

medievale în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIII-XIV), în loc. cit., p. 369-377; Paul Păltănea,

Informaţii privind comerţul oraşului Galaţi în sec. al XVI-lea, în AIIAI, vol IX, (1972), p. 145-157; Ioan

Murariu, Veniturile şi cheltuielile unei familii boiereşti din Moldova între 1782 şi 1789, în loc. cit., p.

107-113; Idem, Preţurile cu care se vindeau unele mărfuri în Moldova la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi

începutul sec. al XIX-lea, în "Carpica", Bacău, 7 (1975), p. 123-148; Idem, Comerţul intern al Moldovei

la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi primele decenii ale sec. al XIX-lea. Rezumatul tezei de doctorat, Iaşi,

1978; D. Agache, loc.cit., p. 335-351.

78. C. Şerban, Contribuţii cu privire la problema pieţei interne a Ţării Româneşti şi Moldovei

în timpul feudalismului dezvoltat (sec. XV-XVIII), în loc. cit., p. 27-44; Lia Lehr, Comerţul Ţării

Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a sec. XVI şi prima jumătate a sec. XVII, în loc.cit., p. 273-

306; Andrei Oţetea, Pătrunderea comerţului românesc în circuitul internaţional, p. 39-48; Ioan Murariu,

Comerţul intern al Moldovei la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi primele decenii ale sec. al XIX-lea, p. 4-14.

79. Lia Lehr, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a sec. XVI şi prima

jumătate a sec. XVII, în loc. cit., p. 273-306; Eadem, Comerţul Ţării Româneti şi Moldovei în a doua

jumătate a sec. al XVII-lea, în loc. cit., p. 29-51; Andrei Oţetea, Pătrunderea comerţului românesc în

circuitul internaţional, p. 39-48; Şerban Papacostea, Începuturile politicii comerciale a Ţării Româneşti

şi Moldovei (sec. XIV-XVI). Drum şi stat, în SMIM, X (1983), p. 9-56.

80. Şt. Pascu, Relaţiile economice dintre Moldova şi Transilvania în timpul lui Ştefan cel

Mare, în vol. Studii cu privire la Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1956, p. 203-218; Radu Manolescu,

Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (sec. XIV-XVI), Bucureşti, 1965; Idem, Unitatea

economică a Ţărilor Române în evul mediu (sec. XIV-XVI), în vol. Unitatea şi continuitatea în istoria

poporului român, Bucureşti, 1968, p. 135-152; M. Dan şi S. Goldemberg, Bistriţa în sec. al XVI-lea şi

relaţiile ei comerciale cu Moldova şi Ţara Românească, în “Studia Historica”, Cluj, 1964, fasc. 2, p. 22-

83; Octav Monoranu, Emil I. Emandi, Unele aspecte ale relaţiilor comerciale dintre Bistriţa şi ţinutul

Sucevei în evul mediu, în “Suceava”, V (1978), p. 253-268; Alexandru Gonţa, Legăturile economice

dintre Moldova şi Transilvania în secolele XIII-XVII, Bucureşti, 1989; Constantin A. Stoide, Ioan

Caproşu, Relaţiile economice ale Braşovului cu Moldova de la începutul secolului al XVIII-lea până la

1850, Chişinău, Editura Universitas, 1992. Ultima lucrare menţionată de noi valorifică cu rezultate

remarcabile un volum impresionant de informaţii de arhivă.

81. Veniamin Ciobanu, Aspecte ale relaţiilor comerciale dintre Moldova şi Polonia din secolul

al XVIII-lea, în AIIAI, VIII (1971), p. 119-144; E.M. Podgradskaia, Torgovâie zviazi Moldavii so Lvovom

v XVI-XVII, vekah, Kişinev, 1968; Idem, Ekonomiceskie zveazi Moldovî so staranami ţentralinoi i

Vostocinoi Evropî v XVI-XVII vv, Kişinev, Ed. Ştiinţa, 1991.

82. Constantin C. Giurescu, Relaţii între români şi ruşi (sec.XV-XIX), în RIR, 17 (1947), p. 1-

53; A. Constantinescu, Relaţiile comerciale româno-ruse în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, în

“Analele româno-sovietice”, istorie, 10 (1956), nr. 3, p. 85-91; Tr. Ionescu-Nişcov, A. Constantinescu,

Relaţiile comerciale româno-ruse în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, în “Analele româno-sovietice”,

istorie, 10 (1956), nr. 3, p. 83-96; C. Enea, Relaţiile comerciale româno-ruse la mijlocul sec. al XVII-

lea. Privilegiul comercial rus pentru negustorii moldoveni din 1656, în “Studia Historica”, 3 (1958), fasc.

2, p. 67-82; Al. Vianu, Cu privire la relaţiile comerciale româno-ucrainene şi româno-ruse la sfârşitul

sec. al XVIII-lea, în Studii privind relaţiile româno-ruse şi româno-sovietice, Bucureşti, 1958.

83. Al. Grecu (P.P. Panaitescu), Relaţiile Ţării Româneşti şi ale Moldovei cu Raguza (sec.

XV-XVIII), în RdI, 2 (1949), nr. 4, p. 105-124.

84. Al. Vianu, Aplicarea tratatului de la Kuciuk-Kainargi cu privire la Moldova şi Ţara

Românească (1775-1783), în RdI, XIII (1960), nr. 5, p. 71-103; Mustafa A. Mehmet, O nouă

reglementare a raporturilor Moldovei şi Ţării Româneşti faţă de Poartă la 1792 (O carte lege -

Kanunname - în limba turcă), în RdI, 20 (1967), nr. 4, p. 691-707; M. Berza, Turcs, Empire Ottoman et

relations roumano-turques dans l'historiographie moldove des XV-e - XVIII-e siècles, în RESEE, X

(1972), nr. 3, p. 595-627; Mihai Maxim, Regimul economic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara

Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea în RdI, 32 (1979), nr. 9, p. 1731-1765.

85. Constantin C. Giurescu, Les relations économiques austro-roumaines du XV-e au XVIII-e

siècle, în RRH, 7 (1968), nr. 5, p. 743-759; Andrei Oţetea, Pătrunderea comerţului românesc în

circuitul internaţional, p. 30-35.



28

86. Paul Cernovodeanu, Relaţiile economice ale Angliei cu Ţările române în perioada 1660-

1714, în RdI, 21 (1968), nr. 2, p. 259-272.

87. Lia Lehr, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a sec. XVI şi prima

jumătate a sec. XVII, în loc. cit., p. 296, 298-299; Gh. Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru

Lăpuşneanu, p. 57-97.

88. Ibidem; Ioan Murariu, Comerţul intern al Moldovei la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

primele decenii ale secolului al XIX-lea, p. 8-10; Andrei Oţetea, Pătrunderea comerţului românesc în

circuitul internaţional, p. 84-97; C. Cihodaru, Gh. Platon (coordonatori), op. cit., p. 353-354.

89. Ştefan Ştefănescu, Les structures économiques, în NEH, 1995, p. 25-30; D. Mioc, H.

Chircă şi Ştefan Ştefănescu, L'évolution de la rente feodale en Valachie et en Moldavie (XIV-e au

XVIII-e siècle), în NEH, II (1960), p. 221-252; N. Corivan, I. Grămadă, loc. cit., p. 257-279; N. Corivan,

Contribuţii la obligaţiile ţăranilor din Moldova în prima jumătate a sec. al XVIII-lea, în SCŞI, VIII (1957),

nr. 1, p. 63-85; I. Ciubotaru, loc. cit., p. 87-120; V. Mihordea, Relaţiile feudale din secolul XVIII în

Moldova, passim; C. Istrati, Relaţiile dintre ţărani şi stăpânii moşiilor în regiunea de munte a Moldovei

în perioada de destrămare a feudalismului şi apariţie a elementelor capitaliste, p. 3-18; Mihai Lazăr,

Consideraţii privind abuzurile săvârşite de stăpânii de moşii din Moldova în secolul al XVIII-lea, în SAI,

33-34 (1976), p. 190-198.



b. Cercetări geografice

Angajaţi direct în procesul cunoaşterii vieţii economice, geografii au abordat problematica

ocupaţiilor agricole pornind de la rolul factorilor naturali sau, într-o etapă mai avansată a cercetărilor,

de la interacţiunea dintre mediu şi om. Deşi în această privinţă s-a scris relativ mult, studii dedicate

epocii medievale există destul de puţine. Majoritatea contribuţiilor reflectă realităţi specifice sec. al

XIX-lea şi al XX-lea şi faptul se datorează, neîndoielnic, nivelului relativ modest al cercetărilor în

domeniul geografiei istorice. Pe de altă parte, de această dată ca un lucru pozitiv, remarcăm, în ultima

vreme, preocuparea de modernizare a metodologiei de cercetare. În principiu, geografii au abandonat

teza privind rolul determinant al factorilor naturali. Ei au fost interesaţi mai ales de modul cum diferite

spaţii geografice cu particularităţi de mediu distincte au putut fi umanizate şi destinate unor

1

funcţionalităţi economice concrete . Discutarea raportului om-mediu a scos în relief imperativul

adâncirii cunoaşterii celor doi factori, în scopul stabilirii cât mai exacte a potenţialului economic al

zonelor geografice şi a rolului activităţilor antropice în modificarea peisajului natural. S-a arătat, cu

justeţe, că nu numai unităţile mari de relief, ci şi componentele mai mici din cadrul acestora au dispus

2

de un potenţial economic variat . Modul de folosinţă a terenurilor, element de bază al peisajului, a

evoluat în timp, îndeosebi datorită dinamicii acţiunilor antropice şi mai puţin a transformărilor suferite

în condiţii de relief, climă şi sol. Aşa se explică interesul aparte manifestat de geografi faţă de factorii

demografici şi tehnici atunci când îşi propun să cerceteze ocupaţiile agricole.

Pentru cunoaşterea cât mai complexă a economiei animaliere a Moldovei s-a acordat atenţie

3

aşezărilor săteşti , făcându-se concretizări succinte şi pentru aşezările cu caracter sezonier, specifice

4

zonelor pastorale . S-a arătat – şi nu fără temei – că tipologia aşezărilor a depins, în afară de

configuraţia terenului şi de caracterul ocupaţiilor. De regulă, satele de tip risipit şi răsfirat au fost

5

caracteristice locuitorilor a căror principală îndeletnicire o constituia creşterea animalelor . Satele sunt

definite nu numai ca realităţi cantitative în peisajul geografic, ci, înainte de toate, ca realităţi

funcţionale, ca modalităţi de valorificare a condiţiilor de mediu.

Cercetări de amploare diferită cu caracter geografico-economic privind creşterea vitelor, în

6

general, şi a păstoritului, în special, s-au întreprins atât la nivelul marilor unităţi de relief , cât şi în

7

cuprinsul unor subunităţi geografice mai mici, bine individualizate teritorial şi economic . Deoarece în

activitatea de studiere a vechii noastre economii pastorale, sursele de informare istorică au fost doar

parţial integrate ansamblului izvoarelor, contribuţiile geografilor nu au întotdeauna consistenţa dorită.

8 9 10

S-a acordat un anume interes tipurilor de păstorit , terminologiei şi toponimiei păstoreşti .

Întrucât pădurile, fânaţurile şi păşunile au jucat un rol important în evoluţia economiei animaliere,

surprinderea dinamicii potenţialului lor biogeografic, ca urmare a intervenţiilor omului, a reprezentat o

11

direcţie importantă de studiu . Utilizând hărţi medievale, cu deosebire din secolul al XVIII-lea,

geografii au încercat să surprindă intensitatea acţiunilor umane legate de despăduriri şi modul de

12

utilizare a terenurilor defrişate . Prin coroborarea judicioasă a izvoarelor cartografice de epocă cu

13

documentele istorice şi hărţile actuale ale solurilor există posibilitatea obţinerii, în continuare, a unor

date mai consistente despre întinderea zonelor de vegetaţie silvică şi ierboasă. În acest fel pot fi

stabilite mai precis etapele principale de transformare a peisajului geografic sub acţiunea factorului

antropic.

S-a remarcat că pădurile, poienile şi păşunile naturale reprezentau spaţiile economice cele

mai întinse din hotarul aşezărilor medievale. În ultimul timp, studiile de geografie istorică s-au înmulţit

şi au câştigat în valoare, ceea ce a contribuit la reflectarea într-o manieră mai fidelă a elementelor de

14

geografie economică în cadrul noului tratat de Geografia României .





29

c. Cercetări etnografice

Bogăţia şi varietatea vestigiilor culturii populare româneşti păstrate în diferite muzee au

stimulat cercetarea etnografică a ocupaţiilor tradiţionale. Lipsite de o analiză profundă, comparativă,

cele dintâi studii etnografice prezintă un interes oarecum limitat, ele reflectând, în primul rând,

elemente de ordin cantitativ, neintegrate corespunzător în geografia şi istoria românească. Ulterior,

15 16 17 18

prin contribuţiile lui Simion Fl. Marian , Tudor Pamfile , Ion Diaconu , Dimitrie Dan , Sabin

19 20

Opreanu şi I. Oţel , sfera cercetărilor etnografice în domeniul păstoritului s-a lărgit considerabil*.

Saltul cel mai spectaculos în studierea ocupaţiilor s-a înregistrat, însă, abia în ultimele decenii**. Ceea

ce caracterizează noua perioadă constă în îmbunătăţirea manierei de investigare a fenomenului

etnografic şi în creşterea interesului pentru integrarea rezultatelor obţinute de specialiştii din celelalte

discipline (istorici, geografi, filologi, folclorişti, economişti)***. Realizând o bază informaţională largă,

etnografii au procedat apoi la stabilirea criteriilor de cercetare a fenomenului pastoral, precum şi a

tipurilor de păstorit.

Prin minuţioase cercetări documentare şi de teren, Nicolae Dunăre a scos în relief importanţa

21

cercetării etnografice a păstoritului , insistând în mod special asupra păstoritului de pendulare

22

dublă . Tot lui îi datorăm un interesant studiu despre produsele lactate şi tehnica prelucrării lor la

23

păstorii români, publicat la Budapesta, în limba germană . Informaţia utilizată de Nicolae Dunăre

demonstrează larga răspândire a păstoritului în spaţiul locuit de români. Varietatea şi calitatea

superioară a produselor lactate realizate de păstori, cât şi ceilalţi locuitori, ne indică, de asemenea,

ponderea însemnată a acestor bunuri în regimul de alimentaţie al românilor.

Valorificând cercetări mai vechi asupra păstoritului, Romulus Vuia a elaborat interesantul

24

studiu Tipuri de păstorit la români . Încercând sistematizarea tipurilor de păstorit, el atrăgea atenţia

asupra unor carenţe ale istoriografiei mai vechi care atribuiau o importanţă exagerată păstoritului

transhumant, plasând în plan secundar păstoritul agricol local, componenta cea mai importantă a

25

activităţilor păstoreşti .

26

Merite deosebite în studierea etnografică a ocupaţiilor revin cercetătorilor Ion Vlăduţiu , Valer

27 28

Butură , Gheorghe Iordache realizatorii unor substanţiale monografii care sintetizează rezultatele

obţinute în acest domeniu. Cei trei cercetători înfăţişează, cu mijloace specifice, formele şi evoluţia

tehnicilor agrar-pastorale la români, având numeroase concretizări pentru spaţiul moldav. Corelaţia

strânsă dintre cultivarea pământului şi creşterea animalelor este pusă în evidenţă de practicile

complementare ale celor două îndeletniciri tradiţionale şi de faptul că din punct de vedere cantitativ,

românii au acordat atenţie specială creşterii cornutelor mari, necesare efectuării lucrărilor agricole şi

transporturilor. Utile pentru cunoaşterea de ansamblu a problematicii se dovedesc, la cei trei etnografi

amintiţi, capitolele ce abordează: tipurile de gospodării ţărăneşti şi componentele de bază ale

29 30 31

acestora ; sistemele de creştere a animalelor ; tipurile de locuinţe temporare ; asociaţiile pastorale

32 33

pentru văratul animalelor ; meşteşugurile alimentare şi textile în legătură cu creşterea animalelor .

Stabilirea tipologiei gospodăriei ţărăneşti s-a făcut în funcţie atât de factorii geografici, cât şi de

specificul îndeletnicirilor. De multe ori, înfăţişarea acestui aspect s-a întemeiat pe realităţi târzii,

nefixate întotdeauna precis în timp. După modul de îngrijire a animalelor, Ion Vlăduţiu stabileşte trei

sisteme de creştere: 1) creşterea liberă în perimetrul satului, la munte sau la baltă; 2) creşterea în

turmă, vara şi în perimetrul gospodăriilor, iarna; 3) creşterea în turmă, în tot cursul anului, carac-

34

teristică păstorilor transhumanţi . La stabilirea sistemelor de creştere a animalelor, Ion Vlăduţiu

utilizează şi alte criterii: ponderea deţinută de zootehnie în ansamblul vieţii agrare şi aria teritorială în

care se practică economia animalieră. În primul caz s-a avut în vedere legătura nemijlocită între

tipurile de aşezări agrar-pastorale, pastoral-agrare şi pastorale, pe de o parte, şi sistemele de

creştere, pe de altă parte. În al doilea caz s-a admis existenţa a trei sisteme de creştere: local sau

35

sedentar, pendular sau local-zonal şi transhumant . În raport cu modul de păşunare şi de iernare a

animalelor, Valer Butură socoteşte că pot fi luate în consideraţie patru sisteme de creştere: 1)

creşterea mixtă pe păşunile din apropierea satelor; 2) creşterea mixtă de animale vărate pe păşunile

din munţii apropiaţi; 3) creşterea mixtă de animale, vărate pe păşuni diferite şi iernate în sălaşele din

36

cuprinsul hotarelor; 4) creşterea animalelor în transhumanţă . În ceea ce priveşte păstoritul, ca formă

specializată de creştere a animalelor, după modul de organizare a turmelor şi tipologia construcţiilor

păstoreşti, a produselor şi animalelor, Valer Butură, consideră că trebuie recunoscute patru tipuri mai

37

importante: 1) local; 2) de pendulare simplă; 3) de pendulare dublă; 4) transhumant . I. Vlăduţiu,

Valer Butură şi Gheorghe Iordache ne înfăţişează întreaga tipologie a aşezărilor şi construcţiilor

pastorale: stâni alpine, stâni mutătoare, odăi, colibe, bordee, sălaşuri de iarnă, conace, surle, corle,

38

târle etc, fixându-le, totodată, caracteristicile funcţionale şi aria de răspândire .



d. Cercetări sociologice

În urma unor îndelungate şi temeinice cercetări documentare şi de teren, H. H. Stahl a

39

elaborat câteva studii substanţiale dedicate satului medieval românesc . Cea mai importantă prin

bogăţia de informaţii şi complexitatea problematicii discutate este lucrarea monografică Contribuţii la

studiul satelor devălmaşe româneşti, în care, pentru prima oară se înfăptuia o analiză comparată



30

multilaterală a principalelor aspecte ale vieţii rurale medievale de la noi. H. H. Stahl a ajuns la

constatări interesante cu privire la natura şi sensul îndeletnicirilor agrare în trecutul românesc.

Economia agrară medievală este privită ca o realitate complexă în interiorul căreia membrii comunităţii

40

săteşti utilizează deopotrivă tehnici de exploatare pastorale, silvice şi agricole . Întrucât pământul era

lucrat în sistemele moinei sălbatice sau al celor două câmpuri, unele suprafeţe de teren agricol

41

rămâneau nelucrate, fiind utilizate în scopuri pastorale . Creşterea animalelor este socotită pentru

42

întreaga perioadă medievală drept “cea mai rentabilă ocupaţie a agriculturii noastre” . Peisajul

vegetal din trecut ne este prezentat în toată varietatea de forme, pornind de la pârloage, imaşuri,

fâneţe, poieni, păduri şi terminând cu miriştile şi terenurile de coastă ce erau supuse izlăjirii după

recoltarea cerealelor sau a ierbii. Dacă cultura plantelor se dovedea pretenţioasă faţă de condiţiile de

43

sol şi climă, arată H.H. Stahl, în acelaşi timp, ea necesită şi multă forţă de muncă umană şi animală .

În schimb, creşterea vitelor se putea practica mult mai lesnicios, iar animalele destinate vânzării erau

44

transportate fără greutate până la pieţele de desfacere . Făcând aceste precizări de ordin tehnic pe

seama economiei vechi româneşti, H.H. Stahl atrăgea totodată atenţia că încercarea de a determina

caracterul vieţii poporului nostru “fie >, fie > nu este decât

45

o problemă greşit pusă” . Pentru cunoaşterea aprofundată a ocupaţiilor rurale, H. H. Stahl a adâncit

cercetarea pe următoarele coordonate: organizarea tehnică a satului; caracterul economiei; influenţa

factorilor geografici, tehnici şi istorici; rolul pădurii în creşterea animalelor; sistemele de creştere şi de

hrănire a animalelor; tehnicile agro-pastorale şi silvice de exploatare a pământului şi a resurselor

vegetale; aşezările temporare din diferite zone geografice şi rolul lor social-economic ş.a. În viziunea

lui H. H. Stahl, tipul de proprietate a evoluat în funcţie şi de modul de utilizare a pământului. Spre

deosebire de majoritatea cercetătorilor care considerau că păşunile, poienile şi fânaţurile oferă

condiţiile cele mai bune pentru creşterea animalelor, H.H. Stahl insistă cu deosebire asupra rolului

pădurilor, în special a celor de fag şi de stejar, care ar fi oferit întotdeauna un excelent potenţial

economic. Exemplificările cele mai multe sunt făcute pentru zona Vrancei şi a Carpaţilor Orientali,

unde, datorită unor condiţii specifice, s-au păstrat mai bine elementele sistemului arhaic de viaţă.

Interesante şi cuprinzătoare aprecieri referitoare la viaţa pastorală românească întâlnim în

46

opera sociologului Traian Herseni . În principiu, Traian Herseni este de acord cu existenţa a trei tipuri

fundamentale de păstorit: 1) sedentar; 2) tranzitiv (transhumant); 3) semi-nomad.



e. Cercetări filologice

Limba, ca păstrătoare autentică a vieţii materiale şi spirituale, reflectă în mod sugestiv

ocupaţiile economice. Terminologia păstorească românească, atât de bogată şi variată, a atras, în

mod firesc, atenţia cercetătorilor de formaţie filologică.

Posedând o solidă cultură filologico-istorică, B. P. Hasdeu a analizat, cu atenţie, unele

aspecte în legătură cu vechimea şi caracterul economiei agrare româneşti. În anul 1874, eruditul

savant a publicat în revista “Columna lui Traian” 4 studii, în care, pe baza interpretării elementelor

lingvistice, îşi propunea să schiţeze într-un spaţiu grafic restrâns, particularităţile evoluţiei culturii

47 48 49

plantelor , păstoritului şi viticulturii în spaţiul carpato-dunărean. B. P. Hasdeu a dovedit vechimea

milenară a păstoritului la români, aducând în sprijinul afirmaţiei sale termeni de origine dacică şi latină.

Fiind de părere că păstoritul a deţinut un loc predominant în viaţa noastră economică, B. P. Hasdeu

greşea însă când afirma că, la origini, românii au practicat numai sporadic cultura plantelor, care ar fi

50

căpătat amploare abia în condiţiile convieţuirii cu slavii . Cercetările ulterioare aveau să infirme

această opinie. Cultura plantelor a reprezentat o îndeletnicire străveche, practicată neîntrerupt nu

51

numai în şes dar şi în regiuni de deal şi de munte .

52

În domeniul terminologiei păstoreşti întâlnim interesante consideraţii la Ion Aurel Candrea . El

a studiat îndeaproape vocabularul păstorilor români, evidenţiind existenţa unui limbaj păstoresc vechi

şi foarte expresiv pe întregul teritoriu al ţării. Astfel, numai referitor la tehnica de creştere a ovinelor,

culoarea, vârsta şi particularităţile lor anatomo-fiziologice, Ion Aurel Candrea a reuşit să identifice un

53

număr impresionant de cuvinte şi expresii uzuale .

Viaţa păstorească şi terminologia ce-i este caracteristică sunt bine puse în evidenţă de

producţiile folclorice. Create în medii economico-sociale concrete, speciile folclorice ilustrează, cu

54

mijloace specifice, o mare varietate de aspecte din viaţa şi activitatea păstorilor . Analiza aprofundată

a creaţiilor folclorice a făcut posibilă depăşirea stadiului interpretării strict lingvistico-literare şi trecerea

la formularea unor concluzii cu un orizont mai larg în legătură cu: tehnicile pastorale, fenomenul

transhumanţei, utilizarea animalelor mari la munca câmpului şi la transporturi, conflicte pastorale,

55

motive mioritice etc . În cercetarea materialelor folclorice trebuie să se ţină însă seama în ce măsură

anumite specii folclorice erau reprezentative pe zone geografice şi, respectiv, pe ocupaţii. În caz

contrar există riscul denaturării realităţilor prin aplicarea mecanică a criteriilor generale la situaţii cu

particularităţi accentuate.

Luând în considerare, în principal, latura cantitativă a creaţiilor folclorice, Ovid Densuşianu

credea că a găsit suficiente dovezi în sprijinul tezei, potrivit căreia, românii au avut drept îndeletnicire

economică de bază păstoritul transhumant. Mai mult, el a confundat păstoritul transhumant cu cel



31

nomad, care, în realitate, nici nu a existat la românii nord-dunăreni, proiectând, în acest fel, o viziune

56

neştiinţifică asupra istoriei poporului nostru . Dacă în etapa actuală, specialiştii sunt de acord că

păstoritul, în general, şi emigrările din Transilvania, în special, au avut un rol semnificativ în păstrarea

57

unităţii limbii române , în nici un caz nu putem accepta teza lui Ovid Densuşianu de a atribui rolul

fundamental în această direcţie păstoritului transhumant, întrucât ar însemna să acordăm acestui tip

de păstorit dimensiuni pe care nu le-a avut nicicând în trecut. De altfel, opinia lui Ovid Densuşianu

privitoare la păstoritul transhumant ca element unificator de bază al limbii române a primit o replică

58

promptă din partea lui Petre Cancel . Pe bună dreptate, Petre Cancel imputa eruditului Ovid

Densuşianu păcatul de a pune sub semnul egalităţii două realităţi net diferite ca sferă de cuprindere:

59

poporul român şi păstorii transhumanţi din spaţiul carpato-dunăreano-pontic . Stăruind asupra

problematicii păstoritului transhumant, Petre Cancel sugera, totodată, necesitatea unei distincţii

cuvenite între ciobani şi proprietarii de turme, avându-se în vedere caracterul statornic al gospodăriilor

celor din urmă şi numărul relativ mic al celor dintâi.

Referiri utile în legătură cu terminologia păstorească românească veche conţin şi unele studii

60 61 62 63

elaborate de Theodor Capidan , Alexandru Bocăneţu , Valeriu Şotropa , Constantin C. Giurescu ,

64 65 66

Ion I. Russu , George Giuglea , Alexandru Rosetti . La acestea trebuie adăugate lucrările cu

67

caracter lexicografic . Au existat preocupări de a evalua influenţa vocabularului păstoresc român

68

asupra terminologiei păstoreşti a popoarelor vecine , după cum, de asemenea, s-a manifestat interes

69

faţă de împrumuturile din lexicul străin .

În abordarea terminologiei păstoreşti, un merit aparte revine lui Ion Popescu-Sireteanu,

realizatorul celei dintâi cercetări monografice a problemei. Lucrarea sa Contribuţii la cercetarea

terminologiei păstoreşti din limba română prezintă termenii pentru noţiunile de “păstor”, “turmă”,

70

“păşune” şi produsele lactate de bază . Accentul principal este pus pe structura, vechimea şi unitatea

terminologiei. Ion Popescu-Sireteanu apreciază că terminologia păstorească a luat naştere

concomitent cu cea agricolă, în contextul plămădirii limbii române “din elemente lexicale moştenite”.

Analiza etimologiilor este realizată în funcţie de răspândirea teritorială şi stratificarea istorică şi

valorică a acestora.

Împreună cu alte categorii de specialişti, sau independent, cercetătorii de formaţie filologică s-

71

au preocupat de culegerea, interpretarea şi editarea toponimelor . Acţiunea s-a dovedit deosebit de

utilă, întrucât multe denumiri de locuri amintind de creşterea animalelor au dispărut de-a lungul vremii,

fiind înlocuite cu altele care reflectă realităţi noi.



f. Perspective ale cercetării interdisciplinare

Fără îndoială problematica stadiului cercetărilor în domeniul economiei animaliere presupune

o arie de investigaţie cuprinzătoare, cu detalii pentru fiecare element mai semnificativ. În analiza

noastră am urmărit evidenţierea doar a laturilor reprezentative, în măsură să dea nota distinctivă a

aportului unei anume discipline. Specialiştii din domeniile amintite, cu unele excepţii, au înfăţişat

elemente particulare, în raport cu mijloacele de investigaţie specifice pregătirii lor. Acest fapt a

determinat, de regulă, conturarea unor viziuni unilaterale asupra economiei animaliere, insistându-se

precumpănitor pe latura cantitativă a izvoarelor, iar în ceea ce priveşte aria de cuprindere, pe păstorit.

Au existat şi încercări de abordare mai largă, de factură interdisciplinară, dar în mod obişnuit acestea

s-au limitat la domenii restrânse: lingvistică – folclor – etnografie (Bogdan Petriceiucu Hasdeu, Ovid

Densuşianu, Ion Diaconu, Octavian Buhociu); etnografie – sociologie (Traian Herseni, Paul Simiones-

72 73 74

cu , Nicolae Dunăre); geografie – etnografie – istorie (Simion Mehedinţi , George Vâlsan , Ion

75 76

Conea , Ion Donat ); sociologie – istorie (Henri H. Stahl); etnografie – istorie (Ion Vlăduţiu, Valer

77

Butură, Corneliu Bucur, Gheorghe Iordache) . Progresele înregistrate în anii din urmă pe linia

cercetării interdisciplinare au condus la rezultate meritorii la nivelul unor discipline de contact:

etnoistoria, antropologia culturală, geografia istorică etc. Realizările obţinute pe acest tărâm impun, în

continuare, adâncirea cooperării în cadrul manifestărilor ştiinţifice al căror program tematic trebuie să

ofere posibilitatea unui dialog direct între specialiştii unor domenii diferite şi constituirea de colective

de cercetare mixte. Numai printr-o colaborare largă se va putea ajunge la apropierea poziţiilor şi la

înlăturarea unor dificultăţi ce continuă să fie resimţite acut în plan informaţional, dar mai ales

metodologic. Studiile interdisciplinare comparate, aflate încă la început de drum, vor conduce,

neîndoielnic, spre cunoaşterea mai aprofundată a ocupaţiilor tradiţionale.

În ultimele decenii, pentru a se conferi mai multă consistenţă investigaţiilor referitoare la istoria

economiei agrare, s-a înfiripat o anume colaborare între diversele categorii de cercetători ai istoriei

agrare. Spiritul abordării inter şi multidisciplinare este promovat şi susţinut mai ales cu prilejul

dezbaterilor prilejuite de simpozioanele de istorie şi retrologie agrară a României, al căror mentor este

distinsul cercetător Eugen Mewes. S-a insistat, deseori, la aceste reuniuni ştiinţifice asupra unei noi

metodologii ştiinţifice specifice istoriei agrare, urmărindu-se o acţiune concertată în cercetările

întreprinse. Materializarea acestui imperativ ştiinţific a adus, deja, reale servicii procesului de adâncire

a cunoaşterii ocupaţiilor agricole. Cele 18 ediţii ale “Simpozionului de Istorie şi retrologie agrară a

României” au contribuit la clarificarea unor aspecte de fond ale problematicii. S-a evidenţiat faptul că



32

pentru a se ajunge la elaborarea unei istorii a agriculturii sunt necesare mai întâi studii analitice

riguroase. Dat fiind stadiul descurajator în care se află studiile analitice privitoare la anumite localităţi,

microzone şi zone, cunoaşterea aprofundată a realităţilor la nivelul întregului areal geografic este încă

o problemă de viitor. O istorie a agriculturii circumscrisă provinciilor istorice româneşti, şi cu atât mai

mult întregului spaţiu de locuire a poporului român, nu poate fi întocmită în prezent, pretenţiile de

78

acest gen fiind fără îndoială utopice .

Pentru elaborarea unor studii monografice sunt necesare bogate cunoştinţe de ordin tehnic,

care, de cele mai multe ori, lipsesc istoricilor. Pe de altă parte, terminologia de specialitate şi

ansamblul problemelor de conţinut sunt familiare agronomilor. Din păcate, acestora le lipseşte

metodologia cercetării istorice. În vederea cunoaşterii temeinice a sistemelor de agricultură şi a

tehnicii agricole se impune, prin urmare, o coordonare a eforturilor diferitelor categorii de cercetători. O

sinteză asupra istoriei agriculturii româneşti e posibilă numai printr-o muncă ştiinţifică interdisciplinară

79

care să opereze cu un limbaj ştiinţific şi o terminologie adecvate .

Pentru ca cercetările să aibă un caracter complex, ele trebuie să vizeze, potrivit specialiştilor,

dinamica unui număr de cel puţin şapte sisteme de interacţiune: economic, sociologic, tehnic,

80

geografic, biologic, politic şi juridic . În ultima perioadă acei cercetători care abordează diferite

aspecte ale istoriei agrare sunt cunoscuţi în literatura de specialitate sub numele de istorici agrari.

Având fiecare o pregătire ştiinţifică distinctă (istorică, agronomică, economică, sociologică, geografică,

etnografică, folclorică, lingvistică), ei se străduiesc să-şi armonizeze metodologiile de lucru şi să

adopte un limbaj de specialitate acceptat prin consens. Menirea cercetărilor întreprinse de istoricii

agrari este atât ştiinţifică cât şi aplicativă. Prin urmare, ele trebuie să evidenţieze atât realităţile epocii,

cât şi experienţa acumulată de înaintaşi.

Consideraţiile noastre asupra cercetărilor vizând economia zootehnică a Moldovei medievale

au vizat, aşa cum s-a putut observa, o perspectivă multidisciplinară. S-au urmărit, în primul rând,

evidenţierea etapelor şi metodologiei de cercetare specifice diverselor categorii de specialişti.

Concluzia esenţială ce se degajă din analiza literaturii de specialitate este aceea că

îndeletnicirile păstoreşti au avut o pondere însemnată în ansamblul economiei agrare. Făcând

această remarcă trebuie să desprindem ideea că, în timp ce unii cercetători au ajuns la această

concluzie prin investigaţii complexe, alţii au luat în consideraţie doar unele aspecte nesemnificative.

Cercetarea economiei păstoreşti nu a fost înfăptuită în mod unitar, iar factorului geografic nu i s-a

acordat atenţia cuvenită. Unii cercetători au avansat idei generale, în timp ce investigaţiile lor se

refereau doar la o anumită zonă geografică. Vechile aşezări săteşti, gospodăriile senioriale şi cele

ţărăneşti au fost studiate prea puţin până acum. Or, se ştie, componentele de bază ale gospodăriei

oferă indicii preţioase despre ocupaţiile locuitorilor. Abia în ultima perioadă, cercetătorii au făcut o

legătură mai strânsă între tipurile de aşezări şi ocupaţiile locuitorilor din diferite zone ale ţării.

O altă constatare vizează terminologia, care nu este utilizată întotdeauna în mod riguros. Unii

cercetători, în special cei de formaţie istorică, operează încă cu noţiunea de agricultură pentru a defini

cultura plantelor, deşi, în mod firesc, agricultura cuprinde atât cultura plantelor, cât şi creşterea

81

animalelor . Acest aspect, la prima vedere formal, nu ar prezenta importanţă, dacă în istoriografia

noastră nu s-ar fi manifestat, timp îndelungat, tendinţa de a se opune cultivarea plantelor creşterii

animalelor. De fapt, cultura plantelor şi creşterea animalelor formează o unitate organică, raportul lor

cantitativ şi calitativ fiind o rezultantă a interacţiunii dintre nivelul tehnic al producţiei, fizionomia

cadrului natural, densitatea demografică etc.

Insuficient a fost abordată până în prezent problematica direcţiei comerciale a economiei

zootehnice, care ar putea contribui la elucidarea unor aspecte la nivel microzonal sau de ansamblu.

Caracterul complex al îndeletnicirilor agrare, precum şi dificultatea abordării acestora în spirit

interdisciplinar au constituit impedimente esenţiale care au întârziat elaborarea unor studii

cuprinzătoare dedicate creşterii animalelor în epoca medievală.



NOTE

1. I. Rick, Cercetări de geografie şi antropogeografie în Depresiunea Jijiei, în BSRG, L (1931)

şi LI (1932); I. Conea, Despre rolul factorului geografic în istoria poporului român, în S. Mehedinţi,

Opere alese, Bucureşti, 1967; D. I. Oancea, Interpretări ale raportului om-mediu geografic în unele

lucrări de geografie din trecut, în “Natura”, XIX, nr. 1, 1967, p. 29-34; Constanţa Rusenescu, Populaţia

privită în raporturile ei cu vatra şi moşia satului, în “Lucrările Simpozionului de geografie a satului –

Bucureşti, septembrie, 1967” (se va cita LSGS-1967), Bucureşti, 1969, p. 41-47; George Vâlsan,

Opere alese, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1971, p. 646; Dumitru Teaci, Transformarea peisajului natural al

României, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1963; Geografia României II. Geografia umană şi

economică, Bucureşti, Ed. Academiei, 1984, p. 9-28; V. Băican, Aşezările din partea de vest a

Moldovei în perioada anilor 1773-1799, în “Lucrările Seminarului de Geografie >”, an

11, 1992.

2. I. Donisă, P. Poghirc, Valea Bistriţei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968; Nicolae Barbu,

Obcinele Bucovinei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 194, 204-205; I. Băcănaru,



33

Elementul geografic în viaţa satului românesc, în LSGS-1967, p. 33-39; Al. Savu, Dealurile, podişurile

şi câmpiile în alcătuirea pământului românesc şi în viaţa poporului nostru, în “Terra”, anul II (XXII), nr.

4, 1970; Victor Tufescu, Pe valea Moldovei. Privelişti şi evocări, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1970, p. 58-

59, 108-109, 136, 153-154, 164-167; I. Sîrcu, Geografia fizică a RSR, Bucureşti, Ed. Didactică şi

Pedagogică, 1971, p. 75, 80, 83, 85, 356-366, 369; P. Poghirc, Satul din Colinele Tutovei, Bucureşti,

Ed. Ştiinţifică, 1972, p. 46-48, 53-54, 59, 65-66, 94; N. Popp, I. Iosep, D. Paulencu, Judeţul Suceava,

Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1973, p. 63-65; Vasile Băcăoanu, Nicolae Barbu, Maria Pantazică,

Alexandru Ungureanu, Dumitru Chiriac, Podişul Moldovei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1980; Claudiu Giurcăneanu, Spaţiul geografic – structura, organizarea şi funcţiile sale, în “Terra”, XIII

(XXXIII), nr. 3, 1981, p. 26-33; Ioan Şandru, Peisaje geografice carpatice în Dacia, în “Terra”, XII

(XXXII), nr. 3, 1980, 3-7; Al. Roşu, Coordonate geografice ale optimizării peisajului agrar românesc, în

“Terra”, XIII (XXXIII), nr. 4, 1981, p. 14-15; I. Gugiuman, Principalele caracteristici ale elementelor

fizico-geografice din Podişul Moldovei şi potenţialul lor economic, în “Studii şi cercetări de geografie”,

Suceava, 1983, p. 31-36; Geografia României, II, p. 19-20, 201-202.

3. Ioan Şandru, Contribuţii geografico-economice asupra evoluţiei aşezărilor omeneşti din

depresiunea subcarpatică Oneşti, în AŞUI, S. II, VII, fasc. 1, 1961; M. Apăvăloaiei, Contribuţii la

studiul geografic al aşezărilor rurale din Moldova, în AŞUI, S. II, IX, 1965, p. 87; C. Drăgoi şi K.

Swizewski, Contribuţii geografico-economice asupra aşezărilor din bazinul Trotuş, în AŞUI, S.IIb, XIII,

1967, p. 183; M. Apăvăloaiei, D. Chiriac, N. Lupu, Câteva observaţii geografico-economice referitoare

la populaţia şi aşezările rurale din judeţul Suceava, în AŞUI, S.IIc, Geografie, XV, 1970, p. 75-80; I.

Băcăoanu, Consideraţii geografice privind tipologia aşezărilor rurale din România, în “Comunicări de

geografie”, Bucureşti, VIII, 1969, p. 201-207; Constanţa Rusenescu, op. cit., p. 44-46; Vintilă

Mihăilescu, Noţiuni de bază în geografia satului, în LSGS, Bucureşti, 1967, p. 9-13; Dumitru Chiriac,

Câteva aspecte istorico-geografice referitoare la evoluţia aşezărilor rurale din Câmpia Moldovei, în

AŞUI, S.IIc, Geografie, XVI, 1970, p. 81-90; Idem, Aşezările rurale din Moldova. Studiu de geografie

economică, “Centrul de multiplicare al Universităţii > Iaşi, 1984; V. Băican, La population

rurale de la Moldavie d’après la carte de G. Bawr /1769-1772), în AŞUI, S.IIc, Geografie, XXXVIII,

1992; N. Lupu şi Iulia Văcăraşu, Tipuri de aşezări în bazinul superior al Trotuşului, în “Studii şi

cercetări ştiinţifice”, Geologie-Geografie, Institutul pedagogic, Bacău, 1970, p. 87-100; I. Băcănaru,

Aşezările omeneşti din Vrancea şi subcarpaţii dintre Şuşiţa şi Râmna în veacurile XV-XIX, în “Buletinul

societăţii de ştiinţe geografice din RSR”, serie nouă, I (LXXI), Bucureşti, 1971; P. Poghirc, op. cit.;

Vasile Băican, Aşezările din Moldova reprezentate pe harta lui F. G. Bawr, în “Terra”, XIII (XXXIII), nr.

4, 1981, p. 20-26; D. I. Oancea, Cazimir Swizewski, Satul bucovinean – raporturi geografice

etnografice, în “Terra”, nr. 4, 1982, p. 20-22; V. Cucu, C. Isbăşoiu, Locuinţe şi aşezări în peisajul

geografic românesc, în “Terra”, XV (XXXV), nr. 1, 1983, p. 6-12. Întâlnim şi unele studii

interdisciplinare istorico-geografice referitoare la habitatul rural: Emil I. Emandi, Consideraţii

geografice privind dinamica aşezărilor dispărute din nordul Moldovei în evul mediu (sec. XIV-XVIII), în

“Hierasus”, 1979, p. 226-288; Idem, Consideraţii istorico-geografice asupra aşezărilor medievale din

depresiunea piemontană Rădăuţi (sec. XIV-XVIII), în SCIVA, 30, nr. 3, 1979; Emil I. Emandi şi

Constantin Şerban, Contribuţii de demografie istorică la cunoaşterea habitatului din nord-vestul

Moldovei la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în “Buletinul ştiinţific”, seria istorie, Institutul de Învăţământ

Superior Suceava, 1983, p. 71-98.

4. Victor Tufescu, Odăile – o fază recentă de populare a ţinuturilor stepice de la răsărit de

Carpaţi, extras din “Anuarul Liceului > din Braşov”, Tipografia “Astra”, Braşov, 1936-

1937; Vintilă Mihăilescu, Ţara Dornelor. Cadrul geografic şi limitele aşezărilor, în volumul omagial În

amintirea lui Constantin Giurescu, Bucureşti, 1944, p. 334-353; M. Apăvăloaiei, op. cit.; Veronica

Giosu şi M. Apăvăloaiei, Populaţia şi aşezările rurale din zona carpatică şi subcarpatică a regiunii

Galaţi, în AŞUI, S. IIb, Geologie-Geografie XIII, 1967, p. 145-153; Constantin Herbst, Ion Băcănaru,

Probleme de geografie a satului din România, în “Terra”, XIV (XXXIV), nr. 4, 1982, p. 13-15; V. Cucu,

I. Isbăşoiu, loc. cit., p. 6-10; Geografia României, II, p. 183-185.

5. Vintilă Mihăilescu, Trebuiesc recunoscute trei tipuri de sat: satul adunat, satul concentrat,

satul risipit, în BSRRG, XLV, 1926; I. Băcănaru, Consideraţii geografice privind tipologia aşezărilor

rurale din România, în “Comunicări de geografie”, Bucureşti, VIII, 1969, p. 201-207.

6. Victor Tufescu, Odăile – o fază recentă de populare a ţinuturilor stepice de la răsărit de

Carpaţi, în loc. cit.; Idem, Oameni din Carpaţi, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1982, p. 13-61, 102-123,

199-206; Ionescu Sachelarie, Despre viaţa păstorească şi agricolă în trecutul nostru, în “Cercetări

geografice”, I, 1937-1938, Bucureşti, 1941; Sabin Opreanu, Contribuţii la transhumanţa în Carpaţii

Orientali, în LIGUC, VII, 1942; N. Al. Rădulescu, Geografia agriculturii României, Bucureşti, 1968.

7. Laurian Someşan, Viaţa pastorală în Munţii Călimani, extras din BSRRG, LII, 1933; Idem,

Viaţa umană în regiunea Munţilor Călimani, extras din LIGUC, VI, 1936; N. Al. Rădulescu, Vrancea –

geografie fizică şi umană, Bucureşti, 1937; M. Apăvăloaiei, Economia pastorală din bazinul Trotuşului,

în AŞUI, S. IIb, Geologie-Geografie, XV, 1968, p. 179-183; M. Apăvăloaiei şi V. Giosu, Contribuţii

geografice economice asupra păstoritului în partea de sud a Carpaţilor Moldovei, în AŞUI, S.II b,



34

Geologie-Geografie, XIII, 1967, p. 189-192; M. Apăvăloaiei, Unele aspecte economico-geografice pri-

vind sectorul zootehnic din bazinul mijlociu şi superior al Moldovei, în AŞUI, S.II c, Geografie, XVI,

1970, p. 151-154; D. Chiriac, Consideraţii geografico-economice asupra păstoritului în Ţara Dornelor,

în AŞUI, S.II b, Geologie-Geografie, XII, 1976, p. 203-206; M. D. Matei, Emil I. Emandi, Habitatul

medieval rural din Valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare (secolele XV-XVII), Bucureşti, Ed.

Academiei RSR, 1982.

8. Laurian Someşan, La transhumance des bergers transylvains dans les provinces

roumaines, în “Revue de Transylvanie”, Cluj, I, 1935; Sabin Opreanu, Contribuţii la transhumanţa în

Carpaţii Orientali, în loc. cit.; Victor Tufescu, Îndrumător pentru studiul migraţiunilor temporare cu

caracter economic, “Lucrările Seminarului de Geografie Economică. Academia Comercială Bucureşti”,

Bucureşti, 1946; Grigore P. Pop, România. Geografia economică, partea a II-a, Oradea, 1974, p. 314-

317; Ioan Iosep, Un fenomen inedit: transhumanţa câmpulungeană, în CC, Suceava, serie nouă, nr.

1(11), 1995, p.285-294.

9. Vulcu Bujor, Reflectarea activităţii economice în terminologia pastorală locală, în

“Comunicări de geografie”, VI, 1968.

10. Monografia geografică a RPR, I, Geografia fizică, Bucureşti, 1960, p. 63-92 (Toponimia.

Aspectele ei geografice); I. Băcănaru, Date geografice asupra evoluţiei modului de folosire a

terenurilor agricole din Vrancea (perioada dintre sec. al XV-lea şi al XIX-lea), în “Comunicări de

geografie”, Bucureşti, IX, 1969, p. 95-96, 100, 104; Alexandru Obreja, Din specificul toponimiei

moldoveneşti, în “Lucrările celui de-al III-lea Colocviu Naţional de Geografia Populaţiei şi Aşezărilor

din RSR”, Iaşi, 1971; Gh. Dragu, Toponimie geografică (partea I-a), Centrul de multiplicare al

Universităţii din Bucureşti, 1973; Dumitru Chiriac, Defrişările pentru extinderea terenurilor agricole din

Moldova reflectate în toponimie, în AŞUI, S.II b, Geologie-Geografie, XXIX, 1983, p. 89-92. Pentru

cunoaşterea toponimiei păstoreşti, date interesante găsim şi în dicţionarele geografice ale judeţelor

din Moldova, editate la sfârşitul sec. al XIX-lea, în număr de 13, în baza cărora au fost publicate, între

1898-1902, cele cinci volume ale Marelui dicţionar geografic al României; de asemenea dicţionarele

geografice ale Bucovinei şi Basarabiei elaborate de Emil Grigorovitza şi, respectiv, Zamfir Arbore.

11. M. Guşuleac, Fâneţele seculare din Bucovina, 1921; P. Buculescu, Zonele de vegetaţie

lemnoasă din România în raport cu condiţiile orohidrologice, climatice, de sol şi subsol, Bucureşti,

1924; I. Băcănaru, Date geografice asupra evoluţiei modului de folosinţă a terenurilor agricole în

Vrancea, în loc. cit., p. 95-98; P. Poghirc, op. cit.; N. Barbu, Obcinele Bucovinei, p. 45, 59, 194, 211-

216, 267, 280; Viorica Sultana, Raporturi între vegetaţie şi soluri, în “Terra”, nr. 4, 1981, p. 44-45; D.

Chiriac, Defrişările pentru extinderea terenurilor agricole din Moldova, reflectate în toponimie, în loc.

cit.; Geografia României, II, p. 205, 314-315, 381; M. D. Matei, Emil I. Emandi, op. cit; V. Băican,

Pădurile Moldovei pe hărţile din sec. al XVIII-lea, în “Lucrările Seminarului de Geografie >”, nr. 7/1986, Iaşi, 1987; C. D. Chiriţă (coordonator), Pădurile României. Studiu

monografic, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1981; Emil Pop, Pădurile şi destinul nostru naţional, în

“Bulet. Com. Monum. Nat.”, an IX, nr. 1-4, 1941; V. Tufescu, Bucovina şi codrii, în BSRRG, LXI, 1942.

12. N. Docan, Memoriu despre lucrările cartografice privitoare la războiul din 1787-1791, în

AARMSI, XXXIV, 1912, p. 20-34; Vintilă Mihăilescu, Ţara Dornelor. Cadrul geografic şi limitele

aşezărilor, în loc. cit.; Vasile Băican, Documente cartografice din secolul al XVIII-lea, în AŞUI, S.II c,

Geografie XVII, 1971, p. 97-107; Idem, Reprezentarea reliefului în documentele cartografice asupra

Moldovei din sec. al XVIII-lea, în AŞUI, S.II c, Geografie XIX, 1973, p. 65-71; Marin Popescu-Spineni,

România în izvoare geografice şi cartografice (Din antichitate până în pragul veacului nostru),

Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978; Vasile Cucu, Emil I. Emandi, Geografia istorică a

nordului Moldovei în lumina izvoarelor cartografice (secolul al XVIII-lea), în RMM, 10, 1981, p. 66-77;

C. Isbăşoiu, Câteva consideraţii de geografie istorică referitoare la teritoriul românesc, I, în “Terra”,

XIV (XXXIV), nr. 3, 1982, p. 19-24; Ioan Iosep şi Maria Lucaci, Analiza geografică a unei hărţi vechi a

Bucovinei (1774), în “Lucrările Seminarului geografic >”, nr. 3, 1982, Iaşi, 1983,

p. 121-131; Vasile Băican, Geografia Moldovei reflectată în documentele cartografice din secolul al

XVIII-lea, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1996.

13. N. Bucur ş.a. Contribuţii la studiul solurilor folosite în Câmpia Jijia Bahlui, în AŞUI, S.II, VI,

1960), p. 193-210; T. Nitu, Solurile din regiunea Suceava, Bacău, 1966; Harta pedologică a RSR,

scara 1: 500000, Institutul geologic, Bucureşti, 1970-1971; V. Cucu, Em. Emandi, Geografia istorică a

nordului Moldovei în lumina izvoarelor cartografice (sec. al XVIII-lea), în RMM, nr. 10, 1981; V. Băican,

Geografia Moldovei reflectată în documentele cartografice din secolul al XVIII-lea, Ed. Academiei

RSR, Bucureşti, 1996

14. Geografia României II, passim.

15. S. Fl. Marian, Tradiţii poporane din Bucovina, Bucureşti, 1985; Idem, Sărbătorile la

români. Studiu etnografic, vol. III, Bucureşti, 1901.

16. Tudor Pamfile, Sărbătorile de vară la români, Bucureşti, 1910; Idem, Agricultura la români.

Etudiu etnografic, Bucureşti, 1913; Idem, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului, Bucureşti, 1914.





35

17. Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei (Etnografie-folclor-dialectologie), Bucureşti, 1930; Idem,

Păstoritul în Vrancea, extras din “Grai şi suflet”. Revista Institutului de filologie şi folclor, Bucureşti, IV.

În cea de-a doua lucrare, I. Diaconu insistă asupra faptului că dintre toate elementele etnografice

româneşti, cel mai “veritabil caracter de generalitate” l-a avut păstoritul (Idem, Păstoritul în Vrancea, în

loc. cit., p. 4).

18. Dimitrie Dan, Stâna la românii din Bucovina, în “Junimea literară”, XII, 1923, Cernăuţi,

1923.

19. Sabin Opreanu, Contribuţii la transhumanţa în Carpaţii Orientali, în loc. cit., p. 205-239.

20. I. Oţel, Cercetări asupra păstoritului în Vrancea, Bucureşti, 1936.

* Menţionăm, selectiv, unele lucrări cu caracter bibliografic, care sintetizează stadiul cercetării

etnologice: Romulus Vuia, Histoire de l’état actuel des études éthnographiques et folkloriques et

e

Roumanie, în vol. XVII Congrès International d’Anthropologie et d’archéologie préhistoriques.

Bucarest, 1-8 septembrie 1937, Bucureşti, 1939, p. 1123-1213; Ion Vlăduţiu, Probleme de cercetare în

domeniul etnografiei, în “Studii şi materiale privind istoria României”, partea I, Bucureşti, Editura

Academiei RPR, 1954, p. 229-284; Etnografia şi folcloristica română în anii de după eliberare, în REF,

IX, 1964, nr. 4-5, p. 321-334; Octavian Buhociu, Folklore and Ethnography in Romania, în “Curent

Antropology”, Chicago, 1966, nr. 3, p. 295-315; Romulus Vulcănescu şi Paul Simionescu, Some

special aspects of Rumanian ethnology Phases of development and the contemporary scene, în vol.

Rumanian Studies, vol. II, Leiden, 1972, p. 195-216; G. Vâlsan, Menirea etnografiei în România, în

“Cultura”, Cluj, 1924, p. 101-108; Simion Mehedinţi, Caracterizarea etnografică a unui popor prin

munca şi uneltele sale, Bucureşti, Socec, 1930; Idem, Coordonate etnografice: civilizaţia şi cultura,

Bucureşti, 1930.

** A. Fochi (sub redacţia), Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc, vol. I

(1800-1891), Bucureşti, 1968; Ion Vlăduţiu, Etnografia românească. Istorie, cultura materială,

obiceiuri, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973; Romulus Vulcănescu, Etnologia. Istoria ştiinţelor din

România, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1975; Romulus Vulcănescu (coordonator), Introducere în

etnologie, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1980; Paul Simionescu, Etnologia. Convergenţă

interdisciplinară, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1983.

*** Ştefan Pascu, Etnografie şi istorie, în AMET, 1959-1961, Cluj, 1963, p. 13-21; Henri H.

Stahl şi Ion Donat, Etnografie şi istorie, în REF, XI (1966), p. 3-12; Ovidiu Bârlea, Folclor şi istorie, în

REF, XI (1966), p. 13-25; Dan Simonescu, Memorialistica şi etnologia, în Romulus Vulcănescu

(coordonator), Introducere în etnologie, p. 51-58.

21. N. Dunăre, Problema cercetării etnografice a păstoritului, în “Studii şi Cercetări de Istorie,

Cluj, 1956, nr. 1-4, p. 173-176; Idem, Relaţii etnografice între ţinuturile de pe ambele versante ale

Carpaţilor, în “Studii şi Cercetări de Istoria Artei”, Bucureşti, nr. 1, 1963, p. 192-203; Idem, Recherches

ethnographiques roumaines sur l’agriculture de la vie pastorale, în “Acta Ethnographica”, Budapest,

XII, 1-2, p.179-185; Idem, A juhtartás illetve pasztorkodás hagyományos tipusai a romanoknál (Tipuri

pastorale tradiţionale la români), în “Etnographia”, 2, Budapest, p. 247-272; Idem, Sistemul

ocupaţional pastoral, factor de stabilizare şi comunicare, în “Analele Banatului”, seria Etnografie,

Timişoara, I, 1981, p. 21-42.

22. Idem, Păstoritul de pendulare dublă pe teritoriul României, în AMET, pe anii 1965-1967,

Cluj, 1969, p. 115-138. În cuprinsul studiului se realizează împărţirea ocupaţiilor pastorale în patru

tipuri de bază: 1) creşterea vitelor în grajd, 2) păstoritul local (agricol), 3) păstoritul pendulator, 4)

păstoritul transhumant (p. 115-129). Vezi, şi N. Dunăre, L’élevage pendulaire double dans la vie

pastorale carpatique, în VII- CISAE, Moscou, XI, 1971, p. 390-413; Idem, L’élevage bi-pendulaire

dans les regions carpatiques balkaniques et alpines, în “Studii şi comunicări de etnografie-istorie”, III,

Caransebeş, 1979, p. 71-81.

23. N. Dunăre, Milchprodukte im rumänischen Hirtenwesen, extras din Vichwirtschaft und

Hirtenkultur. Etnographische Studien. Budapest, 1969, p. 603-639.

24. Romulus Vuia, op. cit., Bucureşti, Ed. Academiei RPR, 1964.

25. Ibidem, p. 209-211; vezi în acest sens şi punctul de vedere exprimat de Corneliu Bucur;

Direcţii ale demografiei istorice româneşti: transhumanţa pastorală, în RdI, tom. 31, 1973, nr. 12, p.

2235-2305.

26. Ion Vlăduţiu, Etnografia românească, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1973, în mod special, p.

250-290.

27. Valer Butură, Etnografia poporului român, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1978, în mod special,

p. 201-241.

28. Gheorghe Iordache, Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României. Studiu etnologic, vol. I-II,

Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1985, 1986.

29. I. Vlăduţiu, Etnografia românească, p. 132-143, 155-156; Valer Butură, op. cit., p. 113-

120; Gh. Iordache, op. cit., vol. II, p. 7-12.

30. I. Vlăduţiu, op. cit, p. 252-260; Valer Butură, op. cit., p. 207-235; Gh. Iordache, op. cit., vol.

II, p. 12-100.



36

31. I. Vlăduţiu, op. cit, p. 131-132, 155-156; Valer Butură, op. cit., p. 210-214; Gh. Iordache,

op. cit., vol. II, p. 143-180.

32. I. Vlăduţiu, op. cit, p. 264-267, 251; Valer Butură, op. cit., p. 222; Gh. Iordache, op. cit.,

vol. II, p. 12-100.

33. I. Vlăduţiu, op. cit, p. 288-360; Valer Butură, op. cit., p. 324-353, 392-415; Gh. Iordache,

op. cit., vol. II, p. 100-128.

34. I. Vlăduţiu, op. cit, p. 253.

35. Ibidem, p. 252-260. Unele aspecte etnografice ale păstoritului sunt abordate de I. Vlăduţiu

şi în studii speciale, ca: Noţiunea de “mocan” în păstoritul românesc, în REF, IX, 1964, p. 143-158;

Aspecte etnografice ale păstoritului în Moldova de Sud, în REF, X, 1965, nr. 1, p. 81-88; Etnografia

văii Bistriţei, zona Bicaz, Piatra Neamţ, 1973.

36. Valer Butură, op. cit., p. 207.

37. Ibidem, p. 229. Gh. Iordache propune un evantai mult mai larg de sisteme de creştere,

specifice unor zone sau subzone bine individualizate. Coroborând rezultatele cercetărilor etnologice

cu cele arheologice, istorice, geografice, lexicologice, el tratează în mod competent problemele de

ordin tehnologic, precum şi întregul angrenaj al relaţiilor agrar-pastorale (Gh. Iordache, op. cit., vol. II,

p. 7-100).

38. Ibidem, p. 230-234; I. Vlăduţiu, Etnografia românească, p. 131-132, 155-156, 181-182;

Gh. Iordache, op. cit., vol. II, p. 143-179.

39. H. H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. I-III, Ed. Academiei

RPR, Bucureşti, 1958-1965; Idem, Paysages et peuplement rural en Roumanie, în NEH, III, Bucureşti,

1965; Idem, Civilizaţia vechilor sate româneşti, Bucureşti, 1968; Idem, Studii de sociologie istorică,

Bucureşti, 1973 ş.a.

40. H. H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. I, p. 224, 282.

41. Ibidem, vol. III, p. 9.

42. Ibidem, vol. III, p. 371; vezi şi vol. I, p. 16.

43. Ibidem, vol. III, p. 371-372.

44. Ibidem, vol. III, p. 305, 374.

45. Ibidem, vol. I, p. 9.

46. Traian Herseni, L’organisation pastorale en Roumanie, în “Arhiva pentru ştiinţă şi reformă

socială”, XIII, 1936; Idem, Probleme de sociologie pastorală, Bucureşti, 1941; Idem, Sociologie. Teoria

generală a vieţii sociale, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.

47. B. P. Hasdeu, Originile agriculturii la români, în loc. cit., V, 1872, nr. 3, p. 48-53.

48. Idem, Originile păstoriei la români. Elemente dacice. Studiu de filologie comparată, în loc.

cit., V, 1874, p. 97-107, 173-177, 234-235; Idem, Originile păstoriei la români. Elemente latine, în loc.

cit., V, 1874.

49. Idem, Originile viniculturei la români, în loc. cit., V, 1874, nr. 4, p. 89-95.

50. Idem, Originile agriculturii la români, în loc. cit., p. 49-51; vezi şi: Idem, Fragmente pentru

istoria limbii române, elemente dacice, 1-2, Bucureşti, 1876; M. Seche, Activitatea lexicografică a lui B.

P. Hasdeu, în “Cercetări de lingvistică”, 1968. Consideraţiile lui B. P. Hasdeu în problema păstoriei la

români au fost combătute de A. Cihac în articolul: Originea păstoriei la români, răspuns d-lui Hasdeu,

în “Convorbiri literare”, Iaşi, IX, 1875, p. 350-359.

51. N. Iorga, Istoria poporului românesc, vol. I, Bucureşti, 1905, p. 101, 204-205; vol. IV,

Bucureşti, 1929, p. 116; Al. Bocăneţu, Terminologia agrară în limba română, în CC, II_IV, 1921, p.

119-274; Ion Popescu-Sireteanu, Contribuţii la cercetarea terminologiei pastorale din limba română,

Iaşi, 1980, p. 1-15, 179-182.

52. I. A. Candrea, Straturi de cultură şi straturi de limbă la popoarele romanice, Bucureşti,

1914; Idem, Viaţa păstorească la românii din trecut şi de astăzi, în “Junimea literară”, XII, 1923, nr. 10-

11; Idem, Viaţa păstorească la megleniţi, în “Grai şi suflet”, I, 1923-1924, p. 23-38; Idem, Glosar

meglenoromân, în “Grai şi suflet”, III, 1927-1928, p. 175-209, 381-412, VI, 1933-1934, p. 163-198, VII,

1935-1936, p. 194-230.

53. Idem, Straturi de cultură şi straturi de limbă la popoarele romanice, p. 12.

54. S. Fl. Marian, Ornitologia poporană română, I-II, Cernăuţi, 1882; Golopeniţa Ştefania

Cristescu, Cercetarea credinţelor şi ritualurilor domestice ale ţărănimii româneşti, extras din

“Îndrumătorul pentru monografiile sociale”, Bucureşti, 1940; Adrian Fochi, Mioriţa. Tipologie, circulaţie,

geneză, texte, Bucureşti, Ed. Academiei RPR, 1964; Stelian Cîrstean, Folclor din Moldova-de-Sus, în

Folclor din Moldova, vol. III, Bucureşti, 1969; V. Adăscăliţei, I. N. Ciubotariu, Folclor din ţinutul

Rădăuţilor, Suceava, 1969; I. Oprişan, Folclor din Moldova-de-Jos, în Folclor din Moldova, vol. II,

Bucureşti, 1969, p. 1-444; Octavian Buhociu, Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească,

Bucureşti, Ed. Minerva, 1979.

55. Ovid Densuşianu, Folclorul – cum trebuie înţeles, Bucureşti, 1910; Idem, Păstoritul la

popoarele romanice: însemnătatea lui lingvistică şi etnografică, extras din “Viaţa nouă”, Bucureşti,

1913, sau în Opere, I, Bucureşti, 1968, p. 187-213; Idem, Vieaţa păstorească în poezia noastră



37

populară, vol. 1-2, Bucureşti, 1966; Arthur Gorovei, Credinţe şi superstiţii ale poporului român,

Bucureşti, 1915; Idem, Descântecele românilor. Studiu de folclor, Bucureşti, 1931; I. Diaconu, Ţinutul

Vrancei. Etnografie-folclor-dialectologie, vol. I-II, Bucureşti, 1930; Lucia Burdun, Balada păstorească

în literatura populară, Tipografia “Dunărea”, Brăila, 1936; I. A. Candrea, Folclorul medical român, Ed.

Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944; Vasile Adăscăliţei şi Lucia Cireş, “Mocănaşii”, datină – spectacol în

Moldova, în REF, 1970, p. 323-333; Octavian Buhociu, op. cit., p. 185-394.

56. Ovid Densuşianu, Vieaţa păstorească în poezia noastră populară, ed. 1966; Idem,

Păstoritul la popoarele romanice, în Ovid Densuşianu, Opere, vol. I, p. 185-190; Idem, La vie pastorale

chez les Roumains, în vol. La nation Roumaine, Paris, 1914, p. 24-26; Idem, Aspecte lingvistice ale

păstoritului, vol. I-II, Bucureşti, 1933-1934; “păstoritul şi în special, îndeletnicirea cu creşterea oilor…

este strâns legată de viaţa nomadă” (Idem, Păstoritul la popoarele romanice, ed. 1913, p. 5).

57. Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în sec. XIII-XX, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1971, p. 435; Ion Popescu-Sireteanu, op. cit., p. 6-10 şi 179.

58. P. Cancel, Păstoritul la poporul român; precizări etnografico-istorice, cu prilejul apariţiei

studiului d-lui O. Densuşianu: Păstoritul la popoarele romanice, în “Convorbiri literare”, Bucureşti,

XLVII, 1913, nr. 9, p. 9-16; Ion Popescu-Sireteanu, op. cit., p. 5-10 şi 179-180.

59. P. Cancel, loc. cit., p. 9-10.

60. Românii nomazi. Studiu din viaţa românilor din sudul Peninsulei Balcanice, Cluj, 1926.

61. Al. Bocăneţu, op. cit.

62. V. Şotropa, 1. Viaţa românilor în evul mediu (pe baza limbii române)2. Păstoritul

(creşterea animalelor), Timişoara, 1943-1944, p. 101.

63. C. C. Giurescu, Împrumuturi cumane în limba română: odaie şi cioban, în “Studii clasice”,

XII, 1961, nr. 2, p. 205-214.

64. I. I. Russu, Din trecutul păstoritului românesc, în AMET/1957-1958, Cluj, 1958, p. 135-

156; Idem, Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez, Ed. Academiei

RSR, Bucureşti, 1970; Idem, Elemente autohtone în terminologia aşezărilor şi gospodăriei, în

AMET/1962-1964, Cluj, 1966.

65. G. Giuglea, Crîmpeie de limbă şi vieaţă străveche românească, în “Dacoromania”, Cluj,

III, 1923, p. 561-658; Idem, Elemente pentru a cunoaşte istoria formării limbii şi poporului român.

Problema alimentării vitelor şi a omului la dacoromâni, în “Cercetări de lingvistică”, III, 1958, p. 53-62.

66. Istoria limbii române, Ed. Academiei RPR, Bucureşti, vol. II-III, 1962; vol. IV-VI, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

67. I. A. Candrea, Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Ed. “Cartea Românească”, Bucureşti,

1931; Dicţionarul limbii române. Serie nouă, vol. VI, fasc. 1, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1965;

fasc. XII-XIII, 1968; vol. VII, partea a II-a, 1969; vol. VIII, partea I, 1972; partea a II-a, 1974; Dicţionarul

limbii române moderne, Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1958; B.P. Hasdeu, Etymologicum Magnum

Romaniae, vol. I, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1972; vol. II, Bucureşti, 1974; vol. III, Bucureşti,

1976; G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. X-începutul sec. XVI), Ed.

Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974.

68. I.A. Candrea, Elemente române în limbile slavice, în “Noua revistă română”, I, 1900, nr. 9,

p. 399-409; Th. Capidan, Raporturile albano-române, în “Dacoromania”, III, 1923, p. 129-237; Idem,

Termeni pastorali de origine română în limbile balcanice, în “Dacoromania”, II, 1921-1922, p. 677-679;

Ovid Densuşianu, Aspecte lingvistice ale păstoritului, vol. I-II; Ioan Lobiuc, Elemente româneşti în

terminologia păstoritului şi creşterii vitelor la huţuli, în “Romanoslavica”, XVIII, 1972, p. 109-134.

69. C. Diculescu, Elemente greceşti în limba română, în “Dacoromania”, IV, 1924-1926, p.

437-458; Dorin Gămulescu, Elemente de origine sârbo-croată ale vocabularului daco-român,

Bucureşti-Pančevo, 1974; G. Giuglea, Cuvinte şi lucruri. Elemente vechi germane în Orientul romanic,

în “Dacoromania”, II, 1921-1922, p. 327-401; C. C. Giurescu, op. cit., p. 205-214; H. Mihăescu,

Influenţa grecească asupra limbii române până în sec. al XV-lea, Ed. Academiei RSR, Bucureşti,

1966; G. Mihăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Ed. Academiei, Bucureşti RPR, 1960.

70. Ion Popescu-Sireteanu, op. cit, p. 16-168.

71. Iorgu Iordan, Toponimia românească, Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1963; Emil

Petrovici, Istoria poporului român oglindită în toponimie, Bucureşti, 1964; Ilie Dan, Toponimie şi

continuitate în Moldova de nord, Ed. Junimea, Iaşi, 1980 ş.a.

72. Paul Simionescu, Etnoistoria-convergenţă interdisciplinară, Ed. Academiei RSR,

Bucureşti, 1983.

73. S. Mehedinţi, Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale, Ed.

Socec, Bucureşti, 1930; Idem, Coordonate etnografice: civilizaţia şi cultura, Bucureşti, 1930; Idem,

Opere complete, vol. I-II; Idem, Vechimea poporului român şi legătura cu elementele alogene,

Bucureşti, 1925.

74. George Vâlsan, Menirea etnografiei în România, în “Cultura”, Cluj, 1924, p. 101-108;

Idem, O ştiinţă nouă: etnografia, Cluj, 1927.





38

75. I. Conea, Despre rolul factorului geografic în istoria poporului român, în S. Mehedinţi,

Opere alese, Bucureşti, 1967; Idem, Din geografia istorică şi umană a Carpaţilor (nedei, păstori, nume

de munţi), în BSRRG, LV, 1936, p. 76; Idem, Destinul istoric al Carpaţilor, în “Rânduiala”, II, 1937.

76. I. Donat, Păstoritul românesc şi problemele sale, în RdI, XIX, 1966, nr. 2, p. 281-304;

Idem, Caracterele geografice ale vechiului sat românesc, în LSGS - 1967, p. 27-31; Idem, L’analyse

géographique dans l’histoire, în RRH, XIV, 1975, nr. 2, p. 211-239.

77. Corneliu Bucur, Direcţii ale demografiei istorice româneşti: transhumanţa pastorală, în loc.

cit., p. 285-305.

78. Vezi, în acest sens, şi Eugen Mewes, Cercetarea istorică agrară în România, în “Terra

Nostra”, vol. IV/1981, p. 44-50.

79. Ibidem.

80. Ibidem, p. 45.

81. Pentru detalii în legătură cu domeniile de cercetare ale istoriei agrare şi componentele

structurale ale agriculturii, vezi Eugen Mewes, Cercetarea istorică agrară în România, în “Terra

Nostra”, Bucureşti, vol. IV/1981, p. 43-64; Idem, Relaţia agrar-agricol-rural, în “Terra Nostra”,

Bucureşti, vol. IV/1981, p. 89-96; Idem, Cu privire la conţinutul noţiunii de “istorie economică”, în

“Terra Nostra”, Bucureşti, vol. IV/1981, p. 31-42; Idem, Clasificarea domeniilor de cercetare ale istoriei

agrare, în “Terra Nostra”, Bucureşti, vol.IV/1981, p. 79-88.



V. ECONOMIA PĂSTOREASCĂ ŞI POLITICA FISCALĂ



Începuturile organizării fiscale de tip medieval în spaţiul istoric moldav sunt foarte puţin

cunoscute. Nu s-au păstrat informaţii de epocă care să reflecte elemente de fond privind acest

segment al organizării interne. Bruma de informaţii de care dispunem pentru răstimpul marii migraţii se

limitează practic la câteva date răzleţe, extrem de lacunare şi confuze. În secolele III-XIII, în condiţiile

confruntării cu valuri succesive de migratori, autohtonii şi-au asumat, desigur, un sistem de obligaţii

pentru a face faţă necesităţilor de apărare şi constrângerilor economico-financiare impuse de

neamurile alogene stăpânitoare. Dominaţia străină s-a concretizat în forme variate de obligaţii: tribut,

prelevări din produse agro-pastorale, precum şi anumite prestaţii cu braţele şi cu animalele de

1

tracţiune . Alogenii care s-au perindat în spaţiul carpato-dunăreano-pontic şi l-au stăpânit de-a lungul

aşa-zisului “mileniu întunecat” au dispus de mijloace proprii de evaluare a potenţialului demografic şi

economic al autohtonilor. Românii, la rândul lor, pentru obţinerea resurselor financiare şi materiale

necesare funcţionării structurilor obşteşti au instituit o serie de obligaţii de natură fiscală în folosul

comunităţii lor. Realităţile fiscale medievale au rezultat, de fapt, din sinteza practicilor şi terminologiei

de factură autohtonă şi străină. Pentru perioada anterioară formării statului feudal Moldova, un aport

semnificativ la conturarea terminologiei fiscale l-au avut neamurile slave şi turano-mongole.

Dominaţia slavilor, spre exemplu, se reflectă în terminologia de ansamblu a organizării

1bis

sociale şi de stat . Sistemul impunerii contribuabililor de rând s-a numit, în mod obişnuit, în tot cursul

epocii medievale, cu un cuvânt de origine slavă – cislă. De asemenea, denumirile unor operaţiuni

fiscale şi dări sunt de factură slavă.

2

O serie de practici fiscale noi au fost introduse apoi de către pecenegi, uzi, cumani şi tătari .

În timpul stăpânirii tătaro-mongole, populaţia românească de la răsărit şi sud de Carpaţi a fost inclusă

în sistemul fiscal al Hoardei de Aur.

În schimbul “protecţiei” acordată localnicilor, neamurile turano-mongole au pretins tribut,

dijme din principalele produse agricole, din animale şi produse animaliere. Se crede că ilişul (darea pe

cereale), sulgiul (darea pe carne) şi caii de olac (obligaţia de a da cai pentru serviciul de poştă) sunt

termeni de origine pecenego-cumană sau tătaro-mongolă.

Pentru a evalua cât mai riguros potenţialul economic al populaţiei supuse, tătarii au iniţiat şi

întocmit o serie de recensăminte. Astfel de statistici sunt atestate documentar în spaţiul Hoardei de

3

Aur . Agenţii fiscali tătari se numeau baskaki sau doroghi (daruga). Terminologia s-a păstrat până

târziu în toponimia anumitor zone. Administraţia tătărască a instituit şi un regim de imunităţi şi

4

privilegii, practicate parţial şi după constituirea statului medieval Ţara Moldovei .

5 6

Cercetătorii ruşi şi români au evidenţiat, cu mai multe prilejuri, caracterul şi importanţa

fiscalităţii instituite de popoarele de stepă pentru teritoriile româneşti de la est şi sud de Carpaţi.

Însemnătatea sistemului fiscal introdus de tătari reiese şi din adoptarea şi păstrarea mult timp în limba

română a termenilor tamga şi tarkan din sfera taxelor comerciale şi, respectiv, a regimului de

7

imunităţi . Totodată, prin mijlocirea slavilor sud-dunăreni şi apoi a Statului Asăneştilor, s-a exercitat, cu

intensitate variabilă, o înrâurire bizantină. În condiţiile lichidării stăpânirii tătare în partea vestică a

Moldovei şi crearea nucleului statal cu centrul la Baia, unele structuri ale aparatului fiscal maghiar au

putut fi introduse aici de regele Ludovic I de Anjou (1342-1382), prin voievodul Dragoş şi urmaşii săi

8

direcţi. Mai mult, Dragoşeştilor li s-ar fi pretins prestarea omagiului de vasalitate şi plata unui tribut .

Dependenţa faţă de coroana maghiară şi apăsarea fiscală exercitată în folosul acesteia au generat, în

mod firesc, ostilitatea localnicilor.



39

Până la jumătatea secolului al XIV-lea, adică până în momentul constituirii statului medieval

Moldova, este dificil de precizat caracteristicile fiscalităţii. Unii cercetători au admis existenţa unui

9

sistem fiscal în adevăratul sens al cuvântului , în vreme ce alţii au susţinut ideea existenţei numai a

anumitor practici de factură fiscală concretizate în prelevări ocazionale din produse şi îndeplinirea unor

10

corvezi . După întemeierea Ţării Moldovei, în contextul consolidării structurilor aparatului de stat, în

11

politica fiscală a tânărului stat au fost promovate şi elemente preluate din Polonia , Imperiul Bizantin

12

şi din unele state slave sud-dunărene . Tocmai de aceea, terminologia fiscală moldovenească se

dovedeşte deosebit de complexă, iar semantica ei, greu de definit.



*

Încă de la începuturile statului, domnii moldoveni s-au considerat stăpâni de drept asupra

întregului teritoriu al ţării, al populaţiei şi al bunurilor acesteia. Regimul de obligaţii al locuitorilor a

12bis

decurs din acest drept superior de stăpânire – dominium eminens . În conformitate cu normele

dreptului feudal, domnul era în măsură să pretindă de la supuşi o cotă parte din veniturile realizate de

aceştia pentru întreţinerea Curţii, aparatului slujitoresc şi armatei.

La început, sfera de cuprindere şi “greutatea” impunerilor au fost moderate, atât datorită

nivelului relativ limitat al consumului de la Curte, cât, mai ales, a resurselor economice importante de

care dispunea domnia. În patrimoniul domnesc intrau, de drept, pământurile fără stăpân direct, aşa-

zise “pustii”, târgurile şi oraşele, un număr însemnat de sate, mori, saline, branişti, pescării, complexe

agro-pastorale (stâne, odăi, scutării), terenuri de vânătoare etc. Domnul putea dispune de aceste

13

proprietăţi şi de veniturile realizate pe seama lor, ca de nişte bunuri private . Domeniul domnesc

14

public a fost organizat din punct de vedere administrativ sub forma ocoalelor . Populaţia din aşezările

domneşti era impusă la diverse sarcini pecuniare, în natură şi în muncă. În plus, domniei i se

cuveneau însemnate sume băneşti şi bunuri materiale din taxe şi amenzi. Domeniul domnesc şi

ansamblul surselor de venituri existente la dispoziţia şefului statului au reprezentat suportul material

care a permis consolidarea puterii centrale. Înstrăinarea sau schimbarea proprietăţilor de către supuşi

15

trebuiau să fie confirmate de cancelaria domnească, cu care prilej se plătea darea calului . O

perioadă de timp nu s-a făcut distincţie între veniturile publice şi cele private ale domnilor. Afirmarea

dreptului superior de stăpânire (dominium eminens) s-a realizat atât asupra proprietăţilor boiereşti şi

mănăstireşti provenite din danii domneşti, cât şi a celor deţinute cu titlu ereditar sub forma ocinilor şi

baştinilor. Practica confirmărilor periodice a proprietăţilor de moştenire a însemnat, în realitate,

16

integrarea ocinilor boiereşti, prevăzute cu regim de imunitate, în sistemul de obligaţii vasalice .

Domnul şi-a arogat totodată dreptul de retract asupra proprietăţilor de danie. Consolidarea treptată, în

cursul secolului al XV-lea, a dreptului de dominium eminens a permis domnilor să generalizeze

17

sistemul de impuneri fiscale la nivelul întregii ţări şi să obţină astfel noi surse de venituri .



*

Politica fiscală a fost dirijată de către domn prin intermediul unei instituţii specializate -

18

Vistieria . Veniturile ei erau gestionate de marele vistier care răspundea direct în faţa domnului pentru

activitatea sa. Însemnătatea acestei funcţii a conferit dregătorului respectiv o poziţie cheie în

ansamblul administraţiei centrale şi în sfatul domnesc. Denumirea dregătoriei este asemănătoare celei

19

similare din Imperiul Bizantin . În ţările vecine, Ungaria şi Polonia, s-a impus termenul de origine

20

latină thesaurarius, iar în Imperiul Otoman – cel de defterdar .

Pentru prima dată, vistierul este menţionat în documentele cancelariei domneşti la începutul

21

domniei lui Alexandru cel Bun (29 iunie 1400) . Este de presupus, însă, că vistieria domnească şi

vistierul au o vechime mai mare. Proprietăţile acordate prin danie de domni unor mănăstiri sau slujbaşi

credincioşi încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea beneficiau de regimul imunităţii şi, desigur,

22

trebuiau contabilizate separat de patrimoniul domnesc .

Importanţa dregătoriei de mare vistier a fost subliniată sugestiv de contemporani. Grigore

Ureche, spre exemplu, era de părere că acest demnitar era “ispravnic pre socotele ce să fac să să ia

din ţară, şi grijind şi dând lefe slujitorilor, şi purtătoriu de grijă a toată cheltuiala curţii şi a oaspeţi ce vin

23

în ţară şi toate catastifile ţării pre mâna lui” .

Ca dregător şi membru al sfatului domnesc, dispunând de atribuţii însemnate, marele vistier

era, de fapt, un executor fidel al voinţei domnului, care reprezenta autoritatea supremă în materie

fiscală. Pentru a-şi îndeplini eficient sarcinile, el trebuia să ţină o evidenţă cât mai exactă a

24

contribuabililor, a averilor deţinute de aceştia şi a veniturilor realizate pe parcursul unui an financiar .

Marele vistier era asistat în activitatea sa, întocmai ca ceilalţi mari dregători, de un număr apreciabil de

subalterni şi slugi. Este vorba mai întâi de vistieri de rangul al II-lea şi al III-lea, de dieci de vistierie,

precum şi de un mare număr de agenţi fiscali mărunţi (aşa numiţii trepăduşi), care activau la nivelul

25

unităţilor administrativ-fiscale (sate, târguri şi ţinuturi), pentru strângerea dărilor de la contribuabili .

Nomenclatorul de impuneri şi cuantumul fiecărei dări, pe categorii de impozabili, se stabileau

de către domn, uneori prin consultarea membrilor sfatului domnesc, în funcţie de necesarul de fonduri

26

băneşti şi materiale destinate Curţii domneşti şi numerosului aparat slujitoresc şi militar din ţară . Pe



40

măsura sporirii cheltuielilor publice au fost operate, în mod corespunzător, importante creşteri în ce

priveşte cuantumul dărilor existente, sau au fost introduse dări noi. Până în secolul al XVI-lea, ca

urmare a nivelului relativ restrâns al producţiei şi schimburilor comerciale, dările, taxele şi amenzile s-

27

au împlinit mai ales în produse naturale realizate de populaţie în propriile gospodării . Nu trebuie să

uităm însă faptul că o bună parte din animale: cornute mari, cai, oi erau exportate în Imperiul Otoman.

Având în vedere acest debuşeu comercial, organele fiscale preferau, adesea, perceperea dărilor în

natură. Un anume inconvenient îl constituia nivelul preţului oferit de negustorii de vite otomani –

gelepii - care, de obicei, era unul de mirie, adică de monopol, mai mic decât cel practicat, în mod

curent, pe piaţă. Întrucât sursele documentare de epocă surprind în mod lacunar şi ambiguu

nomenclatorul obligaţiilor fiscale, este destul de greu, dacă nu chiar imposibil, de a înfăţişa, cu

acurateţea necesară, caracterul, numărul şi cuantumul contribuţiilor datorate de impozabili Vistieriei şi

Cămării.

Din punctul de vedere al criteriilor de impunere şi percepere, dările erau structurate în:

directe şi indirecte. Dările directe se impuneau pe baza unor catastife prealabile, în funcţie de

potenţialul economic al populaţiei; cele indirecte se aplicau ocazional şi cuprindeau, în principal,

diverse taxe pe circulaţia şi comercializarea mărfurilor sau pentru efectuarea anumitor servicii.

Momentul apariţiei dărilor directe, a taxelor şi prestaţiilor, este greu de stabilit. Aşa cum s-a

mai afirmat în literatura de specialitate, unele dijme, vămi şi prestaţii sunt anterioare întemeierii Ţării

28

Moldovei . Primii domni au preluat o serie de practici în domeniu, deja existente la nivelul

comunităţilor locale, au unificat şi reglementat sistemul de impunere, instituind măsuri noi de sorginte

autohtonă sau preluând din experienţa statelor vecine. Restrângerea drastică a patrimoniului funciar

domnesc prin vânzări şi danii a modificat treptat structura veniturilor domneşti, ponderea cea mai mare

a acestora revenind în noile condiţii resurselor fiscale. De remarcat că în ansamblul veniturilor fiscale,

cele mai vechi, în ordine cronologică, au fost taxele vamale şi amenzile.

Măsurile iniţiate în a doua jumătate a secolului al XIV-lea au creat un sistem fiscal propriu,

care avea să fie desăvârşit în vremea îndelungatei domnii a lui Alexandru cel Bun (1400-1431).

Sistemul fiscal al Moldovei a inclus pe lângă elemente proprii, transmise de obştile săteşti, prin practici

străvechi, şi o serie de împrumuturi, în special de la statele vecine, cu o existenţă statală mai timpurie.

29

Principala dare directă de repartiţie a fost birul, numit şi dare sau dajde . Legat de persoana

contribuabilului, acest impozit era pus pe potenţialul economic global al gospodăriei, adică pe pământ

(în cazul proprietarilor), pe inventarul fix, pe sursele de venituri şi pe veniturile propriu-zise. Întrucât

vitele cornute mari au fost utilizate pe scară largă la diverse prestaţii (podvoade, lucrări agricole), pe

seama lor percepându-se şi sulgiul (darea pe carne), Vistieria nu a impus aceste surse de venituri la

alte dări decât mai târziu. În condiţiile creşterii presiunii fiscale au fost luate în calcul, la stabilirea

impunerii globale, adică la bir, şi animalele mici. Spre exemplu, în vremea lui Constantin Vodă

Mavrocordat (1741-1743), un număr de 30 de oi erau echivalate cu o vită cornută mare şi se încărcau

30

la bir cu 30 de bani, distinct de gorştină – dare de cotitate, impusă pe efectivul oilor .

Alte dări directe – cele de cotitate – afectau distinct bunurile materiale ale contribuabilului:

oile, porcii, stupii, grânele, vinul, mierea, fânul şi mai târziu caii, vitele cornute mari etc. Cotitatea

prelevărilor era stabilită, de regulă, la o zecime din venituri. Din acest motiv, dările de cotitate,

percepute în natură, sunt desemnate prin termenii generici: desetină (var. deseatină), decimă sau

dijmă. Odată cu instaurarea regimului dominaţiei otomane, la categoria dărilor de repartiţie s-a

31

adaugat birul împărătesc sau darea împărătească din care se plătea haraciul datorat sultanului .

Taxele au constituit o importantă sursă de venituri fiscale pentru domnie. Pentru mărfurile

intrate în circuitul comercial, negustorii erau obligaţi să plătească diverse vămi: vama cea mare, vama

32

cea mică, brudina, cântarul, pârcălăbia, mortasipia ş.a. . Scutirile de vamă au reprezentat înlesniri

importante pentru negustori. Semnificative sunt, totodată, scutirile acordate unor locuitori din slobozii

(sate de colonizare). Merită menţionat, în acest sens, hrisovul din 13 martie 1466 acordat sloboziei

Negoieşti a Episcopiei de Roman în care sunt prevăzute scutiri de vamă pentru o gamă largă de

mărfuri: vite mari şi mici, piei de animale domestice şi sălbatice, brânzeturi, peşte, sare, postav, fier,

33

ceară, miere etc .

În afară de dările directe şi indirecte, domnitorii au realizat însemnate venituri şi din amenzi

(osluh, pripas, hatalm, duşegubină, zavescă). O bună parte din ele purtau denumirea generică de

34

gloabe şi erau percepute în vite .

În sfârşit, o categorie specială de obligaţii faţă de domnie erau cuprinse în aşa-numitele

prestaţii, servicii, munci, slujbe sau robote. Cele mai multe dintre acestea sunt atestate documentar în

35

prima jumătate a secolului al XV-lea, în contextul acordării de scutiri anumitor categorii sociale .

Prestaţiile sunt, desigur, printre cele mai vechi obligaţii ale locuitorilor. Ele sunt consemnate încă din

timpul marii migraţii.

O scutire dintre cele mai cuprinzătoare, din care constatăm ansamblul obligaţiilor

impozabililor de rând, este cea acordată, la 1 august 1444, satului Balasinăuţi al Mănăstirii Horodnic:

“să nu dea acel sat nici dare, nici iliş, nici podvoadă, nici desetină, nici osluh, nici posadă, nici la

moară să nu lucreze, nici la cetate, nici la vin să nu care, nici la oaste niciodată să nu meargă, nici la



41

jold şi nici vreo altă slujbă şi dare a noastră să nu aibă, niciodată, în veci. Pentru aceasta, nici un

boier, nici vornic, nici osluhar, nici joldunar, nici posadnic, nici globnic, nici ilişar şi nici altul nimeni din

36

dregătorii noştri să nu aibă a intra în acest sat” .

Până la jumătatea veacului al XVI-lea, politica fiscală a evoluat în limite normale, domnii

reuşind să-şi asigure sursele materiale şi financiare necesare întreţinerii Curţii, oştirii şi întregului

aparat slujitoresc din producţiile realizate pe domeniul propriu, din dijmele prelevate de la populaţia de

pe domeniul domnesc public (aflat în administraţia ocoalelor), cât şi din dările plătite de contribuabilii

de rând din aşezările săteşti integrate în cuprinsul ţinuturilor ţării. În vremea lui Ştefan cel Mare,

autoritatea domnească s-a întărit considerabil. Domnul a acordat scutiri de dări mai mult

aşezămintelor bisericeşti şi mai puţin boierimii. Măsurile iniţiate de domn în materie fiscală au

echivalat cu o adevărată reformă care a permis restructurarea radicală a sistemul de imunităţi.

Odată cu pierderea libertăţii politice şi agravarea regimului de dependenţă faţă de Imperiul

Otoman, sistemul fiscal a înregistrat o transformare radicală. Pentru a face faţă exigenţelor

economico-financiare sporite, impuse de Înalta Poartă, domnii au restrâns considerabil sistemul de

37

imunităţi, înlocuindu-l, treptat, cu unul de privilegii şi scutiri . Situaţia este mult agravată de

restrângerea drastică a patrimoniului funciar domnesc prin danii sau vânzări masive. În noile condiţii,

în mod firesc, ponderea cea mai mare a veniturilor domneşti s-a axat pe sursele fiscale.

Un moment semnificativ în evoluţia politicii fiscale s-a produs în vremea lui Iliaş Rareş (1546-

1551). Acest domn, ce şi-a renegat neamul şi credinţa străbună a impus pentru prima dată la dări

38

marea boierime şi înaltul cler . Evident, această atitudine modifica radical practicile tradiţionale de

impunere, dar viza, totodată, şi o mai corectă repartiţie a sarcinilor la nivelul întregii populaţii şi

evitarea unor nemulţumiri ale contribuabililor de rând.



*

În ansamblul surselor de venituri destinate vistieriei, dările pe animale au avut o pondere

deosebită. Înainte de toate, vitele mari constituiau un criteriu important pentru impunerea globală a

gospodăriilor. Un anumit număr de vite formau un cap, iar potenţialul economico-fiscal al

contribuabililor consta, în bună măsură, în numărul acestor capete.

Impunerea era realizată în sistemul cislei. Agenţii fiscali aveau în vedere, în mod prioritar,

efectivul de animale al satului. Reprezentanţii satului respectiv repartizau apoi darea pe membrii

impozabili, în funcţie de potenţialul economic al fiecăruia. Acest sistem era deosebit de eficient

întrucât nu solicita eforturi deosebite din partea domniei, iar pe de altă parte, prin responsabilitatea

membrilor obştei la plata dării, în principiu, veniturile domneşti erau garantate. Întrucât locuitorii satului

se cisluiau între ei, fără amestecul autorităţilor domneşti, se realiza evident o anume echitate în

repartiţia sarcinilor. Interesant este faptul că şi scutirile sau reducerile fiscale “cu nart” se făceau tot în

sistemul cislei. Domnul scutea un anume sat de dări pentru un număr de vite, urmând ca locuitorii să-

şi repartizeze aceste scutiri sau “iertări” în funcţie de efectivul de vite existent în fiecare gospodărie.

Un aspect de o mare complexitate, care a creat probleme deosebite cercetătorilor, a fost cel

privind structurile fiscale existente în Moldova. În principiu, sistemul fiscal practicat în Evul Mediu

împărţea populaţia ţării în două categorii distincte: privilegiaţi şi impozabili, în speţă, birnici.

O cercetare atentă a documentelor de epocă pune în evidenţă faptul că nu a existat o

legătură nemijlocită între categoriile sociale şi structurile fiscale. Primul recensământ ce ni s-a păstrat

pentru Ţara Moldovei, cel al lui Petru Şchiopul, din 20 februarie 1591, ne indică existenţa a trei

categorii fiscale distincte: istov, mijlocii şi săracii. Cei dintâi plăteau dările deplin, ceilalţi, întrucât aveau

un potenţial economic mai redus, erau impuşi mai uşor, plătind, prin urmare, doar parţial.

Structurile fiscale cuprinse în Catastiful lui Petru Şchiopul pot fi bine înţelese dacă sunt

corelate cu cele specificate în catastiful de vistierie din anul 1606. Cercetările întreprinse în acest sens

de istoricii ieşeni Ioan Caproşu şi Gheorghe Pungă au pus în lumină, în mod argumentat, această

39

realitate din sfera politicii fiscale .

Pe măsura accentuării dependenţei faţă de Imperiul Otoman au fost supuse impozitării,

practic, toate veniturile, precum şi sursele de venituri, Vistieria şi agenţii fiscului nefăcând distincţie

între acestea. Astfel, în domeniul creşterii oilor s-au practicat, concomitent, trei tipuri de impuneri: pe

efectivele de oi, pe stâne şi pe produsele păstoreşti. Pe ansamblu, crescătorii de oi trebuiau să

suporte într-un an nu mai puţin de opt dări de cotitate: gorştină, sulgiu, unt, seu, piei, folărit, pielicele şi

caşcaval.

Accentuarea presiunii economice otomane la sfârşitul veacului al XVI-lea prin creşterea

alarmantă a obligaţiilor materiale şi financiare a generat o stare de criză accentuată. Domnii au fost

siliţi de împrejurări să iniţieze măsuri extraordinare pentru a face faţă pretenţiilor mereu în creştere ale

40

Înaltei Porţi. În noile condiţii, un rol de primă importanţă avea să-l joace cămătăria . Trebuie specificat

faptul că Înalta Poartă era direct interesată în sporirea numărului contribuabililor şi a puterii lor

economice. Domnii care au urmărit uşurarea presiunii fiscale fără a diminua sursele de venituri ale

Vistieriei otomane şi-au atras preţuirea sultanului şi marelui vizir, consolidându-şi în acest fel poziţia

41

politică . Instaurarea regimului fanariot în Moldova şi Ţara Românească a însemnat o etapă nouă şi



42

pe linie fiscală. Pe de o parte, domnii fanarioţi erau interesaţi în obţinerea a cât mai multe venituri

pentru ei şi clientela lor. Pe de altă parte, ei au încercat o restrângere a sistemului de privilegii şi

42

obligarea boierimii să suporte într-o mai mare măsură rigorile politicii fiscale .

Exigenţele financiare tot mai mari i-au determinat pe domni să instituie dări extraordinare,

insuportabile pentru majoritatea contribuabililor. Este de amintit, în acest sens, văcăritul, darea care a

lovit necruţător în potenţialul economic al tuturor categoriilor sociale. Trebuie subliniat, totuşi, faptul că

această dare, prin criteriile ei de aplicare, poate fi socotită una dintre cele mai juste din întreg Evul

Mediu românesc.

O altă practică a fost aceea de a impune animalele mici nu numai la dările de cotitate, dar şi

la bir. Astfel, ele erau grevate de o dublă impunere, producând domniei venituri suplimentare. Aşa s-a

ajuns ca o bună parte a dării globale pe avere să fie reprezentată de şeptel, averea mişcătoare cea

mai importantă a populaţiei.



*

În acest capitol ne-am propus să prezentăm succint şi sintetic principalele aspecte ale

politicii fiscale promovate de domnii moldoveni, cu privire specială la sistemul de impunere în

domeniul economiei păstoreşti. Ne-am referit, cu precădere, la cadrul instituţional, criteriile de

impunere şi structura de ansamblu a obligaţiilor, domenii în care persistă încă numeroase neclarităţi.

O serie de aspecte semnificative nu şi-au găsit locul aici, întrucât, pentru a evita eventuale repetări,

ele vor fi analizate în capitolele următoare, în contextul prezentării detaliate a dărilor de cotitate.



NOTE

1. Ştefan Ştefănescu, Formarea în Evul Mediu a statelor româneşti de sine stătătoare, în SAI,

nr. LVII-LVIII, 1988, p. 20-21; Idem, Istoria medie a României. Partea I-a, Bucureşti, 1991, p. 99-100;

Ion Toderaşcu, Românii şi ultimele neamuri migratoare, în Istoria românilor. Compendiu (coordonatori

Ion Agrigoroaiei şi Ion Toderaşcu), Ed. Cultura fără frontiere, Iaşi, 1996, p. 56-59; Victor Spinei,

Ultimele valuri migratoare la nordul Mării Negre şi al Dunării de Jos, Editura Helios, Iaşi, 1996, passim;

Idem, Modova în secolele XI-XIV, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 122-203; Virgil

Ciocîltan, Mongolii şi Marea Neagră în sec. XIII-XIV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, passim;

Damaschin Mioc, Originea şi funcţiile birului în Ţara Românească, în “Studii şi Referate privind Istoria

României”, tom. I, Bucureşti, 1954, p. 645; Nicolae Grigoraş, Obligaţiile în muncă faţă de stat şi turci

ale populaţiei din Moldova (sec. XIV-XVIII), în SRdI, 1965, nr. 4, p. 895; Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi

Bogdan, întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului feudal Moldova, Ed. Militară, Bucureşti,

1973, p. 17-40; Mehmed Ablai, Din istoria tătarilor, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1997, p. 17-18; P.P.

Panaitescu, Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, ed. a II-a. Postfaţă, note şi

comentarii de Ştefan S. Gorovei şi Maria-Magdalena Székely, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999

(vezi cap. II, Problema originii clasei boiereşti), p. 31-64; Mihai Lazăr, Aspecte istoriografice cu privire

la regimul fiscal al crescătorilor de vite din Moldova în Evul Mediu, în “C.C.”, serie nouă, nr. 3-4 (13-

14), 1997-1998, Suceava, p. 51.

1bis. Gh. Mihăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Bucureşti, 1960, p. 130-145;

Petre P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1964, passim; Idem,

Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, ed. a II-a, p. 31-44; Idem, “Prădalika”,

feodalna institutija v Bălgarija i rumânija , în “Izvestia na Instituta za istorija”, Sofia, 14-15, 1964, p.

235-241; Alexandru I. Gonţa, Două instituţii feudale româneşti sub denumire slavă: “joldul” şi

“podvoada”, în Alexandru I. Gonţa, Studii de istorie medievală. Texte selecţionate şi pregătite pentru

tipar de Maria Magdalena Székely şi Ştefan S. Gorovei. Cu un cuvânt introductiv de Ioan Caproşu, Ed.

“Dosoftei”, Iaşi, 1998, p. 275-286; Idem, Rolul Cancelariei moldoveneşti în slavizarea numelor de

locuri în secolele XIV-XVI. Originea istorică a Cobâlelor, în AIIAI, tom. XIV, 1997, p. 261-275.

2. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 203-

204; Ştefan Ştefănescu, Formarea în Evul Mediu a statelor româneşti de sine stătătoare, în SAI, nr.

LVII-LVIII, 1988, p. 20-21. Ion Toderaşcu, Românii şi ultimele neamuri migratoare, în op. cit., p. 56-59;

Alexandru I. Gonţa, Satul în Moldova medievală. Instituţiile, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 1986,

partea a II-a (cap. II-III); Idem, Studii de istorie medievală, passim; Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi

Bogdan, întemeietorii Moldovei, p. 33-37; Idem, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Ed.

Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi, 1997, p. 29-31; Mehmed Ablai, op. cit., p. 130 şi 254-282.

3. Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei, p. 36; Alexandru I. Gonţa,

Satul în Moldova medievală. Instituţiile, passim; Idem, Românii şi Hoarda de Aur (1241-1502),

München, 1983; B. D. Grekov şi A.I. Iacubovschi, Hoarda de Aur şi decăderea ei, Bucureşti, 1953, p.

79-80; Ştefan Ştefănescu, Istoria medie a României. Partea I-a, p. 99-100; Victor Spinei, Marile

migraţii din spaţiul nord-pontic în secolele IX-XIII, p. 206; Mehmed Ablai, op.cit.., p. 268; Mehmet Ablai

Necati, Denumirea “tătar” în istoriografia universală, în vol. Originea tătarilor. Locul lor în România şi în

lumea turcă, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1997, p. 40-48.





43

4. Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei, p. 37; Ştefan Ştefănescu,

Istoria medie a României. Partea I-a, p. 99-100; Victor Spinei, Marile migraţii din spaţiul nord-pontic în

secolele IX-XIII, p. 206.

5. B. D. Grekov şi A.I. Iacubovschi, op. cit., p. 79-80.

6. H.H. Stahl, Studii de sociologie istorică, Bucureşti, 1972, passim; Ion Toderaşcu, Românii şi

ultimele neamuri migratoare, în op. cit., p. 56-59; Victor Spinei, Realităţi etnice şi politice din Moldova

meridională în sec. X-XIII. Români şi turanici, (cap. III), Ed. Junimea, Iaşi, 1980; Idem, Coexistenţa

populaţiei locale din Moldova cu grupurile etnice alogene din sec. XIII-XIV, în “Acta Moldaviae

Meridionalis”, vol. II, Vaslui, 1980; Idem, Moldova în secolele XI-XIV, p. 122-205; Idem, Populaţiile

nomade turce în regiunile româneşti în sec. X-XIV: aprecieri sintetice, în “Suceava”, vol. XIII-XIV,

1986-1987, p. 119-128; Idem, Ultimele valuri migratoare la nordul Mării Negre şi al Dunării de Jos, Ed.

Helios, Iaşi, 1996, p. 10-45.

7. Valeria Costăchel, Les immunités dans les Principautés Roumaines aux XIV-ème et XV-ème

siècles, Bucureşti, 1947, p. 7-20 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., vol. I, p. 203-204;

Victor Spinei, Marile migraţii din spaţiul nord-pontic în secolele IX-XIII, p. 206; Ştefan S. Gorovei,

Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei, p. 37; Ştefan Ştefănescu, Istoria medie a României. Partea

I-a, p. 100; MehmedAblai, op. cit., p. 18, 102-107 şi 256-267.

8. Ioan de Târnave, în Scriptores Rerum Hungaricarum, ed. Schwanatner, I, 1765, p. 317;

Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, p. 112.

9. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., vol. I, p. 203-204; Ştefan Ştefănescu,

Formarea în Evul Mediu a statelor româneşti de sine stătătoare, în loc. cit., p. 20-21. Alexandru I.

Gonţa, Satul în Moldova medievală. Instituţiile, ed. Dinu C. Giurescu, p. 291-295; Idem, Studii de

istorie medievală, p. 55-72 şi 275-286; Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei, p.

36-37; Idem, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, p. 19-48.

10. Damaschin Mioc, Originea şi funcţiile birului în Ţara Românească, în loc.cit., p. 645;

Nicolae Grigoraş, Obligaţiile în muncă faţă de stat şi turci ale populaţiei din Moldova (sec. XIV-XVIII),

în loc. cit., p. 895.

11. AN Bucureşti, Fond Teodor Balan, dos. 27B (Teodor Balan, Sistemul fiscal în Moldova

până în secolul al XIX-lea), p. 29, 83-84, 103-104, 110-112.

12. Fr. Miklosich, Dictionnaire des six langues slaves, Moscova-Viena, 1985.

12bis. Dinu C. Arion, Încercare asupra domeniului eminent în Principatele Munteniei şi

Moldovei în secolele XV şi XVI, în vol. Închinare lui N. Iorga, cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani,

Cluj, 1931, p. 20-23; Valeria Costăchel şi colab., Viaţa feudală, p. 215-226; Istoria dreptului românesc

(coord. Ioan Ceterchi), vol. I, p. 233-243; C. Cihodaru, Alexandru cel Bun, Ed. Junimea, Iaşi, 1984, p.

150-161; Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar (coordonatori: Nicolae Stoicescu şi Ovid

Sachelarie), Bucureşti, 1988, p. 167-168; Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi

moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, ed. a II-a, Ed. Enciclopedică,

Bucureşti, 1997, p. 144-170; Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească în secolele XIV-XVI,

Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 3-17.

13. Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 166; C. C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi

cetăţi moldovene din sec. al X-lea până la mijl. sec. al XVI-lea, p. 144-170; Ştefan Ştefănescu, Istoria

medie a României, partea a II-a, p. 31-46; Idem, Les structures économiques dans les Principautés

Roumaines aux XIV-e – XVII-e siècles. Le régime fiscal rural, extras din “Nouvelles Etudes d’Histoire”.

Publiées à l’occasion du XVIII-e Congrès International des Sciences Historiques, Montreal – 1995,

Bucureşti, 1995, p. 1-6 (25-30); Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească (sec. XIV-XVI), p.

13-27; M. Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitkins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria

României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 171-177; N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova.

(vezi cap. Dominium eminens şi Domeniul domnesc (public)), Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1971;

Istoria dreptului românesc, (coordonator I. Ceterchi) vol. I, p. 233-244; D. Ciurea, Organizarea

administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), în AIIAI, tom. II, 1965, p. 143-245.

14. Alexandru I. Gonţa, Satul în Moldova medievală, p. 301-302; Instituţii feudale din Ţările

Române. Dicţionar, p. 166.

15. Ilie Minea, Darea calului, în CI, II-III (1926-1927), Iaşi, p. 258-259; Instituţii feudale din

Ţările Române. Dicţionar, p. 142 şi 165; Şt. Ştefănescu, Istoria medie a României, partea a II-a, p. 32;

Istoria dreptului românesc, ed. cit., vol. I, p. 236-237; H.H. Stahl, Teoria “pământului gospod” şi

problema “dării cailor”, în vol. Controverse de istorie socială românească, Bucureşti, 1969, p. 124-186.

16. M. Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitkins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor,

Istoria României, p. 172.

17. Ibidem, p. 173.

18. Despre prerogativele domnului vezi: N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova, p. 6-7;

Valeria Costăchel şi colab., Viaţa feudală, p. 355-392; Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii

dregători în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1968, p. 217-227; Alexandru I.





44

Gonţa, Satul în Moldova medievală. Instituţiile, ed. Dinu C. Giurescu, passim; Instituţii feudale din

Ţările Române. Dicţionar, p. 504; Istoria dreptului românesc, ed. cit., vol. I., p. 327.

19. N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova (vezi cap. Funcţia fiscală).

20. N. Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-

XVII), p. 217-227. Pentru detalii, vezi: Miron Costin, Opere, Bucureşti, 1958, p. 238, 332, 388 şi D.

Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1973.

21. DRH, A, vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1975, nr.10, p.13; nr.11, p.16-18.

22. Ibidem.

23. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1956, p. 77.

24. Astfel de evidenţe demografice s-au păstrat foarte puţine, deşi ele trebuie să fi fost

întocmite frecvent în secolele XIV-XV. Ion Toderaşcu, Românii şi ultimele neamuri migratoare, în op.

cit., p. 56-59.

25. N. Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-

XVII), p. 226-227; N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova, p. 105-135; Instituţii feudale din Ţările

Române. Dicţionar, p. 502-503.

26. N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova, p. 7; vezi şi cap. III Funcţia fiscală; Mihai Lazăr,

Aspecte istoriografice cu privire la regimul fiscal al crescătorilor de vite din Moldova în Evul Mediu, în

loc. cit., p. 43-62.

27. L. Lehr, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi

în prima jumătate a secolului al XVII-lea, în SMIM, vol. IV, 1960, p. 223-306; Bogdan Murgescu,

Circulaţia monetară în Ţările Române în sec. al XVI-lea, passim.

28. A. Cazacu, Veniturile ţării şi ale domniei, în vol. V. Costăchel şi colab., Viaţa feudală, p.

357; N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova, p. 105-135; Instituţii feudale din Ţările Române.

Dicţionar, p. 139-142; N. Grigoraş, Dările personale ale populaţiei din Ţara Românească a Moldovei şi

dările în bani pentru turci de la întemeierea statului şi până la reforma lui Constantin Mavrocordat

(1359-1741) (I), în CI, serie nouă, vol. XI, 1980, p. 299-323; Istoria dreptului românesc, ed. cit., vol. I,

p. 133-150.

29. DRH, A, vol. I, p. 348; A. Cazacu, Veniturile ţării şi ale domniei, în op. cit., p. 373;

Alexandru Gonţa, Satul în Moldova medievală. Instituţiile, p. 291-295.

30. Al.I. Gonţa, Satul în Moldova medievală. Instituţiile, p. 291-295.

31. A.Cazacu, Veniturile ţării şi ale domniei, în Valeria Costăchel şi colab., op. cit., p. 380; N.

Grigoraş, Dările personale ale populaţiei din Ţara Românească a Moldovei şi dările în bani pentru turci

de la întemeierea statului şi până la reforma lui Constantin Mavrocordat (1359-1741) (I), în CI, serie

nouă, vol. XI, 1980, p.299-323.

32. DRH, A, vol. I, p.410; Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p.502-503.

33. Ibidem, p. 190.

34. Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 13-14, 180, 207, 216 şi 383-384; Istoria

dreptului românesc, ed. cit., vol. I, p. 345; N. Grigoraş, Principalele amenzi din Moldova în timpul

orânduirii feudale (secolele al XIV-lea-al XVIII-lea), în AIIAI, tom. VI, 1969, p. 159-176.

35. DRH, A, vol. I, p. 190, 352, 410; N. Grigoraş, Obligaţii în muncă faţă de stat şi turci ale

populaţiei din Moldova (sec. XIV-XVIII), în SRdI, tom. 18 (1965), nr. 4, p. 895-912.

36. Ibidem, p. 352.

37. N. Grigoraş, Dările personale ale populaţiei din Ţara Românească a Moldovei şi dările în

bani pentru turci de la întemeierea statului şi până la reforma lui Constantin Mavrocordat (1359-1741)

(I), în CI, serie nouă, vol. XI, 1980, p.299-323; Idem, Imunităţile şi privilegiile fiscale în Moldova (de la

întemeierea statului şi până la mijlocul sec. al XVII-lea, în RdI, tom 27 (1974), nr. 1, 55-57.

38. Gh. Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Ed. Universităţii “Al. I.

Cuza”, Iaşi, 1994, p. 57-58.

39. Ioan Caproşu, Structuri fiscale şi administrative, în AIIAI, tom XXX, 1993, p. 253-257; Gh.

Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, p. 115-120.

40. Ioan Caproşu, O istorie a Moldovei, Universitatea “Al.I. Cuza” Iaşi, 1988, (vezi cap. II-III).

41. BAR, Ms. rom. nr. 1, p. 85-88; AN Iaşi, Colecţia Documente, pach. 49 a/11; Th. Codrescu,

Uricariul, I, p. 340-341

42. Florin Constantiniu, Constantin Mavrocordat, Editura Militară, Bucureşti, 1985, (vezi cap. I-

VI); Gh. Platon, Florin Platon, Boierimea din Moldova în sec. al XIX-lea. Context european, evoluţie

socială şi politică, Bucureşti, 1995, p. 59-90; Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă

1718-1739, Bucureşti, 1998, p. 12-40, 220-250; Alexandru-Florin Platon, Geneza burgheziei române

în Principatele Române (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-

lea). Preliminariile unei istorii, Ed. Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi, 1997, p. 264-368.



VI. SISTEMUL DE IMPUNERE FISCALĂ PE EFECTIVELE DE OVINE







45

Înzestrat cu un potenţial pastoral optim (climă moderată, resurse hidrografice bogate, păşuni

şi fâneţe naturale întinse etc.), spaţiul carpato-danubiano-nistrian a oferit, din vechime, condiţii dintre

1

cele mai prielnice pentru practicarea oieritului . În Evul Mediu, sub înrâurirea unor factori istorici

favorizanţi, acest sector de bază al păstoritului a cunoscut o dezvoltare înfloritoare, reflectată sugestiv

de izvoarele documentare şi narative. Cronicarii şi călătorii străini, fini observatori ai realităţilor vremii,

2

i-au conferit, de fiecare dată, o poziţie dominantă în ansamblul economiei Moldovei . Îndeletnicire

tradiţională, practicată pe scară largă în întregul areal geografic, deopotrivă la şes, la podiş şi la

munte, creşterea ovinelor a asigurat populaţiei bunuri esenţiale pentru existenţa cotidiană (alimente şi

îmbrăcăminte), producând totodată şi unele disponibilităţi băneşti. Activităţile păstoreşti s-au dovedit

foarte atractive pentru toţi locuitorii întrucât necesitau forţă de muncă redusă şi cheltuieli suportabile

chiar şi de oamenii nevoiaşi, în timp ce rentabilitatea economică era superioară celorlalte domenii

direct productive. Până în zorii epocii moderne, oile şi produsele ovine au reprezentat componente

3

principale ale comerţului intern şi extern al Moldovei . Cercetări de factură diversă au pus în evidenţă,

cu suficiente dovezi, ponderea deosebită a resurselor pastorale în cadrul veniturilor realizate de

4

fiecare gospodărie .

Dată fiind importanţa economică a păstoritului, se înţelege că proprietarii de oi au trebuit să

suporte, încă de timpuriu, rigorile fiscului. Până la jumătatea secolului al XVI-lea, domnii au promovat,

în linii mari, o politică echilibrată, uneori chiar destinsă, faţă de populaţia din acest sector economic,

considerat de importanţă strategică. Fiscalitatea moderată a stimulat activităţile pastorale, conducând

la creşterea efectivelor de oi. Astfel, a fost posibilă sporirea veniturilor cuvenite domniei, concomitent

cu realizarea unei anume prosperităţi pentru proprietarii de oi. Începând cu a doua jumătate a

secolului al XVI-lea, ca urmare a înăspririi regimului de dependenţă faţă de Imperiul Otoman, politica

fiscală nu a mai evoluat pe coordonatele tradiţionale. Obligaţiile economice apăsătoare impuse de

Înalta Poartă au generat o fiscalitate excesivă care a devenit apoi principalul factor destabilizator al

5

societăţii moldoveneşti, cu urmări nefaste în toate domeniile . În noile condiţii, orice sursă mai

importantă de venit este luată în calcul pentru a fi impozitată potrivit unor multiple criterii de impunere.

Pentru crescătorii de oi au existat trei criterii de impunere: efectivul de oi, produsele ovine şi stânele.

La jumătatea secolului al XVIII-lea, proprietarii de oi ajunseseră în situaţia de neinvidiat de a suporta

un cortegiu de opt dări, denumite, în majoritatea cazurilor, cu o terminologie derivată de la cea a

materiilor impozabile: gorştină, sulgiu, unt, seu, piei, folărit, pielicele şi caşcaval. Potrivit criteriilor de

impunere menţionate, aceste dări pot fi grupate astfel: 1) pe efectivul de oi: gorştina; 2) pe produsele

ovine: sulgiul, untul, seul şi pieile; 3) pe stâne: folăritul, pielicelele şi caşcavalul. Politica fiscală ataca

distinct sursele de venituri şi veniturile propriu-zise. Stânele şi oile făceau parte din categoria surselor

de venituri, iar produsele ovine din cea a veniturilor propriu-zise. Principial, dările pe stâne şi cele pe

produse ovine se raportau la aceeaşi bază impozabilă – veniturile realizate pe parcursul unui an. Cu

toate acestea, temeiurile impunerii celor două categorii de dări difereau. La impunerea pe stâne se

avea în vedere latura calitativă – statutul acestor complexe pastorale, definite drept unităţi economice

productive cu evidentă tentă comercială. În schimb, la impunerea pe produse prevala, în cazul fiecărei

componente, latura cantitativă – venitul ca atare realizat. Aceste precizări ale noastre sunt absolut

necesare pentru a distinge corect cele trei categorii de impuneri.

Impunerea pe efectivele de oi a desemnat principala dare de cotitate în sfera păstoritului.

Caracteristică celor trei provincii istorice româneşti, darea pe oi s-a numit în Moldova gorştină sau

goştină, în Ţara Românească, vama oilor, dijma oilor, oierit, şi, de asemenea, gorştină sau goştină, iar

în Transilvania quinquagesima ovium sau datul oilor. Denumirea transilvăneană - quinquagesima

ovium – a avut iniţial, înţelesul de cincizecime (1/50). De-a lungul timpului, termenul nu a mai

corespuns cotităţii iniţiale a impunerii. În schimb, terminologia muntenească şi moldovenească este

ambiguă, nefiind în măsură să redea conţinutul şi cotitatea dării. Încercând să explice sensul

termenilor de gorştină şi goştină, cercetătorii au propus soluţii diferite. Cei mai mulţi au atribuit

6 7

termenilor o origine slavă , alţii i-au fixat sorgintea în limba turcă . În ce ne priveşte, credem că

denumirea turcească koştine redă, în esenţă, forma slavă a cuvântului goştină.

Termenul slav goştină, derivat din gosti, îl întâlnim atestat în unele ţări central-europene încă

din secolul al XIV-lea. În documentele morave este amintită gostina (goscina) la care erau impuşi

8

negustorii străini . Sub numele de gosczine, darea este atestată şi în Polonia pe la 1394, în timpul

9

regelui Wladislaw Iagiello . În toate cazurile, impunerea se referea la străini, cu deosebire la negustori.

10

S-a admis că denumirea slavonă de gosti (oaspete) a derivat din latinescul hospes . Potrivit părerii lui

Teodor Bălan, termenul goştină ar fi pătruns la noi prin filieră poloneză, desemnând darea plătită de

11

oierii străini, care îşi păşunau turmele pe pământul Moldovei .

Cel dintâi cercetător al problemei, în istoriografia noastră, episcopul Melchisedek

Ştefănescu, este însă de altă părere. Forma primordială a cuvântului – afirma el – a fost gorştina din

12

care ar fi derivat ulterior varianta goştina . În accepţiunea primară, gorştină ar fi desemnat darea

13

plătită de proprietarii de oi ce îşi vărau turmele la stânele din arealul montan . Punctul de vedere

exprimat de Mechisedek avea să fie dezvoltat apoi, în deceniul şase al secolului nostru, de către Aurel

14

Cazacu . Gorştina – opina el – era impusă “pe oile şi porcii care pasc în munţi şi dealuri, deci pe



46

15

turmele transhumante” . Semantic, cei doi termeni: goştina şi gorştina şi-au lărgit sfera de

cuprindere, desemnând, cu timpul, darea percepută de agenţii fiscali de la crescătorii de oi de pe

16

întreg cuprinsul ţării, atât pământeni, cât şi străini . Asemănarea ca formă a celor doi termeni,

întâmplătoare, dar frapantă, şi faptul că păstorii transhumanţi îşi vărau turmele numai în zona montană

şi nu în alt areal geografic, au produs apropierea semantică firească între goştină şi gorştină. Odată cu

generalizarea impunerii fiscale asupra tuturor proprietarilor de oi, semnificaţiile iniţiale ale celor doi

termeni s-au estompat. Utilizarea lor în continuare, pentru a desemna, generic, darea pe oi, s-a putut

face, prin urmare, în mod aleatoriu. În actele oficiale şi în sursele narative de epocă se întâlneşte mai

frecvent termenul gorştină, motiv pentru care şi noi i-am conferit întâietate în cercetările pe care le-am

17

întreprins de-a lungul anilor .

Terminologia muntenească este mult mai variată. Pe lângă formele amintite deja, au fost

utilizate de-a lungul secolelor, fără a avea conotaţii speciale, şi variantele derivate: goşterit, goştinit,

18

goştinărit , gorştinit, gorştinărit ş. a. În nomenclatorul fiscal al Moldovei, aceste denumiri sunt utilizate

numai pentru a desemna acţiunea agenţilor fiscali de a încasa darea, nu însă şi darea propriu-zisă.

Gorştină sau goştină s-a numit, de asemenea, şi darea pe porci, care a avut, însă, paralel, şi

denumirea de desetină. Fondul de informaţii ce ni s-a păstrat, deşi cantitativ este relativ bogat, nu

îndeplineşte acele exigenţe calitative în vederea definirii corecte a terminologiei, a criteriilor de

impunere şi a dinamicii cuantumului dării.

În Ţara Românească, darea pe oi este atestată sub denumirea de vamă încă din vremea lui

Vladislav I Vlaicu (1364-1377), fiind considerată una dintre cele mai vechi impuneri fiscale. Deşi situaţia

din Moldova nu a putut fi cu mult deosebită, darea este consemnată, în mod expres, abia la începutul

19

secolului al XVI-lea, prin anii 1521-1523 . Faptul se datorează, credem noi, politicii fiscale restrictive

promovate de domnii moldoveni care au acordat relativ târziu scutiri proprietarilor de oi.

Domnia a aplicat crescătorilor de oi un regim fiscal diferenţiat. Impozabilii de rând au fost impuşi

mult timp în natură, în sistemul zeciuielii. Privilegiaţii, atunci când erau impuşi, au achitat un leu pentru

zece oi. În literatura de specialitate s-au exprimat, însă, în această privinţă, păreri divergente. Unii au

considerat că animalele domestice au avut un statut fiscal distinct comparativ cu bunurile agricole:

cereale, furaje, legume etc. În această viziune s-a afirmat uneori (C.C. Giurescu şi C. Cihodaru) că

gorştina ar fi putut indica sistemul zeciuielii numai în cazul perceperii ei pe porci, animale caracterizate

printr-o prolificitate deosebită. În privinţa gorştinei de oi s-a propus acceptarea unui alt criteriu de

impunere. S-a luat drept model, în acest sens, sistemul quinquagesimei ardelene. Acest punct de vedere

nu a putut fi probat deocamdată pentru Moldova prin surse documentare. La început, când gorştina se

percepea în natură, cuantumul ei era fixat pentru contribuabilii de rând la o oaie din zece oi. Treptat,

sistemul de plată în natură a făcut loc celui în bani, ceea ce a determinat transformarea gorştinei din dijmă

în impozit propriu-zis. Ca urmare a unor împrejurări ecomonico-sociale şi politice speciale, domnii

moldoveni nu au fost în măsură să perceapă gorştina în cotitate de 1/10 din venituri de la toţi

neprivilegiaţii în contextul unor presiuni sociale puternice, ei au fost nevoiţi, prin diverse măsuri, să acorde

contribuabililor de rând un regim fiscal mai favorabil.

Primele informaţii concrete privind perceperea gorştinei de oi sub forma zeciuielii (deci în

cotitate de 1/10 din efectivele de oi) ni s-au păstrat din timpul domniei lui Aron vodă Tiranul. Într-un act de

mărturie din aprilie 1593, câţiva boieri certificau faptul că, din vechime, a existat obiceiul să se exporte,

20

anual, 150 000 de oi “ce se iau de-a dzeacea domneşti” . Dacă, din anumite motive, acest efectiv de oi

nu putea fi realizat de domnie, vameşii de la schele erau obligaţi să achite domniei câte trei aspri de oaie

21

(valoarea taxei vamale), până la completarea cifrei mai sus menţionate . Detalii privitoare la sistemul

zeciuielii întâlnim din anul 1627. Dăruind Mănăstirii Uspenia din Iaşi, închinată la Sf. Mormânt de la

Ierusalim, satul Toporăuţi din ţinutul Cernăuţi, Miron vodă Barnovschi dăruia, totodată, mănăstirii şi

zeciuiala din 1500 de oi ale ţăranilor din sat “o mie cinci sute de oi ţărăneşti, care fac o sută cinci zeci de

22

oi domneşti” . Dacă locuitorii satului deţineau mai mult de 1500 de oi trebuia “să li se ia gorştina după

23

dreptate cum se ia şi de la alt pământ” . Acest regim fiscal al satului Toporăuţi este confirmat de mai

24 25

multe ori pe parcursul secolelor XVII-XVIII . El este consemnat şi pentru satul Şipote de pe Miletin . Din

cuprinsul documentelor fiscale se constată că vecinii mănăstirilor, ca şi “altă ţară” - în sensul de categorii

sociale neprivilegiate – dădeau gorştină din zece oi o oaie. Interpretând mecanic aceste scutiri de

zeciuială, Petre P. Panaitescu trăgea concluzia simplistă că oile domneşti ar fi valorat de zece ori mai mult

26

decât cele ţărăneşti . Despre perceperea gorştinei de oi sub forma zeciuielii ne vorbeşte şi Dimitrie

27

Cantemir . După părerea marelui învăţat, domnia strângea drept zeciuială (decima ovium) numai din

ocolul Câmpulungului Moldovenesc 24000 de oi pe an, ceea ce însemna că ţăranii din ocol posedau cel

28

puţin 240 000 de oi . Pe aceeaşi linie, misionarul italian Niccolò Barsi afirma că locuitorii ţării erau obligaţi

29

faţă de domnie cu zeciuiala din toate animalele . Boierii şi mănăstirile dădeau gorştină “boiereşte”, adică

30

un leu pentru zece oi . La rândul lor, mazilii erau impuşi “mazileşte”, regimul lor asemănându-se cu cel al

boierilor şi mănăstirilor. Aceste criterii de impunere nu au fost respectate însă întocmai, ele înregistrând o

anume dinamică de-a lungul timpului. În funcţie de cerinţele curţii domneşti, de presiunile Înaltei Porţi şi de

potenţialul economic al contribuabililor, domnii au putut aplica un tratament fiscal diferenţiat, recurgând de

multe ori la inovaţii ingenioase privind sistemul de impunere şi percepere.



47

Dacă, la început, darea se percepea în natură, cu timpul ea s-a plătit şi în numerar. Acest lucru

ne oferă posibilitatea constatării mai lesnicioase a cuantumului gorştinei “ţărăneşti” şi a celei “boiereşti”.

La începutul secolului al XVIII-lea, cuantumul gorştinei “ţărăneşti”, atunci când ea se achita în bani, era de

2 lei pentru 15 oi. Din cauza nemulţumirii “prostimii”, la 20 ianuarie 1732 Grigore vodă Ghica este nevoit

să amelioreze regimul fiscal al categoriilor neprivilegiate. Principial, contribuabililor de rând li s-a fixat

31

aceeaşi cotitate de impunere ca şi privilegiaţilor: “de dzece bucate un leu” . Domnul a dat, apoi,

32

dispoziţie slujbaşilor săi să aplice acest regim de plată tuturor locuitorilor .

33

Contribuabilii de rând erau impuşi în sistemul cislei . Organele fiscale aveau în vedere, în mod

precumpănitor, numărul total de oi existent la nivelul unităţilor administrativ-fiscale. Ele dispuneau, de

bună seamă, de anumite înregistrări statistice privind potenţialul ovin al populaţiei birnice din sate şi

târguri. Cunoscând efectivul global de oi, locuitorii procedau apoi la cisluire, stabilind, prin consens, cota

parte ce revenea fiecărei gospodării. Această practică reiese cu claritate din documentele de epocă.

Despre cisluirea oilor ne oferă indicii interesante catastihul de gorştină alcătuit, în anul 1591, pe vremea

34 35

lui Petru vodă Şchiopul . Catastihul face precizarea la fiecare ţinut în parte câte oi “a găsit cisla” . Atunci

36

când se acordau scutiri, ele priveau, în mod global, întregul sat . Dacă scutirea era cu “nart”, efectivele

de oi exceptate de la impunere erau cisluite de impozabilii înşişi proporţional cu numărul de oi. Toţi

impozabilii erau solidari la plata dărilor. Solidaritatea pe linie fiscală a birnicilor se extindea, în caz de

necesitate, asupra tuturor localităţilor ţării. Acest sistem s-a dovedit deosebit de eficient pentru vistierie

întrucât asigura perceperea, în orice condiţii, a veniturilor prognozate. Privilegiaţii erau impuşi individual şi

suportau arareori constrângerile solidarităţii fiscale.

Dată fiind “greutatea” gorştinei, ca dare de cotitate, mult timp şeptelul ovin a fost exceptat de la

impunerea globală la dările de repartiţie, în speţă la bir. Exigenţele vistieriei au condus însă la

abandonarea acestei practici. La 1741, locuitorii ţinutului Orhei se plângeau marelui vornic Costache

Razul despre noul obicei instituit de vistierie de a socoti oile şi stupii la cisla satului (aici cu sensul de bir)

37

stabilit pe ansamblul potenţialului economic al gospodăriilor . Ei cereau insistent să nu se mai “pue la

38

cislă” oile şi stupii deoarece aceste “bucate au dajdea lor osăbită” . Domnul a dispus, în consecinţă, să

39

nu se mai socotească oile şi stupii la cislă . O plângere asemănătoare adresaseră domniei şi locuitorii

ţinutului Soroca. De această dată, Constantin vodă Mavrocordat poruncea marelui căpitan de Soroca să

acorde scutire la cislă numai pentru stupi, urmând ca oile, cine va avea “să se pue 30 oi drept o vacă,

40

adică câte un ban de oaie…şi aşa să urmează să să cisluiască” . Prin urmare, la stabilirea cislei o oaie

era cotată cu un ban. La un efectiv de 120 de oi, impozabilul trebuia să plătească în plus vistieriei, la

“sferturi”, un leu. Aceeaşi sumă era plătită pentru un număr de patru vite mari. Despre socotirea

animalelor mari şi mici la cislă, în urma reformei lui Constantin Mavrocordat ne informează şi cronicarul

41

Enachi Kogălniceanu . De această dată se precizează că animalele mari şi mici erau cotate în mod egal,

un “cap”(unitate fiscală de impunere) fiind realizat din zece animale.

Odată stabilită valoarea gorştinei de către locuitori, agenţii fiscali puteau întocmi “table de

gorştine”. Operaţiunea de evidenţă se efectua de către gorştinari în prezenţa vornicului, vătămanului şi

42

preotului satului. “Tablele” cuprindeau numele contribuabililor şi cuantumul dării . Ocoalele domneşti

43 44

dispuneau de înregistrări separate . Darea se strângea în două rate , fixate, de regulă, în lunile de

45

toamnă, iar pentru a constata dacă contribuabilii au declarat toate oile, gorştinarii organizau “cercături” .

46

Contribuabililor rămaşi datori li se luau oi din gospodărie, fixându-se la un leu preţul oii . Când se

deplasau în ocoale şi ţinuturi pentru a-şi duce la îndeplinire însărcinările, gorştinarii primeau însărcinări

scrise cu privire la modalităţile de încasare a dării. Ei trebuiau să perceapă “gorştină dreaptă” conform

prevederilor aşezămintelor domneşti, după care urmau să se prezinte la vistierie pentru a preda sumele

încasate. În scopul exercitării cât mai operative şi eficiente a atribuţiilor, gorştinarii primeau sprijinul şi altor

47

slujbaşi domneşti din ţinuturi şi ocoale, precum şi al vornicilor şi al vătămanilor din sate . Gorştinarii sunt

pomeniţi în documente atât cu ocazia încasării dării, cât şi a interzicerii pătrunderii lor în satele scutite. Ei

erau organizaţi, ca şi gorştinarii de porci, în “tovărăşii”. Uneori, se asociau pentru a arenda venitul dării.

Mănăstirile care deţineau sate scutite, iar domnia consimţise să le acorde lor venitul din gorştină,

dispuneau de agenţi proprii pentru “gorştinărirea” locuitorilor din satele respective.

Pentru serviciile prestate, gorştinarii domneşti beneficiau de anumite venituri materiale sau

48

băneşti şi, de cele mai multe ori, erau scutiţi de unele dări . Datorită unor împrejurări speciale, generate

mai cu seamă de lipsa de numerar sau de fuga contribuabililor, gorştinarii nu reuşeau, întotdeauna, să

strângă dările “de istov”. Pentru strângerea “rămăşiţelor de gorştină” erau trimişi “oameni gospod”

49

împuterniciţi să sechestreze vitele celor ce nu-şi plătiseră darea . Animalele strănse în acest mod se

vindeau pentru obţinerea sumelor necesare sau erau crescute în stânele, odăile şi câşlele domneşti.

Întreaga obşte a satului era solidară la plata gorştinei. Dacă unii birnici fugeau sau nu aveau cu ce să-şi

plătească darea, atunci ea era împlinită de la alţii, urmând ca obştea să repartizeze datoria pe membrii ei.

Responsabilitatea membrilor obştii pe linie fiscală a fost un important instrument de constrângere în mâna

50

domniei şi a slujbaşilor vistieriei .

În decembrie 1742, Constantin Mavrocordat îi cerea lui Ion Neculce o informare scrisă asupra

modului cum a fost impusă şi percepută de-a lungul timpului gorştina de oi precum şi alte dări. Peste

câteva zile, Ion Neculce trimetea domnului un Izvod de dăjdii cuprinzând “obiceile şi bune şi proaste, la ce



48

51

domnu ar fi eşit” .

Prin reforma fiscală, Constantin Mavrocordat a stabilit agenţilor fiscali un venit din răsură ce se

încasa de la contribuabili odată cu darea propriu-zisă. Cu toate acestea, în ţinuturile în care erau trimişi,

gorştinarii săvârşeau abuzuri mari, pretinzând de la populaţie contribuţii suplimentare. În anul 1742,

pentru limitarea abuzurilor, domnul a stabilit regimul obligaţiilor satelor şi târgurilor faţă de agenţii fiscali în

52

timpul strângerii dărilor . Câmpulungenii obţinuseră privilegiul de a strânge singuri darea prin “vătămanul

din sat”. Acesta trebuia să predea sumele încasate vornicului şi să adauge la fiecare galben câte cinci

53

bani pentru cheltuielile zapciilor .

Dispunem de puţine surse informative pe baza cărora să putem stabili cuantumul veniturilor în

natură sau în bani dobândite de domni din gorştină. Principalele statistici păstrate până astăzi sunt:

54 55 56 57

Catastihul amintitor a toată gorştina oilor… din anul 1591 , Sămile de oi din anii 1665 , 1742 , 1763 ,

58

1792 . Pe baza puţinelor date oferite de aceste documente statistice prezentăm în anexă o situaţie

privind evoluţia cuantumului gorştinei (vezi anexa 1).

Din situaţia statistică prezentată de noi în anexă, se poate observa că cele mai multe oi existau

în ţinuturile Suceava, Neamţ, Hotin şi Soroca. În intervalul cuprins între anul 1591 şi până la jumătatea

59

sec. al XVIII lea, veniturile realizate din gorştină au scăzut simţitor . Singurele ţinuturi unde se constată o

sporire a încasărilor, potrivit statisticii din 1665, sunt Suceava, Neamţ, Hotin şi Cernăuţi. În timpul celei de-

a doua domnii a lui Constantin Mavrocordat (1741-1743), ponderea gorştinei, în ansamblul veniturilor

domniei, a scăzut în mod dramatic, reprezentând 33 760 de lei. Cauza aceste stări de lucruri rezidă în

intensificarea presiunii economice otomane, cu urmări nefaste pentru evoluţia şeptelului. Pentru a evita

depopularea, în continuare, a satelor şi târgurilor şi scăderea efectivelor de oi, domnii au fost nevoiţi să

acorde o serie de facilităţi fiscale contribuabililor de rând. Dimitrie Cantemir considera că domnia strângea

din zeciuiala pe oi “de obicei zece mii de taleri imperiali, dar în primul an de domnie, când şi boierii sunt

60

ţinuţi să plătească zeciuială, douăzeci” .

Din sintetizarea datelor oferite de sămile mănăstirilor de ţară din anul 1742 rezultă că

aşezămintele mănăstireşti respective, în număr de 20, dispuneau de un efectiv de 4523 ovi-caprine,

61

pentru care plăteau drept gorştină suma de 500 lei (vezi Anexa 2). Mănăstirile închinate, de obicei

scutite, trebuiau să trimită sumele încasate din gorştină patriarhiilor de care depindeau.

Dacă la început fuseseră exceptaţi de la gorştina “ţărănească” doar locuitorii din zona de

62

frontieră şi cei cu obligaţii speciale , mai târziu sfera celor privilegiaţi s-a lărgit. Domnii au fost nevoiţi, de

asemenea, să extindă sistemul ruptei. Obţinând statutul de ruptaşi, locuitorii anumitor sate achitau direct

vistieriei o sumă globală de regulă mai mică decât în cazul impunerii prin cislă. Sistemul ruptei a

determinat reducerea temporară a veniturilor domneşti, dar, în acelaşi timp, a condus la o stabilitate mai

mare a populaţiei şi o sporire a efectivelor şeptelului. Această politică fiscală urmărea refacerea

demografică a ţării şi consolidarea potenţialului economic al locuitorilor din satele de colonizare. Între

scutirile de dări de care s-au prevalat sloboziile, gorştina de oi şi cea de porci se întâlnesc destul de

frecvent. Regimul era aplicat deopotrivă satelor de pe domeniile domneşti, boiereşti şi mănăstireşti.

Cât priveşte mănăstirile închinate, acestea au avut, de la început, privilegii pentru o parte din

satele ce le deţineau, apoi au fost total scutite de gorştină pentru oile şi porcii din proprietatea lor.

Confirmând vechile privilegii acordate de Mihai Racoviţă şi Nicolae Mavrocordat, Constantin Mavrocordat

“a iertat” de gorştină, în anul 1743, mănăstirile închinate Galata, Barnovschi, Cetăţuia, Sf. Sava, Bârnova,

63

Bistriţa şi Sf. Gheorghe din Galaţi şi, în plus, a orânduit sub ascultarea Patriarhiei de la Ierusalim

64

mănăstirile Probota, Tazlău, Caşin şi Soveja, acordându-le acelaşi regim de scutiri .

Dacă în privinţa gorştinei de porci, mănăstirile de ţară au beneficiat de relativ puţine înlesniri, ele

65

au primit în schimb scutiri cu “nart”. Astfel de scutiri parţiale au avut mănăstirile: Doamnei şi Sf. Nicolae

66 67 68 69 70

din Botoşani , Putna , Solca , Horincea , Humor ş.a. Uneori au fost acordate privilegii de scutire

71

totală de gorştină, aşa cum a fost cazul Bisericii Sf. Nicolae din Iaşi şi Episcopiei armeneşti din

72 73 74

Suceava . De scutiri sau reduceri s-au bucurat, de asemenea, şi unii boieri , mazili , negustorii din

75 76 77 78

câteva oraşe , şavgăii de la ocne , reprezentanţi ai clerului , meseriaşi ş.a.

În Moldova şi Ţara Românească puteau fi întâlniţi în secolele XV-XVIII mulţi oieri transilvăneni

care practicau transhumanţa. Cunoscuţi îndeosebi sub numele de bârsani, mocani şi ţuţuieni, ei erau

obligaţi pe linie fiscală să plătească gorştina pentru efectivele de oi şi taxa pentru stâne. Datorită situaţiei

speciale pe care o aveau, în calitate de străini, oierii transilvăneni au beneficiat de un regim fiscal

privilegiat. Până în secolul al XVIII-lea dispunem de puţine informaţii referitoare la obligaţiile lor faţă de

vistieria domnilor moldoveni. În secolul al XVIII-lea, datorită înăspririi fiscalităţii întâlnim o serie de

reglementări efectuate la solicitarea bârsanilor. Aceste măsuri fiscale ne îngăduie să facem unele

aprecieri asupra evoluţiei cuantumului gorştinei plătite de oierii ardeleni. Pentru turmele pe care le

aduceau la păşunat în munţii Moldovei, bârsanii plăteau gorştina “bârsăneşte”, adică “de dzece bucate un

leu”, plus un leu şi jumătate de fiecare târlă. Bârsanii cu gospodăriile în Transilvania erau scutiţi de dările

personale, în schimb cei “ de ţară”, aşezaţi la Soveja, Răcoasa, Caşin şi în alte localităţi erau asimilaţi

locuitorilor din satele de margine, plătind dări cu rupta la Vistierie. Perceperea gorştinei se făcea de către

“gorştinari bârsăneşti” care acţionau sub supravegherea celor doi vornici ai bârsanilor cu reşedinţa la

Soveja, şi, respectiv, la Caşin. Până la 1740, bârsanii au plătit gorştină câte şase bani de oaie, deci un leu



49

79

pentru două zeci de capete, ceea ce reprezenta, într-adevăr, o înlesnire deosebită . În anul 1741,

Constantin Mavrocordat poruncea “gorştinarilor de bârsani” să încaseze “de dzece bucate un leu”

80

neţinându-se seama de “testamenturile şi cărţile domneşti…. fiind domnie noî” . Domnul stabilise, tot

81

atunci, şi o răsură pentru gorştinari, de zece bani dintr-un leu . Prin această măsură se aplica bârsanilor

un tratament asemănător pământenilor înscrişi la dări “boiereşte”. În 1742, bârsanii au adresat domnului

rugămintea de a nu mai plăti câte un leu de stână, cum plăteau până atunci, deoarece dădeau gorştină

82

îndoită “ca şi altă ţară” . Constantin Mavrocordat a aprobat cererea bârsanilor, poruncind slujbaşilor săi

83

să nu mai încaseze darea pe stâne . În acelaşi an, bârsanii din Soveja se plângeau că “gorştinarii ce au

84

fost cu gorştina bârsănească le-au luat năpaste trei sute oi” . Uneori, locuitorii pământeni din unele sate,

ca cei din Gura Berheciului, obligau pe bârsanii ce practicau transhumanţa să-şi înregistreze oile la cisla

85

satului . Faţă de aceste abuzuri, diplomaţia austriacă intervine energic prin Ignać Stephan Raicevich şi

86

reuşeşte restabilirea vechilor privilegii fiscale . La 1780, cuantumul gorştinei bârsăneşti se fixase la zece

87 88

bani de oaie , iar la 1785 această măsură este reconfirmată . Dacă bârsanii îşi organizau stâne pe

pământul boierilor şi mănăstirilor urmau să plătească pentru aceasta “adetul moşiei”, o dijmă

89

reprezentând un miel de fiecare turmă . Pentru păşunatul turmelor pe locurile “slobode”, oierii străini nu

90

plăteau nici o taxă . În vederea văratului oilor, bârsanii luau în arendă de la mănăstiri sau de la boieri

terenuri de păşune, pentru care se tocmeau cu stăpânii, în bani sau natură.

91

De scutiri însemnate privind gorştina s-au bucurat, de asemenea, sârbii şi turcii . Negustorii

92

turci care veneau în Moldova şi cumpărau oi erau scutiţi total de gorştină . “Turcilor benderlii”, prin faptul

că erau şezători, li se dădeau peceţi, încasându-se gorştina de la ciobani “câte şase bani de oaie, pe oile

93

lor, fără două parale ce-au mai dat la cuniceri” . Tătarii din zona “celor două ceasuri”, începând cu a doua

94

domnie a lui Mihai Racoviţă (1716-1726), au dat gorştină “câte două parale de oaie” . În anul 1741, fiind

însă “domnie noî s-au tămplat de au dat şi ei gorştină ca şi altă ţară (aici în sensul de birnici, n.n.), de

95 96

dzece lei un leu” . În anul următor, li s-a recunoscut, însă, vechiul privilegiu .

Din cele prezentate de noi mai sus se constată că domnii au impus atât pământenilor, cât şi

străinilor un regim fiscal diferenţiat. Dacă până în secolul al XVIII-lea, convertirea dării în bani echivala,

atunci când se plătea “boiereşte” cu un leu la zece oi, adică 4 parale (12 bani) de oaie, iar “ţărăneşte” cu 2

lei la 15 oi, adică 16 bani de oaie, începând cu acest secol situaţia s-a modificat. Unii domni, în funcţie de

necesităţi, au procedat la introducerea de inovaţii în sistemul de impunere şi percepere. Prin reforma sa

97

fiscală, Constantin Mavrocordat a stabilit gorştina la 12 bani . Scutind pe boieri până la rangul de treti

logofăt de gorştină, domnul aplica totodată, tuturor celorlalte categorii sociale, un sistem unic de

98

impunere . Ion vodă Mavrocordat a introdus pentru prima dată în Moldova “gorştina întreită”, luând de la

99

contribuabili câte 11 parale (33 bani) de oaie . Succesorul său la tron, Constantin Racoviţă, a aplicat

100

aceeaşi politică fiscală ceea ce a provocat mari nemulţumiri populaţiei . Matei Ghica, prin hrisovul din 23

101

iulie1753, reducea cuantumul gorştinei la 5 parale de oaie . În cea de-a doua sa domnie, Constantin

Racoviţă a fost nevoit să acorde bejenarilor şi străinilor care acceptau să se aşeze în satele Moldovei o

102

nouă reducere, fixând gorştina la numai două parale de oaie . Grigore I. Callimachi, în cea de-a doua

103

domnie, “au aşezatu dajdea gorştinei câte zece bani de oaie” , căci - ne spune Ioniţă Canta – în vremea

104

lui Ion Mavrocordat “foarte se împuţinase aceste bucate din ţară” . Cuantumul gorştinei a avut, prin

urmare, o evoluţie foarte sinuoasă de-a lungul timpului. Unii domni au majorat darea, alţii i-au redus

cuantumul, după cum necesităţile Curţii sau cererile Înaltei Porţi o impuneau. Gorştina de oi a fost

desfiinţată prin dispoziţiile Regulamentului Organic.



NOTE

1. Geografia României. vol. II, p. 9–24; Ioan-Aurel Pop, Datul oilor în Ţara Haţegului în veacul al

XV-lea şi la începutul veacului al XVI-lea, în “Sargeţia” tom. 16-17, 1982-1983, p. 287-294.

2. Călători străini despre Ţările Române, vol. I-VIII, Bucureşti, 1968-1983; N. Iorga, Istoria

românilor prin călători, Bucureşti 1981; Paul Cernovodeanu, Societatea românească văzută de călători

străini(sec. XV-XVIII), Bucureşti, 1973; Idem, Ţările Române în viziunea călătorilor englezi(a doua

jumătate a secolului al XVII şi primele decenii ale celui de al XVIII), în SMIM, vol. VI, 1973, p. 111–114;

M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Economia agrară a Ţării Româneşti şi Moldovei descrisă de călători

străini(sec. XV-XVIII), în SRdI, 21, 1968, nr. 5, p. 851–857; Dan A. Lăzărescu, Imaginea României prin

călători, vol. I (1716-1789), Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1985; vol. II (1789-1821), Bucureşti, Editura

Sport-Turism, 1986; Mihai Lazăr, Călători străini despre creşterea animalelor în Moldova în secolele XVI-

XVIII, în “Hierasus”, Botoşani, vol. I, 1978, p. 361–372; Idem, Creşterea animalelor în Moldova medievală

în viziunea izvoarelor narative interne, în “Suceava”, vol. XX, 1993, p. 103–111.

3. Pentru bogata bibliografie existentă în domeniu vezi: Mihai Lazăr, Unele aspecte istoriografice

privind economia zootehnică a Moldovei în epoca medievală, în “Buletin ştiinţific. Lucrările Laboratorului

de cercetări istorice”, Institutul de Învăţământ Superior Suceava, 1983, p. 62–64.

4. Vezi: Ioan-Aurel Pop, Datul oilor în Ţara Haţegului în veacul al XV-lea şi la începutul veacului al

XVI-lea, în loc. cit., p. 287-294; M. Lazăr, Unele aspecte istoriografice privind economia zootehnică a

Moldovei în epoca medievală, în loc. cit., p. 43–69; Idem, Din istoriografia românească privind creşterea

vitelor în Moldova în epoca medievală, în CAMI, vol. II, 1979, p. 146–148; Idem, Obligaţii fiscale privitoare



50

la creşterea vitelor în Moldova medievală (sec. XV-XVIII). Consideraţii istoriografice, în “Suceava”, vol.

XVII-XVIII-XIX, 1990-1991-1992, p. 128-149; Idem, Creşterea animalelor în Moldova medievală în

viziunea geografilor, etnografilor, sociologilor şi filologilor, în “Suceava”, vol. XIII-XIV, 1986-1987, p. 161-

170.

5. Ioan Caproşu, O istorie a Moldovei, p. 43–113; Mihai Maxim, Regimul economic al dominaţiei

otomane în Moldova şi Ţara Românească în doua jumătate a secolului al XVI-lea, în RdI, 32, 1979, nr. 9,

p. 1731–1765.

6. Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, ed a 9-a, Ed. “Scrisul Românesc”, Craiova,

1900, p. 280; Dorin Gămulescu, Dicţionar sîrbo-croat-român, Bucureşti, 1970; Gh. Bolocan, Dicţionar

bulgar-român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972; N. Lăbuşcă, Despre cuniţă, Iaşi, 1925, p. 54; Al.

Constantinescu, Dările în secolele XIV-XVI în ţările române, în SAI, vol. XXIII, 1973, p. 113-114; Instituţii

feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 208-209; N. Grigoraş, Dările în Moldova (III), în CI, serie nouă,

XIV-XVI, 1983-1984, p. 153-154; C. Sava, Dicţionar paleoslav (slavon)-român, Suceava, 1980, p. 62-63.

7. M. Maxim, Regimul economic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în a doua

jumătate a secolului al XVI-lea, în RdI, nr. 9/1979, p. 1756.

8. AN Bucureşti, Fond Teodor Bălan, dos. nr. 27 (Sistemul fiscal în Moldova până în sec. XIX - text

dactilografiat în limbile germană (dos. 27a) şi română (dos. 27b)), p. 132.

9. Ibidem.

10. Ibidem; N. Lăbuşcă, Despre cuniţă, p. 4.

11. AN Bucureşti, Fond Teodor Bălan, dos. nr. 27b, p. 132-133.

12. Melchisedek, P.S., Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire. După documentele

Episcopiei şi alte documente ale ţărei, Bucureşti, 1869, p. 76.

13. Ibidem.

14. Valeria Costăchel şi colab., op. cit., p. 363.

15. Ibidem.

16. Vezi: N. Grigoraş, Dările în Moldova (III), în loc.cit., p. 153-154; Instituţii feudale din Ţările

Române. Dicţionar, p. 208-209 (sub voce); M. Lazăr, Gorştina de oi în Moldova în secolele XV-XVIII, în

“Suceava”, vol.VIII, 1981, p. 243-255.

17. Vezi: Mihai Lazăr, Gorştina de oi în Moldova în secolele XV-XVIII, în loc. cit., p. 243-255; Idem,

Gorştina (desetina) de porci în Moldova în secolele XV-XVIII, în “Suceava”, vol. X, 1983, p. 455-471;

Idem, Date şi sublinieri noi cu privire la sulgiu şi ialoviţă, în “Hierasus”, Botoşani, vol. II, 1979, p. 131-141;

Idem, Obligaţii fiscale privitoare la creşterea vitelor în Moldova (sec. XV-XVIII). Consideraţii

istoriografice,în “Suceava”, vol. XVII-XVIII-XIX, 1990-1991-1992, p. 128-150; Idem, Contribuţii la

cunoaşterea politicii fiscale a domnilor moldoveni în secolele XVII-XVIII. Folăritul, în CC, serie nouă,

Suceava, nr. 3-4, (13-14), 1997-1998, p. 43-63 ş.a.

18. Vezi şi Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 208.

19.M.Costăchescu, Documente moldoveneşti de la Ştefăniţă Voevod(1517-1527), Iaşi, 1943, p.

549. Ştirea se referă la obligaţia crescătorilor de oi turci care îşi vărau turmele pe păsunile aparţinând

domeniului domnesc. Ei trebuiau să dea gorştina din oi. Vezi şi N. Grigoraş, Dările în Moldova (III), în loc.

cit., p. 154.

20. DIR, A, veacul XVI, vol IV, p. 95, nr. 91

21. Ibidem.

22. DRH, A, vol. XIX, p. 352.

23. Ibidem; AN Bucureşti, M-rea Barnovschi I /4-7.

24. Teodor Bălan, Documente bucovinene, vol I, p. 98. La 12 dec. 1627 (DRH, A, vol. XIX, p. 363

şi 365); la 25 aug. 1633, când satul este complet scutit de gorştină pentru oi şi porci (DRH, A, vol. XXI, p.

446); la 4 aprilie 1652, Vasile Lupu hotărăşte ca satul să revină la vechea scutire cu “nart”, acordată de

Miron Vodă Barnovschi (Paul Mihailovici, Documente moldoveneşti găsite la Constantinopol, Iaşi, 1933,

nr. 281); la 2 febr. 1700 (T. Bălan, Documente bucovinene, vol. I p. 199); la 26 dec 1710 (Ibidem, vol. III,

p. 159).

25. La 12 decembrie 1627, Miron Vodă Barnovschi dăruia M-rii Uspenia din Iaşi zeciuiala din oi cu

“nart” din acest sat: “şi iarăşi am iertat din satul Şipote 300 de oi ţărăneşti, care fac 30 de oi domneşti”

(DRH, A, vol. XIX, p. 363); AN Bucureşti, M-rea Barnovschi,I/15. Informaţii privind gorştina în cotitate de

1/10 (zeciuială) dispunem şi pentru satele Răchiţeni, Temeşeni şi Iugani ale M-rii Trei Ierarhi din Iaşi (AN

Bucureşti, Ms. nr. 628, f. 673) şi Hlincea, al m-rii cu acelaşi nume (Ibidem, f. 3-4 şi 19-20).

26. Valeria Costăchel şi colab., op.cit., p. 23.

27. D. Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 263. Textul latin al lucrării ne indică sintagma : “decima

ovium” (Ibidem, p. 262).

28. Ibidem, p. 265.

29. Călători străini, vol. V, p. 80. D. Cantemir afirma că boierii plăteau gorştina numai în primul an

al unei noi domnii (Descrierea Moldovei p.263). Mazilii plăteau “mazileşte” (AN Iaşi, Colecţia Documente,

pachet 322/107).

30. Th. Codrescu, Uricariul, vol. I, p. 358-359.



51

31. Ibidem.

32. M. Lazăr, Gorştina de oi în Moldova în sec. XV-XVIII, în loc. cit., p. 246-247.

33. Ibidem; DIR, A, veacul XVI, vol. V, p. 19-27.

36. Vezi în acest sens, scutirile pentru satele Toporăuţi, Şipote, Răchiteni Iugani şi Temeşeni

amintite de noi mai sus (DRH, A, vol. XIX, p. 363-365; vol. XXI, p. 446; T. Bălan, Documente bucovinene,

vol. I, p. 199; vol. II p. 82; vol. III, p. 159).

37. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 314.

38. Ibidem.

39. Ibidem.

40. Ibidem, p. 696.

41. Constantin Vodă Mavrocordat a dispus stabilirea cislei locuitorilor “făcîndu zece bucate un

capu, fiece bucate, şi capul pindu-l la fiescecare sfertu cîte un ortu şi meşteşugul era asemenea, care

lucruri ca aceste n-aveau număr” (Enachi Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia întîia şi

pînă la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat Voievod 1733-1774, în M. Kogălniceanu, Cronicele

României, tom. III, p. 203).

42. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 407.

43. La 1742, Constantin Mavrocordat trimitea un slujbaş de-al său de la curte în ţinutul Cernăuţi

pentru a-l aduce pe Constantin, fiul lui Gheorghe Canano “cu tabla de gorştini de ocolul Ceremuşului” (N.

Iorga Studii şi documente, vol. VI, p. 407).

44. Ibidem, p. 283,314 şi 336. Uneori, sumele nu puteau fi împlinite la sorocul stabilit. În consecinţă

se întâlnesc frecvent “rămăşiţi de gorştină” în diferite ţinuturi (Ibidem, vol. XXII, p. 119).

45. Ibidem, vol. VI, p. 334 şi 441.

46. Ibidem, p. 319 şi 330.

47. N. Grigoraş, Reformele, în CI, seria nouă, tom. VII, 1976, p. 156.

48. DIR, A, veacul XVII, vol. II, p. 291. Din veniturile gorştinei, domnia acorda o parte şi

dregătorilor. Potrivit aşezământului lui Matei Vodă Ghica din 23 iulie 1753, marelui vistier i se cuveneau

1500 lei din desetină, gorştină şi vădrărit (N. Iorga, Studii şi documente, vol. XXII, p. 13). La 1775

clucerului i se rezerva “dijma stânelor de munte”, câte doi galbeni de fiecare stână (Ibidem, p. 17 şi 29).

49. N. Grigoraş, Reformele, în loc. cit., p. 148 şi 155-157; Idem, Instituţii feudale din Moldova. I, p.

131.

50. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI. P. 291-292 şi 307. Vezi şi N. Grigoraş, Reformele, în loc.

cit., p. 138-159; C. Cihodaru, Contribuţii la cunoaşterea obştii ţărăneşti în Moldova, în SCŞI, istorie, anul

VII, 1956, fasc. I.

51. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 291-293 şi 307.

52. Ibidem, p. 211; BAR, Ms. nr. 237, f. 55, 88 şi 582.

53. T.V. Stefanelli, Documente din vechiul ocol al Cîmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1915, p.

43-44. Gorştina se arenda “strigându-se la cochii vechi” (N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 225 şi

279).

54. Titlul complet al acestui important izvor statistic care înfăţişează una dintre principalele bogăţii

ale ţării este: Catastih amintitor de toată gorştina oilor, cîte oi s-au găsit la fiece ţinut şi cîţi gelepi şi casapi

le-au luat, fie pe aspri noi, fie pe vechi (DIR,A, veacul XVI, p. 19-27); vezi şi Constantin Turcu, Cele mai

vechi statistici moldoveneşti, în SCŞI, istorie, anul VII, 1956, fasc2, f. 68-88; Ioan Caproşu, Structuri

fiscale şi administrative, în AIIAI, tom. XXX, 1993, p. 253-277.

55. N. Iorga, Studii şi documente, vol. IV, p. 268.

56. Ibidem, vol. VI, p. 311.

57. AN Iaşi, Fond Vistieria, Tr. 1768, op. 2018/1; vezi şi Gh. Ghibănescu, Sama visteriei Moldovei

din 1763, în “Ioan Neculce”, Iaşi, nr. 5/1925, p. 70-96; N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi,

vol. II, p. 79-133.

58. BAR, Ms. nr. 882.

59. Potrivit unor ştiri de epocă, numărul oilor supuse gorştinei ajungea înainte de domnia lui Ion

Vodă Viteazul la cca. 1.500.000 (Istoria României, vol. II, Ed. Acad. R.P.R., Bucureşti, 1962, p. 831). În

anul 1563, venitul obţinut din gorştină se ridica la 150000 oi (DIR, A, veacul XVII, vol. IV, p. 77). Arendând

“slujba gorştinei”, domnia a încasat în anul 1763 suma de 96085 lei (darea propriu-zisă + “adăoşagul”), iar

în anul 1792 suma de 80000 lei.

60. D. Cantemir, op. cit., p. 263.

61. Ioan Bogdan, Sămile mănăstirilor de ţară din Moldova pe anul 1742, în BCIR, tom. I, Bucureşti,

1915, p. 217-219. În anul 1712, vânzându-se “la cochii vechi”(mezat) slujba gorştinei, mănăstirile fuseseră

total scutite de această dare (AN Bucureşti, M-rea Socola, VI/14).

62. La 1727, Grigore al II lea Ghica tocmea pe vecinii din satele Vicov şi Frătăuţi ale M-rii Putna să

dea gorştină cu rupta 450 lei pe an. Suma trebuia strânsă şi predată de ei, fără nici un amestec din partea

gorştinarilor domneşti (T. Bălan, Documente bucovinene, vol. IV, p. 79). De asemenea, “oamenii din

Mănceşti”, ţinutul Lăpuşna, potrivit unei “cărţi”din 1742 a lui Constantin Mavrocordat trebuiau să dea, după

vechiul lor privilegiu, gorştină de 20 oi un leu (N. Iorga, Studii şi documente,vol. VI, p. 371 ). La 14 iulie



52

1764, Grigore Vodă Callimachi, întărind un act mai vechi, stabilea pentru locuitorii Câmpulungului Rusesc

plata gorştinei cu rupta, în cuantum de 300 de berbeci (T. Bălan. op. cit., vol. V, p. 8; vol. VI, p. 34 şi 113).

63. Th. Codrescu, Uricariul, vol I, p. 54-56. Pentru unele scutiri acordate anterior acestor mănăstiri

a se vedea: AN Bucureşti, M-rea Galata, II/16; M-rea Barnovschi, VI/6; M-rea Cetăţuia, I/7, III/8; Ms.

nr.628, f. 6; Ms. nr.645, f.53.

64. Th. Codrescu, Uricariul, tom. I, p. 57-58; AN Bucureşti, M-rea Probota, VII/20, f. 1.

65. La 25 mai 1744, se scutea “la vreme gorştinii de oi 300 de oi” (Th. Codrescu, Uricariul, vol. VIII,

p. 239).

66. În anii 1751 şi 1752 era acordată scutire pentru “1000 de oi de gorştină” (N. Iorga, Studii şi

documente , vol. V, p. 247-248).

67. La 5 februarie 1759 era confirmat privilegiul din anul 1756, scutindu-se de gorştină mănăstirea

pentru 1000 de oi (T. Bălan, Documente bucovinene, vol. V, p. 194). La 1664, în vremea lui Eustratie

Dabija Vodă, când au fost obligate “toate mănăstirile să dea goştină”, M-rea Putna a plătit 300 lei (Ibidem,

vol. III, p. 12).

68. Constatând situaţia grea în care se afla mănăstirea, Constantin Racoviţă Cehan îi acorda

unele uşurări la bir şi scutirea de gorştină pentru 100 de oi (T. Bălan, Documente bucovinene, vol. V, p.

161). La 4 nov. 1762, Grigore I Callimachi confirma scutirea de gorştină pentru 100 de oi (Ibidem, vol. II,

p. 87), iar Grigore Alexandru Ghica şi Constantin Moruzi îi acordau la 25 iulie 1764 şi , respectiv, 27 iunie

1779 scutire pentru 200 de oi (Ibidem; AN Suceava, Colecţia de Documente, V/55).

69. Grigore I. Callimachi dispunea la 19 octombrie 1761 scutirea de gorştină pentru 150 de oi (T.

Bălan, Documente bucovinene, vol. V, p. 20). O confirmare a aceste scutiri a avut loc la 9 noiembrie 1764

(Ibidem, vol. VI, p. 93).

70. La 14 ianuarie 1760, mănăstirea era scutită de Grigore I. Callimachi pentru 100 de oi (N. Iorga,

Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I p. 464). Scutiri cu “nart” au primit şi Mitropolia Moldovei

(AN Iaşi, Colecţia Documente, pachet 360/282, p. 458) şi mănăstirile ieşene: Socola (AN Bucureşti, M-rea

Socola, VI/14, 23 şi 32), Golia (AN Bucureşti, Ms. nr. 629, f. 530), Trei Ierarhi (I. Antonovici, Documente

bârlădene, vol III, p. 297) şi Sf. Spiridon (Gh. Ghibănescu, Documente, în “Ioan Neculce”, fasc. 9, 1931, p.

157, 165,170-172 şi 175), Dragomirna (T. Bălan, Documente bucovinene, vol V, p. 117), Episcopia de

Roman (Melchisedek, Cronica Romanului şi a Episcopiei de Roman, partea a II-a, Bucureşti, 1875, p. 71-

72 şi 81-840).

71. DRH, A, vol. XXII (1634), p. 140.

72. T. Bălan, Documente bucovinene, vol. IV p. 65.

73. Din dispoziţia lui Ioan Th. Callimachi, Maria Canano nu plătea la 1 martie 1759 gorştină pentru

500 de oi (N. Iorga, Studii şi documente, vol. XXI, p. 142-145). Domeniul familiei Callimachi de la

Stănceşti era scutit, de asemenea, de gorştină pentru 500 de oi (A.D. Xenopol, Istoria şi genealogia casei

Callimachi, Bucureşti, 1897, p. 228). Numai pe timp de 7 luni, în anul 1763, boierii au fost “iertaţi” de 8325

lei (AN Iaşi, Fond Vistieria, Tr. 2018/1; Gheorghe Ghibănescu, Sama visteriei Moldovei din 1763, în loc.

cit., p. 80).

74. Th. Codrescu, Uricariul, vol. V, p. 248; AN Iaşi, Colecţia Documente, pachet 322/107.

75. Constantin Vodă Cantemir acorda negustorilor români din Iaşi dreptul de a plăti gorştină

“boiereşte”(Th. Codrescu, Uricariul, vol. II, p. 35-36). La 1 iunie 1742, Constantin Mavrocordat extindea

prevederile privilegiului şi la negustorii armeni (N. Iorga, Studii şi documente, vol. II, p. 367).

76. Prin hrisovul din 1 decembrie 1741, şavgăii plăteau “gorştină de oi… pe obiceiul lor cîte 6 bani”

(Th. Codrescu, Uricariul, vol. II, p. 154-155). Privilegiul a fost întărit ulterior de Grigore al II-lea Ghica la 29

iunie 1747 (Ibidem, p. 158-159); de Constantin Racoviţă în anul 1750 (Ibidem, p. 159-160); de Scarlat

Ghica la 7 iulie 1757 (Ibidem, p. 162-163); de Grigore Alexandru Ghica la 2 august 1765 (Ibidem, p. 167-

168); de Alexandru C. Mavrocordat la 5 februarie 1783 (Ibidem,p. 168-171) şi de Alexandru I.

Mavrocordat la 2 septembrie 1785 (Ibidem, p. 172-173).

77. La 18 februarie 1632, Alexandru Vodă Iliaş scutea preoţimea de toate dările către domnie

(DRH, A, vol. XXI, p. 5). Privilegiul este întărit apoi la 12 septembrie 1632 (Ibidem, p. 264). Mai târziu

aceste înlesniri se restrîng numai la personalul a cîte unei biserici din principalele oraşe moldovene (N.

Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 427).

78. Grigore al II-lea Ghica dispunea la 12 noiembrie 1742 ca “12 liude sticlari” de la Călugăra

(lângă Bacău), să dea gorştină “bârsăneşte”, câte 2 parale de oaie (Ibidem, p. 443).

79. N. Iorga Studii şi documente, vol. VI, p. 334 şi 440-441; vol. X, p. 359; BAR, Ms. nr. 237, f. 407-

408.

80. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 313.

81. Ibidem, p. 340; vol. X, p. 361.

82. Ibidem, vol. VI, p. 334.

83.Ibidem. Contrar dispoziţiei, în acelaşi an se încasau de la târlele bârsanilor 12 lei (Ibidem,p.

401).

84. Ibidem, p. 388.

85. Ibidem, p. 363.



53

86. Ibidem, vol. X, p. 361-362.

87. Ibidem, p. 361.

88. Hurmuzaki, Documente, vol. VII, p. 26-27, 37,39,41,426,435,437,444 şi 448-449.

89. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 441; vol. X, p. 360.

90. Ibidem, vol. VI, p. 313, 333-334,338-436,440-441şi 443.

91. Ibidem, p. 225.

92. Ibidem; BAR, Ms. nr. 237,f. 74, 88,409,482 şa.

93. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 324.

94. Ibidem, p. 358.

95. Ibidem.

96. Ibidem, p. 358-359.

97. Ibidem, p. 582; I. C. Filitti, Despre reforma fiscală a lui Constantin Mavrocordat, extras din ASE,

nr. 5-6, Bucureşti, 1928, p. 4; N. Iorga şi I.C. Filitti considerau, inexact, că darea era în cuantum de 16

bani. Pentru aceasta vezi: BAR, Ms. nr. 237, f. 88.

98. I.C. Filitti, op. cit., p. 6. Într-o poruncă domnească de la începutul celei de a doua domnii a lui

Constantin Mavrocordat se menţiona: “S-au dat pe la gorştinarii de oi de pe al ţinuturi ca să dia toţi

gorştină de la mari păr la mic, din 10 bucate 1 leu, bîrsanii, oamenii de la Greceni, sărbii, cîmpulungenii,

vrăncenii şi alţii, oricine se va afla cu oi aice în ţară tot să dea ca şi altă ţară, făr decît numai turcii să aibă

pace” (N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 311).

99. Ioan Canta, Letopiseţul Ţării Moldovei de al a doua şi pînă la a patra domnie a lui Constantin

Mavrocordat Voievod (1741-1769), în M. Kogălniceanu, Cronicele României, tom. III, p. 185; N. Iorga,

Studii şi documente, vol. XXI,p. 127.

100. Enachi Kogălniceanu ne informează că “spătarul Iordache Stavarache a scos gorştina întreită

cîte 11 parale de oaie ”(M. Kogălniceanu, Cronicele României, tom. III, p. 219).

101. Cronica Ghiculeştilor, p. 669.

102. Th. Codrescu, Uricariul, vol. I, p. 352-357.

103. M. Kogălniceanu, Cronicele României, tom. III, p. 192; AN Iaşi, Colecţia Documente, pachet

49 a/11.

104. M. Kogălniceanu, Cronicele României tom. III, p. 193.



Cuantumul gorştinei de oi în Moldova pe anii 1563, 1591, 1665, 1742, 1763, 1792



GORŞTINA ÎN OI SAU LEI

Ţinutul ANUL ANUL ANUL ANUL ANUL ANUL Observaţii

1563 1591 1665 1742 1763 1792

Adjud - 2170 oi 1300 oi * - - - *Putna

Bârlad - 1500 oi - - - -

Botoşani - - - 850 lei - -

Cârligătura - 900 oi 400 oi 400 lei - -

Cernăuţi - 2100 oi 4400 oi 2310 lei - -

Covurlui - 2860 oi 400 oi 130 lei - - *vezi Hârlău

Dorohoi - 3011 oi 2000 oi - - -

Fălciu - 2705 oi 1200 oi 670 lei - -

Greceni - - - 350 lei - - *Greceni şi

Dorohoi

Hârlău - 2000 oi 1300 oi 1650 lei - -

Hotin - 5901 oi 6300 oi - - -

Iaşi - 2700 oi 2500 oi 1500 lei - -

Lăpuşna - 2840 oi 1250 oi 300 lei - -

Neamţ - 6361 oi 7800 oi 3500 lei - -

Orhei - 4376 oi 420 oi 1500 lei - -

Roman - 1500 oi 1250 oi 800 lei - -

Soroca - 5000 oi 3500 oi 700 lei - -

Suceava - 4500 oi 8800 oi 9000 lei - -

Tutova - 1890 oi 1200 oi 1000 lei - -

Tecuci - 2100 oi 1000 oi 350 lei - -

Trotuş şi - 2746 oi 2350 oi 2400 lei - - *Bacău

Bacău

Tigheci - 5000 oi - - - -

Vaslui - 3510 oi 1550 oi 1000 lei - -

Bârsanii - - - 5500 lei - -

(ardeleni)



54

Total 150000 65670 oi 48920 33760 lei 96085 lei 80000

oi lei





Efectivele de ovi-caprine ale mănăstirilor de ţară din Moldova la 1742

şi cuantumul gorştinei plătite de egumeni



MĂNĂSTIREA EFECTIVUL GORŞTINA PLĂTITĂ

CORNUTELOR MICI

LEI POTRONICI

Putna 457 50 4

Moldoviţa 215 23 6

Voroneţ 8 3 4

Suceviţa 80 8 -

Slatina 452 48 6

Humor 297 26 -

Neamţ 450 57 -

Râşca 98 7 9

Bogdana 43 7 5

Pângăraţi 170 18 9

Agapia 447 55 -

Bisericani 217 22 8

Solca 177 19 8

Secu 756 83 7

Berzunţi 210 23 2

Vizantea 128 14 6

Floreşti 210 22 7½

Sf. Ilie 42 - -

Coşula - - -

Ilişeşti 66 8 -

TOTAL 4543 493 81,5

Sursa documentară: Ioan Bogdan, Catastih de sămile tuturor mănăstirilor de ţară, ce s-au

luat din porunca luminatului măriei sale domnului nostru Ioan Constantin Nicolae Voevoda,

din leat 7250 până la leat 7251, Gen. 20, în BCIR, vol. I, Bucureşti, 1915, p. 222-279





VII. IMPUNEREA PE STÂNE



Potenţialul pastoral remarcabil al zonei de munte este cel mai bine pus în evidenţă de

1

amploarea practicării oieritului . În tot cursul Evului Mediu, în acest areal geografic sunt amintite

numeroase turme de oi, aparţinând atât moldovenilor cât şi ardelenilor. Amploarea activităţilor păstoreşti

s-a datorat mai cu seamă practicării sistematice a transhumanţei. Proprietarii de turme ardeleni obţineau

importante venituri şi contribuiau, totodată, la prosperitatea economică a ţării.

Rentabilitatea ridicată a păstoritului montan, care valorifica eficient păşunile alpine şi subalpine,

2

a conferit acestei îndeletniciri, încă de timpuriu, o pronunţată tentă comercială . În consecinţă, stânele din

perimetrul montan au dobândit, în mod justificat, un statut fiscal distinct, fiind socotite în rândul

3

întreprinderilor economice generatoare de mari venituri . Dacă pentru sezonul de vară păşunea trebuia

arendată, oierii trebuiau să dea în plus, de această dată, stăpânilor de pământ “adetul muntelui”, constând

4

dintr-un anumit număr de oi, produse lactate (caşcaval, caş, urdă) şi săpun .

O cercetare temeinică a folăritului presupune utilizarea unor izvoare privitoare la şeptel, numărul

şi mărimea stânelor, veniturile realizate de proprietari şi încasările fiscale ale domniei. Este necesară, de

asemenea, consultarea izvoarelor de impunere. Din păcate, aceste exigenţe ale documentării nu pot fi

îndeplinite decât într-o foarte mică măsură, întrucât majoritatea covârşitoare a actelor statistice s-au

5

pierdut ori au fost distruse . Ni s-a păstrat doar un mănunchi de date statistice cuprinse în Catastihul de

6

sămile tuturor mănăstirilor de ţară, din anul 1742 . Documentul consemnează lapidar, fără nici o explicaţie

adiacentă, sumele plătite în acel an pentru folărit de egumenii unui număr de şapte mănăstiri. Un alt

document statistic din anul 1717 nu poate fi luat în seamă, aşa cum s-a propus, pentru simplul motiv că

7

informaţia se referă, după părerea noastră, la solărit (darea pe sare) şi nu la folărit .

În această situaţie dobândesc o însemnătate sporită aşezămintele fiscale, poruncile domneşti în

legătură cu impunerea unor categorii sociale, actele de privilegii, cronicile şi relaţiile de călătorie.

Conţinutul foarte sărac în informaţii al surselor documentare şi narative ne împiedică să facem aprecieri

de acurateţe, obligându-ne de fiecare dată, la consideraţii estimative. Aşa ne explicăm de ce, chiar în



55

studii detaliate - strict integrate tematicii noastre - întâlnim numai referiri generale. Nicolae Grigoraş, care

s-a ocupat în mod special de fiscalitatea în acest domeniu, expediază problematica folăritului doar în

8 9

câteva rânduri . Succinte informaţii întâlnim, de asemenea, în sinteza lui Constantin C. Giurescu şi în

dicţionarul Instituţii feudale din Ţările Române, apărut sub coordonarea lui Ovid Sachelarie şi Nicolae

10

Stoicescu . Un anume interes faţă de această dare a manifestat istoricul bucovinean Teodor Bălan, însă

în temeiul unei documentaţii restrânse care nu a permis o identificare clară a materiilor impozabile şi a

11

criteriilor de impunere şi percepere . Terminologia utilizată în actele fiscale oficiale şi în izvoarele narative

este ambiguă. În consecinţă, este greu de stabilit accepţia exactă a denumirilor la un moment dat. Acest

fapt a generat şi continuă să genereze interpretări diverse, uneori contradictorii.

12

Originea termenului folărit trebuie căutată, cum s-a arătat şi cu alte prilejuri , în cuvintele foi,

13 14

foale , derivate din latinescul follis . Iniţial, ele au însemnat sac de piele sau burduf. Prin extensiune au

15

dobândit şi sensul de brânză de burduf . În zona de munte, anexa gospodărească a stânelor, destinată

16

păstrării preparatelor lactate, s-a numit frecvent “stâna foilor” . Terminologia mai persistă şi astăzi în

anumite zone pastorale montane. Denumirea dării s-a concretizat în patru variante lingvistice

17 18 19 20 21

asemănătoare, create prin adăugarea sufixelor –ărie sau –ărit : folărie , folărit , folorit şi fulărit , toate

cu înţeles identic. Într-o primă etapă, până în pragul deceniului al doilea al secolului al XVIII-lea, a

predominat termenul folărie. Ulterior, nomenclatorul documentelor fiscale reţine îndeosebi termenul folărit.

Celelalte două variante: folorit şi fulărit au derivat, probabil, din folărit. Odată cu extinderea şi

generalizarea denumirii de folărit, celelalte variante au căzut treptat în desuetudine, fiind tot mai rar

consemnate în documentele de epocă.

22 23 24

Actele oficiale conferă folăritului sensurile de slujbă , angarie şi bir , în timp ce izvoarele

25

narative îl definesc drept o dijmă a stânelor de la munte . Perceperea s-a făcut, la început, în natură,

apoi, în funcţie de necesităţi, în natură şi în bani sau numai în bani. Cuvântul folărit a înregistrat de-a

lungul timpului o interesantă evoluţie semantică, dobândind două accepţii distincte: 1) dare pe stâne

prelevată în burdufuri de brânză; 2) dare globală pe stâne, când se percepea pe mai multe produse.

Într-o primă etapă, folăritul a constat în prelevări din brânza de burduf – produs de bază al

stânelor. Creşterea exigenţelor economice domneşti a determinat fiscul să ia în considerare şi alte

produse: pielicelele de miel, caşcavalul etc. Pentru definirea mai exactă a sferei de cuprindere a

impunerii, noile sarcini fiscale au primit denumiri speciale, similare cu cele ale materiilor impozabile:

26 27

pielicele , caşcaval . Modul laconic prin care diecii de vistierie au redat nomenclatorul de impuneri nu ne

oferă posibilitatea cunoaşterii întregului evantai de produse supuse impozitării.

Cel mai cuprinzător nomenclator de obligaţii fiscale evidenţiază următoarea structură: “folărit,

28

pielicele, caşcaval… şi altele ce ar cere folarii de stâni” . Sintagma prin care diecii au redat cea de-a

patra componentă: “şi altele ce ar cere folarii de stâni” indică existenţa unui nomenclator mai larg de

obligaţii. Întrucât actele fiscale nu conţin detalii în plus, formula fiind stereotipă, nu putem preciza care

anume produse păstoreşti în afara celor expres nominalizate (brânza de burduf, pielicelele de miel şi

caşcavalul) au mai putut constitui obiect de impunere. Introducerea unor obligaţii noi – probabil ocazionale

– s-a făcut în raport de necesităţi. Valoarea alimentară ridicată a untului, caşului şi urdei şi importanţa

meşteşugărească a pieilor de oaie şi a lânii au fost în măsură să ispitească fiscul, iar agenţii săi au putut

primi împuterniciri speciale în acest sens.

Dintre toate produsele stânelor supuse impozitării globale cel mai important era, desigur,

brânza. Caracterizată printr-o ridicată valoare nutritivă, brânza a fost utilizată pe scară largă în alimentaţia

curentă a populaţiei de la sate şi oraşe, a personalului aflat în slujba domniei, a oştenilor, precum şi a

oaspeţilor. Potrivit informaţiilor de epocă, brânza constituia unul dintre cele mai frecvente alimente

întâlnite în casele oamenilor. Deosebit de apreciată s-a dovedit a fi brânza sărată şi frământată, păstrată

în burdufuri confecţionate din piei de oaie, de miel sau de ied. Calităţi similare întruneau brânza de putină

29

(bărbânţa; var. berbânţa) sau cea conservată în coajă de brad . Sortimentele de brânzeturi menţionate

au deţinut, de altfel, o pondere importantă în ansamblul veniturilor realizate de oieri în sezonul

păşunatului. Ele au făcut, în mod firesc, obiectul unei impuneri speciale – cea a folăritului propriu-zis.

Cuantumul prelevărilor din brânză ne este rar precizat. Câmpulungenii, în baza unui “vechi

30

obiceiu”, reînnoit în anul 1762, dădeau câte şase vedre de brânză de fiecare stână . Populaţia de rând,

31

fără privilegii, plătea, în anul 1763, câte doi galbeni de stână .

32

Cea de-a doua obligaţie, numită pielicele (var. pelcele; pelceale) avea drept obiect de

33

impunere pielicelele de miel. Prima menţiune datează din 18 mai 1703 . Lipsesc, de regulă, elementele

de ordin calitativ şi cantitativ. O singură dată, la 17 iunie 1763, se făcea precizarea că de la fiecare stână

34

din zona de munte se percepeau, între altele, câte două pelcele negre” .

35 36

Caşcaval (var. cascavali) , cea de-a treia sarcină fiscală, este definită expressis verbis în

37

privinţa conţinutului. Apare menţionată, întâia dată, la 30 mai 1756 . La 1763 se percepeau câte două

38

caşcavaluri de fiecare stână .

Ansamblul obligaţiilor pe stâne: cele trei prezentate de noi mai sus, precum şi altele

nespecificate, cu regim de percepere ocazional, au format impunerea globală pe stâne. Este vorba de

accepţia largă a folăritului. Această ipostază apare evidentă atunci când perceperea se face în bani. În

atare situaţii, de fiecare dată se foloseşte termenul generic de folărit. Dispunem de puţine date privind



56

39 40

dinamica impunerii: doi lei în 1754 , “doi galbeni, două pelcele negre şi două caşcavaluri” în 1763 , patru

41

lei în 1775 . Singura informaţie certă este cea referitoare la anul 1763. Sumele de doi lei şi de patru lei

pentru anii 1754 şi, respectiv, 1775, ştim că se cuveneau, de drept, marelui clucer. Nu suntem în măsură

să precizăm dacă cifrele amintite reprezentau, într-adevăr, cuantumul dării sau numai un anumit procent

din acesta.

Aşezarea şi perceperea folăritului ca dare globală pe stâne s-a efectuat fie direct, în regie

proprie, fie prin arendare. În primul caz, aparatul fiscal dispunea de agenţi proprii numiţi folari (var. fulari)

42

sau folari de stâne. Pentru prima dată, ei sunt desemnaţi cu acest termen la 17 mai 1703 . După

instituirea celorlalte obligaţii: pielicele, caşcaval etc, folarii au fost împuterniciţi să le perceapă pe toate

43

global . Această modalitate de percepere se aplica în toate împrejurările indiferent dacă stâna aparţinea

unei singure familii sau unei colectivităţi mai mari (asociaţie familială, mănăstire, sat, oraş etc.). Când

veniturile fiscale erau percepute în natură, proprietarii stânelor trebuiau să ajute pe folari pentru a le

transporta până la depozitele domniei. Odată îndeplinită această operaţiune, produsele intrau în

44

gestiunea Cluceriei . Brânzeturile se depozitau în beciurile curţii domneşti din capitală sau în cele de pe

lângă curţile locale din ţară.

Conform programărilor făcute de marele clucer, subalternii acestuia asigurau raţiile zilnice de

alimente pentru personalul curţii domneşti, pentru oşteni, pentru oaspeţi sau pentru oricare alte persoane

45 46

indicate în mod expres . Folarii erau repartizaţi pe ţinuturi şi aveau asupra lor izvoade de impunere

47

însoţite de hărţi care indicau precis perimetrul în care îşi puteau exercita atribuţiile . Deşi proprietarii de

stâne se străduiau, pe cât posibil, să respecte poruncile domneşti în sensul de a pune la dispoziţia

perceptorilor animale de povară şi de a ajuta, totodată, efectiv, la transportul produselor păstoreşti,

operaţiunile se derulau adesea în mod anevoios. Dificultăţile erau generate mai ales de marea dispersare

a stânelor şi de mobilitatea lor continuă pe spaţii întinse. Ne închipuim, deci, cât de puţin riguros putea fi

controlul exercitat de folari asupra crescătorilor de oi din zona de munte. De aceea, Cluceria a preferat

uneori să arendeze venitul dării. Exista astfel garanţia obţinerii unei sume acceptabile fără obligaţia

întreţinerii unui aparat fiscal costisitor şi relativ ineficient. Cluceria obişnuia să anunţe din timp intenţia de

arendare a venitului dării. Diriguitorii ei purtau corespondenţă în acest scop cu diverşi clienţi. Licitând o

anumită sumă, Cluceria încheia apoi o înţelegere fermă cu clienţii cei mai buni. Momentul atestării

documentare a dării pe stâne este legat, în fapt, de precizarea condiţiilor de arendare a acesteia.

Într-o scrisoare foarte deteriorată, ce poate fi datată cu aproximaţie după perioada când Teodor

Prăjescu a îndeplinit dregătoria de al doilea clucer – între 18 iunie 1656 şi 23 aprilie 1659 – suntem

48

informaţi despre mecanismul arendării . Marele clucer şi al doilea clucer scriau cu acel prilej că anterior

49

consimţiseră să arendeze “slujba folăriei” fraţilor Pârvu şi Gheorghiţă Mălai . Cele două părţi nu se

înţeleseseră pe deplin asupra preţului arendei. În scrisoare administratorii Cluceriei anunţau pe “prietenii

lor” că venitul folăriei, reprezentând 60 de putini de brânză, putea fi arendat numai dacă se plătea suma

de 60 lei.

Cei doi potenţiali arendaşi erau avertizaţi că eventuala neacceptare a condiţiilor conducea

automat la rezilierea învoielii încheiate anterior. Nu ştim dacă ei au reuşit să satisfacă exigenţele formulate

de Clucerie. Probabil că da, de vreme ce începuseră deja să înregistreze oile şi stânele de “pe suptu

50

munte” . Poziţia fermă a Cluceriei ne face să credem că între timp îşi făcuseră apariţia oameni dispuşi să

ofere suma solicitată. Din scrisoare nu reiese dacă licitaţia avea în vedere întregul venit al folăriei sau

numai dintr-un anume ţinut.

Dintr-un înscris (temessük) datat 1750-1751, aflăm că turcul Fozlâzade Ali aga arendase

51

căşeritul din ţinutul Bacău de la un alt turc Hamamgizade Mehmet . Ar fi pentru prima oară când folăritul

este denumit cu un termen specific Ţării Româneşti. Credem însă că în acest caz este vorba mai degrabă

de arendarea dreptului de a fabrica brânzeturi în căşăriile organizate la poalele munţilor.

Spre deosebire de dările pe oi şi pe produsele păstoreşti care au avut un caracter general, fiind

deci aplicate la nivelul întregii ţări, folăritul a fost specific numai zonei de munte. Erau vizaţi proprietarii de

oi care în sezonul de vară îşi organizau stâne în arealul carpatic şi subcarpatic al ţinuturilor Cernăuţi,

Suceava, Neamţ, Roman, Bacău şi Putna.

Pentru evitarea eventualelor interpretări abuzive din partea folarilor şi încercările de evaziune

fiscală ale contribuabililor au fost întocmite “hărţi” pentru delimitarea exactă a perimetrului zonei montane,

unde se aplica regimul de impozitare.

Nu ni s-au păstrat astfel de documente cartografice. Despre existenţa lor aflăm, indirect, dintr-o

52

plângere din anul 1757 adresată domniei de călugării mănăstirii Mera . Denunţând abuzurile folarilor şi

sărarilor din ţinutul Putna, petiţionarii se refereau la hărţile vechi, care delimitau precis arealul de

percepere a folăritului şi sărăritului. Agenţii fiscali vizaţi erau împuterniciţi să-şi exercite atribuţiile numai în

perimetrul Munţilor Vrancei, în timp ce în satele de la şes le era interzis să pătrundă. Călugării au

53

prezentat domnului Scarlat Ghica, spre edificare, “ispisoace de la domnie şi hărţi cuprinzătoare” .

În anul 1775, folăritul era extins la toată partea vestică a Moldovei până în preajma râului

54

Siret . Statutul special pe linie fiscală al stânelor din arealul vestic al Moldovei în raport cu cele situate pe

teritoriul din stânga Siretului, până la Nistru, s-a datorat amplorii păstoritului în zona montană şi destinaţiei

preponderent comerciale a principalelor produse păstoreşti. În perimetrul montan se practica un intens



57

55

păstorit transhumant atât de către ardeleni, cât şi de către o parte a populaţiei Ţării Moldovei .

Domnii au aplicat crescătorilor de oi care deţineau stâne în zona de munte un regim fiscal

diferenţiat. Boierii de toate gradele au fost exceptaţi de la folărit, în timp ce pentru gorştină, atunci când

56

erau impuşi, au plătit “boiereşte”, adică un leu pentru zece oi . În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,

în condiţiile înăspririi politicii fiscale, folarii au încercat, prin abuz, să includă pe mazili în rândul

contribuabililor. Reacţia energică a celor afectaţi a descurajat însă asemenea practici. În context se cuvine

57

menţionat cazul mazilului Alexandru Vasilco, stăpân al munţilor Troianu şi Ciocâlte . Plângerea adresată

domniei a fost soluţionată operativ în favoarea petentului, pe baza normelor de impunere în vigoare.

Incriminându-i pe folarii din ţinutul Suceava pentru abuzul comis câţiva ani la rând, domnul Grigore I.

Callimachi îl împuternicea la 30 iulie 1761 pe Alexandru Vasilco să-şi apere privilegiile “întrucât mazilii nu

58

au avut niciodată obiceiu ca să dea folărit” .

Deţinătoare de întinse branişti în zona de munte, mănăstirile şi-au organizat în cuprinsul lor

59

adevărate complexe pastorale . Oile şi stânele mănăstirilor sunt frecvent amintite în documente încă de

60

la începutul secolului al XV-lea . Pe seama oieritului, călugării obţineau venituri însemnate. La impunerea

aşezămintelor religioase s-au avut în vedere largile privilegii de care acestea beneficiau. În funcţie de

starea lor materială, dar şi de necesităţile curţii domneşti, s-a dispus scutirea lor totală sau impunerea

“mai pe uşor”.

Încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea, mănăstirea Tazlău şi posluşnicii ei primiseră “cărţi

61 62

domneşti” de scutire deplină . La 17 mai 1703 i se confirmau vechile privilegii . Regimul de scutire a fost

respectat apoi pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. La 18 mai 1708, Mihai vodă Racoviţă acorda un

63 64

regim de scutiri identic şi mănăstirilor Putna şi Solca . Dacă în anul 1742 Mănăstirea Solca era inclusă

65 66

în rândul contribuabililor , 13 ani mai târziu ea dobândea din nou regimul de scutire totală . Sămile

mănăstireşti din 1742 ne indică faptul că din cele 20 de mănăstiri de ţară (neînchinate) numai şapte au

plătit folăritul în acel an, restul fiind scutite. La 15 decembrie 1759, o altă mănăstire, Gârcina, din ţinutul

67

Neamţ, primea favoarea de a nu da folărit . Pe lângă scutirile totale obţinute pentru stânele proprii,

mănăstirile Putna şi Solca au primit privilegii şi pentru vecinii şi posluşnicii din unele sate aparţinătoare

domeniilor lor: Cuciurul Mare, Vicovul, Frătăuţi, Camănca, Bahrineşti, Cupca, Ciudeiul, Crasna, Carpaciu,

68 69

Tomeşti , respectiv, Faraoani . Ca şi în cazul altor dări Vistieria a condiţionat aplicarea privilegiilor de

70

respectarea riguroasă de către beneficiari a clauzei de a nu “mistui alţi străini printre dânşii” . Celelalte

mănăstiri dacă îşi organizau stâne în zona de munte erau impuse la folărit. Cuantumul dării era totuşi mai

redus comparativ cu obligaţiile contribuabililor de rând. În anul 1742 când folăritul s-a perceput în bani

71 72 73 74 75 76

concomitent cu gorştina, mănăstirile Neamţ , Râşca , Pângăraţi , Agapia , Secul şi Slatina au

77

achitat agenţilor fiscali câte şase potronici, Mănăstirea Moldoviţa şase potronici şi cinci bani iar

78

Mănăstirea Solca un leu .

Distinct de folărit, mănăstirile trebuiau să ofere domniei, la o dată bine precizată, anumite daruri

constând din produse lactate. În ajunul Bobotezei, de pildă, conform unui vechi obicei, toţi egumenii

mănăstirilor din afara capitalei se înfăţişau domnului, la curtea sa, aducând fiecare “brânză de oi,

79

smântână de bivoliţă şi altele” . Aceste cheltuieli specificate global aveau o valoare cu mult superioară

80

folăritului. La capitolul cheltuieli există înregistrări pentru toate mănăstirile .

În timp ce mitropolitul, episcopii şi ceilalţi membri ai clerului superior au avut parte permanent de

scutiri, preoţii şi personalul auxiliar de la biserici au fost asimilaţi, în cea mai mare parte, contribuabililor de

rând. Exceptarea de la folărit a preoţilor şi ţârcovnicilor poate fi probată documentar numai pentru

81 82

bisericile domneşti din Piatra-Neamţ şi Câmpulung Moldovenesc . Caracterul lacunar al informaţiilor nu

ne îngăduie să precizăm dacă aceste “iertări” vizau şi pe alţi slujitori ai bisericilor domneşti din zona de

munte. Populaţia din aşezările montane care asigura paza graniţelor vestice sau a punctelor vamale din

apropiere dispunea de o serie de facilităţi atât în ce priveşte gorştina, cât şi folăritul. În rândul celor scutiţi

s-au aflat şi locuitorii satului Bălţăteşti din ţinutul Neamţ. Potrivit unui hrisov domnesc din 9 mai 1729, ei nu

dădeau folărit pentru că stăteau “de-a pururea păzitori la straja Hangului şi la potici prin munţi la marginea

83

hotarului spre Ţara Ungurească” . În plus, ei beneficiau de “tocmeală cu ruptoare” la Cămara domnească

84

pentru gorştina de oi .

Câmpulungenii, în temeiul unor înţelegeri speciale, nu au fost amestecaţi la folărit cu birnicii. Ei

depindeau pe linie fiscală de Cămara domnească. Contribuţia lor era fixată la şase vedre de brânză de

85

fiecare stână cu un efectiv de 500 de oi . În caz că stânele cuprindeau mai puţine oi, cuantumul folăritului

86

rămânea acelaşi . Nu cunoaştem să fi existat reglementări pentru stânele ale căror efective de oi

depăşeau plafonul stabilit. Credem că în asemenea situaţii folarii raportau stânele mai mari la stânele

standard de 500 de oi şi stabileau în acest fel totalul unităţilor de impunere. Ei calculau deci multiplii

stânelor obişnuite. Acelaşi regim de impunere îl suportau şi preoţii din satele ocolului, cu excepţia celor

din localitatea de reşedinţă – Câmpulungul Moldovenesc – care, aşa cum s-a arătat mai sus, erau

87

scutiţi .

Teodor Bălan admitea că pentru uşurarea situaţiei fiscale a crescătorilor de oi din acest ocol,

unii domni au acceptat să perceapă folăritul în alternanţă cu gorştina. În asemenea situaţii, folarii de stâne

şi gorştinarii de oi nu îşi îndeplineau atribuţiile decât în temeiul unor dispoziţii speciale. Perceperea

alternativă a uneia sau a alteia din cele două dări nu a constituit, însă, o regulă în politica fiscală.



58

88

Alternanţa gorştinei cu folăritul este consemnată documentar numai pentru anumiţi ani . În anul 1767,

când câmpulungenii nu au dat folăritul, actul de scutire preciza valoarea în bani a acestuia: doi lei şi

89

treizeci de parale de fiecare stână .

Potrivit unei tradiţii străvechi, o parte din oierii ardeleni au practicat la răsărit de Carpaţi un

90

intens păstorit transhumant . Ei arendau în fiecare an anumiţi munţi pe care îşi organizau stâne pentru

văratul oilor. Izvoarele documentare şi narative de epocă amintesc adesea turme mari de oi aduse la

păşunat de bârsani, mocani şi ţuţuieni. În vara anului 1750, bistriţenii dispuneau de şase stâne în munţii

91 92

Moldovei . Pe la 1783, păstorii ardeleni aduceau la vărat în zonele montane cca. 50.000 de oi . Câţiva

ani mai târziu, autorităţile habsburgice apreciau că în Ţara Românească şi Moldova se aflau la păşunat

93

1.500.000 de oi şi 80.000 de vite ale ardelenilor . Urmărind înflorirea continuă a acestui tip de păstorit,

domnii au acordat “străinilor” un regim fiscal special. Pentru dările pe oi şi pe stâne, bârsanii au fost

asimilaţi locuitorilor din satele de margine. Potrivit aşezământului lui Grigore al II-lea Ghica din 1 martie

94

1740, ei trebuiau să plătească câte două parale de oaie şi un leu şi jumătate de stână . Regimul de

impunere al bârsanilor s-a aplicat, se pare, şi mocanilor şi ţuţuienilor, deşi nu posedăm dovezi certe în

acest sens. Pentru că la începutul celei de a doua domnii Constantin Mavrocordat mărise cuantumul

gorştinei bârsăneşti la zece bani de oaie, a fost nevoit, în compensaţie, să scadă folăritul la un leu de

95

stână . Bârsanii sunt însă nemulţumiţi şi cer domniei sistarea cel puţin a plăţii folăritului. Cum gorştina

avea o “greutate” mai mare, doleanţa le-a fost îndeplinită, dându-se dispoziţii în consecinţă agenţilor

fiscali. Profitând de situaţie, unii folari au continuat să pretindă plata dării. Aşa a procedat, de exemplu,

Mihai Caţichi faţă de bârsanii din Caşin şi Soveja. Domnul l-a somat pe încasatorul abuziv să restituie, în

97

cel mai scurt timp, banii contribuabililor păgubiţi . Uşurarea situaţiei fiscale a bârsanilor nu s-a făcut însă

fără condiţii. La 7 octombrie 1742, cu puţin timp înainte de coborârea turmelor de la munte, li se cerea să

98

trimită, cu plată, la Curtea domnească, un număr neprecizat de caşuri şi burdufuri de brânză .

În anul 1754, sub domnia lui Matei Ghica, cuantumul gorştinei a scăzut de la 11 parale la 5

99

parale, iar folăritul a fost stabilit la doi zloţi şi jumătate de fiecare turmă de oi . Dări similare celor din

Moldova s-au practicat şi în Ţara Românească. Pe ansamblu, terminologia muntenească se dovedeşte

ceva mai expresivă şi mai variată decât cea moldovenească, fapt ce-i conferă un plus de claritate.

100 101 102 103

Denumirile obligaţiilor: “căşărit” , “căşărie” , “dijmă din brânză” , “caşcavale” au derivat de la cele

ale materiilor impozabile. Pentru desemnarea întregului grup de impuneri, diecii munteni au utilizat, din

104

când în când, termenul “stînit” . Întocmai ca în Moldova, impunerea s-a aplicat cu deosebire în zonele

105

de munte . Privind comparativ nomenclatoarele fiscale ale celor două Principate, constatăm o structură

asemănătoare, fără a fi însă identică. Alături de materiile impozabile comune (brânza de burduf şi

caşcavalul) figurau în mod distinct caşul în Ţara Românească şi pielicelele de miel în Moldova. Dacă

106

referitor la obligaţiile munteneşti există menţiuni încă din timpul lui Mircea cel Bătrân , despre cele

moldoveneşti ştirile sunt mult mai târzii, prima consemnare documentară datând din perioada imediat

107

următoare domniei lui Vasile Lupu .



NOTE

1. Geografia României, vol. II, p. 9-24.

2. Vezi pentru aceasta: Andrei Veress, Păstoritul ardelenilor în Moldova şi Ţara Românească

(până la 1821), în loc. cit.; Ştefan Meteş, Păstori ardeleni în Principatele Române, Arad, 1925; Idem,

Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, ed. a II-a, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1977; V. Mihordea, Relaţiile agrare din sec. al XVIII-lea în Moldova, p. 164-165; I. Vlăduţiu,

Etnografia românească, p. 250-280; Valer Butură, Etnografia poporului român, p. 201-241; Corneliu

Bucur, Invariantă şi variabilitate în păstoritul tradiţional (Despre momentul apariţiei, cauzele şi caracterul

transhumanţei pastorale a românilor), în AMET, X, 1978, p. 125-146; Gh. Iordache, Ocupaţii tradiţionale

pe teritoriul României, vol. II, p. 12-100; C. Constantinescu-Mirceşti, Păstoritul transhumant şi implicaţiile

sale în Transilvania şi Ţara Românească în sec. XVIII-XIX, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1976, p. 85-

95; M. Lazăr, Creşterea animalelor în Moldova medievală în viziunea geografilor, etnografilor, sociologilor

şi filologilor, în loc. cit., p. 161-171.

3. V. Mihordea, Relaţiile agrare din Moldova în secolul al XVIII-lea, p. 202-208; M. Lazăr,

Contribuţii la cunoaşterea politicii fiscale a domnilor moldoveni în sec. XVII-XVIII. Folăritul, în CC, serie

nouă, nr. 1(11), Suceava, 1995, p. 87-97; Idem, Consideraţii privind abuzurile stăpânilor de moşii din

Moldova în secolul al XVIII-lea, în SAI, vol. XXXIII-XXXIV, 1976, p. 190-199.

4. Gh. Iordache, op. cit., p. 26.

5. Vezi mai sus capitolul Potenţialul informaţional al surselor de documentare.

6. I. Bogdan, op. cit., în BCIR, vol. I, Bucureşti, 1915, p. 222-279.

7. Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 199.

8. N. Grigoraş, Dările în Moldova (II), în CI, serie nouă, vol. XII-XIII, Iaşi, 1981-1982, p. 337.

9. C.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, partea a II-a, p. 658.

10. Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 199.

11. AN Bucureşti, Fond Teodor Bălan, dos. nr. 27b, p. 143-147; Teodor Bălan, Din istoricul

Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1960, p. 116.



59

12. C.C. Giurescu, op. cit., p. 658; T. Bălan, op. cit., p. 116; M. Lazăr, Contribuţii la cunoaşterea

politicii fiscale a domnilor moldoveni în sec. XVII-XVIII. Folăritul, în loc. cit., p. 88.

13. Dicţionarul limbii române, tom. II, fasc. II (Faţă-Forstoi), Bucureşti, 1911, p. 15; T. Bălan,

Documente bucovinene, vol. III, Cernăuţi, 1937, p. 144; Al. Rosetti, Istoria limbii române din sec. al XIII-lea

până la începutul sec. al XVII-lea, Bucureşti, 1966, p. 331; Dicţionarul explicativ al limbii române,

Bucureşti, 1975, p. 342.

14. Ioan Nădejde şi Amelia Nădejde-Gesicante, Dicţionar latin-român pentru licee, seminarii şi

universităţi, ed. XX, Ed. Naţională, p. 264; N. Iorga, Anciens documents de droit roumain, vol. I, Paris-

Bucureşti, 1930, p. 38; vol. II, Paris-Bucureşti, 1931, p. 584; Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 342.

15. Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 38; T. Bălan, Din istoricul Câmpulungului

Moldovenesc, p. 116; H.H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. I, Bucureşti,

1959, p. 69; AN Bucureşti, Fond Teodor Bălan, dos. nr. 27b, p. 165.

16. T. Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, p. 116-117; George Giuglea, Cuvinte

româneşti şi romanice, Bucureşti, 1983, p. 46, 136 şi 156; Gh. Iordache, Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul

României. Etudiu etnologic, vol. II, Craiova, 1986, p. 83-85 şi 88.

17. Dicţionarul limbii române, ed. citată, tom. II, fasc. II, p. 15.

18. A.N. Bucureşti, Fond M-rea Sf. Sava, XXXI/15.

19. T. Bălan, Documente bucovinene, vol. III, p. 136.

20. Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 199.

21. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 364.

22. A.N. Bucureşti, Fond M-rea Giurgeni, II/52; Th. Codrescu, Uricariul, Iaşi, 1892, vol. XXI, p. 190.

23. Th. Codrescu, Uricariul, vol. XXI, p. 189-190; BAR, Ms. nr. 237, f. 483-483v.

24. T. Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, p. 116; Idem, Noui documente

câmpulungene, Cernăuţi, 1929, p. 34.

25. D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1973, p. 203; Cronica Ghiculeştilor, p.705; N.

Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 368

26. T. Bălan, Documente bucovinene, vol. III, p. 143.

27. Th. Codrescu, Uricariul, vol. XXI, p. 185, 189-190; AN Suceava, Fond M-rea Putna, pachet

I/99.

28. AN Suceava, Fond M-rea Putna, pachet I/99.

29. E. Pavlescu, Economia breslelor în Moldova, Bucureşti, 1939; AN Bucureşti, Fond M-rea

Giurgeni, II/52; Gh. Iordache, op. cit., vol. II, p. 108-109.

30. T. Bălan, Noui documente câmpulungene, p. 34; Idem, Din istoricul Câmpulungului

Moldovenesc, p. 297; AN Bucureşti, Fond Teodor Bălan, dos. nr. 27b, p. 44-47.

31. Th. Codrescu, Uricariul, vol. XXI, p. 185-190.

32. T. Bălan, Documente bucovinene, vol. III, p. 143; AN Suceava, Colecţia de Documente, II/19;

II/36. Pelicele nu are în acest context sensul de piei de samur, cum a susţinut T. Bălan, ci acela de

pielicele de miel pentru confecţionatul hainelor de blană şi căciulilor (vezi AN Bucureşti, Fond T. Bălan,

dos. nr. 27b, p. 146).

33. Th. Codrescu, Uricariul, vol. XXI, p. 190; AN Suceava, Colecţia de Documente, II/19.

34. T. Bălan, Documente bucovinene, vol. IV, Cernăuţi, 1938, p. 209.

35. Th. Codrescu, Uricariul, vol. XXI, p. 190.

36. AN Suceava, Fond M-rea Putna, pachet 1/99; T. Bălan, Documente bucovinene, vol. IV, p.

209.

37. T. Bălan, Documente bucovinene, vol. IV, p. 209.

38. Th. Codrescu, Uricariul, vol. XXI, p. 189-190.

39. N. Grigoraş, Privilegiile fiscale din Moldova (1741-1821) (II), în AIIAI, vol. XVIII, 1981, p. 186.

40. Th. Codrescu, Uricariul, vol. XXI, p. 189-190.

41. N. Iorga, Studii şi documente, vol. XXII, p. 29.

42. AN Bucureşti, Fond M-rea Sava, XXXI/15.

43. AN Suceava, Colecţia de Documente, II/19; II/36; IV/31; IV/32; M-rea Putna, I/47, I/99, II/19

(nr. 181, f. 100); Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 199.

44. Miron Costin, Opere, Bucureşti, 1958, p. 239; Cronica Ghiculeştilor, p. 705; D. Cantemir, op.

cit., p. 203; N. Iorga, Studii şi documente, vol. V, Bucureşti, 1903, p. 159; vol. XXII, Bucureşti, 1913, p. 29;

Th. Codrescu, Uricariul, vol. II, p. 273.

45. M. Costin, op. cit., p. 239; Cronica Ghiculeştilor, p. 705; D. Cantemir, op. cit., p. 203.

46. AN Bucureşti, Fond M-rea Sava, XXXI/15.

47. Aurel V. Sava, Documente putnene, vol. I, Focşani, 1929, p. 83.

48. AN Bucureşti, Fond M-rea Giurgeni, II/52. S-a propus pentru datarea documentului şi intervalul

1665-1670. Vezi CDM, vol. III, Bucureşti, 1968, doc. nr. 1281, p. 281.

49. AN Bucureşti, Fond M-rea Giurgeni, II/52.

50. Ibidem.





60

51. Mihail Guboglu, Catalogul documentelor turceşti, vol. II (1455-1829), Bucureşti, 1965, nr. 838,

p. 252.

52. Iată cum este prezentată de către călugări această interesantă hotarnică a zonelor supuse

plăţii folăritului şi sărăritului din ţinutul Putna: “Carte domnului Scarlat Ghica voevod, cuprinzătoare cum că

părinţii călugăraşi de la mănăstirea Miera au arătat măriei sale ispisoace de la domnie şi hărţi

cuprinzătoare că fularii şi sărarii au avut a lua fulărit şi sărărit numai din Vrancea, agiungând până în vârful

Răiuţului, iar apele din Vârful Răiuţului în gios, precum curg apele spre răsărit, nu dau nime fiind […] de

ţarini şi obiceiu vechi întărindu-să apărare satilor ci sunt la câmp, ca să să apere despre sărari şi fulari,

păzind hotar nestrămutat” (Aurel V. Sava, Documente putnene, vol. I, p. 83).

53. Ibidem.

54. N. Iorga, Studii şi documente, vol. XXII, p. 29.

55. I. Toderaşcu, Permanenţe istorice medievale. Factori ai unităţii româneşti, vol. II, Iaşi, 1994, p.

123-147; I. Iosep, Câmpulung Moldovenesc – geneză şi evoluţie teritorială, în “Analele Universităţii

> din Suceava”, secţiunea geografie-geologie, anul I, 1992, p. 63-72; Şt. Meteş,

Păstoritul ardelenilor în Principatele Române, Cluj, 1925; Gh. Iordache, op. cit., vol. II, p. 7-179.

56. N. Grigoraş, Dările în Moldova (III), în loc. cit., p. 153-157; M. Lazăr, Gorştina de oi în Moldova

în sec. XV-XVIII, în “Suceava”, vol. III, 1981, p. 243-255.

57. T. Bălan, Documente bucovinene, vol. VI, p. 122-123.

58. Ibidem, p. 31.

59. DRH, A, vol. I, nr. 21, p. 30; C. Cihodaru, Braniştile şi problema rezervei senioriale în Moldova,

în AŞUI, istorie, Iaşi, XII, 1961, fasc. 1, p. 31-66; Pavel Blaj, Ioan Iosep, Contribuţii la cunoaşterea

braniştilor din Bucovina, în “Suceava”, vol. XVII-XVIII-XIX, 1990-1991-1992, p. 90-104.

60. DRH, A, vol. I, nr. 21, p. 30.

61. AN Bucureşti, Fond M-rea Sf. Sava, XXXI/15.

62. Ibidem.

63. T. Bălan, Documente bucovinene, vol. III, p. 143.

64. AN Suceava, Colecţia de Documente, II/19.

65. I. Bogdan, Catastih de sămile mănăstirilor de ţară…, în loc. cit., p. 261.

66. AN Suceava, Colecţia de Documente, IV/31 şi 32.

67. “Arhivele Basarabiei”, an X, 1938, p. 208-210.

68. T. Bălan, Documente bucovinene, vol. III, p. 136-137 şi 152-153; vol. IV, 209; AN Suceava,

Fond M-rea Putna, pachet I, doc. Nr. 99.

69. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 364; Th. Codrescu, Uricariul, vol. XXI, p. 180

70. T. Bălan, Documente bucovinene, vol. III, p. 143.

71. I. Bogdan, Catastih de sămile mănăstirilor de ţară…, în loc. cit., p. 241.

72. Ibidem, p. 248.

73. Ibidem, p. 253.

74. Ibidem, p. 255.

75. Ibidem, p. 271

76. Ibidem, p. 239.

77. Ibidem, p. 231.

78. Ibidem, p. 261.

79. M. Kogălniceanu, Cronicile României sau Letopiseţele Moldovii şi Valahiei, vol. III, p. 314.

80. I. Bogdan, Catastih de sămile mănăstirilor de ţară…, în loc. cit., p. 225-278.

81. BAR, Ms. nr. 237, f. 470v-471r; vezi şi Condica lui Constantin Mavrocordat (ed. de Corneliu

Istrati), vol. III, Iaşi, 1987, nr. 1508, p. 269-270.

82. T. Bălan, Noui documente câmpulungene, p. 34.

83. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 426-427.

84. În anul 1715, locuitorii din Bălţăteşti au predat trimişilor domneşti, în contul gorştinei, suma de

200 lei. Deoarece anterior Mănăstirea Hangu de care depindea satul fusese închinată Patriarhiei din

Alexandria, cei 200 de lei au fost trimişi patriarhului, conform înţelegerii stabilite la 20 iulie acelaşi an între

domnul Nicolae Vodă Mavrocordat şi reprezentanţii patriarhiei alexandrine (BAR, Ms. nr. 237, f. 384-385;

Condica lui Constantin Mavrocordat, ediţie citată, vol. III, nr. 1317, p. 64-66).

85. T. Bălan, Noui documente câmpulungene, p. 34; Idem, Din istoricul Câmpulungului

Moldovenesc, p. 297; AN Bucureşti, Fond Teodor Bălan, dos. nr. 27b, p. 146.

86. Idem, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, p. 297.

87. Ibidem.

88. Ibidem; AN Bucureşti, Fond Teodor Bălan, dos. nr. 27b, p. 146.

89. Ibidem; N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I, p. XIII-XIV; T.V. Stefanelli,

Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1915, p. 91.

90. Pentru literatura de specialitate, existentă în domeniu, vezi: I. Toderaşcu, op. cit., p. 143-144.

Intensitatea păstoritului transhumant în zona montană se datora şi faptului că era practicat deopotrivă de

ardeleni şi de populaţia locală din perimetrul carpatic (Gh. Iordache, op. cit., vol. II, p. 23).



61

91. N. Iorga, Studii şi documente, vol. V, p. 385; Hurmuzaki, Documente, XV/2, p. 1682, nr. 3110.

92. N. Iorga, Istoria comerţului românesc. Epoca mai nouă, p. 58; Hurmuzaki, Documente, XV/2,

ed. I. Nistor, p. 436.

93. Hurmuzaki, Documente, XV/2, ed. I. Nistor, p. 587.

94. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 440-441; vol. X, p. 359-360; BAR, Ms. rom. Nr. 237, f.

407v.

95. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 401.

96. Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. I, Iaşi, 1985, ed. Corneliu Istrati, nr. 1508, p. 115; N.

Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 401.

97. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 401.

98. Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. I, ed. citată, p. 267.

99. Hurmuzaki, Documente, XV/2, ed. I. Nistor, p. 1702.

100. DRH, B, vol. I, p. 404, nr. 247.

101. DIR, B, veacurile XIII-XV, p. 254-255; veacul XVI, vol. I, p. 191; vol. IV, p. 482-483.

102. Ibidem, veacul XVI, vol. IV, p. 287; Valeria Costăchel şi colab., op. cit., p. 365-366.

103. DRH, B, vol. I, p. 19, nr. 6 şi p. 74, nr. 34; DIR, B, veacul XV, vol. I, p. 191.

104. Valeria Costăchel şi colab., op. cit., p. 366; Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p.

87.

105. DRH, B, vol. I, p. 404, nr. 247; DIR, B, veacul XVI, vol. I, p. 191.

106. DRH, B, vol. I, p. 19, nr. 6.

107. AN Bucureşti, Fond M-rea Giurgeni, II/52.





VI. DĂRI PE PRODUSE PĂSTOREŞTI



a. Prelevări din producţia de unt

În perioada de început a statului medieval moldovenesc nu a existat, se pare, o dare

permanentă pe producţia de unt. Pe parcursul secolelor XIV-XVI, domnii şi-au procurat cantităţile

necesare consumului de la Curte din producţia proprie, precum şi din prelevări, sub formă de dijmă, de

la târgoveţi, precum şi de la locuitorii din satele domneşti. Contribuabilii de rând, din celelalte aşezări

dădeau unt numai ocazional, în special când erau organizate conace pentru suita domnului, pentru

slujbaşii aflaţi în misiune şi pentru solii străini, adică, cu prilejul aşa-numitelor “mâncături ale

1

drumului” .

0 dare specială pe producţia de unt este menţionată întâia dată în Moldova într-un Izvod de

bani întocmit după 26 iulie 1616, în care sunt înregistrate, cu meticulozitate, plăţile efectuate de un

anume Petre pentru dările datorate de Gavril şi Simion Gagiul în timpul domniilor lui Ştefan al II-lea

2

Tomşa şi Alexandru Movilă . În izvod sunt consemnate, între altele, sumele de bani datorate pentru

3

unt în mai multe rate: “5 potronici buni a dat Petre pentru unt în mîinile lui Sterian, pentru Gavril ; ... 2

potronici a dat Petre pentru Gavril, pentru unt şi pentru miere la mîinile lui Obrejie pîrcălab; … 5

potronici a dat Petre pentru Gavril de asemenea pentru unt în mîinile slugilor logofatului Badiul; … 2

potronici a dat Petre pentru Gagiul pentru unt şi miere în mîinile lui Obrejie pîrcălabul; …5 potronici a

4

dat Petre pentru Gagiul, de asemenea pentru unt, în mîinile lui Busiiucu” . Din document reiese că la

acea dată darea se achita în bani, o parte din rate percepându-se împreună cu banii pentru miere.

Deoarece perioada care face obiectul impunerii fiscale nu este indicată exact, evaluarea cuantumului

dării poate fi făcută doar cu aproximaţie. Potrivit specificării din izvod, prima rată de 5 potronici s-a dat

către sfârşitul domniei lui Ştefan al II-lea Tomşa, iar restul de patru rate sub Alexandru Movilă. Situaţia

pare mai clară atunci când se iau în calcul sumele de bani date, în timpul domniei lui Alexandru

Movilă. Astfel, în cele opt luni şi jumătate cât a stat în scaunul domnesc Alexandru Movilă, atât lui

Gavril, cât şi lui Gagiul le-a revenit obligaţia de a plăti fiecare câte “5 potronici buni” pentru unt şi, de

5

asemenea, câte “2 potronici buni” pentru unt şi miere . Peste câţiva ani, la 31 iulie 1620 era amintit

6

untul domnesc, dare de care fusese scutit satul Folfăeşti, de pe Jijia, al M-rii Galata . În continuare, pe

parcursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, darea este pomenită tot mai frecvent în actele fiscale,

7 8

fiind denumită în mod curent unt şi mai rar unt domnesc sau banii untului . În funcţie de necesităţi,

darea se percepea în natură sau în bani. Comparativ cu Moldova, în Ţara Românească această

obligaţie este amintită mai târziu, în anul 1682, fiind cunoscută sub numele de birul untului.

În afară de consumul destinat curţii domneşti şi armatei, însemnate cantităţi de unt luau

9

drumul Istanbulului odată cu furniturile curente de brânzeturi, cerviş, miere şi alte produse alimentare .

Încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, documentele otomane conţin informaţii despre livrări

10

de unt în beneficiul bucătăriei sultanului . Turcii îl consumau mai ales în combinaţie cu mierea sau cu

11

cervişul . Untul era de asemenea nelipsit de la conacele organizate pentru suita domnilor şi pentru

12 13

solii străini , cheltuielile efectuate în acest sens fiind câteodată consemnate în sămile Vistieriei . În

anul 1742, cu prilejul călătoriei sale pe itinerariul Iaşi-Bucureşti, Markos Antonios Katsaitis remarca

14

faptul că “brînza, untul şi laptele sînt dăruite de bună voie, gratuit în întreaga Moldovă tuturor solilor” .



62

În timpul campaniilor militare, purtate de Imperiul Otoman în vecinătatea Moldovei, marii dregători

primeau porunci straşnice de a veghea, cu atenţie, la aprovizionarea corespunzătoare a oastei

15

otomane cu ialoviţe, berbeci, unt, miere şi alte bunuri alimentare . La 14 iulie 1792, spre exemplu, au

16

fost predate în contul furniturilor obligatorii de război 19.966 ocale de unt în valoare de 11.230 lei .

Strângerea şi depozitarea proviziilor de unt necesare demnitarilor otomani, solilor străini şi

17

bucătăriei domneşti cădeau în sarcina marelui clucer . În subordinea sa funcţiona un numeros corp

18

de agenţi fiscali numiţi untaşi, care aveau însărcinarea de a percepe darea de la contribuabili .

19

Atribuţii privind perceperea untului aveau şi conăcarii .

20

Untul se aduna în berbânţe şi burdufuri . După asigurarea cantităţilor trebuitoare Curţii,

untul domnesc rămas disponibil era vândut avantajos negustorilor străini din capitală şi celor din

21

oraşul-port Galaţi . La 1741, Constantin vodă Mavrocordat poruncea pârcălabului de Galaţi să caute

clienţi “pentru untul gospod ce iaste acolo” cu preţ mai mare de 4 potronici ocaua. În cazul că nu

existau negustori interesaţi să cumpere cu acest preţ, domnul atrăgea atenţia pârcălabului să fie

înştiinţat imediat întrucât la Iaşi se găseau numeroşi muşterii care ofereau anticipat 4 potronici pe

22

ocă . De asemenea, însemnate cantităţi de unt domnesc erau dăruite unor demnitari otomani aflaţi în

23

ţară cu diverse misiuni .

În mod obişnuit, untul era perceput de la contribuabilii de rând, de la mănăstiri şi agenţi

fiscali mărunţi, precum şi de la mazili. Domnia a acordat scutiri coloniştilor străini aşezaţi cu învoială în

24 25 26 27 28 29

selişti episcopale , mănăstireşti şi boiereşti , unor sate , sau numai unor posluşnici şi vecini ,

aparţinând mănăstirilor de ţară, dar mai ales celor închinate, locuitorilor din aşezările cu atribuţii

30 31

speciale de pază , sau cu obligaţii în ce priveşte organizarea conacelor pentru soli . Au beneficiat de

32 33 34

scutiri, de asemenea: mazilii , un număr restrâns de slujbaşi domneşti şi persoane de vază ,

deţinătoare de odăi şi câşle.



NOTE

1. N. Grigoraş, Dările în Moldova (II), în CI, (serie nouă), vol. XII-XIII, 1981-1982, p. 375-376;

M. Lazăr, Două obligaţii fiscale din Moldova medievală, în “Hierasus”, Botoşani, vol. VII-VIII, 1989, p.

371-375.

2. DIR, A, veacul XVII, vol. IV, Bucureşti, 1956, nr. 17, p. 10 – 12.

3. Această primă rată de bani a fost achitată către sfârşitul domniei lui Ştefan al II-lea Tomşa

(Ibidem, p. 10).

4. Cele patru rate au fost achitate în vremea lui Alexandru vodă Movilă (Ibidem, p. 11-12).

5. În momentul întocmirii Izvodului, un “potronic bun” valora 16 bani (Ibidem, p. 11).

6. Ibidem, nr. 625, p. 491.

7. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 316, 323, 325, 343 şi 364; Idem, Istoria comerţului

românesc. Epoca mai nouă, Bucureşti, 1928, p. 46-47.

8. N. Grigoraş, Privilegiile fiscale în Moldova (1741-1821) (II), în AIIAI, vol. XIV/1977, p. 44.

9. Th. Codrescu, Uricariul, vol. I, ed. I-a, Iaşi, 1852, p. 137-138; Ştefan Pascu, Vladimir Hanga,

Crestomaţie pentru istoria statului şi dreptului R.P.R., vol. III, Bucureşti, 1963, nr. 379, p. 275.

10. M. Maxim, Regimul economic al dominaţiei otomane, în RdI, nr. 9/1979, p. 1755; P. S.

Aurelian, Schiţe asupra stării economice a României în secolul al XVIII-lea, în “Analele Academiei

Române”, Seria a II-a, tom. III, secţiunea a II-a, Bucureşti, 1882, p. 136-137 şi 139; N. Iorga, Studii şi

documente, vol. VI, p. 371-372; V. A. Urechia, Istoria românilor, vol. VIII, p. 143-145; N. Iorga,

Documente şi cercetări…, în EN, XXVI, nr. 11/1900, p. 769 şi nr. 6/1902, p. 325; Lia Lehr, Comerţul

Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a secolulai al XVI-lea şi prima jumătate a secolului al

XVII-lea, în SMIM, vol. IV, Bucureşti, 1960, p. 268.

11. Călători străini, vol. VI, p. 373.

12. Miron Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 85-86, 100 şi 389; Ion

Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi 0 samă de cuvinte, ed. a II-a, Bucureşti, 1959, p. 41.

13. Gh. Ghibănescu, Sama visteriei Moldovei din 1763 (iunie-decembrie), în ,,Ioan Neculce",

fasc.5/1925, Iaşi, 1926, p. 95; N. Iorga, Documente şi cercetări…, în loc. cit., p. 769.

14. Markos Antonios Katsaitis, Călătorie de la Constantinopol la Iaşi şi de la Iaşi la Bucureşti în

anul 1742, în vol. Saeculum. Documente inedite, Ed. Junimea, Iaşi, 1977, p. 100.

15. Miron Costin, Opere, p. 74, 110, 149, 164-165, 171 şi 177; Ion Neculce, op. cit., p. 41.

16. N. Iorga, Documente şi cercetări…, în loc. cit., p. 769. În Sama Visteriei pe perioada

decembrie 1794-februarie 1795 sunt consemnate la rubrica Zahereaua şi untul, furnituri în valoare de

170093 lei şi 108 bani (Ibidem, în loc. cit., nr. 9/1900, p. 641).

17. Miron Costin, Opere, p. 239; D. Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 203.

18. AN Bucureşti, M-rea Bistriţa, VII/13; Vezi şi N. Grigoraş, Dările în Moldova (II), in loc. cit., p.

336.

19. Dumitru Z. Furnică, Din istoria comerţului la români. Mai ales băcănia, Bucureşti, 1908, p.

103.

20. N. Iorga, Istoria comerţului românesc. Epoca mai nouă, p. 115.



63

21. Idem, Studii şi documente, vol. VI, p. 316, 323, 325 şi 343.

22. Ibidem, p. 316.

23. Ibidem, p. 364.

24. La 7 aprilie 1662, Serafim, episcop de Huşi, era împuternicit să aducă oameni străini în

satul Plopeni, primind pentru ei regim de slobozie pe timp de patru ani. Peste 14 ani, la 12 ianuarie

1676, Episcopiei de Huşi i se acorda, de asemenea, pentru străinii ce ar fi dorit să se aşeze în seliştile

Creţeşti şi Cârligaţi scutire pe durata de un an (AN Bucureşti, Ms. 543, f. 97-98, nr. 63; Idem,

Episcopia Huşi, XLVI/4).

25. Mănăstirii Galata i s-a acordat regim de slobozie pentru trei selişti: Fântâna, pe apa

Gerului, ţinutul Tecuci, pe timp de doi ani - la 17 aprilie 1669 (AN Bucureşti, Ms. 628, f. 226v.-227),

Şendreni pe Bârlad, ţinutul Covurlui, pe timp de zece ani - la 4 martie 1673 (CDM, vol. III, Bucureşti,

1968, nr. 2248, p. 469) şi Sagna, ţinutul Roman, pe timp de şase ani - la 11 aprille 1673 (AN

Bucureşti, M-rea Galata, VI/26); Seliştea Burnăreşti aparţinând M-rii Golia era scutită la 9 februarie

1669 (Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, nr. 82, p. 104); seliştea

Năpodova, ţinutul Soroca, a M-rii Dragomirna primea la 8 iunie 1673 regim de slobozie pentru trei ani

(AN Bucureşti, Ms. 629, nr. 326, f. 424. Peste numai o lună, la 8 iulie 1673, durata scutirii era

prelungită la zece ani (AN Suceava, Colecţia de Documente I/94).

26. Pentru străinii care ar fi dorit să se aşeze în satul Găineşti al marelui logofăt Neculai Buhuş,

la 22 aprilie 1666 se acorda scutire pentru şase ani (N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 85.

27. Folfăeşti, pe Jijia - la 31 iulie 1620 (DIR, A, veacul XVII, vol. IV, nr. 625, p. 491), Vâlceşti,

ţinutul Suceava - la 19 mai 1626 (DRH, A, vol. XIX, nr. 67, pp. 86-87), Belceşti, Plopi, Călugăreni - la

25 august 1633, AN Bucureşti, Ms. 628, nr. 334, f. 167) şi Rusinovi (Petriţa), ţinutul Iaşi - la 5 aprilie

1674 (Idem, Ms. 629, f. 425), toate aceste şase sate ale M-rii Galata; Clincăuţi şi Melineşti, ale M-rii

Golia - la 28 martie 1660 (Idem, Ms. 628, f. 475-476); Stroieşti, pe Sitna, ţinutul Hârlău, al M-rii Sf.

Sava - Iaşi - la 5 mai 1632 (DRH, A, vol. XXI (1626-1628), nr. 293, p. 375) şi Glingeni, ţinutul Iaşi - 8

ianuarie 1668 (AN Bucureşti, Ms. 629, nr. 304, f. 396-397), ambele ale M-rii Sf. Paraschiva din Iaşi (Sf.

Vineri); Budeşti, ţinutul Cârligătura, al M-rii Dealul Mare - la 31 martie 1676 (Idem, Achiziţii Noi,

MCXV/18); Babiceni, la Gura Crasnei - la 23 august 1667 (Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. IV,

p. 52); Tuluceşti, Stoicani şi Şendriceni, ţinutul Covurlui - la 28 februarie 1683 (AN Bucureşti, M-rea

Cetăţuia, III/8), toate aparţinând M-rii Cetăţuia; satul Stăneşti, al M-rii Caşin - la 15 septembrie 1679

(AN Bucureşti, M-rea Sf. Sava - Iasi, XXIV/1); Toporăuţi, strămutat la seliştea Şipote, ţinutul Hârlău - în

anul 1680 (AN Bucureşti, M-rea Barnovschi, I/7), Volcineţ, ţinutul Suceava (Ibidem, I/9) şi Şipote,

ţinutul Hârlău (Idem, Ms. 645, f. 51v.) - la 30 noiembrie 1703), toate trei ale M-rii Barnovschi din Iaşi;

Părtănoşi al M-rii Probota - la 15 septernbrie 1679 (Idem, M-rea Probota, II/2); Crăcăoani şi Băiceni

ale M-rii Hangu - la 1 septembrie 1715 (N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 421).

28. Opt posluşnici ai M-rii Solca, scutiţi la 28 februarie 1662 (Teodor Bălan, Documente

bucovinene, vol. II, Cernăuţi, 1934, nr. 94, p. 172); doisprezece posluşnici ai M-rii Bârnova, scutiţi la

12 iulie 1665 (AN Bucureşti, Ms. 646, f. 57); doi posluşnici ai metocului de la Mogoşeşti al M-rii Neamţ,

scutiţi la 8 ianuarie 1667 (Idem, M-rea Neamţ, CXXXII/17); şase posluşnici ai M-rii Cereşnovăţ, ţinutul

Soroca, scutiţi la 10 martie 1669 (Idem, Colecţia Documente Moldoveneşti, XII/21); un posluşnic al M-

rii Dealul Mare, scutit la 27 mai 1674 (Idem, M-rea Sf. Sava - Iaşi, XXXI/22); posluşnicii M-rii Bistriţa,

scutiţi la 2 martie 1678 (Idem, M-rea Bistriţa, IX/4); şase posluşnici ai M-rii Vizantea, scutiţi la 9

februarie 1679 (Idem, Ms. 580, f. 41); posluşnicii M-rii Pângăraţi, scutiţi la 1 august 1695 (Idem, M-rea

Pângăraţi, III/11); treizeci şi cinci posluşnici din satul Toporăuţi ai M-rii Barnovschi din Iaşi, scutiţi la 17

decembrie 1700 (Idem, M-rea Barnovschi, I/8); cinci posluşnici ai M-rii Copou din Iaşi “fără cislă, fără

stăpânire şi fără nici o breaslă”, scutiţi la 20 aprilie 1700 (Idem, Ms. 579, f. 217); la 28 decembrie 1700

aceeaşi scutire, dar pentru zece posluşnici (Ibidem), iar la 15 mai 1716 pentru douăzeci oameni: zece

“cu rupta” din Bărleşti şi zece de lângă Copou (Ibidem, f. 63 v.); cincisprezece posluşnici ai M-rii

Bistriţa din satul Lăţcani, scutiţi la 17 octombrie 1701 (AN Bucureşti, M-rea Bistriţa, V/10); treizeci

posluşnici “vechi” din satul Belceşti ai M-rii Galata, scutiţi la 30 noiembrie 1703 (Idem, M-rea

Barnovschi, VI/7; Ms. 628, nr. 340 f. 170); cinci străini, posluşnici ai M-rii Sf. loan Gură-de-Aur din Iaşi,

scutiţi la 16 aprilie 1710 (Idem, M-rea Sf. loan Gură-de-Aur, XIII/1); toţi posluşnicii M-rii Agapia, scutiţi

la 9 ianuarie 1714 (Idem, Ms. 628, f. 389); cincizeci posluşnici din Răchiteni, ţinutul Suceava şi zece

posluşnici din Fărcăşani, ţinutul Roman, ai M-rii Trei Ierarhi din Iaşi, scutiţi la 30 septembrie 1715

(Idem, Ms. 578, f. 43-44); doisprezece posluşnici ai M-rii Socola, scutiţi la 4 martie 1716 (Idem, M-rea

Socola, VI/8).

29. Douăzeci şi opt vecini ai M-rii Barnovschi - Iaşi din satele Toporăuţi, Şipote şi Munteni care

s-au aşezat în satul Dobârceni, ţinutul Vaslui, pe moşia m-rii, “fiind ţara cu nepăci”, sunt scutiţi la 28

ianuarie 1696 (AN Bucureşti, Ms. 645, f. 32).

30. Locuitorii din satul Borleşti, ţinutul Bacău, erau scutiţi la 15 martie 1633 de sulgiu, iliş, unt şi

ceară pentru că domnul i-a orânduit să păzească straja de la Tazlău, (AN Bucureşti, M-rea Tazlău, I/3

; DRH, A, vol. XXI (1632-1633), nr. 315 p. 405; N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova, p. 120;

Idem, Dările în Moldova de la întemeierea statului şi până la 1741 (II), în loc. cit., p. 335.



64

31. Sătenii din Fântâna, ţinutul Tecuci, erau scutiţi la 22 noiembrie 1646 de sulgiu, iliş şi unt

pentru că se îngrijeau “de treaba drumului” (AN Bucureşti, M-rea Galata, VII/8).

32. N. Grigoraş, Privilegiile fiscale în Moldova (1741 - 1821) (I) în AIIAI, vol. XIV, 1977, p. 44.

33. La 6 noiembrie 1667, Alexandru vodă Iliaş scutea “opt case de oameni” ai sulgerului Enachi

Cunupi şi ai fratelui său Constantin, care erau “de treaba bucatelor” la odaia de la Valea Bacului

(Rediul lui Tătar) “de sulgiu, unt, branişte, vacă de sălişte şi de alte dări” (AN Bucureşti, Ms. 578, f.

113). Scutirea avea să fie confirmată ulterior în mai multe rânduri: 22 iunie 1674 (Ibidem, f. 119), 3

ianuarie 1676 (Ibidem, f. 120) şi 13 martie 1686 (Ibidem, f. 120-121).

34. Satul Preoteşti din ţinutul Neamţ al domniţei Ruxandra, fiica lui Vasile vodă Lupu, era scutit

la 20 februarie 1679 de mai multe dări, între care şi de “unt” (Idem, M-rea Neamţ, LVIII/5); V. A.

Urechia, Biserica din Cetatea Neamţ în AARMSI, seria a II-a, tom XI/1888-1889, Bucureşti, 1890, p.

133). Scutirea a fost confirmată apoi în 1685 (AN Bucureşti, M-rea Neamţ, LVIII/a).



b. Prelevări fiscale din producţia de seu

Până la jumătatea secolului al XVI-lea trebuinţele de seu ale curţii domneşti au fost acoperite

prin prelevări în natură în primul rând de la deţinătorii de măcelării din târguri. “Din vechime”, aceştia

1

aveau obligaţia să predea în folosul domniei o anumită cantitate de seu . Se pare că darea numită

camănă, atestată documentar încă din prima jumătate a secolului al XV-lea, s-a perceput în cazul

când subiecţii impunerii erau proprietari de “scaune” sau “trunchiuri de meserniţă” (trunchiuri de

2

măcelărie), atât în ceară, cât şi în seu . După instaurarea hegemoniei otomane, avându-se în vedere

bogăţia în animale a Moldovei, sultanii au pretins de la domni cantităţi însemnate de seu pentru

fabricarea lumânărilor şi gresarea (ungerea) corăbiilor de război, precum şi grăsimi alimentare

(cerviş). Încă de la 1538 - ne spune Evlia Celebi - sultanul Soliman Magnificul a obligat Moldova să

furnizeze Arsenalului Imperial, la începutul fiecărui an, o mie de butoaie de seu pentru ungerea

3

galerelor . Numai în timpul campaniei de la Lepanto din octombrie 1571, Moldova şi Ţara

4

Românească au livrat flotei de război otomane peste 170 tone de seu . Înalta Poartă a reuşit în scurt

timp să-şi asigure prioritatea la achiziţionarea grăsimilor animale de pe piaţa Moldovei. La 13 august

1577, sultanul Murad al III-lea ordona domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti, Petru Şchiopul şi,

respectiv, Mihnea al III-lea să nu vândă seu în alte părţi, ci întreaga cantitate existentă pe piaţă să fie

5

trimisă la Istanbul, cu specificarea că zahereaua reprezenta “o treabă importantă” . Într-o altă poruncă

din 25 ianuarie 1579, prin care se cereau “cantităţi mari” de grăsimi pentru expediţiile din Orient,

6

autorităţile otomane precizau că preţul furniturii urma să fie scăzut din haraci . Cu toate că iagii din

imperiu, în baza unor aprobări speciale, erau liberi să cutreiere întreaga ţară pentru a cumpăra

7

nestingheriţi, seu de la meserniţe şi zalhanale , cu preţ “de mirie” (preţ oficial, de stat), sultanii au

pretins domnilor, în paralel, obligaţii speciale care trebuiau onorate la timp şi în condiţii ireproşabile.

Aceste cereri repetate şi mereu în creştere au determinat pe domni să instituie o dare

specială numită său împărătesc. Pe de altă parte, trebuinţele de seu ale curţii domneşti au sporit

continuu ca urmare a utilizării tot mai frecvente a acestui produs la fabricarea săpunului şi a

8

lumânărilor .

Pentru aprovizionarea ritmică şi în cantităţi îndestulătoare a depozitelor domneşti cu seu,

numit de contemporani şi ceară albă s-a dispus extinderea impunerii asupra tuturor categoriilor fiscale

neprivilegiate. Aşa s-a ajuns la instituirea dării numită său domnesc. S-a afirmat inexact că darea pe

9

producţia de seu este menţionată întâia dată în luna mai 1660 . De fapt, săul este amintit cu circa

patru decenii mai înainte, în anul 1621, cu prilejul confirmării unor scutiri mai vechi ale locuitorilor din

10

satul Iţcani de lângă Suceava . Ulterior, la 27 octombrie 1627, domnul Miron Barnovschi poruncea

şoltuzului şi pârgarilor din Suceava să nu “învăluiască” pe vecinii din Iţcani ai m-rii cu acelaşi nume de

lângă Suceava “nici la său, nici la piei, nici la alte angherii câte sântu pre alţi târgoveţi, pentru căci nu

11

este acel sat scris cu târgul” . În continuare se făcea precizarea - nu lipsită de importanţă - că

deosebirea pe linie fiscală între vecinii satului Iţcani şi târgoveţii din Suceava în ceea ce priveşte

impunerile pe seu şi piei exista în vigoare de mai mult timp. Ea fusese stabilită prin “alte cărţi … de la

12

alţi domni” .

Săul împărătesc este menţionat în anul 1623. La 24 februarie acel an, din poruncă

domnească, şoltuzul Sucevei se adresa birăului Bistriţei cu rugămintea să-i sprijine nişte târgoveţi de

încredere pentru a cumpăra seu de pe piaţa bistriţeană deoarece “trebuie să dăm săul împărătesc şi

13

nu găsim la noi de cumpărat .

Dacă până la introducerea săului domnesc şi a săului împărătesc obligaţia de a da seu a

revenit, aşa cum s-a mai arătat, îndeosebi măcelarilor (meserciilor) din târgurile şi satele domneşti,

după această dată sfera contribuabililor s-a 1ărgit incluzând pe toţi proprietarii de măcelării, de

cârciumi şi de ateliere meşteşugăreşti, precum şi categoriile fiscale neprivilegiate, afară de cazul dacă

14

beneficiau de scutiri speciale . Documentele nu precizează cantitatea de seu la care erau impuşi

contribuabilii. Într-un singur caz, la 1742, aflăm că potrivit unui vechi obicei, mesercii din Roman

15

dădeau câte 66 de ocale de seu “pe cifert” . Prin urmare, pentru fiecare “scaun” sau “trunchi” de tăiat





65

carne, mesercii din târgul Roman dădeau circa 264 ocale de seu. Evident, dacă sferturile (ciferturile)

se înmulţeau şi cantităţile de seu erau impuse şi percepute corespunzător numărului acestora.

Darea a fost percepută şi în bani. La 1683 erau amintiţi banii săului pe care Mihai Cofariul

16

din Galaţi s-a eschivat să plătească, reuşind să fugă . În vremea domniei lui Dimitrie Cantemir,

Moldova trimitea în fiecare an sultanului, ca peşcheş, cu ocazia Bairamului, 12.000 de taleri imperiali

17

pentru seul necesar corăbiilor de război . Informaţia principelui cărturar ne sugerează că autorităţile

otomane reuşiseră deja să confere obligaţiei un caracter permanent.

18

Paul Rycaut ne informează că la 1668, Moldova ar fi livrat turcilor 600 qintale de seu .

Cererile otomane au înregistrat de-a lungul timpului un curs sinuos. În anul 1730, spre exemplu,

19

pretenţiile otomane erau de 100.000 ocale de grăsimi topite (circa 128.300 kg) . Marile furnituri pentru

Istanbul stânjeneau, evident, perceperea săului domnesc. Domnii erau nevoiţi, în aceste condiţii, să

instituie un adevărat monopol asupra comerţului cu seu, interzicând vânzările către particulari. Domnia

îşi justifica, în mod frecvent, măsura luată, specificând că seul era necesar “pentru treaba lumânărilor

20

de la curtea gospod” . Seul colectat de la contribuabili era depozitat apoi la săoria domnească din

21

Iaşi, menţionată pe la 1648, în vremea lui Vasile vodă Lupu .

Agenţii fiscali însărcinaţi cu perceperea dării se numeau săoari. În fruntea lor se afla săoariul

22

cel mare, care avea în grijă proviziile săoriei domneşti . La 16 martie 1663 era menţionat, ca martor,

23 24

un anumite Enache Zlătaru săoariu , iar la 27 iulie 1676, Frangolea săoariul . În martie 1681,

25

Frangolea era din nou menţionat, de această dată, în calitate de mare săoariu . Atribuţii în ceea ce

26 27

priveşte strângerea dării în seu au mai avut mortasipii , cămănarii şi bezmănarii . După strângerea

săului, cantitatea destinată fabricării lumânărilor era preluată de cămăraşul de lumini, în a cărui grijă

28

se găsea şi ceara şi care răspundea de lumânările şi opaiţele de la curte . Mai mult chiar, ne spune

Dimitrie Cantemir, dările în ceară şi seu destinate special fabricării lumânărilor s-ar fi perceput

29

împreună, sub numele de bezmăn .

30

Scutirile pentru său au fost mai puţine decât pentru unt. În afară de slobozii au beneficiat

31

de scutiri câteva sate mănăstireşti , un număr limitat de posluşnici (măcelari, hoştinari, cojocari)

32 33

episcopali sau mănăstireşti şi destul de rar proprietari de “scaune” sau “trunchiuri” de tăiat carne,

34 35 36

de regulă aşezăminte religioase , mari dregatori şi rude domneşti . Se cuvin avute în vedere, de

37

asemenea, scutirile de bezmăn acordate deţinătorilor de măcelării .



NOTE

1. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 362 şi 447.

2. Ibidem, p. 216; Vezi şi N. Grigoraş, Dările în Moldova (II), în loc. cit., p. 320; M. Lazăr, Două

obligaţii fiscale din Moldova medievală, în “Hierasus”, Botoşani, vol. VII-VIII, 1989, p. 376-379.

3. Călători străini, vol. VI, p. 474.

4. M. Maxim, Regimul economic al dominaţiei otomane… în loc. cit., p. 1753.

5. Documente turceşti privind istoria României, vol. I (1455-1774), Ed. Academiei RSR,

Bucureşti, 1976, ed. Mustafa Ali Mehmet, nr. 137, p. 129-130.

6. Ibidem, nr. 152, p. 133.

7. M. Maxim, Regimul economic al dominaţiei otomane… în loc. cit., p. 1750-1754.

8. Şt. Olteanu şi C. Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu,

Bucureşti, 1969, p. 155, 249 şi 273; I. Ciută, Apicultura în economia Moldovei medievale (sec. XV-mijl.

sec. XVIII). Rezumatul tezei de doctorat, Iaşi, 1977, p. 16; DTIR, vol. I, nr. 137, p. 129.

9. N. Grigoraş, Dările în Moldova (II), în loc.cit., p. 336.

10. Hurmuzaki, Documente. Supliment, vol. II/2, ed. Ion Bogdan, p. 1077; N. Iorga, Istoria

comerţului românesc, vol. I, p. 312.

11. DRH, A, vol. XIX (1626-1628), nr. 247, p. 331.

12. Ibidem.

13. Hurmuzaki, Documente, vol. XV/2, ed. Nicolae Iorga, nr. 1810, p. 931-932.

14. AN Bucureşti, Ms. 578, f. 75v. şi 150-151; AN Iaşi, Colecţia Documente, pachet 411/8;

Hurmuzaki, Documente. Supliment, vol. II/2, ed. Ion Bogdan, p. 1077; N. Iorga, Studii şi documente,

vol. VI, p. 219 şi 447; Documente slavo-române, în RdI, 1949, p. 233-234; N. Grigoraş, Dările în

Moldova (II), în loc. cit., p. 336.

15. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 362.

16. C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III/2, p. 660.

17. D. Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 273.

18. Călători străini, vol. VII, p. 501.

19. Valeriu Veliman, Relaţiile româno-otomane 1711-1821. Documente turceşti, p. 199-201,

206-207 şi 317-320. Către sfârşitul secolului al XVIII, nivelul furniturilor de seu a scăzut. În anul 1788,

Moldovei i s-au cerut 40.000 ocale (DTIR, vol. II, 1774-1791), ed. Mustafa Ali Mehmet, Ed. Academiei

RSR, Bucureşti, 1983, nr. 217, p. 259. În mod obişnuit, grăsimile topite sunt cunoscute în documentele

otomane din secolului al XVIII-lea sub numele de rogan-sade sau rugan-sade (Ibidem).





66

20. C.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II/2, p. 660; N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p.

221. În cea de-a doua domnie moldovenească (1741-1743), Constantin Mavrocordat a interzis

meserciilor din Iaşi să vândă seu la persoane particulare, obligându-i să-l desfacă numai către oamenii

domneşti, care urmau să se prezinte la anumite date şi să ia tot seul cu bani peşin (Ibidem, p. 221).

21. AN Bucureşti, M-rea Galata, XIV/9.

22. Idem, Achiziţii Noi, CCXVIII/4.

23. Idem, Ms. 268, f. 52v.

24. Idem, Achiziţii Noi, CCXLIII/4.

25. Ibidem.

26. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p. 366-437.

27. Ibidem, p. 219 şi 437.

28. D. Cantemir, op. cit., p. 211.

29. Ibidem. Bezmăn s-a numit, de asemenea, şi darea pe cârciumi.

30. Matei D. Vlad, Colonizarea rurală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XV-XVIII), Ed.

Academiei RSR, Bucureşti, 1973, p. 136-143.

31. Satul Iţcani al m-rii cu acelaşi nume de lângă Suceava (Hurmuzaki, Documente. Supliment,

vol. II/2, ed. Ion Bogdan, p. 1077; Satul Hlincea, al M-rii Hlincea (AN Bucureşti, M-rea Socola, VI/2, 4.

32. DRH, A, vol. XXI (1632-1633), nr. 353, 355.

33. Doi mesercii, doi cojocari şi doi hoştinari ai Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi, scutiţi la 18

decembrie 1675 (AN Bucureşti, Ms. 578, f. 75v); cinci posluşnici ai Mănăstirii Sf. Ioan Gură-de-Aur din

Iaşi, scutiţi la 16 aprilie 1710 (Idem, M-rea Sf. Ioan Gură-de-Aur, XIII/1); 12 posluşnici de origine

străină ai Mănăstirii Socola din Iaşi, scutiţi la 4 martie 1716 (Idem, M-rea Socola, VI/18).

34. La 30 martie 1747, “biserica ungurească” (romano-catolică) din Iaşi era scutită de său

domnesc pentru “un trunchi de mesărinţă, de tăiat carne” (N. Grigoraş, Privilegiile fiscale din Moldova

(1741-1821) (II), în AIIAI, vol. XVIII/1981, p. 192.

35. Lui Ioniţă Cantacuzino biv vel agă i se scutea de seu în 1758, de asemenea, un “trunchi de

tăiat carne” (C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III/2, p. 660.

36. Constantin Racoviţă dispunea la 19 aprilie 1756 scutirea unui “scaun de meserniţă de tăiat

carne al domniţei Aniţa” de său domnesc, precum şi de bezmăn, camănă, branişte etc. (AN Iaşi,

Colecţia Documente, pachet 411/8).

37. N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, nr. 219, 437; Melchisedek, Chronica Huşilor şi a

episcopiei cu asemenea numire după documentele Episcopiei şi alte monumente ale Ţărei, Bucureşti,

1869, p. 52, 112, 117 şi 145 I. Antonovici, Documente bârlădene, vol. II, nr. 698; DRH, A, vol. XXI

(1632-1633), nr. 112, 214 şi 353-354



c. Prelevări din producţia de piei

1 2

Socotită, de obicei, în rândul angheriilor , adică a obligaţiilor mai uşoare , darea numită piei

ilustrează caracterul excesiv al politicii fiscale, faptul că toate veniturile mai importante realizate de

populaţie erau supuse impozitării.

Cercetarea acestei categorii de impuneri este anevoioasă, întrucât lipsesc înregistrările

statistice. În consecinţă, nu se pot face aprecieri cu acurateţe privind criteriile de impunere şi nu poate

fi surprinsă nici dinamica politicii fiscale. Izvoarele care ni s-au păstrat - toate de mâna a doua - permit

3

doar unele consideraţii de ordin general .

O impunere cu regim permanent care să greveze populaţia din satele boiereşti şi

mănăstireşti nu a existat, se pare, până la începutul secolului al XVII-lea. În mod obişnuit, cantităţile

de piei necesare curţii domneşti şi celorlalte instituţii cu caracter public proveneau de la efectivele de

animale crescute în câşlele, odăile, grajdurile şi stânele de pe domeniile domneşti sau din dijmele

4 5

percepute de la locuitorii din târguri şi din satele de ocol . Prin urmare, prelevările din piei s-au făcut

în secolele XIV-XVI îndeosebi pe seama crescătorilor de vite din aşezările aparţinând domniei. În

primele decenii ale secolului al XVII-lea, regimul de impunere a fost extins şi asupra satelor boiereşti şi

6

mănăstireşti . Iniţial, în această nouă categorie de impozabili au fost incluse, cu precădere, satele

7

proprietate feudală, care anterior au aparţinut domniei . Treptat, regimul de impunere a afectat pe toţi

contribuabilii de rând. Prelevările fiscale din producţia de piei sunt amintite de fiecare dată numai cu

8

ocazia acordării de privilegii fiscale unor vecini şi posluşnici mănăstireşti .

Cea dintâi menţiune întâlnită de noi într-un act oficial datează din timpul domniei lui Miron

Barnovschi (1626-1629). La 27 octombrie 1627, şoltuzul şi pârgarii Sucevei erau avertizaţi să nu

pretindă de la vecinii din satul Iţcani situat lângă oraş, piei şi alte angherii specifice târgoveţilor, pentru

9

că acesl sat aparţinea Mănăstirii Iţcani . Statutul fiscal distinct al vecinilor din Iţcani, în raport cu

10

târgoveţii suceveni fusese stabilit anterior, sub “alţi domni” . Prin urmare, cea dintâi atestare a dării

11

este posterioară momentului instituirii ei . Sugestii indirecte în acest sens conţine un izvor narativ

străin. Dacă e să dăm crezare lui Evlia Celebi, încă din vremea lui Soliman Magnificul, în perioada de

12

după 1538, Moldovei i s-a cerut să trimită gratuit, la Istanbul, în fiecare an, câte 1.000 de piei de bou .

Această cantitate de piei trebuia predată la timp paşalei din vilaetul Oceakov împreună cu alte



67

13

produse de strictă necesitate . Pe la 1668 - afirmă Paul Rycaut - Moldova trimitea la Înalta Poartă,

odată cu tributul, importante cantităţi de miere, ceară, seu, precum şi 500 de ocale de piei tăbăcite.

14

Aceeaşi cifră o întâlnim şi la informatorul german Happelius, dar pentru anul 1688 . Este de presupus

că pieile furnizate în acest mod Istanbulului proveneau, cel puţin parţial, din prelevări fiscale. Întrucât

documentele nu conţin informaţii relevante despre criteriile de impunere şi percepere, nu putem şti ce

cantitate de piei dădeau contribuabilii. Un alt neajuns decurge din terminologia utilizată - extrem de

lapidară şi de imprecisă - în baza căreia este greu de făcut precizări asupra tipului de piei supuse

impozitării. De fiecare dată s-a utilizat, în mod stereotip, denumirea generică de piei, neînsoţită de

caracteristici calitative, ceea ce înseamnă că agenţii fiscali s-au orientat în operaţiunile de impunere şi

percepere după numărul şi categoria animalelor declarate în prealabil de către contribuabili. De bună

seamă că se aveau în vedere îndeosebi pieile de bovine, de cabaline şi de ovi-caprine, dar nu trebuie

omise nici cele de animale sălbatice, deşi nu dispunem de informaţii directe în acest sens.

Dată fiind importanţa meşteşugărească a pieilor, multiplele utilizări ale acestor produse,

domnii au acordat scutiri doar în puţine cazuri. Din cuprinsul privilegiilor se desprinde ideea că

populaţia din aşezările domneşti nu a beneficiat de asemenea avantaje fiscale. Scutirile acordate, cu

15

vădită zgârcenie, au vizat câţiva vecini şi posluşnici ai mănăstirilor ieşene Hlincea , Sfântul Ioan

16 17 18 19

Gură-de-Aur , Socola , Adormirea (Barnovschi) , Sfânta Vineri şi Galata de Jos - Balica şi, de

20

asemenea, pe episcopul catolic din Bacău şi subordonaţii săi de la toate bisericile , care nu trebuiau

să fie "amestecaţi" cu târgoveţii în ce priveşte această dare.



NOTE

1. N. Grigoraş, Dările în Moldova (II), în CI, serie nouă, vol. XII-XIII, Iaşi, 1981-1982, p.336-337.

2. Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, partea a II-a, Bucureşti, 1946, p. 660.

3. DRH, A, vol. XIX (1626-1628), nr. 247, p. 331; vol. XXI (1632-1633), nr. 349, p. 446;

Că1ători străini, vol. VI, Bucureşti, 1976, p. 47; vol. VII, Bucureşti, 1980, p. 501.

4. DRH, A, vol. XIX (1626-1628), nr. 247, p. 331.

5. AN Bucureşti, M-rea Socola, VI/2, VI/4, VI/6, VI/8. VI/18, VI/61.

6. Ibidem; AN Bucureşti, Ms. 628, f. 3-4 şi 19v.-20; Idem, M-rea Cetăţuia I/10-11, I/13; Idem, M-

rea Sfântul loan Gură-de-Aur, XIII/1; DRH, A, vol. XIX (1626-1628), nr. 247, p. 331 şi vol. XXI (1632-

1633), nr. 349, p. 446.

7. AN Bucureşti, Ms. 535, p. 131; Idem, Ms. 628, f. 3-4, 19-20; Idem, M-rea Cetăţuia, I/10-11,

I/13; DRH, A, vol XIX (1626-1628), nr. 247, p. 331 şi vol. XXI (1632-1633), nr. 349, p. 446.

8. În acest caz, cu sensul de dare măruntă. (DRH, A, vol. XIX (1626-1628), nr. 247, p. 331.

9. DRH, A, vol. XIX (1626-1628), nr. 247, p. 331.

10. Ibidem.

11. Starea înfloritoare a meşteşugurilor in legătură cu prelucrarea pieilor, sporirea continuă a

trebuinţelor de piei de la Curte, au atras, fără îndoială, de timpuriu, atenţia fiscului asupra acestor

produse. Importanţa economică a pieilor pentru numerosul personal din slujba domnului este

subliniată, în mod sugestiv, de demnitarul polonez Erasmus Otwinowski în a doua jumătate a secolului

al XVI-lea. Înfăţişând dărnicia lui Alexandru Vodă Lăpuşneanu, care rezervase suitei sale un bou

pentru hrană, solul a ţinut să precizeze că a doua zi domnul a trimis la el o slugă pentru a lua pielea

animalului sacrificat. (Că1ători străini, vol. II, p. 119; Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon (redactori

responsabili), Istoria oraşului Iaşi, vol. 1, Ed. Junimea, Iaşi, 1980, p. 147).

12. Că1ători străini, vol. VI, p. 474

13. Ibidem.

14. Ibidem, vol. VII, p. 501; Paul Cernovodeanu, Ţările Române în viziunea călătorilor englezi (a

doua jumătate a secolului al XVI-lea şi primele decenii ale celui de-al XVII-lea), în SMIM, VI, 1973, pp.

123-124 (cu specificarea că în acest studiu cifra pentru piei este consemnată greşit); N. Iorga, Istoria

românilor, vol. VI, p. 415.

15. AN Bucureşti, Ms. 535, f. 131; Idem, Ms. 628, f. 3-4, 19-20; Idem, M-rea Cetăţuia, I/10, I/11,

I/13.

16. AN Bucureşti, M-rea Sfântul loan Gură-de-Aur, XIII/1 (1710, aprilie 16).

17. Idem, M-rea Socola, VI/2 (1685, mai 20); VI/6 (1696, mai 1); VI/8 (1696, noiembrie 4); VI/16

(1705, iunie 16); VI/18 (1716, martie 4).

18. DRH, A, vol. XXI (1632-1633), nr. 349, p. 446 (1633, august 25).

19. AN Bucureşti, Fond Sever Zotta, dos. nr. 137, f. 85-88v. (1669, aprilie 8).

20. Th. Codrescu, Uricariul, vol. V, p. 236-237 (1675, decembrie 14).





*

Cercetările noastre vizând economia pastorală a Moldovei medievale evidenţiază faptul ca

această problematică prin impactul pe care-l are asupra caracterizării de ansamblu a vieţii economice

reprezintă o direcţie fundamentală a medievisticii româneşti actuale. Înlăturarea ideilor exclusiviste şi



68

integrarea tuturor tipurilor de informaţii într-un discurs logic de factură interdisciplinară este în măsură

să genereze un evident salt calitativ în cunoaşterea de ansamblu a realităţilor economice medievale.

În fond clarificarea problemelor esenţiale privitoare la economia agricolă poate conduce la o viziune

nouă asupra istoriei poporului nostru. Cercetarea a fost efectuată de istorici, geografi şi jurişti, iar

acest fapt a generat o analiză pertinentă, comparativă şi interdisciplinară a realităţilor specifice

Moldovei medievale. O parte a cercetărilor noastre au fost prezentate la diverse manifestări ştiinţifice

şi au fost bine primite de către specialişti. Unele studii şi comunicări se află deja în curs de publicare în

reviste academice din Suceava şi din alte centre universitare. La sfârşitul anului, directorul de grant va

elabora un studiu de autor cu titlul Păstoritul în economia Moldovei medievale care va valorifica în chip

sintetic cercetările întreprinse pe parcursul celor doi ani.



BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ



a. IZVOARE ARHIVISTICE

- Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti: Colecţia “Achiziţii Noi”; Colecţia “V.

Adamache”; Colecţia “Documente Moldoveneşti”; Colecţia Manuscrise; Colecţia “Gh. Nicolaiasa”;

Fondurile mănăstireşti (M-rea Adam; M-rea Agapia, M-rea Aron Vodă; M-rea Bârnova, Schitul Brazi;

M-rea Bogdana; M-rea Cetăţuia; M-rea Doljeşti; M-rea Galata, M-rea Sf. Ioan-Gură-de-Aur; M-rea

Giurgeni; M-rea Neamţ; M-rea Râşca; M-rea Sf. Sava; M-rea Secul; Fondul Mitropolia Moldovei;

Fondul Episcopia Huşi; Fondul Episcopia Roman); Fondul “Documente Istorice” (fost Biblioteca

Academiei Române); Fondul Teodor Bălan; Fondul Sever Zotta ş.a.

- Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bacău, Colecţia de Documente.

- Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Botoşani, Colecţia de Documente.

- Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Iaşi: Colecţia Documente; Colecţia Litere; Colecţia

Manuscrise; Fond Spiridonie; Fond Vistieria Moldovei.

- Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Suceava, Fondurile: Colecţia de Documente; M-rea

Dragomirna, M-rea Putna; M-rea Suceviţa.

- Biblioteca Academiei Române, Colecţia Manuscrise.

- Biblioteca Centrală Universitară “Mihai Eminescu” din Iaşi.

- Biblioteca Institutului de Istorie “A.D. Xenopol” din Iaşi, Manuscrise.

- Muzeul Naţional al Bucovinei din Suceava, Colecţia Documente.



b. IZVOARE DOCUMENTARE EDITATE

- Acta grodskie i ziemskie z czasów Rzeczypospolitej Polskiej z Archivum tak zwanego

bernardinskiego we Lwowie, tom XX. Lauda seimikowe, tom I. lauda wiszeńskie 1527-1628 r,

Oprakowal Antoni Prochaska, Lwow, 1909.

- Antonovici, I., Documente bârlădene, vol. I-IV, Bârlad, 1911-1924.

- Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. I-V, Cernăuţi, 1933-1939, vol. VI, Bucureşti,

1942.

- Idem, Noi documente cîmpulungene, Cernăuţi, 1929.

- Bogdan, Ioan, Catastih de sămile tuturor mănăstirilor de ţară, ce s-au luat din porunca

luminatului mării sale domnului nostru Ioan Constantin Neculae Voevoda, din leat 7250 până la leat

7251, Gen. 20, în “Buletinul Comisiei Istorice a României”, vol. I, Bucureşti, 1915, p. 222-279.

- Idem, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I-II, Bucureşti, 1913.

- Idem, Documente moldoveneşti din secolele XV şi XVI în arhivul Braşovului, Bucureşti,

1905.

- Boga, L.T., Documente basarabene, vol. I-XX, Chişinău, 1926-1936.

- Brîncoveanu, C., Însemnări de taină. Catastih de toate veniturile domniei (1709-1714).

Transcriere, glosar şi indice de nume de Ioan Radu Mircea, în “Manuscriptum”, 4, 1985, p. 7-33.

- Caproşu, Ioan şi Ungureanu, Mihai-Răzvan, Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, vol.

I (1755-1820), Ed. Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi, 1997.

- Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului, vol. I-V,

D.G.A.S., Bucureşti, 1957-1975 şi Supliment I, Bucureşti, 1975.

- Chivu, Gh. şi colab, Documente şi însemnări româneşti din sec. al XVI-lea (Introducere de

Al. Mareş), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1979

- Codrescu, Theodor, Uricariul. Colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor,

vol. I-XXV, Iaşi, 1852-1895.

- Condica de venituri şi cheltuieli a Vistieriei de la leatu 7202-7212 (1694-1704), ed. C.

Aricescu, Bucureşti, 1873, în “Revista Istorică a Arhivelor României”, 1875.

- Condica lui Constantin Mavrocordat, ediţie de Corneliu Istrate, vol. I-III, Universitatea “Al. I.

Cuza” Iaşi, 1985-1987.

- Constantinescu-Mirceşti, C.D. şi Stahl, H.H., Documente vrîncene. Cărţi domneşti, hotarnicii,

răvaşe şi izvoade, vol. I, Bucureşti, 1929.



69

- Colecţia de documente de la Arhivele Statului Bacău. Inventar arhivistic, Bucureşti, 1976

- Corfus, Ilie, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al

XVI-lea, Bucureşti, Editura Academiei R.S. Române, 1979

- Corfus, Ilie, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al

XVII-lea, Bucureşti, Editura Academiei R.S. Române, 1983.

- Costăchescu, Mihai, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. I-II, Iaşi,

1931-1932.

- Idem, Documentele moldoveneşti de la Ştefan cel Mare, Iaşi, 1933.

- Idem, Documentele moldoveneşti de la Bogdan voevod, Bucureşti, 1940.

- Idem, Documentele moldoveneşti de la Ştefăniţă voevod, Iaşi, 1943.

- Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. I întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L.

Şimanschi, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1975; vol. II, întocmit de L. Şimanschi în colaborare cu

Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, 1976; vol. III, întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi N.

Ciocan, Bucureşti, 1980; vol. XIX, întocmit de Haralambie Chircă, Bucureşti, 1969; vol. XXI şi XXII,

întocmite de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1971 şi 1974; vol. XXIII, întocmit de L.

Şimanschi, N. Ciocan, Georgeta Ignat şi D. Agache, Bucureşti, 1996;

- Documenta Romaniae Historica, D, Relaţii între Ţările Române, vol. I, întocmit de Ştefan

Pascu, C. Cihodaru, Konrad G. Gündisch, Bucureşti, 1977.

- Documente privitoare la istoria economică a României. Oraşe şi târguri, Moldova, seria A,

vol. II, Bucureşti, 1960.

- Documente privind istoria României, A, Moldova veacurile XIV-XV, vol. I; veacul XV, vol. II,

veacul XVI, vol. I-IV; veacul XVII, vol. I-V, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1951-1957.

- Furnică, D.Z., Documente privitoare la comerţul românesc. Mai ales băcănia 1473-1868,

Bucureşti, 1931.

- Ghibănescu, Gh., Ispisoace şi zapise (documente slavo-romane), vol. I-VI, Iaşi-Huşi, 1906-

1933.

- Idem, Surete şi izvoade, vol. I-XXV, Iaşi-Huşi, 1906-1933.

- Gemil, Tahsin, Relaţiile Ţărilor Române cu Poarta otomană în documente turceşti. 1601-

1712, Bucureşti, 1984.

- Giurescu, Dinu C., Anatefterul. Condica de porunci a vistieriei lui Constantin Brâncoveanu, în

“Studii şi Materiale de Istorie Medie”, vol. V, 1962, p. 352-503.

- Guboglu, Mihail, Catalogul documentelor turceşti, vol. I-II, Bucureşti, 1960 şi 1965.

- Hăjdeu, B.P., Archiva istorică a României, tom I-III, Bucureşti, 1865-1867.

- Hurmuzaki, Eudoxiu de, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II/1-5, III/1-2, IV/1-2,

V/1-2, VI-VIII, IX/1-2, X-XI, XV/1-2 şi XVI, Bucureşti, 1891-1912.

- “Ioan Neculce. Buletinul Muzeului Municipal din Iaşi”, Iaşi, fasc. 1-9/1921-1931.

- Istoriceskie svjazi narodow SSSR i Rumânii v XV-naceale XVIIIv., vol. I-III, Moskwa, 1965-

1970

- Iorga, Nicolae, Anciens documents de droit roumain, vol. I-II, Paris-Bucarest, 1930-1931.

- Idem, Documente nouă, în mare parte româneşti, relative la Petru Şchiopul şi Mihail

Viteazul, în AARMSI, seria a II-a, tom XX (1898).

- Idem, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I-II, Bucureşti, 1902-1903.

- Idem, Documente şi cercetări asupra istoriei financiare şi economice a Principatelor

Române, în “Economia Naţională”, Bucureşti, An. XXIV (1900) – An. XXVI (1902).

- Idem, Documente româneşti din Arhivele Bistriţei (Scrisori domneşti şi scrisori private).

Părţile I-II, Bucureşti, 1899-1900.

- Idem, Izvoade de cheltuieli, socoteli, diate, în “Buletinul Comisiei Istorice a României”, IV,

1925, p. 127-159.

- Idem, Scrisori de negustori, Bucureşti, 1925.

- Idem, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. III-VII, XII şi XXII, Bucureşti,

1901-1913.

- Isac, Virginia, Catalog de documente din Arhivele Statului Iaşi, Moldova, vol. I (1398-1595),

Bucureşti, 1989.

- Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din Bucovina, vol. I întocmit de Victor Eskenasy,

Bucureşti, 1986; vol. II/1 întocmit de M. Spielmann, Bucureşti, 1988; vol. II/2 întocmit de L. Benjamin,

M. Spielmann, S. Stanciu, Bucureşti, 1990.

- Mehmed, Mustafa Ali, Un document turc concernant le Kharatch de Moldavie et de la

Valachie au XV-e siècle, în RESEE, V, 1-2, 1967, p. 265-274.

- Idem, Documente turceşti privind istoria României, vol. I (1455-1774), Bucureşti, Editura

Academiei RSR, 1976; vol. II (1774-1791), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1983; vol. III (1791-

1812), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1986.

- Mihail, Paul, Documente şi zapise moldoveneşti de la Constantinopol (1607-1806), Iaşi,

1948.



70

- Mihordea, V., Constantinescu Ioana, Istrati, Corneliu, Documente privind relaţiile agrare în

veacul al XVIII-lea, vol. II. Moldova, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1966.

- Miron, Vasile Gh., Mihai-Ştefan Ceauşu, Gavril Irimescu, Sevastiţa Irimescu, Din tezaurul

documentar sucevean (1393-1849), Bucureşti, 1983.

- Miron, Vasile Gh., Mihai-Ştefan Ceauşu, Ioan Caproşu, Gavril Irimescu, Suceava, file de

istorie. Documente privitoare la istoria oraşului, 1388-1918, vol. I, D.G.A.S, Bucureşti, 1989.

- Moldova în epoca feudalizmului, vol. I, Alcătuitori: P.G. Dmitriev, D.M. Dragnev, E.M.

Russev, P.V. Sovetov, Chişinău, Editura “Ştiinţa”, 1961; vol. II-V, Alcătuitori D.M. Dragnev, A.N.

Nichitici, I.L. Svetlicinaia, P.V. Sovetov, Chişinău, Editura “Ştiinţa”, 1978-1987; vol. VII, părţile I-II,

Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772-1773 şi 1774, Alcătuirea, cuvântul introductiv şi

comentariile de P.G. Dmitriev. Sub redacţia lui P.V. Sovetov, Editura “Ştiinţa”, Chişinău, 1975.

- Nussbächer, Gernot, Un document privind comerţul Braşovului cu Moldova la sfârşitul

secolului al XV-lea, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie > Iaşi”, vol. XXI

(1984), XXII/2 (1985), XXIII/1 (1986), XXV /1 (1988).

- Olinescu, Dionisie, Tabela statistică a Bucovinei din 1775, în “Buletinul Societăţii Regale

Române de Geografie”, 1895, anul XVI, trim. I şi II, p. 238-254.

- Papiu-Ilarian, Al., Tesaur de monumente istorice pentru România, vol. I, Bucureşti, 1862, vol.

II, Bucureşti, 1863, vol. III, Iaşi, 1864.

- Pascu, Ştefan şi Hanga, Vladimir, Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului

RPR, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958; vol. III, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1963.

- Reprezentanţa diplomatică a Moldovei la Constantinopol 30 august 1741-decembrie 1742.

Rapoartele inedite ale agenţilor lui Constantin Mavrocordat, ediţie de Ariadna Camariano-Cioran,

Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1985.

- Râşcanu, P., Întâia condică de orânduieli a lui Grigore Vodă Ghica, domnul Moldovei (1775),

în N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. XXII, Bucureşti, 1913.

- Idem, Socotelile veniturilor lui Alexandru C. Mavrocordat (Delibei) şi ale succesorului său

Alexandru I. Mavrocordat (Firares) pentru anii 1784-1787, în N. Iorga, Studii şi documente, vol. VI, p.

196-206.

- Sava, Aurel, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937.

- Idem, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti, 1944.

- Idem, Documente putnene, vol. I, Focşani, 1929, vol. II, Chişinău, 1931.

- Solomon, Constantin şi Stoide, C.A., Documente tecucene, vol. I-III, Bârlad, 1938-1941.

- Stefanelli, T.V., Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti,

1915.

- Sturdza-Şcheanu, D.C., Acte şi legiuiri privitoare la chestia ţărănească, seria I, vol. I Legi şi

acte de la Vasile Lupu până la Grigore Ghica şi Barbu Ştirbei, Bucureşti, 1907.

- Strempel, Gabriel, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. I-IV, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1978-1992.

- “Theodor Codrescu”. Revistă istorică scrisă de Gheorghe Ghibănescu, Iaşi, I-VI, 1915-1916,

1933-1936.

- Toderaşcu, Ion, Problema editării izvoarelor istorice medievale în istoriografia română, extras

din AŞUI, istorie, t. XXV, s. a III-a, 1974

- Idem, Din trecutul Mănăstirii Suceviţa. Documente inedite, în MMS, nr. 9-12, 1975, p. 766-

770.

- Idem, Crestomaţie de istorie medie a României, vol. I. Documente, Universitatea “Al. I.

Cuza”, Iaşi, 1977.

- Veliman, Valeriu, Relaţiile româno-otomane (1711-1821). Documente turceşti, Bucureşti,

1984.

- Veress, Andrei, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol.

I-XI, Bucureşti, 1929-1939.



c. IZVOARE NARATIVE (cronici, relaţii de călătorie)

- Antalffy, Andrei, Călătoria lui Evlia Celebi prin Moldova în 1659, în “Buletinul Comisiei Istorice

a României”, XII, 1932, p. 5-56.

- Bezviconi, Gheorghe Gh., Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947.

- Boscowich, Journal d’un voyage de Constantinopole en Pologne en 1762, Lausanne, 1772.

- Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice. Ediţie bilingvă

îngrijită, cu introduceri, postfeţe, note şi comentarii de acad. Radu Grigorovici. Prefaţă de Dumitru

Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998.

- Canta, Ioan, Letopiseţul Ţării Moldovei de la a doua până la a patra domnie a lui Constantin

vodă Mavrocordat (1741-1768), în M. Kogălniceanu, Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei şi

Valahiei, vol. III, 1874, p. 181-193.

- Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1973.



71

- Carra, Jean-Louis, Histoire de la Moldavie et de la Valachie avec une dissertation sur l’État

actuel de ces deux Provinces, în N.T. Orăşanu, Istoria Moldovii şi a Românii, Bucureşti, 1857.

- Călători străini despre Ţările Române, vol. I-VIII, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1968-1983 (vol. I, ed. Maria Holban; vol. II-V, redactor responsabil Maria Holban; vol.

VI, ed. M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Mustafa Ali Mehmet; vol. VII-VIII, redactor responsabil

Maria Holban).

- Călinescu, G., Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII-e-XVIII-e, în

Diplomatarium Italicum, II, 1925, p. 1-223.

- Costin, Miron, Opere, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958.

- Costin, Nicolae, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 şi de la 1709 la

1711, în Opere, I, ediţie C.A. Stoide şi I. Lăzărescu, cu prefaţă de G. Ivănescu, Iaşi, Editura “Junimea”,

1976.

- Cronica anonimă a Moldovei. 1661-1729 (Pseudo-Amiras). Studiu şi ediţie critică, de Dan

Simonescu, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1975.

- Cronici turceşti privind Ţările române. Extrase, vol. I, secolul XV – mijlocul secolului XVII.

Volum întocmit de Mihail Guboglu şi Mustafa Mehmet, Bucureşti, 1966; vol. II, secolul XVII – începutul

secolului XVIII. Volum întocmit de Mihail Guboglu, Bucureşti, 1974; vol. III, sfârşitul secolului XV –

începutul secolului XIX. Volum întocmit de Mustafa Mehmet, Bucureşti, 1980.

- Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 1695-1754. Ediţie îngrijită de Nestor

Camariano şi Ariadna Camariano, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1965.

- Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI, publicate de Ioan Bogdan. Ediţie revăzută şi

completată de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959.

- Drăghici, Manolache, , Istoria Moldovei pe timp de 500 ani (până în zilele noastre), vol. I-II,

Iaşi, 1857.

- Erbiceanu, Constantin, Cronicarii greci carii au scris despre români în epoca fanariotă,

Bucureşti, 1888.

- Giurescu, C.C., Le voyage de Niccolò Barsi en Moldavie 1633, Paris-Bucureşti, 1925.

- Hacquet, B., Neuere physikalisch-politische Reisen in den Jahren 1788-1789. Durch die

dacischen und sarmatischen oder nordlichen Karpaten, I, Nürenberg, 1790.

- Iorga, Nicolae, Călători, ambasadori şi misionari în ţările noastre, Bucureşti, 1899.

- Idem, Voyageurs françois dans l’Orient européen, Paris, 1928.

- Ingigian, Hugas, Mărturii armeneşti despre români. Valahia şi Moldova. Cu prefaţă de H.D.

Siruni în AARMSI, seria II, tom IX, mem. 8, Bucureşti, 1929.

- Agrigoroaiei I., Gh. Buzatu, V. Cristian (coordonatori), Românii în istoria universală, vol. III/3,

Izvoare străine pentru istoria românilor. Volum îngrijit de Ştefan S. Gorovei, Universitatea “Al.I. Cuza”,

Iaşi, 1980.

- Katsaitis, Markos Antonios, Călătorie de la Constantinopol la Iaşi şi de la Iaşi la Bucureşti în

anul 1742, în vol. Saeculum, Editura Junimea, Iaşi, 1978, p. 55-110.

- Kogălniceanu, Pseudo-Enache, Canta, Ioan, Cronici moldoveneşti. Ediţie critică de Aurora

Ilieş şi Ioana Zmeu, Bucureşti, Editura Minerva, 1987.

- Lăzărescu, Dan A., Imaginea României prin călători, vol. I (1716-1789), Bucureşti, Editura

Sport-Turism, 1985; vol. II (1789-1821), Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1986.

- Muste, N., Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia lui Istrate Dabija până la a treia domnie a

lui Mihai Racoviţă (1662-1729), în M. Kogălniceanu, Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei şi

Valahiei, ediţia a II-a, tom. III, Bucureşti, 1874.

- Neculce, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei şi o Samă de cuvinte, ediţia a II-a, îngrijită de Iorgu

Iordan, Bucureşti, 1959.

- Panaitescu, P.P., Călători poloni în Ţările Române, Bucureşti, 1930.

- Paul de Alep, Călătoriile Patriarhului Macarie de Antiohia în ţările române (1653-1658),

traducere de Emilia Cioran, Bucureşti, 1900.

- Popa-Lisseanu, G., Fontes Historiae Daco-Romanorum (Izvoarele Istoriei Românilor), text

latin, traducere românească şi comentarii, 15 volume, Bucureşti, 1934-1939.

- Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a II-a, îngrijită de P.P. Panaitescu,

Bucureşti, 1958.

- Urechia, V.A., Codex Bandinus. Memoriu asupra scrierii lui Bandini de la 1646, Bucureşti,

1895.

- Uricariul, Axintie, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, ediţie critică şi studiu

introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1993.

- Wolf, Andreas, Beitrage zu einer statistisch-historischen Beschreibung der Fürsienthums

Moldau, Bd. I-II, Hermannstadt, 1805.



LUCRĂRI SPECIALE ŞI GENERALE





72

- Ablai, Mehmet Necati, Denumirea “tătar” în istoriografia universală, în vol. Originea tătarilor.

Locul lor în România şi în lumea turcă (coordonator Tahsin Gemil), Editura Kriterion, Bucureşti, 1997.

- Agache, Dumitru, Veniturile şi cheltuielile Mănăstirii Sf. Spiridon din Iaşi între anii 1771 şi

1823, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie > Iaşi”, tom. XV (1978), p. 335-

351.

- Agrigoroaiei, Ion, Toderaşcu, Ion (coordonatori), Istoria românilor. Compendiu, Editura

“Cultura fără Frontiere”, Iaşi, 1996.

- Alexandrescu-Dersca Bulgaru, M.M., A propos d’un firman du sultan Mustafa III. Contribution

à l’étude des rapports d’economie dirigée turco-roumaine au XVIII-e siècle, în “Balcania”, VII (1944),

nr. 2, p. 363-391.

- Idem, Economia agrară a Ţării Româneşti şi Moldovei descrisă de călătorii străini (sec. XV-

XVII), în “Studii. Revistă de Istorie”, 21 (1968), nr. 5, p. 843-864.

- Idem, Rolul hatiserifurilor de privilegii în limitarea obligaţiilor către Poartă (1774-1802) în

“Studii. Revistă de Istorie”, 11 (1958), nr. 6, p. 101-121.

- Arion, Dinu C., Încercare asupra domeniului eminent în Principatele Munteniei şi Moldovei în

sec. XV şi XVI, în vol. Închinare lui N. Iorga, cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, Cluj, 1931, p. 20-

23.

- Asdrachas, Spyros, Fiscalité et monnétarisation dans les économies villageoises balkaniques

IX-e-XV-e siécles, în vol. L’argent et la circulation des capitaux dans les pays méditerranéens (XVI-e-

XX-e siècles), Nice, 1981.

- Aymard, Maurice, Monnaie et économie paysanne, în L’argent et la circulation des capitaux

dans les pays méditerranéens (XV-e-XX-e siècles), Nice, 1981, p. 121-134.

- Aurelian, P.S., Schiţe asupra stării economice a României în secolul al XVIII-lea, în “Analele

Academiei Române”, seria II, tom III, secţiunea II, Memorii, Bucureşti, 1882, p. 73-176.

- Babinger, Franz, Cel dintâi bir al Moldovei către sultan, (extras din Omagiu fraţilor Alexandru

şi Ion Lapedatu), Bucureşti, 1936.

- Balan, Teodor, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960.

- Băicoianu, I.C., Geschichte der rumänische Zollpolitik seit dem 14 Jahrhundert bis 1874,

Stuttgart, 1896.

- Berza, M., Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în secolele XV-XVIII, în “Studii şi Materiale de

Istorie Medie”, II (1957), p. 7-47.

- Berza, M., Stoicescu, N., Marcu, L., Organizarea statului feudal, în “Studii. Revistă de Istorie”,

15, 1962, p. 1479-1490.

- Bîrnea, P.P., Seliskie poseleniia Moldavii XV-XVII v.v., Kişinev, 1969.

- Blaj, Pavel, Iosep, Ioan, Contribuţii la cunoaşterea braniştilor din Bucovina, în “Suceava”, vol.

XVII-XVIII, 1990-1991-1992, p. 90-104.

- Bobulescu, C., Din trecutul Mănăstirii Neamţ. Răvaşe gospodăreşti (1764-1794), în vol. I.P.S.

Arhiepiscop şi Mitropolit Nicodim patriarhul României. Prinos la sărbătoarea a 80 de ani, Bucureşti,

1946, p. 85-108.

- Bocăneţu, Al., Istoria oraşului Cernăuţi pe timpul Moldovei, Cernăuţi, 1933.

- Bogdan, I., Despre cnejii români, în “Analele Academiei Române”. Memoriile Secţiunii Istorice,

tom XXVI, 1903, p. 13-44.

- Braudel, Fernand, Timpul lumii, vol. I-II, Bucureşti, 1989.

- Idem, Structurile cotidianului. Posibilul şi imposibilul, vol. I, Bucureşti, 1984.

- Idem, Jocurile schimbului, vol. I-II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985.

- Idem, Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, vol. I-II, Bucureşti, 1985.

- Brătianu, Gheorghe I., Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele Române, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1995.

- Idem, Servage de la glèbe et le régime fiscal. Essai d’histoire comparée romaine slave et

byzantine, Paris, 1938.

- Idem, Originile şi formarea unităţii româneşti, Traducere de Maria Pavel, Ediţie, studiu

introductiv şi note de Ion Toderaşcu, Ed. Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi, 1998.

- Brătescu, G., Epidemiile şi consecinţele lor demografice, în “Revista de Istorie”, 5, 1984, p.

432-434.

- Brezoianu, Ioan, Vechile instituţii ale României (1327-1866), Bucureşti, 1882.

- Bucur, Corneliu, Invariantă şi variabilitate în păstoritul tradiţional (Despre momentul apariţiei,

cauzele şi caracterul transhumanţei pastorale a românilor), în “Anuarul Muzeului Etnografic al

Transilvaniei”, Cluj-Napoca, 1978, X, p. 125-146.

- Bulat, T.G., Boieriile-slujbe în ţările româneşti la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al

XIX-lea, în “Arhivele Basarabiei”, Chişinău, IV, nr. 3, 1932, p. 32-46.

- Burlacu, Gh., Contribuţii la cunoaşterea Cobîlei de pe Siretul Mijlociu (sec. XV-XIX), în

“Carpica”, Bacău, XVI (1984), p. 152-173; XVII (1985), p. 122-149.

- Butură, Valer, Etnografia poporului român, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978, p. 201-241.



73

- Camariano-Cioran, Ariadna, Rapoartele inedite ale capuchehaialelor lui Constantin

Mavrocordat (august 1741 – decembrie 1742), în “Studii. Revistă de Istorie”, 14 (1961), nr. 4, p. 939-

968.

- Caproşu, I., Despre politica internă a lui Radu Mihnea şi răscoalele ţărăneşti din prima lui

domnie în Moldova (1616-1619), în “Studii şi Cercetări Ştiinţifice”, Istorie, Iaşi, an XIII (1962), fasc. 1,

p. 81-104.

- Ceauşu, Mihai-Ştefan, Evoluţii etno-demografice în Bucovina la sfârşitul sec. al XVIII-lea-

începutul sec. al XIX-lea, în “Codrul Cosminului”, seria nouă, Suceava, nr. 3-4 (13-14), 1997-1998, p.

99-104.

- Cernovodeanu, Paul, Les échanges économiques dans l’évolution des relations roumano-

turques (XV-e – XVIII-e siècles), în “Revue des Etudes Sud-Est Européennes” XVI (1978), nr. 1, p. 81-

90.

- Idem, Societatea feudală românească văzută de călători străini (secolele XV-XVIII), Bucureşti,

1973.

- Idem, Comerţul Ţărilor Române în secolul al XVII-lea, în “Revista de Istorie”, 6/1980, p. 1071-

1098

- Chaunu, Pierre, Civilizaţia Europei clasice, vol. I-III, traducere de Adrian Alexandru Dobrescu

şi Maria Gheorghe, vol. I, Bucureşti, 1989.

- Cicanci, Olga, Aspecte din viaţa robilor de la Mănăstirea Secul în veacurile XVII-XVIII, în

“Studii şi Articole de Istorie”, X (1967), p. 155-172.

- Cihac, A. de, Dictionnaire d’etimologie daco-romane. Eléments slaves, magyars, turcs, gréco-

moderne et albannais, Frankfurt/Main, 1879.

- Cihodaru, C., Alexandru cel Bun, Iaşi, Editura Junimea, 1984.

- Idem, Braniştile şi problema rezervei senioriale în Moldova, în “Analele Ştiinţifice ale

Universităţii > Iaşi”, serie nouă, secţiunea III (ştiinţe sociale), tom. III (1957), fasc. 1-2, p.

30-54.

- Idem, Cîteva constatări în legătură cu proprietatea feudală şi situaţia ţărănimii din Moldova în

a doua jumătate a secolului al XV-lea, în “Studii şi Cercetări Ştiinţifice”, istorie, Iaşi, XII (1961), fasc. 1,

p. 31-66.

- Idem, Contribuţii la cunoaşterea obştii ţărăneşti în Moldova, în “Studii şi Cercetări Ştiinţifice”,

Istorie, Iaşi, 7 (1956), fasc. 1, p. 1-34.

- Idem, Forme de proprietate feudală în Moldova, în “Studii şi Cercetări Ştiinţifice”, seria III

(ştiinţe sociale), Iaşi, fasc. 3-4/1955, p. 1-30.

- Idem, Răscoala din anul 1653 din Moldova, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie

> Iaşi”, tom. I (1964), p. 55-85.

- Ciobanu, Veniamin, Aspecte ale relaţiilor comerciale dintre Moldova şi Polonia în secolul al

XVIII-lea, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie > Iaşi”, tom VIII (1971), p.

119-144.

- Idem, Ţările Române şi Polonia. Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1965.

- Ciurea, D., În legătură cu problema monopolului feudal în Moldova (câteva date noi şi

precizări), în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie > Iaşi”, tom I (1964), p. 139-

145.

- Idem, Evoluţia aşezărilor şi a populaţiei rurale din Moldova în secolele XVII-XVIII, în “Anuarul

Institutului de Istorie şi Arheologie > Iaşi”, tom. XIV (1977), p. 123-156.

- Idem, Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), în “Anuarul

Institutului de Istorie şi Arheologie > Iaşi”, tom. II (1965), p. 143-235.

- Columbeanu, Sergiu, Grandes exploitations domaniales en Valachie au XVIII-e siècle,

Bucarest, Editura Academiei RSR, 1974, p. 93-102.

- Confino, Michael, Domaines et seigneurs en Russie, vers la fin du XVIII-e siècle. Études des

structures agraires et de mentalités économiques, Collection historique de l’Institut d’Études Slaves,

tom. XVIII, Paris, 1963.

- Constantinescu, Ioana, Aspecte ale destrămării feudalismului în Ţara Românească şi Moldova

la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Oamenii de scuteală, în “Studii şi

Materiale de Istorie Medie”, IX (1978), p. 9-41.

- Constantinescu, N.N., Populaţie, istorie, economie, în “Revista de Statistică”, V, 1988, p. 10-

14.

- Constantiniu, Florin, Constantin Mavrocordat, Bucureşti, Editura Militară, 1985.

- Idem, Instaurarea regimului fanariot în Moldova şi Ţara Românească şi trăsăturile sale

caracteristice, în “Studii şi Articole de Istorie”, tom. XLV-XLVI (1982), p. 222-230.

- Idem, Reformele lui Constantin Mavrocordat în Moldova şi Ţara Românească, în “Studii şi

Articole de Istorie”, tom. XX (1972), p. 28-35.

- Constantiniu, Fl., Papacostea, Şerban, Les réformes des prémiers prince Pfanariotes en

Moldavie et en Valachie; essai d’interpretation, în “Balkan Studies”, XIII, 1972, I, p. 84-118.



74

- Corivan, N., Grămadă, I., Despre gospodăria feudală din Moldova în prima jumătate a

secolului al XVIII-lea, în “Studii şi Materiale de Istorie Medie”, V (1962), p. 257-279.

- Costăchel, Valeria, Panaitescu, P.P., Cazacu, A., Viaţa feudală în Ţara Românească şi

Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1957.

- Cristea, Valeriu, Introducere în opera lui Ion Neculce, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974, p. 89-110.

- Cronţ, Gh., Instituţiile medievale româneşti, Bucureşti, 1969.

- Dan, Dimitrie, Cronica Episcopiei de Rădăuţi, Viena, 1912.

- Dan, M., Goldenberg, S., Bistriţa în secolul al XVI-lea şi relaţiile ei comerciale cu Moldova, în

“Studia Universitatis Babes-Bolyai”, Cluj, seria Historia, fasc. 2, Cluj, 1964, p. 23-83.

- David, Gh., Petru Şchiopul, Bucureşti, Editura Militară, 1984.

- Diaconu, Gh., Despre rolul curţilor boiereşti în organizarea militară a Moldovei în veacurile

XIV-XV, în “Studii şi Referate Privind Istoria României”, 1, 1954, p. 551-571.

- Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1975.

- Dmitriev, P.G., Narodonaselenie Moldavii (Po materialam perepisei 1772-1773, 1774 i 1803

gg), Izdatelistvo “Ştiinţa”, Kişinev, 1973.

- Donat, I., L’analise geographique dans l’histoire, în “Revue Roumaine d’Histoire”, XIV, 1975,

2, p. 211-239.

- Dragnev, D.M., Seliskoe hoziaistvo feodalinoi Moldavii (koneţ XVII-nacealo XIX v.v.), Kişinev,

1975.

- Duby, Georges, L’économie rurale et la vie des campagnes dans l’Occident médieval, Paris,

1962.

- Emandi, Emil. I, Ceauşu, Şt.M., Petcu, Aurelia, Câteva aspecte de geografie istorică privind

repartiţia resurselor agro-silvice în Bucovina (sec. XVIII-XIX), în “Suceava”, vol. XIII-XIV, 1987.

- Erbiceanu, C., Istoria Mitropoliei Moldaviei şi Sucevei şi a Catedralei Mitropolitane din Iaşi,

Bucureşti, 1888.

- Filitti, I.C., Oameni dependenţi şi cultivatori liberi în Principatele Române în secolele XV-XVII,

Bucureşti, 1933.

- Idem, Opere alese, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985 (ediţie Georgeta Penelea).

- Idem, Proprietatea solului în Principatele Române până la 1864, Bucureşti, 1935.

- Idem, Despre reforma financiară a lui Constantin vodă Mavrocordat, Bucureşti, 1928.

- Fotino, D., Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţării Româneşti şi a Moldovei, vol. I-

III, trad. G. Sion, Bucureşti, 1859.

- Fourquin, Guy, Histoire économique de l’Occident médiéval, Paris, 1979.

- Galben, A.I., Nekotorâe certî moldavskogo feodalinogo prava v period tureţko-fanariotskogo

gospodstva, în vol. Moldavskii feodalizm, obşcee i osobennoe (istoriia i kulitura), Kişinev, 1991, p.

263-277.

- Gemil, T., Date noi privind haraciul Ţărilor Române în secolul al XVII-lea, în “Revista de

Istorie”, 30 (1977), nr. 8, p. 1433-1446.

- Ghibănescu, Gh., Catastihul Iaşilor din 1755, în “Ioan Neculce”, Buletinul Muzeului Municipal

din Iaşi, I, fasc. 1, 1920, p. 5-40.

- Idem, Catastihul vămilor Moldovei (1765), în “Ioan Neculce”, Buletinul Muzeului Municipal din

Iaşi, I, fasc. 2, 1922, p. 193-239.

- Idem, Slovar slavo-român, Iaşi, 1911.

- Giurescu, Constantin, Studii de istorie. Antologie, îngrijire de ediţie şi introducere de Dinu C.

Giurescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1993.

- Idem, Împrumuturi cumane în limba română: odaie şi cioban, în “Studii şi Cercetări

Lingvistice”, XII, 1961, nr. 2, p. 205-214.

- Giurescu, C.C., Contribuţii la studiul originilor şi dezvoltării burgheziei române, până la 1848,

Bucureşti, 1972.

- Idem, Istoria românilor, vol. II-III, Bucureşti, 1943-1946.

- Idem, Probleme controversate în istoriografia română, Bucureşti, 1977.

- Idem, Istoria românilor. Instituţiile vechi româneşti, Curs universitar, 1926-1927, Bucureşti,

1927 (litografiat).

- Idem, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al

XVI-lea, Editura Enciclopedică, ediţia a II-a, Bucureşti, 1997.

- Giurescu, C.C. şi Giurescu, Dinu C., Istoria românilor, vol. I-II, Bucureşti, 1974, 1976.

- Giurescu, Dinu, C., Ion vodă cel Viteaz, Bucureşti, 1974.

- Gonţa, Al., Domeniile feudale şi privilegiile mănăstirilor moldoveneşti în timpul domniei lui

Ştefan cel Mare, în “Biserica Ortodoxă Română”, LXXV (1957), p. 438-455.

- Idem, Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania în secolele XIII-XVII, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, ediţie, prefaţă, bibliografie şi indice de I. Caproşu, Bucureşti, 1989.

- Idem, Satul în Moldova medievală. Instituţiile, ediţie Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 1986.





75

- Idem, Studii de istorie medievală, Texte selecţionate şi pregătite pentru tipar de Maria

Magdalena Szekely şi Ştefan S. Gorovei. Cu un cuvânt introductiv de Ioan Caproşu, Editura

“Dosoftei”, Iaşi, 1998.

- Idem, Românii şi Hoarda de Aur, 1241-1502, München, 1983.

- Gorovei, Şt., Moldova în “Casa Păcii”. Pe marginea izvoarelor privind primul secol de relaţii

moldo-otomane. În “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie > Iaşi”, tom. XVII,

1980, p. 629-667.

- Idem, Muşatinii, Bucureşti, 1976.

- Idem, Petru Rareş, Bucureşti, Editura Militară, 1982.

- Idem, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi,

1997.

- Grousset, R., L’empire mongol (1er phase), Paris, 1941.

- Grecov, B.D., Iacubovschi, A.I., Hoarda de Aur şi decăderea ei, Bucureşti, 1953.

- Grecul, F.A., Agrarnâe otnoşeniia v Moldavii v XVI – pervoi polovine XVII vv., Kişinev, 1961.

- Grigoraş, N., Instituţii feudale din Moldova. I. Organizarea de stat până la mijlocul secolului al

XVIII-lea, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1971.

- Idem, Marea răscoală populară din Moldova dintre 1671-1672, în “Studii şi Cercetări

Ştiinţifice” Istorie, Iaşi, 13 (1962), nr. 2, p. 209-239.

- Idem, Robia în Moldova (de la întemeierea statului până la mijlocul secolului al XVIII-lea), în

“Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie > Iaşi”, IV (1967), p. 31-81 şi V (1968), p.

43-87.

- Idem, Starea vecinilor din Moldova între anii 1626 şi răscoala lor , în “Studii şi Cercetări

Ştiinţifice”, Istorie-filologie, Iaşi, 5 (1954), nr. 3-4, p. 419-438.

- Idem, Ţara Românească a Moldovei de la întemeierea statului până la Ştefan cel Mare (1359-

1457), Iaşi, Editura Junimea, 1978.

- Idem, Reformele cu caracter administrativ ale lui Constantin Mavrocordat, în “Cercetări

Istorice” (serie nouă), VII, Iaşi, 1976, p. 123-164.

- Idem, Dregătorii târgurilor moldoveneşti şi atribuţiile lor până la Regulamentul Organic, Iaşi,

1942.

- Hanga, Vladimir, Contribuţii la problema imunităţii feudale pe teritoriul patriei noastre, în

“Studia Universitatis Babes-Bolyai”, Jurisprudenţia, Cluj, 1960, fasc. 2, p. 29-52.

- Hasdeu, B.P., Originile păstoriei la români, în “Columna lui Traian”, V (1874), p. 97-107, 173-

177, 234-235.

- Heers, Jacckues, L’Occident aux XIV-e et XV-e siècles. Aspects économiques et sociaux,

Paris, 1963.

- Herseni, Traian, Probleme de sociologie pastorală, Bucureşti, 1941.

- Heyd, W., Histoire du commerce du Levant au moyen âge, vol. I-II, Leipzig, 1951.

- Histoire genèrale des civilisations dirigée par M. Crouzet, vol. IV, Paris, 1967.

- Iacobescu, Mihai, Din istoria Bucovinei, vol. I (1774-1862), Ed. Academiei Române, Bucureşti,

1993.

- Inalcik, Halil, Imperiul otoman. Epoca clasică 1300-1600, Ediţie şi studiu introductiv de Mihai

Maxim. Traducere, notă, completarea glosarului şi indicelui de Dan Prodan, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1996.

- Iordache, Gh., Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României. Studiu etnologic, vol. II, Craiova,

Editura Scrisul românesc, 1986.

- Iordăchescu, V.Th., Evoluţia politicei şi legislaţiei vamale a României de la 1408-1886, vol. I,

Bucureşti, 1934.

- Iorga, Nicolae, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, Bucureşti, 1908.

- Idem, Istoria comerţului românesc, vol. I-II, Bucureşti, 1925.

- Idem, Istoria poporului românesc, Bucureşti, 1985 (ediţie Georgeta Penelea).

- Idem, Istoria românilor, vol. III-VII, Bucureşti, 1937-1938.

- Idem, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981.

- Idem, O gospodărie moldovenească la 1777 după socotelile cronicarului Ioniţă Canta,

Bucureşti, 1928.

- Idem, Opere economice, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1982.

- Idem, Relaţiile comerciale ale ţărilor române cu Lembergul, în “Economia Naţională”, an XXIV

(1900).

- Idem, Studii asupra Evului mediu românesc, ed. Şerban Papacostea, Bucureşti, 1984.

- Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar (coordonatori Ovid Sechelarie şi Nicolae

Stoicescu), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988.

- Iosep, Ioan, Un fenomen inedit: transhumanţa câmpulungeană, în “Codrul Cosminului”, serie

nouă, nr. 1(11), Suceava, 1995, p. 285-294.



76

- Isac, V., Despre originea alcătuirii unor condici de documente privind proprietăţile bisericeşti

din Moldova, în “Revista Arhivelor”, 1960, nr. 1, p. 278-281.

- Istoria bisericii române (coordonator Gh. Moisescu), vol. I-II, Bucureşti, 1957-1958.

- Istoria dreptului românesc (coordonator Ioan Ceterchi), vol. I, Bucureşti, Editura Academiei

RSR, 1980; vol. II, partea I, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1983.

- Istoria oraşului Iaşi (sub red. Constantin Cihodaru, Gh. Platon), vol. I, Iaşi, Editura Junimea,

1980.

- Istoria oraşului Roman (1392-1992), coordonarea volumului Gh. David, Constantin Botez şi V.

Ursachi, Societatea culturală “Roman – 600”, Roman, 1992.

- Istoria României, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1962; vol. III, Bucureşti, Editura

Academiei RPR, 1964.

- Istrati, Corneliu, Aspecte ale agriculturii într-o gospodărie boierească din Moldova la mijlocul

secolului al XVIII-lea, în “Cercetări Agronomice în Moldova”, Iaşi, III (1970), 2, p. 136-147.

- Idem, Despre diferenţierea ţărănimii clăcaşe în regiunea de munte a Moldovei la sfîrşitul

secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în “Studii şi Cercetări Ştiinţifice”, Istorie, Iaşi, XII

(1961), fasc. 1, p. 117-132.

- Idem, Relaţiile dintre ţărani şi stăpânii moşiilor în regiunea de munte a Moldovei în perioada

de destrămare a feudalismului şi de apariţie a relaţiilor capitaliste. Rezumatul tezei de doctorat, Iaşi,

1979.

- Iutiş, Gh., Mişcări sociale în Ţara Moldovei în prima jumătate a sec. al XVII-lea. Geneză şi

caracteristici, extras din AŞUI, 1989, p. 29-32.

- Jirecek, C., Geschichte der Bulgaren, Praga, 1876.

- Idem, Geschichte der Serben, Gotha, 1911.

- Idem, La civilisation serbe au Moyen Âge, traducere din limba germană de Louis Eisenman,

Paris, 1920

- Kaindl, R.Fr., Geschichte der Bukowina, Cernăuţi, 1903

- Karadja, Marcello C., Principatele Române văzute de un funcţionar turc din veacul al XVIII-lea,

în “Arhivele Olteniei”, XII (1933), nr. 67-68, p. 263-278.

- Kopanev, A.I., Krestijanstvo russkogo Severa v XVI v, Nauka, 1978.

- Kula, Witold, Théorie économique du sistème féodal. Pour un modèle de l’économie polonaise

16-e-18-e siècles, Paris, 1970.

- Idem, L’histoire économique de la Pologne au XVIII-e siècles, în Acta poloniae historica 1961,

p. 133-146.

- Lehr, Lia, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi

prima jumătate a secolului al XVII-lea, în “Studii şi Materiale de Istorie Medie”, tom. IV (1966), p. 223-

306.

- Idem, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în

“Studii. Revistă de Istorie”, 21 (1968), nr. 1, p. 29-51.

- Leon G. N., Istoria economiei publice la români, Bucureşti, 1924.

- Léon, Pierre, Histoire économique et sociale du monde, vol. I-III, Paris, A Colin, 1978.

- L’histoire de l’écomonie roumaine. De l’origine jusqu’a la deuxième guerre mondiale, sous la

coordonation de N.N. Constantinescu, Bucureşti, 1996.

- Ligor, Al., Prin Moldova în timpul lui Vasile Lupu, Bucureşti, 1987.

- Idem, Aspecte demografice din principalele aşezări urbane moldovene consemnate de

călătorii străini în anii domniei lui Vasile Lupu, în “Revista de Istorie”, 1, 1976, p. 63-92.

- Manolescu, Radu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul. Secolele XIV-XVI,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965.

- Maxim, Mihai, Recherches sur les circonstances de la majoration du kharadj de la Moldavie

entre les années 1538-1574, în “AJESEE Buletin”, X (1972), nr. 2, p. 233-261.

- Idem, Regimul economic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în a doua

jumătate a secolului al XVI-lea, în “Revista de Istorie”, tom. 32 (1979), nr. 9, p. 1731-1755.

- Idem, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în evul

mediu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.

- Idem, Haraciul moldovenesc în epoca lui Dimitrie Cantemir, în “Analele Universităţii

Bucureşti”, Istorie-Filozofie-Drept, XXIII, 1974, p. 69-78.

- Idem, Obligaţiile militare, în muncă şi transport ale Moldovei şi Ţării Româneşti faţă de Poartă

în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în “Analele Universităţii Bucureşti”, Istorie, XXVIII, 1979, p.

99-109.

- Idem, Considérations sur la circulation monétaire dans les pays roumains et l’Empire ottoman

dans la seconde moitié du XVI-e siècle, în “Revue des Etudes Sud-Est Européennes”, XIII, nr. 3,

1975.

- Mărieş, Stela, Supuşii străini din Moldova în perioada 1781-1862, Iaşi, Universitatea “Al.I.

Cuza”, 1988.



77

- Mândrescu, S., Elemente ungureşti în limba română, Bucureşti, 1892.

- Mehmet, Mustafa Ali, O nouă reglementare a raporturilor Moldovei şi Ţării Româneşti faţă de

Poartă la 1792 (O carte de lege – kanunnamé – în limba turcă), în “Studii. Revistă de Istorie”, 20

(1967), nr. 4, p. 691-708.

- Melchisedek, episcopul, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire. După

documentele episcopiei şi alte monumente ale Ţărei, Bucureşti, 1869.

- Idem, Chronica Romanului şi a Episcopiei de Roman după documentele naţionale române şi

streine, edite şi inedite, vol. I-II, Bucureşti, 1874-1875.

- Meteş, Ştefan, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, ediţia a II-a, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.

- Idem, Păstori ardeleni în Principatele Române, Arad, 1925.

- Mihăilă, Gh., Împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Bucureşti, 1960.

- Idem, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. X-începutul sec. XVII), Bucureşti, 1974

- Mihordea, V., Les obligations des “vecini” envers leurs maîtres entre 1650 et 1749, în

“Nouvelles Etudes d’Histoire”, 3, 1965, p. 153-169.

- Idem, Relaţiile agrare din secolul al XVIII-lea în Moldova, Bucureşti, Editura Academiei RSR,

1968.

- Miklosich, Fr., Lexicon paleo sloveniko-graeco-latinum, Viena, 1862-1865.

- Idem, Dictionnaire des six langues slaves, Moscova-Viena, 1885.

- Minea, Ilie, Aron vodă şi vremea sa, în “Cercetări Istorice”, Iaşi, an. VIII-IX (1932-1933), nr. 1,

p. 104-184.

- Idem, Reforma lui Constantin vodă Mavrocordat, în “Cercetări Istorice”, an II-III (1926-1927),

Iaşi, p. 97-248.

- Mioc, Damaschin, Despre modul de impunere şi percepere a birului în Ţara Românească pînă

la 1632, în “Studii şi Materiale de Istorie Medie”, II, 1957, p. 41-119.

- Idem, La répartition des charges fiscales et le poids de la fiscalité sur les différents groupes

sociaux et économiques à la fin du XVII-e siècle en Valachie, în vol. L’Impôt dans le cadre de la ville et

de l’Etat. Collection Histoire, Bruxelles, 1966, nr. 13, p. 296-316.

- Idem, La montant du “bir” en Valachie au XVII-e siècle, în “Revue Roumaine d’Histoire”, 2

(1963), nr. 1, p. 73-99.

- Idem, Les assamblées d’états et la fiscalité en Valachie et en Moldavie, în “Revue Roumaine

d’Histoire”, V (1966), nr. 2, p. 197-233.

- Idem, Originea şi funcţiile birului în Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XV-lea, în

“Studii şi Referate privind Istoria României”, vol. I, Bucureşti, 1954, p. 641-662.

- Idem, Reforma fiscală din vremea domniei lui Matei Basarab, în “Studii. Revistă de Istorie”, 12

(1959), nr. 2, p. 54-85.

- Mioc, D., Ştefănescu, Şt., Chircă, H., L’evolution de la rente féodale en Valachie et en

Moldavie aux XIV-XVII-e siècles, în “Revue Roumaine d’Histoire”, I (1962), nr. 1, p. 39-60.

- Idem, L’evolution de la rente feodale en Valachie et en Moldavie aux XIV-XVIII-e siècles, în

“Nouvelles Etudes d’Histoires”, vol. II, 1980, p. 221-252.

- Mohov, N.A., Istoriia formirovaniia moldavskogo naroda, “Cartea moldovenească”, Chişinău,

1978.

- Moisuc, Elena, Câteva date economice privind moşiile din Moldova ale Fondului bisericesc

bucovinean, în “Revista Arhivelor”, an L, vol. XXXV, nr. 1/1973, p. 3-14.

- Moldavskii feodalizm. Obşcee i osobennoe (otv. redactor P.V. Sovetov), Kişinev, 1981.

- Mols, R., Introduction à la démographie historique des villes d’Europe du XIV-e au XVIII-e

siècle, t. I, Louvain, 1954

- Monoranu, Octav şi Emandi, Emil, Unele aspecte ale relaţiilor comerciale dintre Bistriţa şi

ţinutul Sucevei în evul mediu, în “Suceava”, Anuarul Muzeului judeţean, V (1978), p. 253-267.

- Murariu, Ioan, Comerţul intern al Moldovei la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi primele decenii

ale secolului al XIX-lea. Rezumatul tezei de doctorat, Iaşi, 1978.

- Idem, Iarmaroace şi târguri săptămânale în Moldova (1774-1832), în “Hierasus. Anuarul

Muzeului judeţean Botoşani”, 1981, p. 137-145.

- Idem, Obligaţiile şi privilegiile negustorilor din Moldova între anii 1774-1832, în “Memoria

Antiquitatis” – Muzeul de Istorie Piatra Neamţ, IX-XI (1977-1979), Piatra Neamţ, 1985, p. 341-346.

- Idem, Ţinutul Bacău în secolele XV-XIX, în “Carpica”, Bacău, vol. XVI, 1984 şi vol. XVII, 1985.

- Idem, Preţurile cu care se vindeau unele mărfuri în Moldova la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

începutul secolului al XIX-lea, în “Carpica”, Bacău, VII (1975), p. 123-148.

- Idem, Raporturile economice dintre Moldova şi Imperiul Otoman între anii 1774-1829, în

“Carpica”, Bacău, VIII (1976), p. 281-297.

- Idem, Veniturile şi cheltuielile unei familii boiereşti din Moldova între anii 1782-1789, în

“Carpica”. Muzeul de Istorie Bacău, 1973-1974, VI, p. 107-113.





78

- Murgescu, Bogdan, Impactul conjuncturii europene asupra comerţului românesc în a doua

jumătate a sec. al XVII-lea (I) şi (II), în “Revista de Istorie”, 5, 1988, p. 514-524 şi 6, 1988, p. 587-596.

- Idem, Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea, Ed. Enciclopedică,

Bucureşti, 1996.

- Murgescu, Costin, Drumurile unităţii româneşti. Drumul oilor. Drumurile negustoreşti, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

- Nădejde, Ioan şi Nădejde-Gesicante, Amelia, Dicţionar latin-român, pentru licee, seminarii şi

universităţi, ed. XX, Ed. Naţională, f.a.

- Neamţu, Vasile, Comerţul cu piei şi prelucrarea lor în Moldova în secolele XV-XVII. Contribuţii

la istoria economică a Moldovei, în “Studii şi Cercetări Ştiinţifice”, Iaşi, an II (1951), fasc. 1-2, p. 531-

549.

- Idem, Contribuţii la cunoaşterea meşteşugurilor ieşene legate de alimentaţia populaţiei în

secolul al XVII-lea, în “Analele Ştiinţifice ale Universităţii > Iaşi” (serie nouă), secţiunea a

III-a, Istorie, tom. XVII (1971), fasc. 2, p. 222.

- Idem, Frământări sociale în oraşul Iaşi în primele decenii ale secolului al XVII-lea, în “Analele

Ştiinţifice ale Universităţii > Iaşi” istorie-filologie, IX (1963), p. 57-69.

- Idem, Răscoala din Moldova din primăvara anului 1633, în “Analele Ştiinţifice ale Universităţii

> Iaşi”, ştiinţe sociale, tom. II (1956), fasc 1-2, p. 19-34.

- Idem, Istoria oraşului Baia (Civitas Moldaviensis), Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1997.

- Neamţu, Eugenia, Neamţu, Vasile, Cheptea, Stela, Oraşul medieval Baia în secolele XIV-XVII,

vol. I-II, Editura Junimea, Iaşi, 1980, 1984.

- Negrei, Ion A., Soţialinâe protivoreciia v moldavskom sele vo vtoroi polovine XVII – seredine

XVIII vv. (pobeghi krestijan v usloviah preimucestvennogo razvitiia gosudarstvennîh form feodalizma),

în vol. Moldavskii feodalizm. Obşcee i osobennoe, Kişinev, 1991, p. 213-234.

- Negruţi-Munteanu Ecaterina, Breslele de slujitori din Moldova în perioada de destrămare a

feudalismului şi de început a capitalismului (1749-1822), Cluj, 1969. Rezumatul tezei de doctorat.

- Idem, Numărul slujitorilor din Moldova în informaţiile statistice de la sfârşitul secolului al XVIII-

lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea, în “Revista Arhivelor”, 11 (1968), nr. 1, p. 89-105.

- Idem, Structura demografică a oraşelor şi târgurilor din Moldova 1800-1859, Fundaţia

Academică “A.D. Xenopol” Iaşi, 1997.

- Netta, Gheron, Bâlciurile în comerţul nostru, Bucureşti, 1939.

- Idem, Expansiunea economică a Austriei şi explorările ei orientale, Bucureşti, 1931.

- Nicolau, C. Vasile, Priviri asupra vechei organizări administrative a Moldovei, Tipografia şi

legătoria de cărţi “Constantin D. Lupaşcu”, Bârlad, f.a.

- Nistor, I., Clasa boierească şi privilegiile ei, Bucureşti, 1944 (Extras din AARMSI, seria III, tom

26, 1943-1944, p. 511-550.

- Idem, Das moldavische Zollwesen im 15 und 16 Jahrhundert, în “G. Schmiller’s Jahrbuch für

Gesetzgebung, Verwaltung und Volkswirtschaft im Deutschen Reiche”, XXXVI, Leipzig, 1912, p. 235-

282.

- Idem, Handel und Wandel in der Moldau bis zum Ende des 16 Jahrhunderts, Cernăuţi, 1912.

- Olteanu, St., Sensul şi semnificaţia îndeletnicirilor agrare în trecutul poporului român, în “Terra

Nostra”, III, Bucureşti, 1973.

- Olteanu, St., Şerban, Constantin, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în evul

mediu, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1969.

- Oţetea Andrei, Pătrunderea comerţului românesc în circuitul internaţional (în perioada de

trecere de la feudalism la capitalism), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1977.

- Panaite, Viorel, Pace, război şi comerţ în islam, Ţările Române şi dreptul otoman al

popoarelor (secolele XV-XVII), Editura ALL, f.a.

- Panaitescu, P.P., Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală,

Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1964.

- Idem, “Prădalika”, feodalna institutija v Bălgarija i Rumanija, în “Izvestia na Instituta za istorija”

Sofia, 14-15, 1964, p. 235-241.

- Panu, Gheorghe, Cercetări asupra stării ţăranilor în veacurile trecute, vol. I-II, Bucureşti, 1910.

- Papacostea, Şerban, Începutul politicii comerciale a Ţării Româneşti şi Moldovei (secolele

XIV-XVI). Drum şi stat, în “Studii şi Materiale de Istorie Medie”, X (1983), p. 9-56.

- Idem, Populaţie şi fiscalitate în Ţara Românească în secolul al XV-lea; un nou izvor, în

“Revista de Istorie”, tom 33, nr. 9/1980, p. 1779-1786.

- Idem, Geneza statului în evul mediu românesc, Studii critice, Cluj-Napoca, 1999.

- Idem, Ştefan cel Mare, domn al Moldovei 1457-1504, Bucureşti, 1990.

- Idem, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1993.

- Idem, Oltenia sub stăpânirea austriacă 1718-1739, Ediţie îngrijită de Gheorghe Lazăr, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1998.



79

- Papacostea, Victor, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, Editura Eminescu,

Bucureşti, 1983.

- Pascu, Ştefan, Relaţiile economice dintre Moldova şi Transilvania în timpul lui Ştefan cel

Mare, în vol. Studii cu privire la Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1956, p. 203-217.

- Idem, L’actualité de la démographie historique, în Populaţie şi societate, sub redacţia: prof.

Ştefan Pascu, vol. III, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 9-22.

- Pavlescu, Eugen, Economia breslelor în Moldova, Bucureşti, 1939.

- Petrović, M., Finansije i ustanove obnovlijine Srbije do 1842, Beograd, 1901.

- Petru Rareş (redactor coordonator Leon Şimanschi), Bucureşti, Editura Academiei RSR,

1978.

- Pippidi, Andrei, Phanar, phanariotes, phanariotisme, în “Revue des Études Sud-Est

Européenes”, XIII, 2, Bucureşti-Paris, Ed. Academiei RSR – Editions du CNRS, 1980.

- Platon, Gh., Cu privire la evoluţia rezervei feudale în Moldova de la sfârşitul secolului al XVIII-

lea până la legea rurală din 1864, în “Studii şi Articole de Istorie”, V, 1963, p. 201-242.

- Idem, Les statistiques de la Moldavie et leur importance pour la reconstitution de procesus

historique, în Populaţie şi societate, vol. IV (sub redacţia: prof. Ştefan Pascu), Ed. Dacia, Cluj-Napoca,

1980, p. 52-56.

- Platon, Gh., Platon, Al. Fl., Boierimea din Moldova în secolul al XIX-lea. Context european,

evoluţie şi politică (Date statistice şi observaţii istorice), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995.

- Platon, Alexandru-Florin, Geneza burgheziei în Principatele Române (a doua jumătate a sec.

al XVIII-lea-prima jumătate a sec. al XIX-lea). Preliminariile unei istorii, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”,

Iaşi, 1997.

- Podgradskaia, E.M., Torgovîie sviazi Moldavii sî Lvovom v XVI-XVII vekah, Kişinev, 1968.

- Polevoi, L.L., Ocerki istoriceskoi geografii Moldavii XIII-XV vv., Kişinev, 1979.

- Pop, Ioan-Aurel, Reflectarea realităţilor general-româneşti din sec. XVII-XVIII în cronicele din

Şcheii Braşovului, în AIIAI, tom. XX, 1983, p. 281-290.

- Idem, Valoarea mărturiilor documentare despre expediţia întreprinsă de regele Matei Corvin în

Moldova, în RdI, an 34, nr. 1, 1981, p. 131-139.

- Idem, Semnificaţii ale reflectării unor realităţi extracarpatice din secolele XIV-XVI în

istoriografia românească a Braşovului, în “Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, hist. 1978, fasc. 1, p. 19-

27.

- Idem, Solidarităţi medievale româneşti pe bază social-economică, în vol. Istorie şi civilizaţie,

Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie şi Filosofie, Iaşi, 1988, p. 494-524.

- Idem, Statutul social-economic al cnezilor din Ţările Române în sec. XIV-XV, în AIIAI, 1988,

tom XXV/1, p. 13-25 şi tom XXV/2, p. 377-396.

- Idem, Cu privire la domnia lui Ştefan Lăcustă, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie

Cluj-Napoca”, tom. XXVII, 1985-1986, p. 79-98.

- Idem, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania

în sec. XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991

- Idem, Geneza medievală a naţiunilor moderne (sec. XIII-XVI), Bucureşti, 1998

- Idem, Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1998.

- Populaţie şi societate (Sub redacţia: prof. Ştefan Pascu), vol. I-IV, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,

1972-1980.

- Pungă, Gh., Contribuţii documentare privind evoluţia târgului Ştefăneşti (sec. XV-XVII), în

“Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie > Iaşi”, tom. XV, 1978, p. 283-296.

- Idem, Noi contribuţii la istoria târgului Ştefăneşti (sec. XVIII – mijlocul secolului XIX), în

“Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie > Iaşi”, XVII, 1980, p. 321-344.

- Idem, Consideraţii privind cancelaria Moldovei în timpul lui Petru Rareş şi Alexandru

Lăpuşneanu, în vol. Profesorului Constantin Cihodaru la a 75-a aniversare, Iaşi, 1983, p. 73-83.

- Idem, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Editura Universităţii “Alexandru

Ioan Cuza” Iaşi, 1994.

- Râşcanu, P., Lefile şi veniturile boierilor Moldovei în 1776. Document de la Grigore A. Ghica

v.v., Teza de licenţă, Iaşi, 1887.

- Richet, Denis, Élite et noblesse: la formation des grandes serviteurs de l’État (fin XVI-e –

debut XVII-e siècle), în “Acta Poloniae Historica”, 36, 1977.

- Roman, L., Implicaţiile istoriografice ale cercetării demoistorice, în “Revista de Istorie”,

37(1984), nr. 5, p. 448-465.

- Idem, Recensăminte şi numărători ale populaţiei în istoria României, în “Studii şi Articole de

Istorie”, tom. LIX (serie nouă), 1992, p. 102-109.

- Idem, Démographie et societé aux Pays Roumains (XVI-e-XIX-e siècles), în “Nouvelles

Etudes d’Histoire”, VI, 1, 1980, Bucureşti, p. 283-295.





80

- Roseti, Al., Istoria limbii române din sec. al XIII-lea până la începutul sec. al XVII-lea,

Bucureşti, 1966.

- Rosetti, Radu, Cronica Bohotinului, în AARMSI, seria II, tom. XXVIII (1905-1906), Bucureşti,

1906, p. 153-324.

- Idem, Cum se căutau moşiile în Moldova la începutul veacului XIX. I. Condica de răfuială a

hatmanului Răducanu Roset cu vechilii pe anii 1798-1812, în AARMSI, seria II, tom. XXXI, 1908-1909,

Bucureşti, 1909, p. 217-351.

- Idem, Despre originea şi transformările clasei stăpânitoare din Moldova, în AARMSI, seria II,

tom. XIX, 1906-1907, Bucureşti, 1907, p. 145-212.

- Idem, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, I, Bucureşti, 1907.

- Sacerdoţeanu, A., Guillaume de Rubrouck et les Roumains au milieu du XIII-e siècle, în

“Melanges de l’Ecole Roumaine en France”, 1929, 2, p. 159-335

- Sachelarie, O., Constantinescu, Al., Instituţii publice fundamentale în cele trei ţări româneşti,

în “Studii şi Articole de Istorie”, tom. XX, 1972, p. 129-138.

- Sava, C., Dicţionar paleoslav (slavon)-român, Suceava, 1980.

- Sée, Henri, Esquisse d’une histoire du régime agraire en Europe aux XVIII-e et XIX-e siècles,

Paris, 1925.

- Idem, Remarques sur la méthode en histoire économique et sociale, în “Revue Historique”,

54, tom. CLXI, Mai-Juin, 1929.

- Siruni, H.Dj., Armenii în viaţa economică a ţărilor române, Bucureşti, 1944.

- Spinei, Victor, Moldova în sec. XI-XIV, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

- Idem, Populaţiile nomade turce în regiunile româneşti în sec. X-XIV: aprecieri sintetice, în

“Suceava”, vol. XIII-XIV, 1986-1987, p. 119-128.

- Idem, Ultimele valuri migratoare la nordul Mării Negre şi al Dunării de Jos, Editura Helios, Iaşi,

1996.

- Idem, Coexistenţa populaţiei locale din Moldova cu grupurile etnice alogene din sec. XIII-XIV,

în “Acta Moldaviae Meridionalis”, II, 1980.

- Sovetov, P.V., Isledovanija po istorii feodalizma v Moldavii, I, Kişinev, 1972.

- Idem, Obşcee i osobennoe v razvitii form moldavskogo feodalizma, în vol. Moldavskii

feodalizm. Obşcee i osobennoe, Kişinev, 1991, p. 149-212.

- Idem, Razvitie feodalizma i krestiane Moldavii (Ocerki istorii rentî v XVI-naceale XVIII v.),

Kişinev, 1980.

- Spuler, Bertold, Les mongols, Paris, 1981.

- Stahl, H.H., Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. I-III, Bucureşti, Editura

Academiei Române, 1958, 1965.

- Idem, Studii de sociologie istorică, Bucureşti, 1972.

- Stănculescu, Fl. I., Lefile boierilor Moldovei la 1795, în “Revista Istorică Română”, 1946, vol.

XVI, fasc. III, p. 255-272.

- Stoicescu, N. Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei române, Bucureşti, 1968.

- Idem, Despre subalternii marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XV –

mijlocul sec. XVIII), în “Studii şi Materiale de Istorie Medie”, VI, 1973, p. 61-90

- Idem, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII),

Bucureşti, 1971.

- Idem, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII),

Bucureşti, 1968.

- Stoide, C.A., Prima domnie moldovenească a lui Gheorghe Duca vodă, în “Revista Istorică

Română”, 1945, vol. XV, fasc. I, p. 36-73.

- Şaguna Grosu, Dan, Drept financiar şi fiscal, vol. I-II, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997.

- Şăineanu, Lazăr, Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, vol. I-III, Bucureşti, 1900.

- Idem, Elemente turceşti în limba română, Bucureşti, 1885.

- Şerban, Constantin, Noi contribuţii la istoria luptei tîrgoveţilor şi orăşenilor moldoveni împotriva

asupririi feudale în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în “Studii şi Articole de Istorie”,

IV, 1962, p. 73-93.

- Idem, Contribuţii la problema pieţei interne a Ţării Româneşti în timpul feudalismului dezvoltat

în secolele XV-XVIII, în “Studii. Revistă de Istorie, 1/1964, p. 27-44.

- Idem, Suprafaţa cultivată în Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVIII-lea, în “Terra

Nostra”, vol. IV, 1981, p. 161-171.

- Idem, Vasile Lupu, domn al Moldovei (1634-1653), Bucureşti, Editura Academiei Române,

1991.

- Idem, Ţinutul Suceava la sfârşitul secolului al XVIII-lea după un izvor inedit, în “Codrul

Cosminului”, serie nouă, nr. 2(12), Suceava, 1996, p. 358-379.

- Ştefănescu, Şt., L’evolution de l’immunité feodale en Valachie du XIV-e au XVI-e siècles, în

“Revue Roumaine d’Histoire”, 7(1968), nr. 1, p. 17-28.



81

- Idem, Istoria medie a României. Partea I, Bucureşti, 1992; Partea a II-a, Bucureşti, 1992.

- Idem, Istoria românilor de la Mihai Viteazul la Constantin Brâncoveanu, Editura Universităţii

Bucureşti, 1996.

- Idem, Demografia, dimensiune a istoriei, Timişoara, 1974.

- Idem, Aspects de la vie rurale dans les Principautés Roumaines au Moyen Âge. Le paysage

rurale, în “Revue Roumaine d’Histoire”, 1-2, 1989, p. 13-14.

- Idem, Realizări şi perspective în domeniul medievisticii româneşti, în “Studii şi Materiale de

Istorie Medie”, vol. IV, 1973, p. 9-18.

- Idem, Orient et Occident au Bas-Danube: Fondation des Etats roumains independents,

“Roumanian Studies”, III, 1976, p. 20-38.

- Idem, Reconstitution de la vie d’état sur le territoire de la Roumanie au cours du Haut Moyen

Âge, în “Revue Roumaine d’Histoire”, IX, 1, 1970, p. 3-19.

- Idem, Relaţiile sociale în raport cu proprietatea funciară în Ţările Române în sec. XIV-XVI, în

vol. Stat-Societate-Naţiune. Interpretări istorice, Cluj-Napoca, 1982, p. 161-171.

- Idem, Mişcări demografice în ţările române până în sec. al XVII-lea şi rolul lor în unitatea

poporului român, în vol. Unitate şi continuitate în istoria poporului român, sub redacţia lui D. Berciu,

Bucureşti, 1968, p. 187-207.

- Idem, Istorie şi demografie, în “Studii. Revista de Istorie”, tom. 20, 1967, nr. 5, p. 933-946.

- Idem, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea. Între tradiţie şi modernitate, Ed. Universităţii din

Bucureşti, Bucureşti, 1999.

- Ştefănescu, Şt., Mioc, Damaschin, Ţărănimea din Ţara Românească şi Moldova în veacul

XVII, în “Revista de Istorie”, 32, 1979, nr. 12, p. 2285-2301.

- Toderaşcu, Ion, Unele precizări în legătură cu hotarul şi vatra târgurilor din Moldova (sec. XV-

XVIII), în “Analele Ştiinţifice ale Universităţii > Iaşi”, XII (1966), p. 153-163.

- Idem, Legiuirile feudale scrise în spaţiul românesc medieval, în vol. Profesorul Constantin

Cihodaru la a 75-a aniversare, Iaşi, 1983, p. 47-58.

- Idem, Evoluţia istorică unitară a poporului român, în vol. Iaşi 1600-1859-1918. Aspecte ale

luptei pentru unitate naţională, Ed. Junimea, Iaşi, 1983, p. 1-30.

- Idem, Unitatea românească medievală, I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.

- Idem, Permanenţe istorice medievale. Factori ai unităţii româneşti, II, Editura Universităţii “Al.

I. Cuza” Iaşi, 1994.

- Idem, Mişcări demografice în spaţiul românesc medieval. Consecinţe, extras din vol. David

Prodan. Puterea modelului, Cluj Napoca, 1995.

- Trebici, Vl., Demografie. Excerpta et selecta, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

- Tufescu, V., Odăile, o fază recentă de populare a ţinuturilor de la răsărit de Carpaţi, Braşov,

1937.

- Turcu, C. Cele mai vechi statistici moldoveneşti, în “Studii şi Cercetări Ştiinţifice”, Istorie, Iaşi,

VII, 1956, fasc. 2, p. 57-88.

- Velciu, D., Neculce, mare sulger (24 mai – 31 decembrie 1705), în “Studii. Revistă de Istorie”,

21 (1968), nr. 3, p. 527-533.

- Veress, A., Păstoritul ardelenilor în Moldova şi Ţara Românească (până la 1821), în AARMSI,

seria III, tom. VII, mem. 6, Bucureşti, 1927. Extras.

- Vlad, Matei D., Colonizarea rurală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XV-XVIII), Bucureşti,

Editura Academiei RSR, 1973.

- Idem, Cauzele colonizării rurale din Ţara Românească şi Moldova în secolele XVII-XVIII, în

“Studii şi Articole de Istorie”, XIII (1969), p. 96-115.

- Vlăduţiu, I., Etnografia românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, p. 250-290.

- Veliman, Valeriu, Câteva consideraţii privind haraciul Moldovei la mijlocul secolului al XVI-lea,

în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie > Iaşi”, tom. XIX, 1982, p. 285-301.

- Walersteinn, Immanuel, Sistemul mondial modern. Agricultura capitalistă şi originile economiei

mondiale europene în sec. al XVI-lea, vol. I-II, Bucureşti, 1992.

- Idem, Le mercantilisme et la consolidation de l’économie-monde européenne, 1600-1750,

Paris, 1982.

- Weber, Max, Les savants et le politique, trad. fr. Paris, Plon, 1959.

- Idem, Economie et societé, trad. fr. Paris, Plon, 1971.

- Werenka, D., Topographie der Bukowina zur ihrer Erwerbung durch Oesterreich 1774-1785,

Czenowitz, 1885.

- Wrigley, E.A., Societé et population, Paris, 1969.

- Xenopol, A.D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I-IV, ediţia a IV-a, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1985-1995.

- Zane, Gh., Economia de schimb în Principatele Române, Bucureşti, 1930.

- Idem, Studii, Ediţie îngrijită de Elena G. Zane, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980.





82

SOMMAIRE



The main component of the medieval Moldova, the representing an important element within

the income sources of the population, shepharding has not been fully approached in the speciality

literature. The great diversity of the epoch sources generated specific methods of information study

and processing, consequently mapping out scientific tasks for many categories of specialists:

historians, ethnographers, economists, agronomists, sociologists, geographers, folklorists etc. The

difficulties in documentation and the fact that there is no integrated research methodology haven't

allowed the deep study of the traditional agricultural works.The exaggeration of the importance of

some categories of sources and some times the inadequate use of the epoch terminology in

agriculture led to confussions concerning the specific of the medieval economy of Moldova. The grant

research I proposed deals with the removing such drawbacks, and accomplishing a complex

interdisciplinary analysis of the shepherding, a phenomenon specific to medieval Moldova. The mixed

structure of our team, made up of historians, geographers and lawyers, offered proper condition for a

interdisciplinary research. Mentions have been made to the types of shepharding, the pastoral

complexes , the techniques of feeding the animals, the pastoral activities performed on the royal

aristocratic and monastery estates, in the villages of free peasants, the trade with animals and pastoral

products fiscal policies concerning the owners of animals etc.

The present research proposead and managed a co-operation among specialists from

universities and agricultural and zoo technical research station in our country. We also involved some

students from the Faculty of History and Geography in the activity of researching the traditional

agrarian occupations. The young generation nowadays must continue the positive experience from

the past and to offer it new valences.





LISTA ABREVIERILOR





AN Bucureşti = Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti.



AN Bacău = Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Bacău.



AN Botoşani = Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Botoşani.



AN Iaşi = Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Iaşi.



AN Suceava = Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Suceava.



BAR = Biblioteca Academiei Române.

*



AARMSI = “Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti.



AES = “Analele Economice şi Statistice”, Bucureşti.



AIIAC = “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie”, Cluj.



AIINC = “Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, Cluj.



AIIAI, AIIX = “Anuarul Institutului de Istorie [şi Arheologie] > Iaşi”.



AN Bucureşti, Fond Teodor Balan, dos. nr. 27 b = AN Bucureşti, Fond Teodor Balan, dos. nr. 27b

(Sistemul fiscal în Moldova până în sec. al XIX-lea)



AŞUI = “Analele Ştiinţifice ale Universităţii > Iaşi” .



AUB = “Analele Universităţii Bucureşti”.



BBRF = “Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg”.



BCIR = “Buletinul Comisiei Istorice a României”, Bucureşti.





83

BCMI = “Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, Bucureşti.



BOR = “Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti.



BSRRG = “Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie”, Bucureşti.



CC = “Codrul Cosminului”, Cernăuţi – Analele ştiinţifice de Istorie, serie nouă, Universitatea “Ştefan cel

Mare”, Suceava.



CDM = Catalogul Documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului, vol. I-V, DGAS,

Bucureşti, 1957-1975.



CDM, S1 = Catalogul Documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului, Supliment 1,

Bucureşti, 1975.



CI = “Cercetări Istorice”, (ambele serii) Muzeul de Istorie al Moldovei (Complexul Muzeal Moldova), Iaşi.



CL = “Convorbiri Literare”



DIR, A; B; C = Documente privind istoria României, Bucureşti, 1951-1960, A. Moldova; B. Ţara

Românească; C. Transilvania.



DRA, veacul XVIII, Moldova = V. Mihordea, Ioana Constantinescu, Corneliu Istrati, Documente privind

relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, vol. II, Moldova, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1966.



DRH, A; B; C; D = Documenta Romaniae Historica, Bucureşti, A. Moldova; B. Ţara Românească; C.

Transilvania; D. Relaţii între Ţările Române.



DTIR = Mustafa Ali Mehmet, Documente turceşti privind istoria României, vol. I-III, Ed. Academiei

RSR, Bucureşti, 1976-1983



Ed. = editura.



ed. = ediţia.



FHDR = Fontes Historiae Daco-Romanae.



“Hierasus” = “Hierasus”. Anuarul Muzeului Judeţean Botoşani.



LIGUC = “Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj”



LSGS-1967 = “Lucrările Simpozionului de Geografie a Satului – Bucureşti, septembrie, 1967”,

Bucureşti, 1969.



MMS = “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Iaşi.



Ms. = manuscris.



NEH = “Nouvelles Etudes d’Histoire”, Bucureşti.



RA = “Revista Arhivelor”, Bucureşti (ambele serii).



RdI = “Revista de Istorie”, Bucureşti.



RIR = “Revista Istorică Română”, Bucureşti.



RMMM = “Revista Muzeelor şi Monumentelor”, seria Muzee, Bucureşti.



RRH = “Revue Roumaine d’Histoire”, Bucureşti.



SAA = “Studia Antiqua et Archaeologica”, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi.



SAI = “Studii şi Articole de Istorie”, Bucureşti.



84

SCIA = “Studii şi Cercetări de Istoria Artei”, Bucureşti.



SCIC = “Studii şi Cercetări de Istorie”, Cluj



SCIM = “Studii şi Cercetări de Istorie Medie”, Bucureşti.



SCŞI = “Studii şi Comunicări Ştiinţifice”, Iaşi.



SMIM = “Studii şi Materiale de Istorie Medie”, Bucureşti.



SOF = “Sudost-Forschungen”, München.



SRdI = “Studii. Revistă de Istorie”, Bucureşti.





SUBB = “Studia Universitatis Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca.





“Suceava” = “Suceava”. Anuarul Muzeului Judeţean (Anuarul Muzeului Naţional al Bucovinei),

Suceava.





“Terra Nostra” = “Terra Nostra”, Culegere de materiale privind istoria agrară a României, Ministerul

Agriculturii şi Industriei Alimentare, Bucureşti.









*



Ioan Caproşu, O istorie a Moldovei = Ioan Caproşu, O istorie a Moldovei prin relaţiile de credit până la

mijlocul sec. al XVIII-lea, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1989.



Ioan Caproşu, Structuri fiscale şi administrative = Ioan Caproşu, Structuri fiscale şi administrative într-

un catastif moldovenesc de vistierie din 1606, în “Anuarul Institutului de Istorie >

Iaşi”, tom XXX, 1993, p. 253-277.



Călători străini = Călători străini despre Ţările Române, vol. I-VIII, Bucureşti, ed. Maria Holban, M.M.

Alexandrescu-Dersca Bulgaru, P. Cernovodeanu, Mustafa A. Mehmet, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1968-1983.



Th. Codrescu, Uricariul = Theodor Codrescu, Uricariul. Colecţiune de diferite acte care pot servi la

istoria românilor, vol. I-XXV, Iaşi, 1852-1895.



Valeria Costăchel şi colab., Viaţa feudală = Valeria Costăchel, P.P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală

în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957



Cronica Ghiculeştilor = Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 1695-1754, ediţie îngrijită de

Nestor Camariano şi Ariadna Camariano, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1965.



Geografia României II = Geografia României II. Geografia umană şi economică, Ed. Academiei RSR,

Bucureşti, 1984.



N. Grigoraş, Dările în Moldova (I) = Nicolae Grigoraş, Dările personale ale populaţiei din Ţara

Românească a Moldovei şi dările în bani pentru turci de la întemeierea statului şi până la reforma lui

Constantin Mavrocordat (1359-1741) (I), în CI, serie nouă, vol. XI, 1980, Iaşi, p. 299-323.



N. Grigoraş, Dările în Moldova (II) = Nicolae Grigoraş, Dările în Moldova de la întemeierea statului şi

până la 1741 (II), în CI, serie nouă, vol. XII-XIII, 1981-1982, Iaşi, p. 317-341.



N. Grigoraş, Dările în Moldova (III) = Nicolae Grigoraş, Dările în Moldova de la întemeierea statului şi

până la 1741 (III), în CI, serie nouă, vol. XIV-XV, 1983-1984, Iaşi, p. 153-171.



85

N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova = Nicolae Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova. I.

Organizarea de stat până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1971.



N. Grigoraş, Reformele = Nicolae Grigoraş, Reformele cu caracter administrativ din Moldova ale lui

Constantin Mavrocordat, în CI, serie nouă, vol. VII, 1976, p. 123-164.



I. C. Filitti, Consideraţii generale = I. C. Filitti, Consideraţii generale despre vechea organizare fiscală

a Principatelor Române până la Regulamentul Organic, Bucureşti, 1935, extras din AES, nr. 1-3, 1935



Hurmuzaki, Documente = Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor, Bucureşti

(coeditori: I. Slavici, N. Densusianu, N. Iorga, I. Bogdan).



N. Iorga, Studii şi documente = Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol.

III-VII, X, XII, XI-XXII, Bucureşti, 1901-1913.



N. Iorga, Documente şi cercetări = Nicolae Iorga, Documente şi cercetări asupra istoriei financiare şi

economice a Principatelor Române, în “Economia Naţională”, Bucureşti, An, XXIV (1900) – An. XXVI

(1902).



M. Kogălniceanu, Cronicele României = M. Kogălniceanu, Cronicele României sau Letopiseţele

Moldovei şi Valahiei, ed. a II-a, tom I-III, Iaşi, 1872-1874.



M. Maxim, Regimul economic al dominaţiei otomane = Mihai Maxim, Regimul economic al dominaţiei

otomane în a doua jum. a sec. al XVI-lea, în RdI, tom. 32, 1979, nr. 9, p. 1731-1755





Stat, societate, naţiune = Stat, societate, naţiune. Interpretări istorice (volum închinat acad. David

Prodan), îngrijit de Nicolae Edroiu, Aurel Răduţiu, Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, 1982.



Şt. Ştefănescu, Istoria medie a României = Ştefan Ştefănescu, Istoria medie a României, partea I,

Originile Principatelor, Bucureşti, 1991; partea a II-a, Principatele Române. Secolele XIV-XVI,

Bucureşti, 1992.



Şt. Ştefănescu, Les structures économiques = Ştefan Ştefănescu, Les structures économiques dans

les Principautes Roumaines aux XIV-e – XVII-e siècles. Le regime fiscal-rurale, extras din NEH.

Publiées à l’occasion du XVIII-e Congrès International des Sciences Historiques, Montreal-1995,

Bucureşti, 1995, p. 1-6 (25-30).









86