Curtea de Apel Ploiesti

Curtea de Apel Ploiesti

Decizii Relevante

Trimestrul I 2009









Grefier Documentarist

Liana-Gabriela Anton

Decizii Relevante

Trimestrul I 2009

Curtea de Apel Ploiesti

Sectia Penala si pentru Cauze

cu Minori si de Familie

1. Înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu măsura

obligării de a nu părăsi localitatea. Revocarea arestării preventive. Diferenţiere.



Cod Procedură Penală art.139, art.145, art.160/b





Când instanţa constată că nu există niciun motiv de nelegalitate a arestării

preventive, dar consideră că s-au schimbat unele din temeiurile ce au determinat

iniţial luarea acesteia, dispune înlocuirea arestării cu una dintre măsurile prevăzute

de art.136 alin.1 lit.b sau c C.pr.penală”.

Dispoziţiile art. 139 alin.2 C.pr.penală statuează că revocarea se dispune

„când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai

există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie

revocată din oficiu sau la cerere…”

Prin urmare, instituţia revocării arestării preventive operează în primul rând

pentru motive de nelegalitate sau când nu mai există temeiuri care să impună

menţinerea acesteia, aceasta însemnând, o înlăturare a măsurii luate, fără a se

dispune o alta mai uşoară.







Prin încheierea de şedinţă pronunţată de Tribunalul Prahova la data de

02.02.2009 în baza art.303 alin.6 C.pr.pen., s-a luat act că instanţa este competentă

să se pronunţe cu privire legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată

faţă de inculpatul DM şi s-a respins ca neîntemeiată cererea avocatului inculpatului,

domnul C I, cu privire la acest aspect.

În baza art.3002 C.pr.pen. raportat la art.160b C.pr.pen., s-a constatat legalitatea

şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului iar în baza art.139 alin.2

C.pr.pen., s-a respins ca neîntemeiată cererea de revocare a măsurii arestării

preventive a inculpatului.

În baza art.160b alin.2 raportat la art.139 alin.1 şi alin.35 şi la art.145 C.pr.pen.,

a fost înlocuită măsura arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu

părăsi localitatea de domiciliu, respectiv municipiul B, până la soluţionarea definitivă

a cauzei şi s-a dispus punerea în libertate a inculpatului DM de sub puterea

mandatului de arestare preventivă nr.2/U/2008, emis de Curtea de Apel Ploieşti în

dosarul nr.7474/105/2008, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.

În baza art.145 alin.11 C.pr.pen., a fost obligat inculpatul D M ca, pe durata

măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, să respecte următoarele obligaţii:

- să se prezinte la organele judiciare ori de câte ori este chemat;

- să se prezinte la organele de poliţie în raza căreia se află domiciliul său din

B, conform programului de supraveghere întocmit de acestea şi ori de câte

ori este chemat;

- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;

- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio armă.

În baza art.145 alin.12 C.pr.pen., s-a dispus ca inculpatul D M pe durata

măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, să respecte următoarele obligaţii:

- să nu se apropie de martorii din cauză, de membrii familiei acestora şi să nu

comunice cu aceste persoane direct sau indirect;

- să nu exercite profesia de practician în insolvenţă şi nici alte activităţi care

au legătură cu această profesie;

- să nu se deplaseze la vreuna dintre societăţile cu care a avut relaţii în

perioada în care a desfăşurat activitatea de practician în insolvenţă şi să nu

ia legătura cu vreunul dintre angajaţii sau reprezentanţii acelor societăţi.

În baza art.145 alin.22 C.pr.pen. i s-a atras atenţia inculpatului DM că, în cazul

în care încalcă cu rea-credinţă obligaţiile stabilite la alineatele precedente, se va lua

faţă de acesta măsura arestării preventive.

S-a dispus comunicarea a câte unei copii de pe prezenta încheiere către

persoanele şi instituţiile prevăzute la art.145 alin.21 C.pr.pen.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul

nr.103/P/2008 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) – Serviciul Teritorial

Ploieşti s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv, a inculpatului

DM, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată prev. de art.

254 alin.1 C.pen. rap. la art.6 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen.

Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi

trimiterea în judecată a aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la

fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art.25 rap. la art.290 alin.1 C.pen.

S-a reţinut că, în calitate de practician în insolvenţă în cadrul R.I.P.U.R.L.,

desemnat prin sentinţa comercială nr.2643/05.06.2008 a Tribunalului Bucureşti –

secţia a VII-a Comercială, ca administrator judiciar al S.C. N G S.RL. Bucureşti,

aflată în procedura de insolvenţă, inculpatul a pretins în perioada 24.07.2008 –

14.11.2008 de la denunţătorul B P – administrator al SC. H C S.R.L. Ploieşti un

procent de 5% din valoarea lucrărilor executate şi care urmau a fi prezentate la

decontare de firma denunţătorului în baza contractului nr.4 din 02.05.2008, încheiat

cu societatea aflată în insolvenţă, şi a primit în mod repetat şi în baza aceleiaşi

rezoluţii infracţionale, la data de 01.09.2008 suma de 31.200 lei, pe data de

02.09.2008 suma de 4.300 lei, în ziua de 04.11.2008 suma de 6.000 lei, iar la data de

14.11.2008 suma de 35.000 lei – ultima remitere fiind constatată în urma unei

proceduri flagrante – pentru semnarea şi ştampilarea, în derularea contractului, a

documentelor necesare decontării contravalorii lucrărilor de construcţie realizate,

semnătură şi ştampilă fără de care Primăria Oraşului I, beneficiara lucrărilor, şi

unitatea bancară nu ar fi efectuat plata sumelor respective.

În aceeaşi calitate, arătată mai sus, inculpatul a determinat-o cu intenţie pe R

M, angajată în cadrul firmei sale ca jurist, să completeze în fals procesul verbal al

adunării creditorilor din data de 29.09.2008, după ce acesta fusese semnat de

reprezentanţii creditorilor, prin adăugarea în conţinutul înscrisului a unor menţiuni

contrare realităţii.

Prin încheierea nr.37/15.11.2008 din Camera de Consiliu a Tribunalului

Prahova, în temeiul art.1491 alin.9 C.pr.pen., s-a respins ca neîntemeiată propunerea

de luare a măsurii arestării preventive formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti,

faţă de inculpat, în baza art.1491 alin.12 C.pr.pen. rap. la art.146 alin.111 C.pr.pen.,

dispunându-se luarea măsurii obligării de a nu părăsi municipiul Bucureşti fără

încuviinţarea Tribunalului Prahova pe o perioadă de 29 de zile, cu începere de la

15.11.2008 şi până la 13.12.2008 inclusiv, faţă de inculpat.

Împotriva acestei încheieri în termen legal a declarat recurs Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul

Teritorial Ploieşti – criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin încheierea din data de 15.11.2008, Curtea de Apel Ploieşti a admis

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –

Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti, a casat încheierea

nr.37/15.12 2008 din Camera de Consiliu a Tribunalului Prahova şi a dispus

arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 zile, cu începere de la data de

15.11.2008 până la data de 13.12.2008 inclusiv şi emiterea mandatului de arestare

preventivă nr.2/U/2008.

Instanţa de fond a mai reţinut că primirea sumelor de bani, totalizând circa

77.000 lei a fost recunoscută de către inculpatul D M, inclusiv destinaţia acestora,

aceea de recompensare pentru îndeplinirea atribuţiilor în exerciţiul funcţiunii de

administrator judiciar.

Conţinutul proceselor verbale privind convorbirile telefonice, al acelora de

supraveghere electronică în mediul ambiental din locaţia SC H C SRL Ploieşti, al

înregistrărilor audio – video, constatările infracţiunii flagrante din data de

14.11.2008, coroborate cu denunţul şi declaraţiile martorului B P, precum şi cu

explicaţiile date de inculpat, inclusiv în faţa Curţii de Apel Ploieşti, au confirmat

presupunerea rezonabilă a existenţei unor probe şi indicii temeinice, în sensul art.681

C.pr.pen., potrivit cărora, în perioada 1 septembrie – 14 noiembrie 2008, pe baza unei

convenţii prealabile, în calitate de lichidator judiciar, inculpatul a săvârşit acte

materiale specifice laturii obiective a infracţiunii de luare de mită sub forma

pretinderii, acceptării şi primirii sumei de circa 77.000 lei, în vederea confirmării

situaţiilor de lucrări privind contractul nr.4/2008 încheiat cu SC N G SRL – societate

în insolvenţă.

Prin încheierea de şedinţă din data de 08.01.2009, Tribunalul Prahova, în baza

art.29 din Legea nr.47/1992 republicată şi art.146 lit.d din Constituţia României

republicată, a dispus trimiterea dosarului de fond la Curtea Constituţională a

României, în vederea soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate a prevederilor

art.3001, art.913 alin.3 teza finală şi art.914 C.pr.pen., raportat la art.21 alin.3, art.24

alin.1, art.26 alin.1, art.28 şi art.124 alin.2 din Constituţia României, excepţii

invocate de inculpatul D.M. Totodată, s-a dispus, în baza art.303 alin.6 C.pr.pen.,

suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate

de către Curtea Constituţională şi fixarea unui termen pentru verificarea legalităţii şi

temeiniciei arestării preventive a inculpatului, potrivit art.3002 C.pr.pen., la data de

29.01.2009.

Cu privire la cererea avocatului inculpatului, domnul C I, potrivit căreia, în

interpretarea principiului unicităţii cauzei, instanţa trebuie să ia act că nu se poate

pronunţa cu privire la măsura arestării preventive luată faţă de inculpat, deoarece

lipseşte dosarul de fond, tribunalul a reţinut că această cerere este neîntemeiată.

Astfel, dispoziţiile art.303 alin.6 C.pr.pen. şi cele ale art.29 din Legea

nr.47/1992 republicată nu pot fi interpretate restrictiv, în sensul unei apărări excesive

a drepturilor persoanelor arestate preventiv în detrimentul societăţii civile sau al

ordinii publice, care trebuie să fie în continuare protejate.

Or, statul de drept nu poate conferi eficient o astfel de protecţie prin lăsarea în

libertate a unor persoane bănuite sau cercetate pentru comiterea unor infracţiuni

grave.

Totodată, verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive luată

faţă de un inculpat este şi un mijloc de garantare a drepturilor acestuia pe perioada de

suspendare a judecării fondului acelei cauze, perioadă în care s-ar putea schimba

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive sau ar putea apărea temeiuri

noi.

În ceea ce priveşte cererea de revocare a măsurii arestării preventive a

inculpatului, instanţa a apreciat că şi aceasta este neîntemeiată, având în vedere că

măsura a fost luată prin încheierea din data de 15.11.2008, de către Curtea de Apel

Ploieşti, cu respectarea prevederilor legale, aşa cum s-a arătat mai sus.

Cu toate acestea, tribunalul a reţinut că, potrivit extrasului din Registrul

societăţilor profesionale cu nr.1517/16.12.2008 eliberat de Uniunea Naţională a

Practicienilor în Insolvenţă din România, inculpatul nu mai are calitatea de asociat la

societatea R Management şi Consultanţă Profesională de Insolvenţă IPURL.

În materia măsurilor preventive, un document internaţional care stă la baza

reglementărilor din legislaţiile procesual penale europene este Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului (C.E.D.O.), iar din prevederile sale una din ideile generale care se

degajă este că privaţiunea de libertate poate fi înlocuită, în anumite condiţii legale, cu

alte măsuri procesuale care să garanteze buna desfăşurare a cauzei penale fără

menţinerea stării de arest, inculpatul putând fi eliberat (în condiţiuni de control

judiciar sau pe cauţiune).

În sarcina inculpatului s-au reţinut infracţiuni de o gravitate deosebită, însă

trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul nu a exclus aceste infracţiuni din categoria

celor pentru care inculpaţii pot fi puşi în libertate, iar potrivit art.5 pct.3 şi art.6 pct.1

din C.E.D.O., aceştia au dreptul de a fi judecaţi într-un termen rezonabil sau eliberaţi

în cursul procedurii de judecată, în situaţia în care judecarea cauzei este amânată (sau

suspendată) o perioadă îndelungată.

În aceste condiţii, instanţa a constatat că temeiurile care au motivat menţinerea

măsurii arestării preventive până în prezent s-au schimbat, având în vedere că, în

prezent, inculpatul nu mai are calitatea de practician în insolvenţă, astfel că nu mai

poate influenţa persoanele de la societatea R Management şi Consultanţă

Profesională de Insolvenţă IPURL. Prin urmare, menţinerea măsurii arestării

preventive faţă de acesta nu se mai justifică şi în continuare, motiv pentru care a

dispus înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, în baza

art.160b alin.2 raportat la art.139 alin.1 şi alin.35 şi la art.145 C.pr.pen.

Această din urmă măsură a fost luată faţă de inculpat pentru a se asigura în

continuare buna desfăşurare a procesului penal şi pentru acelaşi motiv, în baza

art.145 alin.11 C.pr.pen. şi art.145 alin.12 C.pr.pen., s-au stabilit în sarcina

inculpatului respectarea unor obligaţii care să asigure buna desfăşurare a procesului

penal, împiedicarea sustragerii sale de la judecată şi, în cazul în care va fi condamnat,

de la executarea pedepsei.

La pronunţarea unei astfel de soluţii, instanţa a avut în vedere şi persoana

inculpatului care are un statut profesional bine definit, nu are antecedente penale, are

un domiciliu stabil şi o familie organizată.

Impotriva acestei încheieri în termen legal a declarat recurs Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul

Teritorial Ploieşti, criticând-o pentru nelegalitate.

Astfel, s-a susţinut că articolul 139 alin.2 C.pr.penală invocat în dispozitivul

hotărârii ca temei legal al dispoziţiei de respingere ca neîntemeiată a cererii de

revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpat prin apărătorii săi aleşi,

a fost utilizat în mod greşit avându-se în vedere şi stadiul procesual în care se găseşte

la acest moment cauza, respectiv aceea a judecăţii, fază ce impune utilizarea în

această situaţie a unor alte texte de lege şi anume 300/2 C.pr.penală rap. la art.160/b

alin.2 C.pr.penală.

S-a menţionat că, în opinia parchetului, art.160/b alin.2 C.pr.penală nu poate fi

folosit prin raportare la art.139 alin.1 şi alin.3/5 şi art.145 C.pr.penală, ca argument

juridic a înlocuirii măsurii arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a

nu părăsi localitatea de domiciliu, întrucât această prevedere legală conţine cazurile

expres şi exhaustiv menţionate ce determină măsura revocării arestării preventive a

inculpatului.

Eronat au fost corelate disp. art.139 alin.2 C.pr.penală şi art.160/b alin.2

C.pr.penală care constituie temeiurile legale ce sunt avute în vedere la încadrarea în

drept a revocării măsurii preventive a arestării, cu disp. art.139 alin.1 şi alin.3/5 –

art.145 C.pr.penală care reglementează înlocuirea arestării preventive cu una din

măsurile prev. de art.136 alin.1 lit.b şi c C.pr.penală, în cazul de faţă obligarea de a

nu părăsi localitatea de domiciliu. În mod greşit dispoziţiile adoptate au fost încadrate

în texte de lege care reglementează cu totul alte măsuri decât cele adoptate în speţă.

Pe de altă parte soluţia nu este corectă şi datorită existenţei unei contradicţii

evidente care apare în momentul în care, deşi se dispune respingerea ca neîntemeiată

a cererii de revocare a măsurii arestării preventive a inculpatului, totuşi aceasta este

revocată în fapt, hotărându-se şi punerea sa în libertate.

Just ar fi fost, ca de vreme ce s-a decis respingerea ca nefondată a cererii de

revocare a arestării preventive, această măsură să fie menţinută.

S-a mai invocat ca o contradicţie evidentă existentă în cuprinsul dispozitivului

hotărârii constă şi aceea că, deşi în baza art.300/2 C.pr.penală rap. la art.160/b

C.pr.penală s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a

inculpatului, totuşi instanţa de fond a dispus înlocuirea acestei măsuri cu măsura

obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu până la soluţionarea definitivă a

cauzei, dispunând punerea de îndată a inculpatului în libertate.

Parchetul a apreciat că temeiurile care au determinat luarea şi ulterior

menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului impun în continuare privarea

acestuia de libertate, luându-se în considerare atât pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracţiunea de luare de mită săvârşită în formă continuată, cât şi gradul sporit de

pericol social al ambelor fapte comise de acesta, cel în cauză pretinzând şi primind în

numai trei luni, prin acte materiale repetate, cu titlu de mită suma de 766 milioane lei

vechi de la denunţătorul B P administrator al SC „H C” SRL, căruia i-a condiţionat

semnarea şi ştampilarea unor documente comerciale indispensabile activităţii

desfăşurate şi încasării sumelor de bani cuvenite, de remitere a mitei.

Gradul de pericol social sporit pentru ordinea publică pe care îl reprezintă

inculpatul este dat atât de modul de operare întrebuinţat la comiterea infracţiunii de

luare de mită, cât şi de conduita parţial sinceră afişată în cursul urmăririi penale în

faţa organelor de anchetă dar şi a instanţei de judecată.

Mai mult decât atât, la aprecierea gradului de pericol social trebuie luat în

considerare că pe lângă infracţiunea de luare de mită pentru care s-a dispus arestarea

preventivă, inculpatul D M a mai comis o altă faptă penală ce a constat în instigarea

angajatei sale pe funcţia de jurist – R M – să falsifice un document esenţial pentru

procedura de insolvenţă derulată cu privire la SC NG SRL Bucureşti pentru care

inculpatul a fost desemnat ca administrator judiciar.

S-a susţinut că, oportunitatea menţinerii arestării preventive a inculpatului este

evidentă şi din perspectiva asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, fiind

înlăturată astfel, pe de o parte împiedicarea acestuia de a lua legătura cu martorii sau

cu alte persoane pe care le-ar putea determina să adopte o poziţie de favorizare a sa,

cercetarea judecătorească situându-se în faza de început.

Prezumtiv conduita ilicită a inculpatului ce a fost reţinută în actul de sesizare al

instanţei poate avea noi valenţe în situaţia punerii în libertate, cel în cauză având tot

interesul să-i ceară susnumitei adoptarea unei poziţii care să-l favorizeze în cursul

procesului.

Din această perspectivă, măsura obligării de a nu părăsi localitate este lipsită de

eficienţă, numai împiedicarea libertăţii de mişcare a inculpatului prin ţinerea sa în

stare de arest preventiv făcând într-adevăr imposibilă luarea legăturii direct sau prin

interpuşi cu RM, cu ceilalţi martori din dosar şi chiar cu denunţătorul, până în prezent

neaudiaţi de instanţă.

Faţă de apărarea formulată de inculpat în faţa instanţei de fond, respectiv

invocarea dispoziţiilor art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, solicită a

se constata că prin acest text de lege nu se cuantifică perioada rezonabilă în care

poate fi cercetată o persoană, însă în speţă se poate constata că rechizitoriul a fost

emis la scurt timp de la sesizarea organelor de urmărire penală, fiind astfel respectat

principiul rezonabilităţii.

În susţinerea considerentelor expuse, s-au invocat de reprezentantul

Ministerului Public: Cauza Letellier contra Franţei şi Cauza Dumont-Maliverg contra

Franţei, din care reiese că se poate reţine în sarcina inculpatului săvârşirea faptei de

influenţare a martorilor, raportat şi la actele dosarului. Edificatoare s-a apreciat Cauza

Barfus contra Cehiei ,unde Curtea a reţinut că riscul sustragerii inculpatului de la

desfăşurarea procedurilor judiciare ar rezulta şi din săvârşirea unei infracţiuni grave

pentru care acesta riscă o condamnare cu pedeapsa închisorii pe o durată îndelungată.

Totodată durata arestării preventive nu a depăşit limitele de rezonabilitate

avându-se în vedere modul de săvârşire a infracţiunii de luare de mită, prestigiul

funcţiei de practician în insolvenţă deţinută de inculpat, valoarea mare a sumelor

pretinse şi primite în mod repetat de către inculpat, noua infracţiune comisă de acesta

după săvârşirea primelor acte materiale ce intră în conţinutul faptei de luare de mită şi

riscul ca inculpatul să contacteze pe RM precum şi pe martorii audiaţi în cauză, ceea

ce ar pricinui un deserviciu major activităţii de cercetare judecătorească.

Perioada de timp scurtă derulată până în prezent (intervalul cuprins între

15.11.2008 şi 02.02.2009) nu justifică încetarea temeiurilor care au determinat şi

impus arestarea preventivă a inculpatului precum şi menţinerea ulterioară a acestor

măsuri.

S-a solicitat in final admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi pe fond

menţinerea măsurii arestării preventive dispuse faţă de inculpatul DM.

Examinând încheierea recurată, în raport de actele şi lucrările dosarului, de

motivele cuprinse în recursul declarat de Parchetul de pe lângă I.C.C.J., Direcţia

Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti, ca şi de dispoziţiile legale

incidente în materie, art.300/2, 160/b, 139, 145 şi 385/6 alin.3 C.pr.penală, Curtea

constată că recursul este nefondat.

În ce priveşte primul motiv de recurs invocat de parchet, în care se invocă

faptul că dispozitivul încheierii atacate nu s-ar înţelege pentru că a fost folosit ca

temei de drept al respingerii ca neîntemeiată a cererii de revocare a măsurii

preventive formulate de inculpat art.139 alin.2 C.pr.penală şi nu art.300/2 rap. la

art.160/2 alin.2 C.pr.penală, sau că instanţa de fond în mod eronat a corelat

dispoziţiile art.139 alin.2 C.pr.penală şi art.160/b alin.2 C.pr.penală cu disp. art.139

alin.1 şi al.3/5 şi art.145 C.pr.penală, sau că art.160/b alin.2 nu poate fi folosit prin

raportare la art.139 alin.1 şi 3/5 şi art.145 C.pr.penală ca argument juridic al înlocuirii

arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu,

deoarece această prevedere legală conţine cazurile ce determină doar măsura

revocării arestării preventive, Curtea îl apreciază ca neîntemeiat.

La termenul din 29 ianuarie 2009, judecătorul fondului a procedat la verificări

privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii în conformitate cu dispoziţiile

art.300/2 C.pr.penală care, în cuprinsul lor, fac trimitere la art.160/b C.pr.penală .

În conformitate cu aceste texte de lege, prima instanţă a constatat legalitatea şi

temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, măsură dispusă prin încheierea

din data de 15 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Astfel, prin această încheiere Curtea de Apel Ploieşti,a dispus arestarea

preventivă a inculpatului DM pe o perioadă de 29 de zile, constatând a fi îndeplinite

atât dispoziţiile art.143 C.pr.penală privind existenţa unor probe şi indicii temeinice

de săvârşire de către inculpat a faptelor de care era învinuit, luare de mită în formă

continuată, prev. de art.254 alin.1 cod penal, rap la art.6 din Legea 78/2000 cu

aplic.art.41alin.2 cod penal, cât şi cele ale art.148 lit f C.pr.penală.

În cadrul acestei verificări impusă de disp. art. 300/2 C.pr.penală, judecătorul

fondului a apreciat ca neîntemeiată cererea inculpatului de revocare a arestării

preventive, susţinând că măsura arestării inculpatului a fost luată cu respectarea

prevederilor legale de către Curtea de Apel Ploieşti prin încheierea din 15 noiembrie

2008.

Ca temei legal al respingerii cererii de revocare a arestării preventive,

judecătorul fondului a menţionat dispoziţiile art. 139 alin.2 C.pr.penală care statuează

că revocarea se dispune „când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea

prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii

preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere…”

Prin urmare, instituţia revocării arestării preventive operează în primul rând

pentru motive de nelegalitate sau când nu mai există temeiuri care să impună

menţinerea acesteia, aceasta însemnând, în opinia Curţii, o înlăturare a măsurii luate,

fără a se dispune o alta mai uşoară.

Or, în cazul de faţă, aşa cum am arătat mai sus, instanţa de fond nu a constatat

existenţa vreunui motiv de nelegalitate a arestării preventive, dar a considerat că

aceasta poate fi înlocuită cu o măsură preventivă mai uşoară, susţinând că s-au

schimbat unele din temeiurile ce au determinat iniţial luarea acesteia.

Pe de altă parte, dispoziţiile art.139 alin.1 C.pr.penală, statuează că „măsura

preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă când s-au schimbat

temeiurile care au determinat luarea măsurii” iar în alineatul 3/5 al aceluiaşi articol,

se prevede că „ măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu una dintre măsurile

prevăzute de art.136 alin.1 lit.b şi c C.pr.penală”.

Trebuie menţionat că articolul 136 se referă la obligarea de a nu părăsi

localitatea – lit.b şi la obligarea de a nu părăsi ţara – lit.c, iar textul de lege care

reglementează conţinutul măsurii obligării de a nu părăsi localitatea dispusă în cauză

de judecătorul fondului prin înlocuirea arestării preventive, este reglementat în

art.145 C.pr.penală.

Aşa fiind, în opinia Curţii, temeiul de drept invocat de prima instanţă,atât în

cazul respingerii cererii de revocare a arestării preventive – art.139 alin.2 C.pr.penală,

cât şi cel pentru admiterea cererii de înlocuire a acestei măsuri cu aceea a obligării de

a nu părăsi localitatea – art.139 alin.1 şi alin. 3/5 C.pr.penală, au fost folosite în mod

corect. De asemenea, nu s-a greşit în nici un fel atunci când dispoziţiile art.139 alin.1

şi alin.3/5 C.pr.p au fost raportate la cele ale dispoziţiilor art.145 C.pr.penală, odată

ce judecătorul fondului a considerat că se impune înlocuirea măsurii arestării

preventive cu obligarea inculpatului de a nu părăsi localitatea.

În opinia Curţii, nici raportarea acestor texte şi la dispoziţiile art.160/b alin.2

C.pr.penală nu este greşită. Aceste dispoziţii statuează că „ dacă instanţa constată că

arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea

preventivă au încetat, sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate,

dispune prin încheiere motivată revocarea arestării preventive şi punerea deîndată în

libertate a inculpatului”.

Curtea consideră că, şi în condiţiile în care acest text nu se referă în mod

expres la posibilitatea înlocuirii arestării preventive cu vreuna din cele două măsuri

arătate mai sus, aceasta nu înseamnă că această procedură prevăzută de dispoziţiile

art.139 alin.1 şi alin.3/5 C.pr.penală este exclusă în cursul judecăţii, atunci când are

loc verificarea arestării preventive. Adoptarea unui astfel de punct de vedere, susţinut

în argumentaţia parchetului, duce la o situaţie discriminatorie, prin aceea că

înlocuirea arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara ar fi

admisibilă în cursul urmăririi penale şi niciodată aplicabilă în cursul judecăţii, ceea ce

nu este de acceptat.

Prin considerentele de mai sus, Curtea a răspuns şi unui alt motiv de recurs

invocat de parchet şi anume că ar exista o contradicţie între respingerea ca

neîntemeiată a cererii de revocare şi înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura

obligării de a nu părăsi localitatea.

Astfel, instanţa de fond a considerat că arestarea preventivă s-a dispus în

condiţii de deplină legalitate şi oportunitate, dar a considerat că temeiurile avute în

vedere la luarea măsurii s-au schimbat, astfel încât nu se impune revocarea ei ci , doar

înlocuirea cu o măsură mai uşoară, neprivativă de libertate.

Parchetul a contestat într-un alt motiv de recurs şi temeinicia acestei soluţii

adoptate de prima instanţă, susţinând în principal că se impunea în continuare

privarea de libertate a inculpatului.

Curtea apreciază ca nefondat şi acest motiv de recurs.

Este de netăgăduit că infracţiunile pentru care inculpatul D M a fost trimis în

judecată – luare de mită în formă continuată, prev. de art.254 alin.1 rap. la art.6 din

Legea 78/2000 cu aplic. art.41 alin.2 cod penal şi instigare la fals în înscrisuri sub

semnătură privată prev. de art.25 rap. la art.290 cod penal au o gravitate deosebită,

mai ales infracţiunea de luare de mită, gravitate reflectată de limitele de pedeapsă

prevăzute pentru această infracţiune( 3 la 12 ani închisoare) şi de cuantumul sumelor

de bani pretinse de inculpat în calitatea sa de practician de insolvenţă ce au totalizat

77.000 lei.

La momentul luării măsurii arestării preventive a inculpatului, în condiţiile

constatării flagrante a primirii de către inculpat a sumei de 35.000 lei pentru

semnarea şi ştampilarea, în vederea decontării, a unor documente, în beneficiul

societăţii administrate de denunţător, au fost avute în vedere aspectele menţionate în

paragraful anterior precum şi faptul că inculpatul a săvârşit fapta în calitate de

administrator judiciar al unei societăţi aflate în insolvenţă. Inculpatul exercita această

însărcinare, dispusă printr-o sentinţă a Tribunalului Bucureşti – Secţia Comercială,

fiind practician de insolvenţă în cadrul R. I.P.U.R.L.

Or, de la data ultimei verificări a arestării preventive a acestuia ce a avut loc la

data de 8 decembrie 2008, când s-a şi dispus menţinerea măsurii, acesta a pierdut

calitatea de asociat în cadrul societăţii de insolvenţă R I.P.U.R.L., împrejurare

atestată de “extrasul din Registrul Societăţilor Profesionale” eliberat la 16 decembrie

2008de Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, societatea de

insolvenţă aparţinând la acest moment altei persoane.

Prin urmare, aşa cum a susţinut şi prima instanţă, s-a înlăturat pericolul

continuării activităţii infracţionale, a influenţării persoanelor angajate în firma R.

I.P.U.R.L, precum şi riscul folosirii în mod abuziv de către inculpat a calităţii de

practician de insolvenţă, din care figura doar ca fiind suspendat din profesie.

Totodată trebuie menţionat că în prezent, cursul judecăţii cauzei de fond este

întrerupt ca urmare a sesizării Curţii Constituţionale cu rezolvarea unor excepţii de

neconstituţionalitate a unor texte din procedura penală, excepţii invocate de inculpat,

existând astfel posibilitatea ca suspendarea să se prelungească cel puţin câteva luni,

iar această situaţie a intervenit până la faza administrării probelor.

În ce priveşte riscul influenţării negative de câtre inculpat a continuării

procesului dacă acesta ar fi pus în libertate , trebuie precizat că instanţa de fond a

instituit toate garanţiile necesare în acest sens, interzicând inculpatului să intre în

contact cu martorii din cauză sau cu societăţile pentru care a desfăşurat activitatea de

practician de insolvenţă, iar dacă inculpatul va încălca aceste obligaţii se va lua faţă

de el, din nou măsura arestării preventive.

În opinia curţii soluţia instanţei de fond respectă şi exigenţele articolului 5

paragraful 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care prevăd că “ orice

persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de par.1 lit.c din prezentul

articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii”.

Aşa fiind, pentru argumentele expuse pe larg mai sus, Curtea a respins ca

nefondat recursul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE

CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - DIRECŢIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIE -

SERVICIUL TERITORIAL PLOIEŞTI, împotriva încheierii de şedinţă din data de

02 februarie 2009 a Tribunalului Prahova.

2. Drept procesual penal. Partea specială.

Verificări privind menţinerea arestării preventive.





C.proc.pen., art. 160 lit.b, art. 3001

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5, art.6





Potrivit art. 3001 alin.1 c.proc.pen., după înregistrarea dosarului la

instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest,

instanţa este datoare să verifice din oficiu, în Camera de Consiliu, legalitatea şi

temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Conform art. 3001 alin.3 c.proc.pen., când instanţa constată că

temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate

sau că există temeiuri care să justifice privarea de libertat, instanţa, menţine, prin

încheiere motivată arestarea preventivă.



Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu

minori şi de familie, Decizia nr. 127 din 13 februarie2009.





Prin Încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din 5.02.2009,

pronunţată de Tribunalul Buzău, în dosarul nr. 595/114/2009, s-a constatat legalitatea

şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul I.M. şi s-a menţinut

această măsură.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, inculpatul

a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, în stare de

recidivă postexecutorie, prev.de art. 174-175 alin.1 lit i c.pen., cu aplic.art. 37 lit.b

c.pen., constând în aceea că în seara zilei de 22.08.2008, a lovit-o în mod repetat,

într-un loc public, cu pumnii şi picioarele, pe victima Ş.V., cauzându-i grave leziuni

traumatice.

S-a mai reţinut că, nu s-au schimbat temeiurile ce au fost avute în vedere

la data luării măsurii arestării preventive, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege

pentru această faptă este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a

inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, criticând-o ca fiind

netemeinică şi a solicitat în esenţă, admiterea recursului, casarea încheierii şi pe fond

înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi

localitatea.

Prin decizia penală nr. 127 din 13 februarie 2009, pronunţată de Curtea de

Apel Ploieşti, recursul declarat de inculpatul I.M., a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut în esenţă că, prin

Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, nr. 639/P/2008 din

2.02.2009, inculpatul I.M., a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, pentru

săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prev.de art. 174-175 lit.i c.pen., cu aplic.art.

37 lit.b c.pen., constând în aceea că, în seara zilei de 22.08.2008, a lovit pe victima

Ş.V., în mod repetat, într-un loc public, producându-i grave leziuni traumatice urmare

cărora a decedat.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Buzău, la data de 3.02.2009, sub nr.

595/114/2009, fiind acordat termen la data de 5.02.2009, pentru a se discuta în

Camera de Consiliu, în conformitate cu dispoz.art. 300 1 al.1 c.proc.pen., legalitatea şi

temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a constatat că,

într-adevăr nu s-au schimbat temeiurile ce au fost avute în vedere la data luării

măsurii arestării preventive, în sensul că, pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracţiunea de omor calificat este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a

inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Mai mult decât atât, fapta a fost săvârşită de către inculpat în stare de

recidivă postexecutorie, prev.de art. 37 lit.b c.pen., inculpatul fiind condamnat

anterior prin sentinţa penală nr. 1876/22.08.2003 a Judecătoriei Focşani, la 4 ani

închisoare.

În cauză se configurează săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de omor

calificat, în stare de recidivă postexecutorie, prev.de art. 174-175 lit.i c.pen. şi art. 37

lit.b c.pen., faptă recunoscută de inculpat pe întreg parcursul procesului penal.

Faţă de un fenomen care proliferează, organele judiciare abilitate în acest

sens, sunt chemate să dea o ripostă fermă autorilor unui asemenea gen de infracţiuni,

situaţie în care se impune ca mesajul transmis mediului infracţional să fie unul

neechivoc, de natură să limiteze organizarea unor activităţi infracţionale apte să

conducă la dezechilibre majore şi la reacţii necontrolate.

Soluţia dispusă de prima instanţă nu înfrânge principiile şi prevederile

Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în cauza dedusă judecăţii existând

raţiuni de genul celor exprimate anterior, care impun restricţii ale dreptului la

libertate al inculpatului.

Astfel, potrivit practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor

Omului, deţinuţii continuă să se bucure de toate drepturile şi libertăţile

fundamentale garantate de C.E.D.O., cu excepţia dreptului la libertate, atunci o

detenţie regulată intră în mod expres în câmpul de aplicare a art. 5 din Convenţie.

Potrivit aceleiaşi practici orice restricţii de alte drepturi trebuie să fie

justificate şi trebuie să se bazeze pe considerente de securitate, în special prevenirea

crimei şi apărarea ordinii, aceste restricţii decurgând inevitabil din circumstanţele

detenţiei.

Pe cale de consecinţă, Curtea a apreciat că încheierea instanţei de fond

este legală şi temeinică sub toate aspectele motiv pentru care, în baza art. 385/15

pct.1 lit.b c.proc.pen., recursul declarat de inculpatul I.M., a fost respins ca nefondat.

3. Art. 1491, art. 150 Cod Procedura Penala,





Art. 197 alin. 1 si 4 Cod Procedura Penala





In cazul propunerii de arestare preventivă a inculpatului, procurorul este

obligat să procedeze la ascultarea acestuia înainte de a sesizarea instanţei pentru

luarea măsurii.

Ne-audierea de către procuror, înainte de a face propunerea de arestare

preventivă, conform art. 149 alin.l şi art. 150 Cod procedură penală, conduce la

nulitatea relativă a actului procesual (referatul de propunere), întrucât după punerea

în mişcare a acţiunii penale, învinuitul dobândeşte calitatea de inculpat şi este

obligatorie ascultarea lui în prezenţa apărătorului de către procuror.





Încheierea din 13 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti





Prin încheierea nr. 5 din Camera de Consiliu din data de 11.03.2009 pronunţată

de Tribunalul Prahova s-a respins excepţia nulităţii invocată de inculpaţi ca fiind

neîntemeiată, s-a admis propunerea formulata de PARCHETUL DE PE LANGA

TRIBUNALUL PRAHOVA şi în temeiul disp.art. 149/1 c.p.p. s-a dispus arestarea

preventiva pentru o perioadă de 29 de zile începând cu data de 11.03.2009 şi până la

data de 08.04.2009 inclusiv, a inculpaţilor I.F.E., R.C.,N.I.F., D.C., D.C., M.L., N. S.

S-a dispus emiterea mandatelor de arestare preventiva a inculpaţilor.

Pentru a pronunţa această încheiere tribunalul a reţinut că inculpaţii, sunt

cercetaţi pentru comiterea infracţiunii de tentativă la omor calificat prev. şi ped.de

art.20 rap. la art. 174, 175 lit.i C.pen. şi infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri

şi tulburarea liniştii publice prev. şi ped. de art.321 alin.2 C.pen., infracţiuni pentru

care prin Ordonanţa nr.61/P/2009 din 23.02.2009, Parchetul de pe lângă Tribunalul

Prahova, a început urmărirea penală, apreciind ca există indicii temeinice din care

rezultă că inculpaţii în noaptea de 25/26.12.2008, l-au atacat pe numitul C. R. care se

afla în clubul „P" şi i-au aplicat lovituri în zona capului, a feţei şi pe corp cu pumnii,

cu picioarele şi cu obiectele contondente pe care le-au avut asupra lor producându-i

leziuni grave, care au pus viaţa victimei în primejdie.

Urmare a conflictului declanşat de inculpaţi în susmenţionatul club, liniştea

publică a fost grav tulburată şi aproximativ 100 de consumatori care se aflau în club

petrecând sărbătoarea Crăciunului au părăsit speriaţi locaţia respectivă.

Agresiunea asupra victimei R.C. s-a desfăşurat în trei episoade succesive în

incinta clubului, în toaleta şi în curtea clubului.

Prin Ordonanţa nr.61/P/2009 din 10.03.2009 a Parchetului de pe lângă

Tribunalul Prahova, a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva inculpaţilor,

pentru infracţiunile de tentativă la omor calificat prev. de art.20 rap. la art. 174, 175

lit.i C.pen. şi infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii

publice prev. şi ped. de art.321 alin.2 C.pen., iar prin Ordonanţa din 10.03.2009, a

fost luată măsura reţinerii inculpaţilor pe o durată de 24 de ore.

Deşi inculpaţii au negat comiterea faptelor din probele administrate în cauză

pana la acest moment din faza de urmărire penală, respectiv din depoziţiile

martorilor oculari, C.C.A., M.L., B.V., A.A.A., R.G.D., L.R.P.D., P.C.F., C.Ş., M.

R.F., D.I.G., D.M., rezultă indicii că inculpaţii în data de 25/26.12.2008, în incinta,

în toaleta şi în curtea clubului în jurul orelor 01,30 noaptea, tară motive l-au acostat

în salonul clubului pe C.R. aplicându-i lovituri cu pumnul şi cu castetul telescopic,

peste cap faţă şi corp, iar când acesta a căzut la podea inculpaţii au continuat să-1

lovească cu picioarele în aceleaşi zone, până când acesta a ajuns în stare de

inconştienţă, după care l-au abandonat, fugind de la locul faptei cu diferite mijloace

de transport.

Faptele comise prezintă un pericol social ridicat, în raport de modalităţile în

care au fost săvârşite, pe timp de noapte şi în loc public, de numărul agresorilor care

au acţionat asupra victimei, de obiectele contondente folosite la agresiune cu care

inculpaţii au acţionat şi nu în ultimul rând de consecinţele faptelor lor, respectiv

punerea în primejdie a vieţii părtii vătămate C.R., din concluziile raportului medico

legal nr.948/30.12. 2008 efectuat de Serviciul de Medicină Legală Prahova,

rezultând că leziunile traumatice create au pus în pericol viaţa victimei a cărei

supravieţuire la acea dată era improbabilă.

Măsura arestării preventive se ia in scopul de a se asigura buna desfăşurare a

procesului penal şi pentru a se împiedica comiterea unor alte fapte de acelaşi gen,

care au un impact negativ asupra opiniei publice sub aspectul gradului ridicat de

pericol social al acestui gen de infracţiuni.

Privitor la excepţia nulităţii invocate de inculpaţi prin apărători prev. de

art. 197 C.p.p., tribunalul, reţine potrivit practicii judiciare în materie că neascultarea

inculpaţilor înainte de a se face propunerea de arestare preventivă, nu atrage nulitatea

nici relativă şi nici absolută a propunerii de arestare preventivă, aşa cum s-a invocat

întrucât inculpaţii, trebuie să fie audiaţi (ascultaţi), de judecător, înainte de a se

dispune arestarea preventivă a acestora, conform art. 150 C.p.p. şi fiind ascultaţi de

judecător, se acoperă lipsa omisiunii procurorului.

Tribunalul, a constatat astfel că, nu au fost vătămate drepturile legale ale

inculpaţilor din prezenta cauză, aşa încât nulitatea invocată să nu poată fi înlăturată.

S-a mai constatat că sunt întrunite toate cerinţele prev. de art. 136, 143 şi 148

lit.f C.p.p., existând indicii temeinice că inculpaţii au comis faptele, pedepsite cu

închisoarea mai mare de 4 ani şi existând indicii că lăsarea lor în libertate prezintă

pericol pentru ordinea publică, în condiţiile în care aceste fapte s-au produs într-un

loc public, pe timp de noapte şi cu folosirea de obiecte contondente.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpaţii, criticând-o

pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului recursului toţi inculpaţii au invocat nulitatea

propunerii de arestare preventivă întrucât, nu au fost audiaţi de procuror, în calitate de

inculpaţi, înainte de a se face propunerea de arestare.

De asemenea, se mai arată de către inculpaţi că, deşi fapta a avut loc la data

de 25/26.12.2008 nu s-a dispus în cauză nici o măsură preventivă.

În fine, mai critică, în esenţă, că în propunerea de arestare preventivă nu se

descrie participarea fiecărui inculpat la comiterea faptei pentru care sunt cercetaţi.

Examinând încheierea atacată în raport de actele şi lucrările dosarului de

urmărire penală, de criticile invocate, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de

drept, conform art. 385/6 alin. 3 Cod procedură penală, Curtea va constata că

recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În cauză prin referatul nr. 61/P/2009 din 11.03.2009 al Parchetului de pe

lângă Tribunalul Prahova s-a solicitat instanţei, în baza art. 149/1 Cod procedură

penală, luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii : I.F.E., R.C., N.I.F.,

D.C., D.C., M.L., N.S..

S-a reţinut în cuprinsul referatului că în noaptea de 25/26.12.2008 sus-

numiţii l-au atacat numitul C.R., care se afla în clubul „P" şi l-au lovit cu pumnii,

picioarele, obiecte contondente pe care le avea asupra lor, provocându-i leziuni grave

care i-au pus viaţa în primejdie.

Agresiunea s-a desfăşurat în trei episoade succesive, respectiv în incinta

clubului, în toaletă şi în curtea clubului, toate persoanele arătate contribuind 1-a

lovirea părţii vătămate şi susţinându-se reciproc în comiterea agresiunii.

Urmare a conflictului declanşat, liniştea şi ordinea publică din local a

fost grav tulburată şi circa 100 de consumatori care se aflau în club petrecând seara

de Crăciun au părăsit speriaţi locaţia respectivă.

La solicitarea propunerii de arestare s-a invocat de către inculpaţi

nulitatea actului, întrucât ei nu au fost audiaţi în calitate de inculpaţi de către procuror

înainte de sesizarea instanţei, conform art. 149/1 alin. 1 Cod procedură penală,

încălcându-i-se dreptul la apărare. De asemenea, s-a invocat încălcarea disp. art. 237

alin. 2 Cod procedură penală.

Curtea analizând excepţia invocată , în raport de textele legale incidente

va aprecia că aceasta este fondată.

Astfel, potrivit art. 149/1 alin. 1 Cod procedură penală "procurorul din

oficiu sau la sesizarea organelor de urmărire penală, dacă sunt întrunite condiţiile

prev. de art. 143 şi există vreunul dintre cazurile prev. de art. 148, când consideră

că în intereseul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, numai după

ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de

luare a măsurii preventive a inculpatului ".

Din interpretarea literală şi logică a textului rezultă că, înainte de a se

formula propunerea de arestare preventivă procurorul trebuie să îl audieze pe inculpat

în această calitate, întrucât textul se referă la arestarea inculpatului, ceea ce înseamnă

că deja de faţă de el s-a pus în mişcare acţiunea penală.

Mai mult decât atât textul foloseşte adverbul numai, de unde rezultă că

ascultarea inculpatului de către procuror este obligatorie şi nu facultativă.

Pe de altă parte după punerea în mişcare a acţiunii penale, învinuitul

audiat în calitate de inculpat, dobândeşte totodată şi alte drepturi dar şi alte garanţii

procesuale.

Ascultarea inculpatului de către procuror înainte de a se formula

propunerea şi în prezenţa apărătorului, este una din aceste garanţii procesuale. în

această calitate şi conştientizând faptul că se va dispune inculparea pentru săvârşirea

unei (unor) infracţiuni şi că se va solicita una din măsurile preventive, inculpatul

poate face şi alte declaraţii care pot conduce apoi la formularea sau nu, de către

procuror, a propunerii de arestare preventivă.

De asemenea, art. 150 Cod procedură penală prevede că măsura

arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror

şi de către judecător (....).

Deci, prin aceeaşi interpretare a textului, se poate trage concluzia că

ascultarea inculpatului atât de către procuror cât şi de către judecător este obligatoriu,

garantându-se în acest fel dreptul la apărare prev. de art. 6 Cod procedură penală.

In speţa de faţă, cei şapte inculpaţi au fost puşi sub învinuire la data de

23.02.2009 (fila 169 şi urm.) pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 20 rap. la

art. 174 şi art. 175 lit. I Cod penal şi prev. de art. 321 alin. 2 Cod penal, după care, au

fost audiaţi în această calitate (de învinuiţi) la data de 10.03.2009 până în jurul orelor

19,00.La aceeaşi dată s-a dispus prin ordonanţă reţinerea lor pentru o perioadă de 24

de ore măsură ce a început de la orele 18,00.

In continuare, prin ordonanţa nr. 61 /P/2009 din aceeaşi dată s-a dispus

punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de cei şapte învinuiţi , aceştia dobândind

astfel calitatea de inculpat. Totuşi, în această calitate de inculpaţi recurenţii nu au fost

audiaţi, fiind întocmită propunerea pentru luarea măsurii arestării preventive.

Având în vedere această situaţie, Curtea apreciază că în cauză au fost

încălcate disp. art. 149/1 alin. 1 şi art. 150 Cod procedură penală privind ascultarea

inculpatului de către procuror înainte de a se formula propunerea de arestare

preventivă, iar sancţiunea nu poate fi decât nulitatea relativă a actului procesual.

Art. 197 alin. 1 Cod procedură penală prevede că "încălcarea

dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea

actului, numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin

anularea acelui act".

în speţa de faţă au fost încălcate dispoziţiile legale care garantează

dreptul la apărare al inculpaţilor şi prezenţa apărătorului său la audiere, întrucât în

calitate de inculpaţi şi asistaţi de apărător , recurenţii nu au fost audiaţi de procuror,

iar acest lucru poate fi considerat o vătămare în drepturile lor procesuale,respectiv al

dreptului la apărare garantat de art.24 din Constituţie.

In aceste condiţii, Curtea va constata încălcarea dispoziţiilor legale

menţionate astfel că, fără a mai examina pe fond propunerea de arestare preventivă,

va admite recursurile, va casa încheierea tribunalului şi va revoca măsura arestării

preventive luată faţă de inculpaţi.

Ţinând totuşi seama că faţă de cei şapte inculpaţi există indicii temeinice

de săvârşire a infracţiunii pentru care sunt cercetaţi (aspect ce rezultă din declaraţiile

inculpaţilor N.I. şi M.L. şi ale martorilor), în baza art. 145 Cod procedură penală(care

nu prevede condiţia de nulitate relativă analizată ca în cazul arestării

preventive),Curtea, va dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de

domiciliu, fără încuviinţarea instanţei de judecată.

în baza art. 145/1 Cod procedură penală inculpaţii vor fi obligaţi să

respecte măsurile preventive de acest text de lege, iar în baza art. 145 alin. Vi Cod

procedură penală aceştia vor fi obligaţi să nu ia legătura între ei pe durata măsurii

preventive.

Va atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 145 alin. 3 Cod

procedură penală privind revocarea măsurii în cazul încălcării obligaţilor menţionate.

4. APRECIEREA PROBELOR ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL.

RETRACTAREA DECLARAŢIILOR DATE ÎN CURSUL URMĂRIRII

PENALE DE CĂTRE PARTEA VĂTĂMATĂ ŞI SCHIMBAREA POZIŢIEI

PROCESUALE A PĂRŢII VĂTĂMATE.







Partea vătămată, deşi sancţionată administrativ pentru mărturie mincinoasă,

nu a putut justifica în mod credibil schimbarea poziţiei sale procesuale cu atât mai

mult cu cât potrivit art.63 c.pr.penală, probele neavând valoare dinainte stabilită,

aprecierea acestora se face prin examinarea şi coroborarea acestora cu toate

mijloacele de probă administrate.(Decizia penală nr.60/22.01.2009).





Prin sentinţa penală nr.551/30.06.2008, Judecătoria Buzău a dispus

condamnarea inculpatului M.I. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea

infracţiunii de tâlhărie calificată prev de art.211 alin.1 C.penal, cu aplicarea art.37

lit.b C.penal, faptă comisă la 15.05.2007, dispunând în baza art.334 C.pr.penală

schimbarea încadrării juridice din disp. art.211 alin.1 şi alin.2/1 lit.c C.penal, cu

aplicarea art.37 lit.b C.penal.

S-a făcut aplicarea disp. art.71 şi 64 lit.a,b, C.penal, pe timpul executării

pedepsei.

În baza art.8 c.penal a dedus din durata pedepsei perioada reţinerii de 1 zi,

15.05.2007.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria, pe baza probelor administrate a reţinut

în sarcina inculpatului M.I. că în ziua de 15 mai 2007 acesta a pătruns în curtea

imobilului proprietatea martorului Ş.N unde prin acte de violenţă psihică a deposedat-

o pe partea vătămată M.E.M. de două telefoane mobile şi un ceas de mână.

Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei susţinând că aceasta a fost săvârşită

de făptuitorul minor G.C.C..

Susţinerea inculpatului a fost respinsă având în vedere declaraţiile părţii

vătămate, ale făptuitorului G.C.C..precum şi ale martorilor Ş.S.D., Ş.I.S., Ş.C. şi M.L.

şi în baza proceselor verbale de confruntare dintre inculpat şi martori , probe din care

rezultă situaţia de fapt reţinută de instanţă.

S-a reţinut că în drept fapta inculpatului constituie infracţiunea de tâlhărie

prev.în art.211 al.1 cod penal cu aplicarea art.37 lit.b cod penal şi nu cea reţinută în

rechizitoriu respectiv art.211 al.1,2/1 lit.c cod penal având în vedere că deposedarea

părţii vătămate nu s-a făcut în incinta casei de locuit ci în curtea locuinţei.

Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul M.I. care a criticat-o pentru

nelegalitate si netemeinicie susţinând ca nu se face vinovat de comiterea infracţiunii

pentru care a fost condamnat, solicitând achitarea sa în baza art.11 pct.2 lit.a rap. la

art.10 lit.c C.pr.penală.

Tribunalul Buzău prin decizia penală nr. 194/23.10.2008 a admis apelul

declarat de inculpatul M.I., împotriva sentinţei penale nr.531 din 30.06.2008

pronunţată de Judecătoria Buzău, a desfiinţat în parte în latură penală sentinţa atacată

şi a redozat pedeapsa aplicată inculpatului în baza art.211 alin.1 Cod pen. cu

aplicarea art. 37 lit.b Cod pen. la 3 ani şi 4 luni închisoare.

S-au aplicat dispoziţiile art. 71 şi 64 lit.a teza a II-a şi lit. b Cod pen. pe durata

executării pedepsei.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a constatat că instanţa

de fond a reţinut corect situaţia de fapt si încadrarea juridică a faptei, iar din probele

administrate in cauză a rezultat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea acestei

infracţiuni,astfel ca în mod corect instanţa de fond a reţinut vinovăţia acestuia.

A observat însă instanţa de apel că la individualizarea pedepsei s-au avut in

vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art.72 cod penal, dar având

in vedere valoarea redusa a prejudiciului cauzat părţii vătămate, limitele de pedeapsa

prevăzute de lege şi gradul de pericol social al faptei, a apreciat ca pedeapsa aplicată

este prea aspră in raport de gravitatea faptei astfel încât se impune reducerea acesteia

spre minimul special prevăzut de lege, precum şi modificarea conţinutului pedepselor

accesorii.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul M.I., criticându-le

pentru nelegalitate si netemeinicie, susţinând, în esenţă, că nu se face vinovat de

săvârşirea faptei pentru care a fost condamnat, arătând că nu a exercitat asupra părţii

vătămate nici un fel de violenţă sau ameninţări şi că bunurile nu i-au fost remise lui,

ci numitului G.C.C., astfel că nu poate fi reţinută vinovăţia sa, solicitând achitarea în

baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.c C.pr.penală. Şi-a întemeiat inculpatul apărarea

pe declaraţiile părţii vătămate, date în cursul cercetării judecătoreşti, prin care aceasta

a susţinut că inculpatul nu i-a solicitat să-i remită bunurile şi că o astfel de remitere s-

a făcut către coparticipantul G.C.C. şi nu către inculpat.

Criticile inculpatului sunt nefondate.

Instanţele au reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi au realizat o

justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză în cele

două faze ale procesului penal, din care rezultă atât existenţa faptei pentru care

inculpatul a fost trimis în judecată, cât şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie în forma

cerută de lege de către inculpat.

Au fost avute astfel în vedere plângerile şi declaraţiile iniţiale ale părţii

vătămate M.E.M, declaraţiile participantului G.C.C., depoziţiile martorilor oculari

Ş.S.D., Ş.I., Ş.C şi M.L. procesele verbale de confruntare dintre inculpat şi martori.

Pe baza acestor mijloace de probă, în mod corect s-a reţinut şi rezultă că la data

de 15.05.2007 în jurul orelor 15,00, în timp ce se afla în curtea imobilului casă de

locuit, proprietatea numitului Ş.N., inculpatul recurent prin exercitarea de acte de

constrângere psihică a deposedat-o pe partea vătămată M.E.M. de două telefoane

mobile şi un ceas, bunuri în valoare de 130 lei, precum şi de actul de identitate pe

care îl avea asupra sa.

Încă din cursul urmăririi penale, inculpatul recurent a negat săvârşirea faptei,

susţinând că partea vătămată ar fi remis aceste bunuri coparticipantului G.C.C.

împreună cu care se afla inculpatul. Însă, apărările inculpatului, sunt contrazise de

plângerile şi declaraţiile iniţiale ale părţii vătămate M.E.M., declaraţiile

participantului G.C.C., depoziţiile martorilor oculari sus menţionaţi, procesele

verbale de confruntare dintre inculpat şi martori.

În mod judicios prima instanţă a constatat că apărările inculpatului, formulate

şi în cursul cercetării judecătoreşti, sunt nefondate raportat la mijloacele de probă

expuse mai sus, din care rezultă cu certitudine exercitarea de acte de ameninţare şi

constrângere psihică asupra părţii vătămate, sub imperiul cărora aceasta a remis

inculpatului bunurile menţionate precum şi actul său de identitate.

În concret, rezultă că la 16.05.2007, deci imediat după incident partea vătămată

s-a adresat cu plângere penală Poliţiei municipiului Buzău, afirmând că inculpatul a

deposedat-o prin acte de violenţă de bunurile sus menţionate.

Din mijloacele de probă administrate rezultă că la data de 15.05.2007, partea

vătămată s-a întâlnit pe stradă în localitatea G., judeţ Buzău cu inculpatul M.I. care

era însoţit şi de coparticipantul G.C.C.

Inculpatul i.-a cerut părţii vătămate să-i remită o sumă de bani ce reprezenta

contravaloarea unor produse cosmetice pe care partea vătămată îi luase angajamentul

să le distribuie la propunerea numitului M.G., inculpatul afirmând că de fapt aceste

bunuri i-ar fi aparţinut lui.

Cum partea vătămată a refuzat solicitarea inculpatului şi a afirmat că nu a

reuşit să valorifice toate produsele cosmetice şi nici să încaseze banii de la clienţi,

inculpatul a început să devină din ce în ce mai iritat şi a hotărât să meargă împreună

cu partea vătămată la domiciliul martorei Ş.S.D., unde partea vătămată intenţiona să

se deplaseze, cu scopul de a încasa banii pe produsele cosmetice.

Ajunşi la domiciliul martorei şi pătrunzând în curtea locuinţei (proprietate

numitului Ş.N.) inculpatul i-a cerut părţii vătămate să-i remită drept garanţie actul de

identitate, cele două telefoane mobile şi un ceas, bunuri care să reprezinte o garanţie

a plăţii produselor cosmetice.

Întâmpinat fiind de refuzul părţii vătămate, inculpatul a manifestat o conduită

agresivă verbal împotriva acesteia, fapt confirmat de depoziţiile martorilor oculari

enumeraţi mai sus.

Starea de temere insuflată părţii vătămate, a fost accentuată şi de faptul că

inculpatul prezenta la acel moment pe abdomen şi pe membrele superioare mai multe

plăgi tăiate care sângerau, astfel încât în condiţiile în care acesta a ameninţat partea

vătămată cu exercitarea de violenţe asupra sa, ţinând seama de contextul în care

aceste ameninţări au fost adresate, este evident că partea vătămată a acceptat să-i

remită inculpatului bunurile solicitate doar în urma stării de temere ce i-a fost creată

prin atitudinea ameninţătoare a inculpatului.

Împrejurarea că ulterior în cursul cercetării judecătoreşti partea vătămată şi-a

nuanţat declaraţiile încercând să-l exonereze pe inculpat de răspunderea penală şi

afirmând că de fapt ar fi remis aceste bunuri celuilalt participant prezent şi anume

G.C.C., a atras asupra părţii vătămate efectuarea de cercetări pentru comitere a

infracţiunii de mărturie mincinoasă prev. de art.260 alin.1 Cod penal.

Prin ordonanţa nr.5808/P/2007 din 17.10.2008 a Parchetului de pe lângă

Judecătoria Buzău, partea vătămată M.E.M. a fost scoasă de sub urmărire penală

pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 260 alin.1 cod penal, fiindu-i aplicată

sancţiunea amenzii administrative în cuantum de 700 lei constatându-se că atitudinea

ulterioară nesinceră a acesteia nu este unicul criteriu şi nici cel determinat pentru

aprecierea gradului de pericol social al faptei comisă de către aceasta.

Aşadar, cum împotriva părţii vătămate au fost desfăşurate acte de urmărire

penală în legătură cu comiterea unei infracţiuni îndreptată împotriva justiţiei şi anume

infracţiunea de mărturie mincinoasă, este evident că declaraţiile ulterioare ale părţii

vătămate nu pot sta decât sub semnul neverosimilităţii, cu atât mai mult cu cât

depoziţiile martorilor oculari confirmă cele susţinute iniţial de partea vătămată în

plângerea penală, depusă la poliţie.

Prin urmare, nici susţinerile părţii vătămate, din faţa instanţei de recurs,

(potrivit cărora bunurile au fost remise numitului G.C.C. şi nu inculpatului), nu pot fi

considerate credibile şi nici nu pot atrage exonerare a inculpatului de răspundere

penală.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât, chiar în faţa instanţei de recurs partea

vătămată a descris contextul în care fapta s-a petrecut şi a confirmat că inculpatul a

exercitat ameninţări împotriva sa.

Ca atare, Curtea constată că în mod judicios apărările inculpatului au fost

înlăturate de instanţele anterioare, câtă vreme existenţa faptei şi vinovăţia acestuia

sunt confirmate de toate mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale.

Partea vătămată, deşi sancţionată administrativ, pentru mărturie mincinoasă, nu

a putut justifica în mod credibil schimbarea poziţiei sale procesuale cu atât mai mult

cu cât potrivit art.63 c.pr.penală, probele neavând valoare dinainte stabilită,

aprecierea acestora se face prin examinarea şi coroborare acestora cu toate mijloacele

de probă administrate.

Ori, cum celelalte mijloace de probă administrate în cursul urmăririi penale,

inclusiv plângerea şi declaraţiile părţii vătămate, date în această fază procesuală,

confirmă pe deplin existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului, fără a se aduce dovezi

privind exercitarea de acte de constrângere de către organele de cercetare împotriva

părţii vătămate, aşa cum aceasta a susţinut, rezultă cu claritate că soluţia de

condamnare a inculpatului este legală.









5. DREPT PROCESUAL PENAL. MĂSURI PREVENTIVE. ÎNLOCUIREA

SAU MODIFICAREA CONTROLULUI JUDICIAR INSTITUIT DE

INSTANŢĂ ÎN CADRUL LIBERĂRII PROVIZORII PE CAUŢIUNE.

ADMISIBILITATEA CERERII.



Potrivit art.160/4 alin.3 C.pr.penală rap. la art.160/2 alin.4 C.pr.penală, în

ceea ce priveşte liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar se aplică în

mod corespunzător dispoziţiile art.145 alin.2/1 C.pr.penală, existând temei legal

pentru admiterea cererii inculpatului, acesta fiind reprezentat de disp. art.160/4

alin.2 C.pr.penală.



(decizia penală nr.108/6 februarie 2009).





Prin încheierea de şedinţă din data de 27 ianuarie 2009, Tribunalul

Dâmboviţa a admis cererea formulată de inculpatul N.S, şi a dispus înlocuirea

obligaţiei stabilită în sarcina sa, prin încheierea pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa

în şedinţa publică din data de 6 ianuarie 2009, în dosarul nr. 1/120/2009, în baza

dispoziţiilor art. 1602 alin. 3 lit. a Cod procedură penală, respectiv obligaţia de a nu

depăşi limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite de

instanţă, cu obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a ţării, decât în condiţiile

stabilite de instanţă.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 1602 alin. 32 Cod

procedură penală şi s-a dispus comunicarea încheierii, în aceeaşi zi, conform art. 1604

alin. 3 raportat la art. 1602 alin. 4şi art. 145 alin. 21 Cod procedură penală.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată la

19.01.2009 sub nr. 213/120/2009, inculpatul N.S. a solicitat înlocuirea obligării de a

nu părăsi limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite de

instanţă.

În motivarea cererii, acesta a arătat că este cercetat pentru săvârşirea

infracţiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 208 alin. 1 Cod penal, art. 209 alin.

1 li.t a şi g şi alin. 3 lit. a Cod penal şi art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal, iar prin

încheierea pronunţată la 6 ianuarie 2009 în dosarul 1/120/2009, Tribunalul

Dâmboviţa a admis cererea sa de liberare provizorie pe cauţiune şi a dispus punerea

în libertate de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis la 16.12.2008.

În baza dispoziţiilor art. 1602 alin. 3 Cod procedură penală instanţa l-a obligat

să nu părăsească limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile stabilite

de instanţă, atrăgându-i-se atenţia că în caz de încălcare cu rea credinţă a obligaţiilor

ce-i revin se va lua măsura arestării preventive.

A precizat inculpatul că este asociat unic şi administrator statutar al unei

societăţi comerciale cu sediul în Ploieşti, care are un număr de 40 de angajaţi, fiind

inclusă în categoria contribuabililor mijlocii, potrivit cifrei de afaceri, având însă şi

credite bancare de aproximativ 13 miliarde lei vechi, dar şi că principalul punct de

lucru se află pe raza comunei Brazi, judeţul Prahova, localitate ce se află la o distanţă

de 10 Km faţă de locul de domiciliu - municipiul Ploieşti şi că pentru bunul mers al

activităţii societăţii, este necesară prezenţa sa zilnică la punctul de lucru, fiind necesar

şi a se deplasa în mod frecvent în alte localităţi din ţară, în vederea încheierii de

contracte comerciale.

În aceste condiţii, a arătat inculpatul că este necesară înlocuirea măsurii

obligării de a nu părăsi limita teritorială a localităţii de domiciliu cu cea a obligării de

a nu părăsi ţara, pentru a nu se ajunge la situaţia în care societatea să fie declarată în

incapacitate de plată.

Instanţa de fond a mai reţinut că prin încheierea pronunţată la 6 ianuarie

2009 Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea de liberare provizorie pe cauţiune

formulată de inculpatul N.S., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de

art. 26 raportat la art. 208 alin. 1 Cod penal, art. 209 alin. 1 lit. a şi g şi alin. 3 lit. a

Cod penal şi art. 323 alin. 1 şi 2 Cod penal, dispunând punerea în libertate provizorie

pe cauţiune, obligându-l, în baza dispoziţiilor art. 1602 alin. 3 Cod procedură penală,

printre altele, să nu depăşească limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în

condiţiile stabilite de instanţă, dispunând şi să respecte obligaţia prevăzută de art.

1602 alin. 32 Cod procedură penală.

Totodată, i s-a atras atenţia inculpatului că în caz de încălcare cu rea

credinţă a obligaţiilor care îi revin se va lua faţă de el măsura arestării preventive.

Analizând cererea inculpatului, tribunalul a constatat că potrivit

dispoziţiilor art. 1604 alin. 2 Cod procedură penală pe timpul liberării provizorii pe

cauţiune inculpatul este obligat să respecte obligaţiile care îi revin potrivit art. 160 2

alin. 3 şi 31 Cod procedură penală, printre acestea şi să nu depăşească limita teritorială

fixată, decât în condiţiile stabilite de instanţă, prevăzută de alin. 3 lit. a.

Faţă de aceste dispoziţii, prin încheierea din 6 ianuarie 2009, admiţând

cererea de liberare provizorie pe cauţiune, instanţa a fixat ca limită teritorială-

localitatea de domiciliu, pe care inculpatul este obligat să nu o depăşească, decât în

condiţiile stabilite de către instanţă, în caz contrar urmând a se lua faţă de acesta

măsura arestării preventive.

A observat însă tribunalul că din probele administrate reiese că inculpatul

N.S. este asociat unic al unei societăţi comerciale cu sediul în Ploieşti, având punct de

lucru în afara localităţii Ploieşti, într-o comună limitrofă, societatea fiind inclusă în

categoria contribuabililor mijlocii, iar din copia contractelor de vânzare-cumpărare şi

închiriere ataşate reiese că societatea unde inculpatul este administrator se află în

relaţii comerciale, derulând mai multe contracte.

În acest context, s-a apreciat că prezenţa inculpatului la sediul societăţii apare

ca fiind necesară, pentru a desfăşura activităţi lucrative, câtă vreme este singurul care

se poate ocupa de activitatea firmei, neavând alţi asociaţi.

Pentru aceasta însă, inculpatul trebuie să se poată deplasa de la domiciliul

său situat în Ploieşti la punctul de lucru situat în afara acestei localităţi, lucru care nu

este posibil fără a încălca obligaţia stabilită de instanţă în sarcina sa.

În acest context tribunalul a apreciat că sunt incidente dispoziţiile legale

potrivit cărora instanţa poate modifica obligaţiile impuse inculpatului pe timpul

liberări provizorii, potrivit art.160/3 C.pr.penală, deoarece inculpatul a dovedit că se

impune în mod curent ca în exercitarea dreptului său la muncă să depăşească limita

teritorială a judeţului.

S-a apreciat că se impune a fi modificată limita teritorială fixată iniţial de

instanţă, de la localitatea de domiciliu, la teritoriul ţării, tocmai pentru a nu se încălca

dreptul la muncă stipulat în Constituţie şi în normele comunitare.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul

Prahova, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că solicitarea

inculpatului era inadmisibilă, deoarece sub un prim aspect, temeiul de drept invocat

de către inculpat, anume cel prevăzut de art.145 alin.2/3 C.pr.penală se referă la o altă

instituţie de drept procesual penal şi anume la obligarea de a nu părăsi ţara şi nu la

liberarea provizorie, excedând deci obiectului cauzei.

În al doilea rând s-a mai susţinut că liberarea provizorie pe cauţiune este o altă

instituţie de drept procesual penal care presupune depunerea unei cauţiuni şi

îndeplinirea condiţiilor prev. de art.160/2 alin.1 şi 2 c.penal inculpatului revenindu-i

obligaţia de a respecta dispoziţiile prevăzute şi art.160/2 alin.3 şi 3/1.

Astfel, singurele dispoziţii care se aplică în mod corespunzător inculpatului în

cazul liberării provizorii pe cauţiune sunt cele de la art.160/2 alin.3/2 c.p.p şi 160/2

alin.4 C.pr.p.

Ca atare, cum norma procesuală prevăzută de art.160/3 c.p.p nu se aplică

inculpatului liberat provizoriu pe cauţiune întrucât inculpatul nu se află sub imperiul

controlului judiciar ci sub cel al cauţiunii care garantează respectarea de către

inculpat a obligaţiilor care-i revin în timpul liberării provizorii, s-a solicitat admiterea

recursului, casarea încheierii şi pe fond respingerea ca inadmisibilă a cererii

formulate de inculpat.

Recursul este fondat, însă pentru alte considerente decât cele invocate, după

cum urmează:

Este adevărat că, prin încheierea din 6 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul

Dâmboviţa s-a admis cererea de liberare provizorie pe cauţiune formulată de

inculpatul N.S. şi s-a dispus punerea sa în libertate provizorie, pe cauţiune, fiindu-i

impusă respectarea obligaţiilor prevăzute de art.160/2 alin.3 C.pr.penală, între care şi

să nu depăşească limita teritorială a localităţii de domiciliu, decât în condiţiile

stabilite de instanţă.

Această încheiere a rămas definitivă prin decizia nr.12/8 ianuarie 2009

pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, prin care a fost respins ca nefondat recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.

Este de asemenea real, că potrivit înscrisurilor depuse la dosar, inculpatul este

unicul asociat al unei societăţi comerciale, al cărei punct de lucru se află într-o

comună aflată în judeţul Prahova, societate care este inclusă în categoria

contribuabililor mijlocii şi care potrivit activităţilor pe care le desfăşoară, are o serie

de contracte comerciale în derulare, astfel încât pentru a se preîntâmpina un blocaj

generat de lipsa inculpatului de la sediul societăţii şi de imposibilitatea de continuare

a activităţii specifice, prezenţa inculpatului la sediul societăţii apare ca necesară,

ţinând cont şi de amploarea activităţilor derulate, ce au determinat includerea sa în

categoria de contribuabili sus menţionată.

Aceste considerente au determinat instanţa de fond să aprecieze în mod legal

că se impune admiterea solicitării inculpatului şi modificarea obligaţiei impuse

acestuia, pe timpul liberări provizorii, de a nu depăşi limita teritorială a localităţii de

domiciliu.

Critica parchetului privind inadmisibilitatea solicitării inculpatului, nu este

fondată atâta vreme cât prin încheierea rămasă definitivă, instanţa de judecată ce a

admis cererea sa de liberare provizorie pe cauţiune a fixat în sarcina inculpatului

obligaţiile impuse de textele legale ce reglementează liberarea provizorie sub control

judiciar, dar care prin însăşi trimiterile făcute de legiuitor, sunt aplicabile deopotrivă

şi în ceea ce priveşte liberarea provizorie pe cauţiune .

Aceste obligaţii impuse de instanţă inculpatului, deşi sunt prevăzute în

conţinutul disp. art.160/2 alin.3 c.pr.penală ce reglementează liberarea provizorie sub

control judiciar, sunt în egală măsură aplicabile şi în ceea ce priveşte liberarea

provizorie pe cauţiune.

Aceasta deoarece, potrivit art.160/4 alin.2 C.pr.penală (privitor la liberarea

provizorie pe cauţiune), pe timpul liberării provizorii pe cauţiune, învinuitul sau

inculpatul este obligat să se prezinte la chemarea instanţei, să comunice orice

schimbare a locuinţei şi să respecte obligaţiile prevăzute în art.160/2 alin.3

C.pr.penală,(referitoare la liberarea provizorie sub control judiciar) pe care instanţa le

dispune.

Este de asemenea reală şi împrejurarea că inculpatul şi-a întemeiat prezenta

cerere de înlocuire a măsurii dispuse de instanţă pe disp. art.145 alin.2/3 C.pr.penală,

text de lege care se referă la măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, care în

mod evident este o altă instituţie de drept procesual penal, decât cea ce face obiectul

prezentei cauze, anume cea vizând liberarea provizorie pe cauţiune.

Aceasta nu constituie însă un motiv pentru a se aprecia ca fiind inadmisibilă

prezenta cerere de înlocuire, câtă vreme în considerentele încheierii recurate instanţa

a făcut o analiză amplă a temeiurilor pe care inculpatul şi-a fundamentat cererea şi a

reţinut ca fiind incidente dispoziţiile legale ce privesc instituţia liberării provizorii pe

cauţiune, fără a face o confuzie între cele două instituţii, aşa cum se susţine în

motivele de recurs.

Nu în ultimul rând, trebuie precizat că în cadrul dispoziţiilor legale ce vizează

obligaţiile impuse inculpatului pe timpul liberării provizorii pe cauţiune şi sub control

judiciar, însăşi normele procesuale fac trimitere la măsura preventivă a obligării de a

nu părăsi ţara, deoarece potrivit art.160/4 alin.3 C.pr.penală rap. la art.160/2 alin.4

C.pr.penală, în ceea ce priveşte liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar

se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art.145 alin.2/1 C.pr.penală.

Faţă de aceste considerente, Curtea constată că este nefondată critica ce

vizează inadmisibilitatea cererii inculpatului şi inexistenţa unui temei legal pentru a

se aprecia ca fiind admisibilă cererea acestuia, deoarece în raport de textele legale sus

menţionate se constată că în mod evident există un temei legal pentru admiterea

cererii acestuia, acesta fiind reprezentat de disp. art.160/4 alin.2 C.pr.penală, aşa cum

s-a arătat mai sus.

La examinarea din oficiu a hotărârii, se constată însă că în mod greşit instanţa

de fond a apreciat asupra conţinutului obligaţiei înlocuite în sensul că, în mod greşit a

dispus înlocuirea obligaţiei impuse inculpatului de a nu depăşi limita teritorială a

localităţii de domiciliu, cu obligaţia de a nu depăşi limita teritorială a ţării.

Astfel, din conţinutul art.160/4 alin.2 C.pr.penală rap. la art.160/2 alin.3

C.pr.penală, rezultă indubitabil că pe timpul liberării provizorii inculpatului i se

impune să respecte o serie de obligaţii, între care aceea de a nu depăşi limita

teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de organul judiciar.

Această obligaţie este stipulată în disp. art.160/2 alin.3 litera „a” C.pr.penală

şi se observă că acelaşi text de lege prevede la litera „h” obligaţia pe care instanţa o

poate impune inculpatului, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea instanţei.

Aşa fiind, admiţând cererea inculpatului şi dispunând înlocuirea, instanţa de

fond a realizat practic o confuzie între conţinutul obligaţiei prevăzute la litera „a” cu

cea prevăzută la litera „h” a art.160/2 alin.3 C.pr.penală, fiind evident că prin

modificarea limitei teritoriale a localităţii de domiciliu, cu limita teritorială a ţării,

practic obligaţia inculpatului a devenit cea prevăzută la litera „h” din textul sus

menţionat, ceea ce în mod evident nu a fost dispus şi nici avut în vedere de către

instanţa care prin încheiere definitivă a admis cererea inculpatului de liberare

provizorie pe cauţiune.

În concret, reţinându-se ca fiind reală împrejurarea că inculpatul, prin natura

activităţii ce o desfăşoară şi care constituie principala sa îndeletnicire generatoare de

venituri, este obligat să părăsească limita teritorială a localităţii de domiciliu pentru a

se deplasa în afara acestei localităţi, pentru a-şi exercita această activitate, este

evident că pentru a se respecta dispoziţiile legale incidente în materia liberării

provizorii, se impune modificarea conţinutului obligaţiei impuse, de a nu depăşi

limita teritorială a localităţii de domiciliu.

Cum domiciliul inculpatului este în Ploieşti, iar dosarul de fond se află pe rolul

Tribunalului Dâmboviţa, Curtea constată că se impune modificarea acestei obligaţii

în sensul ca inculpatul să nu depăşească limita teritorială a celor 2 judeţe, Dâmboviţa

şi Prahova.

În acest mod, se poate asigura atât respectarea de către inculpat a obligaţiilor

impuse în sarcina sa pe timpul liberării provizorii, cât şi desfăşurarea în concret, de

către inculpat, a activităţilor în cadrul societăţii comerciale al cărei asociat şi

administrator este, pentru garantarea exercitării de către acesta a dreptului la muncă,

pe perioada liberării provizorii şi a judecării în fond a cauzei, până la rămânerea

definitivă a hotărârii.

Aşa fiind, recursul va fi admis şi se va casa în parte încheierea recurată, în

sensul că se va modifica controlul judiciar instituit în sarcina inculpatului, prin

încheierea pronunţată la 6 ianuarie 2009, de Tribunalul Dâmboviţa, rămasă definitivă,

dispunându-se ca inculpatul să nu depăşească limita teritorială a judeţelor Dâmboviţa

şi Prahova, decât în condiţiile stabilite de instanţă, conform art.160/2 pct.2 lit.a rap. la

art.160/4 alin.2 C.pr.penală.









6. DREPT PROCESUAL PENAL.

CĂI EXTRAORDINARE DE ATAC. REVIZUIREA.

FAPTE ŞI ÎMPREJURĂRI NOI ÎN ÎNŢELESUL ART.394 ALIN.1 LIT.A

C.PR.PENALĂ.







Nu se poate susţine că un înscris reprezintă un înscris nou, circumscris

noţiunii de „faptă sau împrejurare ce nu a fost cunoscută de instanţă la soluţionarea

cauzei”, câtă vreme aspectele dovedite de conţinutul acestuia au fost reţinute şi

analizate de instanţele investite cu soluţionarea în fond şi în căile ordinare de atac, a

infracţiunii comise de către inculpatul revizuient, iar situaţia învederată de către

revizuient a fost amplu analizată de aceste instanţe.





Prin sentinţa penală nr. 144 din 24.03.2008, pronunţată de Judecătoria

Târgovişte, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuientul V.G., cu privire

la sentinţa penală nr.905/2006, pronunţată de Judecătoria Târgovişte

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că revizuientul a fost condamnat

prin sentinţa penală nr.905/26.05.2006 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, la

pedeapsa amenzii penale în cuantum de 2.500 lei, pentru săvârşirea infracţiunii

prevăzute de art. 320 Cod penal şi că a fost obligat la despăgubirea părţilor civile cu

câte 2.000 de lei, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC G.E SRL Ulmi.

S-a reţinut în esenţă că inculpatul a săvârşit infracţiunea dedusă judecăţii prin

aceea că deşi autorizaţia de mediu a restaurantului deţinut de societatea comercială al

cărei administrator era, a expirat la 2.04.2004, cu toate acestea restaurantul a

funcţionat fără obţinerea unei noi autorizaţii, tulburând în mod repetat liniştita

folosinţă a locuinţelor părţilor vătămate, fapt confirmat de declaraţiile părţilor,

declaraţiile martorilor şi de măsurătorile efectuate de către Agenţia Protecţiei

Mediului Dâmboviţa.

A mai reţinut instanţa de fond că prin decizia penală nr. 43/28.02.2007

Tribunalul Dâmboviţa a respins apelurile declarate de către inculpat, partea

responsabilă civilmente şi părţile vătămate, împotriva hotărârii primei instanţe, prin

care s-a dispus sancţionarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de

art.320 c.penal.

În urma examinării recursului declarat de către inculpat împotriva deciziei

tribunalului, Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia penală nr.550/22 iunie 2007 a

apreciat că acesta este nefondat, întrucât inculpatul se face vinovat de săvârşirea

infracţiunii, ambele societăţi sub care a funcţionat şi funcţionează restaurantul Paradis

fiind patronate de către inculpat – care a avut calitatea de acţionar şi administrator al

acestora.

În legătură cu motivele de revizuire invocate în prezenta cauză, instanţa de fond

a observat că pentru a concluziona asupra temeiniciei cererii de revizuire

instanţa trebuie să cerceteze, având în vedere cazul invocat – şi anume dispoziţiile art.

394 alin.1 lit. a Cod proc. penală – dacă aceasta îndeplineşte cele două condiţii

obligatorii prevăzute de lege: să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări

ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei şi faptele sau împrejurările

noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal

ori de condamnare.

În raport de probele administrate în cursul judecării cauzei şi cu dispoziţiile

legale menţionate mai sus instanţa de fond a reţinut că împrejurările învederate de

către revizuient au fost invocate de către acesta în apărare atât cu ocazia judecării

fondului cauzei, cât şi prin motivele de apel şi de recurs formulate, fiind analizate de

către instanţe în ansamblu probatoriului administrat şi fiind evidenţiate de către

înscrisurile depuse de către inculpat la dosar pe parcursul cercetării judecătoreşti

(documente din evidenţa Oficiului Registrului Comerţului care oferă date despre SC

G. SRL şi despre asociaţi), astfel încât nu se poate reţine că acestea nu au fost

cunoscute de către instanţă la soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte susţinerea revizuientului că pentru infracţiunea dedusă

judecăţii ar fi trebuit să răspundă penal societatea comercială, prim instanţă, reţinând

că răspunderea penală a persoanei juridice a fost instituită prin dispoziţiile Legii

278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, ulterior săvârşirii faptei

penale reclamate de către intimaţi şi că vinovăţia revizuientului a fost analizată prin

prisma calităţii sale de administrator şi asociat al societăţii comerciale, a apreciat că

poate fi angajată răspunderea sa penală pentru infracţiunea dedusă judecăţii.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel în termen legal revizuientul V. G.,

criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că greşit s-a reţinut de

prima instanţă că S.C G. E. SRL ar fi avut calitatea de parte responsabilă civilmente,

întrucât aceasta nu a funcţionat niciodată în spaţiul respectiv, acesta fiind în

continuare al unei alte societăţi comerciale, respectiv S.C G. SRL, chiar dacă aceasta

avea o autorizaţie de funcţionare expirată. A mai invocat apelantul şi împrejurarea că

S.C G.E. SRL nu a fost niciodată citată începând cu 30.01.2006 la nicio instanţă,

cealaltă societate fiind citată, cât şi împrejurarea că în mod greşit s-a dispus

condamnarea sa, neputând fi angajată răspunderea sa penală, câtă vreme fapta nu a

fost comisă personal de către revizuient ci, de salariaţii săi, cărora le-a adus la

cunoştinţă sarcinile de serviciu, inclusiv aspectele vizând volumul sonor ce nu poate

fi depăşit. Un alt motiv de apel, l-a constituit şi încălcarea dreptului la apărare,

susţinând revizuientul că la judecata în fond a cererii de revizuire, a fost în

imposibilitatea de a se prezenta fiind bolnav, aspect pe care l-a dovedit probator, dar

care a fost ignorat de instanţă.

Prin decizia penală nr.175/10 octombrie 2008, Tribunalul Dâmboviţa a respins

, ca nefondat, apelul declarat de către revizuientul V.G. împotriva sentinţei penale nr.

144/24.03.2008, pronunţată de Judecătoria Târgovişte, obligându-l pe revizuient la

plata sumei de 400 lei către intimatul D.M. reprezentând onorariul de apărător (

conform chitanţei avocaţială nr. 145/03.10.2008.

Pentru hotărî astfel, tribunalul a apreciat că prima instanţă a reţinut corect

situaţia de fapt şi a aplicat just dispoziţiile legale în materie, anume, cele prevăzute de

art. 394 Cod proc. Penală, în sensul că împrejurările invocate de revizuient au

constituit apărări formulate în căile ordinare de atac, astfel că nu se poate susţine că

acestea nu i-au fost cunoscut de instanţe, cu prilejul soluţionării cauzei.

În legătură cu aspectele vizând greşita condamnare a revizuientului, datorită

greşitei antrenări a răspunderii sale penale şi nu a răspunderii penale a persoanei

juridice, tribunalul a constatat că răspunderea penală a persoanei juridice nu poate fi

antrenată câtă vreme Legea nr.278/2006, ce instituie răspunderea penală a persoanei

juridice, a fost adoptată ulterior săvârşirii faptei pentru care a fost condamnat

revizuientul, această faptă fiind comisă în perioada 2004 – 2005.

În sfârşit, în legătură cu aspectele invocate de revizuient, prin depunerea în

fotocopie a contractelor nr.47/1.07.2005, şi nr.125/1.07.2005 încheiate între SC R.

SA Târgovişte şi SC G.E SRL , s-a apreciat că aceste înscrisuri nu se circumscriu

disp. art.394 alin.1 lit.a C.proc.penală câtă vreme aceste dispoziţii au în vedere nu

mijloacele de probă, ci faptele probatorii, acestea din urmă trebuind să fie noi şi

necunoscute de instanţă, ceea ce nu este cazul în speţă, câtă vreme împrejurările

despre care se face vorbire în aceste înscrisuri au fost cunoscute de instanţele

anterioare.

De asemenea, tribunalul a observat că că în cauză nu se poate reţine nici

calitatea de intervenient a SC G.E SRL, o asemenea instituţie nefiind prevăzută de

dispoziţiile procedurale penale, iar greşita citare a acestei societăţi comerciale,

invocată de asemenea ca motiv de apel, nu constituie caz de revizuire, ci de

contestaţie în anulare, cu atât mai mult cu cât acest aspect a fost invocat şi în judecata

cauzei în apel.

În legătură cu motivul de apel vizând încălcarea dreptului la apărare, s-a

observat că nici acesta nu este fondat, câtă vreme apelantul revizuient a fost asistat şi

reprezentat de apărători aleşi, în toate cele 3 cicluri de judecată, în fond a cauzei, iar

la judecata în fond a cererii de revizuire, cauza s-a amânat de mai multe ori pentru

lipsa revizuientului, inclusiv cu ocazia dezbaterilor în fond, când la solicitarea

revizuientului s-a amânat pronunţarea de la 17.03.2008 la 24.03.2008, pentru ca

acesta să depună la dosar concluzii scrise.

Împotriva deciziei tribunalului şi a sentinţei primei instanţe, au declarat recurs

în termen legal, revizuientul V.G. şi partea responsabilă civilmente SC G.E. SRL U.,

judeţ Dâmboviţa, criticându-le ca nelegale şi netemeinice, susţinându-se că în mod

greşit a fost respinsă cererea de revizuire, câtă vreme în cauză sunt întrunite disp.

art.394 alin.1 lit.a c.pr.penală.

S-a invocat în acest sens existenţa unui înscris nou, necunoscut de instanţele

ce s-au pronunţat anterior în cauză, acest înscris constituindu-l o adresă eliberată de

SC R.SA Târgovişte, prin care se face cunoscută încheierea contractului de închiriere,

acest înscris, ce a fost depus în căile extraordinare de atac, dovedind, în opinia

revizuientului, împrejurarea că SC G.E. SRL nu a funcţionat în acest spaţiu, această

societate nemaifiind de altfel citată în cauză începând cu data de 21 noiembrie 2005,

hotărârile anterioare fiind pronunţate astfel cu încălcarea dispoziţiilor legale privind

citarea părţilor la judecată.

De asemenea, în mod greşit s-a dispus condamnarea revizuientului câtă vreme

fapta nu a fost comisă personal de acesta ci, de salariaţii societăţii comerciale cărora

li s-au pus în vedere sarcinile de serviciu, între care şi aceea de a nu depăşi limita

maximă a volumului sonor acceptabil. În acest sens s-a invocat că, verificarea fonică

nu a fost efectuată cu participarea vreunui reprezentant al societăţii şi nici la toţi

locatarii blocului ci doar la un singur locatar. În aceste condiţii, în mod greşit nu s-a

dispus atragerea răspunderii penale a societăţii comerciale, ori a angajaţilor acesteia,

vinovaţi personal şi care au contribuit la săvârşirea respectivei fapte penale.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor, admiterea în principiu a

cererii de revizuire, cu consecinţa anulării hotărârilor anterioare de condamnare şi

rejudecarea pe fond a cauzei.

Curtea examinând hotărârile recurate, în raport de criticile formulate, de actele

şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu în limitele motivelor de revizuire, potrivit

art.385/9 alin.3 c.pr.penală, constată că recursul revizuientului este nefondat, iar

recursul părţii responsabile civilmente este inadmisibil, după cum se va arăta în

continuare:

În mod judicios instanţele anterioare au constatat că în cauză nu sunt întrunite

în mod cumulativ cerinţele prevăzute de art.394 alin.1 lit.a C.pr.penală, pentru a se

dispune revizuirea hotărârii judecătoreşti definitive prin care a fost condamnat

revizuientul. Potrivit textului de lege sus citat, revizuirea unei hotărâri judecătoreşti

definitive, poate fi cerută atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au

fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.

În legătură cu aceste dispoziţii, în mod constant în jurisprudenţă şi doctrină s-a

evidenţiat că acest caz de revizuire este dublu condiţionat, în sensul că pe de o parte

trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost

cunoscute de instanţele anterioare ce au soluţionat cauza, iar pe de altă parte, potrivit

art.394 alin.2 C.pr.penală, trebuie ca pe baza acestor fapte sau împrejurări noi să se

poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de achitare sau de încetare a

procesului penal.

În ceea ce priveşte prima condiţie dintre cele expuse mai sus, practica judiciară

a evidenţiat că faptele sau împrejurările „noi” în înţelesul legii, se referă la faptele

probatorii şi nu la mijloacele de probă, prin care acestea pot fi administrate în cauză.

În acest sens, nu pot fi considerate „noi” acele mijloace de probă care sunt propuse în

completarea dovezilor deja administrate şi totodată descoperirea faptelor sau

împrejurărilor noi trebuie să fie corelată cu necunoaşterea acestora de către instanţa

de judecată.

Ori, în cauză, revizuientul a invocat, existenţa contractului încheiat la

1.07.2005, între SC R. SA Târgovişte şi SC G.E. SRL U. (fila 57 dosar recurs), având

ca obiect închirierea spaţiului în care şi-a desfăşurat activitatea această ultimă

societate comercială, contract ce a fost încheiat la 1.07.2005, pentru un termen de 5

ani, înscris e baza căruia se poate dovedi că partea responsabilă civilmente, adică SC

G.E. SRL U., nu era deţinătoarea spaţiului în incinta căruia se reţine că s-a săvârşit

fapta prevăzută de legea penală pentru care a fost condamnat revizuientul.

Este reală împrejurarea că acest contract de închiriere a fost încheiat la o dată

ulterioară celei săvârşirii faptei pentru care a fost sancţionat revizuientul, însă acest

înscris nu poate fi apreciat ca având caracterul de noutate în înţelesul art.394 alin.1

lit.a C.pr.penală şi nici aptitudinea să dovedească netemeinicia hotărârii de

condamnare a revizuientului.

Astfel, în cursul judecăţii în primă instanţă, finalizată cu pronunţarea hotărârii

de condamnare, cât şi pe parcursul formulării şi susţinerii căilor ordinare de atac,

îndreptate împotriva hotărârii de condamnare, revizuientul şi-a formulat în mod

constant apărări, tot în sensul celor invocate mai sus, susţinând că în perioada

respectivă partea responsabilă civilmente, sus-citată nu era deţinătoarea legală a

spaţiului şi că în mod greşit a fost antrenată răspunderea civilă a acesteia, cât şi

răspunderea sa penală, afirmând că pentru respectiva faptă ar fi trebuit să răspundă

personal angajaţii societăţii comerciale, cărora le fuseseră aduse la cunoştinţă

atribuţiile de serviciu.

Instanţele ce au soluţionat în fond şi în căile ordinare de atac, cauza respectivă,

au constatat însă, că deşi în mod formal spaţiul locativ era deţinut de o altă societate

comercială al cărei administrator însă era tot inculpatul revizuient, cu toate acestea

autorizaţia de mediu a respectivei societăţi expirase, astfel încât restaurantul a

continuat să funcţioneze în acel spaţiu, iar partea responsabilă civilmente SC G.E.

SRL a solicitat prelungirea autorizaţiei deţinute pentru funcţionarea în acel spaţiu.

Un element esenţial în opinia primei instanţe a fost reţinut prin aceea că

potrivit adresei nr.1304/14.02.2002 a Primăriei Târgovişte, inculpatul nu a obţinut

acordul asociaţiei de proprietari, în vederea desfăşurării activităţii de restaurant în

blocul respectiv.

Astfel, deşi revizuientul a susţinut că aceste aspecte nu au fost cunoscute de

instanţele anterioare şi prin urmare înscrisul sus amintit ar constitui motiv de

revizuire, se observă că aceste susţineri sunt nefondate, câtă vreme aceste aspecte au

constituit motive de apel şi de recurs, instanţa de recurs – Curtea de Apel Ploieşti -

reţinând că ambele societăţi, sub care a funcţionat şi funcţionează restaurantul, au fost

administrate de către inculpatul revizuient.

Prin urmare, nu se poate susţine că acest înscris (contract de închiriere)

reprezintă un înscris nou, circumscris noţiunii de „faptă sau împrejurare ce nu a fost

cunoscută de instanţă la soluţionarea cauzei”, câtă vreme aspectele dovedite de

conţinutul acestui înscris au fost reţinute şi analizate de instanţele investite cu

soluţionarea în fond şi în căile ordinare de atac, a infracţiunii comise de către

inculpatul revizuient, iar situaţia învederată de către revizuient a fost amplu analizată

de aceste instanţe.

Prin urmare, în mod judicios, instanţa ce a soluţionat în fond cererea de

revizuire, cât şi instanţa de control judiciar a constatat că, în cauză nu sunt întrunite

cele două condiţii cumulative prevăzute de art.394 alin.1 lit.a C.pr.penală-

În legătură cu celelalte aspecte invocate ca motive de recurs,în prezenta cauză,

Curtea observă că, de asemenea, toate acestea au fost formulate şi susţinute cu

prilejul căilor ordinare de atac îndreptate împotriva hotărârii de condamnare.

Astfel, instanţele respective au analizat întrunirea răspunderii civile delictuale

în raport cu partea responsabilă civilmente, SC G.E. SRL, cât şi condiţiile prevăzute

de lege pentru antrenarea răspunderii penale a inculpatului revizuient, existenţa

acestora fiind, de asemenea amplu analizată de instanţe, constatându-se că nu poate fi

vorba de comiterea faptei de către o altă sau alte persoane, aşa cum a susţinut

revizuientul.

Nu în ultimul rând, în legătură cu susţinerea vizând existenţa unei răspunderi

penale a persoanei juridice, în mod judicios s-a observat de către instanţa de apel că

atâta vreme cât fapta dedusă judecăţii a fost comisă în cursul anilor 2004 – 2005, nu

era posibilă antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice, deoarece această

răspundere a fost instituită printr-un act normativ adoptat ulterior consumării faptei şi

anume, prin Legea nr.278/2006.

Aşa fiind, Curtea constată că hotărârile atacate sunt legale şi temeinice şi că

aspectele învederate de către revizuientul V.G. nu se încadrează în dispoziţiile

exprese şi limitative care statuează admisibilitatea căii extraordinare de atac a

revizuirii, astfel încât recursul declarat de acesta urmează a fi respins ca nefondat,

conform art.385/15 pct.1 lit.b C.pr.penală..

În legătură cu recursul declarat de SC G.E. SRL se observă că această societate

comercială (care de altfel nu a formulat cerere de revizuire, cerere formulată personal

doar de revizuientul V.G.) nu a declarat apel împotriva sentinţei penale

nr.144/24.03.2008 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, astfel încât, potrivit

dispoziţiilor legale, recursul într-o astfel de situaţie este inadmisibil, legea

neprevăzând posibilitatea exercitării căilor ordinare de atac „omisso medio”, astfel

încât recursul urmează a fi respins conform art.385/15 pct.1 lit.a C.pr.penală.









7. CĂILE DE ATAC ORDINARE. RECURSUL. SOLUŢIILE. CASAREA

HOTĂRÂRII ATACATE. TRIMITEREA CAUZEI PENTRU REJUDECARE

DE INSTANŢA A CĂREI HOTĂRÂRE A FOST REFORMATĂ. JUDECATA

APELULUI A AVUT LOC ÎN LIPSA APĂRĂTORULUI ALES, CÂND

PREZENŢA ACESTUIA ERA OBLIGATORIE.



Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Căile

ordinare de atac. Recursul. Soluţiile în recurs. Asistenţă juridică.

Avocat ales.



Indice alfabetic: Drept procesual penal

- Căile ordinare de atac.

- Apelul

- Asistenţa juridică obligatorie.

- Avocat ales



În drept:

- Convenţia Pentru Apărarea Drepturilor Omului şi

Libertăţilor Fundamentale, amendată prin Protocolul

nr. 11, art. 6 pct. 3 lit. c)

- Constituţia României art. 24

- Codul de procedură penală, art. 6 alin. (1) şi (4); Art.

171 alin. (3) şi (41); art. 197 alin. (1) şi (3); art. 3859

alin. (1) pct. 6; art. 38515 pct. 2 lit. c)

- Codul Penal, art. 215 alin. (1), (2) şi (3).





Din coroborarea dispoziţiilor art. 171 alin.3 şi 41 teza ultimă şi art.6 cod proc.

penală, reformulate potrivit cu legislaţia şi jurisprudenţa C.E.D.O. şi reprecizate de

Curtea Constituţională prin deciziile adoptate în rezolvarea excepţiilor de

neconstituţionalitate sesizate, rezultă cu certitudine că în cursul procesului penal,

indiferent de stadiul judecăţii, organele judiciare sunt obligate să asigure

posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării, orice parte având dreptul de a fi

asistată de un apărător ales.

Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte,

nejustificat, la termenul de judecată şi nu asigură substituirea, instanţa are

posibilitatea să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să îl

înlocuiască, numai după constatarea abaterii judiciare şi aplicarea sancţiunii

conform art.198 alin. 3 cod proc. penală şi acordarea unui termen de minimum 3 zile

în vederea pregătirii apărării.



Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

Decizia penală nr. 186 din 12 martie 2009 – R





Prin sentinţa penală nr. 269/09 septembrie 2008 a Judecătoriei Râmnicu Sărat

s-a dispus condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile de fals în înscrisuri sub

semnătură privată prev. de art. 290 Cod penal şi înşelăciune prev. de art. 215 al. (1),

(2) şi (3) Cod penal, cu aplic. art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) Cod penal, fapte din cursul

anului 2006, la o pedeapsă rezultantă de câte 4 ani închisoare.

Totodată aceştia au fost obligaţi şi la plata sumei de 162.000 lei, prejudiciu

total produs părţii civile, societate cu răspundere limitată.

Apelurile exercitate în cauză vizând reindividualizarea pedepselor, s-au respins

ca nefondate, prin decizia penală nr.224 din 9 decembrie 2008 a Tribunalului Buzău.

Împotriva deciziei, în termenul legal a declarat recurs inculpatul N.V.A.,

criticând-o pentru nelegalitate, între altele şi sub aspectul judecării apelului în lipsa

avocatului ales, asigurându-se asistenţa juridică obligatorie prin desemnarea unui

avocat din oficiu.

Verificând lucrările şi materialul din dosarul cauzei, înscrisurile depuse ca acte

noi, se constată că într-adevăr hotărârea adoptată la al doilea grad de jurisdicţie este

lovită de nulitate absolută, în sensul disp. art.197 alin.1 şi 3 cod proc. penală, calea de

atac exercitată de recurentul inculpat soluţionându-se fără asigurarea dreptului la un

proces echitabil în cadrul stabilirii existenţei faptei, vinovăţiei şi limitelor răspunderii

penale, prin încălcarea regulilor privind asistenţa juridică prin avocat ales.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 171 alin.3 şi 41 teza ultimă şi art. 6 cod proc.

penală, reformulate potrivit cu legislaţia şi jurisprudenţa C.E.D.O. şi reprecizate de

Curtea Constituţională prin deciziile adoptate în rezolvarea excepţiilor de

neconstituţionalitate sesizate, rezultă cu certitudine că în cursul procesului penal,

indiferent de stadiul judecăţii, organele judiciare sunt obligate să asigure posibilitatea

pregătirii şi exercitării apărării, orice parte având dreptul de a fi asistată de un

apărător ales.

Ca urmare, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte,

nejustificat, la termenul de judecată şi nu asigură substituirea, instanţa are

posibilitatea să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să îl

înlocuiască, numai după constatarea abaterii judiciare şi aplicarea sancţiunii conform

art.198 alin.3 cod proc. penală şi acordarea unui termen de minimum 3 zile în vederea

pregătirii apărării.

Recurentul a fost trimis în judecată şi condamnat, între altele, şi pentru

săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art.215 alin.1, 2 şi 3 cod penal,

sancţionată cu închisoarea de până la 12 ani, situaţie în care potrivit art.171 alin.3 cod

proc. penală, în cursul procesului, inclusiv la al doilea grad de jurisdicţie, asistenţa

juridică este obligatorie.

Din actele procedurale efectuate la al doilea grad de jurisdicţie, se constată că

în aplicarea textelor de lege citate, la cererea inculpatului, instanţa de apel a acordat

un termen în vederea angajării unui avocat ales, iar la data de 9 decembrie 2008,

confirmând îndeplinirea obligaţiei asumate, el a învederat imposibilitatea prezentării

acestuia şi amânarea cauzei.

Contrar regulilor procedurale ce asigură deplina exercitare a dreptului la

apărare, la sfârşitul şedinţei de judecată, tribunalul a trecut la soluţionarea procesului,

în prezenţa unui avocat desemnat din oficiu şi fără acordarea termenului de 3 zile

prevăzut de lege pentru pregătirea apărării, deşi aceasta se impunea faţă de

complexitatea cauzei, poziţia adoptată constant de inculpat, în sensul nerecunoaşterii

faptelor, dar şi motivele de casare pe larg expuse în scris de apărătorul ales.

Pe de altă parte, prin înscrisurile depuse ca acte noi în recurs s-a dovedit că

exercitându-şi întocmai mandatul de asistenţă juridică, fiind angajat cu o zi înaintea

termenului de judecată şi având sediul profesional într-un alt judeţ, la data de 8

decembrie 2008, orele 9,49, avocatul ales a încunoştiinţat tribunalul asupra

imposibilităţii prezentării în instanţă, solicitând amânarea cauzei pentru pregătirea

apărării, documentaţia ataşându-se la dosarul cauzei de registratura instanţei, abia

după trei zile de la închiderea dezbaterilor.

Faţă de cele ce preced, rezultă că într-adevăr soluţionarea apelului declarat de

inculpatul NVS, asistat de avocat din oficiu, în lipsa apărătorului ales, atrage nulitatea

deciziei recurate, atâta timp cât tribunalul nu a asigurat deplina exercitare a

drepturilor procesuale, în condiţiile art. 171 alin.3 şi 4 1 teza ultimă cod proc. penală,

interesele sale procesuale fiind afectate în sensul dispoziţiilor art.197 alin.1 şi 3 din

acelaşi cod, vătămare ce nu poate fi înlăturată în faţa instanţei de recurs.

Constatându-se aşadar, cazul de casare prev. de art. 3859 alin.1 pct.6 cod proc.

penală, se va dispune reformarea în parte a deciziei adoptate la al doilea grad de

jurisdicţie şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului declarat de recurent

împotriva sentinţei penale nr. 269 din 9 septembrie 2008 pronunţată de Judecătoria

Râmnicu Sărat, la acelaşi tribunal conform art.38515 pct.2 lit.c cod proc. penală, cu

respectarea dispoziţiilor procedurale privind asigurarea exercitării dreptului la

apărare.

8. URMĂRIRE PENALĂ. COMPETENŢA DUPĂ CALITATEA PERSOANEI.

COMPETENŢA PROCURORULUI ÎN FAZA URMĂRIRII. ACTE

PREMERGĂTOARE. PLÂNGERE PENALĂ FORMULATĂ ÎMPOTRIVA

UNUI MAGISTRAT CE DEŢINE GRADUL PROFESIONAL SUPERIOR

INSTANŢEI LA CARE ÎŞI EXERCITĂ ATRIBUŢIILE ÎN FAPT.



Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială.

Urmărirea penală. Competenţa organelor de urmărire penală.

Calitatea persoanei. Acte premergătoare efectuate de procuror.

Conexitate.



Indice alfabetic: - Drept procesual penal.

- Urmărire penală.

- Competenţă după calitatea persoanei.

- Magistrat.



În drept:



- Codul de procedură penală, art. 29 pct. 1 lit. f); art. 40

alin. (2); art. 209 alin. (3) şi (4); art. 197 alin. (2); art.

332 alin. (2); art. 2781 alin. (3);

- Codul penal, art. 246 şi art. 249;

- Curtea Supremă de Justiţie – Completul de 9

judecători, Decizia nr. 51 din 07 aprilie 2004.





Or, din coroborarea dispoziţiilor art.209 alin.3 şi 4, art.40 alin.2 rap. la

art.29 pct.1 lit.f) cod proc. penală, rezultă că în cazul magistraţilor ce deţin gradul

profesional de judecător de curte de apel, chiar în faza actelor premergătoare,

urmărirea penală se efectuează de parchetul corespunzător instanţei care potrivit

legii ar judeca în primă instanţă cauza, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie.

Aceste reguli privind competenţa după calitatea persoanei sunt de strictă

interpretare, fiind confirmate atât de jurisprudenţa instanţei supreme de control

judiciar, inclusiv prin decizia nr.51 din 7 aprilie 2003 adoptată de Curtea Supremă

de Justiţie-Completul de 9 Judecători, doctrină, cât şi opinia majoritară exprimată

prin soluţiile adoptate de celelalte instanţe judecătoreşti.



Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

Sentinţa penală nr. 28 din 18 februarie 2009, definitivă prin nerecurare.







Prin plângerea înregistrată sub nr. 1205/42/2008, petenţii persoane vătămate

conform disp. art. 2781 cod proc. penală au solicitat desfiinţarea rezoluţiilor adoptate

în dosarul nr. 242/P/2008, prin care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a

dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii judecători în funcţie la tribunal şi

judecătorie, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 246, art. 289 şi respectiv

art.246 şi art.289 cod penal, constatându-se că nu sunt întrunite elementele

constitutive ale acestora, în sensul art.10 lit. d) cod proc. penală.

În şedinţa publică din 4 februarie 2009, petentul persoană vătămată a

invocat nulitatea urmăririi penale efectuată de procurorii din cadrul acestui parchet,

susţinându-se că s-au încălcat regulile privind competenţa după calitatea persoanei,

faţă de gradul profesional de judecător de curte de apel al unuia dintre intimaţii

magistraţi, în funcţie la Tribunalul Dâmboviţa.

Excepţia este întemeiată.

Prin plângerea penală obiect al dosarului nr. 242/P/12 martie 2008

instrumentat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, petenţii persoane

vătămate au solicitat efectuarea de cercetări penale faţă de patru magistraţi, judecători

în funcţie la Judecătoria Târgovişte şi respectiv Tribunalul Dâmboviţa, sub aspectul

săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu prev. de art.246 cod penal şi neglijenţă în

serviciu prev. de art.249 cod penal şi respectiv fals intelectual prev. de art.289 cod

penal.

În esenţă s-a pretins că faptele ar fi fost comise cu ocazia soluţionării în

fond şi recurs a dosarului civil nr. 3791/315/2007, pronunţând sentinţa civilă nr.

2608/2007 şi decizia civilă nr. 1200/2007, prin care s-a respins cererea în

contradictoriu cu pârâta Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate

asupra unor terenuri.

Prin adresa nr.1660/A/27 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, transmisă în

cursul efectuării actelor premergătoare de către procuror, s-a confirmat faptul că una

dintre intimatele judecător deşi funcţionează la Tribunalul Dâmboviţa, deţine gradul

profesional de judecător de curte de apel.

Or, din coroborarea dispoziţiilor art.209 alin.3 şi 4, art.40 alin.2 rap. la

art.29 pct.1 lit.f) cod proc. penală, rezultă că în cazul magistraţilor ce deţin gradul

profesional de judecător de curte de apel, chiar în faza actelor premergătoare,

urmărirea penală se efectuează de parchetul corespunzător instanţei care potrivit legii

ar judeca în primă instanţă cauza, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie.

Aceste reguli privind competenţa după calitatea persoanei sunt de strictă

interpretare, fiind confirmate atât de jurisprudenţa instanţei supreme de control

judiciar, inclusiv prin decizia nr. 51 din 7 aprilie 2003 adoptată de Curtea Supremă de

Justiţie - Completul de 9 Judecători, doctrină, cât şi opinia majoritară exprimată prin

soluţiile adoptate de celelalte instanţe judecătoreşti.

Punctul de vedere privind rezolvarea conflictului negativ de competenţă în

favoarea parchetelor de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, exprimat de Procurorul

General de pe lângă Î.C.C.J. prin ordonanţa nr.2338/II/4/2008 din 2 iunie 2008 nu

poate fi primit drept concludent, în raport de natura actelor procedurale emise de

organele judiciare din cadrul autorităţii judecătoreşti.

În atare situaţie, rezultă că actele premergătoare pentru soluţionarea

plângerii penale introdusă împotriva celor patru intimaţi judecători, s-au efectuat de

către un parchet necompetent să înceapă urmărirea penală împotriva unui judecător

având gradul profesional de curte de apel, fiind lovite de nulitate absolută, în sensul

art.197 alin.2 comb. cu art.209 alin.3 şi 4, art.40 alin.2 rap. la art.29 pct.1 lit.f) cod

proc. penală.

Aşa fiind, constatându-se că excepţia invocată este întemeiată, se va admite

plângerea formulată de petenţii persoane vătămate iar în baza art. 278 1 alin.3 comb.

cu art.332 alin.2 din acelaşi cod, se va restitui cauza la procuror, pentru refacerea

actelor procedurale, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa după

calitatea persoanei, inclusiv în ce priveşte judecătorii cu gradul profesional de

tribunal şi de judecătorie, constatându-se cazul de indivizibilitate prev. de art.33 lit.a)

cod proc. penală, trimiţându-se dosarul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie.









9. JUDECATA. CITAREA PĂRŢILOR LA JUDECATĂ. PARTE PREZENTĂ

LA CERCETAREA JUDECĂTOREASCĂ, ÎN STARE DE LIBERTATE.

SCHIMBAREA SEDIULUI INSTANŢEI ÎNTRE TERMENELE DE

JUDECATĂ.



Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Acte

procedurale. Citarea părţilor la judecată.



Indice alfabetic: - Drept procesual penal.

- Judecata.

- Citarea.

- Termen în cunoştinţă.



În drept:



- Convenţia Pentru Apărarea Drepturilor Omului şi

Libertăţilor Fundamentale, amendată prin Protocolul

nr. 11, art. 6

- Constituţia României art. 23

- Codul de procedură penală, art. 291 alin. (1) şi (3); art.

197 alin. (1), (3) şi (4); art. 2781 ; art. 3859 alin. (1)

pct. 21; art. 38515 pct. 2 lit. c); art. 176







Din încheierea de şedinţă întocmită la 5 septembrie 2008, rezultă cu

certitudine că luând cunoştinţă asupra termenului la care s-au amânat dezbaterile în

cauză, recurenţii nu au fost informaţi şi nici nu au fost citaţi pentru a se prezenta la

noua locaţie, unde prima instanţă şi-a schimbat actualul sediu, începându-şi efectiv

activitatea pentru judecarea dosarelor aflate pe rol.

Ca urmare, soluţionarea plângerii formulate conf. art. 278 1 Cod proc. penală,

într-un alt loc decât acela indicat iniţial prin citaţia primită la 25 august 2008, în

lipsa acestora, atrage nulitatea absolută a hotărârii adoptate în sensul art. 197 alin.

1, 3 şi 4 Cod proc. penală, încălcarea dispoziţiilor procedurale ce asigurau prezenţa

recurenţilor la dezbateri, aducând grave prejudicii exercitării drepturilor procesuale

garantate prin art. 6 Cod proc. penală, art. 23 din Constituţia României şi art. 6 din

Convenţia europeană a Drepturilor Omului.





Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

Decizia penală nr. 35 din 15 ianuarie 2009 – R..









Prin sentinţa penală nr. 503/2008 a Tribunalului Dâmboviţa, în temeiul art.

1

278 alin. 8 lit. a cod proc. penală s-a respins ca nefondată plângerea formulată de

persoanele vătămate împotriva rezoluţiei Parchetului de pe lângă Tribunalul

Dâmboviţa, menţinându-se soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de intimaţii –

făptuitori, cercetaţi sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 254 al. 1 – 2 Cod penal

rap. la art. 7 alin. 2 din Legea nr. 78/2000, art. 257 Cod penal rap. la art. 7 al. 1 şi 3

din Legea nr. 78/2000, art. 246, art. 264, art. 268 Cod penal şi respectiv art. 254 şi art.

268 Cod penal.

Recursul declarat de către petenţii persoane vătămate în principal vizează

nulitatea hotărârii atacate, atrasă de punerea în imposibilitate de a participa la

judecata cauzei în fond şi susţinerea plângerii, deoarece dosarul s-a soluţionat în lipsa

acestora şi la o altă locaţie asupra căreia nu fuseseră încunoştiinţaţi la termenul când

s-au amânat dezbaterile şi nici ulterior prin emiterea vreunei citaţii.

Critica este întemeiată.

Plângerea formulată conform art. 2781 Cod proc. penală de recurenţi, împotriva

rezoluţiilor adoptate în dosarul nr. 662/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Dâmboviţa, s-a înregistrat pe rolul acestui tribunal, secţia penală, ca primă instanţă la

data de 30 iulie 2008.

Fixându-se termen de judecată la 05 septembrie 2008, conform art. 291 alin. 1

şi 3 Cod proc. penală, părţile au fost citate la sediul instanţei din Târgovişte, str.

Independenţei nr. 34, dată la care s-au prezentat în instanţă numai petenţii recurenţi.

Cauza s-a amânat la 06 octombrie 2008, admiţându-se cererea persoanei

vătămate Anton Ilarian în vederea angajării unui avocat ales, situaţie în care ambii au

primit termen în cunoştinţă.

Prin înscrisurile depuse ca acte noi în recurs, coroborate cu menţiunile

efectuate pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu intimatul făptuitor, se

confirmă susţinerea recurenţilor că la termenul acordat, şedinţa de judecată a Secţiei

penale s-a desfăşurat în noul sediul al tribunalului, din municipiul Târgovişte, Calea

Bucureşti nr. 3, dată când instanţa şi-a început efectiv activitatea în această locaţie.

Pe de altă parte, din încheierea de şedinţă întocmită la 5 septembrie 2008,

rezultă cu certitudine că primind termen în cunoştinţă, ei nu au fost informaţi şi nici

citaţi asupra schimbării intervenite, astfel cum cer dispoziţiile art. 176 Cod proc.

penală.

Deşi dezbaterile s-au desfăşurat într-un alt loc decât acela indicat iniţial prin

citaţia primită la 25 august 2008, apreciindu-se procedura ca legal îndeplinită la data

de 06 octombrie 2008, instanţa a trecut la judecata cauzei, în lipsa celor doi recurenţi.

Or, în raport de împrejurările concrete expuse, ei nu mai puteau fi consideraţi

ca având termen în cunoştinţă în sensul art. 291 al. 3 cod proc. penală, neexistând

temei legal pentru reţinerea vreunei culpe procesuale privind prezenţa la soluţionarea

recursurilor declarate, în şedinţă publică.

În atare situaţie, hotărârea adoptată este lovită de nulitate absolută în sensul art.

197 alin. 1, 3 şi 4 Cod proc. penală, încălcarea dispoziţiilor procedurale ce asigurau

prezenţa recurenţilor la dezbateri, aducând grave prejudicii exercitării drepturilor

procesuale garantate prin art. 6 Cod proc. penală, art. 23 din Constituţia României şi

art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.

Ca urmare, constatându-se cazul de recurs prev. de art. 3859 al. 1 pct. 21 Cod

proc. penală, conform art. 38515 pct. 2 lit. c Cod proc. penală se va proceda la casarea

în tot a sentinţei primei instanţe, trimiţându-se cauza pentru rejudecarea plângerii

formulate de recurenţii persoane vătămate conform art. 278 1 Cod proc. penală

împotriva rezoluţiilor de netrimitere în judecată adoptate de procuror, cu respectarea

dispoziţiilor privind garantarea dreptului la apărare, inclusiv a acelora ce asigură

îndeplinirea procedurii de citare.









10. Drept procesual penal. Partea generală.

Liberarea provizorie sub control judiciar.

Condiţii de legalitate, formă şi temeinicie.





C.proc.pen. art. 1602, art. 38515 pct.1 lit.b

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5, art.6







Potrivit disp.art. 1602 al.1 c.proc.pen., liberarea provizorie sub control

judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în

cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu

depăşeşte 18 ani.

Conform art. 1602 alin.2 c.proc.pen., liberarea provizorie sub control

judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l

împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va

încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori

sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă şi prin alte asemenea

fapte.









Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu

minori şi de familie, Decizia nr. 142 din 20 februarie 2009

Prin Încheierea de şedinţă din 17 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul

Dâmboviţa în dosarul nr.426/120/2009 a fost respinsă cererea de liberare sub control

judiciar formulată de inculpatul M.S.,cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prev.de

art.255 alin.1 C.pen., rap.la art.7 alin.2 din Legea nr.78/2000 cu aplic.art.41 – 42 C.

pen., art.208 alin.1 – 209 alin.1 lit.a şi g şi alin.3 lit.a C.pen., cu aplic.art.41 – 42

C.pen. şi art.323 alin.1 şi 2 C.pen., în dosarul nr.513/P/2008 al Parchetului de pe

lângă Tribunalul Dâmboviţa.

Inculpatul a fost obligat la 40 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond în baza probelor

administrate a reţinut că inculpatul M. S. a fost arestat preventiv în baza mandatului

de arestare preventivă nr.33/U/16 decembrie 2008 emis de Tribunalul Dâmboviţa,

fiind cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prev.de art.255 alin.1 C.pen., rap.la art.7

alin.2 din Legea nr.78/2000 cu aplic.art.41 - 42 C.pen., art.208 alin.1 - 209 alin.1 lit.a

şi g şi alin.3 lit.a C.pen., cu aplic.art.41 – 42 C.pen. şi art.323 alin.1 şi 2 C.pen.,

deoarece în perioada august – decembrie 2008 a oferit jandarmului G.F.P., suma de

900 lei, promiţându-i că îi va da şi alte sume de bani dacă îl lasă să sustragă produse

petroliere din conducta aparţinând SC "C.” SA ce traversează comuna Corneşti,

judeţul Dâmboviţa, produse pe care le-a şi sustras la diferite intervale de timp, în baza

aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi în diferite forme de participaţie penală, împreună cu

coinculpaţii M.D., D.I., N.S. şi învinuiţii I.P., C.C.I., D.C., D.M., etc.

Până la acest moment al procesului penal, faptele de mai sus s-au stabilit

pe baza autodenunţului jandarmului G.F.P., a înregistrărilor efectuate în mediul

ambiental şi al convorbirilor telefonice, al declaraţiilor inculpaţilor şi învinuiţilor, a

proceselor verbale de percheziţie domiciliară şi a mijloacelor materiale de probă

ridicate cu această ocazie, a procesului verbal din 15 decembrie 2008 de depistare a

instalaţiei artizanale folosită pentru sustragerea produselor petroliere.

Din actele şi lucrările dosarului, rezultă că se fac cercetări în continuare

pentru a se stabili exact amploarea şi complexitatea activităţii infracţionale de

sustragere de produse petroliere, a rolului precis avut de fiecare coinculpat sau

învinuit în cadrul grupului infracţional şi de evaluare a prejudiciului creat.

Din procesul verbal întocmit la 17 februarie 2009 în dosarul

nr.513/P/2008 de către Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti,

rezultă că la data de 17 februarie 2009 a fost depistată o altă instalaţie artizanală

montată pe conducta magistrală de gazolină Ţicleni – Ploieşti, pe raza comunei Finta,

punctul „Drumul Roşu”, judeţul Dâmboviţa, iar din actele instrumentate până acum

reiese că aceasta a fost montată de inculpatul M.S. cu sprijinul altor persoane,

sustrăgându-se gazolină, o parte din acest produs fiind găsită în urma percheziţiei la

domiciliul învinuitului C.C.I.

S-a mai reţinut că prima condiţie referitoare la cuantumul pedepsei este

îndeplinită, deoarece nici una din cele trei fapte pentru care este cercetat inculpatul nu

este pedepsită de legea penală cu închisoarea ce depăşeşte 18 ani, dar în ceea ce

priveşte a doua condiţie, prima instanţă a apreciat că nu este îndeplinită, întrucât în

dosar există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să

săvârşească şi alte infracţiuni.

Se concluzionează astfel că raportat la natura, gravitatea şi modalităţile

în care s-au comis faptele pentru care este cercetat inculpatul, nu este oportună

lăsarea în libertate a acestuia, situaţie în care cererea formulată privind liberarea

provizorie sub control judiciar nu este întemeiată.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul M.S., criticând-o

ca fiind netemeinică şi a solicitat în esenţă, admiterea recursului, casarea încheierii şi

pe fond, admiterea cererii şi liberarea provizorie sub control judiciar, cu stabilirea

unor obligaţii în sarcina inculpatului.

Prin decizia penală nr. 142 din 20 februarie 2009, pronunţată de Curtea

de Apel Ploieşti, recursul declarat de inculpatul M.S., a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea a reţinut în esenţă că, la acest

moment inculpatul M.S. este cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prev.de art.255

alin.1 C.pen., rap.la art.7 alin.2 din Legea nr.78/2000 cu aplic.art.41 – 42 C.pen.,

art.208 alin.1 – 209 alin.1 lit.a şi g şi alin.3 lit.a C.pen., cu aplic.art.41 – 42 C.pen. şi

art.323 alin.1 şi 2 C.pen., faptele constând în aceea că în perioada august – decembrie

2008 a oferit jandarmului G.F.P. suma de 900 lei, promiţându-i că-i va da şi alte sume

de bani dacă îl va lăsa să sustragă produse petroliere din conducta aparţinând

SC”Conpet”SA ce traversează comuna Corneşti, judeţul Dâmboviţa, produse pe care

le-a şi sustras la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi în

diferite forme de participaţie penală, împreună cu coinculpaţii şi cu învinuiţii.

Prin mandatul nr.33/U/16 decembrie 2008 emis de Tribunalul

Dâmboviţa, inculpatul a fost arestat preventiv, iar ulterior a fost prelungită această

măsură, în prezent fiind în Arestul I.P.J. Dâmboviţa.

Potrivit disp.art.160/2 alin.1 C.proc. pen., liberarea provizorie sub

control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi

în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce

nu depăşeşte 18 ani.

Conform art.160/2 alin.2 C.proc. pen., liberarea provizorie sub control

judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l

împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi,

alterarea ori distrugerea mijloacelor de probe sau prin alte asemenea fapte.

În speţă, cele trei infracţiuni pentru care este cercetat recurentul –

inculpat prevăd pedepse mai mici de 18 ani, astfel încât, prima condiţie este

îndeplinită.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art.160/2 alin.2 C.proc. pen.,

Curtea a apreciat că, în mod corect prima instanţă a constatat că liberarea provizorie

sub control judiciar a inculpatului nu este oportună în raport de natura şi amploarea

faptelor săvârşite pe de o parte, iar pe de altă parte de existenţa unor date din care

rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că

acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi sau

martori ori distrugerea mijloacelor de probe.

În raport de cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că recursul declarat de

inculpatul M.S. este nefondat şi pe cale de consecinţă, a fost respins în art.385/15

pct.1 lit.b C. proc. pen.

11. ADMINISTRAREA DE NOI PROBATORII ÎN REVIZUIRE,

MODIFICAREA SITUAŢIEI DE FAPT INIŢIALE



art. 394 alin.1 lit a Cod procedură penală



Cu ocazia soluţionării unei cereri de revizuire întemeiată pe descoperirea

unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute iniţial, nu pot fi administrate

probe decât dacă ele au existat la data soluţionării cauzei iniţiale şi nu probe ce

derivă din situaţii ulterioare.

decizia penală nr.81 din 28 ianuarie 2009,



Prin sentinţa penală nr. 24 pronunţată de Judecătoria Târgovişte la 21.01.2008

a fost respinsă cererea formulată de către condamnatul G.I.C., având ca obiect

revizuirea sentinţei penale nr. 463 pronunţată de aceeaşi instanţă la 17.04.2003.

Reţine instanţa de fond din motivarea cererii revizuientului, că acesta este

nemulţumit de sentinţa de condamnare deoarece, la momentul judecării iniţiale nu s-a

procedat la administrarea unei expertize tehnice prin intermediul căreia s-ar fi putut

determina în mod cert dacă arborii tăiaţi s-au aflat pe terenul părţii civile sau pe

propriul său teren, aşa cum rezultă din procesul-verbal de punere în posesie nr. 17

întocmit la 02.02.2007 pe numele mamei şi o expertiză extrajudiciară efectuată cu

mijloacele moderne existente la data de astăzi.

În motivarea soluţiei, Judecătoria a mai precizat că din probatoriile

administrate la acea dată a rezultat că revizuientul a avut reprezentarea că cei 9

arbori sunt tăiaţi de pe terenul aflat în posesia, la acea dată a părţii vătămate B.M.

Împotriva sentinţei a declarat apel revizuientul, apreciind că era esenţial, să se

stabilească dacă sub raport subiectiv, a acţionat având reprezentarea că depăşeşte sau

nu, atunci când a tăiat cei 9 arbori, limitele proprietăţii asupra căreia avea

convingerea exercitării în mod legal a prerogativelor dreptului de proprietate.

S-a mai susţinut că, necesitatea efectuării unei expertize tehnice cu teodolitul

se impune la terenurile în pantă mare şi foarte mare în care sunt situate terenurile

părţilor,deoarece iniţial când s-a stabilit delimitarea dintre proprietatea părinţilor săi

şi a părţii vătămate s-a folosit doar ruleta.

Prin decizia penală nr.143/09 septembrie 2008 Tribunalul Dâmboviţa a respins

ca nefondat apelul declarat de revizuient, apreciind această critică formulată de către

revizuient nu poate fi primită.

Tribunalul a constatat că în speţa ce a condus la condamnarea revizuientului a

s-a dispus efectuarea unei expertize, prin intermediul căreia s-a solicitat să se

stabilească hotarul dintre proprietăţile părţilor, pentru a se putea aprecia de pe

suprafaţa căreia dintre proprietăţi au fost tăiaţi de către inculpat cei 9 arbori, care însă

nu a mai fost administrată din cauza neachitării de către revizuient a onorariului

stabilit de către instanţă.

Din această perspectivă, s-a remarcat că pe calea revizuirii nu se putea realiza

suplimentarea sau reinterpretarea probelor administrate iniţial, deoarece revizuirea

este mijlocul procesual prin care se realizează îndreptarea erorilor grave de fapt care

pot afecta uneori hotărârile judecătoreşti definitive.

S-a apreciat că o expertiza extrajudiciară poate face trimitere la situaţii care

dacă s-ar confirma, ar fi ulterioare momentului în care a fost pronunţată soluţia de

condamnare a revizuientului, fiind vorba despre o reamplasare a liniei de hotar dintre

terenurile părţilor în urma căreia o mare parte din terenul atribuit iniţial părţii

vătămate ar fi trecut în proprietatea inculpatului, odată cu majoritatea cioatelor

arborilor tăiaţi, reamplasare ce ar avea loc în urma intervenţiei ulterioare a Comisiei

Locale de Aplicare a Legii Fondului Funciar.

Împotriva celor două hotărâri a declarat recurs revizuientul solicitând

admiterea în principiu a revizuirii şi trimiterea cauzei la instanţa de fond urmând ca

aceasta din urmă să întocmească o expertiză topo cadastrală, ca urmare a lucrării

extrajudiciare depusă cu ocazia prezentei cereri de revizuire.

S-a mai aratat că a existat o incertitudine cu privire la delimitarea proprietăţii

între revizuient şi partea vătămată iniţială, B.M., motiv pentru care de altfel

respectivul hotar a fost şi reamplasat iar o parte din terenul acesteia a trecut în prezent

în proprietatea inculpatului, teren pe care se regăseşte şi cioatele arborilor menţionaţi

în cauza iniţială.

Examinând recursul formulat Curtea a apreciat că această cale de atac a fost

nefondată, deoarece prin întocmirea acestei expertize topografice cadastrale în

temeiul înscrisurilor depuse cu ocazia formulării cererii de revizuire, revizuientul

doreşte să se stabilească că în prezent linia de hotar dintre cele două proprietăţi este

alta decât cea de la momentul judecării fondului, iar arborii presupus sustraşi, s-ar

afla pe terenul său.

Din acest punct de vedere se consideră că instanţa de apel că, în mod just

a punctat că această situaţie nu poate fi apreciată ca nouă în temeiul art. 394 alin.1 lit.

a Cod procedură penală şi de fapt revizuientul doreşte o prelungire a probatoriului

administrat în speţă, probatoriu la care de altfel a renunţat prin neachitarea

onorariului expertului desemnat iniţial.

Pe de altă parte consideră Curtea, că prin această construcţie juridică,

petentul doreşte să schimbe situaţia de fapt existentă la momentul comiterii

infracţiunilor pentru care a fost condamnat, împrejurare ce nu se poate întemeia pe

disp. art. 394 alin.1 lit. a Cod procedură penală, care impunea faptele sau

împrejurările să fi existat la soluţionarea cauzei însă să nu fi fost cunoscute de

instanţa de judecată.

Dintr-un alt punct de vedere instanţa de recurs remarcă, că sustragerea

unor bunuri chiar şi din posesia unei persoane care nu este proprietarul bunului

sustras, reprezintă tot o faptă de furt, în viziunea legii penale.

Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că cererea revizuientului nu se

încadrează în dispoziţiile art.394 alin.1 lit.a C.pr.penală.









12. APRECIEREA DECLARAŢIILOR PĂRŢII VĂTĂMATE, ALE

INCULPAŢILOR, SCHIMBARE DE ÎNCADRARE JURIDICĂ



- art.63, 69, 75 Cod procedură penală,

- art. 213 şi 211 Cod penal





Relevarea de către persoana vătămată a unei situaţii de fapt diferită în faţa

instanţei judecătoreşti, faţă de cea învederată în faza de urmărire penală nu conduce

automat la schimbarea încadrării juridice a faptei dedusă judecăţii deoarece aceste

declaraţii trebuie coroborate şi apreciate în urma examinării tuturor probelor

administrate în speţă.



Decizia penală nr. 160/2.03.2009





Prin sentinţa penală nr.170/29.09.2008 pronunţată de Judecătoria Vălenii de

Munte, în baza art. 211 alin.1,2 lit. b,c şi alin 2 ind.1 lit. a Cod penal cu aplicarea art.

75 lit. c Cod penal s-a dispus condamnarea inculpatului N.F.C. la pedeapsa de 2 ani

închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, iar în baza 211 alin.1,2 lit. b,c şi

alin 2 ind.1 lit a Cod penal cu aplicarea art.99 şi urm. Cod penal art.74 alin.2 si art.76

lit. c Cod penal s-a dispus condamnarea inculpatului F.C.B., la pedeapsa de 1 an

închisoare, pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.

Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că, în data de 21 ianuarie

2008, în jurul orelor 20,00, inculpaţii N.F.C. şi F.C.B. se deplasau cu trenul personal

3466 ce deservea ruta Măneciu - Ploieşti, pentru a reveni în comuna Măgurele, după

rezolvarea unor probleme personale în Vălenii de Munte şi luând hotărârea de a

procura bani, au străbătut vagonul pe cele două nivele, localizând o potenţială

victimă, singură, în capătul culoarului.

Inculpaţii au spart două sticle pe care le-au găsit pe primul palier,

înarmându-se cu cioburile rezultate şi au întrerupt lumina în sectorul de vagon în care

se afla victima, după care au urcat la etajul acestuia.

Inculpatul minor F.C.B. a lovit pe partea vătămată C.C. cu palma peste faţă

şi l-a ameninţat cu ciobul de sticlă, în zona gâtului iar inculpatul N.F.C. a lovit la

rândul său pe partea vătămată, cu pumnii în zona capului, împrejurare în care

inculpatul F.C.B. a băgat mâna în buzunarul pantalonilor părţii vătămate, de unde a

sustras un pachet de ţigări, pe care l-a aruncat şi un telefon mobil, marca Motorola.

După ce trenul a oprit în staţia Măgurele, cei doi inculpaţi au coborât şi au

fugit pe o stradă lăturalnică din zonă, fiind urmăriţi de partea vătămată, care a sesizat

Postul de Poliţie din localitate.

Împotriva acestei căi de atac au declarat apel ambii inculpaţi, aceştia

precizând că sunt nevinovaţi deoarece nu au fost administrate probe din care să

rezulte vinovăţia lor, iar în subsidiar arătând că fapta astfel cum a fost reţinută de

către instanţa de fond nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie

prev.de art. 211 al.1,2 lit.b. c si al.21 lit. a Cod penal, ci ale infracţiunii de abuz de

încredere prev.de art. 213 Cod penal.

Prin decizia penală nr. 320 din 15 decembrie 2008, pronunţată de

Tribunalul Prahova s-au respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii N.F.C.

şi F.C.B.cu motivarea că, deşi partea vătămată C.C. în faţa instanţei de fond şi a celei

de apel a revenit asupra declaraţiilor din faza de urmărire penală menţionând că, a

dat telefonul inculpaţilor de bună voie, pentru ca aceştia să iniţieze transmiterea unui

SMS, această împrejurare nu ar fi de natura să ducă la concluzia existentei unui temei

legitim pentru însuşirea bunului, fiind evident lipsa consimţământului persoanei

vătămate, deoarece nu si-a dat seama de acţiunea făptuitorului şi deci, nu a fost pusă

în situaţia de a-şi exprima sau nu acordul, deoarece în declaraţiile date de partea

vătămata în faţa instanţei, nu a făcut nici o referire cu privire la consimţământul său

conform căruia inculpaţii să-şi însuşească telefonul mobil.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs inculpatul N.F.C., reiterând

motivele de apel.

Examinând recursul formulat prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a

criticilor invocate , cât şi raportat la art. 3859 alin.3 Cod procedură penală, Curtea,

apreciază că această cale de atac este nefondată deoarece deşi se invocă schimbarea

atitudinii procesuale a persoanei vătămate totuşi, aşa cum a constatat tribunalul din

cele două declaraţii , nu rezultă că aceasta a făcut expres referire la faptul că

înmânarea telefonului mobil s-a făcut de bună voie, la simplele rugăminţi ale

coinculpaţilor.

Numai dacă aparatul telefonic ar fi fost înmânat de bună voie şi unei

persoane în care partea vătămată să fi avut deplină încredere s-ar fi putut discuta

îndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii prev. de art. 213 Cod penal.

Ori, aşa cum rezultă din probatoriile administrate partea vătămată era

singură în acel compartiment şi prima oară când îi întâlnea pe cei doi inculpaţi ce

aveau asupra lor câte un ciob de sticlă confecţionat special, situaţie care excede

încrederii necesare existenţei infracţiunii de abuz de încredere.

Cu această motivaţie Curtea a apreciat că soluţiile anterioare au fost perfect

temeinice şi legale atât din punct de vedere al situaţiei de fapt dar şi al încadrării în

drept.







13. Rejudecarea celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare. Cererea

condamnatului. Caracterul obligatoriu.





C. penal, art. 522/1

Legea 302/2004, art. 34 şi 69 al.1



În cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în

lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către prima instanţă de judecată, la cererea

condamnatului. Prin urmare, dacă persoana extrădată solicită rejudecarea cauzei

sale, instanţa nu poate refuza acest lucru pe motiv că persoana extrădată s-a

sustras urmăririi penale sau judecătoreşti deoarece textul nu face nici o precizare în

acest sens.



Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală

Decizia nr. 45 din 16 ianuarie 2009





Prin sentinţa penala nr. 1903/20.09.2007 pronunţata de Judecătoria Ploieşti s-a

respins ca neîntemeiata cererea de rejudecare formulata in baza art.5221 Cod proc.

penală, de condamnatul deţinut in Penitenciarul Ploieşti.

Pentru a pronunţa acestă sentinţă prima instanţă a reţinut că prin

s.p.2820/2002 pronunţata de Judecătoria Ploieşti, definitiva prin neapelare la

02.12.2002, numitul B.O. a fost condamnat pentru săvârşirea a doua infracţiuni de

delapidare prev.de art. 215/1 alin.l Cod penal cu aplic. art.41 alin.2 Cod penal, la

pedeapsa de 3 ani închisoare şi respectiv de fals in înscrisuri sub semnătura privata

prev.de art.290 Cod penal cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal la pedeapsa de 1 an

închisoare, fapte din perioada noiembrie 2000- august 2001, în urma contopirii celor

doua pedepse condamnatul urmând sa execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani

închisoare.

Încă din cursul urmăririi penale, din data de 10.05.2002 numitul a fost dat in

urmărire generala de către I.P.J. Prahova in baza Ordinului nr. 123496/10.05.2002.

Din actele existente la dosar a rezultat ca la începutul lunii ianuarie 2002

apelantul B. O. a plecat in Spania şi de asemenea că în discuţiile purtate telefonic cu

fosta soţie B. C. i-a precizat acesteia că motivul plecării îl constituie faptul că ştia de la

reprezentanţii societăţii prejudiciate că urmează sa fie urmărit penal.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel numitul B. O., criticând-o ca

nelegala şi netemeinica, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii şi pe fond

rejudecarea cauzei.

In apelul declarat, condamnatul a arătat că nu a avut cunoştinţa de existenta

unui dosar penal pe numele său, fiind plecat din ţară la acel moment şi neputându-şi

face apărările necesare in momentul in care a fost judecat.

Tribunalul Prahova a respins apelul prin decizia nr. 344/7.11.2007, ca nefondat

cu motivarea că inculpatul s-a sustras urmăririi penale aspect ce conduce la

neaplicarea textului art. 522/1 Cod pr. penală.

Recursul declarat de condamnatul B.O împotriva deciziei mai sus menţionate

este fondat.

Astfel, la data de 30.04.2002 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de

condamnatul B.O. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.2151 , 289 şi 291 c.p.,

plângerea penală fiind depusă de partea vătămată S.C. M. P. SRL Oradea la data de

23.01.2002.

Anterior acestei date inculpatul B. O. a vândut apartamentul proprietate

personală, părţii vătămate S.C. M. P. SRL Oradea.

În cursul urmăririi penale inculpatul B. O. nu a fost audiat, iar la data de

01.08.2002 acesta a fost trimis în judecată în lipsă pentru infracţiunile sus-

menţionate. Nici în cursul judecăţii inculpatul nu s-a prezentat, hotărârea fiind

pronunţată în lipsa sa.

Din procesul verbal de căutare din data de 26.03.2002 rezultă că inculpatul B.

O. era plecat în străinătate de aproximativ 3 luni, deci înainte ca partea vătămată să

depună plângere penală împotriva sa.

Sentinţa penală nr. 2820 din 12.11.2002 a Judecătoriei Ploieşti, prin care

inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 3 ani, a rămas definitivă prin

neapelare, astfel că s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 3730/02.12.2002,

iar la data de 12.11.2006 autorităţile spaniole, la solicitarea autorităţilor române, au

decis extrădarea condamnatului B.O., acesta fiind arestat de I.G.P.R. Bucureşti la

12.02.2007.

Potrivit art. 5221 c.p.p. în cazul în care se cere extrădarea unei persoane

judecată şi condamnată în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a

judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului, iar dispoziţiile art.405-408 se

aplică în mod corespunzător.

Astfel, dacă persoana extrădată solicită rejudecarea cauzei sale, instanţa nu

poate refuza acest lucru, pe motiv că persoana extrădată s-a sustras urmăririi penale

sau judecătoreşti, întrucât textul nu face nici o precizare în acest sens.

Mai mult decât atât art. 69 din Legea nr.302/2004 modificată şi republicată,

intitulat rejudecarea extrădatului, prevede că, asigurarea rejudecării cauzei în prezenţa

persoanei extrădate, în condiţiile art. 34 alin.1, este dată de Ministerul Justiţiei.

Deci, acest articol impune Ministerului Justiţiei să dea statului solicitat

asigurări că persoana ce se solicită a fi extrădată va fi rejudecată, dacă acest lucru s-a

făcut în lipsa sa.

Art.34 din aceeaşi lege prevede că, în cazul în care se solicită extrădarea unei

persoane în vederea executării unei pedepse pronunţată printr-o hotărâre dată în lipsă

împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că

procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane

învinuite de săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi, extrădarea se va acorda dacă statul

solicitant dă asigurări apreciate ca fiind suficiente pentru a garanta persoana a cărei

extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi garanteze

drepturile la apărare (…).

Acest text se aplică, conform art. 69 din lege şi în cazul extrădării active.

Drept urmare, raportat la textele legale mai sus menţionate şi independent de

împrejurarea dacă condamnatul s-a sustras ori nu urmăririi penale sau judecăţii, se

impune rejudecarea cauzei în vederea respectării dreptului la apărare, motiv pentru

care s-au casat ambele hotărâri şi s-a trimis cauza la prima instanţă de judecată.









14. Reabilitare judecătorească. Graţiere administrativă. Momentul de

început al calculului termenului. Neîmplinirea acestuia.





C. pen. art. 136 al.3

Legea nr. 543/2002







În caz de graţiere totală sau a restului de pedeapsă, termenul de reabilitare

curge de la data actului de graţiere, după cum se arată în mod expres în art. 136 al.3

Cod penal iar nu de la vreun alt moment procedural.





Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală

Decizia nr. 161 din 8 februarie 2009





Prin sentinţa penală nr.423/23.10.2007 a Tribunalului Dâmboviţa s-a

admis cererea de reabilitare formulată de condamnatul D.T. M.

S-a dispus reabilitarea judecătorească a condamnatului privitor la

pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, cu executare la locul de muncă, aplicată prin

sentinţa penală nr.367/15.12.2000 în dosarul nr.2363/2000 de Tribunalul Dâmboviţa

rămasă definitivă prin neexercitarea căilor de atac.

Pentru a pronunţa sentinţa respectivă prima instanţă a reţinut în baza

probelor administrate în cauză următoarea situaţie:

Potrivit dispoziţiilor art. 494 şi urm. C.p.p. rap. la art. 135-137 C.p.

condamantul poate fi reabilitat la cerere de instanţa judecătorească, după trecerea

termenului de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate

(pentru cazul din speţă) dacă nu a suferit o nouă condamnare în acest interval de

timp, îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, a avut o

bună conduită şi a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile

la plata cărora a fost obligat prin hotărârea de condamnare.

Cum D.T.M. , condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare cu executarea la

locul de muncă, prin sentinţa penală nr. 367 din 15.12.2000 a Tribunalului

Dâmboviţa, a cărei executare a început la 01.12.2001, nu a suferit o nouă condamnare

(astfel cum rezultă din certificatul de cazier judiciar nr. 15386 din 07.06.2007), îşi are

asigurată existenţa prin muncă (conform adresei nr. 28 din 29.06.2007 a SC C.M.

SRL Târgovişte, potrivit căreia este angajat ca operator D.D.D. cu un venit lunar de

350 lei RON), are o conduită (potrivit caracterizărilor întocmite de G.D. şi SC C.M.

SRL Târgovişte, prin adresa nr. 31 din 17.09.2007) şi a achitat în întregime

cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile (împrejurare dedusă din conţinutul

sentinţei penale mai sus menţionate şi adresa nr. 4569 din 19.09.2007 a Serviciul

Impozite şi Taxe a Primăriei Aninoasa) rezultă că cererea sa de reabilitare

judecătorească este întemeiată.

Împotriva sentinţei respective a declarat recurs Parchetul de pe lângă

Tribunalul Dâmboviţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi învederând

că:

Instanţa de fond nu a manifestat rol activ în verificarea şi îndeplinirea

tuturor condiţiilor de către condamnat pentru a se dispune reabilitarea judecătorească

a acestuia.

Recursul este fondat.

Astfel, se reţine că numitul D. T. M. a fost condamnat prin sentinţa

penală nr. 367/2000 a Tribunalului Dâmboviţa în baza art. 26 rap. la art. 2151 alin. 1

C.p. cu aplicarea art. 75 lit.a C.p. şi art.13 c.p. cu art. 867 C.p. la pedeapsa cu

executare la locul de muncă S.C. M. C. SRL iar în baza art. 350 alin.3 lit.b C.p.p. s-a

dispus punerea lui de îndată în libertate cu deducerea măsurii arestării preventive de

la 15.03.2001 la zi.

Prin sentinţa penală nr.292/2001 a Tribunalului Dâmboviţa s-a admis

ulterior cererea de schimbare a locului de muncă la S.C. C. M. SRL Târgovişte

care a comunicat începerea executării pedepsei respective la data de 1.12.2001.Totuşi

la data de 10.10.2002 pedeapsa a cărei reabilitare se solicită a fost graţiată

administrativ în temeiul Legii nr.543/2002, actul de clemenţă intervenind după

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Potrivit disp. art. 136 alin.3 C.p. în caz de graţiere totală sau a restului

de pedeapsă, termenul (în cazul nostru de 5 ani şi 6 luni) curge de la data actului de

graţiere - 4.10.2002.

Se observă, astfel, cu uşurinţă că prima instanţă de judecată a socotit

greşit momentul de început al termenului de reabilitare de 5 ani şi 6 luni întrucât

nu numai că nu a dat relevanţă articolului mai sus menţionat dar a apreciat că acest

moment ar fi determinat de începutul executării pedepsei şi nu de sfârşitul acestei

executări, cum ar fi fost firesc, în conformitate cu disp. art. 136 alin. 1 C.p., în lipsa

vreunui act de clemenţă al legiuitorului.

Prin urmare, constatându-se că termenul de reabilitate se va împlini la

data de 4.07.2008, Curtea în temeiul art. 385/15 al.1 pct.2 lit. d C.p.p., a admis

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, a casat în totalitate

sentinţa recurată şi pe fond, a respins ca prematur introdusă cererea de reabilitare.









15. Apel declarat tardiv. Inculpat prezent atât la dezbateri cât şi la pronunţare.

Recurs inadmisibil.





Cod. pr. penală, art. 365 al.1

Art. 416 al.1 pct.2 lit. a







Declararea apelului în intervalul de 10 zile de la data încarcerării nu poate

avea nici o relevanţă juridică în cazul unei inculpal care a fost prezent atât la

dezbateri cât şi la pronunţare şi care, aflându-se în stare de libertate, avea la

îndemână orice posibilitate de a verifica dacă apărătorul său din oficiu a depus apel

pentru persoana sa, demers pe care îl putea, de altfel, efectua şi singur.







Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală

Decizia nr. 161 din 2.03.2009





Prin sentinţa penala nr. 362/07.10.2008 Judecătoria Câmpina în baza art.86

alin.1 din OUG 195/2002, a dispus condamnarea inculpatului D. G. aflat in

Penitenciarul Ploieşti,, la o pedeapsă de 1 (un) an închisoare, pentru săvârşirea

infracţiunii de conducere a unui autoturism pe drumurile publice fără a poseda permis

de conducere.

S-a făcut aplic.art.71 şi art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.

Instanţa de fond pe baza probelor administrate în cauză a reţinut în sarcina

inculpatului că în data de 02.02.2008 a fost depistat de organele de poliţie conducând

autoturismul Dacia cu nr. de înmatriculare nr. B 13 ZJU fără a poseda permis de

conducere.

Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul D. G. criticând-o ca netemeinică

şi nelegală susţinând că nu i-a fost făcută o apărare corespunzătoare de către

apărătorul din oficiu care nu a pus în discuţie adevărata situaţie de fapt.

În data de 07.01.2009 s-a pus în discuţie din oficiu excepţia de tardivitate a

declarării apelului, în sensul că inculpatul a fost prezent în instanţă la dezbateri însă

acesta a declarat apel după ce a fost încarcerat în vederea executării pedepsei aplicate.

Apelantul a susţinut că nu a cunoscut termenul de declarare a apelului şi nici nu

a fost consiliat corespunzător de apărătorul său.

Apelantul inculpat a solicitat repunerea în termenul de apel şi pe fond

admiterea apelului şi aplicarea disp. art. 81 Cod penal privind suspendarea

condiţionată a executării pedepsei.

Tribunalul Prahova, prin decizia nr. 3 din 7.01.2009 a respins apelul ca

nefondat apreciind că este real faptul că inculpatul a declarat apel în intervalul de 10

zile de la data încarcerării dar aceasta nu poate avea nici o relevanţă juridică faţă de

împrejurarea că persoana respectivă a fost prezentă atât la dezbateri cât şi la

pronunţare, dispoziţiile art. 363 al.1 cod procedură penală fiind fără echivoc.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul D. G. care a criticat-o

pentru nelegalitate şi netemeinicie şi a învederat că în mod greşit i s-a respins ca

tardivă calea ordinară de atac întrucât partea a fost împiedicată să o declare datorită

lipsei unei apărări efective din partea avocatului din oficiu pe care l-a avut în cauză.

A arătat că i s-a refuzat în acest fel dreptul la un proces echitabil încălcându-se

dispoziţiile CEDO.

Recursul declarat de inculpat este inadmisibil.

În acest sens, potrivit disp. art. 416 alin.1 pct.2 lit. a Cod procedură penală,

hotărârea primei instanţe rămasă definitivă la data expirării termenului de apel când

nu s-a declarat apel în termen.

Sub acest ultim aspect este de necontestat că inculpatul nu a declarat apel în

termen, astfel cum se arată în mod elocvent în considerentele deciziei de apel şi după

cum o recunoaşte însuşi inculpatul.

Cu toate acestea, inculpatul D. G. ar fi putut beneficia de dispoziţiile art. 364

Cod procedură penală privind repunerea în termen dacă ar fi îndeplinit condiţiile

prevăzute de respectivul text de lege.

Ori, nu este cazul în ceea ce îl priveşte inculpat, întrucât acesta nu a făcut

dovada faptului că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare.

Comparaţia cu cauza Lăpuşan contra României este totalmente inoportună

întrucât în acea cauză recurentul aflat în stare de arest nu a fost prezent la

soluţionarea recursului aşa cum s-a întâmplat cu numitul D. G. care a fost prezent şi

s-a aflat în stare de libertate având astfel neîngrădită posibilitatea de a verifica

depunerea de către apărătorul său a căii de atac a apelului, demers pe care de altfel îl

putea realiza şi singur. Deci nu se poate trage sub nici o formă concluzia că inculpatul

nu a beneficiat de un proces echitabil, culpa pentru nedeclararea apelului revenindu-i

în primul rând chiar lui însuşi.

În orice caz, în cauză nu sunt prezente motivele de recurs prevăzute de

9

art.385 alin.1 pct.10 şi 18 Cod procedură penală, invocate de către recurent, recurs

care, în raport cu prevederile art. 3851 alin.4 teza I şi vis - a - vis de concluziile

anterioare expuse apare ca fiind inadmisibil.

Decizii Relevante

Trimestrul I 2009

Curtea de Apel Ploiesti

Sectia Comerciala si de

Contencios Administrativ si

Fiscal

1. Litigiu comercial soluţionat de o instanţă necompetentă. Consecinţe.





Art.2 alin.1 lit.a Cod pr.civilă

Litigiul având ca obiect pretenţii rezultate din folosinţa unui spaţiu comercial -

chirie, penalităţi, lipsă de folosinţă, contravaloarea utilităţilor – este cu certitudine

de natură comercială şi în raport de valoarea obiectului său, mai mare de 100.000

lei, competenţa de soluţionare a acestuia revine tribunalului, în primă instanţă,

conform art. 2 alin.1 lit.a Cod procedură civilă.

Nerespectarea dispoziţiilor privind soluţionarea cauzei de către secţia

comercială a tribunalului atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunţate în aceste

condiţii, întrucât ea a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă materială

absolută edictate de prevederile legale menţionate anterior.



Prin decizia civilă nr.62 din 26 ianuarie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a admis

recursurile declarate de A.G.I.R. şi S.C.T. SA împotriva deciziei civile nr.145 din 11

martie 2008 pronunţată de Tribunalul Prahova, a casat această decizie, precum şi

sentinţa civilă nr. 665/2003 a Tribunalului Bucureşti secţia a III-a, dispunând

trimiterea cauzei spre rejudecare ca instanţă de fond, competentă material,

Tribunalului Prahova , secţia Comercială şi de Contencios Administrativ pentru

următoarele considerente :

În speţă contractul de închiriere în care îşi au izvorul pretenţiile reclamantei, a

avut ca obiect un spaţiu ce a fost închiriat exclusiv pentru comercializarea produselor

nominalizate în cererea de închiriere ( prevedere expres menţionată în art. 4 al actului

menţionat - fila 7 dosar fond ), cu obligaţia pentru societatea comercială pârâtă ca “

activitatea de comerţ ce o va realiza în spaţiul închiriat să se realizeze cu respectarea

dispoziţiilor legale privind concurenţa neloială faţă de ceilalţi chiriaşi ai

reclamantei”(fila 8 dosar fond ).

Totodată, părţile au precizat în art. 2 al contractului că , pentru chiria convenită

consensual, chiriaşul ( pârâta-recurentă ) să plătească TVA.

Caracterul comercial al acestui contract a fost recunoscut de către ambele părţi;

pârâta care a susţinut constant acest aspect, invocând excepţia de necompetenţă

materială a instanţei de fond, atât în apel, cât şi în recurs în primul ciclu procesual, şi

respectiv reclamanta, care, în corespondenţa purtată cu societatea pârâtă, aflată la fila

14 dosar fond (adresa nr.716/17.07.2000 ) arată expres că “ închirierea spaţiilor în

discuţie s-a făcut în baza unui contract comercial, care în speţă reprezintă legea

părţilor“.

În considerarea celor ce preced, s-a apreciat de Curte că ne aflăm în prezenţa

unui contract de închiriere a unui spaţiu comercial, situaţie în care litigiul având ca

obiect pretenţii rezultate din folosinţa acestui spaţiu - chirie, penalităţi, lipsă de

folosinţă, contravaloarea utilităţilor – este cu certitudine de natură comercială şi în

raport de valoarea obiectului său, mai mare de 100.000 lei, competenţa lui de

soluţionare revine tribunalului, în primă instanţă, conform art. 2 al.1 lit.a Cod

procedură civilă.

S-a reţinut, sub acest aspect, că instanţele anterioare, apreciindu-se competente

material să soluţioneze cauza au încălcat, prin hotărârile pronunţate disp.art. 4 şi 56

Cod Comercial, considerând în mod nelegal, că, în speţă contractul de închiriere are

întotdeauna o natură exclusiv civilă, neavând în vedere că acest act a dobândit

caracterul unui act de comerţ întrucât a fost încheiat cu un comerciant – societate

pârâtă, vizează un spaţiu comercial definit ca atare în termeni expreşi în convenţia

părţilor şi se află în strânsă legătură cu comerţul pe care îl exercită recurenta-pârâtă.

Pentru toate aceste considerente, stabilind natura comercială a litigiului dedus

judecăţii, Curtea a constatat că hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi apel sunt

lovite de nulitate absolută, fiind date cu încălcarea normelor de competenţă materială

absolută edictate de disp.art. 2 al.1 lit.a cod procedură civilă.

În consecinţă, în baza disp.art. 312 al.1,2 şi 3 Cod procedură civilă raportat la

art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, art. 2 al.1 lit.a Cod procedură civilă coroborat cu

art. 4 şi art. 56 Cod comercial, s-au admis ambele recursuri şi, casând hotărârile

pronunţate de instanţele de fond şi apel (sentinţa civilă nr. 665/30.06.2003 a

Tribunalului Bucureşti Secţia a III-a civilă şi decizia nr. 145/11.03.2008 a

Tribunalului Prahova ), s-a trimis cauza Tribunalului Prahova – Secţia comercială şi

de Contencios Administrativ, instanţă competentă material să soluţioneze pe fond

cauza.









2. Vânzarea unui bun din patrimoniul societăţii debitoare, aflată în procedura

insolvenţei reglementată de Legea 85/2006, pentru acoperirea unei părţi din

pasiv, trebuie să respecte dispoziţiile din codul de procedură civilă cu privire la

executarea silită, în măsura compatibilităţii cu dispoziţiile din procedura

falimentului şi cu principiul celerităţii, reglementat de disp. art. 5 din Legea

85/2006.





Vânzarea la licitaţie a bunului societăţii falite, trebuie aprobată de adunarea

generală a creditorilor, potrivit art. 118 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, privind

procedura insolvenţei.



(Decizia nr. 31/14.01.2009 a Curţii de Apel Ploişeti –

Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ)



Prin sentinţa nr. 1037/1.10.2008, Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de

Contencios Administrativ, a respins contestaţia formulată de administratorul special

P. G.O, în contradictoriu cu intimaţii SC S. SA Curtea de Argeş, prin lichidator

judiciar SCP P. IPURL Piteşti, SC M. SRL, SC T. –D. SRL Curtea de Argeş, S.C. O.

L. I. SRL Albeşti de Târg şi DGFP Argeş, ca neîntemeiată, respectiv capătul de

cerere privind anularea procesului verbal de licitaţie din 22.11.2007 şi a actelor de

executare ulterioară.

Pentru a hotarî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa nr. 835 din

27.06.2008 pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de Contencios

Administrativ, a fost admisă excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, referitoare la

anularea actelor de executare anterioare procesului verbal de licitaţie din data de

22.11.2007, a fost respins capătul de cerere privind anularea acestor acte ca tardiv,

respins excepţia tardivităţii formulării capătul de cerere privind nulitatea procesului

verbal al Adunarii Creditorilor din 7.11.2007, a admis excepţia lipsei calităţii

procesuale active a contestatorului - administratorul special P. G., pentru acest capăt

de cerere şi a respins capătul de cerere referitor la nulitatea absolută a procesului

verbal al Adunării Creditorilor din data de 7.11.2007, ca fiind formulat de o persoană

fără calitate procesuală.

Se reţine prin hotărâre, că faţă de această sentinţă, judecătorul sindic a trebuit

să analizeze numai capătul de cerere referitor la anularea procesului verbal de licitaţie

din data de 22.11.2007 şi a actelor de executare ulterioară, reţinând că dispozitiile art.

509 c.p.civ., nu sunt aplicabile în mod automat şi integral în procedura falimentului,

ci numai în măsura compatibilităţii lor cu dispozitiile legii nr. 85/2006 şi cu principiul

celerităţii prev. de art. 5 din lege şi adaptarea la acest principiu permite publicarea

programului de licitaţii sub forma unei publicaţii unice, care conţine informaţia

privind repetarea licitaţiei în fiecare zi anumită din cursul sâptâmânii, asigurându-se

cunoaşterea de către cei interesaţi a şedinţelor de licitaţie.

Totodată, se reţine prin hotărâre că procesul verbal de licitaţie din 22.11.2007,

conţine menţiunile obligatorii prevăzute de disp. art 511 c.p.civ., şi anume

participanţii la licitaţie, sumele oferite de fiecare dintre aceştia, precum şi

adjudecatarul imobilului SC M. SRL, preţul de pornire al licitaţiei, că potrivit art. 509

al. 5 c.p.civ., licitaţia a continuat pentru vânzarea bunului la cel mai mare preţ oferit

de intimata SC M. SRL, declarată câştigătoare a licitaţiei la pretul de 1.430.000 lei

RON plus TVA, că a fost respectată Hotarârea Adunării Creditorilor la data de

7.11.2007 în privinţa preţului de valorificare şi că susţinerea administratorului special

că bunurile nu puteau fi adjudecate la licitaţia din 22.11.2007 la preţul oferit de

adjudecatară nu este fondată, atâta timp cât creditorii îndreptăţiţi nu au solicitat

desfiinţarea Adunarii Creditorilor şi implicit a procesului verbal care consemnează

desfăşurarea adunării în condiţiile art. 14 al. 7 din Legea 85/2006, privind procedura

insolvenţei.

Se mai reţine prin hotarâre, că neconsemnarea in procesul verbal de licitaţie, a

modalităţii de achitare a preţului, pentru imobilul adjudecat, acest element nu este

obligatoriu şi nu poate constitui un motiv de nulitate absolută, întrucât art. 512

c.p.civ. prevede că adjudecatarul imobilului are obligaţia de a depune preţul la

dispoziţia lichidatorului în termen de cel mult 30 de zile de la data vânzării, ţinându-

se seama de cauţiunea depusă în contul preţului, iar conform art. 513 c.p.civ., dacă

preţul nu este depus în acest termen imobilul va fi din nou scos la vânzare, astfel că

nefiind incident nici principiul potrivit căruia anularea actului principal atrage

anularea actului subsecvent, tribunalul a respins contestaţia formulată de

administratorul special, ca neîntemeiată.

Impotriva sentinţei a declarat recurs administratorul special al societăţii

debitoare SC S. SA, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând

că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor legale , că fiind a patra licitaţie

organizată pentru vânzarea imobilului nu erau aplicabile dispoziţiile art. 504 pct. 9

c.p.civ., că procesul verbal de licitaţie din 22.11.2007, nu are la bază un act juridic,

cert şi valid fiind încălcate dispoziţiile art. 13 şi următoarele din Legea nr. 85/2006,

motiv de casare prev. de art. 304 pct.9 cod pr. Civilă, deoarece existând doua

procese verbale a adunării creditorilor, cu aceeaşi dată şi aceeaşi oră, este nelegal a se

considera că amândouă sunt valabile.

A mai arătat recurentul că hotărârea este dată cu încălcarea art. 116 din Legea

85/2006, întrucât vânzarea nu a fost încuviinţată de judecătorul sindic şi că potrivit

art. 304/1 c.p.civ., coroborat cu art. 8 din legea 85/2006 instanţa trebuie să examineze

cauza sub toate aspectele aşa cum au fost ele invocate în contestaţie.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei, admiterea

contestaţiei şi anularea procesului verbal de licitaţie din 22.11.2007 şi a actelor de

executare ulterioare.

Recursul este nefondat.

Primul motiv de recurs că, hotărârea este dată cu încâlcarea disp.art. 504 al. 1

pct. 1, 4, 13 şi 14 c.p.civ., coroborat cu art. 149 din Legea 85/2006, că judecătorul

sindic a apreciat cu titlu generic că disp. art. 509 c.p.civ., nu sunt aplicabile în mod

automat în procedura insolvenţei ci doar în măsura compatibilităţii cu principiul

celerităţii, este nefondat.

Intr-adevăr dispoziţiile din codul de procedură civilă, cu privire la executarea

silită, nu se pot aplica automat şi integral în procedura falimentului ci doar în măsura

compatibilităţii cu dispoziţiile din procedura falimentului şi cu principiul celerităţii,

reglementat de disp. art. 5 din Legea 85/2006.

In ce priveşte încălcarea disp. art. 504 al.1 pct. 1,4,13 şi 14 c.p.civ., critica

adusă sentinţei este nefondată, în publicaţiile de vânzare pentru licitaţiile organizate

de lichidatorul judiciar pentru vânzarea imobilului, la datele de 8.10.2007,

22.10.2007, 2.11.2007 şi 22.11.2007, au fost respectate disp. art. 504 al.1 pct. 1,4,13

şi 14 c.pr.civ., în anunţurile de vânzare şi în publicaţiile de vânzare efectuate pentru

licitaţiile organizate în vederea vânzării bunului, s-a arătat denumirea şi sediul

organului de executare, respectiv a lichidatorului judiciar SCP P. I., denumirea şi

sediul societăţii debitoare, data afişării publicaţiilor de vânzare rezultând din adresele

întocmite de lichidator la Primaria mun. Curtea de Argeş, la Tribunalul Argeş, la

Biroul lichidatorului judiciar şi la locul situării imobilului, pentru afişarea

publicaţiilor, anunţurile pentru vânzare fiind publicate pe internet şi în ziarele Profit,

Expres Argeş, Ancheta, Preţul Corect şi Ziua.

In considerentele hotărârii recurate, se arată dispoziţiile din codul de procedura

civilă, care sunt compatibile cu cele din procedura falimentului reglementată de legea

85/2006 şi anume disp. art. 509 al. 5, 511, 512 şi 513 c.p.civ., astfel că susţinerea

recurentului că nu s-a arătat în hotărâre care sunt dispoziţiile din procedura civilă

compatibile cu cele din procedura falimentului.

Susţinerea recurentului că publicarea programului de licitaţie sub forma unei

publicaţii unice din 15.11.2007, pentru vânzarea imobilului pentru data de

22.11.2007, nu ar cuprinde toate elementele constitutive prevăzute de lege şi că nu

cuprinde data afişării şi că în acest mod nu s-a putut verifica dacă termenul de 60 de

zile pentru licitaţie a fost respectat, este nefondată.

Publicaţiile de vânzare pentru licitaţia din 22.11.2007 au fost afişate la data de

7.11.2007, la Primăria Curtea de Argeş sub nr 17749 şi la Tribunalul Argeş sub

nr.4721/15.11.2007 , unde sunt cuprinse toate elementele obligatorii prevăzute la art.

504 c.p.civ. şi anume denumirea lichidatorului judiciar, a societăţii debitoare,

descrierea imobilului ce urmează a fi valorificat prin licitaţia organizată, preţul de

pornire al licitaţiei, avansul de participare la licitaţie, locul şi data licitaţiei,

semnătura şi ştampila organului de executare, respectiv a lichidatorului judiciar.

Cu privire la termenul la care licitaţia trebuia organizată, în cazul licitaţiei

organizată la data de 22.11.2007 sunt aplicabile disp. art. 509 al. 5 c.p.civ., care

prevăd că în cazul în care nu este oferit pretul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea

se va amâna la un alt termen de cel mult 60 de zile, pentru care se va face o nouă

publicaţie în condiţiile art. 504 al. 3 c.pr.civ. , termen la care licitaţia începe de la

pretul de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat.

In speţă licitaţia din 22.11.2007, era a patra licitaţie care a fost organizată

pentru vânzarea imobilului, deoarece la datele din 8.10.2007, 22.10.2007 şi

2.11.2007 când au fost organizate licitaţile pentru vânzarea aceluiaşi imobil, nimeni

din participanţii la licitaţie nu a oferit preţul la care a fost evaluat imobilul şi pentru

care s-a pornit licitaţia, , astfel că în aceste condiţii sunt aplicabile disp. art 509 al. 5

c.p.civ., care prevăd că termenul la care se poate organiza o altă licitaţie este de cel

mult de 60 de zile, termen care a fost întocmai respectat şi preţul de pornire al

licitaţiei a fost de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat, aşa cum rezultă din

procesul verbal din 22.11.2007, respectându-se preţul de pornire al licitaţiei de

2.060.000 lei plus TVA şi preţul minim de vânzare al imobilului de 1.400.000 lei.

In mod greşit susţine recurentul că termenul de licitaţie era de minim 30 de

zile, atâta timp cât licitaţia din 22.11.2007 era a patra licitaţie ce se organiza, fiind

aplicabile în speţă disp. art. 509 al. 5 c.p.civ., care prevede doar termenul maxim de

cel mult 60 de zile pentru organizarea licitaţiei, termen care aşa cum s-a arătat mai

sus a fost întocmai respectat, anunţurile de vânzare şi publicaţiile de vânzare fiind

publicate în ziarele locale pe internet şi afişate la Tribunalul Argeş, Primăria mun.

Curtea de Argeş, Biroul lichidatorului judiciar şi locul situării imobilului.

Cel de-al doilea motiv de recurs ce vizează validitatea procesului verbal de

licitatie din 22.11.2007, recurentul susţinând că procesul verbal nu are la bază un act

juridic valid , este nefondat.

Organizarea celei de-a patra licitaţii pentru data de 22.11.2007 a fost hotărâtă

de Adunarea creditorilor debitoarei SC S. SA Curtea de Argeş, aşa cum rezultă din

procesul verbal din 7.11.2007, cu ocazia adunării creditorilor stabilindu-se valoarea

de 75% din preţul de evaluare prin reducerea a 25% din acest preţ, valoare care

pentru imobil construcţie a fost stabilit la 2.051.614 RON plus TVA şi la teren de

226.400 RON plus TVA, valoare de la care s-a pornit licitaţia la data de 22.11.2007.

Tot din procesul verbal din 7.11.2007 rezultă că Adunarea Creditorilor a

hotărât că preţul minim până la care să se efectueze vânzarea imobilului constând în

construcţii şi teren, să fie de 1.400.000 lei plus TVA, valoare care deasemeni a fost

respectată, imobilul fiind adjudecat de SC M. SRL Piteşti, la pretul de 1.430.000 lei

plus TVA, fiind preţul cel mai mare oferit de participanţii la licitaţie.

Procesul verbal de licitaţie din 22.11.2007, cuprinde toate elementele

obligatorii prevăzute la art. 511 c.p.civ., şi anume participanţii la licitaţie, sumele

oferite de fiecare dintre aceştia, preţul de pornire al licitaţiei, respectiv valoarea de

75% din preţul de evaluare, adjudecatarul imobilului, procesul verbal fiind semnat de

către lichidatorul judiciar, creditor şi adjudecatar şi de administratorul special,

recurentul din dosar, care a semnat procesul verbal cu obiecţiuni.

Susţinerea recurentului că procesul verbal de licitaţie din 22.11.2007 nu are la

bază un act juridic cert şi valid, fiind întocmite două procese verbale din 7.11.2007,

unul din aceste procese verbale necuprinzând semnătura reprezentantului DGFP

Argeş , nu este fondată.

Potrivit disp. art. 14 al. 7 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei,

hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată de judecătorul sindic pentru

nelegalitate la cererea creditorilor, care au votat împotriva luării hotărârii respective

şi au făcut să se consemneze aceasta în procesul verbal al adunării.

Prin urmare, hotărârea adunării creditorilor, poate fi desfiinţată de judecătorul

sindic numai la cererea creditorilor, în speţă creditorii nu au solicitat judecătorului

sindic desfiinţarea procesului verbal din 7.11.2007, procesul verbal fiind în aceste

condiţii valid, atâta timp cât nu a fost desfiinţat, astfel încât susţinerea recurentului că

acest act nu este un act valid nu este fondată.

In ce priveşte susţinerea recurentului că unul din cele două procese verbale nu

a fost semnat de reprezentantul DGFP Argeş, aceasta este o cauză de nulitate relativă

a actului, ce poate fi invocată doar de creditorii interesaţi, care în speţă nu au înţeles

să o invoce.

De altfel hotărârea adunării creditorilor privind organizarea licitaţiei din

22.11.2007, preţul de pornire al licitaţiei de 75% din preţul de evaluare, de 2.051.614

RON plus TVA pentru construcţie şi 226.400 RON plus TVA pentru teren şi preţul

minim de vânzare a imobilului de 1.400.000 lei plus TVA, este consemnată în

tocmai în ambele exemplare ale procesului verbal din 7.11.2007.

Cel de-al treilea motiv de recurs privind încălcarea disp. art. 116 din Legea

185/2006, pe motiv că vânzarea la licitaţie nu a fost încuviinţată de judecătorul

sindic este nefondată.

In speţă erau aplicabile disp. art. 118 al. 3 din Legea 85/2006 privind

procedura insolvenţei potrivit cărora se prevede că pentru efectuarea licitaţiei,

lichidatorul va convoca Adunarea generală a creditorilor în termen de maxim 20 de

zile de la data propunerii, notificând propunerea administratorului special, creditorilor

cu garanţii reale ale bunului, titularilor unor drepturi de retenţie de orice fel şi

Comitetului creditorilor, supunând votului adunării generale a creditorilor propunerea

de vânzare.

Potrivit procesului verbal din 16.08.2007, rezultă că s-a aprobat propunerea

de vânzare a imobilului prin licitaţie publică cu strigare, modalitatea de efectuare a

licitaţiei fiind respectată la toate cele patru licitaţii organizate, pentru cea de-a patra

licitaţie adunarea creditorilor a stabilit ca aceasta să aibe loc la data de 22.11.2007 cu

reducerea preţului de pornire al licitaţiei la 75% din preţul de evaluare, fiind

respectate întocmai dispozitiile legale şi pentru vânzarea imobilului prin licitaţie

publică cu strigare aşa cum s-a procedat în speţă nu era necesar aprobarea

judecătorului sindic, ci doar aşa cum s-a arătat mai sus aprobarea adunarii generale a

creditorilor, aprobare care există.

Ultimul motiv de recurs că la licitaţie a participat şi C.M. care era angajata

adjudecatarei SC M. SRL Piteşti, este nefondat.

Nici o dispoziţie legală nu interzice ca la licitaţie să participe şi o persoană

fizică ce este salariata unei persoane juridice participantă la licitaţie şi de altfel din

adresa depusă la dosar de către recurentă şi emisă de I.T.M. Argeş, rezultă doar data

începerii activităţii la SC M. SRL de C. M. şi anume data de 1.04.2001 , fără a se

arăta data când au încetat raporturile de muncă, sau dacă C. M. mai este angajată în

continuare la societatea adjudecatară, iar din adresa nr. 70879/11.12.2008 a Oficiului

Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Argeş, rezultă că C. M. este asociat

unic al MM S. T. SRL.

Acestea au fost considerentele pentru care Curtea de Apel Ploişeti, a respins ca

nefondat recursul declarat de administratorul special P. G. al societăţii debitoare SC

S. SA Curtea de Argeş.









3. INLOCUIREA ADMINISTRATORULUI JUDICIAR, PRIN ÎNCHEIERE

MOTIVATĂ, PENTRU MOTIVE TEMEINICE, TREBUIE DATĂ CU

RESPECTAREA INTOCMAI A DISPOZIŢIILOR ART.22 ALIN. 2 DIN

LEGEA NR. 85/2006, PRIVIND PROCEDURA INSOLVENŢEI





- Potrivit art. 22 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, se

prevede că în orice stadiu al procedurii, judecătorul sindic, din oficiu sau la

cererea comitetului creditorilor,îl poate înlocui pe administratorul judiciar



( decizia nr.270/18 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti –

Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal)



Prin încheierea din 08 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa –

Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, în temeiul dispoziţiilor art. 22,

alin. 2 şi art. 24 sin Legea nr. 85/2006, a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar E. C.

SPRL Ploieşti cu lichidator judiciar C. I..

Pentru a pronunţa această încheiere, judecătorul sindic a reţinut faptul că

lichidatorul judiciar E. C.SPRL a dovedit o slabă preocupare în conducerea activităţii

debitoarei, la care era obligat conform dispoziţiilor art.25 alin.1 lit,b din Legea

nr.85/2006; că nu a luat măsurile prevăzute de art.85 alin.1 din aceiaşi lege privind

notificarea în registrele de publicitate a cererii în anulare a actului de dare în plată

încheiat între SC E. Com SRL şi SC A. Com SRL şi nici nu a sesizat judecătorul

sindic pentru luarea acestei măsuri, conform obligaţiei impuse de dispoziţiile art.25

lit.k din Legea nr.85/2006; că nu s-a preocupat pentru efectuarea cu celeritate a

expertizelor de specialitate dispuse în cauză, în condiţiile în care expertul tehnic M.

C. a fost desemnat de lichidator, în virtutea dispoziţiilor art.24 rap. la art.23 din legea

insolvenţei, judecătorul sindic a apreciat că se impune înlocuirea lichidatorului

judiciar desemnat anterior, fiind întrunite dispoziţiile art.24 alin.1 rap. la art.22 alin.2

din Legea nr.85/2006.

Impotriva încheierii din 8 ianuarie 2009, a declarat recurs lichidatorul judiciar

E. C. S PRL Ploieşti al debitoarei SC A. COM SRL, criticând încheierea pentru

nelegalitate şi netemeinicie, arătând în esenţă că înlocuirea sa cu un alt lichidator în

baza art. 22 alin. 2 şi art. 24 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei s-a

făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, deoarece

încheierea de înlocuire se pronunţă în Camera de Consiliu, de urgenţă, cu citarea

administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor, în speţă înlocuirea

lichidatorului judiciar s-a făcut în şedinţă publică, fără citarea lichidatorului şi a

comitetului creditorilor, dispoziţii imperative ce atrag nulitatea încheierii.

Recursul este fondat.

Critica recurentei că înlocuirea sa , s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 22

alin. 2 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, este fondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, se prevede că în

orice stadiu al procedurii, judecătorul sindic, din oficiu sau la cererea comitetului

creditorilor, îl poate înlocui pe administratorul judiciar, prin încheiere motivată,

pentru motive temeinice, încheierea de înlocuire urmând a se pronunţa în Camera de

Consiliu, de urgenţă, cu citarea administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor.

Verificând susţinerile recurentei faţă de încheierea de înlocuire a sa din 8

ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia Comercială şi de

Contencios Administrativ, se constată că sunt întemeiate susţinerile şi criticile aduse

încheierii de recurentă, deoarece înlocuirea lichidatorului judiciar E. C. SPRL

Ploieşti, cu lichidatorul judiciar C. I., s-a făcut de judecătorul sindic în şedinţă

publică şi nu în Camera de Consiliu, aşa cum prevăd dispoziţiile imperative ale art.

22 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 şi fără citarea lichidatorului judiciar şi a comitetului

creditorilor.

Cum dispoziţiile art. 22 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 sunt imperative,

încălcarea acestor dispoziţii are drept consecinţă, nulitatea absolută a încheierii,

deoarece cererea de înlocuire trebuia luată de judecătorul sindic în Camera de

Consiliu şi nu în şedinţa publică, iar citarea lichidatorului judiciar şi a comitetului

creditorilor trebuia să fie efectuată prin Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, potrivit

disp.art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, la dosar nu există dovada că lichidatorul

judiciar şi comitetul creditorilor au fost citaţi pentru termenul din 08 ianuarie 2009,

cu comunicarea cererii de înlocuire a lichidatorului judiciar, formulată de debitoarea

SC A.a Com SRL Târgovişte .

Intrucât, necitarea lichidatorului şi a comitetului creditorilor şi soluţionarea

cererii de înlocuire a lichidatorului judiciar în şedinţă publică şi nu în Camera de

Consiliu aşa cum era legal, atrage nulitatea absolută a încheierii.

Curtea a admis recursul lichidatorului, a casat încheierea şi a trimis cauza spre

rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.









4. CALITATEA DE FUNCŢIONAR PUBLIC ESTE INCOMPATIBILĂ CU

ORICE ALTĂ FUNCŢIE PUBLICĂ, DECÂT CEA ÎN CARE A FOST NUMIT

PRECUM ŞI CU FUNCŢIILE DE DEMNITATE PUBLICĂ





- Potrivit dispoziţiilor art. 94, alin. 1 şi 2, lit. a din Legea nr. 161/2003, cu

modificările şi completările ulterioare, privind asigurarea transparenţei în

exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi mediul de afaceri, funcţia

de consilier local şi cea de funcţionar public sunt incompatibile întrucât ambele

funcţii sunt funcţii de demnitate şi autoritate publică.

( decizia nr.492/25 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti –

Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal)

Prin sentinţa nr. 1213/27.XI.2008, Tribunalul Dâmboviţa – Secţia Comercială

şi de Contencios Administrativ, a admis cererea formulată de reclamanţi, aşa cum a

fost restrânsă la termenul din 13.11.2008 şi a anulat în parte HCL Comişani nr.

32/6.08.2008 privind încetarea de drept a mandatelor de consilieri locali a

reclamanţilor.

Pentru a hotărî astfel , prima instanţă a reţinut că, constatarea încetării de drept,

înainte de expirarea duratei normale a mandatului de consilier local, luată de pârât

faţă de cei doi reclamanţi, apare ca nelegală faţă de disp.art. 9 din Legea nr.

393/2004,care prevăd că încetarea de drept a calităţii de consilier local sau judeţean

în cazul expres prevăzut de text, între care figurează şi cazul de incompatibilitate

reţinut şi de hotărârea atacată de reclamanţi, numai că incompatibilitatea funcţiei de

consilier local sau judeţean este definită de art. 88 din Legea 161/2003, care la lit. c,

aplicabilă situaţiei reclamanţilor, declară incompatibilă funcţia de consilier local cu

calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract de muncă în aparatul propriu al

Consiliului local, Consiliului Judeţean ori al Prefecturii din judeţul respectiv, ori

reclamanţii sunt funcţionari publici ai Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare

Rurală Dâmboviţa şi Primăriei comunei U., astfel încât cazurile de incompatibilitate

prev. de art. 88 din Legea 161/2003, nu sunt aplicabile situaţiei reclamanţilor.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Consiliul local al comunei C.,

criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând în esenţă că în mod

greşit instanţa de fond a admis acţiunea şi a anulat HCL C. nr. 32/6.08.2008, privind

încetarea de drept a mandatelor de consilieri locali a reclamanţilor, fără a ţine cont de

disp. art. 94 din Legea 161/2003, dispoziţii care trebuiau coroborate cu art. 88 al. 1

lit. c din lege, şi totodată nu a ţinut cont de disp. art. 69 al. 1, lit. f din Legea nr.

161/2003 şi de art. 4 din Legea privind statutul aleşilor locali nr. 393/2004, cu

modificările şi completările ulterioare.

Arată recurentul că, faţă de aceste dispoziţii legale arătate mai sus, intimaţii

reclamanţi, care deţin calitatea de funcţionar public, sunt incompatibili cu funcţia

eligibilă de consilieri locali, astfel încât Hotărârea consiliului local nr. 32/2008, este

legală şi temeinică, cei doi intimaţi în calitatea lor de funcţionari publici, aveau

obligaţia legală să iasă din starea de incompatibilitate în termen de 10 zile de la

crearea ei, potrivit art. 49 din Legea nr. 188/99, cu modificările şi completările

ulterioare.

Recursul este fondat.

Potrivit disp. art. 94 al. 1 şi 2, lit. a din Legea 161/2003, cu modificările şi

completările ulterioare, se prevede că, calitatea de funcţionar public este

incompatibilă cu orice altă funcţie publică, decât cea în care a fost numit precum şi cu

funcţiile de demnitate publică, funcţionarii publici neputând deţine alte funcţii şi

neputând desfăşura alte activităţi remunerate sau neremunerate în cadrul autorităţilor

sau instituţiilor publice.

Potrivit art. 69 al. 1 lit. f din aceeaşi lege, în categoria persoanelor care

exercită demnităţi publice sunt şi aleşii locali, iar disp. art . 4 din Legea 393/2004,

privind statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că în

asigurarea liberului exerciţiu al mandatului lor, aleşii locali îndeplinesc o funcţie de

autoritate publică.

Prin urmare, potrivit acestor dispoziţii legale, rezultă că intimaţii reclamanţi ce

sunt funcţionari publici, nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi în

cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice , astfel încât funcţia de funcţionar public

deţinută de intimaţii reclamanţi este incompatibilă cu funcţia eligibilă de consilieri

locali în cadrul Consiliului local C. şi potrivit disp. art. 49 din Legea nr. 188/1999,

privind statutul funcţionarului public, ei aveau obligaţia să iasă din starea de

incompatibilitate în termen de 10 zile de la crearea ei şi neprocedând în acest mod,

hotărârea Consiliului local prin care s-a dispus încetarea de drept, înainte de expirarea

duratei normale, a mandatului de consilieri locali, este legală şi temeinică.

In consecinţă, greşit prima instanţă cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale

legii, mai sus menţionate, a dispus anularea în parte a Hotărârii Consiliului local C.

nr. 32/6.08.2008, privind încetarea de drept a mandatelor de consilieri locali a

intimaţilor reclamanţi.

Acestea au fost considerentele pentru care Curtea a admis recursul pârâtei

Consiliul Local al comunei C., a modificat în tot sentinţa recurată în sensul că a

respins ca nefondată acţiunea restrânsă formulată de intimaţii reclamanţi.









5. ORDONANŢĂ PREŞEDINŢIALĂ.



TERMENUL DE MOTIVARE A RECURSULUI.



- art. 303 , 306 şi 582 Cod procedură civilă.



Termenul de depunere a motivelor de recurs are întotdeauna aceeaşi durată cu

termenul pentru exercitarea recursului. Dacă recursul este motivat separat ,

motivarea trebuie făcută în acelaşi termen în care poate fi exercitată calea de atac în

cauza respectivă. De pildă, termenul de motivare a recursului exercitat în materie de

ordonanţă preşedinţială este de 5 zile pentru că şi termenul de declarare a căii de

atac este de 5 zile. El va curge însă întotdeauna de la comunicarea hotărârii.



(Decizia nr. 121/28 ianuarie 2009

Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal )



Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la 9.12.2008,

reclamanta SC E SA a chemat în judecată pe pârâta SC DCG SRL, pentru emiterea

unei ordonanţe preşedinţiale prin care pârâtei să i se interzică accesul pe terenul

reclamantei şi în incinta imobilului microhidrocentrală MCH 1, care face parte din

perimetrul obiectivului energetic al cărui beneficiar este reclamanta.

Prin aceeaşi cerere, reclamanta a solicitat să se dispună interzicerea efectuării

de către pârâtă a oricăror acte sau fapte (împrejmuiri, construcţii) prin care să-i fie

tulburată posesia de fapt şi obligarea pârâtei la plata de daune interese de 10.000 lei

pe zi de întârziere cum şi a cheltuielilor de judecată.

După analizarea actelor şi lucrărilor dosarului, Tribunalul Dâmboviţa – Secţia

Comercială şi de Contencios Administrativ a pronunţat sentinţa nr. 1259 din 11

decembrie 2008 prin care a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC E SA

Titu, în contradictoriu cu pârâta SC DCG SRL, a interzis pârâtei accesul pe terenul

reclamantei şi în incinta imobilului microhidrocentrală MCH 1, cât şi efectuarea de

împrejmuiri, construcţii sau alte fapte care să împiedice posesia reclamantei asupra

acestor imobile, până la soluţionarea fondului litigiului dintre părţile contractante şi a

respins capătul de cerere pentru obligarea pârâtei la plata de daune interese de 10.000

lei/zi de întârziere, fiind obligată pârâta la 11 lei cheltuieli de judecată către

reclamantă.

Împotriva sentinţei nr. 1259/11 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul

Dâmboviţa – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, a declarat recurs

pârâta SC DCG SRL, la data de 16 decembrie 2008, precum şi împotriva încheierii

din data de 10 decembrie 2008 pronunţată de aceeaşi instanţă, fără a se motiva

această cale de atac.

La data de 20.01.2009 sunt depuse la Curtea de Apel Ploieşti motivele

recursului formulat de către SC DCG SRL.

La termenul de judecată din data de 28 ianuarie 2009, Curtea din oficiu a

invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare în termen.

Analizând excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare în termen, prin

prisma actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale ce au incidenţă în cauză, Curtea a

reţinut următoarele:

Sentinţa nr. 1259 din 11.12.2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa a fost

comunicată recurentei-pârâte la data de 19.12.2008 astfel cum rezultă din dovada de

primire şi procesul-verbal de predare existent la fila 133 din dosarul de fond .

Calea de atac împotriva sentinţei este recursul în termen de 5 zile de la

comunicare, astfel cum se menţionează şi în hotărâre, întrucât obiectul acţiunii este o

ordonanţă preşedinţială. Acest termen începe să curgă la data de 20.12.2008 şi se

încheie la data de 29.12.2008, având în vedere zilele de sărbătoare naţională şi cele

nelucrătoare ce intervin în această perioadă.

Conform art. 303 alin.1 C.pr.civ. recursul se va motiva prin însăşi cererea de

recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Din aceste dispoziţii rezultă că termenul de

depunere a motivelor de recurs are întotdeauna aceeaşi durată cu termenul pentru

exercitarea recursului. Dacă recursul este motivat separat , motivarea trebuie făcută în

acelaşi termen în care poate fi exercitată calea de atac în cauza respectivă.

De pildă, termenul de motivare a recursului exercitat în materie de ordonanţă

preşedinţială este de 5 zile pentru că şi termenul de declarare a căii de atac este de 5

zile. El va curge însă întotdeauna de la comunicarea hotărârii.

Recurenta declară calea de atac înainte de comunicarea hotărârii– 16.12.2008,

însă în conţinutul cererii de recurs nu se formulează motivele pentru care a fost

declarată această cale de atac , menţionându-se că vor fi depuse ulterior.

Motivele de recurs se formulează la data de 20.01.2009 peste termenul legal de

formulare a acestora , termen care a expirat la data de 29.12.2008 , astfel cum am

arătat mai sus. Chiar în situaţia în care, astfel cum susţine recurenta, comunicarea

hotărârii s-ar fi efectuat la data de 5.01.2009, depunerea motivelor la 20.01.2009 s-a

făcut tot cu încălcarea termenului legal pentru motivare. Mai mult decât atât, dovada

comunicării actelor de procedură nu se poate face prin probe extrinseci ci numai în

condiţiile prevăzute de art. 86 C.pr. civ.

Aşa fiind, potrivit dispoziţiilor art. 3021 lit. c C.pr.civ. , cererea de recurs este

nulă dacă nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi

dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu

separat , iar potrivit art. 306 C.pr. civ. , recursul este nul dacă nu a fost motivat în

termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute în alin.2 (motive de ordine publică).

Termenul de motivare a recursului este un termen legal imperativ, astfel încât

sancţiunea nerespectării lui, conform art. 103 C.pr.civ. , este decăderea . Totuşi , ca

efect al decăderii , recursul nu va fi respins ca nemotivat , ci se va aplica sancţiunea

specifică pentru această etapă procesuală , constatându-se nulitatea căii de atac .

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu subzistă motive de ordine

publică şi nici recurenta nu a invocat, în temeiul art. 304 1 şi 312 C.pr.civ., Curtea a

admis excepţia şi a constatat nulitatea recursului pentru nemotivare în termen .









6. CONTESTAŢIE ÎN ANULARE. GREŞEALĂ MATERIALĂ.



- art. 318 Cod procedură civilă.



Greşeala materială poate consta în neobservarea de către instanţă a unui act

de procedură cu privire la care nu s-a făcut nici o judecată. Când însă instanţa a

cunoscut existenţa şi conţinutul actului şi a făcut asupra lui o apreciere , nu mai

poate fi vorba de o greşeală materială în sensul legii .

Art. 318 C.pr.civ. vizează greşeli de fapt involuntare, iar nu greşeli de

judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale

sau de rezolvare a unui incident procedural. Dacă s-ar da examinării unei hotărâri

în cadrul contestaţiei în anulare limite mai largi, ar însemna să se schimbe

caracterul contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară, privind anumite

neregularităţi prevăzute de lege, ceea ce nu este în spiritul reglementării date de lege

acestei instituţii.



(Decizia nr. 327/25 februarie 2009

Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal )





Prin contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC A SRL împotriva

deciziei nr. 1385 din 18 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în

contradictoriu cu intimaţii D.G.AF.P. DÂMBOVIŢA şi A.F.P. TÂRGOVIŞTE, se

arată că soluţia hotărârii atacate este rezultatul unei vădite greşeli materiale, anume

neobservarea unui înscris aflat la dosar intitulat ”Notă cuprinzând punctul de vedere

al organelor de control, faţă de completarea la raportul de expertiză întocmită în

dosarul nr. 4742/120/2007”.

Mai arată contestatoarea că potrivit acestui înscris, organul fiscal român – AFP

Târgovişte, s-a adresat autorităţii fiscale franceze pentru ca aceasta să verifice

realitatea şi consecinţele fiscale în Franţa ale livrărilor făcute de societatea

contestatoare şi considerate de organul fiscal ca nefiind intracomunitare.

Întrucât considerentul principal pentru care a fost admis recursul a constat în

nedovedirea realităţii şi a consecinţelor fiscale în Franţa a livrărilor în discuţie, în

prezenţa menţionării în facturi a unui cod fiscal al firmei franceze inexistent,

observarea acestui înscris ar fi produs cel mult soluţia de admitere a recursului şi

casarea cu trimitere pentru ca prima instanţă să administreze proba cu actul de control

solicitat autorităţii fiscale franceze.

Analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a

actelor normative ce au incidenţă în cauză, Curtea a constatat următoarele:

Prin Decizia nr. 1385/18 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti

a fost admis recursul declarat de pârâta AFP Târgovişte împotriva sentinţei nr.

818/30.06.2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în contradictoriu cu SC A SRL

şi pârâta DGFP Dâmboviţa, a fost modificată în tot sentinţa , în sensul că a fost

respinsă ca nefondată acţiunea fiscală.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac şi îmbracă două forme :

contestaţia în anulare obişnuită sau de drept comun (art. 317 C.pr.civ.) şi contestaţia

în anulare specială (art. 318 C.pr.civ.). Contestaţia în anulare poate fi exercitată

numai pentru motivele anume prevăzute de lege.

Contestaţia în anulare obişnuită poate fi exercitată pentru două motive: când

procedura de citare a părţii , pentru ziua când s-a judecat pricina , nu a fost îndeplinită

potrivit cu cerinţele legii şi când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea

dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.

Art. 318 C.pr.civ. prevede două motive pentru exercitarea contestaţiei în

anulare specială, respectiv: dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este

rezultatul unei greşeli materiale şi respingând recursul sau admiţându-l în parte ,

instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de

casare.

Prezenta contestaţie în anulare este întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza I-a

C.pr. civ., contestatoarea susţinând că hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei

greşeli materiale.

Greşeala materială poate consta în neobservarea de către instanţă a unui act de

procedură cu privire la care nu s-a făcut nici o judecată. Când însă instanţa a cunoscut

existenţa şi conţinutul actului şi a făcut asupra lui o apreciere , nu mai poate fi vorba

de o greşeală materială în sensul legii .

Art. 318 C.pr.civ. vizează greşeli de fapt involuntare, iar nu greşeli de judecată,

respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de

rezolvare a unui incident procedural. Dacă s-ar da examinării unei hotărâri în cadrul

contestaţiei în anulare limite mai largi, ar însemna să se schimbe caracterul

contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară, privind anumite neregularităţi

prevăzute de lege, ceea ce nu este în spiritul reglementării date de lege acestei

instituţii.

Or, în cauza de faţă nu se poate reţine acest motiv al contestaţiei în anulare,

neputându-se susţine că instanţa nu a observat un anumit act de procedură, întrucât

hotărârea pronunţată este rezultatul unei analize a întregului material probator

existent la dosarul cauzei.

Prin contestaţia în anulare sunt reluate solicitările vizând fondul cauzei,

solicitări ce au fost invocate atât la judecata cauzei în fond cât şi în calea de atac a

recursului, fiind avute în vedere de către instanţe la soluţionarea cauzelor .

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 320 C.pr.civ., Curtea a respins

contestaţia în anulare ca nefondată .

7. ACHIZIŢII PUBLICE. PROCEDURA DE CERERE DE OFERTE.



- art. 124 lit.c din OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie

publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de

concesiune de servicii.

- art.1 din OG nr. 43/1997 privind regimul drumurilor.





Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de cerere de oferte

numai în cazul în care valoarea estimată, fără TVA, a contractului de achiziţie

publică este mai mică decât suma egală cu echivalentul în lei al sumei de 500.000

euro.

Regimul drumurilor reglementează în mod unitar administrarea drumurilor

publice şi private , dobândirea şi folosirea terenurilor, conducerea, coordonarea şi

controlul activităţilor în legătură cu drumurile publice. Administrarea drumurilor

publice şi private are ca obiect proiectarea, construirea, modernizarea, reabilitarea,

repararea, întreţinerea şi exploatarea drumurilor.

Legiuitorul nu a pus semnul egalităţii între noţiunile de reabilitare, reparare şi

întreţinere a drumurilor, reabilitarea fiind o operaţiune mult mai amplă decât

repararea drumurilor.



(Decizia nr. 412/11 martie 2009

Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal )





Prin plângerea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 135/42/2009

petenta SC CŞ SRL în contradictoriu cu intimatul C. L. URLAŢI, în temeiul art.

280 alin. 5 din OUG nr. 34/2006 a formulat plângere împotriva Deciziei nr.

470/37C/5126 din 30.01.2009 a Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

În motivarea plângerii, se arată că prin Decizia nr. 470/37C7/5126 din

30.01.2009 a CNSC le-a fost respinsă contestaţia ca nefondată, soluţia pronunţată

fiind nelegală şi netemeinică, încălcându-se grav dispoziţiile legale în materie.

Analizând decizia contestată prin prisma criticilor formulate, a probelor

administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate

aspectele conform art. 3041 C.pr. civ, Curtea a reţinut următoarele:

La data de 29 februarie 2008 C. L. Urlaţi a organizat o licitaţie publică –

cerere de ofertă - având ca obiect „Reparaţii şi întreţinere străzi în Oraşul Urlaţi”.

Această licitaţie este câştigată de petenta SC CŞ SRL şi, urmare acestui fapt, este

încheiat între aceste două părţi contractul de execuţie de lucrări nr. 3040/10.03.2008.

Potrivit dispoziţiilor art. 5.1. din contract, către constructor se vor emite

comenzi, pentru fiecare stradă, ce vor conţine tipul de lucrări ce urmează a fi

executate şi care au fost menţionate la art. 4.1., precum şi valorile aferente fiecărei

lucrări. La art. 6 se arată că durata prezentului contract este de 3 luni de zile ,

începând de la momentul predării amplasamentului.

La data de 9.06.2008, în baza contractului de execuţie de lucrări nr.

3040/10.03.2008 , sunt emise două comenzi către constructorul SC CŞ SRL,

respectiv comanda nr.7438/9.06.2008 pentru strada Independenţei în valoare de

490.167,05 lei fără TVA şi comanda nr. 7439/9.06.2008 pentru străzile: 1Mai, 30

Decembrie şi Orzoaia în valoare totală de 680.844,8 lei fără TVA .

Ţinând seama de dispoziţiile art.6 din contract şi având în vedere data emiterii

comenzilor, deci data predării amplasamentului 9.06.2008, contractul nr.

3040/10.03.2008 îşi înceta efectele la data de 9 septembrie 2008.

Ulterior, la data de 23.10.2008 se publică un anunţ prin care C.L. Urlaţi aducea

la cunoştinţa persoanelor interesate faptul că va organiza la data de 5.11.2008 o

licitaţie publică, cerere de ofertă, având ca obiect „Reabilitare străzi în oraşul Urlaţi,

Jud. Prahova”.

La data de 5.11.2008 autoritatea contractantă a organizat două proceduri de

licitaţie publică „cerere de ofertă” având ca obiect „Reabilitare străzi în oraşul Urlaţi,

Jud. Prahova”, respectiv la ora 10 pentru străzile : Orzoaia de Sus , Zambilelor,

Socului şi Valea Bobului, iar la ora 12 pentru străzile : Zorilor , Zorilor-drum lateral,

Independenţei, Griviţei, Crivăţ şi Mihai Eminescu.

Petenta SC CŞ SRL a achiziţionat documentaţia de atribuire pentru procedura

de licitaţie publică ce urma să se desfăşoare la ora 12.

La data de 3.11.2008 petenta SC CŞ SRL formulează la CNSC contestaţie

împotriva anunţului de licitaţie din 23.10.2008 şi a tuturor actelor ulterioare acestuia,

inclusiv împotriva întregii proceduri de licitaţie având ca obiect „Reabilitare străzi în

oraşul Urlaţi, Jud. Prahova” , solicitând anularea acestora.

Prin Decizia nr. 5327/C6/5126 din 14.11.2008, Consiliul Naţional de

Soluţionare a Contestaţiilor a admis excepţia tardivităţii invocată de autoritatea

contractantă, a respins contestaţia formulată de SC CŞ SRL ca tardiv introdusă şi a

respins solicitarea formulată de C. L. Urlaţi de sancţionare a contestatorului ca

nefondată.

Împotriva acestei decizii, petenta SC CŞ SRL a formulat plângere, soluţionată

de Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia nr.1592/22.12.2008 prin care s-a admis

plângerea , s-a desfiinţat Decizia nr. 5327/C6/5126 din 14.11.2008 a CNSC şi s-a

trimis cauza la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor pentru soluţionare

pe fond.

Reprimind dosarul şi analizând cauza pe fond, Consiliul Naţional de

Soluţionare a Contestaţiilor a pronunţat decizia nr.470/37C7/5126 din 30.01.2009

prin care a respins ca nefondată contestaţia formulată de SC CŞ SRL, a respins

solicitările autorităţii contractante de sancţionare a contestatoarei pentru exercitarea

abuzivă a dreptului de a depune contestaţie, precum şi pe cea referitoare la acordarea

de măsuri reparatorii în valoare egală cu contravaloarea contractului de execuţie de

lucrări.

Pentru a pronunţa această decizie CNSC a reţinut, între altele, că noţiunile

„reparare şi întreţinere” nu sunt identice cu cea de „reabilitare”, sens în care legislaţia

specifică le tratează separat, iar iniţierea procedurii de cerere de oferte pentru

„reabilitare străzi în oraşul Urlaţi, jud. Prahova” nu s-a efectuat cu încălcarea

dispoziţiilor legale în vigoare în materia achiziţiilor publice .

Prin prezenta plângere SC CŞ SRL critică această din urmă decizie a CNSC.

Susţine petenta că în baza contractului nr. 3040/10.03.2008 urma să execute

toate lucrările de reparaţii străzi pe segmentul licitat ce coincide cu segmentul scos la

licitaţie prin procedura contestată.

Susţinerea este nefondată întrucât, în primul rând licitaţia publică din

29.02.2008 a avut ca obiectiv „Reparaţii şi întreţinere străzi în Oraşul Urlaţi”, de

unde rezultă că urmau a fi reparate şi întreţinute unele străzi din oraş în funcţie de

comanda emisă de autoritatea contractantă şi nu toate străzile din oraşul Urlaţi.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 124 lit.c din OUG nr. 34/2006 privind

atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări

publice şi a contractelor de concesiune de servicii, autoritatea contractantă are dreptul

de a aplica procedura de cerere de oferte numai în cazul în care valoarea estimată,

fără TVA, a contractului de achiziţie publică este mai mică decât suma egală cu

echivalentul în lei al sumei de 500.000 euro.

Cum licitaţia din 29.02.2008 câştigată de petentă a avut ca procedură „cererea

de oferte” rezultă că valoarea maximă a contractului nu putea depăşi pragul de

500.000 euro. Şi acest argument combate susţinerea petentei cum că în baza

contractului nr. 3040/10.03.2008 urma să execute toate lucrările de reparaţii străzi pe

segmentul licitat.

Un alt argument al petentei se referă la faptul că autoritatea contractantă a

demarat o nouă licitaţie, având ca obiect – reparaţii/ reabilitare străzi în oraşul Urlaţi,

ceea ce reprezintă unul şi acelaşi lucru, contrar motivării reţinute de CNSC.

Or, potrivit art.1 din OG nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, regimul

drumurilor reglementează în mod unitar administrarea drumurilor publice şi private ,

dobândirea şi folosirea terenurilor, conducerea, coordonarea şi controlul activităţilor

în legătură cu drumurile publice. Administrarea drumurilor publice şi private are ca

obiect proiectarea, construirea, modernizarea, reabilitarea, repararea, întreţinerea şi

exploatarea drumurilor.

După cum lesne se poate observa din dispoziţiile legale menţionate mai sus,

legiuitorul nu a pus semnul egalităţii între noţiunile de reabilitare, reparare şi

întreţinere a drumurilor, reabilitarea fiind o operaţiune mult mai amplă decât

repararea unui drum.

În aceste condiţii, nu se poate reţine că licitaţia publică din 29 februarie 2008 -

„Reparaţii şi întreţinere străzi în Oraşul Urlaţi” şi licitaţia publică din 5 noiembrie

2008 -„Reabilitare străzi în oraşul Urlaţi, Jud. Prahova” au acelaşi obiect.

Cea de a doua licitaţie publică organizată de Consiliul Local Urlaţi la data de 5

noiembrie 2008 -„Reabilitare străzi în oraşul Urlaţi, Jud. Prahova” a avut în vedere

străzile: Orzoaia de Sus, Zambilelor, Socului şi Valea Bobului (licitaţie ora 10) şi

Zorilor, Zorilor-drum lateral, Independenţei, Griviţei, Crivăţ şi Mihai Eminescu

(licitaţie ora 12).

După cum se poate observa, străzile cuprinse în licitaţia din 5.11.2008 şi pentru

care autoritatea contractantă a emis comenzi în temeiul contractului nr.

3040/10.03.2008 sunt Independenţei şi Orzoaia de Sus ( trebuie avut în vedere şi

faptul că nu s-a demonstrat, conform nomenclatorului de străzi al oraşului Urlaţi, că

există identitate între strada Orzoaia şi strada Orzoaia de Sus).

Aşa cum am arătat mai sus, pentru aceste străzi autoritatea contractantă a emis

comenzi la data de 9.06.2008, astfel că potrivit dispoziţiilor art.6 din contract,

contractul nr. 3040/10.03.2008 îşi înceta efectele la data de 9 septembrie 2008, dată la

care lucrările de reparaţii şi întreţinere trebuiau finalizate .

În altă ordine de idei, nu se poate reţine că acest contract nr. 3040/10.03.2008

este un contract cadru având în vedere, pe de o parte, valoarea maximă a contractului

ce nu putea depăşi pragul de 500.000 euro, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 6 din

contract în care se arată că durata contractului este de 3 luni de zile, începând de la

momentul predării amplasamentului. Predarea amplasamentului s-a făcut la data de

9.06.2008 când s-au indicat expres străzile pe care urmau să se execute lucrări de

reparaţie şi întreţinere.

Ultima susţinere a petentei privind nedepunerea la dosar a caietului de sarcini

pentru cele două licitaţii din 29.02.2008 şi 5.11.2008 de către autoritatea contractantă

este nefondată şi fără relevanţă, având în vedere că petenta avea posibilitatea să

depună personal aceste documente ce se aflau şi în posesia sa întrucât a cumpărat

documentaţia pentru ambele licitaţii, deci şi caietul de sarcini.

Potrivit dispoziţiilor art. 255 din OUG nr. 34/2006 privind atribuirea

contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a

contractelor de concesiune de servicii,persoana care se consideră vătămată într-un

drept al său ori într-un interes legitim printr-un act al autorităţii contractante , cu

încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice , are dreptul de a contesta

actul respectiv. Alineatul trei al aceluiaşi articol arată că prin persoana care se

consideră vătămată se înţelege orice persoană care îndeplineşte, în mod cumulativ,

următoarele condiţii: are un interes legitim în legătură cu un anumit contract de

achiziţie publică pentru a cărui atribuire se aplică prevederile prezentei ordonanţe de

urgenţă şi a suferit , suferă sau riscă să sufere un prejudiciu, ca o consecinţă a unui act

al autorităţii contractante, de natură să producă efecte juridice.

Având în vedere aceste dispoziţii legale şi situaţia de fapt menţionată mai sus,

Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite, în persoana petentei, condiţiile exprese şi

cumulative pentru a se putea considera că a fost vătămată într-un drept al său ori într-

un interes legitim printr-un act al autorităţii contractante.

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 285 alin.4 şi 5 din OUG nr.

34/2006, Curtea a respins plângerea ca nefondată.









8. PROCEDURA INSOLVENŢEI



Acţiune introdusă de comitetul creditorilor în baza art. 138 din Legea

nr.85/2006, condiţionată de omisiunea administratorului judiciar sau lichidatorului

să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea

de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică, ori dacă acesta a omis

să formuleze acţiune şi răspunderea persoanelor ameninţă să se prescrie.





Prin încheierea din 10 octombrie 2008, tribunalul a respins ca

neîntemeiate obiecţiunile formulate de creditoarea AVAS la raportul final întocmit

de lichidatorul judiciar L. C. cu privire la debitoarea SC C. P. SRL.

Pentru a pronunţa această încheiere, tribunalul a reţinut că titularul

cererii de chemare în judecată al acţiunii pentru instituirea răspunderii conform art.

138 din Legea 85/2006 este administratorul/lichidatorul judiciar. Potrivit alin. 3 al

aceluiaşi text de lege, comitetul creditorilor poate cere judecătorului sindic să

introducă această acţiune dacă administratorul/lichidatorul judiciar a omis să indice în

raportul său persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului

persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea şi răspunderea

ameninţă să se prescrie.

A mai constatat prima instanţă că lichidatorul judiciar şi-a expus punctul

de vedere asupra incidenţei disp. art. 138 în sensul că a stabilit că organele de

conducere ale societăţii nu au săvârşit faptele menţionate în acest text de lege, aşa

cum rezultă din raportul depus la dosar la data de 5.09.2008.

Împotriva încheierii din 10 octombrie 2008, a formulat recurs

creditoarea AVAS Bucureşti, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 157 din 2 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel

Ploieşti s-a respins ca nefondat recursul declarat de creditoarea A.P.V.A.S. împotriva

încheierii din 10 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu

cu debitoarea SC C. P. SRL Ploieşti - prin reprezentant legal N. I., lichidatorul

judiciar SC L. C. IPURL Ploieşti şi intimatul Oficiul Registrului Comerţului de pe

lângă Tribunalul Prahova.

Referitor la motivele de recurs, Curtea a constatat că, lichidatorul şi-a

spus părerea cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 138 din Legea 85/2006, privind

procedura insolvenţei, precizând că organele de conducere ale societăţii, nu au

săvârşit faptele menţionate în acest text de lege.

Conform art.138(1) din Legea 85/2006, în cazul în care raportul

întocmit de lichidatorul judiciar, privind cauzele şi împrejurările care au dus la

apariţia insolvenţei, sunt identificate persoane care le-ar fi imputabilă apariţia stării

de insolvenţă, la cererea lichidatorului , judecătorul sindic poate dispune ca o parte a

pasivului debitorului , persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă , să fie suportată

de membrii organelor de conducere, precum şi de orice altă persoană care a creat

stare de insolvenţă a debitorului.

Potrivit art. 138(3) din Legea 85/2006, privind procedura insolvenţei,

comitetul creditorilor poate cerere judecătorului sindic să fie autorizat să introducă

acţiunea prevăzută la alin.1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să

indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de

insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică, ori dacă acesta a omis să

formuleze acţiunea prevăzută la alin.1 şi răspunderea persoanelor la care se referă

alin.1, ameninţă că se prescrie.

Cum cerinţa acestui text de lege a fost îndeplinită în cauză, de către

însuşi titularul ei, respectiv de către lichidatorul judiciar, motivele de recurs formulate

sunt nefondate.









9. DATORIE VAMALĂ. PLATA IMPOZITELOR NU ESTE

CONDIŢIONATĂ DE VINOVĂŢIA SAU CULPA IMPORTATORULUII







Prin sentinţa nr. 9 din 11 ianuarie 2008, Tribunalul Buzău a admis acţiunea

formulată de reclamanta SC E.E.N. SRL, dispunând anularea deciziei

nr.25/18.07.2007 emisă de D.G.F.P. Buzău şi nr.71/23.05.2007 şi a înştiinţării de

plată nr.3919/25.05.2007 emisă de pârâta D. Galaţi.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că importurile de mărfuri

efectuate de reclamantă au fost însoţite de dovezi care atestă caracterul comunitar al

acestora cu consecinţa beneficierii de un regim vamal preferenţial, acest fapt

rezultând din chiar dispoziţiile art.32 din Protocolul 4 dintre România şi UE, conform

cărora dovada de origine poate fi invalidată, dacă răspunsul vămii din ţara

exportatoare „ nu conţine suficiente elemente pentru determinarea autenticităţii

documentului în cauză”.

S-a mai reţinut că, din răspunsul dat de vama italiană rezultă că actul, respectiv

certificatul EUR 1 este autentic, distincţia, în înţelesul normelor comunitare,

referindu-se exclusiv la „autenticitatea documentului”, corectitudinea sau

necorectitudinea eliberării nefiind imputabilă reclamantului. De altfel, niciuna dintre

pârâte nu a demonstrat în ce constă, în mod concret, expresia „incorect”.

Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâtele.

Prin decizia nr.6 din 12 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, s-

au admis recursurile declarate de pârâtele D. R. P. A. ŞI O.V. GALAŢI, în nume

propriu şi în numele şi pentru persoana juridică A. N. A V. BUCUREŞTI şi A. N.

DE A. F.D. G. A F. P. BUZĂU, împotriva sentinţei nr.9 din 11 ianuarie 2008

pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu reclamanta SC E. E. N. SRL

Buzău.

Curtea a admis ambele recursuri.

Astfel, reclamanta a solicitat anularea unor acte administrative prin care s-a

stabilit în sarcina sa plata unor obligaţii fiscale la bugetul de stat, ca urmare a

importării de către aceasta a unor mărfuri din Italia, care nu beneficiază de facilităţi

vamale, conform protocoalelor de origine.

Deşi marfa este comunitară şi certificatul EUR 1 este autentic, acesta este

incorect.

Că este aşa, rezultă din documentul de la fila 89 dosar fond, în care autorităţile

vamale italiene au precizat expres cele de mai sus, adăugând că din declaraţiile

exportatorului şi din documente nu s-a dovedit originea preferenţială EC a bunurilor

din certificat, în conformitate cu Protocolul Român – EC4.

În atare situaţie, autorităţile vamale au aplicat corect prevederile art.107 din

HG nr.1114/2001 şi art. 660 din HG nr.707/2006, în sensul că au procedat la

recuperarea datoriei vamale, pe motiv că, în urma verificării dovezilor de origine, a

rezultat că acordarea regimului preferenţial este neîntemeiat.









10. Functionar public. Suspendare din functie pe perioada cercetarii

penale. Necesitatea motivarii masurii suspendarii

Art.86 din Legea 188/1999

Potrivit art. 86 alin. 5 din Legea 188/1999 republicată, de la momentul

inceperii urmaririi penale , in situatia in care functionarul public poate influenta

cercetarea, persoana care are competenta numirii in functia publica, are obligatia sa

dispuna mutarea temporara a functionarului public in cadrul altui compartiment sau

altei structuri fara personalitate juridica a autoritatii ori institutiei publice.

Masura suspendarii nu poate fi luata discretionar si abuziv, legiuitorul

acordand posibilitatea persoanei care are competenta numirii in functia publica de

a verifica toate aspectele de natura a conduce la concluzia ca functionarul public

poate influenta cercetarea.

Decizia nr. 5/ 16 ianuarie 2009 - Sectia comerciala si de contencios

administrativ



Prin actiunea inregistrata la Tribunalul Prahova la nr.4141/105/2008

reclamantul Prefectul judetului P.a solicitat in contradictoriu cu paratul Primarul

comunei G. desfiintarea dispozitiei 184/7.04.2008 prin care s-a dispus mutarea

temporara a secretarului comunei G. numita R. S. din functia de secretar in functia de

referent stare civila in cadrul compartimentului stare civila.

Reclamantul a sustinut ca dispozitia a fost emisa cu incalcarea prev. art.

86 alin. 5 din Legea 188/1999 , avand in vedere si adresa nr. 238/P/2007 a

Parchetului de pe langa ICCJ, DNA, Sectia de Combatere a Coruptiei.

Prin sentinţa nr.458/11.11.2008, Tribunalul Prahova a admis actiunea

formulata de reclamantul Prefectul judetului P. impotriva paratului Primarul comunei

G. şi a anulat dispozitia nr.184/2008 emisa de Primarul comunei.

Tribunalul a reţinut că prin dispozitia 184/2008, primarul comunei G. a

dispus ca incepand cu data de 18.04.2008, d-na R. S., secretar al comunei G., sa fie

mutata temporar, pe perioada urmaririi penale,in cadrul compartimentului stare civila

pe functia publica de referent stare civila, cu mentinerea salariului de baza si a

sporului de vechime.

Potrivit art. 86 alin. 5 din Legea 188/1999 republicată, de la momentul

inceperii urmaririi penale , in situatia in care functionarul public poate influenta

cercetarea, persoana care are competenta numirii in functia publica, are obligatia sa

dispuna mutarea temporara a functionarului public in cadrul altui compartiment sau

altei structuri fara personalitate juridica a autoritatii ori institutiei publice.

Sustinerea paratului in sensul ca primarul este cel in masura sa constate

daca cercetarea penala poate fi influentata este confirmata de disp.art. 86 alin. 5 din

Legea 188/1999 insa, aceasta masura nu poate fi luata discretionar si abuziv cu atat

mai mult cu cat acelasi text de lege mentioneaza expres „ in situatia in care

functionarul public poate influenta cercetarea „.

Prin urmare, legiuitorul îi acorda posibilitatea persoanei care are

competenta numirii in functia publica, in speta, respectiv primarului, de a verifica

toate aspectele de natura a conduce la concluzia ca functionarul public poate influenta

cercetarea.

Or, in aceasta situatie, insusi organul de urmarire penala – Parchetul de

pe langa ICCJ, DNA, Sectia de Combatere a Coruptiei, prin adresa din data de

18.04.2008, confirma faptul ca numita R. S. in calitate de invinuit, dar si functionar

public, in cadrul Primariei G., nu poate sa influenteze ancheta penala.

In considerarea statutului sau de functionar public de conducere,

vatamarea adusa acestuia prin mutarea temporara pe functia de referent stare civila,

nu se poate aprecia ca fiind neprejudiciabila acestuia.

Pe de alta parte, tribunalul a apreciat ca paratul nu a efectuat demersurile

necesare pentru a constata daca mentinerea secretarului in functie poate influenta

cercetarea, asa cum prefectul in exercitarea controlului de legalitate a actului emis de

primar, a procedat prin emiterea unei adrese catre DNA.

De altfel, paratul si in fata instantei de judecata avea posibilitatea de a

dovedi pretinsa posibila influentare a cercetarii , acesta rezumandu-se doar la a

formula intampinare fara a solicita probe in combaterea cererii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul primarul comunei G.,

doamna I. V., criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art.

304 pct. 9 C. Pr. civ.

In motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat că hotărârea pronunţată

de instanţa de fond este lipsită de temei legal, întrucât tribunalul a apreciat că nu a

dovedit faptul că funcţionarul public mutat temporar poate influenţa urmărirea

penală, ceea ce, din contră, reclamantul a făcut.

Susţine recurenta că a arătat faptul că în cazul de faţă art.86 alin.5 din

Legea nr.188/1999 nu face distincţie după cum parchetul sau conducătorul unităţii

administrativ teritoriale este în măsură să decidă cu privire la influenţarea cercetării

penale. Or, dacă legiuitorul ar fi dorit să lase la aprecierea parchetului această

posibilitate, ar fi prevăzut obligaţia conducătorului unităţii administrativ teritoriale de

a consulta organul de urmărire penală. Insă cum legiuitorul nu a prevăzut acest fapt şi

până şi actele procurorului sunt supuse controlului judecătoresc, consideră că în speţă

primarul este cel care decide asupra mutării temporare din funcţie, întrucât primarul

este cel care are în subordinea sa aparatul propriu şi el este cel care are contact şi

cunoaşte toate persoanele îndeplinind funcţii publice, care deservesc structurii de

specialitate.

Precizează recurenta şi faptul că potrivit art.3041 Cod procedură civilă

soluţia pronunţată poate fi cercetată sub orice aspect, fără a putea fi limitată la

motivele de recurs.

De asemenea, arată că măsura mutării temporare a funcţionarului public

nu a fost luată în mod discreţionar sau abuziv, iar faptul că poate influenţa urmărirea

penală reiese din împrejurarea că, deşi biroul secretarului comunei era sigilat,

funcţionarul public care a fost mutat din funcţie a nesocotit acest lucru, procedând la

desigilarea biroului în lipsa acordului primarului, această întâmplare indicând faptul

că funcţioanrul public, fiind urmărit penal pentru infracţiunea de fals, fapta ce a fost

săvârşită în legătură cu îndatoririle de serviciu, poate influenţa urmărirea penală.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate,

iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi

lucrărilor dosarului, dar şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea constată că

recursul este nefondat, retinand ca prin dispoziţia nr.184/2008, primarul comunei G. a

dispus ca începand cu data de 18.04.2008, d-na R. S., secretar al comunei G., să fie

mutată temporar, pe perioada urmăririi penale, în cadrul compartimentului stare civilă

pe funcţia publică de referent stare civila, cu menţinerea salariului de bază si a

sporului de vechime.

Potrivit dispoziţiilor art.86 alin.5 din Legea 188/1999 republicată, de la

momentul inceperii urmăririi penale, in situaţia in care funcţionarul public poate

influenţa cercetarea, persoana care are competenţa numirii in funcţia publică, are

obligaţia să dispună mutarea temporară a funcţionarului public în cadrul altui

compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii ori instituţiei

publice.

Obligatia de mutare temporară revine aşadar persoanei care are are

competenta numirii in functia publica , în speta primarului, însă numai în situatia in

care functionarul public poate influenta cercetarea, iar aprecierea asupra acestei

situaţii revine primarului, însă măsura sa trebuie justificată în mod concret.

Pârâtul nu a justificat în nici un fel, la momentul emiterii, dispoziţia de

mutare temporară a funcţionarului public, iar ulterior, în faza de judecată, nu a

administrat probe din care să rezulte faptul că măsura sa de mutare a fost determinată

de împrejurări concrete din care să rezulte că funcţionarul public în cauză poate

influenţa cercetarea.

Mai mult, organul de urmărire penală – Parchetul de pe lânga ICCJ,

DNA, Secţia de Combatere a Corupţiei, prin adresa transmisa, a arătat că funcţionarul

public în cauză, nu poate, in această calitate, să influenţeze ancheta penală.

Susţinerile recurentului privind faptul că el este cel care decide asupra

mutării temporare din funcţie, cel care are în subordine aparatul propriu şi care

cunoaşte toate persoanele îndeplinind funcţii publice, iar legiuitorul nu a prevăzut

obligaţia conducătorului unităţii administrativ teritoriale de a consulta organul de

urmărire penală, sunt adevărate, însă nu exclud faptul că măsura de mutare temporară

trebuie justificată, ceea ce în cauză nu s-a efectuat, simplele susţineri invocate de

catre recurent, referitoare la anumite situaţii de fapt, nefiind dovedite.

Pentru aceste motive, curtea constata ca sentinta recurata este legala si

temeinica, neexistand motivele de nelegalitate si netemeinicie invocate de recurent,

considerente pentru care va respinge recursul ca nefondat.









11. Licitatie achizitii publice. Asigurarea obligatorie RCA. Constatarea

nerespectarii sistemului de corectare a primei de asigurare

Art. 21 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor 20/2008

Art. 39 din Legea 32/2000

Nerespectarea de către asigurătorii RCA şi de către intermediarii în asigurări

a prevederilor art. 21 alin. 6 din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 20/2008,

se sancţionează cu retragerea autorizaţiei de a practica asigurarea obligatorie RCA

pentru asiguratori, iar dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 32/2000 privind societăţile de

asigurare şi supraveghere a asigurărilor prevăd că nerespectarea prevederilor art.

21 alin. 6 din Anexa Ordinului CSA nr. 20/2008 se constată de către Comisia de

Supraveghere a Asigurărilor, prin urmare nu de către Consiliul Naţional de

Soluţionare a Contestaţiilor.

Decizia nr. 344/ 27 februarie 2009



Prin decizia nr.145/13C10/6346 din data de 13.01.2009 pronunţată de Consiliul

Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor în dosarul nr.6346/2008, a fost respinsă ca

inadmisibilă excepţia nulităţii contestaţiei invocată de către autoritatea contractantă, a

fost respinsă ca nefondată contestaţia formulată de SC C. A. SA S.– Sucursala Zonală

B. în contradictoriu cu autoritatea contractantă I. P. J. P., de anulare a rezultatului

procedurii de cerere de ofertă şi a fost respinsă ca inadmisibilă cererea privind

obligarea autorităţii contractante la stabilirea ca fiind câştigătoare a ofertei clasate pe

locul doi.

Împotriva acestei decizii a formulat plângere petenta SC C. A. SA S. –

SUCURSALA ZONALĂ B., criticând-o pentru motive de netemeinicie.

În motivarea plângerii, petenta a arătat că prin adresa nr.816261/15.12.2008 I.

J. P. P. i-a făcut cunoscut faptul că oferta sa nu este câştigătoare datorită preţului

ofertat, iar oferta desemnată câştigătoare este cea elaborată de SC A. T. A. SA, a

cărui preţ este de 129.364 lei, respectiv 33.962,72 euro.

Preţul stabilit de SC A. Ţ. A. SA nu îndeplineşte însă cerinţele legale prevăzute

de Normele puse în aplicare prin Ordinul nr.20/2008 privind asigurarea obligatorie de

răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Astfel, susţine petenta, prin art. 21 alin.2 din Normele puse în aplicare prin

Ordinul nr. 20/2008 se permite acordarea unor reduceri cumulate/succesive până la

un nivel maxim de 25%, iar la alin. 6 al aceluiaşi articol se prevede că nerespectarea

de către asigurătorii RCA şi de către intermediarii în asigurări a prevederilor

prezentului articol se vor sancţiona cu retragerea autorizaţiei de a practica asigurarea

obligatorie RCA pentru asiguratori. Preţul de 129.364 lei, respectiv 33.962,72 Euro,

în baza căruia a fost desemnată câştigătoare oferta depusă de SC A. T. A. SA a fost

stabilit cu încălcarea acestei prevederi legale, iar în condiţiile în care reducerile

acordate la tarifele publicate pe site-ul societăţii A. T. ar fi respectat normele legale ar

fi rezultat un preţ în valoare de 205.530,50 lei, respectiv 53.959,17 Euro.

Rezultatul procedurii de cerere de ofertă organizată de I.P.J. P. este dat cu

încălcarea prevederilor art.198 din O.U.G. 34/2006, conform căruia criteriul de

atribuire a contractului de achiziţie publică poate fi: fie oferta cea mai avantajoasă din

punct de vedere economic, fie în mod exclusiv, preţul cel mai scăzut, dar fără a aduce

atingere dispoziţiilor legislative sau administrative privind renumerarea anumitor

servicii.

Susţine petenta că, ignorând toate aspectele anterior expuse, în dorinţa de a

găsi argumente care să sprijine o soluţie forţată şi inechitabilă, dar care era deja

adoptată, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor comite grave erori în

motivarea deciziei.

Astfel, în motivarea deciziei se reţine că ,în conformitate cu prevederile art.39

din Legea nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor,

nerespectarea prevederilor art.21 alin.6 din Anexa Ordinului CSA nr.20/2008 se

constată de către CSA, prin urmare nu de către Consiliul Naţional de Soluţionare a

Contestaţiilor, dar se ignoră dispoziţiile art.198 din O.U.G. nr.34/2006, conform

căruia criteriul de atribuire a contractului de achiziţie publică poate fi: fie oferta cea

mai avantajoasă din punct de vedere economic, fie, în mod exclusiv, preţul cel mai

scăzut, dar fără a aduce atingere dispoziţiilor legislative sau administrative privind

renumerarea anumitor servicii.

Potrivit art.277 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006, autoritatea contractantă trebuia să

suspende procedura de atribuire, însă a nesocotit această dispoziţie legală şi a încheiat

contractul de asigurare nr.816336/24.12.2008, fiind aplicabile dispoziţiile art.278

alin.5 din ordonanţă, contractul încheiat în perioada de suspendare a procedurii de

atribuire este lovit de nulitate absolută.

Se solicită admiterea plângerii, anularea procedurii de cerere de ofertă pentru

atribuirea contractului de achiziţie publică aşa cum a fost comunicat prin adresa

nr.816261/15.12.2008 şi stabilirea ca fiind câştigătoare a ofertei clasate pe locul doi.

Examinând plângerea prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor

dosarului, dar şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea a constatat că

plângerea este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Autoritatea contractantă a organizat procedura de atribuire prin cererea de

oferte a contractului de achiziţie publică de servicii având ca obiect Servicii de

asigurare obligatorie de răspundere civilă auto pentru anul 2009 a autovehiculelor

care compun parcul auto I.P.J. P.

Criteriul de atribuire menţionat în invitaţia de participare şi în documentaţia de

atribuire, a fost „preţul cel mai scăzut”.

Prin adresa nr. 816261/15.12.2008 autoritatea contractantă a comunicat

petentei rezultatul procedurii, faptul că oferta sa nu este declarată câştigătoare

datorită preţului ofertat , precum şi faptul că oferta câştigătoare a fost desemnată cea

elaborată de SC A.-T. A. SA, al cărui preţ este de 129.364 lei, respectiv 33.962,72

Euro.

Oferta petentei a fost de 168.192, 3lei, iar a celorlalţi 4 ofertanţi de 190.236 lei,

175.660,5 lei şi 206.211 lei, astfel că autoritatea contractantă a procedat în

conformitate cu criteriul de atribuire menţionat în invitaţia de participare şi în

documentaţia de atribuire, „preţul cel mai scăzut”, şi a procedat la desemnarea

câştigătorului SC A.-T. A. SA.

Susţinerile petentei privind încălcarea prevederilor art.198 din O.U.G. 34/2006,

conform căruia criteriul de atribuire a contractului de achiziţie publică poate fi, fie

oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic, fie, în mod exclusiv, preţul

cel mai scăzut, dar fără a aduce atingere dispoziţiilor legislative sau administrative

privind renumerarea anumitor servicii, sunt neîntemeiate.

Susţine petenta că preţul de 129.364 lei, respectiv 33.962,72 Euro, a fost

stabilit cu încălcarea art.21 alin.2 din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr.

20/2008, prin care se permite acordarea unor reduceri cumulate/succesive până la un

nivel maxim de 25%, iar în condiţiile în care reducerile acordate la tarifele publicate

pe site-ul societăţii A. T. ar fi respectat normele legale, ar fi rezultat un preţ în valoare

de 205.530,50 lei, respectiv 53.959,17 Euro.

Alin.6 al aceluiaşi articol prevede însă că nerespectarea de către asigurătorii

RCA şi de către intermediarii în asigurări a prevederilor acestui articol se

sancţionează cu retragerea autorizaţiei de a practica asigurarea obligatorie RCA

pentru asiguratori, iar dispoziţiile art.39 din Legea nr.32/2000 privind societăţile de

asigurare şi supraveghere a asigurărilor prevăd că nerespectarea prevederilor art.21

alin.6 din Anexa Ordinului CSA nr.20/2008 se constată de către Comisia de

Supraveghere a Asigurărilor, prin urmare nu de către Consiliul Naţional de

Soluţionare a Contestaţiilor.

Or, SC A.-T. A. SA a fost autorizată să practice asigurarea obligatorie de

răspundere civilă auto prin Decizia nr. 3611/20.12.2004, pentru anul, iar prin Decizia

nr. 1091/5.12.2008, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a aprobat cererea de

menţinere a autorizaţiei nr. 3611 pentru anii 2009 şi 2010.

În ceea ce priveşte susţinerea petentei privind nesocotirea de către autoritatea

contractantă a dispoziţiilor art. 277 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006, de suspendare a

procedurii de atribuire, urmare formulării contestaţiei, curtea constată că autoritatea

contractantă a învederat faptul că a procedat la anularea contractului încheiat în

perioada de suspendare a procedurii de atribuire.

Pentru toate aceste motive, curtea a constatat că decizia pronunţată de Consiliul

Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, de respingere ca nefondată a contestaţiei

formulată de petentă, este legală si temeinică, cu respectarea dispoziţiilor OUG nr.

34/2006, în conformitate cu aceasta fiind respinsă ca inadmisibilă şi cererea de

stabilire ca fiind câştigătoare a ofertei petentei, stabilirea ofertei câştigătoare fiind

atributul exclusiv al autorităţii contractante.









12. Actiune in contencios administrativ. Daune morale. Aprecierea

cuantumului acestora

Art.18 alin.3 din Legea 554/2004



Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport

probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale,

judecătorul având posibilitatea să aprecieze în raport de consecinţele suportate de

partea vătămată o sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Daunele morale constituie o reparaţie justă şi echitabilă în raport cu suferinţa

psihică încercată de reclamantă urmare a refuzului nejustificat al pârâtei de a-i

soluţiona cererea în sensul prevăzut de lege



Decizia nr. 398/10 martie 2009



Reclamanta T. R. a chemat în judecată Primăria comunei V. şi reprezentanţii

săi, fostul primar T. M. şi actualul primar S. G. şi secretarul P. O. solicitând obligarea

primăriei, prin reprezentanţii săi, să-i elibereze certificatul de înstrăinare şi

certificatul fiscal pentru imobilele, proprietatea sa, aşa cum le-a solicitat prin cererea

adresată instituţiei, înregistrată sub nr. 11679/23.10.2007, situate în comuna V. , iar în

cazul refuzului la o penalizare pentru fiecare zi de întârziere, obligarea la daune

morale şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a precizat că este proprietara imobilelor casă şi

teren, situate în comuna V., din anul 1961, în prezent proprietatea fiind constatată

prin decizia civilă nr. 416/2006 a Tribunalului Dâmboviţa, atestată în evidenţele

primăriei prin certificatul fiscal nr. 591/2008. Dorind să înstrăineze aceste proprietăţi,

reclamanta s-a adresat autorităţii locale cu cerere de a i se elibera certificatul de

înstrăinare şi cel fiscal, iar toate demersurile i-au fost obstrucţionate de pârâtă şi

reprezentanţii ei, în acest sens depunând la sediul pârâtei mai multe cereri, la care a

primit răspuns în sensul respingerii cererii de eliberare a documentelor solicitate.

Prin sentinţa nr. 1177 din data de 20 noiembrie 2008 Tribunalul Dâmboviţa a

admis în parte cererea formulată de reclamanta T. R., prin procurator M. A., în

contradictoriu cu pârâţii Primăria comunei V., reprezentată prin S. G. primar şi P. O.

- secretar, a obligat pârâta Primăria comunei V., jud. D., prin primarul şi secretarul

acesteia, să elibereze reclamantei certificatul de înstrăinare şi certificatul fiscal pentru

imobilele construcţie şi teren, identificate prin decizia civilă nr. 416/2006 a

Tribunalului Dâmboviţa pronunţată în dosarul nr. 607/2006, pârâta fiind obligată şi la

plata sumei de 2000 lei reprezentând daune morale şi la cheltuieli de judecată, către

reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantei i-a fost emis un

asemenea certificat de atestare fiscală la 22.01.2008, valabil doar o lună, însă cererile

ei ulterioare, adresate autorităţii locale în perioada octombrie 2007-iunie 2008, s-au

lovit de refuzul acesteia de a elibera certificatul de atestare fiscală, cu motivarea că

asupra imobilelor există diverse litigii .

Refuzul pârâţilor este nejustificat din moment ce reclamanta este înscrisă cu

aceste imobile în rolul agricol încă din anul 2006 când, prin hotărâre irevocabilă, s-a

constatat că este proprietara imobilelor casă şi teren pentru care solicită eliberarea

celor două certificate de atestare fiscală şi de înstrăinare.

Instanţa de fond a considerat că autoritatea administraţiei publice locale nu are

atribuţii în a aprecia asupra dreptului de proprietate al reclamantei sau asupra litigiilor

existente între ea şi terţi din moment ce, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a

statuat asupra dreptului de proprietate, iar obligaţia pârâţilor este doar aceea, expres

prevăzută de textul art.112 şi următoarele C. pr. fisc.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Primăria comunei V., criticând-o

pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că acţiunea în contencios administrativ

trebuia să fie respinsă, întrucât certificatul de atestare fiscală, precum şi certificatul de

urbanism (înstrăinare) nu puteau fi eliberate, având în vedere existenţa unor litigii

între reclamantă şi numiţii M. R. şi M. C., cu privire la imobilele-casă de locuit, în

suprafaţă de 67 m.p., din paianţă, edificată în anul 1965 şi teren în suprafaţă de 1.092

m.p.situate în com. V., jud. D., din care unul a fost notat de către O.C.P.I D.

Pe de altă parte, chiar dacă aceste certificate ar fi fost eliberate, recurenta

consideră că reclamanta nu ar fi putut înstrăina cele 2 imobile, întrucât notarul ar fi

solicitat extrasul de carte funciară în care era notat litigiul, iar cumpărătorul ar fi

acceptat ca numiţii M. să-şi valorifice dreptul de creanţă din patrimoniul său, situaţie

în care sus-numita nu a fost vătămată într-un drept al său, astfel cum prevăd

dispoziţiile art. 1 alin.1 şi ale art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

Mai susţine recurenta că nu putea fi obligată primăria la plata sumei de 2000

lei cu titlu de aune morale şi la cheltuieli de judecată, deoarece reclamanta nu a

suferit niciun prejudiciu moral.

Se solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii.

Intimata T. R. a formulat întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea

recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor

prevăzute de art. 304 Cod pr.civ, precum şi sub toate aspectele potrivit art.3041 Cod

pr.civilă, Curtea reţine că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează :

În temeiul art. 1 din Legea 554/2004 şi art. 52 din Constituţia României, se

poate adresa instanţei de contencios administrativ orice persoană care se consideră

vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ sau prin

nerezolvarea unei cereri în termen legal.

Recurenta Primăria comunei V., prin primar, nu a comunicat în termenul

prevăzut de lege şi nici ulterior, certificatul de înstrăinare şi certificatul fiscal pentru

imobilele construcţie şi teren proprietatea reclamantei, susţinând că Primăria comunei

V. nu poate elibera asemenea certificate.

Potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001, primăria este o structură funcţională cu

activitate permanentă, constituită din primar, viceprimar, secretarul comunei

împreună cu aparatul propriu de specialitate al primarului, care aduce la îndeplinire

hotărârile consiliului local şi ale primarului şi soluţionează probleme curente ale

colectivităţii locale.

Noţiunea de autoritate publică, aşa cum este definită de art.2 alin.1 lit.b din

Legea nr. 554/2004 include orice organ de stat sau al autorităţii administrativ-

teritoriale care acţionează în regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes

legitim public, iar nu comuna.

Faptul că a fost chemat în judecată şi primarul nu înseamnă că Primăria V. este

lipsită de calitate procesuală pasivă, întrucât aceasta include primarul şi secretarul

comunei, care aveau obligaţia eliberării celor 2 certificate.

Pe fond, recurenta susţine că nu poate fi reţinută culpa sa, întrucât reclamanta

T. R. nu ar fi putut înstrăina cele 2 imobile nici în situaţia în care i s-ar fi eliberat

certificatele solicitate, deoarece notarul i-ar fi solicitat extrasul de carte funciară în

care este notat litigiul.

Prin urmare, refuzul pârâtei, prin reprezentantul său, de a elibera cele doua

certificate este nejustificat, pe de o parte datorită faptului că încalcă dreptul de

proprietate al reclamantei şi pe de altă parte datorită faptului că îndeplinirea acestei

obligaţii legale nu-i prejudicia pe terţi, respectiv pe numiţii M., cu care reclamanta

s-ar afla în litigiu.

Legea nu condiţionează eliberarea celor doua certificate când solicitarea o face

proprietarul imobilului, iar recurenta nu putea să aprecieze cu privire la acest aspect

cât timp imobilul figurează având ca proprietar pe reclamantă, iar din decizia depusă

la dosar acest aspect rezultă cu certitudine şi nici nu a fost contestat de pârâta-

recurentă.

Recurenta susţine că imposibilitatea eliberării celor doua certificate este

determinată de existenţa unor litigii, fără a invoca temeiul de drept care o

îndreptăţeşte să refuze rezolvarea cererii reclamantei.

Întrucât pârâţii nu au respectat dreptul reclamantei prin nesoluţionarea în

termen legal a cererii, manifestând o atitudine abuzivă, provocându-i pe cale de

consecinţă un prejudiciu moral, în mod corect instanţa de fond a obligat recurenta la

2000 lei reprezentând daune morale.

Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport

probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul

având posibilitatea să aprecieze în raport de consecinţele suportate de partea vătămată

o sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Daunele morale acordate de instanţa de fond constituie o reparaţie justă şi

echitabilă în raport cu suferinţa psihică încercată de reclamantă urmare a refuzului

nejustificat al pârâtei de a-i soluţiona cererea în sensul prevăzut de lege

Reţinând că sentinţa recurată este temeinică şi legală sub aspectul tuturor

criticilor formulate, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 Cod pr.civilă va respinge ca

nefondat recursul, în cauză nefiind incident niciunul din motivele prevăzute de art.

304 Cod pr.civilă.









13. EXCEPŢIE DE NELEGALITATE. OBLIGAŢIA CITĂRII

EMITENTULUI ACTULUI ADMINISTRATIV A CĂRUI LEGALITATE SE

CONTESTĂ





Potrivit prevederilor art. 4(2) din Legea nr. 554/2004 excepţia de nelegalitate

invocată de una din părţile unui litigiu aflat pe rol cu privind uni act administrativ

se soluţionează cu citarea obligatorie a emitentului actului administrativ considerat

nelegal



art.4 din Legea nr. 554/2004



( Decizia 81/21.01.2009 a Curţii de Apel Ploieşti)



Prin sentinţa nr.1023 din 14 octombrie 2008 Tribunalul Dâmboviţa a admis

excepţia de nelegalitate a hotărârii Consiliului Local P.nr. 14 din 31.05.2008 – poziţia

nr. 8 invocată de pârâţii M. P., M. C., M. E., S. I. L. şi S. M. în contradictor cu pârâta

Comuna P. reprezentată prin primar.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a constatat că numiţii M. P.,

M. C., M. E., S. I. L.ş şi S. M., au calitatea de pârâţi în dosarul nr. 1170/315/2007 al

Judecătoriei Târgovişte şi sunt îndreptăţiţi să ridice excepţia de nelegalitate asupra

actului administrativ invocat anterior, potrivit art. 4 alin. 1 teza I din Legea nr.

554/2004.

Tribunalul Dâmboviţa a constatat că din certificatul nr. 196/10.05.2007, din

procesul verbal de identificare al imobilului încheiat la aceeaşi dată şi certificatele nr.

294 şi 357, precum şi din certificatul de moştenitor nr. 141/2003, rezultă că suprafaţa

de 200 m.p. teren închiriat în prezent S. C. D. SRL, a fost proprietatea defunctului

M. P., tatăl petenţilor, nerezultând că acest teren ar fi ieşit vreodată din proprietatea

acestuia, chiar dacă a fost concesionat de primărie, în anul 1994, unei societăţi

comerciale.

A concluzionat prima instanţă că potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998,

dreptul de proprietate publică se dobândeşte prin cale naturală, prin achiziţii publice,

prin expropriere pentru cauze de utilitate publică, prin acte de donaţie sau legate,

prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ

teritoriale, în domeniul public, pentru cauza de utilitate publică sau prin alte moduri

prevăzute de lege, însă pârâta C. P. nu a făcut nicio dovadă privind modul legal de

dobândire a respectivului teren, ba chiar recunoaşte că acesta a aparţinut defunctului

M. P., astfel că în baza Legii nr. 554/2004, Tribunalul a admis excepţia de

nelegalitate, cum s-a arătat anterior.

Prin decizia nr. 81/21.01.2008, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul

declarat de Comuna P. şi C. L.P. prin primar

împotriva sentinţei nr. 1023 din 14.10.2008 a Tribunalului Dâmboviţa, în contradictor

cu intimaţii reclamanţi M.E, M.T., M.C, S.I.L, S.M., pe care a casat-o, trimiţând

cauza spre rejudecare instanţei de fond, cu următoarea motivare ;

Potrivit prevederilor art. 4 (1) din Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual,

indiferent de data emiterii acestuia poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe

cale de excepţie, din oficiu, sau la cererea părţii interesate.

Tribunalul Dâmboviţa a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziţii legale,

atunci când a constatat că numiţii M. P., M. C., M. E., S. I.L. şi S. M., pârâţi în

dosarul nr. 1170/315/2008 al Judecătoriei Târgovişte sunt îndreptăţiţi să invoce

excepţia de nelegalitate a H.C.L. P. 14/31.05.1992 – Anexa nr. 2, poziţia nr. 8 şi H.G.

1350/2001 – Anexa nr. 63, punct 86, pentru ultimul act administrativ, Tribunalul

Dâmboviţa dispunând disjungerea şi declinarea competenţei în favoarea Curţii de

Apel Ploieşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 (2) din Legea nr. 554/2004, procedura de soluţionare

a excepţiei de nelegalitate este urgentă, însă textul prevede citarea obligatorie a

emitentului actului administrativ considerat nelegal.

In speţă, nu a fost citat Consiliul Local P., emitentul Hotărârii nr.

14/13.05.1992 – Anexa nr. 2, poziţia nr. 8, considerată ca nelegală de către reclamanţi

, cauza soluţionându-se cu încălcarea dreptului la apărare al acestei instituţii, a

principiului contradictorialităţii şi oralităţii dezbaterilor, situaţie care nu poate fi

remediată decât prin casarea sentinţei, altfel neputând fi înlăturată vătămarea produsă

prin nerespectarea a prevederilor legale şi a principiilor desfăşurării procesului civil.

Pentru aceste motive, în baza disp.art. 304 pct.5 C.pr.civ., Curtea a admis

recursul, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, dispunând ca la

rejudecare să se analizeze toate celelalte susţinerile ale recurenţilor care vizează

situaţia juridică a terenului în litigiu, în raport cu prevederile art. 4 (2) din Legea

contenciosului administrativ, potrivit cărora cauzele de nelegalitate ale unui act

administrativ se verifică prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul

emiterii actului administrativ şi nicidecum prin trimitere la înscrisuri eliberate cu mult

după data emiterii actului administrativ pretins nelegal, deoarece, altfel instanţa s-ar

afla în postura de a preconstitui probe în litigiul de fond aflat în curs de judecată, ceea

ce este inadmisibil.









14. TERMENUL DE INTRODUCERE A ACŢIUNII DE CONTENCIOS

ADMINISTRATIV LA INSTANŢA DE JUDECATĂ



Potrivit prevederilor art. 11 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004 acţiunile în

materia contenciosului administrativ se pot introduce în termen de 6 luni de la data

comunicării răspunsului la plângerea prealabilă sau a refuzului nejustificat de

soluţionare a unei cereri îndreptăţite, aceste termen reprezentând regula în acest

domeniu, dar pentru motive temeinice acţiunea poate fi introdusă şi peste termenul

de 6 luni, însă nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, a luării la

cunoştinţă, etc.



art.11 alin.1 şi 2 din Legea nr. 554/2004

( Decizia 373/4 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti)



Prin sentinţa nr. 1274 din 15 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul

Dâmboviţa – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, s-a admis excepţia

tardivităţii formulării acţiunii invocată de pârâtul Consiliul Local G.şi pe cale de

consecinţă, s-a respins ca tardiv introdusă acţiunea reclamantei Arhiepiscopia T.

privind obligarea pârâtului de a pune în aplicare H.C.L. G. nr. 4/30.01.2004 prin care

i s-a atribuit în folosinţă gratuită un teren în suprafaţă de 1590 mp, situat în G., str. 13

Decembrie .

In motivarea sentinţei, prima instanţă a reţinut că excepţia tardivităţii

formulării acţiunii invocată de pârât este întemeiată, deoarece, potrivit art. 11 alin. 1

şi 2 Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cererile care au ca

obiect anularea unui act administrativ unilateral, a unui contract administrativ,

recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate, se pot introduce în

termenul de 6 luni, fără însă a depăşi termenul de un an de la data comunicării actului

sau data luării la cunoştinţă.

S-a constatat de către tribunal că reclamanta a solicitat ca pârâtul Primarul

oraşului G. să fie obligat să pună în aplicare HCL G. nr. 4/30.01.2004, la data de

22.08.2007, când a înregistrat la sediul primăriei G.o cerere în acest sens, astfel că

acţiunea este tardivă, fiind formulată cu depăşirea termenului de 1 an de la data luării

la cunoştinţă a actului administrativ, termen care, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004 reprezintă un termen de decădere.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia T., care a

criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând că în mod greşit s-a reţinut că

acţiunea este tardivă, fiind formulată cu depăşirea termenului de 1 an de la data luării

la cunoştinţă a actului administrativ, că hotărârea instanţei de fond este nelegală,

deoarece a plecat în calculul termenului de 6 luni, de la data de 22.08.2008, aleasă

aleatoriu, H.C.L. G. nr. 4/30.01.2004 fiind un act administrativ cu caracter individual

ce îşi produce şi astăzi efectele, atâta timp cât nu a intervenit vreuna din cauzele

prevăzute de lege, practica judiciară ori doctrina, ce determină încetarea acestor

efecte.

Consideră că este îndreptăţită poziţia sa, de a solicita repetat punerea în

aplicare a Hotărârii Consiliului Local, răspunsul nr.4843/03.06.2008 fiind singurul

primit şi care consemnează refuzul expres de a pune în executare actul administrativ,

astfel că termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, trebuia

calculat de la data de 03.06.2008, situaţie ce este reglementată de art. 11 alin. 1 lit. a

care dispune ,, (1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ

individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot

introduce în termen de 6 luni de la : a) data primirii răspunsului la plângerea

prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat de

soluţionare a cererii”, situaţia fiind aceeaşi în cazul cererii formulată de recurentă şi

înregistrată la Primăria G. sub nr. 14518/14.12.2007, termenul de 6 luni fiind

respectat.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de fond şi

trimiterea cauzei spre rejudecare în fond.

Curtea, examinând sentinţa prin prisma criticilor din recurs, în raport de actele

şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale incidente în cauză, a constatat că recursul

este nefondat pentru considerentele următoare :

Potrivit art. 11 alin. 1 şi 2 Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările

ulterioare, cererile care au ca obiect anularea unui act administrativ unilateral, a unui

contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate,

se pot introduce în termenul de 6 luni, fără însă a depăşi termenul de un an de la data

comunicării actului sau data luării la cunoştinţă.

Cererea formulată de reclamantă şi prin care a solicitat obligarea intimatului

pârât Primarul oraşului G. de a pune în aplicare H.C.L. G. nr. 4/30.01.2004,

reprezintă o cerere prin care solicită să i se recunoască dreptul pretins, aşa cum

prevăd dispoziţiile art. 1, alin. 1 din Legea nr. 554/2004, fiind astfel o acţiune de

contencios administrativ, acţiune care trebuie formulată în termenul prevăzut de

dispoziţiile art. 11 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul

administrativ, respectiv de 6 luni, fără însă a se depăşi termenul de un an de la data

comunicării actului sau data luării la cunoştinţă.

Termenul de 6 luni prevăzut de disp.art. 11, alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004,

în care se poate formula acţiunea de contencios administrativ, prin care se solicită

recunoaşterea dreptului pretins, cum este cazul în speţă , reprezintă regula în materie,

termenul mai mare, de un an, apare ca o excepţie, în raport de motivele temeinice

care pot justifica introducerea cu întârziere a acţiunii, motive care însă nu sunt

definite de lege.

Termenul de 6 luni şi nu mai mult de 1 (un) an de la data comunicării actului

sau de la data luării la cunoştinţă, prevăzut de disp.art.11 alin. 1 şi 2 din Legea nr.

554/2004, a început să curgă de la data de 22 august 2007, când recurenta s-a adresat

cu cerere către intimatul pârât, solicitând punerea în aplicare a H.C.L. G. nr. 4/30

ianuarie 2004, deci să i se recunoască dreptul pretins, dată la care era depăşit şi

termenul de 6(şase) luni, cât şi termenul de 1(un) an reglementate de textul de lege

menţionat anterior.

Cum termenul de un an, prevăzut de dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Legea nr.

554/2004, este un termen de decădere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 11 alin. 5 din

lege, neexistând posibilitatea întreruperii sau suspendării acestuia, în mod corect şi

legal prima instanţă a admis excepţia de tardivitate şi a respins acţiunea formulată de

recurentă ca tardiv introdusă.









15. TERMENUL DE RECURS IN CAZUL ORDONANŢEI PREŞEDINŢIALE



Potrivit dispoziţiilor art. 582(1) C.pr.civ. ordonanţa preşedinţială este supusă

recursului în termen de 5 zile de la pronunţare , când s-a dat cu citarea părţilor şi

de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.





Art. 582 (1) C.pr.civ.

( Decizia 365/4 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti)



Prin sentinţa nr.61 din 29 ianuarie 2009 Tribunalul Buzău a admis, în temeiul

disp.art. 581 C.pr.civ., cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamanta SC

H. T.SRL B. în contradictor cu pârâta SC E. U. SRL B., obligând-o pe aceasta din

urmă să remită reclamantei originalul facturii nr. 601/4.11.2008.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a constatat că în baza

raporturilor comerciale dintre părţi reclamanta a achiziţionat carburanţi, pentru care

pârâta a emis factura fiscală nr. 604/4.12.2008, pe care a refuzat însă să o remită

reclamantei.

S-a mai reţinut că în baza unui presupus bilet la ordin emis de reclamantă,

scadent la 5.12.2008, refuzat la plată pentru lipsă de disponibil, pârâta a solicitat

înfiinţarea şi validarea popririi asupra viitoarelor disponibilităţi băneşti ale

reclamantei, care a intrat în incident major de plată, nemaiputând achita sau încasa

nicio sumă de bani,împrejurările în care s-a emis biletul la ordin formând obiectul

unor cercetări penale.

Tribunalul Buzău a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 581

pentru admiterea cererii, existând urgenţă în rezolvarea acesteia, pentru înlăturarea

piedicilor ivite cu ocazia executării silite a reclamantei şi prin înscrierea sa la

Centrala incidentelor de plată la B.N.R., această soluţie neprejudecând drepturile

părţilor.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC E. U. SRL B. care a

criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că nu deţine

originalul facturii, care a fost trimisă administratorului reclamantei cu poşta, existând

în acest sens confirmarea de primire AR 19986384256, care poartă semnătura

administratorului reclamantei P.C., însă după circa 2 săptămâni factura i-a fost

restituită fără nicio motivaţie.

La termenul de judecată din 04 martie 2009, Curtea din oficiu a invocat

excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâtă şi a rămas în pronunţare asupra

acestei excepţii, în legătură cu care a constatat următoarele :

Potrivit art. 582(1) C.pr.civ. împotriva cererilor de ordonanţă preşedinţială se

poate declara recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă ordonanţa s-a dat cu

citarea părţilor şi de la comunicare, dacă părţile nu au fost citate.

In speţă, ordonanţa atacată cu recurs s-a dat cu citarea părţilor, aşa cum a

rezultat din dovezile aflate la filele 18,19 dosar fond, astfel că termenul de recurs era

de 5 zile de la pronunţarea sentinţei nr. 61/29 ianuarie 2009 a Tribunalului Buzău.

Potrivit prevederilor art. 101 Cod procedură civilă termenele se calculează pe

zile libere, fără a fi socotite ziua de început şi cea de sfârşit a termenului, astfel că

termenul de recurs din prezenta cauză expira la data de 04.02.2009.

Pârâta a înregistrat recursul la data de 9.02.2009, după cum a rezultat din

rezoluţia judecătorului de serviciu de la Tribunalul Buzău, peste termenul prevăzut de

lege, astfel că s-a admis excepţia de tardivitate invocată din oficiu de către instanţă

şi s-a respins recursul pârâtei SC E. U. SRL ca tardiv declarat.









16. Refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un

interes legitim. Procedura prealabilă.

Art. 2 alin. 2 şi art.7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004



Conform dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Legea contenciosului

administrativ nr.554/2004 se asimilează actelor administrative unilaterale

refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un

interes legitim Potrivit dispoziţiilor art.7 alin. 5 din Legea contenciosului

administrativ nr.554/2004, în cazurile prevăzute la art. 2 alin.2 nu este

obligatorie plângerea prealabilă.



Decizia nr. 199/6.02.2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti-Secţia

Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal.

Prin sentinţa nr.1336/14.11.2008, Tribunalul Buzău a admis excepţia

inadmisibilităţii acţiunii, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de

art.7 alin.(1) din Legea nr.554/2004, invocată de pârâta Primăria RS şi a respins

acţiunea formulată de reclamanta SCN prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la

eliberarea unei autorizaţii de construcţie.

Tribunalul a reţinut că la solicitarea reclamantei a fost eliberat

Certificatul de urbanism, în baza căruia reclamanta a obţinut avizele necesare, iar

ulterior a formulat cerere pentru emiterea autorizaţiei de construcţie. La data de

9.04.2008 prin Adresa nr. 3627, pârâta a comunicat reclamantei că nu îi poate elibera

autorizaţia de construire, întrucât este împiedicată de dispoziţiile art.71 alin.(1) din

OUG nr.114/2007.

Tribunalul a apreciat că refuzul autorităţii publice competente, de a

elibera reclamantei autorizaţia de a construi pe terenul concesionat, nu constituie un

refuz nejustificat în sensul art.2 alin.(1) lit.i) din Legea nr.554/2004, rezolvarea

nefavorabilă a unei cereri adresate unei autorităţi administrative nu echivalează cu un

refuz nejustificat de rezolvare a cererii, în sensul art.2 alin.(1) lit.i) din Legea

nr.554/2004, în măsura în care această rezolvare a avut un temei legal, respectiv

dispoziţiile art.71 alin.(1) din OUG nr.195/2005.

Prin urmare, a arătat tribunalul, în cauză erau incidente dispoziţiile art.7

alin.(1) din Legea nr.554/2004, astfel că, reclamanta avea obligaţia de a îndeplini

procedura prealabilă şi de a solicita,în termen de 30 de zile de la data comunicării

Adresei nr.3627/2008, revocarea, în tot sau în parte, a acesteia. Aceasta deoarece, în

raport de conţinutul său, adresa menţionată nu reprezintă o simplă corespondenţă

administrativă, ci un act administrativ în sensul art.2 alin.(1) lit.c) din Legea

nr.554/2004.

Prin Decizia nr. 199/6.02.2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis

recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza la instanţa de fond pentru continuarea

judecăţii.

Curtea a constatat că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic

dedus judecăţii, şi a efectuat o greşită aplicare a dispoziţiilor legale.

Potrivit dispoziţiilor art.7 alin.(5) teza a III-a din Legea contenciosului

administrativ nr.554/2004, procedura prealabilă nu este obligatorie în cazul acţiunilor

întemeiate pe refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a soluţiona o cerere

şi, în aceste situaţii, persoana fizică sau juridică se poate adresa cu acţiune direct

instanţei de contencios administrativ.

Tribunalul a constatat în mod greşit că în cauză sunt aplicabile

dispoziţiile art. 7 alin.(1) din Legea nr.554/2004, iar reclamanta avea obligaţia de a

îndeplini procedura prealabilă şi de a solicita revocarea, în tot sau în parte, a Adresei

nr.3627/2008, apreciind în mod nelegal că aceasta reprezintă un act administrativ în

sensul art.2 alin.(1) lit.c) din Legea nr.554/2004.

Adresa nr.3627/2008 nu este un act administrativ, în sensul art.2 alin.(1)

lit.c) din Legea nr.554/2004, constituie chiar răspunsul pârâtei la cererea formulată de

reclamantă de emitere a autorizaţiei de construcţie.

Reclamanta a apreciat că răspunsul pârâtei prin adresa nr.3627/2008

este nejustificat, şi s-a adresat instanţei de contencios administrativ, solicitând

obligarea pârâtei la emiterea autorizaţiei de construcţie, iar instanţa trebuia sa se

pronunţe asupra cererii formulate pe fondul acesteia şi să constate dacă refuzul de

emitere a autorizaţiei este nejustificat, astfel cum solicită reclamanta, sau este

justificat, aşa cum susţine pârâta.

Fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, sunt

aplicabile în cauză dispoziţiile art.7 alin. 5 din Legea contenciosului administrativ

nr.554/2004, care prevăd că în cazurile prevăzute la art. 2 alin.2 nu este obligatorie

plângerea prealabilă.

Cum instanţa de fond a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea

fondului, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 1, 3 şi 5 Cod procedură civilă şi

art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Curtea a admis

recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza la instanţa de fond pentru continuarea

judecăţii.









17.Cauţiunea consemnată la cererea debitorului. Modul în care aceasta

se eliberează creditorului.

Art. 33 alin. (3) din Legea nr. 85/2006



În scopul prevenirii unor abuzuri din partea creditorilor, legea prevede posibilitatea ca

debitorul să solicite judecătorului-sindic să îi oblige pe creditorii care au introdus cererea de

deschidere a procedurii să consemneze, în termen de 15 zile, la o bancă, o cauţiune de cel puţin

10% din valoarea creanţelor.



Raţiunea pentru care a fost instituită cauţiunea a fost aceea de a garanta eventualele pagube ce

ar putea fi produse debitorului prin formularea unei cereri abuzive de către creditor. In situaţia

în care cererea privind acordarea de despăgubiri formulată de debitor se respinge, cauţiunea

trebuie restituită creditorului.







Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr.

7118/105/2007 creditoarea SC G SA a chemat în judecată pe debitoarea SC F L D

SRL solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună deschiderea

procedurii insolvenţei împotriva debitoarei, care-i datorează suma de 128.138,77 lei.

În motivarea cererii s-a arătat că debitoarea a intrat în încetare de plăţi de

mai mult de 30 zile şi nu a înţeles să achite facturile restante, la care s-au adăugat

dobânzile legale.

Potrivit disp. art. 33 din Legea nr. 85/2006 debitoarea a formulat

contestaţie împotriva cererii de deschidere a procedurii, solicitând respingerea

acesteia ca neîntemeiată. Astfel, s-a menţionat că societatea nu se află în stare de

încetare de plăţi, întrucât dispune de sume de bani în conturile bancare şi a achitat

toate datoriile către bugetul de stat. În privinţa creanţei creditorului-reclamant s-a

precizat că acesta nu a invocat o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deoarece este

adevărat că i-a livrat mărfuri, însă în evidenţele contabile ale debitoarei figurează o

creanţă de o altă valoare, mult mai mică. Mai mult, s-a arătat că o parte a debitului a

fost deja achitată.

Tot pe calea contestaţiei s-a solicitat în temeiul disp. art. 33 alin. 3 din

lege, obligarea creditorului la achitarea unei cauţiuni de 10% din valoarea debitului,

cerere ce a fost încuviinţată de judecătorul sindic prin încheierea de şedinţă din data

de 5 decembrie 2007, cauţiunea fiind achitată de creditor şi consemnată la dosarul de

fond la fila 132.

Cauza a fost suspendată la solicitarea ambelor părţi, iar cu ocazia

repunerii pe rol s-a precizat că debitul a fost achitat în totalitate.

Prin cererea depusă la dosar la data de 19.05.2008 debitoarea a solicitat

obligarea creditoarei la plata unei despăgubiri în sumă de 5000 lei pentru acoperirea

prejudiciului cauzat prin promovarea acţiunii. S-a menţionat în cerere că societatea

creditoare a iniţiat un demers judiciar împotriva debitoarei prevalându-se cu rea-

credinţă de dispoziţiile legii insolvenţei, precum şi de o plângere penală împotriva

administratorului societăţii, aspecte ce reprezintă delicte civile generatoare de

prejudiciu. A precizat debitoarea că datorită existenţei pe rolul instanţelor a acestor

cereri nu a putut accesa un credit bancar, iar în mediul de afaceri i-a fost creat un grav

prejudiciu de imagine, în special în relaţiile cu partenerii contractuali. Mai mult, s-a

arătat că aceeaşi situaţie a avut drept consecinţă pierderea unor angajaţi valoroşi care

aflând despre cererea pentru deschiderea procedurii şi-au prezentat demisia. A

solicitat debitoarea ca pentru plata despăgubirilor să fie folosită suma consemnată de

creditoare cu titlu de cauţiune.

În combaterea acestei cereri, creditoarea a depus la dosar o întâmpinare

prin care a arătat că vina pentru introducerea cererii de faliment o poartă debitoarea,

care nu şi-a achitat obligaţiile de plată la termen, fiind prezumată în stare de

insolvenţă conform art. 3 pct. 1 lit. a din Lg. 85/2006. Astfel, s-a precizat că reaua-

credinţă aparţine debitoarei care avea facturi neachitate din 26.07.2007, iar acţiunea a

fost promovată la data de 22.10.2007. De asemenea, s-a mai susţinut că împotriva

ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale s-a formulat plângere ce a fost

înregistrată, dovada fiind depusă la dosar.

Prin sentinţa nr. 1034 pronunţată la data de 26 septembrie 2009,

Tribunalul Prahova a admis contestaţia debitoarei, a respins ca neîntemeiată cererea

de deschidere a procedurii formulată de creditoarea SC G SA împotriva debitoarei SC

F L D SRL, a respins cererea debitoarei de acordare a despăgubirilor şi a obligat

creditoarea să plătească debitoarei suma de 1039 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că sumele datorate au fost

achitate de debitoare pe parcursul derulării proceduri, ambele părţi fiind de acord cu

suspendarea cauzei până la achitarea debitului. S-a reţinut, că potrivit art. 3 alin. 1 lit.

a din Legea nr. 85/2006 insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când

debitorul după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau de mai

mulţi creditori.

Judecătorul-sindic a mai reţinut că, pentru a fi declarat în insolvenţă este

suficientă neplata unei singure datorii către unul dintre creditorii contractuali sau

bugetari şi în aceste condiţii cererea de chemare în judecată nu poate fi considerată

abuzivă, în raport de împrejurarea că a existat un debit neachitat la momentul

formulării acţiunii şi care a fost achitat ulterior după promovarea cererii. Pe de altă

parte, demersul judiciar al creditorului nu poate fi calificat nici excesiv, întrucât se

urmărea achitarea unei creanţe, recunoscute de altfel de societatea debitoare.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a constat că nu sunt îndeplinite în cauză

condiţiile pentru obligarea creditoarei la plata de despăgubiri, atitudinea procesuală a

acesteia nefiind de rea-credinţă. Pe de altă parte, nu s-a dovedit că eventualul

prejudiciu procesual suferit de debitoare a fost cauzat de promovarea acţiuni, astfel că

cererea de despăgubiri a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei a declarat recurs creditoarea SC G SA criticând-o

pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că plata creanţei s-a făcut după

introducerea cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă, iar instanţa de fond

trebuia să constate că cererea a rămas fără obiect, fiind încălcate dispoziţiile art. 3

pct. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006, astfel că hotărârea judecătorească este netemeinică

şi nelegală, fiind sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Efectuarea plăţii în timpul procesului de către debitoare dovedeşte faptul

că aceasta şi-a recunoscut obligaţia de plată, creanţa fiind certă, lichidă şi exigibilă.

Apreciază recurenta că nu datorează cheltuieli de judecată, întrucât

vinovată de introducerea cererii de insolvenţă se face debitoarea, care nu-şi plătise

obligaţiile de plată, iar dacă aceasta le-a plătit în timpul procesului nu trebuia ca

societatea recurentă să-i suporte cheltuielile de judecată, acordarea acestora fiind o

consecinţă eronată a respingerii cererii de insolvenţă.

Se solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, modificarea în

parte a sentinţei comerciale nr. 1034/2008 şi rejudecând cauza să se respingă

contestaţia debitoarei ca nefondată şi să se constate că cererea de deschidere a

procedurii de insolvenţă a debitoarei a rămas fără obiect ca urmare a plăţilor

efectuate de către debitoare în timpul procesului, să fie exoneraţi de la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 1039 lei şi să se dispună restituirea cauţiunii în

sumă de 5.000 lei. Urmând să se menţină dispoziţia de respingere a pretenţiilor

debitoarei pronunţată la fond.

Intimata debitoare a formulat concluzii scrise prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat susţinând că la data de 15.11.2007 debitul rămas

de achitat era sub valoarea-prag şi în mod corect recurenta a fost obligată la

cheltuieli. S-a apreciat că recursul este întemeiat numai în privinţa restituirii cauţiunii

în sumă de 5000 lei.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a

temeiurilor prevăzute de art. 304 Cod pr.civilă precum şi sub toate aspectele, potrivit

art. 3041 Cod pr. civilă, Curtea a reţinut că recursul este fondat potrivit

considerentelor ce urmează:

Creditoarea recurentă a înregistrat cererea de deschidere a procedurii la

Tribunalul Prahova, la data de 2 noiembrie 2007 pentru o creanţă peste valoarea –

prag prevăzută de art. 3 pct. 12 din Legea insolvenţei, respectiv 128.138,77 lei, de la

scadenţa facturilor scurgându-se şi termenul de 30 de zile ce instituie prezumţia de

insolvenţă a debitoarei.

Judecătorul-sindic a reţinut corect că sumele datorate au fost achitate de

debitoare pe parcursul derulării litigiului, cauza fiind chiar suspendată la cererea

părţilor pentru a se achita integral creanţa.

Deşi instanţa de fond a reţinut că acţiunea recurenţei nu poate fi

considerată abuzivă, în raport cu împrejurarea că a existat un debit neachitat la

momentul formulării cererii, a obligat totuşi creditoarea-recurentă nejustificat, la

plata cheltuielilor de judecată .

Cererea privind obligarea creditoarei la despăgubiri a fost corect

respinsă ca neîntemeiată, însă cererea de deschidere a procedurii trebuia respinsă ca

rămasă fără obiect, nu ca neîntemeiată, întrucât creanţa s-a achitat după data

înregistrării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.

La data când s-a analizat contestaţia debitoarei aceasta nu mai era în

insolvenţă, însă raportat la data formulării cererii aceasta era întemeiată, creanţa fiind

achitată ulterior.

Susţinerea intimatei constând în aceea că la data de 15 noiembrie 2007

debitul rămas neachitat era sub valoarea-prag este lipsită de relevanţă, întrucât

cererea a fost înregistrată anterior, respectiv la data de 2 noiembrie 2007, astfel că în

mod greşit creditoarea a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, fără ca

aceasta să se afle în culpă procesuală.

Respingând cererea debitoarei de acordarea a despăgubirilor ca

neîntemeiată, judecătorul-sindic trebuia să dispună şi restituirea cauţiunii, depusă

pentru a garanta eventualele pagube ce s-ar fi putut produce debitorului prin

formularea unei cereri abuzive, restituire ce urma a se realiza după rămânerea

irevocabilă a sentinţei.

Cu privire la acest aspect intimata-debitoare a precizat că recursul este

fondat, urmând a fi restituită creditorului suma depusă cu titlu de cauţiune.

Având în vedere faptul că cererea de acordare a despăgubirilor a fost

respinsă ca neîntemeiată se va dispune şi restituirea cauţiunii depusă de creditoarea-

recurentă în cuantum de 5000 lei.

Fiind întemeiate motivele de recurs invocate de creditoarea SC G SA

(art.304 pct.9 şi art.304 1 Cod procedură civilă), Curtea în baza dispoziţiilor art.312

Cod procedură civilă a admis recursul, a modificat în parte sentinţa recurată în sensul

că a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1039 lei

şi a dispus restituirea cauţiunii în sumă de 5000 lei consemnată la CEC cu chitanţa nr.

5145526/14 ianuarie 2008, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.









18. Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea creditorului îndreptăţit.

Încunoştinţarea debitorului şi respectarea dreptului la apărare al

acestuia.



Art. 33 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 85/2006



Judecătorul-sindic nu poate hotărî asupra cererii de deschidere a procedurii fără

încunoştinţarea debitorului care se realizează potrivit art. 33 alin. (1) din legea insolvenţei,

prin comunicarea cererii la sediul cu care acesta figurează in registrul comerţului.

Deschiderea procedurii generale de insolvenţă în cazul in care debitorul nu contestă starea de

insolvenţă se poate dispune numai dacă debitorul îşi exprimă intenţia de reorganizare ceea ce

presupune că acesta să fie legal citat şi să îşi exprime fie această intenţie fie să declare că se

încadrează in una dintre categoriile prevăzute de lege pentru deschiderea procedurii

simplificate.



Lipsa verificării legalităţii comunicării cererii şi soluţionarea cererii de deschidere a

procedurii, fără citarea debitorului au avut drept consecinţă deschiderea proceduri insolvenţei

pentru un debitor ce nu se afla în această stare.









Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 2315/105/2008,

creditoarea SC A 3000 SA a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei împotriva

debitoarei SC A 2002 SRL, susţinând că are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în

sumă de 148.087,73 lei, neachitată de debitoare cu mai mult de 30 de zile anterioare

formulării cererii.

Prin sentinţa nr. 1057 din data de 3 octombrie 2008 judecătorul-sindic a

admis cererea creditoarei, a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă

împotriva debitoarei SC A SRL, a numit administrator judiciar C C IPURL, fiind

dispuse şi toate măsurile specifice prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 85/2006.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că societăţii debitoare i-a

fost comunicată cererea de deschidere a procedurii insolvenţei la data de 16.09.2008,

iar aceasta nu a formulat contestaţie potrivit art. 33 alin.6 din Legea nr. 85/2006.

S-a constatat că debitoarea se află în încetare de plăţi, stare de fapt

dovedită cu împrejurarea că nu a mai efectuat plăţi cu mai mult de 30 de zile anterior

datei deschiderii procedurii, iar creditoarea are o creanţă comercială certă, lichidă şi

exigibilă împotriva sa în cuantum de 148.087,73 lei, dovedită cu facturi fiscale.

Împotriva sentinţei pronunţate de judecătorul sindic a declarat recurs

debitoarea SC A 2002 SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând

că nu a cunoscut nimic în legătură cu cererea creditoarei SC A SA, din acest motiv

neputând formula contestaţia prevăzută de Legea nr. 85/2006.

Societatea debitoare a aflat de sentinţa Tribunalului Prahova la data de

9.12.2008, când a fost înştiinţat de CEC Bank-sucursala Ploieşti despre primirea de la

administratorul judiciar C C IPURL a notificării privind deschiderea procedurii

generale de insolvenţă.

S-a precizează că societatea are o bună activitate economică, aspectul

fiind reliefat în balanţa economico-financiară a lunii septembrie 2008, nefiind cazul

să se ajungă la deschiderea procedurii insolvenţei, această situaţie ducând în

momentul de faţă la imposibilitatea societăţii de a-şi desfăşura activitatea în mod

normal.

Societatea recurentă arată că are de încasat 600.000 lei de la partenerii

de afaceri şi 218.000 lei pentru subvenţii de la bugetul de stat, ceea ce demonstrează

că instanţa de fond nu ar fi luat hotărârea de deschidere a procedurii dacă debitoarea

ar fi fost încunoştinţată. După ce s-a aflat de la CEC Bank despre această situaţie, s-a

convenit cu societatea creditoare să se rezolve amiabil problemele apărute, aceasta

renunţând la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei. Totodată, şi ceilalţi

creditori, cu sume modice (între 400 şi 4000 lei) au renunţat la continuarea procedurii

de insolvenţă.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei şi

respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.

Administratorul societăţii recurente a depus la dosar precizări şi

înscrisuri din care rezultă că dispune de fondurile necesare achitării tuturor

creanţelor, că are în derulare un contract de credit cu CEC Bank, iar creditorii, fie au

renunţat la cererile formulate, fie au solicitat admiterea recursului şi respingerea

cererii de deschidere a procedurii.

Administratorul judiciar a depus la dosar tabelul definitiv al creditorilor

şi a solicitat respingerea recursului, precizând că debitorul are posibilitatea să depună

un plan de reorganizare.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a

temeiurilor prevăzute de art.304 Cod pr.civilă, precum şi sub toate aspectele potrivit

art.3041 Cod pr.civilă, Curtea a reţinut că recursul este fondat, potrivit considerentelor

ce urmează :

Creditoarea SC A SA a formulat cerere de deschidere a procedurii

insolvenţei împotriva debitoarei SC A SRL, indicând un alt sediu al acesteia,

respectiv Ploieşti, str. Laboratorului, nr. 5, în loc de Ploieşti, str. Nordului, nr. 7, bl.

12, sc. A, ap. 1, parter, aşa cum figurează în registrul comerţului.

Cererea de deschidere a procedurii insolvenţei a fost comunicată

debitorului la altă adresă şi dovada a fost restituită cu menţiunea „destinatar mutat de

la adresă”.

Fără a verifica dacă cererea a fost corect comunicată debitorului,

respectiv la sediul acestuia, aşa cum figurează înregistrat la registrul comerţului, s-a

procedat greşit la deschiderea procedurii generale de insolvenţă.

Cu actele depuse în recurs, debitorul a făcut dovada că reclamanta-

creditoare a înţeles să renunţe la cererea formulată, iar ceilalţi creditori menţionaţi în

tabelul definitiv al creanţelor, fie au renunţat, fie le-au fost satisfăcute creanţele.

De asemenea s-a dovedit că debitorul nu se află în stare de insolvenţă, ci

în plină activitate de producţie, având ca obiect principal de activitate creşterea

puilor, activitate ce este subvenţionată de la bugetul de stat, de unde are sume de

încasat, iar contractele de credit, atât cele de investiţie cât şi cele curente de

producţie, sunt achitate conform eşalonărilor.

Acţiunea iniţiată de SC A SA viza o datorie veche, provocată de evoluţia

gripei aviare, fiind introdusă fără a se ţine cont de înţelegerile făcute cu vechea

conducere. În ianuarie 2009 debitoarea a livrat către SC A SA carne in valoare de

peste 500.000 lei, având o datorie de 148.000 lei, conform tabelului creditorilor.

Faptul că recurenta nu se află în insolvenţă rezultă din adresele înaintate

de creditorii menţionaţi în tabelul definitiv de creanţe şi din menţiunile făcute în

instanţă de reprezentantul CEC Bank, din care rezultă că societatea debitoare este un

bun client, şi-a achitat toate ratele la scadenţele intermediare, iar în sistemul bancar

nu figurează la nicio altă bancă având vreo rată scadentă şi neachitată . Societatea

desfăşoară o activitate profitabilă, este monitorizată, CEC Bank înscriindu-se în

tabelul creditorilor doar ca urmare a publicării sentinţei de deschidere a procedurii

insolvenţei.

Creditoarea SC A SA a solicitat instanţei admiterea recursului, precizând

că în urma înţelegerii pe cale amiabilă făcută la data de 10.12.2008 între cele 2

societăţi, renunţă la cererea de insolvenţă care face obiectul dosarului nr.

2315/105/2008, urmând ca datoria existentă să fie achitată conform înţelegerii

intervenite între părţi.

Serviciul Impozite şi Taxe a formulat cerere de retragere de pe tabelul de

creanţe al debitoarei ca urmare a încasării sumei de 4219, prin O.P. nr. 1/29.01.2009.

Banca Transilvania a făcut precizarea că întreaga sumă pe care

debitoarea o datorează A.F.P. Ploieşti este indisponibilizată, urmând ca tranzacţia să

fie efectuată după primirea avizului administratorului judiciar.

Inspectoratul Teritorial de Muncă Prahova a făcut cunoscut instanţei

faptul că debitoarea şi-a achitat debitul în cuantum de 467 lei, astfel că cererea de

înscriere la masa credală a rămas fără obiect.

SC API SA a depus, la rândul său, cerere de renunţare la pretenţiile

formulate împotriva debitoarei din prezenta cauză.

Faţă de cele menţionate, instanţa de recurs a reţinut că în mod greşit s-a

procedat la deschiderea procedurii insolvenţei, fără a se da posibilitatea debitoarei

să-şi formuleze apărările necesare şi să conteste starea de insolvenţă, cererea de

deschidere a procedurii fiind comunicată greşit la o altă adresă.

Având în vedere atât solicitarea recurentei cât şi cererile creditorilor

menţionaţi în tabelul definitiv al creanţelor, de admitere a recursului, modificare în

tot a sentinţei şi respingerea cererii de deschidere a procedurii întrucât debitoarea nu

se află în insolvenţă, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc.civ., a admis

recursul debitoarei, reţinând incidenţa în cauză a disp. art. 304 pct.9 C. proc. civ.









19. Ajutor lunar pentru incalzirea locuintei .

Conditii de acordare .Venituri avute in vedere la stabilirea cuantumului .









Art 16 indice 2 alin 4 OUG 5/2007 privind acordarea de ajutoare pentru

încălzirea locuinţei, precum şi a unor facilităţi populaţiei pentru plata energiei

Art 5 alin 2 din Legea 341/2004 a recunoştinţei faţă de eroii - martiri şi

luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989.

Acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinţei, precum şi a unor facilităţi

populaţiei pentru plata energiei termice ,se face avandu-se in vedere venitul net

mediu lunar pe membru de familie şi, după caz, al persoanei singure.

La stabilirea venitului se iau in calcul toate veniturile realizate de membrii de

familie ai solicitantului obtinute in luna anterioară depunerii cererii.

Art 5 alin 2 din legea 341/2004 arata ca drepturile acordate potrivit acestei

legi nu sunt considerate venituri, nu se impozitează şi nu afectează acordarea altor

drepturi.



( Decizia nr 455/19 martie 2009 )

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalul Prahova sub

nr.2926/105/2008 si ulterior precizata, reclamanta C.V a solicitat anularea

dispozitiilor Primarului mun. Ploiesti nr.20919/30.10.2007 şi nr. 5443/4.02.2008,

precum si obligarea acestuia sa emita noi dispozitii care sa cuprinda valoarea corecta

a ajutorului lunar pentru incalzire a locuintei sale , precum si plata efectiva a sumelor

cuvenite.

Reclamanta a aratat ca a formulat cererea nr. 4453/2007 pentru acordarea

ajutorului lunar pentru incalzirea locuintei proprietatea sa, iar pe formularul tipizat, la

rubrica special destinata, a mentionat ca venit si valoarea rentei viagere a sotului

,respectiv indemnizatia de revolutionar pe care o primeste potrivit Legii 341/2004 ,

primind astfel dispozitia nr.20919/2007 si respectiv 5443/4.02.2008, cu o valoare

acordata de 17 lei, cuantum ce este contestat, fiind considerat necorespunzator in

raport cu veniturile realizate .

Prin sentinţa nr. 567 din 16 decembrie 2008, Tribunalul Prahova a admis

actiunea formulata de reclamantă; a anulat dispozitiile primarului nr.

20919/30.10.2007 si nr. 5443/4.02.2008, a obligat paratul sa emita noi dispozitii care

sa cuprinda valoarea corecta a ajutorului lunar pentru incalzirea locuintei

proprietatea reclamantei (fara a se lua in calcul indemnizatia cuvenita

revolutionarilor, cu ocazia stabilirii veniturilor realizate), precum si sa-i plateasca

acesteia sumele legal cuvenite, apreciind ca dispozitiile contestate sunt nelegale,

fiind emise cu nerespectarea disp. art.5 al.2 din Legea nr. 341/2004,care arata ca

drepturile acordate potrivit acestei legi nu sunt considerate venituri ,nu se

impoziteaza si nu afecteaza acordarea altor drepturi , chiar daca in cererea depusa de

reclamanta (formular tipizat anexa nr 1 la Normele metodologice de aplicare OUG

5 /2003 aprobate prin HG 217/2003) au fost mentionate .

Împotriva sentinţe a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Ploieşti

criticand-o pentru nelegalitate, sustinand ca nu are nici o culpa in ceea ce priveste

stabilirea cuantumului ajutorului lunar pentru incalzirea ,deoarece acesta a fost

acordat in raport de veniturile mentionate de reclamanta in continutul cererii depusa

in acest sens .

Culpa apartine reclamantei care a mentionat ca si venituri la rubrica

respectiva din formulatul tipizat cuantumul indemnizatiei de revolutionar pe care o

primeste lunar sotul sau ,situatie care a impus a se avea in vedere la stabilirea

ajutorului lunar de incalzire a locuintei .

Recursul este nefondat .

Art 16 indice 2 alin 4 din OUG 5/2003privind acordarea de ajutoare pentru

încălzirea locuinţei, precum şi a unor facilităţi populaţiei pentru plata energiei termice

,arata ca -acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinţei, precum şi a unor facilităţi

populaţiei pentru plata energiei termice ,se face avandu-se in vedere venitul net

mediu lunar pe membru de familie şi, după caz, al persoanei singure.

La stabilirea venitului se iau calcul toate veniturile realizate de membrii de

familie ai solicitantului luna anterioară depunerii cererii.

La randul sau art 5 alin 2 din legea 341/2004 a recunoştinţei faţă de eroii-

martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie

1989 stipuleza ca drepturile acordate potrivit acestei legi nu sunt considerate venituri,

nu se impozitează şi nu afectează acordarea altor drepturi.

Fata de prevederile speciale din legea 341/2004 dispozitiile emise in favoarea

reclamantei prin care i s-a stabilit cuantumul ajutorului lunar de incalzire a locuintei

diminuat datorita luarii gresit in calculul veniturilor realizate si indemnizatia de

revolutionar a sotului, sunt nelegale ,chiar daca reclamanta le-a mentionat in cererea

depusa in acest sens .









20. Nemotivarea sentintei de desemnare a administratorului judiciar

provizoriu



Art.11 alin.1 lit.c din Legea 85/2006 - judecatorul sindic are atributia de a

desemna, motivat, prin sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei, dintre

practicienii in insolventa care au depus oferte de servicii in acest sens la dosarul

cauzei, un administrator judiciar provizoriu care va administra procedura pana la

confirmarea ori, dupa caz, inlocuirea sa de catre adunarea creditorilor ori de catre

creditorul care detine cel putin 50% din valoarea creantelor.



Prin cererea introductivă, recurenta-creditoare A. F.P.a municipiului Buzău a

solicitat deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarei –intimate

SC T. D. S. SRL, pentru recuperarea unei creanţe in valoare de 10.324 lei.

Prin sentinţa recurata, judecatorul sindic a admis cererea, in temeiul disp. Art.

33 alin.6 din Legea 85/2006, şi a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva

debitoarei, numind administrator judiciar pe avocat R. E..

Potrivit disp. Art. 11 alin.1 lit. C din Legea 85/2006, judecatorul sindic are

atributia de a desemna, motivat, prin sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei,

dintre practicienii in insolventa care au depus oferte de servicii in acest sens la

dosarul cauzei, un administrator judiciar provizoriu care va administra procedura

pana la confirmarea ori, dupa caz, inlocuirea sa de catre adunarea creditorilor ori de

catre creditorul care detine cel putin 50% din valoarea creantelor.

De asemenea, textul de lege mentionat prevede obligatia judecatorului sindic

de a avea in vedere cererea formulata de creditorul care a solicitat deschiderea

procedurii, de desemnare a unui anume administrator judiciar si, in ipoteza in care o

asemenea cerere nu este formulata, de a desemna unul dintre practicienii care au

depus oferte la dosarul cauzei.

Este evident ca analiza tuturor acestor imprejurari si a aspectelor ce au

determinat desemnarea administratorului judiciar provizoriu trebuie sa se regaseasca

in considerentele hotararii judecatoresti, prin motivarea desemnarii putandu-se

cenzura, de catre instanta de control judiciar, respectarea, de catre judecatorul sindic,

a normelor legale ce reglementeaza procedura desemnarii administratorului judiciar

provizoriu.

In cauza, Curtea constata ca judecatorul sindic nu a motivat desemnarea

administratorului judiciar R.E., din considerentele sentintei nerezultand imprejurarea

depunerii, de catre creditorul ce a solicitat deschiderea procedurii insolventei, a unei

cereri de desemnare a unui anume administrator, motivele respingerii unei asemenea

solicitari si, respectiv, ale desemnarii altui administrator.

Curtea constata, raportat la aceasta nemotivare a solutiei pronuntate, faptul ca

judecatorul sindic a solutionat cauza fara a intra in cercetarea fondului si, in temeiul

disp. Art. 304 pct.7 , 312 alin.5 C.proc.civ. coroborat cu art.8 din Legea 85/2006, va

admite recursul si va casa in parte sentinta, trimitand cauza spre rejudecare

judecatorului sindic, in vederea desemnarii motivate a unui administrator judiciar

provizoriu.

Decizii Relevante

Trimestrul I 2009

Curtea de Apel Ploiesti

Sectia Conflicte de Munca si

Asigurari Sociale

1. Abatere disciplinară. Neexecutarea unui ordin verbal al

conducătorului ierarhic superior



- art.263 şi urm. Codul muncii







Lipsa unei dispoziţii scrise privind executarea unei sarcini nu este de

natură să ducă la exonerarea de răspundere a salariatului care a săvârşit abaterea

constând în neexecutarea acelei sarcini, întrucât regula în raporturile de muncă o

constituie dispoziţia verbală şi nu cea scrisă.



(Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,

decizia nr.211 din 30 ianuarie 2009)







Contestatorul D.I.V. a chemat în judecată pe intimata S.C. T. SA

– S. E. D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea

deciziei nr. 108 din data de 1 august 2008 emisă de aceasta, prin care a fost

sancţionat disciplinar cu reducerea salariului cu 10% pe luna iulie 2008 şi restituirea

sumei reţinute.

În motivare contestaţiei, petentul a arătat că la data de 26 aprilie 2008 a

fost anunţat telefonic de către maistrul principal S. M. despre faptul că a observat

nişte urme de ulei suspecte în încăperea unde îşi avea echipamentul de lucru şi fiind o

zi liberă l-a îndrumat să se adreseze şefului de tură sau dispecerului, în zilele libere

conducerea operativei fiind organizată de către dispecerul şef tură pe centrală.

După aproximativ o oră a verificat personal aspectele semnalate, în

prezenţa şefilor din turele precedente şi a ajuns la concluzia că nu există urme de

violare a încuietorilor şi alte indicii că ar fi pătruns în acea încăpere persoane străine,

acele urme provenind de la depozitarea pe pardoseala încăperii a unor piese.

La şedinţa operativă din 5.05.2008 a anunţat conducerea unităţii şi

despre faptul menţionat, stabilind împreună cu directorul şi consilierul juridic să

solicite sprijinul poliţiei în vederea cercetării unei posibile pătrunderi a unor persoane

străine în încăpere, concluziile fiind prezentate de către lucrătorul de poliţie

conducerii unităţii. După o lună, ca urmare a unor disensiuni între conducere şi

sindicatul din care face parte reclamantul, directorul i-a cerut un raport despre

evenimentul menţionat fără însă să-i dea o dispoziţie scrisă în acest sens, fiind

nevinovat de acuzaţiile ce i se aduc, întrucât nu i s-a dat o dată la care să întocmească

vreun raport şi acesta nu era necesar întrucât nu s-a întâmplat nimic. S-a invocat şi

excepţia tardivităţii emiterii deciziei, la mai mult de 30 zile calendaristice de la data

luării la cunoştinţă de către angajator a presupusei abateri disciplinare.

S-au anexat, în copie, următoarele înscrisuri: decizia nr.108/1.08. 2008,

fişa postului, decizia nr.96/7.07.2008, adresele nr.5526/4.07.2008 şi

nr.6663/18.08.2008, nota explicativă din 4.07.2008.

Pârâta a depus la dosar o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

contestaţiei, întrucât salariatul cu intenţie nu a respectat dispoziţia conducerii

sucursalei de a informa cu privire la eveniment, deşi are obligaţia de a se subordona

conducătorilor ierarhici.

S-au anexat în copie :decizia contestată, procesul – verbal al comisiei de

cercetare disciplinară, raport întocmit la intrarea în tură la 26 04 2008, declaraţiile

numiţilor P. R., V.A. şi I. I., nota explicativă a reclamantului, adresa nr.12/2.06.2008

a directorului unităţii.

După administrarea probatoriilor, Tribunalul Prahova prin sentinţa

sus-menţionată a respins excepţia tardivităţii emiterii deciziei invocată de

contestator, a admis contestaţia, a anulat decizia nr.108 din data de 1 august 2008

emisă de pârâtă şi a dispus restituirea sumei reprezentând reducerea cu 10% a

salariului contestatorului. De asemenea, prin aceeaşi sentinţă s-a luat act că nu s-au

solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în ceea ce

priveşte excepţia tardivităţii emiterii deciziei, invocată de contestator, că aceasta

urmează a fi respinsă, întrucât din cuprinsul deciziei contestate nu rezultă momentul

luării la cunoştinţă despre fapta ce se pretinde a fi abatere disciplinară, de către

conducerea unităţii, menţionându-se de către reprezentantul acesteia că în repetate

rânduri i s-a solicitat reclamantului întocmirea unui raport de către director, astfel că

fapta este una continuă.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că nu a existat din partea directorului

unităţii o dispoziţie scrisă, prin care contestatorul să fie obligat să descrie

evenimentul produs la data de 25 spre 26 aprilie 2008 şi care să cuprindă un termen

expres de finalizare a acestuia, astfel că nu se poate constata comiterea vreunei

abateri disciplinare constând în nesubordonarea contestatorului faţă de conducerea

unităţii, cu încălcarea prev. art.5 pct.1 lit. a din CCM, şi ale art.5. pct.10 şi 5.2.1 din

Regulamentul Intern, cu atât mai mult cu cât exista un raport întocmit la data de

26.06.2008 de către şeful de tură în care s-a consemnat că contestatorul a venit la

faţa locului împreună cu salariaţii V. A., P. R. şi I.I., efectuând un control la instalaţia

electrică, neexistând nici o suspiciune de furt, care să facă obiectul unor cercetări

penale.

Împotriva acestei sentinţe, intimata în contestaţia a declarat recurs

criticând soluţia ca netemeinică şi nelegală în sensul că în mod greşit a fost anulată

decizia de sancţionare atâta vreme cât contestatorul a săvârşit o abatere disciplinară

constând în neîndeplinirea unei dispoziţii date de conducerea unităţii, dispoziţie care

viza informarea cu privire la posibilitatea producerii unui furt din incinta unităţii.

Pretinde recurenta că, deşi nu a fost dată o dispoziţie scrisă, existenţa

ordinului de a întocmi informarea a fost probată, în acest sens existând şi

recunoaşterea contestatorului făcută chiar prin contestaţia cu care a investit instanţa

de judecată.

Examinând soluţia prin prisma actelor şi lucrărilor de la dosar, a

criticilor formulate de recurentă, precum şi a temeiurilor de casare prev. de art. 304

şi 3041 Cod pr.civilă, Curtea constată că este afectată legalitatea şi temeinicia

acesteia, aşa după cum se va arăta în continuare:

Contestatorul D. I. V. are calitatea de şef secţie electrică la SC T. SA

– S. E. D., calitate în care a fost informat despre posibilitatea producerii unui furt de

la Staţia de compresoare în noaptea de 25 spre 26 aprilie 2008, astfel cum este

consemnat în raportul aflat la fila 27 – dosar fond, raport care consemnează şi

sustragerea unor contacţi de cupru la întrerupătorii depozitaţi în cadrul secţiei.

Din probatoriile administrate în cauză nu rezultă că ulterior producerii

evenimentului contestatorul ar fi luat măsurile care se impun cu ocazia acestor

evenimente, respectiv: inventarierea subansamblelor şi a pieselor de la locul unde s-a

presupus că a avut loc un furt şi sesizarea conducerii unităţii în vederea luării

măsurilor legale.

Mai mult decât atât, contestatorul nu şi-a respectat obligaţia de

informare a conducerii unităţii nici în momentul în care a primit o dispoziţie în acest

sens, sub acest aspect Curtea reţinând că nu era necesară o adresă scrisă în acest sens,

ordinul verbal fiind suficient, el nefiind de fapt contestat de către petiţionar pentru a

se pune problema probei acestui ordin.

Sub aceste aspect, Curtea urmează să constate că în mod greşit tribunalul

a reţinut că era necesar un ordin scris pentru a se putea face dovada săvârşirii abaterii

în condiţiile în care este cunoscut faptul că regula în materia executării sarcinilor de

serviciu o constituie ordinul verbal, dispoziţia scrisă fiind întocmită numai atunci

când această cerinţă de formă este impusă de lege, regulamente ori contractele

individuale sau colective de muncă.

În acest context este limpede că petiţionarul nu şi-a îndeplinit în mod

corespunzător atribuţiunile de serviciu, refuzul acestuia de a întocmi un raport cu

privire la incidentul din 25 spre 26 aprilie 2008, întrunind elementele constitutive ale

unei abateri disciplinare, astfel că în mod corect acestuia i-a fost aplicată sancţiunea

reducerii salariului cu 10% pe o lună prin Decizia nr.108/2008.

Faţă de aceste considerente în temeiul art. 312 Cor pr.civilă Curtea va

admite recursul şi ca modifica în întregime sentinţa în sensul respingerii contestaţiei

ca neîntemeiată.









2. Văduvă de veteran de război. Recalculare rentă.

Stabilirea bazei de calcul



- Legea nr.44/1994

- O.U.G. nr.12/2004



În cazul recalculării rentei lunare cuvenite veteranilor de război cărora

le-au fost acordate ordine şi medalii pentru faptele de arme săvârşite pe câmpul de

luptă precum şi văduvele de război şi soţului supravieţuitor al veteranului de război,

procentul stabilit de lege se aplică la solda de grad sau la solda de funcţie a unui

sublocotenent M.A.N. cu excepţia celor decoraţi cu Ordinul Mihai Viteazu şi nu prin

raportarea atât la solda de grad cât şi la aceea de funcţie, întrucât sintagma

„după caz” folosită în art. 141 din Legea nr.44/1994 modificată prin O.U.G.

nr.12/2004 se referă în mod expres la cazurile prev. de art. 13 şi 14 din aceeaşi lege

şi care nu au fost modificate prin această ordonanţă.



(Decizia 348 din data de 20 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti –

Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale)

Reclamanta F.R. a chemat în judecată civilă pe pârâta CJP solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la recalcularea rentei lunare, precum şi

la plata sumelor restante cuvenite în temeiul art. 13 din Legea nr. 44/1994 modificată

prin Legea nr. 303/2007.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost soţia numitului F.I.

decedat la 22 martie 2003 şi căruia prin Decretul nr. 3222/1941 i-a fost conferită

Medalia „Serviciul Credincios cu Spade” clasa a II a pentru fapte de arme în timpul

celui de-al doilea război mondial şi în calitate de văduvă de veteran de război i-a

fost stabilită o rentă lunară al cărei cuantum este de 121 lei, ori prin O.U.G. nr.

12/1994 s-a modificat Legea nr. 44/1994 cu privire la calculul acestei rente care a fost

majorată, însă pârâta nu i-a acordat această majorare.

După administrarea probatoriilor, Tribunalul ……….prin sentinţa

sus – menţionată a admis acţiunea şi a obligat pârâta să recalculeze renta cuvenită

reclamantei în calitate de văduvă de veteran de război în raport de art. 14 1 Legea nr.

44/1944 introdus prin O.U.G. nr.12/2004 astfel cum a fost aprobată prin Legea nr.

210/2004.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că

reclamanta are calitatea de văduvă de veteran de război, şi prin urmare, este

beneficiară a unei rente lunare stabilită conform Legii nr.44/1994 privind veteranii

de război precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război şi că prin

O.U.G. nr. 12/2004 a fost introdus în Legea nr. 44/1994 art. 14 1 potrivit căruia renta

lunară acordată persoanelor prevăzute la art.13 şi 14 se calculează, după caz, în

funcţie de nivelul soldei de grad şi al soldei de funcţie la minim a unui sublocotenent

din cadrul M.Ap.N.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat recurs criticând soluţia ca

netemeinică şi nelegală întrucât instanţa de fond nu a făcut distincţia prevăzută, de

altfel de Legea nr. 44/1994 modificată în ceea ce priveşte modul de calcul al rentei

lunare pentru că potrivit art. 13 şi 14 din actul normativ sus-menţionat renta se

calculează prin aplicarea unui procent asupra soldei de grad a unui sublocotenent în

funcţie de decoraţia primită cu excepţia veteranilor decoraţi „Ordinul Mihai

Viteazul„ pentru care renta se calculează în raport cu solda de grad şi solda de

funcţie, raţiunea pentru care această lege a fost modificată prin O.U.G. nr.12/2004

fiind numai aceea de a unifica baza de calcul prin raportarea la solda de grad şi de

funcţie a unui sublocotenent din cadrul M.Ap.N.

Examinând soluţia prin prisma actelor şi lucrărilor de la dosar, a

criticilor formulate de recurentă, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză,

Curtea constată că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia pentru

considerentele care se vor arăta în continuare:

Astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, reclamanta are

calitatea de văduvă de veteran de război, fiind îndreptăţită să primească o rentă

lunară ca urmare a faptului că soţul acesteia a fost decorat cu medalia” Serviciul

Credincios cu Spade” clasa a II-a.

Această rentă este echivalentă cu 75% din solda de grad a unui

sublocotenent aşa cum prevăd disp. art. 13 lit. b Legea nr. 44/1994 privind veteranii

de război precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război.

Prin O.U.G. nr.12/2004 în Legea nr.44/1994 a fost introdus art.14 1 prin

care s-a stabilit că renta lunară prevăzută la art. 13 şi 14 se calculează , după caz, în

funcţie de nivelul soldei de grad şi al soldei de funcţie la minim ale unui

sublocotenent din cadrul M.Ap.N.

Prin adoptarea acestei ordonanţe, legiuitorul a înlăturat diferenţierile

apărute ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr.2/2004 pentru completarea Legii

nr.138/1999 prin care s-a modificat valoarea de referinţă sectorială începând cu

1 martie 2004 pentru personalul militar din M.Ap.N.. S-a eliminat astfel, posibilitatea

ca veteranii de război decoraţi cu aceleaşi ordine sau medalii, dar aflaţi în plată la

case de pensii diferite, să primească renta lunară în cuantumuri diferite, astfel că baza

de calcul a rentei a devenit identică pentru toţi veteranii de război.

Rezultă din cele de mai sus că, urmare intrării în vigoare a acestei

Ordonanţe condiţiile de acordare a rentei lunare stabilite conform art.13 şi 14 din

Legea nr. 44/1994 nu au fost modificate.

În speţă, aceasta înseamnă că în ceea ce o priveşte pe reclamantă renta se

calculează prin raportarea în condiţiile art.11 alin.2 şi 13 la solda de grad a unui

sublocotenent M.Ap.N. astfel cum s-a stabilit prin art.141, motiv pentru care în

temeiul art. 312 Cod pr. civilă, Curtea admiţând recursul, a modificat în parte sentinţa

şi a dispus recalcularea rentei conform dispoziţiilor legale sus-menţionate.









3. Renunţare la drept. Conţinutul şi cerinţele impuse de art.247 Cod pr.civilă





Dreptul subiectiv la care partea renunţă trebuie să fie dintre cele de

care se poate dispune. Renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii este un

element component al principiului disponibilităţii reprezentând facultatea procesuală

prevăzută de lege în favoarea reclamantului în virtutea căreia acesta poate curma

litigiul prin renunţarea la însuşi dreptul material al procesului.

legea obligă instanţa să respecte dreptul de dispoziţie al părţilor dar îi conferă

totodată prerogativa de a controla felul în care acestea înţeleg să-l exercite.



(Decizia 74 din data de 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti –

Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale)



Prin sentinţa civilă nr.1179 din 2 iulie 2008 a Tribunalului ……….

s-a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului privind judecarea

contestaţiei la executarea silită ce face obiectul dosarului de executare nr.89/2008 şi

s-a disjuns capătul de cerere privind contestaţia la titlu, formându-se dosarul civil

nr.4294/120/2008 în care contestatorul T. G. a formulat în contradictoriu cu intimata

SC „B” SA B……., contestaţie împotriva titlului executoriu reprezentat de sentinţa

civilă nr.289 pronunţată la 1 martie 2006 de acelaşi tribunal.

Acestei cauze disjunse i s-a stabilit termen de judecată la data de

2 septembrie 2008 pentru când ambele părţi au fost legal citate iar contestatorul a

formulat şi depus precizări prin care s-a declarat de acord cu suspendarea judecăţii

contestaţiei sale până la soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr.

1179 din 2 iulie 2008 a Tribunalului …………dar condiţionat de suspendarea

executării silite însăşi cerute de intimata SC „B” SA B……şi care face obiectul

dosarului de executare nr.89/2008 al executorului judecătoresc.

Prima instanţă a dispus prin încheierea pronunţată la singurul termen de

judecată din 2 septembrie 2008, suspendarea judecăţii până la soluţionarea recursului

declarat împotriva sentinţei civile nr. 1179 din 2 iulie 2008 (fila 16) apreciind că

dezlegarea pricinii este condiţionată de dreptul ce face obiectul judecăţii cauzei aflate

în calea de atac, în temeiul art.244 alin.1 cod pr.civ.

Prin aceeaşi încheiere tribunalul a respins cererea formulată de

contestator referitoare la suspendarea executării silite înseşi, motivând că în

conformitate cu art.403(1) cod pr.civ. până la soluţionarea contestaţiei la executare

sau a altei cereri privind executarea silită, instanţa competentă poate suspenda

executarea dacă se depune cauţiunea în cuantumul fixat de instanţă, competenţa

materială revenind instanţei de executare, adică Judecătoriei ………………unde s-a

declinat contestaţia la executare a aceluiaşi contestator iar nu instanţei chemate să

soluţioneze contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului

executoriu.

Împotriva acestei încheieri a tribunalului, contestatorul a exercitat recurs,

în termen legal criticând soluţia de respingere a cererii de suspendare a executării

silite ca fiind nelegală şi netemeinică.

Sub un prim aspect recurentul-contestator a susţinut că hotărârea este

dată cu încălcarea legii, fiindcă prima instanţă a interpretat greşit actul juridic dedus

judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, deşi prin precizările depuse pentru termenul de judecată din 2

septembrie 2008 contestatorul a cerut suspendarea judecăţii condiţionată şi de

suspendarea executării silite, în caz contrar opunându-se măsurii de suspendare şi

solicitând continuarea judecăţii, instanţa de fond a suspendat doar judecata fără a

expune această măsură prin dispozitiv.

În plus, prin încheierea respectivă tribunalul a disjuns capătul de cerere

privind contestaţia la titlu şi a format dosarul de faţă-nr. 4294/120/2008 - înainte ca

sentinţa prin care a stabilit declinarea de competenţă şi respectiv disjungerea să fi

devenit irevocabilă.

Procedând în acest mod, tribunalul a greşit fiindcă art.403 cod pr.civ.

permite suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei fără a distinge

după cum este vorba de contestaţie la executare sau la titlu astfel că trebuia să se

pronunţe asupra cererii sale iar nu să considere că numai judecătoria în favoarea

căreia s-a declinat competenţa materială de judecată a contestaţiei la executare ar

avea competenţa de a dispune şi eventuala suspendare.

Recurentul contestator a arătat că în privinţa litigiilor de muncă, legea

care guvernează materia este Legea nr.169/1999, context în raport de care instanţa

care a pronunţat hotărârea în primă instanţă, adică tribunalul este cea care trebuie să

soluţioneze şi contestaţia la executare şi cererea de suspendare a executării silite până

la judecarea recursului împotriva sentinţei civile nr.1179/2 iulie 2008.

Pentru aceste motive, recurentul-contestator a cerut admiterea recursului,

modificarea încheierii recurate în parte în sensul suspendării şi a executării silite până

la judecarea recursului împotriva sentinţei civile nr.1179/2 iulie 2008.

Intimata SC „B” SA ………., fiind legal citată în instanţa de recurs, a

formulat şi depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat

şi obligarea recurentului-contestator la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-contestator a depus la dosar pentru termenul de judecată de

la 21 ianuarie 2009 o cerere prin care a solicitat expres renunţarea la drept, evocând

dispoziţiile art.247 cod pr.civ.

În susţinerea acestei cereri, recurentul-contestator a reluat dispoziţiile

luate de prima instanţă şi a arătat că a exercitat recurs împotriva sentinţei civile nr.

1179/2 iulie 2008 a Tribunalului Dâmboviţa, acesta fiind soluţionat de Curtea de

Apel Ploieşti la data de 4 noiembrie 2008; că angajarea de către intimata SC „B” SA

a unui avocat ales după data de 4 noiembrie 2008, când a devenit evident că recursul

de faţă a devenit fără obiect, nu se mai justifica şi de aceea nu se impune obligarea sa

la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului ales cu rea

credinţă şi în scop şicanator de societatea intimată.

În aceste împrejurări, recurentul-contestator care nu a mai susţinut

criticile aduse împotriva încheierii recurate, a cerut exclusiv şi prin concluziile orale

din şedinţa dezbaterilor să se constate că “ renunţă la dreptul pretins solicitat respins

prin încheierea din 2 septembrie 2008 a Tribunalului……….” urmând a se anula

hotărârea menţionată fără obligarea sa la eventuale cheltuieli de judecată în recurs.

Curtea, examinând cererea de renunţare la drept prin prisma dispoziţiilor

art.247 cod pr.civ şi a concluziilor părţilor, reţine următoarele:

În conformitate cu art.247 cod pr.civ. în caz de renunţare la însuşi dreptul

pretins, instanţa dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond şi va hotărî asupra

cheltuielilor, renunţarea la drept putându-se face şi fără învoirea celeilalte părţi atât în

primă instanţă cât şi în apel, iar când renunţarea la drept se face în această din urmă

instanţă, hotărârea primei instanţe va fi anulată în totul sau în parte, în măsura

renunţării.

Sub un prim aspect, din prevederile procesuale sus-citate rezultă că

dreptul subiectiv la care partea renunţă trebuie să fie dintre cele de care se poate

dispune.

Renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii este un element

component al principiului disponibilităţii reprezentând facultatea procesuală

prevăzută de lege în favoarea reclamantului în virtutea căreia acesta poate curma

litigiul prin renunţarea la însuşi dreptul material al procesului.

Cu toate acestea, instanţa în faţa căreia se face renunţarea, are

îndreptăţirea să refuze să ia act de declaraţia părţii în cazul în care apare evident fie că

aceasta nu înţelege gravele consecinţe ce decurg pentru ea din actul renunţării fie că

dreptul la care renunţă nu este unul subiectiv, ca în cazul de faţă, adică partea nu

poate dispune de el.

Altfel spus, legea obligă instanţa să respecte dreptul de dispoziţie al

părţilor dar îi conferă totodată prerogativa de a controla felul în care acestea înţeleg

să-l exercite.

Curtea mai reţine că renunţarea la drept, înţeleasă ca act unilateral şi de

dispoziţie prin care reclamantul se desistă de la dreptul subiectiv material afirmat pe

calea acţiunii civile, se diferenţiază de renunţarea la judecată care presupune

desistarea de la un drept procesual recunoscut părţilor alături de altele care fac parte

din aceeaşi categorie precum: dreptul de a face cereri şi de a fi încunoştinţate despre

data şi locul desfăşurării procesului, dreptul de a se apăra, de a administra probe şi de

a invoca excepţii, de a exercita căile legale de atac ori de a cere punerea în executare

a hotărârilor judecătoreşti sau altor titluri executorii, etc.

Recurentul-contestator nu a exercitat prin cererea de suspendare a

executării silite întemeiată pe dispoziţiile art.403 Cod pr. civilă, corect aplicate de

tribunal, decât un drept procesual la care nu poate renunţa în condiţiile dispoziţiilor

legale sus-analizate.

Dreptul de a se adresa instanţei de judecată cu o cerere este consfinţit şi

garantat atât de legea fundamentală cât şi de art.6 prf.1 din Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului şi reprezintă o garanţie procesuală a echităţii procedurii judiciare,

niciunei persoane neputându-i fi interzis sau limitat decât în condiţii expres prevăzute

şi justificate legitim.

Drept urmare, Curtea nu a identificat, după ce a pus în discuţia părţilor

acest aspect, care este dreptul material subiectiv la care se referă art.247 cod pr.civ. la

care recurentul-contestator a declarat scris şi oral că renunţă.

În realitate, renunţarea ca expresie a manifestării neîngrădite de voinţă a

recurentului-contestator se referă la exerciţiul dreptului procesual de care a uzat prin

formularea cererii de suspendare a executării silite, soluţionate de instanţa fondului

prin încheierea recurată şi de care nu se poate lua act, nefiind întrunite cerinţele

art.247 cod pr.civ. Curtea examinând recursul în fondul său.









4. Modificarea deciziei de recalculare a pensiei. Procedură.



- Art.7 alin.3 şi 5 din OUG. nr. 4/2005



Pentru a obţine modificarea deciziei de recalculare a pensiei eliberată

conform art.7 alin.1 din OUG nr. 4/2005, pensionarul trebuie să depună la Casa

Judeţeană de Pensii, în temeiul art.7 alin.3 din acelaşi act normativ, o cerere şi

actele doveditoare, întocmite conform prevederilor legale, din care rezultă alte date

şi elemente decât cele utilizate la recalculare, referitoare la drepturi cu caracter

salarial care, conform Legii nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se

au în vedere la stabilirea punctajului mediu anual sau la stagii de cotizare realizate

până la data de 1.04.2001.

Numai după depunerea cererii însoţită de actele doveditoare la Casa

Judeţeană de Pensiei, aceasta urmează a se pronunţa cu privire la această cerere, în

termenul prevăzut la art.86 din Legea nr.19/2000, cu modificările şi completările

ulterioare, aşa cum se statuează în art.7 alin.5 din OUG nr.4/2005- o asemenea

procedură neputând fi înlocuită prin depunerea unor acte doveditoare eliberate de

angajator direct în faţa instanţei, decizia emisă ulterior putând fi contestată în

conformitate cu prevederile Legii nr.19/2000, cu modificările şi completările

ulterioare.



(Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări

Sociale, decizia nr.49 din 15 ianuarie 2009)

Prin sentinţa civilă nr. 2550/10.10.2008,Tribunalul Prahova a admis

acţiunea reclamantului BI şi a anulat decizia nr.176246/2008 emisă de pârâta CJP...

obligând pârâta să recalculeze pensia reclamantului având în vedere şi adeverinţa

nr.2545/22.08.2007 emisă de SC G. SA .

Prin acţiunea formulată reclamantul a solicitat ca prin sentinţa ce se va

pronunţa să se dispună readucerea în plată a punctelor de pensie acordate prin decizie

la data pensionării şi acordarea la aceste puncte a unui spor din plusul de puncte care

i-au fost luate pe anii 1992, 1993, 1994 şi să se menţină în calcul sporurile deja

recunoscute, cu aducerea în plată a sporurilor, conform adeverinţelor depuse la dosar.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost pensionat pentru stagiu

complet şi limită de vârstă la data de la data 1.01.1995 şi i s-a stabilit prin decizie un

punctaj de 1,16330 puncte reprezentând echivalentul contribuţiei sale la fondul de

pensii şi care au devenit proprietatea reclamantului.

S-a mai susţinut că în urma recalculării pensiei sale a rezultat un

punctaj mai mic decât cel iniţial, pârâta procedând în mod fraudulos la reducerea

punctajului, existând neconcordanţe între numărul total de puncte realizat în întreaga

perioadă de activitate prevăzut în desfăşurătorul pe ani şi în buletinul de calcul, iar

după data de 1.04.1992, nu a mai fost prevăzut sporul de vechime în muncă.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate, prima instanţă a admis

acţiunea în sensul celor sus-arătate, reţinând, în esenţă, că sporul de vechime ulterior

datei de 01.04.1992 se regăseşte în adeverinţa nr.2545/2008 emisă de SC ..., iar acest

spor nu a fost luat în considerare la calculul pensiei nefiind evidenţiat ca spor de

vechime în buletinul de calcul aflat la dosar. Susţinerea pârâtei potrivit căreia sporul

de vechime luat în calcul a fost cel înregistrat în carnetul de muncă nu a fost primită

pe motiv că la dosarul cauzei a fost depusă adeverinţă privind sporul de vechime,

spor de care pârâta urmează să ţină seama la stabilirea punctajelor anuale.

Împotriva acestei sentinţe pârâta CJP a declarat în termen legal recurs,

criticând-o ca nelegală, invocând disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă.

S-a susţinut că prin acţiunea adresată instanţei de fond, intimatul a

contestat decizia nr.176246/23.04.2008 emisă de recurentă, privind recalcularea

pensiei din sistemul public, iar prin soluţia pronunţată s-a admis în mod greşit

contestaţia, decizia fiind emisă în baza datelor din documentaţia aflată în păstrarea

CJP, la care s-a făcut referire.

S-a mai arătat că în mod corect prin decizia nr.176246/23.04.2008 nu a

fost luat în considerare sporul de vechime din adeverinţa menţionată ... , întrucât

intimatul nu a depus această adeverinţă la CJP, iar prima instanţă, interpretând în mod

greşit dispoziţiile legale, a considerat faptul că recurenta, din oficiu, trebuie să

valorifice adeverinţa nr.2545/22.08.2007 eliberată de SC ..., fără a se respecta

disp.art.7 alin.3 din OUG nr.4/2005.

Prin decizia civilă nr.49 din 15.01.2009, Curtea de Apel a admis recursul

şi a modificat în tot sentinţa respingând acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că prin

decizia nr.176246/23.04.2008 emisă de recurentă drepturile de pensie ale intimatului-

reclamant au fost recalculate în conformitate cu prevederile OUG nr.4/2005 aprobată

prin Legea nr.78/2005, coroborate cu prevederile HG nr.1550/2004 şi ale HG

nr.733/2005, stabilindu-se în urma recalculării pensiei un punctaj mediu anual de

0,93953 puncte cuvenit reclamantului şi întrucât pensia aferentă punctajului mediu

anual recalculat, era mai mică decât pensia aflată în plată, în conformitate cu

disp.art.6 alin.2 din OUG nr.4/2005, aceasta din urmă s-a menţinut până când pensia

rezultată prin înmulţirea punctajului mediu recalculat cu valoarea unui punct de

pensie va depăşi valoarea pensiei în plată.

S-a mai arătat că potrivit art.6 alin.2 din OUG nr.4/2005, în situaţia în

care cuantumul pensiei aferent noului punctaj determinat este mai mic decât cel

cuvenit sau aflat în plată, se menţine cuantumul cuvenit sau aflat în plată până la data

la care, prin aplicarea formulei de calcul prevăzută de Legea nr.19/2000, cu

modificările şi completările ulterioare, se va obţine un cuantum al pensiei mai mare

decât acesta, prevedere legală a cărei aplicare a fost făcută şi de către recurenta Casa

Judeţeană de Pensii Prahova.

Aşa fiind, s-a arătat că, de principiu, împrejurarea că anterior recalculării

drepturilor de pensie intimatul-reclamant avea un punctaj mai mare faţă de cel

determinat în urma recalculării, nu poate constitui un temei suficient de anulare a

deciziei nr.176246/23.04.2008 emisă de recurentă, câtă vreme aceasta a aplicat în

mod corect dispoziţia legală mai sus enunţată.

A mai reţinut instanţa că, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei

primei instanţe, singurul argument avut în vedere de instanţa de fond la pronunţarea

soluţiei, în sensul celor dispuse prin dispozitivul sentinţei, a fost acela că recurenta-

pârâtă nu a luat în considerare sporul de vechime al reclamantului ulterior datei de

1.04.1992, spor ce se regăseşte în adeverinţa nr.2545/22.08.2007 emisă de SC ...

pentru perioada aprilie 1992 – decembrie 1994, depusă la dosar, concluzionându-se

că se impune ca recalcularea pensiei să fie făcută având în vedere şi această

adeverinţă.

Or, a arătat Curtea, adeverinţa sus-menţionată nu a fost depusă de către

intimatul-reclamant la Casa Judeţeană de Pensii ..., aşa cum impun în mod imperativ

disp.art.7 alin.3 din OUG nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public,

provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, însuşi intimatul arătând în

cuprinsul acţiunii introductive că va depune în timp util la casa de pensii originalul

adeverinţelor, ceea ce nu s-a întâmplat cu adeverinţa respectivă, ce a fost depusă în

copie la dosarul de fond.

În conformitate cu disp.art.7 alin.3 din OUG nr.4/2005, decizia de

recalculare prevăzută la alin.1 poate fi modificată la cerere, în baza actelor

doveditoare prezentate de pensionar, întocmite conform prevederilor legale, din care

rezultă alte date şi elemente decât cele utilizate la recalculare, referitoare la drepturi

cu caracter salarial care, conform Legii nr.19/2000, cu modificările şi completările

ulterioare, se au în vedere la stabilirea punctajului mediu anual sau la stagii de

cotizare realizate până la data de 1.04.2001.

Aşadar, numai după depunerea cererii însoţită de adeverinţa respectivă

la Casa Judeţeană de Pensii ... recurenta urmează a se pronunţa cu privire la această

cerere, în termenul prevăzut la art.86 din Legea nr.19/2000, cu modificările şi

completările ulterioare, aşa cum se statuează în art.7 alin.5 din OUG nr.4/2005- o

asemenea procedură neputând fi înlocuită prin depunerea unor acte doveditoare

eliberate de angajator direct în faţa instanţei, decizia emisă ulterior putând fi

contestată în conformitate cu prevederile Legii nr.19/2000, cu modificările şi

completările ulterioare.

În consecinţă, adeverinţa nr.2545/22.08.2007 emisă de SC ..., în

considerarea căreia intimatul-reclamant nu a formulat o cerere la Casa Judeţeană de

Pensii ... conform art.7 alin.3 din OUG nr.4/2005, nu putea justifica anularea deciziei

nr.176246/23.04.2008 emisă în mod corect de recurenta-pârâtă, cu luarea în

considerare a datelor avute la dispoziţie din documentaţia de pensionare aflată în

păstrarea Casei Judeţene de Pensii.

În ceea ce priveşte pretinsele neconcordanţe din cuprinsul buletinului

de calcul şi al desfăşurătorului pe ani, care însoţesc decizia nr.176246/23.04.2008

emisă de recurentă, susţinute de intimat la instanţa de fond, s-a reţinut că această

susţinere este neîntemeiată întrucât numărul total de puncte realizate de intimat în

întreaga perioadă de activitate, rezultând din fişa BC 3 , de 25,16490 corespunde cu

cele menţionate în buletinul de calcul la punctele a şi d (24,04136 plus 1,12354,

reieşind în total 25,16490), la care s-a adăugat numărul de puncte în funcţie de

contribuţia la pensia suplimentară, calculate la 3,02100, rezultând un total de puncte

de 28,18591, pentru care punctajul mediu anual a fost determinat în mod corect la

0,93953, prin împărţirea numărului total de puncte realizat în perioada de cotizare la

numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare, în conformitate cu art.77

alin.1 din Legea nr.19/2000.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în baza art.312 alin.1 Cod

pr.civilă, a admis recursul, constatând că în cauză este incident motivul de modificare

a sentinţei prev.de art.304 pct.9 Cod pr.civilă şi potrivit art.312 alin.2 şi 3 Cod

pr.civilă a modificat în tot sentinţa respingând acţiunea ca neîntemeiată.









5. Asigurări sociale. Pensie pentru limită de vârstă. Bază de calcul.

Neincludere salariu personal deţinut anterior datei de 1 aprilie 2001





- Art.95 din legea nr.19/2001

- O.U.G. nr.4/2005





Salariul personal primit în perioada existenţei în vigoare a Legii

nr.3/1977 de către beneficiarul pensiei pentru limită de vârstă, nu poate face parte

din baza de calcul pentru stabilirea punctajului mediu anual prevăzut de Legea

nr.19/2000, întrucât are natura juridică a unei prime şi nu face parte din sporurile

prevăzute de O.U.G. nr.4/2005 pentru a fi valorificate la recalcularea pensiilor.





Decizia nr.100 din 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti



Contestatorul a solicitat recalcularea pensiei pentru limită de vârstă ce

i-a fost anterior acordată, prin includerea în baza de calcul pentru stabilirea

punctajului mediu anual şi salariilor personale primite anterior conform adeverinţei

nr.3618/2006 pentru perioada 1 septembrie 1966 – 1 octombrie 1969, drepturi care i-

au fost recunoscute şi au fost încălcate dispoziţiile O.U.G. nr.4/2005.

După formularea întâmpinării de către intimata Casa judeţeană de pensii

Prahova şi administrarea probelor cu înscrisuri, Tribunalul Prahova, prin sentinţa

civilă nr.2676 din 24 octombrie 2008, a admis contestaţia, a anulat ultima decizie de

recalculare a pensiei nr.107899/16 aprilie 2008 emisă de intimată- pe care a obligat-o

la recalcularea pensiei şi emiterea unei noi decizii de pensionare luându-se în

considerare şi salariile personale menţionate în adeverinţa nr.3618/11 iulie 2006,

invocată de contestator.

Recursul declarat de intimata Casa judeţeană de pensii Prahova a fost

admis şi prin decizia nr.100 din 21 ianuarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel

Ploieşti, a modificat în tot sentinţa şi pe fond a respins contestaţia ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut în esenţă că

sumele de bani primite de contestator în perioada 1 septembrie 1966-1 octombrie

1969 cu titlu de salariu personal, având natura juridică a unor premii în sensul

dispoziţiilor HCM nr.1063/1955, ale Ordinului Ministerului Transporturilor şi

Telecomunicaţiilor nr.350/30 aprilie 1960 şi HG nr.191/12 aprilie 1963- nu se

încadrează între categoriile de sporuri permanente menţionate în punctul VI al

O.U.G. nr.4/2005, care să justifice recalcularea pensiei, prin includerea în baza de

calcul pentru stabilirea punctajului mediu anual al pensiei şi acestor salarii personale.







6. Cerere de recalculare pensie. Stabilirea cadrului juridic

în care aceasta se încadrează. Procedura specială instituită în materie

de Legea nr.19/2000 modificată şi completată şi

Normele Metodologice de Aplicare a acesteia.



- art.87 din Legea nr.19/2000 modificată şi completată

- art. 19 din H.G.R. nr.1550/2004



Cererile de chemare în judecată a Casei Judeţene de Pensii privind

recalcularea pensiei pot fi introduse numai cu respectarea procedurii speciale

instituită în materie de Legea nr.19/2000 modificată şi completată şi Normele

Metodologice de Aplicare a acesteia. Nerespectarea acestei proceduri atrage

respingerea acţiunii ca inadmisibilă, apărare care a fost invocată de C.J.P. prin

întâmpinare, dar care nu a fost examinată de instanţa de fond.



(Decizia 395 din data de 25 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti –

Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale)





Iniţial, la data de 4 ianuarie 2007, reclamantul O.C. a chemat în judecată

pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii……………., pentru a fi obligată la recalcularea

pensiei sale în funcţie de vechimea reală şi contribuţia la fondul de pensii.

Cererea a fost înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa.

După administrarea probelor cu înscrisuri şi expertiză, prin sentinţa

civilă nr.582 din 8 iunie 2007, prima instanţă a admis acţiunea reclamantului şi a

obligat pârâta la plata sumei de 157 lei reprezentând diferenţă de pensie pentru ultimii

3 ani şi la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe ambele părţi au exercitat recursuri, iar prin

decizia civilă nr.950/12 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploieşti acestea au fost

admise, a fost casată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la prima instanţă cu

îndrumarea refacerii raportului de expertiză pentru a se verifica dacă la stabilirea

diferenţei de primit de 157 lei, s-au avut în vedere majorările succesive ale punctului

de pensie şi dacă s-a dedus CAS-ul şi cota de impozit din suma cuvenită

reclamantului.

Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Dâmboviţa părţile au fost legal

citate şi s-a dispus efectuarea expertizei pentru verificarea aspectelor vizate prin

decizia de casare a instanţei de control judiciar.

Expertiza a fost efectuată de expert C.N.

La termenul de judecată din 14 mai 2008, reclamantul a precizat cererea

introductivă în sensul că solicită restituirea diferenţelor băneşti începând cu anul 2004

la zi, ceea ce a impus efectuarea unei noi expertize contabile de către expertul M.N.

Prin sentinţa civilă nr.1967 pronunţată la data de 26 noiembrie 2008,

Tribunalul Dâmboviţa a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut din analiza actelor şi

lucrărilor dosarului că recalcularea pensiei reclamantului s-a făcut iniţial eronat,

pentru perioada decembrie 2005 - februarie 2007, fără ca pârâtă să ia în calcul

majorarea punctului de pensie şi fără să stabilească corect perioada de plată.

A mai reţinut instanţa fondului că potrivit dispoziţiilor art.69 din Legea

nr.571/2003 suma de 157 lei a fost stabilită la un nivel de pensie ce nu depăşea 900

lei şi care nu impunea cota de impozitare şi plata contribuţiei CAS.

Ulterior, pârâta a îndreptat aceste erori, emiţând deciziile din 4 ianuarie

2007 şi respectiv 22 februarie 2007, iar pentru drepturile din pensie aferente perioadei

decembrie 2005 - februarie 2007 diferenţa rezultată de 119 lei a fost achitată

reclamantului în luna martie 2007, aşa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză

M.N.

În aceste condiţii, pârâta a recalculat şi plătit reclamantului diferenţele

de pensie, astfel că acţiunea acestuia a fost găsită neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs reclamantul

criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

A susţinut recurentul că expertizele efectuate în cauză sunt

“improvizaţii” în condiţiile în care de la dosarul său de pensie care este incomplet,

lipseşte buletinul de calcul, aşa încât experţii nu au putut verifica în concret cum a

fost actualizată pensia sa.

În pus, recurentul a criticat şi faptul că prima instanţă nu a ţinut seamă de

înscrisurile de la dosar şi a pronunţat o soluţie greşită argumentând că prin cele două

decizii emise în timpul procesului, s-ar fi corectat erorile anterioare, deşi expertul a

calculat suma totală de 9,96 lei de care a fost păgubit dar pe care a considerat-o

nesemnificativă.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea

sentinţei în sensul admiterii acţiunii şi obligarea pârâtei la plata sumei de 99.600 lei şi

cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant a formulat şi depus concluzii scrise.

Examinând soluţia prin prisma actelor şi lucrărilor de la dosar, a

criticilor formulate de recurent, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză,

dar şi sub toate aspectele conform art.3041 Cod.pr.civilă, Curtea constată că nu este

afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:

Verificând acţiunea iniţială a reclamantului O.C. introdusă la instanţa de

fond la data de 4 ianuarie 2007 şi aflată la fila 2 din dosarul de fond, Curtea a

constatat, sub un prim aspect că aceasta nu îndeplinea minimele cerinţe pentru legala

învestire a instanţei, fiindcă nu se indică dacă se contestă şi pentru ce motive, vreo

decizie a Casei Judeţene de Pensii……., reclamantul susţinând că în dosarul său de

pensie „sunt greşeli vizibile care îi afectează valoarea pensiei”.

Chiar dacă reclamantul a completat la 5 ianuarie 2007 cererea iniţială

solicitarea sa de “recalculare a pensiei în funcţie de vechimea reală şi contribuţia

bănească la fondul de pensii precum şi plata retroactivă a drepturilor băneşti” nu

permitea stabilirea naturii juridice a acţiunii, fiindcă potrivit dispoziţiilor Legii

nr.19/2000 modificată şi completată şi a Normelor Metodologice de aplicare,

pensionarul poate solicita recalcularea pensiei pentru limită de vârstă şi munca

depusă exclusiv în situaţia în care prezintă acte doveditoare din care rezultă stagii

suplimentare, salarii sau sporuri de natură a conduce la reevaluarea punctajului mediu

anual.

În realitate, reclamantul nu a învestit instanţa cu asemenea cerere,

fiindcă nici nu a susţinut şi nici nu a dovedit că s-ar afla în posesia unor acte

doveditoare care să-l îndreptăţească a sesiza instanţa cu o cerere întemeiată pe

prevederile art.19 din HGR.nr.1550/2004.

Pe de altă parte, orice pensionar beneficiar al pensiei pentru munca

depusă şi limită de vârstă are posibilitatea legală, stabilită prin art.87 di Legea

pensiilor, de a contesta în termen de 45 zile de la comunicare, fiecare din deciziile

emise de Casa Judeţeană de Pensii, or reclamantul, la depunerea acţiunii-completate,

a anexat copiile deciziilor emise între anii 2003, 2004, 2005 şi 2006 dar pe care nu le-

a contestat în termen legal.

În plus, conform art.88 din legea pensiilor, decizia casei teritoriale de

pensii, necontestată în termenul legal, este definitivă, astfel că deciziile emise pentru

reclamant între anii 2003-2006 fiind definitive, nu mai puteau fi legal atacate prin

acţiunea formulată de acesta, fără a încălca principiul securităţii raporturilor juridice

stabilite deja între părţi.

La data de 4 ianuarie 2007, pârâta Casa Judeţeană de Pensii

…………emis o nouă decizie, astfel că reclamantul şi-a completat din nou acţiunea

precizând că înţelege să o conteste alături de deciziile emise între anii 2004-2006 şi

să solicite verificarea corectitudinii datelor din dosarul său de pensie începând cu

anul 1999.

Cu toate acestea, reclamantul a revenit ulterior şi a precizat printr-o

cerere scrisă aflată la dosarul de fond că nu contestă decizia de recalculare din 4

ianuarie 2007, astfel că în cauză nu erau incidente nici dispoziţiile art.87 din legea

pensiilor, astfel cum au fost expuse mai sus.

În atare circumstanţe de fapt, ceea ce reclamantul a sesizat direct atât

instanţei, prin acţiunea sa completată şi precizată dar şi experţilor cauzei cât şi

instanţei de control judiciar prin recursul de faţă, a fost clarificarea modului de

reactualizare a pensiei sale, începând cu data ieşirii la pensie - 1 noiembrie 1999,

pornind de la cuantumul pensiei iniţiale.

Această cerere a cărei natură juridică nu a fost lămurită de instanţa de

fond, cu toate că pârâta a opus o atare apărare prin întâmpinare, apare ca inadmisibilă

în condiţiile în care procedurile legale speciale de contestare sau de recalculare a

pensiei, stabilesc cerinţele şi termenele în care pensionarul se poate adresa

instanţelor de judecată, numai după prealabila parcurgere a acestora, prin cereri

adresate în mod obligatoriu casei teritoriale de pensii, aceasta având obligaţia

soluţionării lor şi comunicării fie a unei noi decizii, fie a unui răspuns de refuz

motivat şi care pot fi contestate la instanţele de judecată, astfel cum impun

dispoziţiile arătate în cele ce preced.

În lipsa recursului pârâtei, Curtea nu va putea analiza legalitatea sesizării

instanţei de fond, urmând a exercita controlul sentinţei, exclusiv în raport de criticile

recurentului O.C. pe care le-a considerat neîntemeiate, respingând ca nefondat

recursul exercitat de acesta.









7. INAPLICABILITATEA DISPOZIŢIILOR ART. DIN CODUL

MUNCII ÎN CAZUL PREAVIZULUI







Dispoziţia de preaviz nu poate face obiectul unei contestaţii separate aceleia ce

vizează decizia de concediere .



(decizia civilă nr. 81/21.01.2009-Curtea de Apel Ploieşti)







Contestatorul S. I. a formulat contestaţie în contradictoriu cu SC C.SA

împotriva preavizului de concediere prin care i se comunica preavizul de concediere,

urmând ca din data de 18.08.2008 să înceteze contractul de muncă în baza art. 58

coroborat cu art. 65 alin. 1 din Codul muncii.

Intimata a formulat întâmpinare , arătând că acţiunea este nefondată

întrucât dreptul de preaviz este prevăzut atât în Codul muncii cât şi în contractul

colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, cu termenul de preaviz de 20

de zile lucrătoare.

Prin sentinţa civilă nr.1704 din 23 octombrie 2008 Tribunalul

Dâmboviţa a respins acţiunea formulată de contestator.

Împotriva acesteia a declarat recurs contestatorul , precizând că,în

condiţiile în care prin contestaţia formulată a învederat că înţelege a contesta şi

decizia de concediere ce nu fusese emisă,ar fi fost justificată respingerea acestei

prematură.

Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul

declarat,constatând că preavizul ce face obiectul contestaţiei e un act de procedură

prevăzut atât de dispoziţiile art. 73 alin. 1 din Codul muncii şi de contractul colectiv

de muncă la nivel de unitate ,ce nu produce consecinţe juridice în ceea ce priveşte

executarea contractului individual de muncă, validitatea acestuia analizându-se în

raport cu condiţiile prevăzute de lege pentru emiterea lui, respectiv în raport cu

termenul de preaviz de 20 de zile.Dat fiind că recurentului- contestator i-a fost emis

preaviz cu 30 de zile înainte, în mod corect prima instanţă a constatat că nu este

niciun viciu în ceea ce priveşte emiterea lui, respingând acţiunea .









8. Indemnizaţii de concediere pentru salariaţii din SC Petrom SA.

Aplicabilitatea disp.art.50 din CCM şi pct.4 din Planul Social.







În ipoteza concedierilor colective a salariaţilor din SC Petrom SA

dispoziţiile pct.4 din Planul Social nu se completează cu cele ale art. 50 (1) din

CCM,aplicabil doar în cazul concedierilor individuale din motive ce nu ţin de

persoana salariatului.

(decizia nr.316/18.02.2009-Curtea de Apel Ploieşti)







Reclamantul P.G.G. a chemat in judecată pe pârâta SC P. SA Bucureşti,

solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligata pârâta la plata

sumei de câte 9619 lei net, reprezentând diferenţa dintre despăgubirile ce trebuiau

acordate cu ocazia concedierilor şi cele primite .

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost salariatul SC P.

începând cu anul 1990 până în anul 2006, iar prin decizia nr. 156 s-a dispus încetarea

CIM conform prevederilor CCM pe anul 2007, Planului Social şi celor din decizia de

concediere, urmând să primească o indemnizaţie de concediere echivalentă cu 15

salarii medii brute pe unitate, o indemnizaţie de preaviz peste 10 ani vechime şi

compensarea concediului de odihnă neefectuat în sumă de 32249 net RON, primind

25200 lei net.

SC P. SA Bucureşti a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată,

susţinând că prin amendamentul din 13.09.2006 s-a prevăzut expres că voinţa

părţilor a fost de a înlocui pachetul financiar din art.50 al.1 din CCM cu cel din

Planul Social pct.4.

Tribunalul Prahova prin sentinţa civilă nr. 2449 din 29 septembrie 2008

a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut

reclamantul a beneficiat de indemnizaţiile pretinse la data de 04.04.2007, nefiind

îndreptăţit şi la plata diferenţei de 7729 lei net, deoarece dispoziţiile Planului Social

reprezintă anexa la CCM, o reglementare legala favorabilă salariaţilor, înlocuind

dispoziţiile legale prev. de art.8 al.4 din legea 130/2006 potrivit cărora clauzele CCM

privind drepturile salariaţilor au caracter minimal.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul P.G.G.,

susţinând că din considerentele ei nu reiese care este motivul pentru care cererea sa a

fost apreciată ca neîntemeiată,reiterând cele consemnate în cererea de chemare în

judecată.

Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr.316/18.02.2009,a respins ca

nefondat recursul pe considerentul că din interpretarea disp. art. 50 din CCM reiese

fără putinţă de tăgadă că indemnizaţia minimă de concediere de care face vorbire

alin. 1 se plăteşte de către angajator la concedierea individuală pentru motive ce nu

ţin de persoana salariatului,pe când indemnizaţiile prevăzute la pct.4 din Planul

Social ,de care face vorbire alin. 4 din art.50 din CCM ,se achită angajaţilor în ipoteza

diferită a concedierilor colective, ipoteză reglementată de alin.2 şi următoarele din

acelaşi articol. În consecinţă,e evident că în ipoteza concedierilor colective disp. pct.4

din Planul Social nu se completează cu cele ale art. 50 (1) din CCM.

.









9. Imposibilitatea de a primi două tipuri de plăţi compensatorii la data

disponibilizării





- art.50 (1) din CCM 2005,2006,2007,2008- Petrom SA

- planul social





La data disponibilizării pentru motive neimputabile, salariaţii primesc

plăţi compensatorii constând în 15 salarii medii nete pe unitate stabilite prin Planul

social negociat între unitate şi sindicat.

Salariaţii nu pot primi două tipuri de plăţi compensatorii, respectiv

plata compensatorie prevăzută în Planul social şi indemnizaţia minimă de concediere

prevăzută de art.50 din CCM 2005, întrucât prevederile din Planul social sunt mai

favorabile şi au luat locul dispoziţiilor art.50 din CCM care au valoare de principiu.





(Curtea de Apel Ploieşti-Secţia Conflite de Muncă şi Asigurări Sociale - decizia

civilă nr.149/27.01.2009)







Prin cererea înregistrată sub nr.5320/105/2008 pe rolul Tribunalului

Prahova, reclamanţii P.V, G. D, C.M.E, C. V., N.E.S., B.G., F.V., S.I., N.A.R. şi

L.D., au solicitat instanţei, în contradictoriu cu S.C. ...., ca, prin hotărârea ce sa va

pronunţa, pârâta să fie obligată la plata indemnizaţiei minime de concediere, a unei

despăgubiri – reprezentând beneficiul nerealizat în raport de rata inflaţiei, ca urmare a

faptului că suma datorată nu a fost plătită la timpul cuvenit – şi a daunelor morale.

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de

5.221 lei, cu titlu de indemnizaţie minimă de concediere, 554 lei, cu titlu de daune,

despăgubiri şi 1.000 euro, cu titlu de daune morale – pentru fiecare în parte.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata către P.V. a 5.221 lei cu

titlu de indemnizaţie minimă de concediere, 554 lei cu titlu de daune, despăgubiri şi

1000 euro cu titlu de daune moral, către G.D. 5221 lei cu titlu de indemnizaţie

minimă de concediere, 554 lei cu titlu de daune , despăgubiri, 1000 euro cu titlu de

daune morale, către fiecare dintre C. M.E., C. V., N.E.S., B.G., F.V., S. I. a sumei de

5221 lei cu titlu de indemnizaţie minimă de concediere, 554 lei cu titlu de daune,

despăgubiri şi 1000 euro cu titlu de daune morale, către N.A.R. – 3916 lei cu titlu de

indemnizaţie minimă de concediere, 293 lei cu titlu de daune, despăgubiri, 1000 euro

cu titlu de daune morale şi către L.D., a sumei de 2.612 lei cu titlu de indemnizaţie

minimă de concediere, 171 lei cu titlu de daune, despăgubiri şi 1.000 euro, cu titlu de

daune morale.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au fost salariaţi S.C....., cu

contract individual de muncă pe durată nedeterminată, drepturile lor izvorând din

calitatea de salariat – conform contractului individual de muncă şi contractului

colectiv de muncă, negociat de patronat cu F.S.L.I. P......

În ceea ce priveşte indemnizaţia minimă de concediere, reclamanţii au

arătat că, aşa cum se arată în art.50 (1) din CCM/2005 şi CCM/2006, salariaţii care

sunt indisponibilizaţi din motive care nu ţin de persoana salariatului, trebuie să

primească la disponibilizare drept compensaţie, plată, o indemnizaţie minimă de

concediere, în funcţie de vechimea în muncă în P...... S.A.

Au mai arătat reclamanţii că art.50 (1) a fost modificat prin CCM/2007,

în sensul reducerii numărului de salarii medii acordate în funcţie de vechime, iar prin

CCM/2008, în art.50 s-a introdus al.5, care prevede că „acordarea unui pachet

compensator conform Planului Social, exclude acordarea sumelor prevăzute la al.1

din prezentul articol”.

De asemenea, reclamanţii au mai susţinut că la data disponibilizării au

primit drepturile băneşti de natură salariale, cu excepţia compensaţiei, plata

indemnizaţiei minime de concediere (de 1,5 până la 4 salarii medii nete), plăţi care

trebuiau făcute până în anul 2008.

În ceea ce priveşte daunele morale, reclamanţii au susţinut că sumele

solicitate li se cuvin faţă de dispreţul cu care au fost trataţi de pârâtă, atât la momentul

disponibilizării, cât şi în prezent, acuzându-i că urmăresc o îmbogăţire fără justă

cauză.

Reclamanţii au precizat că se opun efectuării unei expertize contabile,

întrucât datorită numărului redus de experţi, realizarea unei astfel de lucrări durează

chiar şi şase luni de zile, considerent faţă de care indică în cuprinsul cererii de

chemare în judecată, detaliat pentru fiecare reclamant, modalitatea de calcul a

sumelor solicitate în petitul acţiunii.

În dovedirea acţiunii, reclamanţii au arătat că înţeleg să se folosească,

fără a fi obligaţi să facă aceasta, de proba cu acte şi au depus la dosarul cauzei, odată

cu acţiunea, copia carnetelor de muncă şi a deciziilor de disponibilizare – pentru

fiecare reclamant în parte, dispoziţiile P....... nr.313/25.01.2005 şi nr.713/15.05.2006,

comunicarea deciziei de disponibilizare colectivă, Planul Social, precum şi un raport

de expertiză judiciară salarizare efectuat într-o altă cauză.

Cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată în drept.

Legal citată, pârâta nu s-a prezentat în faţa instanţei şi nu a formulat

întâmpinare.

După administrarea probatoriilor, prin sentinţa civilă nr.2452 din

29.09.2008 pronunţată de Tribunalul Prahova, a respins ca neintemeiata acţiunea

formulată de reclamanţii P.V, G. D, C.M.E, C. V., N.E.S., B.G., F.V., S.I., N.A.R. şi

L. D., au solicitat instanţei, în contradictoriu cu S.C. ....,

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin

cererea de chemare în judecată reclamanţii, au chemat în judecată pe pârâta S.C. .....,

pentru ca prin hotararea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata unei sume

reprezentând indemnizaţia minimă de concediere conform art. 50 din CCM pe anii

2005-2006, plus despăgubiri reprezentând beneficiul nerealizat în raport de rata

inflaţiei ca urmare a faptului că sumele nu le-au fost achitate la termenul cuvenit şi

daune morale în cuantum de 1000 euro pentru fiecare reclamant.

In ceea ce priveşte sustinerea reclamanţilor în sensul că aceştia erau

îndreptăţiţi să primească atât indemnizaţia minimă de concediere prevăzută de art.50

din CCM pe anul 2005 indemnizaţia prevăzută de art.4 din Planul social, instanţa de

fond a apreciat că acestea nu pot fi acordate cumulativ deaorece, potrivit pct.1 din

Planul social, acesta constituie o anexă la contractul colectiv de muncă, din analiza

comparativă a dispoziţiilor art.50 alin.1 din CCM cu cele ale pct.4 Planul social

rezultând că FSLI P....... a negociat prin Planul social condiţii mult mai avantajoase

de concediere .

A mai reţinut instanţa de fond, că această concluzie reiese şi din

cuprinsul art.6 din decizia de încetare a raporturilor de muncă potrivit cărora

„valoarea netă a indemnizaţiei de concediere ce va fi acordată salariaţilor este

stabilită cu respectarea art.50 din contractul colectiv de muncă, completate cu

prevederile Planului social, ţinând cont de vechimea în P....... a salariatului”.

De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut, că în niciunul din

documentele depuse în prezenta cauză nu se face vorbire de plata cumulativă atât a

drepturilor prevăzute de art.50 din CCM cât şi a pachetului financiar prevăzut de pct.

4 din Planul social .

Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că, reclamanţii dacă ar fi fost

nemulţumiţi de cuantumul sumelor stabilite drept indemnizaţii de concediere potrivit

deciziilor de încetare a contractelor de muncă emise în anul 2006, aceştia ar fi avut

posibilitatea să le conteste în termen de 30 de zile de la comunicare la tribunalul în a

cărei circumscriptie îşi aveau domiciliul aşa cum prevede art.8 din respectivele

decizii.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanţii, criticând-o

pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Au arătat recurenţii-reclamanţi că în cauză a fost încălcat principiul

contradictorialităţii şi dreptul la apărare întrucât instanţa nu le-a comunicat

întâmpinarea şi actele anexă.

Au precizat recurenţii că prevederile art.1 şi 20 din Legea nr.130/1996

sunt de dispoziţie şi nu de recomandare, astfel încât greşit se susţine că planul social

întocmit de angajator cu prilejul unor concedieri colective, modifică şi chiar

înlocuieşte de drept din contractul colectiv de muncă.

Astfel, nu se poate susţine că planul social este o anexă a CCM şi că

înlocuieşte prevederile art.50 din CCM/2005.

Codul muncii obligă patronatul să întocmească un plan social pe care

să-l negocieze cu sindicatul privind protecţia socială a salariaţilor care se

concretizează în acordarea de plăţi compensatorii.

Susţin recurenţii că prin CCM 2005/2006 (art.50) se acordă în plus şi

indemnizaţii minime de concediere cu precizarea expresă că acestea se completează

cu prevederile planului social.

Concluzionând, recurenţii au precizat că, întrucât CCM şi Codul muncii

sunt acte juridic distincte, cu aplicabilitate separată, această situaţie presupune un

cumul de drepturi salarial, sens în care, au solicitat admiterea recursului, modificarea

în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Curtea, examinând soluţia prin prisma actelor şi lucrărilor de la dosar, a

criticilor formulate de recurenţi, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, a

constatat că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, aşa după cum se va

arăta în continuare:

Recurenţii-reclamanţi au fost disponibilizaţi în urma unei concedieri

colective, ocazie cu care au beneficiat, aşa cum recunosc aceştia prin motivele de

recurs, de plăţi compensatorii constând în 15 salarii medii nete pe unitate pentru

fiecare persoană.

Aceste plăţi au fost stabilite prin planul social negociat între unitate şi

sindicat în conformitate cu disp. art. 68 şi urm. Codul muncii şi care s-a constituit ca

o anexă la CCM.

Este adevărat că, la acea dată, respectiv luna noiembrie 2005, în CCM la

art.50 era prevăzut dreptul salariaţilor concediaţi din motive neimputabile la o

indemnizaţie minimă de concediere calculată în raport cu vechimea în muncă.

Referitor la această indemnizaţie în CCM pe anul 2007 s-a prevăzut că

aceasta se acordă numai în cazul concedierilor individuale, pentru ca în anul următor

să se stabilească şi faptul că nu este posibil cumulul între plăţile compensatorii şi

indemnizaţia minimă de concediere.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond reclamanţii nu puteau fi despăgubiţi

de două ori pentru acelaşi fapt, respectiv aceştia nu puteau primi două tipuri de plăţi

compensatorii la data disponibilizării, fiind evident faptul că dispoziţiile privind

plăţile compensatorii din planul social, mult mai favorabile recurenţilor, au luat locul

dispoziţiilor art.50 din CCM care aveau valoare de principiu şi se aplicau în toate

situaţiile în care contractul individual de muncă înceta din motive neimputabile

salariatului, indiferent că era vorba de o concediere individuală sau colectivă.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât planul social a fost

considerat de părţi ca având valoare de act adiţional la contractul colectiv de muncă.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile privind încălcările principiului

contradictorialităţii şi a respectării dreptului la apărare, în cauză pârâta nedepunând

întâmpinare şi nici înscrisuri aşa cum s-a menţionat.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că recursul este nefondat şi

în conformitate cu disp.art.312 Cod procedură civilă l-a respins.

10. DREPTURILE VETERANILOR DE RĂZBOI CĂRORA

LE-A FOST CONFERITĂ MEDALIA CRUCEA COMEMORATIVĂ A

CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL





- art.13,14 din Legea nr.44/1994

- art.14 din Legea nr.303/2007

- art.III alin.1 din Legea nr.303/2007



Veteranii de război care nu sunt decoraţi cu ordine medalii sau cruci

derăzboi prevăzute la art.13 alin.1 lit.a) şi b) dar cărora le-a fost

conferităMedaliaCrucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial

beneficiază de o rentă lunară echivalentă cu 50% din solda de grad a unui

sublocotenent.



(Curtea de Apel Ploieşti-Secţia Conflite de Muncă şi Asigurări Sociale

- decizia civilă nr.381/24.02.2009)



Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr.

5316/105/2008, reclamantul G.I.P. a chemat în judecată pe pârâtul MIRA, pentru ca

prin hotararea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumelor

reprezentand c/valoarea rentei care i se cuvine începând cu data de 01.03.2004.

In motivarea acţiunii, acesta a arătat că este veteran de război şi

pensionar în baza deciziei nr.86765/16.08.1980, beneficiar al Decretului nr.

969/2002, posesor al mai multor medalii comemorative.

A mai arătat că începând cu data de 01.03.2004 pârâtul ar fi trebuit să-i

recalculeze renta lunară echivalentă cu nivelul soldei de funcţie, la minim, al unui

sublocotenent din cadrul MAN. în procentele legale însă nu i-a fost acordată până în

prezent decât renta în procent de 25%; deşi Legea nr.44/1994 (art.13 şi 14)

modificată prin O.U.G. nr.12/2004 precizează alte procente decât cele acordate.

In dovedirea acţiunii a anexat decizia nr.86765/16.08.1980 emisă de CJP

a M.I., legitimaţie de veteran de război B13 nr.190830, brevet de acordare a „Crucii

Comemorative” a celui de-al doilea război mondial, copie talon de pensie, etc.

Pârâtul MIRA prin Direcţia Generală Juridică a formulat întâmpinare

prin care a invocat excepţia dreptului la acţiune pentru perioada de 3 ani anterior

datei introducerii acţiunii, solicitând pentru această perioadă respingerea acţiunii ca

fiind prescrisă, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neântemeiată cu

motivarea că reclamantul beneficiază de dreptul de rentă în procent de 50% din solda

gradului militar de sublocotenent.

A mai precizat pârâtul, că existând diferenţieri între soldele aferente

gradului de sublocotenent MAN şi MIRA, prin O.U.G. nr. 12/2004 a fost modificată

Legea nr.44/1994 şi ca atare renta urmeză a fi egală sub acest aspect şi nu al

procentelor atribuite şi a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

După administrarea probatoriilor, prin sentinţa civilă nr.2624 din

10.10.2008 pronunţată de Tribunalul Prahova, s-a admis excepţia prescripţiei

dreptului la acţiune pentru perioada 01.03.2004-01.09.2005, s-a respins acţiunea

privind perioada menţionată ca fiind prescrisă, s-a admis în parte acţiunea formulată

de reclamantul G.I.P., în contradictoriu cu pârâtul MIRA, a fost obligat pârâtul să

recalculeze renta lunară cuvenită reclamantului în procent de 50% din nivelul soldei

de grad şi de funcţie ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că

reclamantul G.I.P., a chemat în judecată pe pârâtul MIRA. solicitând ca prin

hotârârea ce se va pronunta să se dispună obligarea pârâtului la plata contravalorii

rentei cuvenite începând cu 01.03.2004.

A mai reţinut instanţa de fond, că reclamantul având calitatea de veteran

de război şi posesor al medaliei Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război

mondial 1941-1945, primeşte atât indemnizaţia prevăzută la art.12 din Legea nr.

44/1994 cât şi dreptul de rentă stabilit prin O.U.G. nr.5/2000 ce modifică Legea nr.

44/1994.

Prin O.U.G. nr.12/2004 s-au modificat din nou dispoziţiile legale în

sensul că a fost egalizată baza de calcul a rentei întrucât existau deosebiri ale

cuantumului acestuia raportat la ministerul din cadrul căruia beneficiarul rentei a fost

pensionat.

Astfel prin O.U.G. nr.12/2004 s-a dispus ca renta lunară prevăzută la art.

13 şi 14 din Legea nr.44/1994 să se calculeze raportat la nivelul minim al soldei de

grad şi/sau al soldei de funcţie a unui sublocotenet din cadrul MA.

Astfel, reclamantul în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.44/1994 aşa

cum a fost modificată, beneficiază de recalcularea rentei raportat la solda unui

sublocotenent în funcţie din cadrul MA, iar procentul aplicat bază de calcul este de

50% din solda respectivă (şi nu 25% aşa cum i-a fost acordată reclamantului) întrucât

conform disp. art. 13 lit a şi b din Legea nr. 44/1994, veteranii de război cărora le-a

fost atribuită Medalia Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial

1941-1945 beneficiază de o rentă lunară echivalentă cu 50% din solda de grad a unui

sublocotenent, fiind modificat procentul aplicat, baza de calcul în sensul majorări

acestuia de la 25% la 50%.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât

prin întâmpinare, în conformitate cu disp. art. 1 din Decret nr. 167/1958, instanţa de

fond a constatat prescripţia dreptului la acţiune pentru perioada 01.03.2004-

01.09.2005 şi a respins acţiunea pentru această perioadă ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul G:I.P. şi pârâtul

MIRA.

Reclamantul a criticat sentinţa sub aspectul greşitei obligări a pârâtului

la plata rentei cuvenite numai pentru viitor.

Astfel, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei în

sensul obligării pârâtului la plata rentei lunare cuvenite de 50% din nivelul soldei de

grad şi de funcţie ale unui sublocotenent din cadrul MA precum şi la plata sumelor

rezultate din recalcularea rentei cuvenite începând cu data de 01.09.2005 şi până la zi.

Recurentul pârât a criticat sentinţa, în esenţă, sub apsectul greşitei

interpretări a textelor legale incidente în cauză, în sensul că acţiunea formulată este

neîntemeiată şi că, disp.art.14 din Legea nr.44/1994, modificat prin Legea

nr.303/2007 prevăd că, veteranii de război care nu sunt decoraţi cu ordine, medalii

sau cruci de război prevăzute de art.13 lit.a şi b dar cărora le-a fost conferită medalia

Crucea comemorativă a celui de-al doilea război mondial 1941-1945, beneficiază de

o rentă lunară echivalentă cu 50% din solda de grad a unui sublocotenent.

Pentru aceste considerente, s-a solicitat admiterea recursului,

modificarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii.

Curtea examininând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate, a

actelor şi lucrărilor dosarului precum şi în raport de dispoziţiile legale care au

incidenţă în soluţionarea cauzei, precum şi de disp. art.304 1 Cod procedură civilă, a

constatat că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Prima instanţă în mod corect a reţinut temeinicia pretenţiilor

reclamantului în sensul că acesta, fiind posesor al medaliei Crucea comemorativă a

celui de-al doilea război mondial 1941-1945, trebuia să beneficieze de dispoziţiile

Legii nr.44/1994 privind veteranii de război.

Însă, prima instanţă, s-a raportat în mod eronat la dispoziţiile OUG

nr.12/2004 privind cuantumul rentei cuvenită reclamantului.

A reţinut prima instanţă că renta lunară prevăzută la art.13 şi 14 din

Legea nr.44/1994 trebuie să se calculeze, conform acestor modificări, în raport de

nivelul minim al soldei de grad şi/sau al soldei de funcţie a unui sublocotenent din

cadrul M.A., şi este în procent de 50% din această soldă şi nu de 25% din soldă aşa

cum a apreciat pârâtul.

Într-adevăr, procentul care trebuie aplicat este cel de 50% aşa cum s-a

reţinut de către prima instanţă, însă acest procent se aplică la solda de grad a unui

sublocotenent, aşa cum prevăd dispoziţiile art.14 din Legea nr.303/13.11.2007 de

modificare şi completare a Legii nr.44/1994 privind veteranii de război, precum şi

unele drepturi ale invalizilor de război, conform cărora veteranii de război care nu

sunt decoraţi cu ordine, medalii sau cruci de război prevăzute la art.13 alin.1 lit a şi b,

dar cărora le-a fost conferită Medalia Crucea Comemorativă a celui de-al doilea

război mondial 1941-1945, beneficiază de o rentă lunară echivalentă cu 50% din

solda de grad a unui sublocotenent.

În ceea ce priveşte momentul la care se datorează aceste drepturi Curtea

a reţinut că în conformitate cu disp.art.III alin.1 prezenta lege intră în vigoare la 1

ianuarie 2008.

În raport de aceste dispoziţii legale, Curtea a constatat că sunt

întemeiate criticile formulate, sens în care a apreciat că recursurile sunt fondate,

urmând şi în conformitate cu disp. art.312 Cod procedură civilă le-a admis, a

modificat în parte sentinţa, în sensul că renta cuvenită reclamantului se va calcula în

procent de 50% numai în funcţie de solda de grad a unui sublocotenent din cadrul

Ministerului Apărării, la minim şi se va obliga recurentul-pârât să plătească

recurentului-reclamant această rentă începând cu data de 1 ianuarie 2008 şi până la

încetarea dreptului şi a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

Decizii Relevante

Trimestrul I 2009

Curtea de Apel Ploiesti

Sectia Civila si pentru Cauze cu

Minori si de Familie

1. Litigiu comercial soluţionat de o instanţă necompetentă. Consecinţe.







Art.2 alin.1 lit.a Cod pr.civilă

Litigiul având ca obiect pretenţii rezultate din folosinţa unui spaţiu comercial -

chirie, penalităţi, lipsă de folosinţă, contravaloarea utilităţilor – este cu certitudine

de natură comercială şi în raport de valoarea obiectului său, mai mare de 100.000

lei, competenţa de soluţionare a acestuia revine tribunalului, în primă instanţă,

conform art. 2 alin.1 lit.a Cod procedură civilă.

Nerespectarea dispoziţiilor privind soluţionarea cauzei de către secţia

comercială a tribunalului atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunţate în aceste

condiţii, întrucât ea a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă materială

absolută edictate de prevederile legale menţionate anterior.





Prin decizia civilă nr.62 din 26 ianuarie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a admis

recursurile declarate de A.G.I.R. şi S.C.T. SA împotriva deciziei civile nr.145 din 11

martie 2008 pronunţată de Tribunalul Prahova, a casat această decizie, precum şi

sentinţa civilă nr. 665/2003 a Tribunalului Bucureşti secţia a III-a, dispunând

trimiterea cauzei spre rejudecare ca instanţă de fond, competentă material,

Tribunalului Prahova , secţia Comercială şi de Contencios Administrativ pentru

următoarele considerente :

În speţă contractul de închiriere în care îşi au izvorul pretenţiile reclamantei, a

avut ca obiect un spaţiu ce a fost închiriat exclusiv pentru comercializarea produselor

nominalizate în cererea de închiriere ( prevedere expres menţionată în art. 4 al actului

menţionat - fila 7 dosar fond ), cu obligaţia pentru societatea comercială pârâtă ca “

activitatea de comerţ ce o va realiza în spaţiul închiriat să se realizeze cu respectarea

dispoziţiilor legale privind concurenţa neloială faţă de ceilalţi chiriaşi ai

reclamantei”(fila 8 dosar fond ).

Totodată, părţile au precizat în art. 2 al contractului că , pentru chiria convenită

consensual, chiriaşul ( pârâta-recurentă ) să plătească TVA.

Caracterul comercial al acestui contract a fost recunoscut de către ambele părţi;

pârâta care a susţinut constant acest aspect, invocând excepţia de necompetenţă

materială a instanţei de fond, atât în apel, cât şi în recurs în primul ciclu procesual, şi

respectiv reclamanta, care, în corespondenţa purtată cu societatea pârâtă, aflată la fila

14 dosar fond (adresa nr.716/17.07.2000 ) arată expres că “ închirierea spaţiilor în

discuţie s-a făcut în baza unui contract comercial, care în speţă reprezintă legea

părţilor“.

În considerarea celor ce preced, s-a apreciat de Curte că ne aflăm în prezenţa

unui contract de închiriere a unui spaţiu comercial, situaţie în care litigiul având ca

obiect pretenţii rezultate din folosinţa acestui spaţiu - chirie, penalităţi, lipsă de

folosinţă, contravaloarea utilităţilor – este cu certitudine de natură comercială şi în

raport de valoarea obiectului său, mai mare de 100.000 lei, competenţa lui de

soluţionare revine tribunalului, în primă instanţă, conform art. 2 al.1 lit.a Cod

procedură civilă.

S-a reţinut, sub acest aspect, că instanţele anterioare, apreciindu-se competente

material să soluţioneze cauza au încălcat, prin hotărârile pronunţate disp.art. 4 şi 56

Cod Comercial, considerând în mod nelegal, că, în speţă contractul de închiriere are

întotdeauna o natură exclusiv civilă, neavând în vedere că acest act a dobândit

caracterul unui act de comerţ întrucât a fost încheiat cu un comerciant – societate

pârâtă, vizează un spaţiu comercial definit ca atare în termeni expreşi în convenţia

părţilor şi se află în strânsă legătură cu comerţul pe care îl exercită recurenta-pârâtă.

Pentru toate aceste considerente, stabilind natura comercială a litigiului dedus

judecăţii, Curtea a constatat că hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi apel sunt

lovite de nulitate absolută, fiind date cu încălcarea normelor de competenţă materială

absolută edictate de disp.art. 2 al.1 lit.a cod procedură civilă.

În consecinţă, în baza disp.art. 312 al.1,2 şi 3 Cod procedură civilă raportat la

art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, art. 2 al.1 lit.a Cod procedură civilă coroborat cu

art. 4 şi art. 56 Cod comercial, s-au admis ambele recursuri şi, casând hotărârile

pronunţate de instanţele de fond şi apel (sentinţa civilă nr. 665/30.06.2003 a

Tribunalului Bucureşti Secţia a III-a civilă şi decizia nr. 145/11.03.2008 a

Tribunalului Prahova ), s-a trimis cauza Tribunalului Prahova – Secţia comercială şi

de Contencios Administrativ, instanţă competentă material să soluţioneze pe fond

cauza.







2. Nulitatea absolută a contractului de donaţie.

Lipsa intenţiei de a gratifica.





Art.966 Cod civil

Sancţiunea care intervine ca efect al inexistenţei actului de donaţie, deci a

însăşi intenţiei de a gratifica, este cea a nulităţii absolute, întrucât lipseşte un

element esenţial al actului juridic civil, iar lipsa scopului imediat absoarbe eroarea

asupra scopului mediat şi nicidecum nu se poate discuta despre o nulitate relativă,

astfel cum a pretins recurentul.



Prin decizia civilă nr. 157 din 23 februarie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a

respins ca nefondat recursul declarat de M.T.P. împotriva deciziei civile nr.448 din

3.11.2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în contradictoriu cu reclamanta

M.I.E., reţinând că sancţiunea care intervine ca efect al inexistenţei actului de

donaţie, deci a însăşi intenţiei de a gratifica, este cea a nulităţii absolute, întrucât

lipseşte un element esenţial al actului juridic civil, iar lipsa scopului imediat absoarbe

eroarea asupra scopului mediat şi nicidecum nu se poate discuta despre o nulitate

relativă, astfel cum a pretins recurentul.

S-a concluzionat sub acest aspect că ambele instanţe anterioare au analizat

acţiunea reclamantei din perspectiva disp.art. 966 Cod civil, text de lege potrivit

căruia „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea

nici un efect” şi această încadrare în drept a pretenţiilor reclamantei a fost corect

realizată, cu atât mai mult cu cât chiar aceasta a indicat disp.art. 966 Cod civil ca

temei de drept al acţiunii sale şi a invocat în fapt, pentru nulitatea absolută a

contractului de donaţie, lipsa intenţiei autorilor săi de a gratifica statul comunist.

Prin urmare, în acest context, s-a reţinut că nu se poate discuta despre o viciere

a consimţământului, sancţionată cu nulitate relativă, astfel cum a pretins recurentul,

întrucât procedându-se astfel s-ar produce nu numai o încălcare flagrantă a

principiului disponibilităţii, dar s-ar realiza şi o aplicare greşită a unor texte de lege

(art.955 Cod civil) la o situaţie de fapt ce îşi găseşte expresia juridică în disp.art. 966

Cod civil.

Totodată, s-a apreciat ca fiind nefondată şi critica prin care se contestă soluţia

pronunţată cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii

absolute a deciziei nr. 339/august 1969, întrucât chiar dacă acest act a respectat

condiţiile de formă impuse de legislaţia în vigoare la acel moment, astfel cum a

pretins recurentul, această împrejurare nu este de natură să înlăture sancţiunea

nulităţii absolute, atât timp cât prin acest act se acceptă donaţia autorilor reclamantei,

donaţie pentru care instanţa a constatat că este lipsită de cauză, neexistând intenţia

donatorilor de a gratifica statul român.

În considerarea celor menţionate în precedent, constatând că în cauză

recurentul nu a dovedit incidenţa cazurilor de modificare pe care şi-a întemeiat calea

de atac exercitată, Curtea, în temeiul disp.art. 312 alin.1 Cod pr.civilă, a respins

recursul ca nefondat.









3. Nulitate recurs. Neîncadrarea criticilor formulate în niciunul din

motivele prev. de art.304 Cod pr.civilă





Art.306 alin.3 Cod pr.civilă

Potrivit art.304 Cod pr.civilă, se poate cere modificarea sau casarea unei

hotărâri numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de punctele 1- 9 ale acestui

text de lege.

În situaţia în care nemulţumirile formulate de recurent nu fac posibilă

încadrarea lor în vreunul din cazurile prevăzute de art.304 Cod pr.civilă în actuala

reglementare, sancţiunea care intervine nu poate fi decât aceea a nulităţii recursului

potrivit art.306 alin.3 Cod pr.civilă.



Prin decizia civilă nr.187 din 2 martie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a constatat

nulitatea recursului declarat de reclamanta A.P.B. împotriva deciziei civile nr.700 din

15 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu intimata

S.C.S. pentru următoarele considerente :

În speţa dedusă judecăţii s-a reţinut că toate criticile formulate de către

recurentă vizează aspecte legate de interpretarea probelor administrate în dosarul de

fond, care nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, în condiţiile în care pct.11

al art. 304 Cod proc.civilă, singurul care permitea în recurs cenzurarea greşelilor

grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor a fost abrogat încă din anul

2000, prin art.I pct.112 din OUG nr. 138/2000.

Susţinând că instanţele de fond şi de apel nu au analizat corect probele

administrate cu înscrisuri, martori şi interogatoriul societăţii intimate, că nu au

coroborat aceste probe, deşi erau de natură să confirme susţinerile formulate prin

cererea de chemare în judecată, recurenta solicită practic instanţei de recurs

reanalizarea situaţiei de fapt în temeiul probatoriului deja administrat, ceea ce implică

un control de netemeinicie al hotărârii, excedând astfel limitelor impuse de art. 304

Cod proc.civilă.

În considerarea celor menţionate în precedent, apreciind că dezvoltarea

motivelor de recurs nu permite încadrarea în niciunul dintre cazurile de nelegalitate

reglementate de art. 304 Cod proc.civilă, Curtea, în temeiul disp.art.137 Cod

proc.civilă rap.la art. 306 Cod proc.civilă, a constatat nulitatea recursului.









4. Nemotivarea hotărârii. Sancţiune.



Codul de procedură civilă - art.261, 105 alin.2







Dispoziţiile art.261 pct.5 Cod pr.civilă, prevăd obligaţia instanţei de judecată

de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format

convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor,

nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin.2 Cod

pr.civilă. Fără arătarea motivelor nu se poate exercita controlul judiciar.





Prin decizia civilă nr.61/26.01.2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis

recursurile declarate de I.T., C.E. şi S.A. împotriva deciziei civile nr.89/3.03.2008 a

Tribunalului Dâmboviţa, pe care a casat-o, cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi

instanţe de apel, Tribunalului Dâmboviţa.

Dispoziţiile art.261 pct.5 Cod pr.civilă, prevăd obligaţia instanţei de judecată

de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format

convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor,

nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin.2 Cod

pr.civilă. Fără arătarea motivelor nu se poate exercita controlul judiciar.

Motivarea deciziei nu poate să fie implicită, ci trebuie să se refere la criticile în

concret formulate de apelant şi la argumentele de fapt şi de drept pentru care acestea

nu au putut fi primite.

Din lecturarea deciziei recurate, respectiv nr.89/3.03.2008, a Tribunalului

Dâmboviţa, se reţine lipsa oricăror considerente pentru care a fost respins ca nefondat

apelul pârâţilor E. P., C. E. şi S. M., precum şi cel de-al doilea motiv de apel al

pârâtului-reclamant I. T.

O astfel de hotărâre face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii

sale pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului

pricinii.

Faţă de toate aceste considerente, curtea, în temeiul art.312 alin.3 şi 5 Cod

pr.civilă raportat la art.304 pct.5 Cod pr.civilă, a admis ambele recursuri, a casat

decizia civilă nr.89/3.03.2008 a Tribunalului Dâmboviţa şi a trimis cauza spre

rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, Tribunalului Dâmboviţa.









5. Nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii

112/1995. Condiţii de aplicabilitate a principiului – error communis facit jus.

Revendicare imobiliară.





Cod civil – art.968, 480





Principiul error communis facit jus este recunoscut în doctrina juridică şi

aplicat în practica instanţelor judecătoreşti în acele situaţii excepţionale în care,

dacă nu s-ar recunoaşte efecte specifice anumitor raporturi juridice de fapt, s-ar

aduce o atingere gravă siguranţei şi stabilităţii circuitului civil.

În materia actelor juridice translative de proprietate încheiate între vii,

principiul este cunoscut şi sub denumirea de „ teoria validităţii actelor juridice

încheiate de subdobânditorul de bună-credinţă cu proprietarul aparent”.

Pentru a se reţine teoria validităţii actelor juridice încheiate de

subdobânditorul de bună-credinţă cu proporietarul aparent – error communis facit

jus, trebuie să fie îndeplinite trei condiţi :

1. buna-credinţă a cumpărătorilor,

2. eroarea comună în care s-au aflat cumpărătorii şi

3. eroarea invincibilă în care s-au aflat aceştia.





Prin decizia civilă nr.141/16.02.2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul

declarat de reclamanta A.R.R. împotriva deciziei civile nr.1620/7.12.2007 a

Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, pe care a modificat-o în tot şi în parte

sentinţa civilă nr.8536/11.10.2002 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în sensul că

a admis în tot acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-

cumpărare nr. X şi a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi

posesie apartamentul nr. Y, situat în Bucureşti, identificat în raportul de expertiză

constructor ing. Eduard Mihalache. S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, în

ceea ce priveşte constatarea nulităţii măsurii de trecere în proprietatea statului a

imobilului, respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active, a lipsei de interes

a reclamantei, precum şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.

În cadrul revendicării imobiliare se cercetează în primul rând valabilitatea

titlurilor de proprietate pe care le opun părţile litigante.

În cazul în speţă, titlul de proprietate al pârâţilor îl constituie contractul de

vânzare-cumpărare nr. X încheiat, în baza Legii 112/2995, cu Primăria sectorului 1

Bucureşti, prin mandatar S.C. Herăstrău Nord S.A, a cărui valabilitate trebuie

apreciată în raport de regulile de drept substanţial aplicabile situaţiei vânzării bunului

altuia şi de principiul de drept comun al validităţii aparenţei în drept – error

communis facit jus.

Principiul error communis facit jus este recunoscut în doctrina juridică şi

aplicat în practica instanţelor judecătoreşti în acele situaţii excepţionale în care, dacă

nu s-ar recunoaşte efecte specifice anumitor raporturi juridice de fapt, s-ar aduce o

atingere gravă siguranţei şi stabilităţii circuitului civil.

În materia actelor juridice translative de proprietate încheiate între vii,

principiul este cunoscut şi sub denumirea de „ teoria validităţii actelor juridice

încheiate de subdobânditorul de bună-credinţă cu proprietarul aparent”.

Pentru a se reţine teoria validităţii actelor juridice încheiate de subdobânditorul

de bună-credinţă cu proporietarul aparent – error communis facit jus, trebuie să fie

îndeplinite trei condiţi : 1. buna-credinţă a cumpărătorilor, 2. eroarea comună în care

s-au aflat cumpărătorii şi 3. eroarea invincibilă în care s-au aflat aceştia.

1.În ceea ce priveşte buna - credinţă a cumpărătorilor, Curtea reţine

următoarele :

Buna- credinţă a cumpărătorului constă în convingerea acestuia că a cumpărat

imobilul de la adevăratul proprietar, deşi, în realitate, acestuia îi lipsea această

calitate.

Buna- credinţă se apreciază în persoana cumpărătorului în mod concret, în

funcţie de aptitudinile acestuia şi de împrejurările în care s-a încheiat contractul, fiind

o noţiune cu vădit caracter subiectiv.

Potrivit art.1899 alin.2 Cod civil, buna-credinţă se presupune întotdeauna, iar

cel care invocă reaua-credinţă trebuie să o dovedească.

În speţă, curtea apreciază că prezumţia de bună-credinţă a cumpărătorilor a fost

înfrântă conform datelor concrete ce rezultă din probatoriu, după cum se va expune în

continuare.

Contractul de vânzare-cumpărare nr.x, a cărei nulitate se solicită, a fost

încheiat, în temeiul Legii 112/1995, la 1.11.1996, dată la care era deja înregistrată,

sub nr.846/5.02.1996, cererea autoarei reclamantei de restituire în natură şi a

imobilului în litigiu, adresată Comisiei de aplicare a menţionatei legi de pe lângă

Primăria Sectorului 1 Bucureşti ( fila 33 dosar fond).

În aceste condiţii, cu atât mai mult cu cât pârâta C. A. O. are studii juridice

(fiind de profesie avocat), nu se poate reţine buna-credinţă a cumpărătorilor.

2.Referitor la eroarea comună în care s-au aflat cumpărătorii, se impun

următoarele precizări:

Eroarea comună presupune un element obiectiv reprezentat de aparenţa creată

de titlul de proprietate prezentat şi un element subiectiv, psihologic, constând în

credinţa cumpărătorilor în aparenţa creată de titlul de proprietate coroborată cu

celelalte împrejurări de fapt ce întăresc această credinţă: publicitatea dreptului,

conduita proprietarului aparent faţă de bun, durata de timp în care proprietarul

aparent a stăpânit public anterior bunul, percepţia colectivităţii faţă de bunul sau

categoria din care face parte bunul deţinut de proprietarul aparent.

În speţă, Curtea apreciază că nu a existat o eroare comună a cumpărătorilor la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la calitatea de

proprietar a vânzătorului.

Astfel, trebuie reţinut că actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat în noiembrie

1996, iar până la acea dată chestiunea legalităţii titlului de proprietate al statului

asupra imobilelor preluate prin diverse acte normative în perioada 1945-1989 a fost

supusă unei dezbateri publice ample, fiind reflectată şi în jurisprudenţa instanţelor

judecătoreşti.

Prin urmare, nu se poate reţine că toţi sau aproape toţi chiriaşii, cu interese în

ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor în care locuiau

cu chirie, aveau încrederea că toate preluările de bunuri realizate în perioada

comunistă au fost legale.

3. În legătură cu eroarea invincibilă ( de neînlocuit), ce reprezintă cea de-a treia

condiţie necesară pentru a-şi găsi aplicabilitatea principiul error communis facit jus,

Curtea reţine următoarele :

Invincibilitatea erorii nu rezultă doar din caracterul comun al acesteia, fiindcă

altfel nu s-ar mai justifica existenţa acestei condiţii în plus. În aprecierea

invincibilităţii

trebuie cercetată cauza erorii şi de analizat dacă un om capabil, în condiţiile socio-

politice şi a realităţilor sociale existente la momentul încheierii contractului, putea

sau nu să descopere viciul titlului proprietarului aparent.

Cu alte cuvinte, invincibilitatea erorii trebuie apreciată în persoana

subdobânditorului de bună credinţă în mod abstract, prin raportare la o persoană

diligentă, spre deosebire de buna credinţă care se apreciază în mod concret, în raport

de circumstanţele personale ale individului.

Acest aspect se impune întrucât consecinţele admiterii teoriei validităţii

aparenţei în drept sunt deosebit de grave pentru adevăratul proprietar care, practic, se

va vedea privat de bunul său.

În acest sens, trebuie remarcat că admiterea instituţiei error communis facit jus

are drept consecinţă o ingerinţă în dreptul de proprietate al unei persoane, astfel că

admiterea efectului creator de drept al erorii comune şi invincibile trebuie să ţină

seama şi de criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene cu privire la

justificarea ingerinţei în dreptul fundamental de proprietate al unei persoane.

Pentru a se reţine caracterul invincibil al erorii, subdobânditorul trebuie să

întreprindă toate acţiunile şi formalităţile posibile apte de a confirma existenţa

dreptului autorului.

În lipsa acestor diligenţe, subdobânditorul nu poate datora situaţia sa erorii

invincibile, ci neglijenţei sale.

În speţă, instanţa apreciază că eroarea în care s-au aflat pârâţii cumpărători nu

poate avea un caracter invincibil.

Astfel, chiar dacă titlul asupra imobilului provenea de la stat, nu putea

reprezenta pentru pârâţii C. o garanţie suficientă că acesta este un adevărat proprietar,

ei trebuind să efectueze toate diligenţele posibile pentru a cerceta temeinicia aparenţei

titlului prezentat de vânzător, ceea ce nu s-a realizat.

În consecinţă, Curtea apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile

principiului error communis facit jus pentru ca pârâţii să se prevaleze de efectele

acestuia.

În raport de considerentele expuse, curtea, în temeiul art.968 Cod civil,

apreciază ca fiind nul, pentru cauză ilicită, contractul de vânzare-cumpărare nr.x,

ambele părţi contractante angajându-se într-o operaţiune speculativă.

În acest context, curtea constată întemeiată şi cererea în revendicare, dar nu

ca rezultat al comparării titlurilor , ci ca efect al nulităţii absolute a contractului de

vânzare- cumpărare (ce împiedică o astfel de comparare), reţinându-se calitatea de

adevărat proprietar al reclamantei, în baza titlului valabil opus de către aceasta.









6. Nesemnarea minutei de către unul dintre judecători. Sancţiunea

nulităţii hotărârii.





Cod pr.civilă – art.258 alin.1

Potrivit art.258 alin.1 Cod pr.civilă, după deliberare, se redactează în scris

dispozitivul hotărârii, care este denumit „minută”, ce se semnează, sub sancţiunea

nulităţii, de către judecători.





Prin decizia civilă nr.189/2.03.2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul

declarat de petenta B.M. împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale

pronunţată de Tribunalul Prahova la data de 17.12.2008, pe care a casat-o cu trimitere

spre rejudecare aceleiaşi instanţe - Tribunalului Prahova.

Potrivit art. 258 alin. 1 Cod pr.civilă, după deliberare, se redactează în scris

dispozitivul hotărârii, care este denumit „minută”, ce se semnează, sub sancţiunea

nulităţii, de către judecători.

Cerinţa semnării minutei este menită să garanteze neschimbarea hotărârii

pronunţate şi să ofere posibilitatea de a se verifica legalitatea completului de

judecată.

În speţă, minuta încheierii de îndreptare a erorii materiale vizând decizia civilă

nr. 626/19.11.2008 a Tribunalului Prahova a fost semnată numai de unul dintre

judecători, ceea ce atrage, conform dispoziţiilor legal anterior menţionate, nulitatea

hotărârii respective.

Nulitatea decurgând din nesemnarea minutei de către un judecător nu poate fi

acoperită prin semnarea ulterioară a minutei, deoarece nu se poate şti dacă

judecătorul respectiv a participat sau nu la deliberare.

7. STABILIREA PATERNITĂŢII DIN AFARA CĂSĂTORIEI



Potrivit art. 59 alin 1 din Codul familiei, acţiunea în stabilirea paternităţii din

afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele său de către mamă, chiar

dacă este minor, ori de reprezentantul lui legal.

Art.60 alin. 4 al aceluiaşi cod prevede că acţiunea aparţinând copilului nu se

prescrie în timpul vieţii acestuia.



Decizia nr. 7 din 30 ianuarie 2009

Dosar Nr. 1089/114/2008



Judecătoria Pătârlagele prin Sentinţa civilă nr.603/2007 a admis excepţia

prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de reprezentantul Parchetului de pe lângă

Judecătoria Pătârlagele şi a respins acţiunea formulată de reclamanta C. L., în

contradictoriu cu pârâtul D.A, întrucât a intervenit prescripţia dreptului la acţiunea în

stabilirea paternităţii.

Pentru a pronunţa această sentinţă,instanţa de fond a reţinut că susţinerea

reclamantei în sensul că pârâtul a acordat întreţinere minorului nu este confirmată cu

niciuna dintre probele administrate în cauză

În această situaţie, termenul de prescripţie a început să curgă de la data naşterii

copilului (22 februarie 2005) şi s-a împlinit la data de 22 februarie 2006, astfel că

acţiunea este formulată tardiv,după împlinirea termenului special de prescripţie a

dreptului la acţiune, de un an, prevăzut de art.60 alin.(1) din Codul familiei.

Prin decizia civilă nr. 311/2008, tribunalul a admis apelul declarat de apelanta

C.L., împotriva sentinţei civile nr.603/2007 pronunţată de Judecătoria Pătârlagele, a

schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis acţiunea civilă pentru stabilirea

paternităţii formulată de reclamanta C.L., în numele şi ca reprezentant legal al

copilului C.G.M., în contradictoriu cu pârâtul D.A.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor

art.59 alin.(1) din Codul familiei, acţiunea în stabilirea paternităţii din afara

căsătoriei aparţine copilului şi ea se porneşte în numele său,de către mamă chiar dacă

este minoră, ori de reprezentantul legal.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art.60 alin.(1) din Codul familiei, acţiunea în

stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de 1 an de la

naşterea copilului iar potrivit alin.(3) al aceluiaşi articol, în cazul în care mama a

convieţuit cu pretinsul tată, ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere,

termenul de 1 an curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii. Art.60 din Codul

familiei a fost completat, prin Legea nr.288/2007 pentru modificarea şi completarea

Legii nr.4/1953 (Codul familiei), introducându-se alineatul (4), în cadrul căruia se

menţionează expres că acţiunea în stabilirea paternităţii aparţinând copilului nu se

prescrie în timpul vieţii acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, în motivarea cererii, arătând

că în opinia sa, soluţia pronunţată de tribunal este nelegală pentru faptul că s-a dat în

urma aplicării greşite a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 60 din Codul Familiei,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2007.

Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul, iar conform prevederilor art. 304

rap.la art. 312 alin.1 Cod pr.civilă, a modificat în tot decizia tribunalului, a admis

excepţia de tardivitate, iar pe fond a respins acţiunea ca tardiv introdusă, reţinând că

în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 59 alin.1 coroborate cu prevederile

disp.art.60 alin.1 şi 60 alin.IV din Codul familiei întrucât mama a introdus acţiune de

stabilire a paternităţii – care aparţine copilului – situaţie în care cererea trebuia

promovată în termenul de un an, termen care curge din momentul naşterii, din

momentul încetării convieţuirii cu pretinsul tată, ori din momentul încetării

contribuţiei acestuia la întreţinerea copilului.

Mama copilului nu poate promova oricând o astfel de acţiune, acest drept

avându-l exclusiv copilul după împlinirea vârstei de 14 ani când dobândeşte

capacitatea procesuală activă, capacitatea de exerciţiu, aptitudinea de a-şi exercita

dreptul şi de a-şi asuma obligaţii prin acte juridice.

În opinia curţii, justa interpretare a art. II din Legea nr. 288/2007, aceasta

este, într-adevăr dispoziţiile legale aplicându-se şi în acţiunile privind copii născuţi

anterior intrării ei în vigoare, dar termenul de introducere a acestei cereri fiind de un

an când se introduce de mamă sau reprezentantul legal şi nu oricând atunci când se

formulează de către copilul care are 14 ani.

Revenind la speţă, intimata nu a reuşit în cele două cicluri procesuale să facă

dovezi prin probe concludente, pertinente cauzei nici că a întreţinut relaţii cu

recurentul, nici că acesta a prestat întreţinere copilului, dată de la care ar fi putut

curge termenul de un an, în situaţia în care intimata dovedea cu probe că recurentul a

contribuit la creşterea şi întreţinerea copilului, ca un adevărat tată.

Recapitulând, acţiunea a fost introdusă la 13 noiembrie 2006, cu mult după

22.02.2005 când s-a născut copilul, iar argumentul invocat de tribunal, art.8 din

Convenţia CEDO coroborat cu art.20 alin.(2) din Constituţie nu operează în speţă,

întrucât realitatea biologică a legăturilor dintre recurent şi copil nu s-a probat în faţa

niciunei instanţe.

Motivarea nelegală şi injustă a tribunalului nu-şi găseşte corespondent în

textul Legii nr. 288/2007, în sensul că acţiunea, chiar dacă repetăm, poate fi

introdusă oricând numai de copil, după ce împlineşte 14 ani şi nu de mamă, de

reprezentantul legal pentru care termenul de prescripţie este indiscutabil cel de un an

,aşa cum s-a explicat în precedent.









8. REÎNCREDINŢAREA MINORI



În cauzele cu minori prioritar este interesul superior al acestora, practica

naţională şi europeană fiind constantă în acest sens, dar în situaţia cererilor de

reîncredinţare a minorilor, conform art.44 Cod familie, instanţele vor aprecia în

funcţie de probele administrate, în ce măsură s-au schimbat condiţiile avute în

vedere la data încredinţării spre creştere şi educare a copiilor la data soluţionării

cauzelor deduse judecăţii.

Practica multor instanţe este de a audia în prezenţa psihologului şi a minorilor

care încă nu au împlinit vârsta de 10 ani, (7-8 ani) extinzând în acest mod norma

naţională la cea europeană, tocmai pentru a fi siguri că se respectă principiul

conform căruia în cauzele cu minori, primordial este interesul superior al acestuia.



Decizia nr. 90 din 3 februarie 2009

Dosar nr. 3383/200/2008



Prin cererea înregistrată la instanţă sub nr. 3383/2008 la data de 13.05.2008,

reclamantul I.M. a chemat în judecată pe pârâta B.M., pentru ca, prin hotărârea ce se

va pronunţa, să se dispună reîncredinţarea minorilor I.Ş şi I.R..

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că minorii au fost încredinţaţi mamei-

pârâte, dar că aceştia refuză să locuiască împreună cu mama lor, chiar dacă aceasta,

prin diferite forme de constrângere, a încercat să-i determine să plece de lângă el.

Legal citată, pârâta B.M. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea cererii de reîncredinţare formulată de reclamant.

În urma probelor administrate, Judecătoria Buzău a pronunţat sentinţa civilă nr.

4042/22.07.2008, prin care a admis cererea reclamantului I.M. şi a dispus

reîncredinţarea minorilor Ş şi R spre creştere şi îngrijire acestuia.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta B.M., care o critică pentru

nelegalitate şi netemeinicie, solicitând desfiinţarea acesteia, iar pe fond respingerea

acţiunii de reîncredinţare a minorilor formulată de reclamantul I.M.

În cauză a formulat apel şi reclamantul I.M., care o critică sub aspectul

stabilirii cuantumului pensiei de întreţinere şi a modului de calcul al acesteia.

Apelantul I.M. a depus la dosar întâmpinare cu privire la apelul formulat de

apelanta B.M. prin care a solicitat respingerea apelului acesteia ca neîntemeiat.

Prin decizia civilă nr. 287/ 2008, tribunalul a respins ambele apeluri.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că, părţile au divorţat, aşa

cum rezultă din sentinţa civilă nr. 435/2005, iar cei doi minori au fost încredinţaţi

reclamantei spre creştere şi educare.

Susţinerile apelantei că soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică

deoarece împrejurările avute în vedere la încredinţarea celor doi copii minori nu s-au

schimbat sunt neîntemeiate, dat fiind că toate eforturile depuse de aceasta – de a-i

determina pe minori să locuiască împreună cu ea au fost zadarnice şi, ca atare,

instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt.

Prin soluţia pronunţată, instanţa nu a făcut decât să confirme o stare de fapt,

respectiv că cei doi minori locuiesc cu tatăl lor de peste 2 ani.

În realitate, măsura încredinţării celor doi copii mamei nu s-a materializat,

aceasta nu a fost niciodată realizată, practic exista formal.

Hotărârea nu a putut fi pusă în executare datorită atitudinii celor doi minori,

care au refuzat constant să stea cu mama lor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta B.M. şi reclamantul I.M.

În motivarea cererii de recurs, reclamantul susţine că timp de patru ani a plătit

1/3 din venitul lunar net pensie de întreţinere pârâtei în condiţiile în care copii erau

crescuţi numai de reclamant, iar recurenta pârâtă a folosit pensia de întreţinere în

interesul ei personal cât şi al concubinului acesteia, fără ca din venitul ei să participe

măcar cu o câtime la creşterea copiilor.

În motivarea cererii de recurs, pârâta critică decizia tribunalului în temeiul art.

304 pct.9 Cod pr.civilă.

Susţine recurenta prin apărător, că instanţele nu au administrat un probatoriu

suficient, nu s-au audiat martori, hotărârile pronunţate bazându-se doar pe opţiunea

minorilor, aceea de a rămâne la tată, fără ca vreuna să facă referire la punctul de

vedere al autorităţii tutelare, acela de a rămâne la mamă, sau la celelalte înscrisuri

depuse de pârâtă. Astfel, hotărârea se bazează doar pe opţiunea minorilor, instanţele

puteau să facă o comparaţie cu cele precizate de minorul Ş. cu doar o lună înainte

când a declarat în faţa judecătorului că el va sta cu ce părinte va dori.

Învederează recurenta că din raportul întocmit de psihologi şi depus la dosar

concluzionează că minorii manifestă faţă de tată un ataşament de tip insecurizat, iar

într-un alt raport este explicat ce înseamnă acest lucru. Tot astfel instanţa nu a ţinut

seama de punctul de vedere al autorităţii tutelare, acela că minorii să rămână în

continuare la mamă.

Curtea de Apel Ploieşti, a respins recursul reclamantului I.M., a respins

recursul reclamantului I.M. ca fiind tardiv formulat şi a admis recursul pârâtei, a

casat decizia tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare în vederea administrării de

noi probe de către acelaşi tribunal, pentru următoarele considerente:

Este incontestabil că în cauzele cu minori prioritar este interesul superior al

acestora, practica naţională şi europeană fiind constantă în acest sens, dar în situaţia

cererilor de reîncredinţare a minorilor, conform art. 44 Cod familie, instanţele vor

aprecia în funcţie de probele administrate, în ce măsură s-au schimbat condiţiile

avute în vedere la data încredinţării spre creştere şi educare a copiilor la data

soluţionării cauzelor deduse judecăţii.

La dosar, în afară de înscrisuri depuse de cele două părţi nu s-a administrat

nicio probă pentru a da eficienţă textului imperativ al art. 44 Codul familiei, probe

din care să rezulte în ce măsură s-au schimbat condiţiile avute în vedere la

reîncredinţarea copiilor.

Audierea copiilor în prezenţa unui psiholog a fost solicitată chiar de recurentul-

reclamant în faţa instanţei de recurs manifestându-şi disponibilitatea în acest sens.

Practica multor instanţe este de a audia în prezenţa psihologului şi a minorilor

care încă nu au împlinit vârsta de 10 ani, (7-8 ani) extinzând în acest mod norma

naţională la cea europeană, tocmai pentru a fi siguri că se respectă principiul conform

căruia în cauzele cu minori, primordial este interesul superior al acestuia.

Curtea, a apreciat cu atât mai mult în speţa de faţă că se impune în afară de alte

probe şi audierea minorilor în prezenţa unui psiholog, tocmai pentru a se stabili cu

certitudine dacă s-au schimbat sau nu condiţiile care au dus la încredinţarea copiilor

mamei, care aşa cum a reţinut instanţa, s-a preocupat de copii şi şi-a manifestat

afecţiunea faţă de aceştia, permanent.

Argumentul instanţei de fond că minorul Ş. în vârstă de 14 ani are maturitatea

necesară pentru a discerne cu privire la viitorul său, nu primează şi nu înlătură

necesitatea administrării probelor la care face trimitere art. 44 Codul familiei, din

care se va stabili în ce măsură, condiţiile şi împrejurările iniţiale s-au schimbat.

9. TIMBRAJ



Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. 3, 4 din Legea 146/1997 cu modificările şi

completările ulterioare, privind taxele judiciare de timbru, instanţele nu se poate

pronunţa asupra acţiunilor şi cererilor cu care a fost investită fără ca în prealabil să

fie achitată taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar.



Decizia nr. 219 din 10 martie 2009

Dosar nr. 71/259/2007



Prin decizia civilă nr. 9/2009, tribunalul a anulat apelurile declarate de

apelantul pârât D.M., şi apelantul intervenient D.V., împotriva sentinţei civile nr.

1072/2008 pronunţată de Judecătoria Mizil in dosarul nr. 71/259/2007, în

contradictoriu cu intimata reclamantă D.C., ca netimbrate.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, deşi apelantul-pârât si

apelantul intervenient au fost încunoştiinţati despre obligativitatea de a timbra

apelurile corespunzătore cu suma de 100,00 lei taxă judiciară de timbru şi 0,15 lei

timbru judiciar, aceştia nu au dat curs solicitărilor instanţei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal, pârâtul D.M. şi

intervenientul D.V., solicitând admiterea recursurilor, casarea deciziei civile

nr.9/2009 pronunţată de Tribunalul Prahova şi trimiterea cauzei spre rejudecare la

acelaşi tribunal.

În motivarea recursurilor, recurenţii au arătat că la data de 8 ianuarie 2009 se

aflau la Tribunalul Prahova, în sala de şedinţă, dar pentru faptul că în timpul şedinţei

de judecată s-au tot schimbat completele de judecată iar apărătorul lor încă nu se

prezentase în instanţă, recurentul D.M. a ieşit pentru puţin timp din sală să-l

contacteze pe avocat şi pentru acest motiv nu a răspuns când s-a făcut apelul în

dosarul în care era parte. Taxa judiciară de timbru o achitase din data de 17 dec. 2008

(fila 15 dosar apel), dovada o avea asupra sa şi trebuia depusă la dosar dar pricina s-a

judecat în lipsa sa.

Curtea de Apel Ploieşti, a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre

rejudecare la acelaşi tribunal, constatând că ambele recursuri, vizează aceeaşi critică

referitoare la timbrarea cererii de apel.

Din actele de la dosar, rezultă că recurentul D.M. a depus dovada achitării taxei

de timbru aşa cum a fost fixată prin rezoluţie, adică suma de 10 lei, taxă judiciară de

timbru şi 0,15 lei timbru judiciar.

La fila 15 din dosarul cauzei se află xerocopia chitanţei pe care s-a aplicat

timbrul judiciar, din acest punct de vedere, prevederile art. 20 din Legea 146/1997,

modificată, fiind îndeplinite.

Instanţa de apel nu a verificat acest act, deşi a fost depus la dosar la data de 8

ianuarie 2009, taxa fiind achitată la 17 dec. 2008, cu mult înainte de termenul fixat.

În virtutea rolului activ, conform art. 1291 pct. 5 Cod procedură civilă,

judecătorii aveau îndatorirea să stăruie, prin mijloace legale pentru aflarea adevărului

în cauză, lăsând pricina la a doua strigare, să verifice dovada achitării taxei de

timbru, chiar şi în xerocopie, atâta timp cât partea s-a prezentat la instanţă, depunând

acest act în ziua procesului.

Recurentul D. V., în vârstă şi nevăzător, însoţit de fiul său, recurentul D. M.,

prezent, a invederat instanţei de recurs că într-adevăr taxa judiciară de timbru a fost

achitată şi că susţine motivele de recurs, interesele celor doi, fiind aceleaşi în cauza

dedusă judecăţii.









10. Revizuire întemeiată pe disp. art. 322 alin.1 pct.2 cod pr.civilă.

Nepronunţarea asupra unei excepţii invocată după închiderea dezbaterilor.



Motivul de revizuire întemeiat pe disp. art.322 alin.1 pct.2 cod pr.civilă are în

vedere ipoteza în care nu s-a soluţionat o cerere principală, accesorie sau

incidentală, nu şi atunci când nu a fost analizată o cerere de probatorii , o excepţie

sau un motiv de apel sau de recurs, deci nu poate privi o excepţie invocată după

închiderea dezbaterilor, prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, astfel încât

nefiind pusă în discuţia părţilor potrivit dispoziţiilor procedurale, excede cadrului

procesual cu care a fost investită instanţa.

decizia civilă nr. 73/29.01.2009



Prin decizia civilă nr. 73/29.01.2009 pronunţată în dosarul nr.

8188,2/105/2007, Curtea de Apel Ploieşti a respins cererea de revizuire a deciziei

civile nr. 921 pronunţată la 15 octombrie 2008 de Curtea de Apel Ploieşti, întemeiată

pe diapoziţiile art. 322 pct. 2 c.pr. civ. şi pe faptul că instanţa de recurs a omis să se

pronunţe asupra unui lucru care s-a cerut, respectiv asupra cererii de constatare pe

calea excepţiei a nulităţii recursului.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a constatat că în speţă nu sunt

întrunite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 2 c.p.civ., dat fiind faptul că din analiza

actelor şi lucrărilor dosarului a rezultat o completă rezolvare a cererilor formulate de

părţi, în limita cadrului procesual cu care a fost investită instanţa.

Astfel, se observă că intimatul a depus la data de 09.09.2008 în dosarul Curţii

de Apel Ploieşti nr. 8188/105/2007 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

recursului declarat de pârâtă, dar nu a invocat şi excepţia nulităţii recursului prin

întâmpinare şi nici cu ocazia concluziilor orale susţinute în faţa instanţei.

Această excepţie a fost invocată după închiderea dezbaterilor, declarată în

condiţiile art. 150 c.pr.civ., prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, astfel

încât nefiind pusă în discuţia părţilor potrivit dispoziţiilor procedurale, excede

cadrului procesual, neputându-se considera că instanţa a omis a se pronunţa asupra

unui lucru cerut.

Mai mult, de esenţa instituţiei revizuirii, diferită de cea a recursului, care are în

primul rând în vedere erorile de drept, este că revizuirea vizează îndreptarea erorilor

de fapt, cu alte cuvinte se urmăreşte retractarea hotărârii în care starea de fapt nu

corespunde adevărului obiectiv.

Revizuientul invocă ipoteza de „minus petita” fără să ţină cont de faptul că

art.322 alin.1 pct.2 cod pr.civilă are în vedere ipoteza în care nu s-a soluţionat o

cerere principală accesorie sau incidentală, nu şi atunci când nu a fost analizată o

cerere de probatorii , o excepţie sau un motiv de apel sau de recurs, astfel cum s-a

stabilit în doctrina şi practica judiciară( M.Tăbârcă. Drept procesual civil editura

Universul 2005, Vol.II, pa.178).

11. Revocare contract de donaţie ce are ca obiect un bun a cărei valoare

nu depăşeşte 100.000 lei. Calea de atac incidentă raportat la dispoziţiile art. 282 1

C.pr.civilă.



Judecarea căii de atac declarată împotriva sentinţei prin care a fost

soluţionată o acţiune avand ca obiect revocarea unui contract de donaţie referitor la

un bun a cărei valoare nu depăşeşte 100.000 lei, de către Tribunal în complet de apel

şi nu de recurs, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2821 C.pr.civilă şi art. 54 alin. 2 din

Legea nr. 304/2004 conduce la pronunţarea unei hotărâri afectată de nulitate

absolută şi supusă casării potrivit art. 312 alin. 3 C.pr.civilă, dat fiind incidenţa

dispoziţiilor art. 304 pct.1 şi 5 C.pr.civilă.

Decizia civilă nr. 177 din data de 26 februarie 2009



Prin decizia civilă nr. 177 din data de 26 februarie 2009, Curtea de Apel

Ploieşti a admis recursul formulat de reclamanta împotriva deciziei civile nr.436

pronunţată la 23 septembrie 2008 de Tribunalul Prahova şi pe cale de consecinţă a

casat decizia şi a trimis cauza la Tribunalul Prahova pentru soluţionarea acesteia ca

instanţă de recurs, în complet legal constituit.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a constatat că

soluţionarea cauzei s-a efectuat de către Tribunalul Prahova cu încălcarea

dispoziţiilor art. 2821 C.pr.civilă şi cu neobservarea formelor de procedură cu privire

la competenţa materială a acestei instanţe şi de către un complet ce nu a fost alcătuit

potrivit dispoziţiilor legale.

Astfel, obiectul prezentei cereri de chemare în judecată în constituie,

potrivit acţiunii introductive înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina, revocarea

contractului de donaţie autentificat sub nr. 1053/13.03.2007 la Biroul Notarului

Public SV şi obligarea pârâţilor de a restitui reclamantei bunul imobil donat,

precum şi obligarea acestora la plata veniturilor nerealizate, capăt de cerere la care

reclamanta a renunţat la termenul din data de 6.02.2008.

Ca atare, singurul capăt de cerere cu care reclamanta a investit instanţa,

îl constituire revocarea donaţiei către pârâţi a apartamentului său şi repunerea în

situaţia anterioară, respectiv redobândirea proprietăţii şi a posesiei asupra acestui bun

litigios.

Raportat la limitele investirii instanţei, se poate constata că revocarea

donaţiei cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară, tinde la redobândirea,

readucerea în proprietate a unui bun, drept patrimonial, evaluabil în bani.

Potrivit art. 112 pct. 3 C.pr.civilă, cererea de chemare în judecată

trebuia să cuprindă, pe lângă obiectul sus-arătat, şi valoarea lui după preţuirea

reclamantei, atunci când preţuirea era cu putinţă.

Deşi reclamanta nu a indicat în mod expres valoarea bunului litigios al

cărui drept de proprietate tindea a-l redobândi, această omisiune a fost complinită

prin ataşarea la cererea de chemare în judecată a unor înscrisuri, respectiv contractul

de donaţie nr. 1053/13.03.2007 şi actele cadastrale aferente din care rezultă că

valoarea imobilului, declarată de ambele părţi, este de 60.000 lei, valoare care nu a

fost contestată şi nici nu s-a dovedit contrariul pe parcursul soluţionării prezentei

cauze.

Potrivit art. 2821 C.pr.civilă, hotărârile judecătoreşti date în primă

instanţă în cererile introduse pe cale principală, privind litigii al căror obiect are o

valoare de până la un miliard lei vechi, inclusiv, (100.000 lei noi) sunt supuse numai

căii de atac a recursului, nu şi a apelului.

Aceste aspecte au fost analizate şi de către Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie –Secţiile unite, care, pronunţând decizia în interesul legii nr. 32/2008, a

stabilit că aceste litigii , de genul celui prezent, sunt evaluabile în bani şi, ca atare,

în cazul unei valori sub 100.000 lei pot fi atacate numai cu recurs la tribunalul

judeţean.

Este adevărat că dispoziţiile acestei decizii în interesul legii sunt

obligatorii numai pentru viitor, de la data publicării în Monitorul Oficial, dar trebuie

observat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat pentru lămurirea unor

aspecte interpretate în mod diferit de către instanţele judecătoreşti în cazul acţiunilor

în constatarea nulităţii, rezoluţiunii sau revocării donaţiilor, pentru care reclamanţii

nu ceruseră repunerea în situaţia anterioară.

Ori, anterior pronunţării acestei decizii, practica judiciară a fost

constantă în a declara caracterul patrimonial, evaluabil în bani al acestui gen de

acţiuni în cazul în care se solicită şi repunerea în situaţia anterioară cum s-a cerut în

speţa de faţă.

Soluţionarea de către Tribunalul Prahova a cauzei cu încălcarea

dispoziţiilor art. 2821 C.pr.civilă şi cu neobservarea formelor de procedură cu privire

la competenţa materială a acestei instanţe, a condus la pronunţarea unei hotărâri

afectată de nulitate absolută, în condiţiile art. 105 alin. 2 C.pr.civilă şi, ca atare, este

supusă casării, potrivit art. 312 alin. 3 C.pr.civilă, dat fiind incidenţa dispoziţiilor art.

304 pct. 5 C.pr.civilă.

Mai mult, se poate constata că, în speţă, au fost încălcate şi dispoziţiile

54 alin .2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora calea

de atac a recursului se judecă de un complet format din trei judecători, şi nu de doi

judecători cum a procedat Tribunalul Prahova.

Judecarea cauzei de o instanţă ce nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor

legale, atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 1 C.pr.civilă, iar pe cale de

consecinţă, în baza art. 312 alin. 3 C.pr.civilă, raportat la art. 304 pct. 1 şi 5

C.pr.civilă, Curtea de Apel a admis recursul declarat în cauză, şi a trimis cauza

pentru rejudecarea de către Tribunalul Prahova în complet legal constituit a recursului

declarat împotriva sentinţei civile nr. 499/2008 a Judecătoriei Câmpina.









12. Omisiunea analizării unei părţi din motivele de apel. Art. 304. pct. 7

c.pr. civ. Lipsă de rol activ. Art. 304. pct. 9 c.pr. civ raportat la art. 129 alin. 4

şi 5 c.pr.civ.



Incidenţa disp. art. 304 pct. 7 c.pr. civ. în situaţia neanalizării unor

motive de apel atrage casarea şi nu modificarea hotărârii raportat la disp. art. 312

al. 3 c.pr.civ. în cazul în care omisiunea nu poate fi complinită de către instanţa de

recurs câtă vreme nu au fost elucidate de către instanţele anterioare anumite aspecte

esenţiale, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 129 alin. 4 şi 5 Cod pr.civilă şi este

necesară administrarea unor alte probatorii.



Decizia civilă nr. 192 din data de 3 martie 2009



Prin decizia civilă nr. 192 din data de 3 martie 2009, Curtea de Apel

Ploieşti a fost admis recursul declarat de pârâta împotriva deciziei civile nr. 732 din

22 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Prahova, fiind casată decizia sus

menţionată şi trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa a constatat că obiectul

prezentei cauze este constatarea nulităţii absolute a actului de partaj voluntar

autentificat sub nr. 18/04.01.2000 la BNP IC pentru lipsa consimţământului exprimat

în mod valabil şi datorat lipsei discernământului defunctei ME, mama părţilor, iar la

întocmirea raportul de expertiză medico-legală de către SML Prahova dispus a fi

întocmit în cauză a fost avut în vedere un singur act medical datat anterior anului

2000, respectiv biletul de ieşire din spital nr. 1268/13.03.1992 emis de Spitalul

Baloteşti, restul actelor medicale depuse datând din anul 2005.

Cu toate acestea în biletul de ieşire din spitalul sus amintit sunt unele

inadvertenţe, respectiv numele bolnavului este diferit şi are o vârstă de 59 de ani, deşi

fiind născută în septembrie 1933 mama părţilor ar fi trebuit să aibă la momentul

emiterii acestui bilet- martie 1992, 58 de ani şi nu 59, iar din adresa nr.

1883/14.04.2008 emisă de Spitalul Comunal Periş, rezultă că nu au fost găsite în

arhiva preluată de la fostul spital Baloteşti documente care să ateste că ME ar fi fost

internată în această instituţie.

Deşi apelanta a supus controlului judiciar aspectele privind lipsa de identitate

dintre persoana din biletul de ieşire din spital şi persoana expertizată Tribunalul

Prahova nu a răspuns acestor critici , din cele 5 motive de apel nerăspunzând decât la

cele menţionate la punctele 1 şi 3 din cererea de apel confirmându-se astfel incidenţa

disp.art. 304 pct.7 Cod pr.civilă invocat de recurentă.

Această omisiune nu poate fi complinită de către instanţa de recurs prin soluţia

de modificare a hotărârilor atacate câtă vreme nu au fost elucidate de către instanţele

anterioare aspectele sus arătate fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 129 alin. 4 şi 5

Cod pr.civilă.

Se reţine că potrivit dispoziţiilor legale sus arătate, cu privire la situaţia de fapt

şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor

lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în

scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar

dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare şi judecătorii au îndatorirea să

stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea

adevărului în cauză , pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în

scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, putând ordona administrarea

probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Raportat la speţa dedusă judecăţii se remarcă faptul că nu s-a probat, mai

presus de orice îndoială că persoana din biletul de ieşire din spital din anul 1992 este

una şi aceeaşi cu cea expertizată, motiv pentru care este necesar a se efectua în acest

sens către unitatea din sistemul sanitar competentă o adresă pentru a se comunica

relaţii referitoare la internarea sau nu a defunctei în perioada atestată în biletul de

ieşire în discuţie, raportat şi la alte elemente determinante (bilet de trimitere, copia

foii de observaţie, alte date de identificare, luarea în evidenţa medicului dispensarului

teritorial etc.).

De asemenea este necesar ca raportul de expertiză întocmit de SML Prahova să

fie supus controlului ierarhic de către Institutul Medico-Legal Mina Minovici

Bucureşti, atât sub aspectul identităţii (sub aspect medical) a persoanei din biletul de

ieşire din spital din 1992,cu cea din actele medicale eliberate în anul 2005 cât şi sub

aspectul existenţei sau nu a discernământului defunctei M. E. la data întocmirii

actului a cărei nulitate se solicită.

Dat fiind faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a

disp.art. 129 alin.4 şi 5 Cod pr.civilă s-a constatat că sunt incidente şi disp.art. 304

pct.9 Cod pr.civilă, dar fiind necesară administrarea unor probatorii care în

conformitate cu disp.art. 305 nu pot fi efectuate în faţa instanţei de recurs , Curtea de

Apel Ploieşti, în baza disp.art. 312 alin.3 Cod pr.civilă a admis recursul declarat în

cauză şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova.









13. Acţiune în constatare provocatorie





Art.111 Cod pr.civilă

Persoana care se pretinde proprietarul unui bun şi se găseşte în posesia

acestuia poate folosi calea acţiunii în constatare, atunci când îi este necesară o

hotărâre judecătorească, prin care să i se recunoască şi să i se consolideze dreptul,

în caz că îi este contestat.

O astfel de acţiune este acţiunea în constatare provocatorie prin care titularul

unui drept cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale îi

cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său, provocându-l să-şi

valorifice pretenţiile, respectiv să-şi dovedească dreptul, sub sancţiunea de a nu-l

mai putea invoca daca nu şi-l demonstrează.

Având în vedere că reclamanta cu un asemenea tip de acţiune a investit

instanţa este evident că ea era admisibilă, astfel cum s-a menţionat anterior, iar în

atare context soluţia pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa este legală.







Prin decizia civilă nr.63 din 26 ianuarie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a respins

ca nefondat recursul declarat de pârâta D.S.T. împotriva deciziei civile nr.

403/15.10.2008 a Tribunalului Dâmboviţa , în contradictoriu cu intimata-reclamantă

R.T. având în vedere următoarele considerente :

Prin cererea adresată instanţei de judecată reclamanta a solicitat să se constate

dreptul său de proprietate asupra terenului de 10.144 m.p. situat în Târgovişte, Cartier

Priseaca DN 72A, motivat de faptul că pentru această suprafaţă s-a emis pentru S.C.

R. SA ( societate care a fost absorbită în 2005 de către reclamantă ) certificatul de

atestare a dreptului de proprietate seria DB nr. 0014/ 7.09.1994, iar pârâta prin

diverse adrese comunicate îi contestă acest drept pretinzându-se proprietarul terenului

în cauză.

Tribunalul Dâmboviţa prin decizia atacată pe calea prezentului recurs a

desfiinţat sentinţa civilă nr.3272/ 1 iulie 2008 pronunţată de Judecătoria Târgovişte

(sentinţă prin care s-a respins acţiunea în constatare ca inadmisibilă pe considerentul

că partea are la îndemână calea acţiunii în revendicare ) şi a trimis cauza spre

rejudecare motivat de faptul că o asemenea cerere este admisibilă, iar în atare situaţie

prima instanţă a rezolvat în mod greşit procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Criticile formulate de recurentă în raport de această hotărâre, în sensul că

reclamanta pentru valorificarea drepturilor sale avea la îndemână acţiunea în

revendicare în care se procedează la compararea titlurilor şi nicidecum acţiunea în

constatare care este inadmisibilă, s-a apreciat că nu pot fi primite de Curte pentru

argumentele ce se vor expune în continuare :

Aşa cum s-a statuat constant în literatura de specialitate şi practica judiciară,

acţiunea în revendicare reprezintă un mijloc specific de protecţie a dreptului de

proprietate prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său solicită restituirea

lui de la posesorul neproprietar.

Prin urmare, pentru a se promova o astfel de cerere, o condiţie esenţială care

trebuie îndeplinită este aceea ca cel care se pretinde proprietar să fi pierdut posesia

bunului. În speţa de faţă se observă că reclamanta invocă în susţinerea pretenţiilor

sale un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu emis

pe numele antecesoarei sale, dar în acelaşi timp ea are şi posesia terenului.

Persoana care se pretinde proprietarul unui bun şi se găseşte în posesia

acestuia poate folosi calea acţiunii în constatare, atunci când îi este necesară o

hotărâre judecătorească, prin care să i se recunoască şi să i se consolideze dreptul, în

caz că îi este contestat.

O astfel de acţiune este acţiunea în constatare provocatorie prin care titularul

unui drept cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale îi

cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său, provocându-l să-şi valorifice

pretenţiile, respectiv să-şi dovedească dreptul, sub sancţiunea de a nu-l mai putea

invoca daca nu şi-l demonstrează.

Având în vedere că reclamanta cu un asemenea tip de acţiune a investit

instanţa este evident că ea era admisibilă, astfel cum s-a menţionat anterior, iar în

atare context soluţia pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa este legală, motiv pentru

care a respins ca nefondat, în baza art. 312 cod pr.civilă, recursul formulat, în cauză

nefiind incidente prevederile art. 304 pct.8 cod procedură civilă, invocate de

recurentă în susţinerea căii de atac.

14. Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.7 Cod pr.civilă.

Condiţii de admisibilitate pentru promovarea acesteia.





Art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă

Raţiunea reglementării revizuirii prevăzută de art. 322 pct. 7 Cod procedură

civilă se găseşte în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii de

lucru judecat, în ipoteza în care instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite,

dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, deoarece în asemenea

situaţii executarea hotărârii este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se

prevalează de hotărârea care îi este favorabilă.

Prin urmare pentru a fi aplicabile dispoziţiile textului de lege menţionat

anterior este necesar ca hotărârea să conţină elementele caracteristice pentru

existenţa lucrului judecat.





Prin decizia civilă nr. 110 din 9 februarie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a admis

excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire invocată de intimaţii S.B. şi S.C. şi a

respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a sentinţei civile nr.667 din 17.05.2007

pronunţată de Judecătoria Pătârlagele, cerere formulată de D.F. şi D.D.M. având în

vedere următoarele considerente :

Potrivit art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă se poate cere revizuirea în situaţia

în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau grade

deosebite, în una sau aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

Raţiunea reglementării revizuirii prevăzută de art. 322 pct. 7 Cod procedură

civilă se găseşte în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii de

lucru judecat, în ipoteza în care instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar

având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, deoarece în asemenea situaţii

executarea hotărârii este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează

de hotărârea care îi este favorabilă.

Prin urmare pentru a fi aplicabile dispoziţiile textului de lege menţionat

anterior este necesar ca hotărârea să conţină elementele caracteristice pentru existenţa

lucrului judecat.

Examinând decizia civilă nr. 377/2006 a Tribunalului Buzău şi sentinţa civilă

nr. 669/2007 a Judecătoriei Pătârlagele, hotărâri în privinţa cărora se susţine de

revizuienţi că ar conţine dispoziţii potrivnice, se observă că deşi există identitate de

obiect şi cauză între speţele ce au făcut obiectul dosarelor în care s-au pronunţat

acestea, hotărârile nu sunt date între aceleaşi persoane, întrucât revizuenţii nu au

figurat ca părţi în dosarul nr. 2557/2006 al Judecătoriei Pătârlagele (situaţie

recunoscută şi de aceştia chiar prin acţiunea introductivă).

In atare situaţie lipsind condiţia identităţii de părţi, Curtea a apreciat că nu sunt

îndeplinite dispoziţiile art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă şi pe cale de consecinţă

cererea de revizuire este inadmisibilă, impunându-se admiterea excepţiei invocată de

intimaţii S. C. şi S. B. sub acest aspect.

15. Soluţionarea cauzei în temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat

fără punerea acesteia în discuţia părţilor. Consecinţe.





Art.1201 Cod civil

Contradictorialitatea reprezintă posibilitatea conferită de lege părţilor de a

discuta şi combate orice element de fapt şi de drept al procesului civil, iar acest

principiu domină întreaga activitate de soluţionare a litigiului.

Exigenţa fundamentală a contradictorialităţii impune cerinţa ca nicio măsură

să nu fie dispusă de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor.

Pe de altă parte, dreptul la apărare, ca drept fundamental prevăzut şi garantat

de Constituţie, are un conţinut complex, căruia i se subsumează posibilitatea

recunoscută persoanei, parte într-un proces, de a-şi susţine şi dovedi propriile

argumente, în cadrul şi cu respectarea normelor procesuale aplicabile.



Prin decizia civilă nr.265 din 23 martie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a admis

recursul declarat de pârâtul A. V. împotriva deciziei civile nr. 691 din 11 decembrie

2008 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanţii N. A. şi N.

C. C., a dispus casarea acesteia, precum şi a sentinţei instanţei de fond şi trimiterea

cauzei spre rejudecare la Judecătoria Sinaia pentru următoarele considerente :

Contradictorialitatea reprezintă posibilitatea conferită de lege părţilor de a

discuta şi combate orice element de fapt şi de drept al procesului civil, iar acest

principiu domină întreaga activitate de soluţionare a litigiului.

Exigenţa fundamentală a contradictorialităţii impune cerinţa ca nicio măsură să

nu fie dispusă de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor.

Pe de altă parte, dreptul la apărare, ca drept fundamental prevăzut şi garantat de

Constituţie, are un conţinut complex, căruia i se subsumează posibilitatea recunoscută

persoanei, parte într-un proces, de a-şi susţine şi dovedi propriile argumente, în cadrul

şi cu respectarea normelor procesuale aplicabile.

În speţa dedusă judecăţii, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 8 mai

2007 (fila 114 dosar fond), reclamanţii au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat

cu privire la cererea reconvenţională formulată de pârât, expunând argumentele

pentru care în opinia lor se justifică o atare soluţie.

Analizând conţinutul actelor şi lucrărilor dosarului s-a reţinut că, deşi instanţa

nu a pus în discuţia părţilor excepţia menţionată anterior (astfel cum reiese din

conţinutul încheierilor de şedinţă din data de 8 mai 2007, 29 mai 2007, 19 iunie 2007,

4 septembrie 2007, 2 octombrie 2007, 6 noiembrie 2007, 4 decembrie 2007, 29

ianuarie 2008, 12 februarie 2008, 18 martie 2008 şi a practicalei hotărârii din 15

aprilie 2008), iar cu ocazia acordării cuvântului în fond părţile au pus concluzii pe

fondul cererii reconvenţionale, Judecătoria Sinaia a procedat la respingerea acesteia,

pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

În condiţiile în care instanţa, la pronunţarea soluţiei a avut în vedere excepţia

menţionată anterior, pe care însă nu a pus-o în discuţia părţilor pentru ca pârâtul să-şi

facă apărări în privinţa acestei probleme de drept, este evident că au fost încălcate

principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

Prin soluţionarea în această modalitate a cererii reconvenţionale s-a produs

pârâtului o vătămare care nu poate fi acoperită decât prin anularea hotărârii

pronunţată în aceste împrejurări.

În atare situaţie, fiind vorba de nesocotirea unor reguli în desfăşurarea

judecăţii, sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct.5 Cod proc.civilă, motiv pentru care

Curtea, în baza acestui text de lege, rap.la art. 312 alin.3 Cod proc.civilă, a admis

recursul, a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.









16. PARTAJ SUCCESORAL



Conform art. 777 coroborat cu art. 1060 C.civ. datoriile şi sarcinile

succesiunii se împart de drept între comoştenitori, de la data deschiderii succesiunii,

proporţional cu cota ereditară a fiecăruia.



Decizia nr. 12 din 13 ianuarie 2009

Dosar nr. 761/331/2007





Prin acţiunea formulată reclamanţii V.D. şi O.I. au chemat în judecată pe

pârâta D.V. solicitând instanţeiu partajarea pasivului succesoral constând în cheltuieli

de înmormântare şi parastasele ulterioare pe care le-au suportat la decesul autorilor

lor, V.T. decedat în 1972 şi V.A. decedată în 1989.

Activul succesoral rămas de pe urma defunctului V.T. a fost partajat, aşa cum

rezultă din decizia civilă nr.150/20 ianuarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel

Ploieşti, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de V.D., împotriva

deciziei civile nr.548/14 septembrie 2005 a Tribunalului Prahova , care la rândul ei a

menţinut sentinţa civilă nr.410/23 martie 2005 .

Atunci când s-au administrat probatoriile în faţa instanţei de fond reclamanţi

intimaţi fiind întrebaţi la interogatoriu de ce nu au solicitat pasivul succesoral atunci

când s-a partajat activul succesoral, aceştia au arătat că nu a fost nevoie .

După administrarea probei cu înscrisuri, Judecătoria Vălenii de Munte, prin

sentinţa civilă nr.1237/2006, a admis excepţia prescripţiei extinctive invocată din

oficiu de instanţă şi a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recus reclamanţii V.D. şi O.I. şi prin

decizia nr.9/2007 Tribunalul Prahova a admis recursul a casat sentinţa civilă

nr.1237/2006 şi a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea pe

fond a cererii, reţinându-se că în mod greşit a fost admisă excepţia prescripţiei

dreptului la acţiune, deoarece atâta timp cât partajul în ansamblul său este

imprescriptibil, înseamnă că şi acţiunea formulată separat, având ca obiect numai

partajarea pasivului succesoral este imprescriptibilă.

Rejudecând, instanţa de fond, după administrarea probatoriilor, a instanţa de

fond a constatat că pasivul succesoral a fost suportat de reclamanţi, a obligat pârâta

D.V. să le plătească acestora cota sa parte ideală din pasiv, respectiv suma de 6.478

lei.

La data de 12.05.2008 pârâta D.V. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr.

832/09.04.2008 a Judecătoriei Vălenii de Munte, criticând-o pentru motive de

nelegalitate şi netemeinicie.

Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr. 401 din 8 septembrie 2008 a respins

ca nefondat apelul declarat de pârâtă, reţinând că prin cererea de chemare în judecata

intimaţii – reclamanţi V.T. şi O.I. au solicitat obligarea apelantei –pârâte la

suportarea , în limita cotei sale succesorale a pasivului succesoral rămas de pe urma

defuncţilor V.T. şi V.A.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal pârâta care a invocat

nelegalitatea şi netemeinicia acesteia ,constând în aceea că în mod greşit s-a admis

acţiunea şi a fost obligată la o sumă foarte mare de bani faţă de posibilităţile ei, fără a

se avea în vedere că toate cheltuielile de înmormântare a tatălui părţilor au fost

suportate de soţia acestuia care a mai trăit încă 17 ani şi care avea posibilităţi

materiale , pentru că ambii defuncţi aveau pensii şi aveau cumpărate din timpul vieţii

cele necesare înmormântării, iar cheltuielile cu înmormântarea defunctei mamei

trebuia să fie făcute de V.M. nepotul de fiu al decedatei căruia defuncta i-a vândut

întreaga avere , preţul vânzării constând în întreţinerea pe care dobânditorul s-a

obligat să o presteze pe timpul vieţii defunctei şi ulterior să suporte cheltuielile de

înmormântare şi cele ocazionate de datinile creştineşti faţă de acest eveniment.

Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat şi pe cale de consecinţă, a

modificat în tot ambele hotărâri pronunţate în cauză şi pe fond a respins acţiunea ca

neîntemeiată, constatând că din probatoriile administrate a rezultat că atunci când a

murit tatăl părţilor, acesta şi soţia supravieţuitoare aveau posibilităţi materiale , fiind

pensionari CAP şi aveau deja cumpărate cele necesare pentru un astfel de eveniment ,

de înmormântarea defunctului ocupându-se soţia supravieţuitoare la acel moment ,

care a mai trăit până în 1989 . Din actele depuse a rezultat că defunctul V.T. deţinea

în societatea Dumbrava teren, toate drepturile fiind ridicate de V.D. şi .O.I. , care au

ridicat şi ajutorul de deces .

Aşa fiind, cheltuielile cu înmormântarea defunctul V.S.T. au fost suportate de

soţie, din veniturile defuncţilor, numai aşa explicându-se răspunsul pe care

reclamanţii l-au dat la interogatoriu în sensul că nu au cerut partajarea pasivului

succesoral atunci când s-a partajat activul, pentru că nu a fost nevoie.

În plus, reclamanţii intimaţi nu au făcut nici o dovadă cu acte pentru dovedirea

pasivului cum ar fi fost firesc ,înţelegând să administreze doar probe testimoniale

pentru fapte petrecute acum circa 40 de ani.

În ce o priveşte pe defunctă , urmează a se constata faţă de actul nou depus în

recurs că aceasta a încheiat un contract de întreţinere cu nepotul de fiu V.M. căruia i-

a vândut locuinţa situată în comuna Măgurele sat Coada Malului şi terenul aferent în

suprafaţă de 250 mp., preţul vânzării constând în întreţinere la care cumpărătorul s-a

obligat să o presteze pentru vânzătoare şi să suporte cheltuielile de înmormântare şi

parastasele conform datinii.

Deci,obligaţia suportării cheltuielilor de înmormântare şi pomeni pentru

această defunctă revenea lui V.M. , iar faptul că reclamanţii au înţeles să suporte ei

eventualele cheltuieli de înmormântare a mamei lor nu înseamnă că trebuie să

îndrepte acum împotriva pârâtei care ar fi obligată la plata unei sume mari de bani

după o perioadă îndelungată de la moartea părinţilor părţilor.

17.CONTESTAŢIA ÎN ANULARE



În conformitate cu disp.art. 318 Cod pr.civilă hotărârile instanţei de recurs pot

fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli

materiale ori când instanţa respingând sau admiţând recursul în parte, a omis din

greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare sau de modificare a hotărârii.



Decizia nr. 144 din 17 februarie 2009

Dosar nr. 3498,1/284/2007



Prin cererea reconvenţională formulată în cauza care a constituit obiectul

dosarului civil nr.1650/284/2007 al Judecătoriei Răcari, pârâtul-reclamant T.N. a

solicitat, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă P.M. şi cu pârâţii P.I., Comisia

Locală Tărtăşeşti şi Comisia Judeţeană pentru aplicarea fondului funciar, să se

constate nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor nr. 584/29.076.1991,

să se constate deschisă succesiunea de pe urma defunctei mame a reclamantului,

numita P.M., în ceea ce priveşte terenul de 1300 mp. şi construcţia compusă din 2

camere amplasată pe acesta, să se constate că reclamantul-pârât este singurul

moştenitor al defunctei şi să se constate nulitatea absolută parţială a titlului de

proprietate nr.71209 emis de Comisia judeţeană Dâmboviţa pentru stabilirea

dreptului de proprietate, la data de 11.08.1995.

În motivarea cererii, s-a arătat că terenul în litigiu a fost dobândit de către

defuncţii părinţi ai reclamantului-pârât în 1950, printr-un înscris sub semnătură

privată, că după cumpărarea acestui teren au construit o casă cu 2 camere iar în

timpul căsătoriei tatălui reclamantului cu reclamanta-pârâtă a mai fost edificată o

cameră la casa respectivă.

S-a mai precizat că titlul de proprietate emis în baza Legii 18/1991 este parţial

nul absolut deoarece reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut cu încălcarea

dispoziţiilor legii fondului funciar.

Prin sentinţa civilă 3773/27.12.2007, Judecătoria Răcari a admis excepţia

privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor-reclamanţi P.M. şi P.I., a respins

capătul de cerere privind partajarea averii defunctei P.M., pentru lipsa calităţii

procesuale pasive, a respins excepţia lipsei de interes invocată de reclamanta-pârâtă, a

admis capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate

nr. 71209/11.08.1995 în sensul că în noul titlu care se va elibera să fie nominalizaţi

P.M.-soţie, P.I.-fiu şi T.N.-fiu şi a respins capătul de cerere privind anularea

certificatului de moştenitor 584/29.07.1991.

Împotriva sentinţei au declarat apel pârâtul-reclamant T.N. şi reclamanta-pârâtă

P.M., considerând-o nelegală şi netemeinică, susţinându-se în esenţă că în mod eronat

s-a reţinut de către instanţa fondului faptul că s-ar fi solicitat anularea certificatului de

moştenitor, în realitate fiind vorba despre constatarea nulităţii absolute a acestuia,

situaţie faţă de care această cerere este imprescriptibilă, că pârâtul-reclamant T.I. nu a

urmat procedura privind reconstituirea dreptului de proprietate, astfel că la momentul

promovării acţiunii acesta nu justifica un drept.

Prin decizia civilă nr.296/11.07.2008, Tribunalul Dâmboviţa a respins ca

nefondate apelurile declarate, reţinând în esenţă că instanţa de fond a făcut o corectă

apreciere a materialului probator administrat în cauză.

Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs, în termen legal, pârâtul-

reclamant T.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în drept

nulităţile înscrise în art.304 pct.7 şi 9 cod pr.civilă, susţinând în esenţă că instanţa a

reţinut eronat că imobilul în litigiu ar fi fost dobândit în anul 1952, în realitate autorii

săi au dobândit terenul în anul 1949 şi în acelaşi an au edificat şi construcţia în litigiu,

în timp ce trăiau în concubinaj.

Întrucât instituţia nulităţii absolute are un regim deosebit de nulitatea relativă,

în mod nelegal a apreciat instanţa că s-ar fi prescris dreptul la acţiune; cauza nulităţii

absolute este eroarea obstacol cu privire la masa succesorală, întrucât în realitate, de

pe urma defunctului a rămas doar cota de ½ din imobil şi nu imobilul în întregime.

S-a solicitat, pentru motivele arătate, admiterea recursului, modificarea în tot a

deciziei în sensul admiterii apelului şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost

precizată.

Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 1128 din 5 decembrie 2008, a

constatat că recursul este nefondat reţinând în esenţă că recursul declarat de pârâtul-

reclamant este o reiterare a motivelor de apel care au fost analizate corect de instanţa

de control judiciar, că sub un prim aspect se reţine că instanţa fondului, a cărei soluţie

a fost confirmată în apel, a apreciat corect, că cererea privind anularea certificatului

de moştenitor nr. 584/1991 s-a prescris, atâta timp cât în cauză nu s-a dovedit că

voinţa pârâtului ar fi fost viciată prin eroare, dol sau violenţă.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare T.N., întemeiată pe

dispoziţiile art.318 Cod pr.civilă, constând în aceea că hotărârea este rezultatul unei

greşeli materiale şi a omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra motivului de recurs

prev.de art.304 pct.7 Cod pr.civilă .

Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondată contestaţia în anulare formulată

de contestatorul T.N., împotriva deciziei nr. 1128 din 5 decembrie 2008 pronunţată

de Curtea de Apel Ploieşti, în contradictoriu cu intimaţii P.M., P.I. , domiciliat în

Bucureşti, Comisia Locală Tărtăşeşti de aplicare a Legii nr.18/1991, şi Comisia

judeţeană Dâmboviţa pentru aplicarea Legii 18/1991.

În conformitate cu disp.art. 318 Cod pr.civilă hotărârile instanţei de recurs pot

fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli

materiale ori când instanţa respingând sau admiţând recursul în parte, a omis din

greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare sau de modificare a hotărârii.

Din textul de lege sus menţionat cât şi din întreaga practică judiciară a rezultat

că articolul 318 Cod pr.civilă se referă la greşeli materiale şi nu la greşeli de judecată,

acestea din urmă fiind invocate de contestator.

Nici susţinerea conform căreia instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra

motivului de casare prev.de art.304 pct.7 Cod pr.civilă nu poate fi reţinută , întrucât

instanţa a analizat toate criticile cu care a fost investită răspunzând la toate chiar dacă

nu le-a făcut o încadrare a fiecăruia în textele de lege, cum de altfel nici contestatorul

nu a încadrat fiecare critică în textul de lege corespunzător, indicând numai la final că

îşi întemeiată recursul pe disp.art.304 pct.7 şi 9 Cod pr.civilă.

A examina din nou toate susţinerile formulate de contestator ar însemna să se

reanalizeze motivele de recurs, ceea ce nu este permis .

18.NULITATEA RECURSULUI



Conform disp. art. 303 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul se va motiva prin

însăşi cererea de recurs sau înauntrul termenului de recurs, iar potrivit alin. 2 al

aceluiaşi articol, termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la

comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

Conform dispoziţiilor art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, nemotivarea

recursului în termenul legal atrage nulitatea recursului în afara cazurilor în care se

consată incidenţa unor nulităţi de ordine publică care să afecteze legalitatea

hotărârii.





Decizia civilă nr. 270 din 24 martie 2009

Dosar nr. 1298/204/2008





Prin cererea înregistrată pe rolul Judecatoriei Câmpina sub nr.

1298/204/2008 reclamanta M.G. a chemat în judecată pe pârâtul M.S.M., pentru ca,

pe calea ordonanţei preşedinţiale, să se stabilească domiciliul minorului M.,născut la

14.10.2004 la reclamantă şi obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în

favoarea minorului în raport de salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată

întrucât pârâtul nu este angajat.

În motivarea acţiunii s-a arătat că părţile s-au căsătorit în vara anului 2004,

iar din relaţia lor s-a născut la 14 oct.2004 minorul M. S-a justificat urgenţa măsurii

prin aceea că minorul rămas la pârât nu este în siguranţă datorită firii violente a

pârâtului şi pentru faptul că este speriat de tatăl său.

S-a mai menţionat că după alungarea sa din domiciliu, reclamanta a încercat

să ia copilul, însă a fost împiedicată de ameninţările şi violenţele pârâtului care a

încuiat copilul în casă, deşi plângea după mama sa .

S-a mai arătat că prin sentinţa civilă 1631 pronunţată la 19.09.2006 în

dosarul 944/2006 de către aceeaşi instanţă s-a soluţionat cererea privind stabilirea

domiciliului minorului.

Potrivit susţinerilor pârâtului există autoritate de lucru judecat în ceea ce

priveşte obligarea la pensie de întreţinere, deoarece pârâta a fost obligată la plata unei

pensii de întreţinere de 125 lei rol pentru minor prin sentinţa civilă 943/2006 a

Judecătoriei Câmpina.

La termenul de judecata din data de 14 mai 2008 reclamanta a precizat

acţiunea, solicitând judecarea cauzei pe calea dreptului comun şi nu pe calea

ordonanţei preşedinţiale.

Prin sentinta civila nr. 2219/09.07.2008 Judecatoria Campina a admis

acţiunea precizată formulată de reclamanta si a respins cererea reconvenţională

formulată de pârât.

A fost respinsa excepţia autorităţii lucrului judecat, invocată de pârât, şi s-

a stabilit domiciliul minorului M. M., născut la 14 octombrie 2004 la reclamantă,

obligând pârâtul la plata unei pensii lunare de întreţinere de 125 lei, pentru minor,

începând de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii până la majorat.

Impotriva sentintei civile anterior menţionate a declarat apel pârâtul

criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie, aratând, în esenta, ca instanţa de

fond în mod greşit nu a tinut cont ca exista autoritate de lucru judecat in ceea ce

priveste încredintarea spre crestere si educare a minorului, stabilirea domiciliului

acestuia si obligarea la pensie de intretinere pentru acesta a reclamantei, că in mod

gresit au fost analizate probatoriile administrate in cauza netinandu-se cont de

doua hotarari judecatoresti , respectiv sentinta civila nr. 43/2007 a Tribunalului

Prahova şi sentinţa civilă nr. 2738/2004 a Judecătoriei Câmpina.

Prin decizia civilă nr. 551/30 oct. 2008, tribunalul a respins apelul declarat de

pârâtul M.S.M., împotriva sentinţei civile nr. 2219/9.07.2008, pronunţată de

Judecătoria Câmpina, în contradictoriu cu intimata-reclamantă M.G., ca nefondat.

Împotriva sus menţionatei decizii a declarat recurs în termen legal, pârâtul

M. S. M., susţinând în esenţă că hotărârea este nelegală şi netemeinică.

La data de 20 martie 2009, prin serviciul registratură s-au depus de către

recurent motivele de recurs.

Curtea de Apel Ploieşti, a constatat nulitatea recursului, declarat de pârâtul

M.S.M., împotriva deciziei civile nr. 551/30 oct. 2008 pronunţată de Tribunalul

Prahova, în contradictoriu cu reclamanta M.G., şi Autorităţile tutelare de pe lângă

Consiliul local C. şi Consiliul Local B., constatând că în cauză s-au încălcat

prevederile art. 303 Cod procedură civilă, conform cărora recursul trebuie motivat

prin cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, care în speţă este de 15 zile

de la comunicarea hotărârii atacate, respectiv de la 12 februarie 2009.

Curtea a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 306 alin.2 Cod

procedură civilă în baza cărora nemotivarea recursului în termenul legal atrage

nulitatea recursului în afara cazurilor în care se consată incidenţa unor nulităţi de

ordine publică care să afecteze legalitatea hotărârii.

Cum în speţă nu s-au constatat astfel de nulităţi, faţă de dispoziţiile art. 306

alin.2 Cod procedură civilă, s-a admits excepţia invocată de instanţă din oficiu şi s-a

constatat nul recursul de faţă.









19.CONTESTATIE LA TITLU .INADMISIBILITATEA MOTIVELOR DE

FOND CARE SĂ REPUNA IN DISCUTIE O HOTARARE

JUDECATOREASCA DEFINITIVA.







Potrivit art. 309 (1) şi art. 2811 Cod pr.civilă poate fi primită

contestaţia la executare în cazul în care dispozivul hotărârii nu este clar sau echivoc,

dar în limitele motivelor cuprinse în hotărâre, fără a se modifica situaţia reţinută

definitiv , cu putere de lucru judecat.



Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2009, pronunţată în dosarul nr.4141/120/2008.



Prin contestaţia la executare , contestatorul B.N. a criticat în contradictoriu cu

intimata B.D.F. actele de executare întocmite în dosarul executorului judecătoresc cu

motivarea că la data de 15.04.2008 a primit somaţia prin care i s-a pus în vedere să

lase în deplină proprietate şi posesie un teren în suprafaţă de 2091 m.p. situat în

comuna V. , sat G. , jud.Dâmboviţa , tarla 4 , parcela 152/1 şi 150, cu toate că prin

sentinţa civilă nr.3341 din 3.10.2005 pronunţată în dosarul nr.64/87/2004 în

contradictoriu cu intimata s-a constatat că el este proprietarul imobilului , ca urmare a

prescripţiei achizitive.

Contestatorul şi –a precizat cererea ca fiind contestaţia la titlul pus în

executare silită.

Tribunalul Dâmboviţa prin sentinţa civilă nr.1513 din 2.10.2008 a

respins contestaţia la titlu reţinându-se că dispozitivul deciziei civile nr.30 din

17.01.2003 prin care contestatorul, în calitate de intimat pârât a fost obligat să lase în

deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 2091 m.p. situat în pct. ,,B.,,

din parcela 152/1 şi 150, nu necesită lămuriri, nu cuprinde neconcordanţe care să

atragă necesitatea unor explicaţii suplimentare referitoare la înţelesul, întinderea sau

aplicarea dispozitivului.

Curtea de Apel Ploieşti prin decizia 86 din 16 ianuarie 2009 a respins ca

nefondat recursul declarat de contestator împotriva sentinţei civile nr. 1513 din

7.10.2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, reţinându-se că potrivit disp.art.

399(1) Cod pr.civilă şi art. 2811 Cod pr.civilă poate fi primită contestaţia la executare

în cazul în care dispozitivul hotărârii nu este clar sau echivoc , dar în limitele

motivelor cuprinse în hotărâre , fără a se modifica situaţia reţinută definitiv ,cu putere

de lucru judecat.

Prin urmare , în acest cadru nu se poate repune în discuţie şi administra

probe pentru a se combate situaţii de fapt care şi-au primit o soluţie în procesul de

fond.

In speţă, în mod corect s-a respins contestaţia la titlu pus în executare silită ,

reprezentat de dispozitivul deciziei civile nr.30 din 17.01.2003 pronunţată de

Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr.7810/2002 prin care contestatorul în calitate de

pârât , a fost obligat să lase reclamantei D.D.F. în deplină proprietate şi posesie

terenul în suprafaţă de 2091 m.p. , parcela 152/1 şi 150 situată în pct. ,,Bădărăneşti,,

din comuna Voineşti, sat Gemenea , dispozitivul deciziei fiind clar şi nu cuprinde

neconcordanţe care să atragă necesitatea lămuririi acestuia.

Motivul invocat de contestator se referă la o chestiune de fond care are puterea

lucrului judecat şi care nu poate fi repusă în discuţie pe calea contestaţiei la

executare.









20. APEL ANULAT CA NETIMBRAT. RECURS FORMULAT PE ASPECTE

SOLUTIONATE DE INSTANTA DE FOND ŞI NICIUNUL PRIVIND

ANULAREA APELULUI CA NETIMBRAT. RECURSUL INADMISIBIL.





Din interpretarea disp. art. 299 Cod pr.civilă , rezultă că recursul nu

poate fi exercitat ,,omisso medio,, adică trecând peste calea de atac a apelului.

In cazul în care apelul a fost anulat ca netimbrat iar în recursul declarat

nu se formulează nicio critică împotriva acestei măsuri, ci numai cu privire la

soluţia instanţei de fond, recursul este inadmisibil.



Decizia nr. 135 din 13 februarie 2009 pronunţată în dosarul nr. 261/277/2008.



Reclamanţii L.D. şi L.I. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Oficiul

Judeţean de cadastru şi Publicitate Imobiliară Buzău şi SC H SA, Sucursala S. ca prin

hotărârea ce se va pronunţa să se dispună radierea din cartea funciară a înscrierii

făcute pe numele pârâtei SC H SA – Sucursala S, arătând că sunt proprietarii unui

teren în suprafaţă de 3424 mp. intravilan pentru care au fost puşi în posesie de către

executorul judecătoresc la 15.08.2007, dar pârâta SC H SA – Sucursala S. a înscris

sub nr.155/200 în cartea funciară suprafaţa respectivă, primind număr cadastral 29,

unde figurează cu suprafaţa de 721 mp., ce le aparţine.

Pârâtul OCPI Buzău, prin întâmpinare a invocat excepţia lipsei calităţii

procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond a solicitat

respingerea acesteia.

Pârâta SC H. SA – Sucursala S. prin întâmpinare a invocat excepţia

lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a solicitat respingerea acţiunii ca rămasă fără

obiect.

Judecătoria Pătârlagele prin sentinţa civilă nr.648/20.05.2008 a respins

ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului OCPI Buzău,

invocată de pârât, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive

a pârâtei SC H. SA – Sucursala S., a admis acţiunea reclamanţilor şi a dispus

rectificarea menţiunilor înscrise în cartea funciară pe numele pârâtei SC H. SA –

Sucursala S. la nr.cadastral 29 (4124) în ceea ce priveşte suprafaţa de 721 mp., în

sensul radierii acestei suprafeţe de la nr.cadastral menţionat şi a obligat pârâtele la

plata în solidar a cheltuielilor de judecată către reclamanţi în cuantum de 410 lei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii OCPI Buzău şi

SC H. SA – Sucursala S. iar Tribunalul Buzău prin decizia civilă nr.324/05.11.2008 a

anulat ca netimbrat apelul declarat de OCPI Buzău şi a respins ca nefondat apelul

declarat de SC H. SA – Sucursala S. împotriva sentinţei civile nr.648/20.05.2008

pronunţată de Judecătoria Pătârlagele.

Pârâtul OCPI Buzău a declarat recurs împotriva acestei decizii, invocând

disp. art.304 pct.9 cod pr.civilă – când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal

ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, dat fiind că atât decizia

instanţei de apel cât şi sentinţa instanţei de fond apar ca fiind lipsite de temei legal în

privinţa calităţii procesuale a OCPI Buzău, pe de o parte şi în privinţa calităţii OCPI

Buzău de instituţie publică care desfăşoară un serviciu public în slujba cetăţenilor.

Recurentul susţine că principalul motiv pentru care a declarat apel a fost

acela că instanţa de fond, fără a face o apreciere corectă a legislaţiei în materie de

carte funciară, a reţinut culpa procesuală a OCPI Buzău, deşi a arătat pe cale de

întâmpinare că în cauzele în care se solicită rectificarea menţiunilor din cartea

funciară, OCPI nu poate avea calitate procesuală pasivă ci această calitate se justifică

numai în persoana titularului de drepturi înscrise în cartea funciară care a solicitat şi

atribuirea de număr cadastral, asumându-şi identificarea şi individualizarea

imobilului.

Pe de altă parte, OCPI a fost obligat nejustificat la plata unor cheltuieli

de judecată, ce s-ar satisface evident din fonduri publice întrucât este o instituţie

publică în subordinea Ministerului Internelor, potrivit dispoziţiilor HG 1210/2004.

Intimaţii prin apărător au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului iar

Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 135 din 13 februarie 2009 a respins ca

inadmisibil recursul declarat de pârâtul O.C.P.I. Buzău împotriva deciziei civile nr.

324 din 5 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Buzău.

Pentru a pronunţa această decizie s-a reţinut că instanţa de apel prin

decizia nr.324/05.11.2008 a anulat ca netimbrat apelul declarat de OCPI Buzău

împotriva sentinţei civile nr.648/20.05.2008 pronunţată de Judecătoria Pătârlagele.

Prin recursul declarat împotriva acestei decizii OCPI Buzău a invocat

motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 cod pr.civilă, susţinând că atât

decizia instanţei de apel cât şi sentinţa instanţei de fond apar ca fiind lipsite de temei

legal în privinţa calităţii procesuale a OCPI Buzău.

Dar recurentul nu a formulat niciun motiv de recurs împotriva dispoziţiei

instanţei de apel, de anulare ca netimbrat a apelului declarat împotriva sentinţei, ceea

ce înseamnă că această dispoziţie a rămas definitivă şi irevocabilă – consecinţa fiind

că nu poate fi analizată pentru prima dată în recurs critica ce vizează măsura dispusă

de instanţa de fond prin care s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii

procesuale pasive a pârâtului OCPI Buzău.

Numai în situaţia în care instanţa de recurs ar fi fost investită cu

analizarea unui motiv de recurs ce viza anularea ca netimbrat a apelului, şi ar fi

constatat că în mod greşit s-a anulat apelul ca netimbrat, se putea dispune casarea în

parte a deciziei cu trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru a se pronunţa pe fondul

apelului declarat de OCPI Buzău şi nu pe excepţia netimbrării, respectiv asupra

criticilor din motivele de apel ce vizau calitatea procesuală pasivă a pârâtului apelant

OCPI Buzău şi obligarea lui în solidar la plata cheltuielilor de judecată către

reclamanţi.

În condiţiile în care dispoziţia de anulare a apelului ca netimbrat a rămas

irevocabilă, nu se poate solicita pentru prima dată în recurs „omisso medio” a se

stabili lipsa calităţii procesuale pasive a OCPI Buzău, şi absenţa culpei sale

procesuale, recursul formulat în acest sens fiind deci inadmisibil.









21. ART. 612 COD CIVIL. FERESTRE DE LUMINA SI AERISIRE.





Restricţia adusă proprietăţii prin art. 612 Cod civil este limitată la

deschiderile pentru vedere , nu şi la deschiderile pentru lumină şi aerisire.



Decizia nr. 288 din 27 martie 2009 pronunţată în dosarul nr. 534/114/2008.



Reclamanţii I. Gh. şi I. L. au chemat în judecată pe pârâţii B. M. şi B.

A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii să desfiinţeze

servitutea de vedere creată contrar legi, arătând că sunt proprietarii imobilului situat

în Rm.Sărat , str.Jirlău , nr.5 , în baza contractului autentificat sub nr. 1415/1986 iar

pârâţii sunt proprietari ai imobilului vecin şi care au deschis în anul 2006 trei ferestre

cu vedere spre imobilul lor, deşi zidul pe care sunt amplasate se află faţă de linia de

hotar la o distanţă mult mai mică decât cea prevăzută de lege.

Pârâţii au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat

respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi obligarea reclamanţilor să scoată viţa de vie

amplasată pe linia de hotar , să fie obligaţi să ridice de pe linia de hotar zidul

construcţiilor – magazie şi garaj , precum şi să fie obligaţi să capteze apa pluvială de

la streşini şi să asigure scurgerea ei în reţeaua de canalizare a oraşului, cu cheltuieli

de judecată.

Judecătoria Rm.-Sărat , prin sentinţa civilă ă nr. 329 din 14 martie 2007

a admis acţiunea principală şi în parte cererea reconvenţională, a obligat pârâţii să

desfiinţeze ferestrele care au vedere către imobilul reclamanţilor, au obligat

reclamanţii să scoată viţa de vie amplasată la distanţa de 0, 30 metri de linia de hotar

şi în caz de refuz au fost abilitaţi pârâţii să efectueze această operaţiune.

De asemenea , reclamanţii au fost obligaţi să-şi monteze jgheaburi pe

toată lungimea garajului situat între proprietatea reclamanţilor şi cea a pârâţilor ,

conform propunerii expertului P. L. şi schiţa anexă la acesta şi a fost respins capătul

de cerere formulat de pârâţi privind obligarea reclamanţilor de a ridica magazia şi

garajul de pe linia de hotar, iar cheltuielile de judecată au fost compensate parţial,

reclamanţii fiind obligaţi să plătească pârâţilor suma de 108 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre , instanţa de fond a reţinut că

proprietăţile părţilor se învecinează iar pe peretele casei pârâţilor aflat către

proprietatea reclamanţilor sunt amplasate trei ferestre de vedre , distanţa dintre zidul

casei pe care se află acestea şi linia de hotar fiind de 96 cm, ceea ce încalcă prev. art.

612 Cod civil.

Au existat ferestre pe acest zid mai bine de 30 de ani, care însă aveau

dimensiuni mai mici , pentru lumină dar în anul 2006 pârâţii , fără acordul

reclamanţilor, le-au desfiinţat şi au montat altele la dimensiunea actuală.

A considerat instanţa, că prin modul în care sunt amplasate şi prin

destinaţia care o au aceste ferestre, încalcă dreptul de proprietate al reclamanţilor,

astfel acţiunea principală este întemeiată.

In ceea ce priveşte cererea reconvenţională s-a reţinut că în curtea

reclamanţilor se află plantată viţă de vie la distanţă de 30 cm faţă de linia de hotar şi

că reclamanţii nu au montate jgheaburi pe toată lungimea garajului care să asigure

astfel captarea şi scurgerea apei în reţeaua de canalizare a oraşului, aspecte relevate

de expertul desemnat în cauză, astfel că sub aceste aspecte cererea reconvenţională a

fost apreciată ca întemeiată.

Capătul de cerere privind desfiinţarea garajului şi magaziei aflate pe

linia de hotar a fost considerat neîntemeiat deoarece aceste construcţii nu sunt

amplasate pe hotar , fiind respectate disp. art. 613 Cod civil.

Impotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii B. M. şi B. A. ,

criticând-o pe motive de netemeinicie şi nelegalitate întrucât instanţa de fond a făcut

o greşită apreciere a probelor ignorând preexistenţa ferestrelor care au fost doar

modernizate , iar cererea lor de ridicare a garajului şi magaziei de pe linia de hotar a

fost respinsă în mod nejustificat în condiţiile în care raportul de expertiză efectuat în

cauză a apreciat că aceste construcţii încalcă linia de hotar.

După administrarea probelor, Tribunalul Buzău prin decizia civilă nr.374

din 15 decembrie 2008 , a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii B. M. şi B. A.

împotriva sentinţei civile nr.329 din 14.03.2007 pronunţată de Judecătoria Rm.Sărat.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut cu privire la

critica apelanţilor a obligării lor la desfiinţarea ferestrelor de vedere construite spre

proprietatea reclamanţilor intimaţi, că proprietatea reclamanţilor se învecinează pe

latura de Est cu cea a pârâţilor iar pe linia comună de hotar în dreptul construcţiilor

cu destinaţie de locuinţă , gardul despărţitor este făcut din panouri de plasă de sârmă.

In zidul construcţiei proprietatea lor cu vedere spre proprietatea

reclamanţilor, pârâţii B. aveau practicate 3 ferestre pentru iluminat şi aerisire iar în

anul 2006 pârâţii au modificat poziţionarea şi dimensiunile acestor ferestre lărgindu-

le, cotele fiind cele stabilite în raportul de expertiză întocmit de expert Rotaru Nicu.

Instanţa de apel a reţinut că fereastra dormitorului care este cea mai

mare, are deschidere totală şi nu exclusiv pe verticală , cum se întâmplă în cazul

deschiderilor de aerisit aşa cum rezultă din fotografia de la fila 18 din dosarul de

recurs nr. 3146/114/2007.

Deşi expertul constructor prin lucrarea întocmită în prezentul dosar a

opinat în sensul că ferestrele nu sunt de vedere , expertiza este un simplu mijloc de

probă a cărui concludenţă şi pertinenţă de apreciază în concret de instanţă în

contextul probator complet.

Or , în speţă datorită dimensiunilor mărite şi poziţionării lor, ferestrele

exced unor simple deschideri de iluminat şi aerisire , ele sunt practicate în zidul

exterior al construcţiei cu vedere la proprietatea vecină a reclamanţilor, la o distanţă

mai mică decât cea prevăzută de art. 612 Cod civil , faţă de hotarul comun , aspecte

de natură să aducă prejudicii proprietarilor vecini , astfel încât în mod corect prima

instanţă a apreciat ca fiind întemeiată acţiunea principală în raport de situaţia de fapt

şi de disp. art. 612 – 614 Cod civil.

Este adevărat că servituţiile continue şi aparente se dobândesc prin

posesiune de 30 de ani potrivit art. 623 Cod civil însă în speţă , ferestrele

preexistente aveau alte dimensiuni , mai mici decât cele deschise în anul 2006 de

pârâţii apelanţi şi care încalcă servitutea de vedere, susţinerile acestora fiind

neîntemeiate.

In ceea ce priveşte motivul de apel referitor la construcţiile garaj şi

magazie ale reclamanţilor, pentru care s-a solicitat ridicarea de pe linia de hotar, şi s-a

apreciat că ar încălca această linie, instanţa de apel a constatat că, în raport de actele

de proprietate deţinute de fiecare dintre părţi , coroborate cu raportul de expertiză

întocmit de expert P. H. , fiecare dintre părţi stăpânesc în fizic suprafeţe mai mari, iar

amplasarea respectivelor anexe pe linia de demarcaţie comună nu încalcă disp. at.-

610 Cod civil , în condiţiile în care prin acestea nu le sunt aduse prejudicii, iar pârâţii

au şi ei amplasate construcţii anexe pe linia de hotar.

Impotriva aceste decizii au declarat recurs pârâţii B. M. şi B. A. ,

invocând motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 7 Cod pr.civilă susţinând că

instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pre care se sprijină

în sensul că deşi s-a efectuat o expertiză în construcţii care să stabilească dacă

ferestrele amplasate la imobilul în care locuiesc , spre proprietatea intimaţilor

reclamanţi, sunt de vedere sau de iluminat şi aerisire, instanţa de apel a făcut

abstracţie de acest raport de expertiză.

Din raportul de expertiză întocmit de expert R. N. rezultă că ferestrele nu

sunt de vedere ci sunt ferestre de aerisire şi iluminare , motivat prin dimensiunile

mici ale ferestrelor noi amplasate în locul celor vechi, precum şi a înălţimii acestora

faţă de plafonul imobilului.

Expertul motivează şi prin faptul că nu există posibilitatea de vedere

către proprietatea vecinului şi datorită deschiderii prin basculare ( cu balamale la

partea inferioară ) în unghi de 30 grade.

Mai mult decât atât , toate ferestrele sunt cu geam opac pentru a nu se

vedea spre imobilele intimaţilor reclamanţi.

Instanţa de apel a ignorat toate datele tehnic e stabilite de expertul numit

în cauză, considerând că această expertiză este doar un simplu mijloc de probă a

cărui concludenţă şi pertinenţă se apreciază în mod concret de către instanţa de

judecată ori, hotărârea pronunţată de Tribunalul Buzău, nu se întemeiază pe

mijloacele de probă existente în cauză pronunţând o hotărâre nelegală, solicitând

admiterea recursului, modificarea deciziei şi pe fond să fie respins capătul de cerere

al intimaţilor reclamanţi privind desfiinţarea ferestrelor practicate la imobilul ce le

aparţine.

Curtea de Apel Ploieşti prin decizia nr. 288 din 27 martie 2009 a admis

recursul declarat de pârâţii B.M. şi B.A. , a modificat în tot decizia civilă nr. 374 din

15 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Buzău, în sensul că a admis apelul

declarat de pârâţii B.M. şi B.A., a schimbat în parte sentinţa civilă nr.329 din 14

martie 2007 pronunţată de Judecătoria Rm.Sărat , a respins ca neîntemeiată acţiunea

reclamanţilor I.Gh. şi I.L. şi a înlăturat obligarea pârâţilor să desfiinţeze ferestrele

construite spre proprietatea reclamanţilor, fiind menţinute restul dispoziţiilor

sentinţei.

Pentru a pronunţa această decizie s-a reţinut că, potrivit art. 612 Cod

civil, ,,nimeni nu poate avea vedere sau ferestre spre vedere , nici balcoane au alte

asemenea asupra proprietăţii îngrădite sau neîngrădite a vecinului său , de nu va fi o

distanţă de 19 decimetri între zidul pe care se deschid aceste vederi şi proprietatea

vecină,, .

Practica judecătorească a stabilit că restricţia adusă proprietăţii prin art.

612 Cod civil este limitată la deschiderile pentru vedere, în sensul că numai acestea

nu pot fi făcute decât la o distanţă de 19 decimetri de proprietatea vecină.

Cât priveşte deschiderile pentru lumină în lipsa oricărei restricţii legale de felul

acelei prevăzute pentru vederi, ele pot fi făcute fără observarea vreunei distanţe .

Din probele administrate în cauză rezultă că ferestrele practicate de

recurenţii pârâţi la imobilul lor spre proprietatea reclamanţilor intimaţi, sunt ferestre

de lumină şi aerisire ce nu intră sub incidenţa disp. art. 612 Cod civil , motiv pentru

care pârâţii nu pot fi obligaţi să le desfiinţeze.

Astfel, instanţa de fond , prin încheierea din 12 decembrie 2006 a

încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice , unul dintre obiective fiind şi acela de a

verifica dacă cele trei ferestre ale pârâţilor sunt pentru aerisire şi lumină.

Expertul tehnic P. L., răspunzând la acest obiectiv , a constatat că

ferestrele din geam termopan pe care pârâţii le-au montat în urma amenajării

locuinţei sunt ferestre mai mici de aerisire şi lumină întrucât , ramele de la geamuri

au prevăzute pentru deschidere un limitator la unghi de 45 de grade, la interior fiind

mate şi la exterior transparente.

De asemenea, expertul tehnic R. N. în raportul de expertiză efectuat în

apel, a constatat că ferestrele practicate pe faţada posterioară a imobilului proprietatea

pârâţilor sunt ferestre pentru aerisire şi iluminare motivat de faptul că au dimensiuni

mici, sunt amplasate la o înălţime ce nu creează posibilitatea de vedere către

proprietatea vecinului, se deschid prin basculare ( cu balamale la partea inferioară) la

un unghi de 30 de grade şi au geam opac.

Prin răspunsul la interogatoriul luat reclamanţilor de către pârâţi la

instanţa de fond, reclamanţii au recunoscut că ferestrele sunt prevăzute cu geamuri

mate.

Caracteristicile menţionate de cei doi experţi se pot constata şi din

planşele fotografice aflate la filele 11-16 dosar recurs respectiv dimensiunea mică ,

geamuri mate şi deschidere prin basculare a celor trei ferestre , care nu permit

vederea către proprietatea vecină fiind pentru aerisire şi lumină , ceea ce înseamnă că

instanţa de apel în mod greşit a reţinut că ferestrele sunt de vedere.

Aşadar , probele administrate în cauză dovedesc faptul că hotărârea

instanţei de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 612 Cod civil fiind afectată

de nelegalitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 Cod pr.civilă.









22. Partaj de bunuri comune – incidenţa dispoziţiilor art.741, 742 şi 6735 cod

pr.civilă



Dispoziţiile art.741 cod civil, prevăd că “la formarea şi compunerea părţilor,

trebuie să se dea în fiecare parte, pe cât se poate, aceeaşi cantitate de mobile, de

imobile, de drepturi sau de creanţe de aceeaşi natură şi valoare”, iar dispoziţiile

art.742 cod civil prevăd că „inegalitatea părţilor date în natură se compensează

prin bani”, art.6735 cod pr.civilă prevăd că “instanţa va face împărţeala în natură.

În temeiul celor stabilite potrivit alin. 1, ea procedează la formarea loturilor şi la

atribuirea lor. În cazul în care loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc

printr-o sumă de bani”.







Decizia civilă nr. 24 din data de 15 ianuarie 2009





Prin decizia civilă nr.24 din 15 ianuarie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis

recursul declarat de pârâtul M D., împotriva deciziei civile nr.262 din 01 octombrie

2008, pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimata reclamantă

A.M.D, a casat decizia sus menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul

Buzău.

Pentru a pronunţa această decizie Curtea, a apreciat că toate criticile formulate

cu privire la împărţirea bunurilor comune sunt întemeiate, instanţa de apel nu a

analizat situaţia de fapt dedusă judecăţii, precum şi dispoziţiile legale ce au incidenţă

în cauza de faţă.

Astfel, dispoziţiile art.741 cod civil prevăd că “la formarea şi compunerea

părţilor, trebuie să se dea în fiecare parte, pe cât se poate, aceeaşi cantitate de mobile,

de imobile, de drepturi sau de creanţe de aceeaşi natură şi valoare”, iar dispoziţiile

art.742 cod civil prevăd că „inegalitatea părţilor date în natură se compensează prin

bani”.

Mai mult decât atât şi dispoziţiile art.6735 cod pr.civilă prevăd că “instanţa va

face împărţeala în natură. În temeiul celor stabilite potrivit alin. 1, ea procedează la

formarea loturilor şi la atribuirea lor. În cazul în care loturile nu sunt egale în valoare,

ele se întregesc printr-o sumă de bani”.

În contextul dispoziţiilor legale sus menţionate, dispoziţii care guvernează

partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, bunuri de toate categoriile,

instanţa de apel, în mod greşit a procedat la atribuirea, în totalitate, în lotul

recurentului, a tuturor bunurilor imobile, mobile, datorii comune, ce alcătuiesc

patrimoniul comun, fără a analiza şi situaţia reală a acestuia dovedită cu acte, în

sensul că este pensionar, având o pensie lunară de 3.081 lei, grevată de plata celor

două credite în valută, în condiţiile în care în lotul său au fost atribuite şi cele două

împrumuturi contractate în timpul căsătoriei, că nu realizează alte venituri, având sub

îngrijirea sa pe minorul rezultat din convieţuirea părţilor pentru care primeşte cu

titlu de pensie doar suma de 400 lei lunar.

De asemenea, curtea a apreciat că în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că

atribuirea în lotul recurentului a tuturor bunurilor mobile, respectiv autoturism şi

bunuri de mobilier, aparatura electrocasnică, aparatură electronică, covoare, veselă

diverse servicii de masă, de băuturi, s-a efectuat în considerarea încredinţării

minorului către acesta, fără a observa din cererile părţilor că există mai multe bunuri

de acelaşi gen, respectiv trei televizoare color, două calculatoare, trei covoare, 24

pahare cristal, 2 garnituri de mobilă dormitor, precum şi alte bunuri ce au fost

atribuite în mod nelegal recurentului şi care trebuiau împărţite, pe cât posibil în

natură, astfel încât formarea şi compunerea loturilor trebuie să se stabilească prin

atribuirea fiecărei părţi, pe cât se poate, în aceeaşi cantitate de bunuri mobile şi

imobile de drepturi sau de creanţă, de aceeaşi natură şi valoare, pentru a se evita

împovărarea numai a uneia dintre părţi, aşa cum greşit s-a reţinut în cauza de faţă.









23. Partaj succesoral – incidenţa dispoziţiilor art.304 pct.5 cod pr.civilă invocat ca

motiv de ordine publică





Dispoziţiile art.304 pct.5 cod pr. civilă prevăd că “modificarea sau casarea

unor hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art.105 alin.2 cod pr.

civilă ”.

Decizia civilă nr. 103 din data de 5 februarie 2009







Prin decizia civilă nr.103 din 5 februarie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a respins

excepţia nulităţii recursului, formulată de intimata pârâtă şi a admis recursul

formulat de reclamantul M.A., împotriva deciziei civile nr.343 pronunţată la 17

noiembrie 2008 de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâta B.M. şi pe cale de

consecinţă a casat decizia sus menţionată şi sentinţa civilă nr.1297 din 14 martie 2006

pronunţată de Judecătoria Buzău şi trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria

Buzău.

Pentru a pronunţa această decizie Curtea a reţinut următoarele:

Cât priveşte motivul de ordine publică invocată de recurent, Curtea apreciază

că aceasta este întemeiată având în vedere că disp.art.304 pct.5 cod pr. civilă prevăd

că “modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată

instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzute

de art.105 alin.2 cod pr. civilă ”.

Având în vedere cele arătate şi analizându-se evoluţia cauzei încă de la

instanţa de fond, curtea a apreciat că, într-adevăr în cauză nu a fost citată soţia

supravieţuitoare a defunctului, M. I. şi drept consecinţă hotărârile pronunţate au fost

date cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind incidente dispoziţiile art.304

pct.9 cod pr. civilă.

Drept urmare, în baza dispoziţiilor art.312 cod pr.civilă, Curtea a admis

recursul declarat de reclamant, a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza spre

rejudecare la Judecătoria Buzău, pentru ca, soluţionarea acesteia să se efectueze în

contradictoriu cu toate părţile implicate în proces.

Ca o consecinţă a examinării cu prioritate a excepţiei de ordine publică, fără a

se mai putea analiza şi celelalte aspecte de fond ale cauzei, motivele de recurs

formulate, în conformitate cu disp.art.315 cod pr.civilă, cu ocazia rejudecării, instanţa

de fond va avea în vedere, pe lângă aspectele menţionate mai sus şi toate apărările pe

care părţile înţeleg să şi le formuleze cu ocazia susţinerilor lor, în vedere pronunţării

unei soluţii legale şi temeinice.









24. CHELTUIELI DE JUDECATĂ. PARTICULARITĂŢILE ACORDĂRII

ACESTORA ÎN PROCESELE DE PARTAJ





Potrivit art. 274 al. 1 Cod pr. civ. partea care cade în pretenţii va fi obligată la

cerere să plătească cheltuielile de judecată.

Pe de altă parte litigiu dedus judecăţii are ca obiect ieşire din indiviziune cu

privire la un teren asupra cărora părţile au calitatea de coproprietar.

Ori, aşa cum s-a arătat în doctrină şi s-a decis în jurisprudenţă în astfel de

cauze părţile au calitate dublă de reclamant şi pârât încetarea stării de coproprietate

fiind pe deplin profitabilă ambelor.( Decizia nr. 71 din 28 ianuarie 2009 a Curţii de

Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).



Prin Decizia nr. 71 din 28 ianuarie 2009 Curtea de Apel Ploieşti – Secţia civilă

şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins recursul formulat de reclamanta G.S.,

împotriva deciziei civile nr. 433 din 29 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul

Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâta T.E., ca nefondat.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că potrivit art.

274 al. 1 Cod pr. civ. partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească

cheltuielile de judecată.

Pe de altă parte Curtea reţine că prezentul litigiu are ca obiect ieşire din

indiviziune cu privire la un teren asupra cărora părţile au calitatea de coproprietar.

Ori, aşa cum s-a arătat în doctrină şi s-a decis în jurisprudenţă în astfel de

cauze părţile au calitate dublă de reclamant şi pârât încetarea stării de coproprietate

fiind pe deplin profitabilă ambelor.

Aşa fiind ambele sunt datoare să suporte cheltuielile de judecată.

În cauza pendinte, în faza de apel după casarea cu trimitere singura cheltuială

făcută de către recurentă a fost plata onorariului de expert în cuantum de 500 lei, şi

care a fost avut în vedere de tribunal de vreme ce a obligat intimata la plata a

jumătate din acesta.

Cu privire la cheltuielile din celelalte cicluri procesuale Curtea a reţinut că prin

Decizia nr. 559/10.12.2007 a Tribunalului Dâmboviţa – Secţia civilă şi prin care a

fost soluţionat primul apel declarat de către apelantă s-a luat act că aceasta nu solicită

cheltuieli de judecată, hotărârea nefiind criticată sub acest aspect pe calea recursului,

iar partea nemaiputând reveni asupra renunţării sale la o astfel de solicitare, iar în

dosarul în care s-a pronunţat decizia de casare nu s-au produs dovezi ale cheltuielilor

eventual suportate de recurentă, cu excepţia taxei de timbru şi timbru judiciar.

Având în vedere cele arătate în precedent Curtea a constatat că toate criticile

recurentei în sensul că nu i s-au acordat cheltuieli de judecată decât într-un cuantum

modic, deşi trebuiau cuantificate şi în raport de celelalte faze procesuale, dovada

acestora fiind făcută cu chitanţele ce vizau onorariile de avocat, de expert şi taxele de

timbru sunt nefondate.

Nefondată a fost apreciată şi cea de a două critică potrivit cu care soluţia

instanţei nici nu este motivată sub aspectul criticat, aceasta invocând în cuprinsul

considerentelor dispoziţiile art. 274 Cod pr. civ. şi care sunt aplicabile soluţionării

petitului privitor la cheltuieli de judecată.









25. CERERE DE ÎNDREPTARE EROARE MATERIALĂ ÎNTEMEIATĂ PE

DISPOZIŢIILE ART. 281 COD PROCEDURĂ CIVILĂ. INCIDENŢA ÎN

SPEŢA DEDUSĂ JUDECĂŢII A ACESTUI TEXT DE LEGE



Potrivit textului invocat drept temei juridic al cererii – art. 281 Cod pr. civ.

erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele

de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi

îndreptate din oficiu sau la cerere.

În mod eronat a reţinut prima instanţă că nu poate fi admisă cererea petentului

întrucât expertul topo a identificat o suprafaţă mai mare de teren decât cea reţinută

în încheierea interlocutorie faţă de dispozitivul sentinţei care a intrat în putere de

lucru judecat.( Decizia nr. 149/18 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia

civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).







Prin Decizia nr. 149/18 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă

şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis recursul declarat de petentul G.I.,

în contradictoriu cu intimaţii A.M. şi G. D., modificate ambele hotărâri, respectiv

decizia civilă nr. 487 din 26 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa şi

încheierea din 30 iulie 2008 pronunţată de Judecătoria Găeşti în dosarul nr.

4196/1994 şi admisă cererea de îndreptare eroare materială.

Pe cale de consecinţă s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în

dispozitivul sentinţei nr. 1470/26.06.1997 a Judecătoriei Găeşti în sensul că la Lotul I

atribuit reclamantului G.I. se va trece suprafaţa de 3645 m.p. în loc de 2470 m.p. cum

din eroare s-a menţionat, menţiunea îndreptării urmând a se face în ambele exemplare

originale ale hotărârii, fiind menţinute în rest dispoziţiile sentinţei.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de control judiciar a reţinut că prin

Sentinţa civilă nr. 1470/26.06.1997 a Judecătoriei Găieşti, rămasă definitivă şi

irevocabilă a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii G.I. şi A.M. în

contradictoriu cu pârâtul G.D., precum şi cererea reconvenţională şi s-a dispus

partajarea şi ieşirea din indiviziune asupra bunurilor rămase de pe urma defunctei

G.G. conform încheierii de admitere în principiu din data de 12.01.1995, precum şi a

raportului de expertiză centralizator întocmit de expertul constructor C. C.în variantă

unică prin atribuirea de loturi părţilor.

În ceea ce priveşte această hotărâre la data de 15.07.2008 reclamantul G.I. a

formulat o cerere de îndreptare eroare materială întemeiată pe dispoziţiile art. 281

Cod pr. civ. în ceea ce priveşte suprafaţa situată în Tarlaua 7 A 37/15 menţionând că

acesta este în întindere totală de 3470 mp, iar nu de 2470 mp cum din eroare s-a

menţionat.

Potrivit textului invocat drept temei juridic al cererii erorile sau omisiunile cu

privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice

alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

Ori, în ceea ce priveşte suprafaţa de teren situată T 37 A 37/15 în dispozitivul

Sentinţei civile nr. 1470/26.06.1997 s-a reţinut pe de o parte că aceasta este de 2470

mp, iar pe de altă parte că este compusă din mai multe suprafeţe aşa cum sunt reţinute

în schiţa de plan de la punctul 1 a raportului de expertiză întocmit de expertul topo

A.G., teren situat în satul C. de Sus – intravilan şi extravilan.

În respectiva schiţă de plan aflată la fila 57 dosar judecătorie apare poşat cu

roşu mai multe suprafeţe de teren şi care ar urma să revină în lotul reclamantului şi

anume: suprafaţa 1 de 1245 mp, suprafaţa 2 de 542 mp, suprafaţa 3 de 178 mp şi

suprafaţa 4 de 1630 mp şi care însumate nu fac 2470 mp aşa cum s-a reţinut în

dispozitivul sentinţei.

Aşadar atâta vreme cât instanţa s-a raportat expres la aceste suprafeţe prin

trimiterea la lucrarea de expertiză topografică, în mod corect trebuia să menţioneze în

cuprinsul sentinţei întinderea corectă a suprafeţelor însumate şi care este în realitate

de 3645 mp.

În mod eronat a reţinut prima instanţă că nu poate fi admisă cererea petentului

întrucât expertul topo a identificat o suprafaţă mai mare de teren decât cea reţinută în

încheierea interlocutorie faţă de dispozitivul sentinţei care a intrat în putere de lucru

judecat.

Asemănător, în mod nelegal a apreciat instanţa de apel că nu este vorba de nici

o eroare întrucât în dispozitiv s-au trecut suprafeţele de teren incluse în lotul

apelantului prin raportul de expertiză centralizator întocmit de expertul C. C..

Aşa cum s-a menţionat mai sus în dispozitivul sentinţei nu s-a făcut referire

numai la această lucrare de expertiză, ci s-a făcut trimitere expresă la schiţele de plan

anexă la expertiza topo.

Pentru cele arătate în precedent Curtea a constatat că în cauză sunt îndeplinite

condiţiile prevăzute de art. 281 Cod pr. civ. hotărârile pronunţate în precedent fiind

nelegale, iar criticile recurentului fondate.









26. CERERE DE REVIZUIRE ÎNTEMEIATĂ PE DISPOZIŢIILE ART. 322

pct. 4 COD PROCEDURĂ CIVILĂ. CONDIŢII PENTRU A FI INCIDENT

ACEST MOTIV AL CĂII EXTRAORDINARE DE ATAC







Potrivit textului invocat drept temei juridic al cererii de revizuire şi anume art.

322 pct. 4 teza II Cod pr. civ. revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă s-a dat în

temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii.

Pe de altă parte, aşa cum s-a decis în doctrină şi s-a arătat în jurisprudenţă

pentru a fundamenta admiterea cererii de revizuire înscrisul trebuie să fi fost

determinant în darea hotărârii în sensul că în lipsa sa soluţia ar fi fost alta( Decizia

nr. 200 din 4 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu

minori şi de familie).







Prin Decizia nr. 200 din 4 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă

şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins ca nefondat recursul declarat de

revizuientul A.I. împotriva deciziei civile nr. 468 din 13 noiembrie 2008 pronunţată

de Tribunalul Dâmboviţa în contradictoriu cu pârâţii B.E., A.C., A.M., A.N., A. G.. şi

I.O..

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că A.I. a investit

iniţial Judecătoria Pucioasa cu o cerere de revizuire a Sentinţei civile nr.

1770/20.10.1998 a aceleiaşi instanţe, cale extraordinară de atac formulată în

contradictoriu cu intimaţii B.E., A.I., A.Ş. A.N., I.O. şi A.G.. şi întemeiată pe

dispoziţiile art. 322 pct. 4 Cod pr. civ.

La baza demersului judiciar al revizuientului a stat susţinerea acestuia potrivit

cu care prin sentinţa a cărei revizuire s-a solicitat s-a dat eficienţă juridică unui

testament pe care reclamanta B.E. l-a invocat în motivarea acţiunii sale şi care a fost

constatat nul absolut prin Sentinţa civilă din 18.12.2006 rămasă definitivă şi

irevocabilă.

Potrivit textului invocat drept temei juridic al cererii de revizuire şi anume art.

322 pct. 4 teza II Cod pr. civ. revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă s-a dat în

temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii.

Pe de altă parte, aşa cum s-a decis în doctrină şi s-a arătat în jurisprudenţă

pentru a fundamenta admiterea cererii de revizuire înscrisul trebuie să fi fost

determinant în darea hotărârii în sensul că în lipsa sa soluţia ar fi fost alta.

Ori, în speţa dedusă judecăţii înscrisul arătat de revizuient ca fiind fals nu a fost

determinat în pronunţarea hotărârii atacate cu calea extraordinară de atac, în

accepţiunea menţionată în precedent.

Astfel, deşi reclamanta a depus la dosar testamentul olograf aflat la filele 3-5 în

Încheierea interlocutorie din data de 02.04.1997 s-a reţinut că devoluţiunea este una

legală, iar nu testamentară, părţile având calitatea de moştenitori legali, iar nu de

legatari aşa cum erau menţionaţi în înscrisul intitulat testament.

Totodată, prin expertiza specialitate agricultură a fost efectuată o singură

variantă de lotizare, necontestată de părţi, iar în motivarea sentinţei civile nr.

1770/20.10.1998 nu s-a reţinut nici un moment că la omologarea acesteia s-a avut în

vedere drept criteriu de atribuire respectivul testament.

Aşa fiind critica recurentului în sensul că în speţa dedusă judecăţii pretinsul

testament a fost invocat în motivarea acţiunii de către reclamantă şi apoi a fost avut în

vedere şi de către expert care a făcut lotizările în raport de voinţa testatorului, astfel

încât deşi este nul absolut el a produs efecte juridice a fost apreciată ca nefondată.

În ceea ce priveşte critica potrivit care hotărârea recurată a fost dată cu

aplicarea greşită a legii, motivările cuprinse în considerente fiind contradictorii

Curtea a reţinut că dovada falsului se face prin hotărâre judecătorească, nefiind

suficientă simpla afirmaţie a revizuientului.

Pe de altă parte, în jurisprudenţă s-a decis că înscrisul este fals în sensul art.

322 pct. 4 Cod pr. civ. nu numai atunci când falsul este stabilit prin hotărârea de

condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni, ci şi atunci când prin operaţiunea de

alterare a realităţii nu s-a comis o infracţiune.

Numai că trebuie avute în vedere acele situaţii în care acţiunea penală nu mai

poate fi pusă în mişcare sau nu mai poate fi exercitată pentru unul din cazurile

prevăzute de art. 10 Cod pr. pen., iar nu acelea în care înscrisul este simulat sau

clauzele sale nu corespund voinţei reale ale părţilor.

Ori, din considerentele Sentinţei civile nr. 1201/18.12.2006 se reţine că ceea ce

a stat la baza constatării nulităţii testamentului a fost reglementarea cuprinsă în art.

859 şi art. 886 Cod civil, respectiv împrejurarea că actul nu a fost scris, datat şi

semnat de către testator.

Fiind vorba de vicii de formă nu se poate susţine că înscrisul este fals sau că a

avut loc o operaţiune de alterare a realităţii, împrejurarea corect reţinută şi de către

instanţa de apel, considerentele hotărârii nefiind contradictorii.

Susţinerea că a formulat plângere penală pentru falsificarea respectivului

înscris, dar pentru că faptele erau prescrise Parchetul de pe lângă Judecătoria

Puciaosa nu a dat curs cercetărilor penale nu are relevanţă în speţă, întrucât

eventualul fals poate fi cercetat şi de instanţa civilă, dar în condiţiile analizate pe

parcursul considerentelor deciziei.









27. PLATA LIPSEI DE FOLOSINŢĂ PENTRU IMOBILELE

CONFISCATE DE STAT ÎN MOD ABUZIV



În Legea 10/2001 nu se regăsesc dispoziţii referitoare la plata lipsei de folosinţă

pentru imobilele preluate abuziv .

Există în lege art. 33 care se refera la - Încălcarea dispoziţiilor

prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă,

contravenţională, civilă sau penală.

Art. 34 - Exercitarea abuzivă a dreptului de a depune notificări în

vederea restituirii de imobile în temeiul prezentei legi atrage răspunderea civilă

pentru pagubele pricinuite.

Art.40 cu referire la art.25 alin.5

Art. 40 - Nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage

obligaţia deţinătorului căruia îi revine această obligaţie de a plăti noului proprietar

o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă

a imobilului restituit.

Art.25 alin.5

(5) Proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege,

le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deţinătorii actuali ai

acestora un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile

de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire, termen după care,

dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezenţa executorului judecătoresc

un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului









Prin decizia nr.74/29 ianuarie 2009 s-a respins, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul C. G. E., împotriva deciziei civile nr. 337 pronunţată de

Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN - prin

MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR.

În fapt prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău sub

nr.2763/200/2008, reclamantul C. G. E. a chemat în judecată Statul Român

reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti, solicitând ca prin

sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea la plata sumei de 440.000 RON

reprezentând: 420.000 RON compensare lipsă folosinţă prin lipsire ilegală de

proprietate şi 20.000 RON, daune morale, pentru încălcarea dreptului de proprietate.

Reclamantul a arătat că în anul 1977, fără a se respecta dispoziţiile

Constituţiei din 1965, familia sa a fost deposedată de o proprietate, clădire cu

destinaţie locuinţă şi anexe gospodăreşti totalizând 143 mp şi suprafaţa de 250 mp

teren aferent construcţiilor, imobil situat în B.....

A mai arătat reclamantul că pentru aceste proprietăţi nu a primit nicio

indemnizaţie echitabilă şi rezonabilă de la pârât, până în prezent.

Reclamantul a mai susţinut că din luna octombrie 1977 şi până în

prezent, ca unic moştenitor, are dreptul la o compensaţie pentru lipsire ilegală de

proprietate, potrivit practicilor internaţionale.

De asemenea, reclamantul a mai susţinut că, cererea sa este o cerere

accesorie unei acţiuni în revendicare imobiliară în echivalent.

La solicitarea instanţei, reclamantul a depus o cerere modificatoare, prin

care a adăugat un nou capăt de cerere, astfel că, a solicitat obligarea pârâtului la plata

sumei de 1200 RON, pentru fiecare lună întârziere, începând cu 15.04.2008 şi până la

plata efectivă a sumei ce reprezintă compensarea lipsei de câştig rezultată din lipsa

ilegală de proprietate.

Reclamantul a mai precizat faptul că prezenta acţiune este o cerere

accesorie a unei acţiuni în revendicare (restituire, retrocedare) imobiliară în

echivalent pentru un imobil ce a fost confiscat autorului său de autorităţile comuniste,

iar sumele de 420.000 lei şi 1200 lei lunar sunt solicitate cu titlu de prejudiciu

material, fiind legate de lipsirea ilegală de proprietate, precum şi de imposibilitatea în

care se află în prezent, de a se bucura de bunul său, în sensul exploatării în folosul

propriu.

Prin sentinţa civilă nr.3952 din 11.07.2008 Judecătoria Buzău a respins

excepţia privind autoritatea de lucru judecat, precum şi acţiunea formulată şi

completată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că excepţia

autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de

art. 1201 Cod civil.

Pe fondul acţiunii, instanţa de fond a reţinut că reclamantul este unic

moştenitor al defunctului său tată, C. C, care a deţinut în B...un imobil casă de locuit

şi teren aferent, imobil ce a fost preluat de stat în anul 1977, prin cererea nr.23/1977,

acesta fiind de acord cu demolarea în vederea sistematizării zonei Unirii, iar în

schimb a primit un apartament cu trei camere şi despăgubiri legale.

S-a mai reţinut că, după preluare, construcţia a fost demolată, iar din

totalul terenului de 250 mp, doar suprafaţa de 44 mp a fost afectată lucrărilor de

sistematizare, diferenţa fiind înstrăinată de reclamant prin contractul de vânzare-

cumpărare autentificat sub nr.2039/1998, iar prin sentinţa civilă nr.183 din

21.02.2006 a Tribunalului Buzău, s-a stabilit valoarea estimativă a imobilelor şi

terenului de 44 mp la suma de 153.043,82 lei, despăgubiri acordate conform Titlului

VII din Legea nr.247/2005.

Instanţa a apreciat că pârâtul nu poate fi obligat la despăgubiri pentru

lipsa de folosinţă, atât timp cât nu a încasat venituri şi chirii pentru folosirea acestora.

Faţă de daunele morale solicitate, instanţa a apreciat că reclamantul, chiar dacă a

suferit un prejudiciu moral, a fost suficient compensat potrivit legislaţiei în vigoare la

acea dată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, care a criticat

considerentele reţinute de instanţa de fond în sensul că tatăl său a primit un

apartament cu trei camere şi despăgubiri legale, deşi, în realitate, apartamentul a fost

„cu chirie” nu în proprietate, iar despăgubirile nu au fost acordate nici până în

prezent.

De asemenea, apelantul a invocat că instanţa de fond a reţinut că statul

nu a încasat chirie şi nici nu a obţinut venituri, astfel încât, nu s-ar justifica plata

despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, fără a se constata că a solicitat compensarea

lipsei de câştig fiindu-i încălcat dreptul de folosinţă a bunului propriu.

Referitor la capătul de cerere privind plata daunelor morale, recurentul a

criticat nemotivarea acestuia de către instanţa de fond, fiind invocată în acest sens

practică C.E.D.O.

Tribunalul Buzău, prin decizia civilă nr.337 din 12 noiembrie 2008, a

respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul C. G. E., reţinând că prin cererea

nr.23/1977, tatăl reclamantului şi-a exprimat acordul cu privire la demolarea casei de

locuit, în vederea sistematizării zonei Unirii, primind în schimb un apartament cu trei

camere şi întrucât doar suprafaţa de 44 mp a fost afectată lucrărilor de sistematizare,

diferenţa de teren până la 250 mp a făcut obiectul înstrăinării prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2039/1998.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C. G. E., pentru

următoarele motive:

O primă critică este că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus

judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia,

hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea

greşită a legii, instanţa nu s-a pronunţat asupra unor dovezi administrate, dovezi ce

erau hotărâtoare pentru soluţionarea cauzei (art. 304 pct.8,9,10 C.pr.civilă).

Se susţine de recurent că prin hotărârile pronunţate i-au fost încălcate

atât dreptul la un proces echitabil, cât şi dreptul de proprietate.

Se critică hotărârea instanţei de apel pentru că s-a reţinut greşit faptul că

tatăl său şi-a exprimat acordul prin cererea din 29.09. 1977, din moment ce acest

acord a fost luat sub violenţă şi, mai mult, în înscris se precizează că în situaţia în

care nu sunt satisfăcute cele două condiţii şi nu au fost respectate, el nu este de acord

cu demolarea.

O altă critică este că eronat au reţinut instanţele că s-a primit un

apartament în proprietate, iar faţă de această eroare, depune la dosar adresa nr.

119/2006 eliberată de RAM Buzău, contractul de închiriere nr. 39/1978 şi contractul

de vânzare-cumpărare nr. 9564/1992.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art.304 pct. 8 C.pr.civilă, în

sensul că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori

înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, Curtea va reţine că aceasta este

nefondat întrucât recurentul nu a arătat în ce constă schimbarea naturii sau

înţelesului actului juridic, pentru că simpla afirmaţie nu este suficientă pentru a se

admite recursul.

Nu există niciun dubiu cu privire la acordul autorului recurentului în ceea ce

priveşte demolarea imobilului pentru sistematizare, întrucât în cererea de la fila 5

dosar recurs, rezultă clar acest acord. Recurentul nu a administrat probe din care să

rezulte că asupra autorului său s-au efectuat violenţe la momentul când a formulat

cererea.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civilă, este

nefondată întrucât recurentul nu a arătat în ce a constat încălcarea dispoziţiilor legale

în litera sau spiritul lor.

Susţinerea recurentului că instanţele au reţinut în mod eronat că s-a

primit în schimb un apartament în proprietate, urmează a fi respinsă întrucât această

critică se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 11 C.pr.civilă, şi nu pct. 10

C.pr.civilă, cum greşit a invocat recurentul, în condiţiile în care aceste texte de lege

au fost abrogate prin OUG nr.138/2000.

Critica recurentului că i s-au încălcat atât dreptul la un proces echitabil,

cât şi dreptul de proprietate, urmează a fi respinsă întrucât, pe de o parte, pentru

imobilul preluat abuziv de către stat prin sentinţa civilă nr. 183/2006 a Tribunalului

Buzău s-a admis acţiunea recurentului, s-a dispus anularea dispoziţiei emisă de

Primăria Buzău, stabilind valoarea estimată a imobilului format din construcţie şi

terenul aferent în suprafaţă de 44 mp, situat în B.., la suma totală de ..

În Legea 10/2001 nu se regăsesc dispoziţii referitoare la plata lipsei de

folosinţă pentru imobilele preluate abuziv .

Există în lege art. 33 care se refera la - Încălcarea dispoziţiilor

prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă,

contravenţională, civilă sau penală.

Art. 34 - Exercitarea abuzivă a dreptului de a depune notificări în

vederea restituirii de imobile în temeiul prezentei legi atrage răspunderea civilă

pentru pagubele pricinuite.

Art.40 cu referire la art.25 alin.5

Art. 40 - Nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage

obligaţia deţinătorului căruia îi revine această obligaţie de a plăti noului proprietar o

sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a

imobilului restituit.

Art.25 alin.5

(5) Proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege, le-

au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deţinătorii actuali ai

acestora un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile

de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire, termen după care,

dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezenţa executorului judecătoresc

un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului

Pe de altă parte, recurentului nu i-a fost încălcat dreptul la un proces

echitabil, deoarece acesta s-a adresat instanţei naţionale cu o cerere ce a fost

soluţionată în fond, în apel şi în recurs.









28. OMISIUNEA DE A SOLUŢIONA O CERERE CU CARE A FOST

INVESTITA INSTANŢA ECHIVALEAZĂ CU NECERCETAREA

FONDULUI

Art. 312 - Instanţa poate admite recursul, îl poate respinge sau anula ori poate

constata perimarea lui.

În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi modificată sau casată,

în tot sau în parte.

Modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304

pct. 6, 7, 8 şi 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5,

precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a

soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu

este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate

mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanţa de

recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară.





Prin dec. nr.130/12 feb.2009 s-a admis recursul declarat de pârâtul B. P.

împotriva deciziei civile nr.619 pronunţată la 17 noiembrie 2008 de Tribunalul

Prahova, în contradictoriu cu reclamanţii B.A., B. E.M, L. A.şi B. C.

Casează ambele hotărâri şi trimite cauza, spre rejudecare, la Judecătoria

Ploieşti.

În fapt prin cererea înregistrată sub nr.6530/281/2007 pe rolul Judecătoriei

Ploieşti, reclamanţii B. A. prin mandatar, B. M., B. E. M., L. A. şi B. C. au chemat

în judecată pe pârâtul B. P. solicitând instanţei să fie obligat pârâtul să le restituie

suma de 169.608 lei, reprezentând contravaloarea despăgubirilor ce li se cuvin în

baza Legii nr. 290/2003 şi dobânda legală cuvenită pentru această sumă de la

momentul ridicării ei.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că l-au mandatat pe pârât,

prin procuri autentificate, să-i reprezinte la autorităţile competente pentru acordarea

drepturilor cuvenite conform Legii nr.290/2003 pentru bunurile ce au aparţinut

autorilor lor şi care au rămas în Basarabia, mandatul încredinţat pârâtului

conferindu-i acestuia dreptul de a ridica, în numele lor, sumele de bani care se vor

stabili cu titlu de despăgubiri, iar la data de 14.12.2006, prin Hotărârea nr.138,

Comisia judeţeană Prahova de aplicare a Legii nr.290/2003 a stabilit pentru toate

părţile un cuantum total al despăgubirilor în sumă de 636.031 lei.

Au mai susţinut reclamanţii că, potrivit prevederilor legale instituite,

plata contravalorii urma să se facă într-o tranşă de 40% , lucru care s-a şi realizat la

începutul anului 2007, pârâtul ridicând prima tranşă a despăgubirilor în cuantum de

254.412 lei cuvenită tuturor părţilor, dar cu toate că mandatarul lor în cadrul

obligaţiei de a da socoteală mandanţilor trebuia să le remită sumele de bani ce li se

cuveneau în calitate de beneficiari ai Hotărârii nr.138/2006, a refuzat sub diferite

pretexte să le remită sumele de bani, motiv pentru care au fost nevoiţi să revoce

procurile autentificate, notificând revocarea ANRPCD în baza Legii nr.290/2003.

Prin sentinţa civilă nr.1985/29.05.2008, Judecătoria Ploieşti a admis în

parte acţiunea şi în parte cererea reconvenţională, obligând pârâtul să plătească

reclamanţilor suma de 144.608 lei reprezentând partea cuvenită din tranşa de 40%

achitată de ANRP la 14.02.2007, la plata sumei de 8997,97 lei dobândă şi a constatat

că pârâtul-reclamant a efectuat cheltuieli în cuantum de 25.500 lei pentru demersurile

în vederea obţinerii despăgubirilor atât în România cât şi în Republica Moldova,

sumă ce urmează a fi suportată de către pârâţi proporţional cu cotele ce li se cuvin.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că întrucât pârâtul-reclamant nu s-a

conformat dispoziţiilor art.1541 Cod civil, conform cărora mandatarul este dator

oricând i se va cere a da seama mandantului de lucrările sale şi de a-i remite tot ce a

primit în puterea mandatului, chiar în cazul în care ceea ce ar fi primit nu s-ar fi

cuvenit mandantului, urmează a fi obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de

144.608 lei.

Împotriva acestei sentinţei au declarat recurs reclamanţii, calificat apel,

susţinând că este nelegală şi netemeinică invocând următoarele motive:

Împotriva sentinţei sus-menţionată a declarat apel şi pârâtul B. P.

susţinând că este nelegală şi netemeinică deoarece instanţa a omis să se pronunţe

asupra excepţiei pe care a invocat-o prin cererea reconvenţională, aceea a lipsei

calităţii procesuale active a reclamanţilor, arătând că prin certificatul de moştenitor

nr.1481/1982, stabilindu-se masa succesorală de pe urma defunctului B. I.şi

moştenitorii acceptanţi ai acestuia, rămânând ca succesor B. P., B. A., C. E. şi C. V.,

B. V. renunţând la succesiune.

Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr.619 din 17 noiembrie 2008, a

respins cele două apeluri ca nefondate, reţinând următoarele:

Asupra apelului declarat de reclamanţi, tribunalul a reţinut, referitor la

critica prin care s-a susţinut că în mod eronat a fost admisă numai în parte acţiunea

sub aspectul contravalorii dobânzii datorate, că este neîntemeiată, deoarece, după

cum a rezultat din probele administrate în cauză, în temeiul Hotărârii

nr.138/14.12.2006 emisă de Instituţia Prefectului, au fost aprobate cererile

apelanţilor-reclamanţi, s-a modificat Hotărârea nr.84/2006 şi s-au acordat despăgubiri

în sumă totală de 636.031 lei, din care 428.191 lei pentru terenuri şi 207.840 lei

pentru casă şi teren. fiind achitată suma totală de 254.412 lei, reprezentând 40% , la

14.02.2007 din sumele încasate pârâtul achitând reclamantei L. A. suma de 25.000

lei.

S-a mai arătat că, potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă,

dobânda legală aferentă sumei încasată de apelantul-pârât pe perioada 14.02.2007 -

ianuarie 2008 este de 10.479,78 lei, din care se deduce valoarea dobânzilor aferente

perioadei anterioare punerii în întârziere prin notificarea nr. 270/2007.

Cât priveşte susţinerea apelanţilor-reclamanţi că instanţa a admis cererea

reconvenţională în parte, pentru suma de 25.500 lei, tribunalul a apreciat că nefondată

întrucât pretenţiile intimatului-pârât sunt dovedite, din materialul probator administrat

în cauză, din depoziţiile martorilor şi mandatul acordat, coroborate cu răspunsurile

la interogatoriu ale reclamanţilor-pârâţi, rezultând că pârâtul-reclamant a efectuat

demersuri la autorităţile competente pentru obţinerea despăgubirilor cuvenite

reclamanţilor.

Totodată, s-a apreciat că nu poate fi reţinută nici critica prin care s-a

susţinut că în mod greşit prima instanţă a compensat cheltuielile de judecată,

arătându-se că prin admiterea în parte a acţiunii şi în parte a cererii reconvenţionale

au devenit aplicabile dispoziţiile art.276 C.pr.civilă.

Referitor la apelul declarat de pârâtul Bârlădeanu Petru, Tribunalul

Prahova a reţinut, că este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte critica prin care se susţine că prima instanţă a omis

să se pronunţe asupra excepţiei invocate de apelant prin cererea reconvenţională,

tribunalul a apreciat că este neîntemeiată deoarece aceasta nu a mai fost reiterată, prin

Hotărârea nr.84/2006 fiind incluşi moştenitorii lui B. V.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că este neîntemeiată şi critica

prin care s-a susţinut că despăgubirile urmau să fie împărţite în cuantum egal cu

reclamantul B. A., deoarece Hotărârea nr.138 a Instituţiei Prefectului se referea la

toţi moştenitorii.

Referitor la susţinerea prin care se pretinde de către pârât că nu au fost

stabilite corect cheltuielile mandatarului, tribunalul a constatat că este neîntemeiată

deoarece, în raport de depoziţiile martorilor şi răspunsurile la interogatoriu ale

părţilor, rezultă că în vederea obţinerii despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, pârâtul

a efectuat demersuri cuvenite la autorităţile competente.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B.P., pentru

următoarele motive:

Recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C.pr.civilă.

O primă critică este că, deşi în cererea reconvenţională a invocat excepţia

lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, instanţa de fond a omis să se

pronunţe pe excepţia invocată, instanţa de apel pronunţându-se pe această excepţie cu

motivarea că aceasta este neîntemeiată faţă de faptul că nu a mai fost reiterată prin

Hotărârea nr. 84/2006 astfel că, instanţa de apel analizează superficial fondul acestei

excepţii, fără a lua în considerare toarte documentele de care apelantul-pârât s-a

folosit atât la fond cât şi în faza de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul arată că în certificatul de

moştenitor nr. 1481/1982 eliberat de Notariatul de Stat Judeţean Prahova s-a stabilit

masa succesorală rămasă de pe urma def. B.I. moştenitorii acceptanţi ai acestuia, iar

B. V. a renunţat la succesiunea tatălui său B. I.on decedat la 10.06.1982(filele 70-71).

De asemenea, recurentul precizează că în Legea nr.290/2003 se are în vedere

dezdăunarea refugiaţilor, însă B. V. nu are această calitate, dovadă în acest sens

fiind adeverinţa nr.6765/1945 în care nu se menţionează că B. V. ar face parte din

familia refugiată în anul 1941, alături de cei doi părinţi B. I. şi M, împreună cu copiii

P., A., V. şi E., precum şi din adeverinţa din 28.12.1994 unde se stabileşte, defalcat,

perioada şi locul unde B. V. s-a aflat în acea perioadă.

Se susţine de recurent că instanţa de apel a reţinut că prin cererea iniţială au

fost indicaţi toţi moştenitorii lui B. I. însă, în realitate, intenţia acestora de a recupera

suma de bani a existat încă de la prima cerere, întrucât este evident că cel care a

făcut toate demersurile şi care a fost interesat de la început, nu a fost altul decât B. P.

Consideră recurentul că susţinerile reclamanţilor în ceea ce priveşte revocarea

procurilor s-a făcut datorită refuzului pârâtului de a le remite vreo sumă de bani, este

nereală întrucât reclamanţilor li s-a solicitat să se prezinte la notariat pentru a se

realiza această împărţire, dar reclamanţii au refuzat de fiecare dată.

Arată recurentul că hotărârea comisiei judeţene a fost ridicată de B. E. M. şi

prezentată pârâtului abia după trecerea termenului de contestaţie, iar prin eliminarea

moştenitorilor B. V., sumele de bani s-ar împărţi la 2 şi nu la 3, situaţie ce ar trebui

să se întâmple şi cu cealaltă tranşă de 60%.

Este fondată prima critică, în sensul că instanţa de fond a omis să se pronunţe

pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţie invocată de

recurent în cererea reconvenţională formulată la instanţa de fond, întrucât, în situaţia

în care instanţa omite să se pronunţe asupra unei cereri, este asimilat cu faptul că

instanţa nu a cercetat fondul atunci când pronunţă soluţia, fiind incidente

dispoziţiile art. 297 alin. 1 C.pr.civilă.

Susţinerea recurentului că în certificatul de moştenitor nr. 1841/1982 eliberat

de Notariatul de Stat judeţean Prahova s-a stabilit că autorul reclamanţilor B. E. M.,

B.C. şi L. A.a renunţat la succesiunea rămasă de pe urma def. B.I., este nefondată

întrucât pe de o parte, în certificatul de moştenitor sus-menţionat se arată că autorul

acestora, B.V. este străin de succesiune, şi nu renunţător.

Prin decizia nr. XI din 5 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-

a stabilit că numai cei care au renunţat în mod expres la succesiune nu beneficiază de

repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, or, în cauza de faţă, autorul

reclamanţilor nu este renunţător.

Pe de altă parte, nu are relevanţă că autorul Bârlădeanu Victor a renunţat la

succesiunea tatălui său, din moment ce Hotărârea nr. 138/14 decembrie 2006 a

Comisiei judeţene Prahova de aplicare a Legii nr. 290/2003 şi Hotărârea nr. 84/9

iunie 2006 nu au fost contestate de către recurent, în condiţiile în care, prin cele

două hotărâri sus-menţionate s-a stabilit că atât reclamanţii, cât şi pârâtul au dreptul

de a primit despăgubiri pentru bunurile abandonate în Basarabia.

De asemenea, nu are relevanţă faptul că în adeverinţa nr. 6765/1945 autorul

reclamanţilor, def. B. V., nu figurează ca având calitatea de refugiat, din moment ce,

prin Hotărârile nr. 138/14 decembrie 2006 şi nr. 84/9 iunie 2006 ale Comisiei

judeţene Prahova de aplicare a Legii nr. 290/2003, acestuia şi moştenitorilor săi li s-a

recunoscut dreptul de a beneficia de aceste măsuri reparatorii prevăzut de Legea nr.

290/2003.

Se va respinge critica recurentului că instanţa de apel a motivat nemulţumirea

cu privire la neexistenţa în cuantum egal al despăgubirilor, făcând referire la

Hotărârea nr. 138/2006, întrucât hotărârile emise de Comisia judeţeană Prahova de

aplicare a Legii nr. 290/2003, nu au fost contestate, situaţie în care, despăgubirile se

vor acorda conform art.10 din Legea nr. 290/2003.

Referitor la susţinerea recurentului că cererile reclamanţilor privind revocarea

procurilor s-au făcut datorită refuzului pârâtului de a remite vreo sumă de bani

mandanţilor şi că aceste susţineri sunt nereale pentru că li s-a solicitat reclamanţilor

să se prezinte la notariat pentru a se realiza această împărţire, Curtea va reţine că, în

realitate, aceasta nu reprezintă o critică de nelegalitate în sensul art. 304 C.pr.civilă,

iar pe de altă parte, recurentul nu a făcut nicio dovadă în sensul că a încercat pe cale

amiabilă împărţirea sumelor primite în baza mandatelor.

Critica recurentului referitoare la faptul că hotărârea comisiei judeţene a fost

ridicată de B. E. M. şi prezentată pârâtului abia după trecerea termenului de

contestaţie, iar prin eliminarea moştenitorilor B. V., sumele de bani s-ar împărţi la 2,

şi nu la 3, situaţie ce ar trebui să se întâmple şi cu cealaltă tranşă de 60%, este bazată

pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 C.pr.civilă, astfel că nu poate fi analizată de instanţă

întrucât aceste dispoziţii au fost abrogate prin OUG nr. 138/2000.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 3

C.pr.civilă, constatând că instanţa de fond a omis să se pronunţe pe excepţia lipsei

calităţii procesuale active, dar şi pe excepţia prematurităţii invocate în cererea

reconvenţională, echivalând cu necercetarea fondului, va admite recursul, va casa

ambele hotărâri şi va trimite caza spre rejudecare la Judecătoria Ploieşti.

29. „ Când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa

judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după

natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel”.



Art. 14 din Legea 146/1997

- Când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară

de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu

excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel.

Art. 20 – din Legea 146/1997

(1) Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.

(2) Dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul

înregistrării acţiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care

determină o valoare mai mare, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma

datorată până la primul termen de judecată. În cazul când se micşorează valoarea

pretenţiilor formulate în acţiune sau în cerere, după ce a fost înregistrată, taxa

judiciară de timbru se percepe la valoarea iniţială, fără a se ţine seama de reducerea

ulterioară.

(3) Neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu

anularea acţiunii sau a cererii.



Art. 35 – din Ordinul nr. 760/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru

aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru



Art. 35 - (1) Taxele judiciare de timbru se datorează şi se plătesc anticipat, adică

înainte de primirea (înregistrarea), efectuarea sau eliberarea actelor taxabile sau

înainte de prestarea serviciilor.

(6) Dacă, în momentul înregistrării, acţiunea sau cererea a fost taxată

corespunzător obiectului iniţial, dar a fost modificată ulterior, ea nu va putea fi

anulată integral, ci va trebui soluţionată în limitele în care taxa judiciară de timbru a

fost plătită.







Prin decizia nr. 206/5 martie 2009 s-a respins, ca nefondat, recursul

formulat de pârâta S.C. A. SRL, cu sediul ....împotriva deciziei civile nr. 652

pronunţată la 27 noiembrie 2008 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu

reclamanţii D.V.,P.R.,U.I.

În fapt prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Ploieşti sub nr.

543/281/2008, reclamantele D. V., P.R. şi U. I. au chemat în judecată pe pârâta S.C.

A.SRL, solicitând evacuarea pârâtei din imobilul ce le aparţine, situat în Ploieşti, str.

Gheorghe Grigore Cantacuzino, judeţul Prahova, precum obligarea pârâtei la plata

sumei de 70.000 lei, reprezentând lipsa de folosinţă pe ultimii doi ani, pentru

perioada ulterioară expirării contractului de închiriere intervenit între părţi.

În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că între pârâtă şi autorul

lor, D. L., a intervenit un contract de închiriere pentru imobilul situat în Ploieşti,str.

Gheorghe Grigore Cantacuzino nr. 86, respectiv o suprafaţă de 12 mp din totalul de

465 mp, cu ieşire la strada Vasile Lupu, pe o perioadă de 1 an de zile, începând cu

data de 1.01.2002, care şi-a încetat valabilitatea prin împlinirea termenului.

Durata respectivului contract nu a mai fost prelungită, fapt confirmat de

emiterea unei notificări către chiriaş, prin care acestuia i-a fost adus la cunoştinţă

faptul că intenţia proprietarului este de a nu mai prelungi respectivul contract, la data

de 31.12.2003.

Reclamantele au arătat că pârâta, cu rea-credinţă, nu a dat curs

solicitărilor repetate şi nu a eliberat spaţiul pe care îl deţine în prezent fără tilu şi nu a

înţeles nici măcar să plătească proprietarului contravaloarea chiriei pentru perioada

aferentă acestei posesii.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii

procesuale active a reclamantelor, faţă de împrejurarea că acestea nu sunt

proprietarele terenului pe care este amplasat modulul societăţii pârâte în suprafaţă de

12 mp, cu ieşire la strada Vasile Lupu.

Prin sentinţa civilă nr. 4651 din 15.05.2008 Judecătoria Ploieşti a admis

excepţia insuficientei timbrări a acţiunii şi a anulat acţiunea ca insuficient timbrată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că la

momentul înregistrării cererii reclamantele au achitat doar 20 de lei taxă judiciară de

timbru, acestea au fost citate pentru primul termen de judecată cu menţiunea să

completeze taxa judiciară de timbru cu suma de 2647,2 lei şi timbru judiciar de 5 lei,

sub sancţiunea anulării acţiunii ca insuficient timbrată. De asemenea la termenul din

data de 21.02.2008 instanţa de fond a pus în vedere reclamantelor să facă dovada

achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2647,2 lei şi a timbrului judiciar de 5

lei.

Pentru că reclamantele nu s-au conformat obligaţiei de a achita diferenţa

de taxă juduciară de timbru şi timbrul judiciar datorat, deşi cuantumul acesteia a

fost stabilit de instanţa de fond, s-a procedat la anularea cererii ca insuficient

timbrată.

A reţinut instanţa de fond că, potrivit art. 20 alin. 1 şi 2 din Legea nr.

146/1997, taxele judidiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa judiciară de

timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării cererii, instanţa

va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de

judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele care au arătat

că, în ce priveşte capătul principal de cerere, acesta a fost legal timbrat.

Au mai susţinut reclamantele că sancţiunea anulării ca insuficient

timbrată a acţiunii nu putea opera în cauză, instanţa de fond având obligaţia să

continue a judeca capătul principal de cerere, legal timbrat, iar sancţiunea netimbrării

să opereze pentru capătul de cerere accesoriu.

Apelantele-reclamante au arătat că art.14 din Legea nr. 146/1997,

raportat la normele metodologice de aplicare a legii, statuează aspectele invocate în

motivele de apel.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului

ca nefondat întrucât motivele de apel nu corespund celor invocate de apelantele-

reclamante prin acţiunea formulată, încercând să se deducă instanţei o altă situaţie de

fapt, respectiv un alt cadru procesual şi nu cel care a fost promovat prin acţiunea

formulată la instanţa de fond.

Prin decizia nr.652 pronunţată la 27 noiembrie 2008, Tribunalul Prahova

a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis dosarul pentru soluţionarea pe

fond a cauzei, la aceeaşi instanţă de fond.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că în mod greşit instanţa

de fond a anulat acţiunea ca insuficient timbrată, având în vedere că acţiunea a avut

două capete de cerere, respectiv evacuarea intimatei-pârâte şi obligarea acesteia la

plata lipsei de folosinţă în cuantum de 70.000 lei.

Tribunalul a constatat că apelantele au depus taxa judiciară de timbru

pentru primul capăt de cerere, cel privind evacuarera intimatei pârâte, de 20 lei şi

timbru judiciar urmănd să achite taxa judiciară de timbru pentru capătul doi din

cerere acela privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă.

S-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a anulat acţiunea ca

insuficient timbrată în condiţiile în care acţiunea avea două capete de cerere, din care

primul,cel principal, era timbrat legal cu taxă de timbru de 20 lei. Potrivit art . 14

din Legea taxelor judicire de timbru, în situaţia în care acţiunea are mai multe capete

de cerere, taxa judiciară de timbru se datorează separat pentru fiecare capăt de

cerere, în funcţie de natura acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SRL, pentru

următoarele motive:

Se apreciază că decizia Tribunalului Prahova este nelegală, fiind

incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civilă.

Se arată că în mod nelegal instanţa de apel a considerat că prin

netimbrarea celui de-al doilea capăt de cerere dedus judecăţii, capăt de cerere ce

presupunea achitarea unei taxe de timbru în sumă de 2647,2 lei, nu era de natură să

ducă la admiterea excepţiei privind netimbrarea acţiunii în întregul său.

În dezvoltarea motivului de recurs, precizează că intimate-reclamante au

fost citate la mai multe termen de judecată cu menţiunea de a achita taxa de timbru,

iar în baza art. 197 alin. 1 C.pr.civilă, instanţa urma să se pronunţe asupra excepţiilor

de procedură.

Arată recurenta că în baza art. 20 alin. 1,2 şi 3 din Legea nr. 146/1997,

taxele de timbru se plătesc anticipat, cu condiţia ca instanţa să pună în vedere

achitarea sumei datorate, reprezentând taxa de timbru, iar motivarea instanţei de apel

că s-a timbrat cu 20 lei, nu acoperă dispoziţiile legale mai sus arătate.

Este nefondată prima critică, care se referă la faptul că instanţa de apel

în mod nelegal a considerat că netimbrarea celui de-al doilea capăt de cerere dedus

judecăţii nu e de natură să ducă la admiterea excepţiei privind netimbrarea acţiunii în

întregul său, întrucât, pe de o parte, conform art. 14 din Legea nr. 146/1997 „ când o

acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru

se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia

cazurilor în care prin lege se prevede altfel”.

Pe de altă parte, în art. 35 alin. 6 din Ordinul nr. 760/1999 privind

aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, se prevede că

în situaţia în care acţiunea a fost modificată ulterior, ea nu poate fi anulată integral,

ci va trebui soluţionată în limitele în care taxa judiciară de timbru a fost plătită.

Aplicând principiul analogiei dreptului, se poate conchide că şi în

situaţia în care acţiunea introductivă a fost timbrată doar pentru unele din capetele de

cerere, anularea nu poate opera în întregul ei, ci doar pentru capetele de cerere

netimbrate.

Aşadar, instanţa de apel în mod corect a admis apelul şi a desfiinţat

sentinţa, cu trimiterea spre rejudecarea capătului de cerere ce a fost timbrat.

Dispoziţiile art. 20 alin. 1,2 şi 3 din Legea nr. 146/1997, trebuie

coroborate şi cu dispoziţiile art. 14 din aceeaşi lege, situaţie în care, anularea se

dispune numai pentru capetele de cerere ce nu au fost timbrate, şi nu pentru acţiunea

în întregul ei.









30. . Coproprietate forţată

. Cheltuieli de reparare

. Suportare



În cazul unui imobil unic pe etaje sau apartamente, drepturile

proprietarilor asupra părţilor din imobil destinate folosinţei în comun, cum este

acoperişul în speţă, se bazează pe o stare de coproprietate forţată, care derivă din

însăşi natura lucrului.

În virtutea acestei stări de coproprietate forţată , coproprietarii au

obligaţia de a suporta , proporţional cu partea fiecăruia cheltuielile de întreţinere şi

conservarea bunului comun.



Curtea de Apel Ploieşti –Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de

familie – decizia civilă nr. 29 pronunţată la data de 16 ianuarie 2009



Prin cererea înregistrată sub nr. 5843/24.09.2007 pe rolul Judecătoriei

Târgovişte, reclamanţii NF şi NID au chemat în judecată pe pârâta JI solicitând

instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta să repare

acoperişul imobilului din str. M. Eminescu, nr. 9, Târgovişte, iar, în caz contrar, să fie

autorizaţi reclamanţii să facă reparaţiile pe cheltuiala pârâtei precum şi obligarea

acesteia la repararea prejudiciului produs prin pătrunderea apei.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin sentinţa civilă nr.

8153/08.09.1993 pârâtei i-a fost atribuit etajul imobilului, iar reclamanţilor parterul,

şi pârâta a lăsat să se infiltreze apa din conducta pe care nu a reparat-o, astfel că apa a

pătruns în imobil, afectându-l.

În şedinţa publică din 09.06.2008 reclamantul NF a precizat că prin

cererea de chemare in judecată a solicitat ca pârâta să fie obligată să îşi repare întreg

acoperişul şi să plătească prejudiciul cauzat din cauza nereparării acoperişului,

prejudiciu in valoare de 3500 lei. S-a solicitat pentru cazul când pârâta nu doreşte să

facă acest lucru să fie autorizaţi reclamanţi să efectueze reparaţiile, iar pârâta să fie

obligată la plata contravalorii reparaţiilor.

Prin sentinţa civilă nr. 2792/9.06.2008 Judecătoria Târgovişte a admis în

parte cererea aşa cum a fost precizată; a obligat pârâta să repare acoperişurile I şi II,

proprietatea sa şi jumătate din acoperişul nr. III de la imobilul situat in Târgovişte ,

str. Mihai Eminescu nr. 9, judeţul Dâmboviţa, potrivit raportului de expertiză tehnică

judiciară întocmit de expert MIT, raport ce face parte integrantă din prezenta hotărâre

judecătorească; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 3371 lei -

despăgubiri civile şi la plata către reclamanţi a sumei de 783,64 lei, cheltuieli de

judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta JI, criticând-o pentru

nelegalitate şi netemeinicie arătând că: coproprietatea unor apartamente situate în

acelaşi imobil implică şi coproprietatea spaţiilor componentelor ce deservesc

apartamentele, determinată juridic ca coproprietate forţată; că în această categorie

juridică, în speţa de faţă, se încadrează învelitoarea (acoperişul) clădirii şi că în

condiţiile în care scopul funcţional al acoperişului este să deservească ambele

apartamente ale clădirii, el se supune regimului coproprietăţii forţate, astfel că sarcina

întreţinerii acestuia revine ambilor proprietari.

De asemenea a mai arătat că obligarea pârâtei de a repara acoperişul I şi

II încalcă regimul coproprietăţii forţate întrucât sentinţa civilă nr. 8153 bis/8.09.1993

nu atribuie acoperişurile respective niciunei părţi, astfel că nefiind proprietatea

pârâtei aceasta nu poate răspunde (delictual) de prejudiciile cauzate de degradarea

lor; că cele două acoperişuri servesc predominant proprietatea reclamanţilor şi că deşi

între acoperiş şi parter se situează podul (2 încăperi) atribuit pârâtei, nu o face pe

aceasta proprietarul exclusiv al acestuia.

Tribunalul Dâmboviţa prin decizia 432 din 29 octombrie 2008 a admis

apelul declarat de apelanta pârâtă JI, împotriva sentinţei civile nr. 2792/09.06.2008

pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi NF şi

NID, a schimbat în parte sentinţa atacată, a obligat pârâta să repare 1/2 din

acoperişurile I, II şi III ale imobilului casă situat în Târgovişte, str. Mihai Eminescu,

nr. 9, judeţul Dâmboviţa, potrivit raportului de expertiză întocmit de expert M I T,

păstrând restul dispoziţiilor sentinţei.

Tribunalul a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 8143 bis /28.09.1993

pronunţată de Judecătoria Târgovişte (filele 4-5 din dosarul de fond), casa situată în

Târgovişte, str. Mihai Eminescu, nr. 9, judeţul Dâmboviţa, a fost partajată între

apelanta pârâtă şi autoarea reclamanţilor intimaţi, apelanta pârâtă primind parterul

casei iar autoarea intimaţilor reclamanţi primind etajul imobilului şi 2 poduri ale

căror acoperişuri au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit în cauză ca

fiind acoperişurile I şi II.

Totodată , cu privire la critica apelantei pârâte în sensul că trebuia

obligată să suporte doar jumătate din reparaţiile acoperişurilor I şi II , a reţinut că este

întemeiată, întrucât întregul acoperiş al casei, nu numai acoperişul III, astfel cum a

fost el identificat de expert, se află în coproprietate forţată şi perpetuă, neavând

relevanţă că cele două acoperişuri servesc predominant cele două încăperi din pod

atribuite pârâtei apelante, câtă vreme aceste două acoperişuri deservesc şi camera 4,

baia şi bucătăria proprietatea exclusivă a intimaţilor reclamanţi.

Impotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul NFarătând că

instanţa de fond a obligat pârâta să repare acoperişul însă nu s-a pronunţat cu privire

la faptul că în cazul în care aceasta nu îndeplineşte această obligaţie să fie ei

autorizaţi a le repara pe cheltuiala pârâtei.

O altă critică a recurentului se referă la faptul că în mod nelegal instanţa

de apel a obligat pârâta să suporte cheltuielile cu repararea acoperişului numai în cota

de ½, atâta timp cât aceasta a primit în proprietate etajul şi podurile I şi II, fără a fi

vorba de o proprietate comună, aspect ce rezultă şi din procesul verbal nr.718/1994 în

care se arată că este vorba de proprietăţi distincte.

A mai solicitat recurentul reactualizarea sumei de bani la care pârâta a

fost obligată din momentul efectuării raportului de expertiză până la data rămânerii

irevocabile a sentinţei.

Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Prima critică a recurentului în sensul că instanţa de fond nu s-a pronunţat

şi cu privire la autorizarea reclamanţilor de a repara ei acoperişul în cazul în care

pârâta nu va îndeplini această obligaţie, nu poate fi analizată de instanţa de recurs

deoarece recurentul-reclamant nu a formulat apel împotriva hotărârii dată de prima

instanţă.

Prin urmare, instanţa de recurs nu poate să examineze omisso medio,

aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanţei de apel.

Cât priveşte critica referitoare la faptul că instanţa de apel a obligat

nelegal pârâta să suporte cheltuielile cu repararea acoperişului numai în cote de ½ ,

Curtea a reţinut că această critică este nefondată întrucât în cazul unui imobil unic pe

etaje sau apartamente, drepturile proprietarilor asupra părţilor din imobil destinate

folosinţei în comun, cum este acoperişul în speţă, se bazează pe o stare de

coproprietate forţată, care derivă din însăşi natura lucrului.

In virtutea acestei stări de coproprietate forţată , coproprietarii au

obligaţia de a suporta , proporţional cu partea fiecăruia cheltuielile de întreţinere şi

conservarea bunului comun.

Prin urmare, susţinerea recurentului în sensul că intimatei pârâte i s-a

atribuit în proprietate podurile I şi II nu are relevanţă , atâta timp cât acoperişul

imobilului se află în indiviziune forţată, aşa cum s-a arătat mai sus.

In ceea ce priveşte cererea recurentului de a fi reactualizată suma de

bani la care pârâta a fost obligată cu titlu de despăgubiri civile, din momentul

efectuării raportului de expertiză până la data rămânerii irevocabile a sentinţei ,

Curtea nu o poate avea în vedere întrucât , pe de o parte, aceasta reprezintă o cerere

nouă formulată în recurs şi pe de altă parte , pentru soluţionarea ei ar fi necesară

efectuarea unui raport de expertiză contabilă , lucru care nu este posibil în recurs,

faţă de dispoziţiile art. 305 Cod pr.civilă , care prevede că în instanţa de recurs nu se

pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor.









31. . Constatarea calităţii de bun coachizit

. Calitate procesuală activă



Curtea de Apel Ploieşti –Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de

familie – decizia civilă nr. 85 pronunţată la data de 30 ianuarie 2009

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub

nr.3847/281/2007, reclamantul TGh a chemat în judecată pe pârâtele AA, NC-M şi

MG-A, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate calitatea de bun

coachizit, în cote egale, de jumatate, fiecare, a apartamentului situat în Ploieşti, Aleea

Scoruşului nr.5, bl.13, sc.A et.1 ap.7, apartament dobândit în perioada relaţiilor de

concubinaj cu fosta sa soţie, TG, decedată la data de 17.04.2006, anularea

contractului de vânzare-cumparare autentificat sub nr.5400/1995, prin care T G(fostă

D) a vândut apartamentul bun coachizit în cote de ½ fiecare, pârâtei AA, precum şi

anularea în parte a certificatului de moştenitor nr.38/2004, respectiv punctul 4 din

certificat, care se referă la apartamentul în litigiu.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că s-a casatorit cu DG la data

de 30.08.1995, iar domiciliul comun a fost în apartamentul în litigiu, ce-i fusese

atribuit cu chirie de la societatea în care lucra, conform contractului de închiriere

nr.324/1965.

Prin sentinţa civilă nr. 5674/2007, Judecatoria Ploieşti a admis excepţia

lipsei calitaţii procesuale active a reclamantului, respingând acţiunea reclamantului ca

fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărâ astfel, s-a reţinut că reclamantul afirmă pentru sine un

drept care contravine în mod clar prevederilor legale în materie, neputând dobândi în

vreun fel calitatea de coproprietar al acelui apartament, deoarece nu avea la

momentul vânzării calitatea de chiriaş.

Împotriva hotărârii menţionate mai sus a declarat apel reclamantul,

criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru urmatoarele motive:

În mod neântemeiat, instanţa de fond, fără a administra probe, a reţinut

doar o pretinsă calitate de concubin deşi perioada de concubinaj, modalitatea de

convieţuire şi gospodărire trebuia stabilită pe bază de probe.

O altă critică vizează faptul că în mod neîntemeiat instanţa de fond nu a

luat în considerare că, dacă se dovedea calitatea de concubin precum şi faptul ca

pretul apartamentului a fost achitat cu bani comuni, şi potrivit practicii judiciare în

materie bunul dobândit în timpul concubinajului este coproprietatea concubinilor,

proporţional cu contribuţia fiecaruia la dobândirea lui.

Prin decizia civilă nr.364 din 17.06.2008, Tribunalul Prahova a admis

apelul formulat de reclamantul TG împotriva sentinţei civile nr.5674/08.06.2007

pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în contradictoriu cu pârâţii AA, NCM, MGA, a

desfiinţat în tot sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria

Ploieşti pentru soluţionarea pe fond a acţiunii sub toate capetele de cerere, reţinând

următoarele:

Potrivit art. 644 cod civil care, enunţând modurile de dobândire a

proprietăţii, indică printre ele şi convenţia, rezultă că, dacă acordul de voinţă al

parţilor poate crea sau transmite un drept de proprietate, acelaşi acord este posibil să

genereze o proprietate comună, în cazul in care două persoane, prin manifestarea lor

de voinţă, valabil exprimată, se înţeleg să dobândească împreună acelaşi bun care

devine proprietatea lor comună, ori convin să achiziţioneze mai multe bunuri

împreună, devenind titularii unor drepturi indivize.

În materie de probaţiune, spre deosebire de soţul reclamant care

beneficiază de prezumţia legală de comunitate a bunurilor prevăzute de art.30 din

codul familiei, concubinul reclamant trebuie să dovedească concubinajul, dobândirea

bunului în acest interval, participarea lui materială la achiziţionare şi, nu în ultimul

rând, convenţia tacită potrivit căreia bunul respectiv a devenit proprietatea comună a

concubinilor.

Or, prin faptul că instanţa de fond a admis excepţia lipsei calitaţii

procesual active a reclamantului, fără a administra nici un probatoriu în acest sens, a

pronunţat o hotărâre netemeinică, susceptibilă a fi desfiinţată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele AA, NCM şi MGA,

criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că, în speţă, s-au încălcat disp.

art.948 cod civil referitoare la condiţiile esenţiale necesare pentru valabilitatea

convenţiilor, ce impun existenţa unei cauze licite şi nu permit încheierea convenţiilor

cu fraudarea legii, respectiv a dispoziţiilor art.5 din Decretul-Lege nr.61/1990.

Curtea, a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat în principal

constatarea calităţii de bun coachizit, în cote egale de jumătate fiecare, a

apartamentului în litigiu, dobândit în perioada relaţiilor de concubinaj cu fosta sa

soţie, TG, apartament pe care aceasta l-a înstrăinat pârâtei AA şi anularea

contractului de vânzare-cumpărare, respectiv a certificatului de moştenitor.

Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între reclamant şi

cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecăţii.

În practica judiciară a fostului Tribunal Suprem, s-a decis în mod

constant că în cazul concubinilor nimic nu împiedică să se constate existenţa unui

drept de proprietate comună pe cote părţi al concubinilor asupra bunurilor dobândite

de ei, în raport de contribuţia fiecăruia la dobândirea lor, stabilită prin probe.

Rezultă că, în cazul concubinilor, bunurile devin proprietatea comună pe

cote părţi pentru fiecare în proporţia în care a contribuit la achiziţionarea lor,

indiferent pe numele căruia dintre ei s-a făcut actul de cumpărare.

În speţă, reclamantul nu a solicitat să se constate anularea contractului de

vânzare-cumpărare prin care defuncta sa soţie TG a cumpărat apartamentul de la stat,

ci constatarea calităţii de bun coachizit a apartamentului în litigiu, dobândit în

perioada relaţiilor de concubinaj, astfel încât calitatea procesuală activă a acestuia

este pe deplin justificată.

Susţinerea recurentelor în sensul că s-au încălcat disp. art.948 cod civil

şi ale art.5 din Decretul-Lege 61/1990, întrucât reclamantul nu putea cumpăra

apartamentul împreună cu D(T)G, nefiind titularul contractului de închiriere, ar fi

avut relevanţă numai în cazul în care reclamantul ar fi solicitat anularea

contractului de vânzare-cumpărare prin care DG a cumpărat apartamentul de la stat,

ca titulară a contractului de închiriere.

Or, reclamantul nu a invocat un drept locativ propriu, care i-ar fi dat

dreptul să cumpere apartamentul şi, eventual să solicite anularea contractului de

vânzare-cumpărare a apartamentului către DG, ci faptul că a contribuit alături de

aceasta, la dobândirea apartamentului, respectiv la plata preţului.

32. . Acţiune în grăniţuire

. Caracter şi finalitate. Efectele hotărârii de hotărnicie.

. Consecinţe în legătură cu acţiunea în revendicare



Hotărnicia produce efecte numai cu privire la delimitarea fondurilor ce

aparţin părţilor, nu şi cu privire la însuşi drepturile reale, astfel că oricare din ele

poate introduce, ulterior, o acţiune în revendicare privind suprafaţa determinată de

teren, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în

acţiunea de grăniţuire.



Curtea de Apel Ploieşti –Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de

familie – decizia civilă nr. 184 pronunţată la data de 27 februarie 2009



Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău sub nr. 5915 din

data de 19.06.2006, reclamantul SV a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii P I şi PA,

stabilirea liniei de hotar care desparte proprietăţile situate în Sărata Monteoru,

comuna Merei, jud. Buzău, raportat la titlurile de proprietate pe care le deţin, iar ca

urmare a stabilirii liniei de hotar, pârâţii să fie obligaţi să mute gardul ce desparte

proprietăţile, conform traseului real al acestei linii, sub sancţiunea plăţii de daune

cominatorii de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data rămânerii

definitive a hotărârii.

Prin sentinţa civilă nr. 2551 din 25 aprilie 2008, s-a admis în parte,

acţiunea, formulată de către reclamantul S V, în contradictoriu cu pârâţii PI şi PA şi

s-a stabilit linia de hotar între imobilele proprietatea reclamantului SV şi pârâţilor PI

şi PA, conform propunerii expertului CE, în varianta a-II-a a raportului de expertiză,

respectiv pe laturile 2-d-17-4.

Au fost obligaţi pârâţii să edifice noul gard pe aliniamentul propus de

către expertul CE, în varianta a II-a din expertiză.

A fost respinsă cererea de obligare a pârâţilor la daune cominatorii de

200 lei pentru fiecare zi de întârziere, pentru mutarea gardului.

Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii PI şi PA, criticând-o pentru

nelegalitate si netemeinicie.

În esenţă, s-a învederat că prima instanţa a admis acţiunea în grăniţuire

împotriva dispoziţiilor legale, încălcând prev. art. 584 Cod civil, întrucât este evident

că reclamantul urmăreşte, de fapt, revendicarea de la pârâţi a unei suprafeţe de 220

mp., sens în care au fost numeroase acţiuni ce au fost respinse.

Tribunalul Buzău, prin decizia civilă nr.305 pronunţată la 20 octombrie

2008 de Tribunalul Buzău a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa atacată iar pe

fond a respins acţiunea în grăniţuire şi obligaţia de a face.

Pentru a pronunţa această decizie , tribunalul a reţinut că recunoaşterea

juridică a dreptului de proprietate este posibilă numai pe calea acţiunii în revendicare,

prin care proprietarul obţine recunoaşterea dreptului său şi înapoierea bunului, dar şi

abţinerea celui ce a încălcat acest drept, în viitor, de la orice faptă ce ar aduce atingere

exerciţiului normal şi deplin al dreptului de proprietate, iar nu pe calea altor acţiuni

personale născute din drepturi de creanţă aflate în strânsă legătură cu dreptul de

proprietate.

Cum, în speţă, din expertiză rezultă că, din suprafaţa cuprinsă în titlul de

proprietate al reclamantului, terenul de 220 mp se regăseşte în incinta ocupată de

pârâţi, cu privire la care s-au modificat hotarele, predarea acestei suprafeţe de teren

nu poate fi cerută şi obţinută de proprietarul neposesor pe calea grăniţuirii, ca urmare

a contestării hotarului actual, ci numai pe calea revendicării, aşa cum s-a arătat mai

sus.

În lumina dispoziţiilor art. 583 cod civil, grăniţuirea ca operaţiune de sine

stătătoare ce presupune delimitarea a două fonduri învecinate, nu implică

revendicarea unei porţiuni de teren.

În consecinţă, sunt întemeiate susţinerile apelanţilor privitoare la

inadmisibilitatea grăniţuirii în cauză atât timp cât aceasta ascunde o revendicare,

astfel încât celelalte motive de apel nu se impune a mai fi analizate.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul SV,

criticând-o pentru nelegalitate , întrucât instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus

judecăţii şi a redefinit noţiunea de grăniţuire constatând că nu se poate stabili semne

de hotar, deoarece în spatele acestei acţiuni s-ar ascunde o acţiune în revendicare.

A mai arătat recurentul că hotărnicia produce efecte numai cu privire la

delimitarea fondurilor ce aparţin părţilor, nu şi cu privire la dreptul real, astfel că,

oricare dintre părţi poate introduce ulterior o acţiune în revendicare privind o

suprafaţă determinată de teren, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat a

hotărârii ce s-a pronunţat în acţiunea în grăniţuire.

Analizând decizia recurată, Curtea reţine următoarele.

In sens material, dreptul la acţiune, bazat pe dispoziţiile art. 584 Cod

civil, circumscrie posibilitatea pentru proprietar sau orice persoană care are un drept

real asupra unui fond limitrof, de a pretinde vecinului său, prin acţiune în justiţie

(sau pe cale amiabilă), restabilirea hotarului real ce separă fondurile învecinate şi

marcarea acestuia prin semne materiale vizibile.

Intr-o asemenea acţiune, judecătorul nu are a se pronunţa existenţei

dreptului de proprietate ( în întregul său), ci asupra formei terenului care alcătuieşte

dreptul de proprietate (în partea din litigiu), al cărui contur este fixat, decisiv, prin

linia hotarului despărţitor, determinată prin semne vizibile.

Acţiunea în grăniţuire este admisibilă, chiar dacă între proprietăţi există

hotare exterioare, ori de câte ori aceste hotare nu au fost stabilite prin înţelegerea

părţilor sau printr-o hotărâre judecătorească.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel şi s-a menţionat şi în cuprinsul

întâmpinării, hotărârea de grăniţuire nu are putere de lucru judecat în privinţa

întinderii dreptului de proprietate al părţilor, indiferent dacă hotarul a fost trasat prin

bună învoială sau printr-o hotărâre limitată la acest scop.

Prin urmare, hotărnicia produce efecte numai cu privire la delimitarea

fondurilor ce aparţin părţilor, nu şi cu privire la însuşi drepturile reale, astfel că

oricare din ele poate introduce, ulterior, o acţiune în revendicare privind suprafaţa

determinată de teren, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii

pronunţate în acţiunea de grăniţuire.

Faţă de aceste considerente, Curtea constată că instanţa de apel a făcut o

greşită interpretare a disp. art. 584 Cod civil , considerând că acţiunea în grăniţuire

este inadmisibilă atâta timp cât nu s-a formulat şi acţiune în revendicare.

In consecinţă Curtea, constatând că în cauză sunt incidente disp. art. 304

pct. 9 Cod pr.civilă, astfel încât în baza art. 312 Cod pr.civilă, a admis recursul, a

casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Buzău, pentru a se

pronunţa asupra celorlalte motive de apel ce nu au mai fost analizate şi care

echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.









33. RECURS. MOTIV DE MODIFICARE.INTERPRETÂND GREŞIT ACTUL

JURIDIC DEDUS JUDECĂŢII INSTANŢA A SCHIMBAT NATURA ORI

INTELESUL LAMURIT SI VADIT NEÎNDOIELNIC AL ACESTUIA



Cod procedură civilă : art.304 , pct. 8



MOTIVUL DE MODIFICARE EXPUS IN TEXTUL MAI SUS CITAT VIZEAZA

SITUATIA IN CARE , DEŞI ACTUL JURIDIC DEDUS JUDECATII ESTE CÂT

SE POATE DE CLAR FIIND ,, VADIT NEINDOIELNIC,, INSTANTA ÎI

SCHIMBA ,, NATURA,, ORI ,, INTELESUL,, .



CURTEA DE APEL PLOIESTI – SECTIA CIVILA ŞI PENTRU CAUZE CU

MINORI SI DE FAMILIE , DECIZIA CIVILA NR.83 din 30 IANUARIE 2009.





Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Pogoanele sub nr. 414/282/2008,

reclamanta D. M. a chemat în judecată pe pârâţii E. A. şi E. O. , solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunţa să se dispună revocarea contractului de donaţie

imobiliară, autentificat la data de 17 ianuarie 2008 sub nr. 110 , încheiat de pârâtul

donator E. A. în frauda dreptului reclamantului de creditor al acestuia.

In motivarea acţiunii reclamanta a arătat că potrivit sentinţei civile de

partaj nr. 423 din 15 .05.2007 pronunţată de Judecătoria Pogoanele pârâtul E. A.

trebuia să îi achite sulta de 15 mii lei , că deşi a încetat de mai multe ori să-l

determine pe debitor să-şi îndeplinească obligaţia acesta a refuzat , că în atare situaţie

s-a adresat executorului judecătoresc pentru pornirea executării silite şi cu această

ocazie a constatat că pârâtul înstrăinase cu titlu de donaţie către celălalt pârât E. O.

imobilul supus urmăririi silite.

S-a mai susţinut că prin înstrăinarea imobilului pârâtul E.A. şi-a creat o

stare de insolvabilitate vădită în fraudarea intereselor sale întrucât atunci când s-a

trecut la executarea silită imobilul nu se mai afla în patrimoniul său , complicitatea la

fraudă a pârâtului E. O. fiind evidentă , acesta fiind fiul primului pârât.

In drept , au fost invocate prev. art. 975 Cod civil.

In dovedirea acţiunii , reclamanta a depus la dosar acte şi a solicitat

chemarea pârâţilor la interogator.

După analizarea probatoriului administrat în cauză , Judecătoria

Pogoanele a pronunţat la 2.06.2008 , sentinţa civilă nr.583 prin care a admis acţiunea

formulată de reclamantă şi a revocat contractul de donaţie imobiliară autentificat sub

nr. 110 din 17.01.2008 , respingând excepţia lipsei calităţii procesuale active a

reclamantei invocată de pârâţi.

Pentru a hotărî astfel , instanţa de fond a reţinut că excepţia invocată de

pârâţi este neîntemeiată întrucât acţiunea promovată de reclamantă este o acţiune

revocatorie –pauliană (art. 975 Cod civil) calitatea procesuală activă fiind

determinată de calitatea de creditoare a reclamantei asupra bunului imobil în litigiu.

Pe fond , instanţa a reţinut că este întemeiată acţiunea prin care s-a

solicitat revocarea contractului de donaţie , în cauză făcându-se dovada condiţiilor

cerute de art. 975 Cod civil , în sensul că într-adevăr pârâtul debitor E. A. în

înţelegere cu pârâtul E. O. a înstrăinat bunul în frauda creditoarei cu intenţia vădită de

a deveni insolvabil.

Apelul declarat de pârâţi împotriva hotărârii pronunţate de prima

instanţă a fost admis de Tribunalul Buzău , care prin decizia civilă nr.220 din 3

septembrie 2008 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei

reclamante invocată de apelanţi , a admis apelul declarat de pârâţi şi a schimbat în tot

sentinţa în sensul că a respins acţiunea.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut sub un prim

aspect că nu este întemeiată critica privind lipsa calităţii procesuale active a

reclamantei atâta timp cât temeiul juridic al acţiunii îl constituie art. 975 Cod civil,

text în baza căruia creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda

drepturilor sale de către debitor.

Or , calitatea procesuală activă este determinată în speţă de interesul

reclamantei , în recuperarea sumei pe care o datorează pârâtul E. A. cu titlu de sultă ,

conform sentinţei civile nr.423 din 15.05.2007.,

Pe fond , Tribunalul a reţinut că în cauză creditoarea a cerut revocarea

donaţiei însă textul art. 833 Cod civil fiind imperativ , o atare acţiune aparţine

exclusiv donatorului nu şi creditoarei aşa cum se prezintă situaţia în speţa dată.

A concluzionat instanţa de apel că , în situaţia în care contractul de

donaţie a fost încheiat cu intenţia pârâţilor de a o prejudicia pe reclamantă pentru a

nu-şi putea recupera debitul datorat , aceasta conform art. 975 Cod civil avea la

dispoziţie acţiunea în anularea actului juridic şi nu revocarea lui fiind vorba despre

un contract de donaţie.

Nu au fost analizate celelalte motive invocate de apelanţi , Tribunalul

apreciind că sunt lipsite de relevanţă deoarece revocarea donaţiei se poate cere doar

de donator.

Impotriva deciziei a declarat recurs în termen legal reclamanta

considerând-o nelegală şi netemeinică , invocând în drept nulităţile înscrise în art.

304 pct. 7 , 8 şi 9 Cod pr.civilă susţinând în esenţă că instanţa de apel a pronunţat o

soluţie greşită în condiţiile în care a primit punctul de vedere al pârâţilor invocat în

motivele de apel, considerându-se că intenţia reclamantei ar fi fost de a solicita

revocarea donaţiei pur şi simplu şi nu revocarea actului juridic încheiat în frauda

intereselor debitorului , act juridic reprezentat întâmplător de un contract de donaţie.

Se susţine în continuare de recurentă că motivarea în fapt şi în drept a

acţiunii revocatorii este diferită de instituţia revocării donaţiei prevăzută de art. 833

Cod civil , astfel cum greşit apreciază instanţa de apel.

Pe de altă parte , arată recurenta că deşi prin motivele de apel s-a invocat

excepţia inadmisibilităţii acţiunii,instanţa de apel nu se pronunţă asupra acestei

excepţii ci admite apelul preluând motivarea dar respinge acţiunea modificând

sentinţa.

Curtea, a pronunţat la data de 30 ianuarie 2009 , decizia civilă nr.83 prin

care a admis recursul reclamantei şi a casat decizia atacată cu trimiterea cauzei în

acelaşi tribunal pentru rejudecare.

In speţă , prin cererea cu care a învestit instanţa fondului reclamanta a

solicitat revocarea contractului de donaţie imobiliară autentificat sub nr. 110/17

ianuarie 2008 cu motivarea că prin încheierea acestuia debitorul său şi-ar fi creat cu

intenţie starea de insolvabilitate vădit în fraudarea intereselor acesteia.

In drept au fost invocate disp. art. 975 Cod civil.

La pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii prima instanţă a

argumentat în esenţă în sensul că actul de donaţie a fost încheiat de pârâtul debitor E.

A. cu încălcarea flagrantă a dreptului creditoarei reclamante stabilit printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă şi în aceste condiţii, în speţă se regăsesc dispoziţiile

înscrise în art. 975 Cod civil.

Cenzurând hotărârea instanţei de fond Tribunalul, pentru a admite

apelul declarat de pârâţi a reţinut faptul că reclamanta, în calitate de creditoare a cerut

instanţei revocarea donaţiei , situaţie faţă de care, avându-se în seamă dispoziţiile art.

833 Cod civil care condiţionează promovarea unei atare acţiuni de calitatea

titularului acesteia s-a concluzionat în sensul că revocarea donaţiei nu poate fi cerută

de creditoare.

S-a reţinut în esenţă , prin soluţia dată , instanţa de control interpretează

greşit actul juridic dedus judecăţii , situaţie de natură să atragă incidenţa motivului de

casare înscris în art. 304 pct. 8 Cod pr.civilă întrucât este evident că cererea cu care a

fost investită instanţa fondului este o acţiune revocatorie sau pauliană în cadrul căreia

creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către

debitor.

Efectul unei atare acţiuni este revocarea actului în măsura în care aceasta

este necesară pentru îndestularea creditorului.

Atât din motivarea în fapt a cererii sale cât şi a temeiului de drept

invocat a rezultat cu evidenţă intenţia reclamantei de a se da eficienţă dispoziţiilor art.

975 Cod civil, cu finalitatea revocării actului fraudulos.

Cu toate acestea, instanţa de control schimbă natura actului juridic dedus

judecăţii, şi , deşi respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei,

modifică hotărârea atacată, schimbând-o în tot în sensul respingerii acţiunii cu

motivarea că partea avea la îndemână exercitarea unei acţiuni în anularea actului

juridic.

In aceste condiţii ,celelalte motive invocate de apelanţi nu se mai

analizează apreciindu-se că revocarea donaţiei nu se poate cere decât de donator.

Argumentarea instanţei de apel la pronunţarea soluţiei apare

contradictorie atâta timp cât este respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a

reclamantei deşi se apreciază că în speţă ar fi vorba despre revocarea donaţiei, situaţie

în care ar fi incidente dispoziţiile restrictive înscrise în art. 833 Cod civil.

Reţinându-se aşadar că instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra,

practic în cercetarea fondului , lăsând necercetate celelalte motive de apel se impune

admiterea recursului şi casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare la acelaşi

tribunal.

34. RECURS. ALCATUIREA GRESITĂ A INSTANŢEI. MOTIVUL DE

CASARE ÎNSCRIS ÎN ART. 304 PCT. 1 COD PROCEDURĂ CIVILA



Cod procedură civilă : art.304 , pct. 1





Potrivit disp. art. 304 pct. 1 Cod pr.civilă casarea unor hotărâri se

poate cere când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.





Prin decizia nr.134 din 13 februarie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a

respins excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimată; a admis recursul

declarat de pârâtul C. C. împotriva deciziei civile nr.724 pronunţată la 8 octombrie

2008 de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu reclamanta M. E. , a casat decizia sus-

menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Buzău pentru soluţionarea

apelului.

Pentru a hotărî astfel instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că

instanţa fondului a fost investită de reclamantă cu soluţionarea unei acţiuni având

două capete de cerere: stabilirea liniei de hotar ce desparte proprietăţile părţilor şi

obligarea pârâtului să respecte şi să lase în proprietate şi posesie o suprafaţă de teren

pretins acaparată din proprietatea reclamantei de către pârât.

Aşadar , capătul de cerere principal este grăniţuirea şi, în aplicarea art.

17 Cod pr.civilă potrivit căruia cererile accesorii şi incidente sunt în căderea instanţei

competente să judece cererea principală, se impune calea de atac a apelului şi a

recursului în timp ce revendicarea este accesorie oricare ar fi valoarea bunului

revendicat.

In atare situaţie,calificând greşit calea de atac exercitată drept recurs în

loc de apel tribunalul a pronunţat o hotărâre în complet format de trei judecători în

loc de doi, cum prevede legea încălcând normele legale imperative privind

compunerea instanţei , fiind incident motivul de casare înscris în art. 304 pct. 1 Cod

pr.civilă.









35. VICII DE CONSIMŢĂMÂNT. LIPSA

DISCERNĂMÂNTULUI.NULITATE. CONSECINTE. CALITATE

PROCESUALA ACTIVA ÎN PERSOANA SUCCESORILOR

PROMITENTULUI VÂNZĂRII PENTRU ANULAREA ACTULUI.

ART. 948 COD CIVIL



Potrivit disp. art. 948 Cod civil condiţiile esenţiale pentru validitatea

unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta , consimţământul valabil al părţii ce

se obligă , un obiect determinat şi o cauză licită.

Lipsa discernământului în exprimarea voinţei persoanei la încheierea

oricărui act juridic presupune nu existenţa consimţământului ci un simplu viciu al

acestuia deoarece în acest caz consimţământul există.

In acest caz ‚viciul de consimţământ atrage nulitatea relativă a actului ,

sancţiunea nulităţii fiind justificată pentru protejarea persoanei interesate şi nu a

unui interes obştesc care ar fi atras sancţiunea nulităţii absolute.

Calitate de persoane interesate în promovarea acţiunii în anularea

actului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul lor cu un terţ o au şi succesorii

acestuia.



Curtea de Apel Ploieşti

Secţia Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Decizia civilă nr. 232 din 13 martie 2009





Prin decizia civilă nr.232 din 13 martie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a

admis recursul declarat de reclamanţii G.M. , S.Ş., S.N. împotriva deciziei civile nr.

377 pronunţată la 6 octombrie 2008 de Tribunalul Dâmboviţa în contradictoriu cu

pârâtul C.I. , a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de

fond.

Pentru a decide astfel instanţa de recurs a reţinut în esenţă următoarele:

Reclamanţii au solicitat în contradictoriu cu pârâtul să se constate

nulitatea absolută a promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare încheiată de pârât cu

autorul reclamanţilor , cu motivarea că defunctul era o persoană cu discernământ

diminuat pe fondul excesiv de băuturi alcoolice şi ca atare consimţământul acestuia a

fost viciat.

Prin excepţia invocată pârâtul a solicitat respingerea acţiunii pentru lipsa

procesuală activă a reclamanţilor cu motivarea că în speţă este vorba despre un

eventual discernământ diminuat al autorilor reclamanţilor ceea ce atrage nulitatea

relativă a actului şi o atare nulitate nu poate fi invocată decât de părţile din contract.

Dând eficienţă excepţiei ridicate de pârât Judecătoria Răcari a pronunţat

la 27.03.2008 , sentinţa civilă nr.907 prin care a admis excepţia şi în consecinţă a

respins acţiunea pentru lipsa procesuală activă a reclamanţilor.

Soluţia a fost confirmată de Tribunalul Dâmboviţa , care prin decizia

civilă nr.377 din 6 octombrie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanţi.

In recursul declarat reclamanţii au susţinut că în mod greşit instanţele au

considerat că aceştia nu au calitate procesuală activă deoarece cu actele noi depuse în

faţa instanţei de control fac dovada calităţii succesorale legale faţă de defunct –

promitentul vânzării cumpărării.

Curtea de Apel Ploieşti a apreciat în raport şi cu actele noi depuse în

recurs că sunt fondate criticile invocate de recurenţi, că într-adevăr lipsa

discernământului în exprimarea voinţei persoanei la încheierea oricărui act juridic

presupune un simplu viciu al consimţământului, caz în care acest viciu atrage

nulitatea relativă a actului, sancţiunea nulităţii fiind justificată pentru protejarea

persoanei interesate şi nu a unui interes obştesc care ar fi atras sancţiunea nulităţii

absolute.

S-a reţinut totodată că în raport de înscrisurile noi depuse în recurs ,

respectiv hotărârea judecătorească privind ieşirea din indiviziune a părţilor dar şi

încheierile pronunţate de Biroul Notarial ,,Guşeţoiu Ion,, reclamanţii justifică

legătura de rudenia cu defunctul şi ca atare, pot promova acţiunea în anularea

promisiunii de vânzare cumpărare încheiată de autorul lor cu pârâtul.

Concluzionând instanţa de recurs a reţinut că prin soluţia dată instanţa

nu a intrat în cercetarea fondului şi făcând aplicarea disp. art. 312 (5) Cod pr.civilă a

admis recursul declarat de reclamanţi şi a casat ambele hotărâri cu trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.