POETI ROMANI DIN DIASPORA

ADINA UNGUR

Nr.27, octombrie 2007



Hanna Bota si jurnalul unui nabi





Literatura de corespondenta sau cea a insemnarilor zilnice, cand isi extrage radacinile din

vechi culturi sau religii iar lira versului compune jurnalul unui profet semit, in viziunea unei

scriitoare clujene ce deja si in alte volume si-a declarat iubirea pentru istoria religiilor si

literatura unei fictiuni de tip vizionar, se naste o carte precum Jurnalul unui nabi, de Hanna

Bota, aparut in 2007 la Editura Graphé din Cernica. Desi nu avem de-a face cu un roman sau

o carte de povestiri in proza, jurnalul personajului principal – nabi – isi va revela misterele in

fata cititorului, printre stihuri de multe ori metaforice, in insemnarile zilelor, cu accente mai

degraba spirituale si gesturi de repere simbolice. Presupusul demers epic al relatarilor este

substituit cu cel descriptiv, oratoric, cu opulente accente ale unui credo emblematic al poetei,

apeland la transpuneri si migrari de voci discursive, in diferitele personaje amintite.



Aidoma scopului liturghiilor, fiecare zi a experientei transpunerii vocii poetice intr-un nabi,

consumand acest memento, va revela o idee sau un vers demne de retinut, cate o caramida din

constructia celor 45 de zile de jurnal, consemnate artistic, pasi evolutivi in propria cunoastere

si nu numai.



De remarcat ar putea fi de pilda evadarea in spatiul fictional a periplului mundan printre pasii

neosteniti ai consemnarii: m-am mutat pe-un colt de satelit / ma tot roteam in jurul terrei fara

popas si tot strain de lume am ramas (ziua a 5-a). Pentru ca intalnirile cu Salomeea, Ioan

Botezatorul, Naaman, Maria Magdalena, David, mantia, nodul braului, sarpele, gradina

Ghetimani, Iordanul, Damascul sunt elementele istorice sau chiar biblice, din care nabi

evadeaza fictional in prezentul scrierii poemului (ziua a 10-a). Soselele, parbrizuri,

claxoanele, Uniunea Europeana, Ana Blandiana, autostrada, laptopul, tsunami, oncologia

plina de cancerosi, blue-jeansi puncteaza oximoronic, in acest fel localizand temporal

prezentul scrierii pasilor-poeme si dezvaluind faptul ca valorile spirituale sunt imuabile. Ele

rezista trecerii in timp si istorie, astfel vin sa ne convinga cum intenteaza si astazi puterea de

sugestie pe care o au si au avut-o dintotdeauna reperele textelor sfinte.



Nabiul Hannei Bota ne va marturisi tainele sale a treia zi cerul era tot gol/ n-ai vrut sa-l

mazgalesti / ti-ai scris numele in carnea noastra / ca nimeni sa nu-l stie (ziua a 7-a), ne va

face marturisiri simple dar evocatoare insa ornamentele tesute / de hierodule s-au destramat

de mult // le-a mprimit de la Naaman, le-am primi cu lepra cu tot / asa a fost pe vremea

reginei feniciene Izabela / cainii i-au lins sangele / abia dupa aceea lucrurile s-au schimbat

(ziua a 9-a) sau va scrie in jurnal, referindu-se la marile concepte existentiale, ceea ce simte

ca l-a invatat viata si moartea: viata m-a / invatat / sa respir sa iubesc sa rad / sa cred sa

rabd sa colorez / stiam si eu stiati si voi / asa ca nu mi-am luat notite / si cand a trebuit sa

scriu cum mi se poruncise / toate mi s-au invalmasit / insa moartea un lucru ce nu l-am putut

uita / cand va fi sa mor / sa nu fac altceva (ziua a 14-a). Il intalnim apoi pe nabi povestindu-si

amintirile: in camera de sus picioarele tale / sunt pline cu glodurile noastre / neintelegeri

iscand intre noi / maria magdalena plange / insa in alta odaie / iart-o / Doamne (ziua a 20-a)

sau cararile taie campiile / pasul vibreaza in sunete grave / cuvinte calde solemne / ca

drumuri noi / amintiri spre viitor / cu Tine / acasa (ziua a 26-a) ori trimiterile clare la pildele

Vechiului Testament si readaptarea povestii lor: am cautat semanatorii de mustar / credinta

lor sa imi dureze cuib / dar toti dormeau / cu boabele in buzunar (ziua a 3-a). Rasunetul

apocaliptic nu lipseste din gandurile notate ale profetului: calimara si pana / semnele unui

nabi adevarat nu puteau fi / schimbate cu laptopul / le ascunse in buzunarul larg al /

pantalonilor / o sa revina vremea lor curand / cand ingerul al patrulea va suna din / trambita

prelung / cine stie in ce grota va fi trimis / dupa un tsunami un cutremur un taifun (ziua a 10-

a). Nici aforismele nu pot lipsi unui demers spiritual, de tip initiatic, unde un nabi isi trece

gandurile in jurnal: intre moarte si nemurire e - numai un pas (ziua a 38-a), carnea nu poate

mosteni (ziua a 39-a), lumina nu forteaza pleoapa / plecata in semn de noapte (ziua a 24-a),

celulele se mistuie / coroanele se curata (ziua a 6-a), acolo in samanta de ex nihilo / invatam

sa fim (revers).



Gasim dincolo de jurnalul celor 45 de zile poezii ce surprind in graiul lui idei despre imanenta

trairii dublului in unul, despre migratia vesnica - mijlocita de puterea unei iubiri, mai degraba

spirituale decat fizice - prin celalalt, despre regasire, cautare sau implinire. De aceea poeta nu

se va teme de redundanta gestului cautarii de sine in celalalt si il va rescrie in poeziile din

pasul mortii, pasul vietii, pasul pustiului si pasul sosit, sugerand aceeasi cautare si regasire in

plimbarile sau calatoriile de tip initiatic si spiritual in sine si celalalt. Si lumea e inauntrul meu

/ cu cer cu plans cu oncologia plina / de cancerosi freamatul multimii / dorul de tacere / esti

acolo si tu Infinitule inchis / in cutia mea de fildes / cu lacat de nabi de la tine imprumutat /

cine te pazeste?(ziua a 11-a), cautandu-ma trecusem dincolo de mine / acolo erai tu

(intamplare) de-aceea privesc inlauntru-ti / si zic / pierde-ma in Tine / ascunde-ma /

nefaurita-ntocmire ce sunt / si-am sa devin om, / tainuitule taina (taina) ma-nchin tie pentru

intamplarea / de-a fi trecut in clipa aceea / in mine (intamplare). Mai mult chiar, trecerea in

spiritul si sufletul celuilalt, cautarea si regasirea ingerului e asumata si voita (amintiri despre

viitor), regasirea in mama (confesiune) sau complementaritatea prin construirea unui cuib in

celalalt (cuib) sau adevarate pasteluri in care carpe diem gaseste rostul implinirii in

frumusetea anotimpului inventat si lasat pe pamant de catre Dumnezeu (ziua a 41-a).



La Hanna Bota, niciodata cifrele sau cuvintele nu sunt intamplatoare, fiecare din ele au rosturi

si intelesuri simbolice, asadar, iata cat de frumos se poate locui in cuvant: in cuvant. / din

calimara profetului scapate / soseau cuvintele / si-am inceput sa construiesc / palat. turnuri

se inaltau munceam / camere de oaspeti siroaie de sudoare ploaie / mese intinse / printre

portile deschise larg / incuietori sau lacate n-am sa fac / oricine are dreptul sa se simta acasa

– in cuvant (ziua a 34-a).



Volumul nu este unul al povestirilor de tip jurnal, ci o calatorie spirituala, conceptuala in

versuri, cu prima parte a decantarii unui preaplin din experientele eruditiei ezoterice, respectiv

partea a doua sau cautarea de sine si a sinelui in celalalt prin pasi ai indepartarii si ai

apropierii, tinzand spre fuziunea cu divinitatea, o carte despre regasiri, cuceritoare prin forta

amintirilor arhetipale si istorice, respectiv regasirea aici a sinelui, cu multe trimiteri si totodata

multa poezie, care iata ce izbutit se recomanda pe sine si mai ales pe poeta Hanna Bota:



Ratacitor. / serpuie calea printre amintiri / si mirosul painii frante de acasa / atinge

singuratatea / dorul ascuns sub paturi groase / doare / o pasare isi trece / umbra peste

profetul ratacirilor / voci inalte inimi uscate se destrama / dar dorul ramane acelasi / painea

chemarii acasa / cararile taie campiile / pasul vibreaza in sunete grave / cuvinte calde

solemne / ca drumuri noi / amintiri despre viitor / cu Tine / acasa (ziua a 26-a). Demontam

lumea / bucata cu bucata in gandurile mele / si copilaria tot mai mica se facea / trecuse si

adolescenta / treptele casei s-au micsorat / nu mai puteam cauta ascunzis in podul cu fan // a

trebuit sa caut un nou inceput // fata in fata cu mine / am invatat despre murire / ce mult te-a

costat / sansa de a te fi cunoscut (Ziua a 27-a).









Nr.25, august 2007



Pelerinajele Mariei prin Magdala in romanul Hannei Bota

Romanul Maria din Magdala, aparut in 2007 la Editura Limes din Cluj-Napoca,

promite si chiar porneste inca din primele pagini cu aventura. Mai precis, aventura unei

calatorii in Tara Sfanta, ce nu se prefigureaza a fi una obisnuita, cu evenimente sau conflicte

previzibile, ci o aventura de tip initiatic, implinindu-se prin cunoastere spirituala. Procedeele

stilistice alese de scriitoare vor revela multiple intoarceri la arehetipurile intruchipate de

personajele biblice, in apropierea unui decor potrivit acestui tip de cunoastere, respectiv

santierul de sapaturi arheologice din Hator “cea mai mare cetate canaanita din mileniul al II-

lea, perioada bronzului mijlociu si tarziu”, dupa cum ne ofera mult mai multe detalii istorice

despre acest loc, Iacob, unul din personajele romanului. Trasaturile protagonistei principale a

romanului se contureaza printre primele pagini sau chiar primul fragment, ca fiind cele de tip

temperamental, curiozitatea mai cu seama, desemnandu-se a fi pionul principal in realizarea

cunoasterii, in derularea firului actiunii, respectiv metamorfozele acestui personaj principal.

Pare o carte care va centra actiunea in jurul ideii de „destin”. Probabil aceste presupozitii pe

care le putem avea de la inceput au importanta lor in a atrage continuitatea lecturii. Dar Maria

din Magdala nu este doar atat, ci dincolo de semnele si semnificatiile simbolice, cartea retine

atentia si din punct de vedere cultural si istoric prin informatiile sau trimiterile pe care le face,

dar nu in ultimul rand epic si narativ si prin insasi povestea unei iubiri intampinand felurite

dificultati. La nivel de mesaj, respectiv simbol, Hanna Bota incearca si cred ca a si reusit sa-si

transmita propria convingere fata de imaginea dihotomica a Mariei Magdalena din Biblie si

ceea ce simbolizeaza ea sau ce considera ca a devenit de-a lungul istoriei, respectiv

suprapunerea trecutului peste prezent sau identificarea lor.



Au existat multe Marii si multe prostituate in istorie dar numai despre Maria

Magdalena a fagaduit Mantuitorul ca se va vorbi oriunde in lume, unde se va vesti noua

imparatie, pentru ca iubirea inseamna renastere.



Si eu imi spun: tot neamul omenesc a ajuns o Maria Magdalena, tanjind dupa iubire,

dar impieducandu-se tradatoare la toate colturile ulitei, unde se ofera indestulari inselatoare

pentru suflet si trup.



Romanul este episodic, scenic, perspectiva observatorului extern, respectiv a autorului

este una a relatarii in cat se poate, detasate de interioritatea trairilor imanente a personajelor.

De pilda, in primele 4 fragmente, portretul Mirunei este cel al unei tinere cuprinsa de

entuziasmul cunoasterii si al deschiderii fata de noutatea unei lumi aratate pentru prima data

ei la practica in arheologie. Intr-un alt fragment, insa, portretul fizic si cel al tipologiei

axiologice a conduitei vor rupe ritmul firului epic intr-un mod descriptiv, suficient de detaliat

pentru a starni curiozitatea cititorului prin: “dorinta de a asculta si a inselege glasul pietrei”

sau informatiile istorice si culturale pe care nu doar ca le detine, dar si doreste sa le

imbogateasca, deschiderea spre studiu si cunoastere, in general.



Din punct de vedere stilistic, de remarcat este expunerea curata a discursului. Frazarea

scurta si simpla, plina de acuratete. Ca tehnica narativa va alege descriptivismul combinat

intre prezent si trecut. O data cu parcurgerea volumului, cititorul o va descoperi pe Miruna,

evoluand, metamorfozandu-se si trecand de la o imagine picturala sau de atitudine, pana la

declaratii pe care le vom descoperi doar la fine de roman, in scrisori. In mod secvential fiind

prezentata naratiunea, analepsele si prolepsele au statut de fragmente. De aceea, in acest tip de

scriitura sincopele dintre paragrafe nu vor ingreuna lectura, ci am putea spune ca Hanna Bota

a rezolvat narativ trecerile de la firul epic al prezentului la cel oniric sau vizionar, intr-un mod

cat se poate de firesc, intru o acuratete a perceptiei cat mai buna la lectura. Momentele

mistice, sunt inserate perfect in naratiune prin tot ceea ce este viziune si devin gesturi

simbolice impletindu-se si revelandu-si utilitatea in realitatea prezentului. Dialogurile, desi nu

extrem de uzitate in text, converg si ele aproape exclusiv spre cunoastere spirituala respectiv,

simbol.



- Crezi ca Dumnezeu ne poate ierta si pe noi? intrebai nedumerita. Meritam sa fim

pedepsiti, si de fiecare data ma ingrozesc, ganindu-ma ce pedeapsa ne poate astepta. Nu mi-e

frica sa patesc ceva, mi-e frica sa nu fie lovit cineva din preajma mea, cineva din familie;

Dumnezeu stie ca asa as suferi mult mai mult. Vinovatia m-ar innebuni. Merit sa ma faca sa

sufar si pandesc momentul in care, stiindu-ma la colt isi va declansa pedeapsa.



- Nu cred ca ne vaneaza ca sa ne gaseasca vreo vina; chiar fara situatia in care ne

aflam, suntem plini de mizerii, daca asta ar vrea sa vada. Dumnezeu poate ierta orice, sunt

sigur de asta; pana acum doar am afirmat teologic, abia acum incep sa simt pe propria-mi

piele.



- Asa, neconditionat, doar cerand iertare?



- Singura conditie e sa renunti la pacat.



- Adica sa nu te mai iubesc?



Incuviinta din cap.



- Cum sa fac asta? Ma depaseste.



- Nu stiu, sunt si eu neputincios. Te iubesc si nu stiu cum sa nu te iubesc. Si problema e

ca nu vreau sa nu te iubesc.



- Trebuie sa ne despartim.



- Adica, sa nu ne mai intalnim?



- Da.

- Dar asta nu e despartire. Aceasta e doar neintalnire. Despartirea trebuie sa aiba loc

in inima.



- Dar eu nu pot sa te scot din inima.



- Nici eu nu pot sa te scot din inima.



- Poate cineva sa faca asta?



- Doar Dumnezeu poate, spuse el, sigur de sine. Am sa-l rog s-o faca.



Ma privi trist.



- Vrei sa ma scoti din inima ta? Mai lasa-ma un pic.



- E periculos pentru tine. O sa-l rog sa ma scoata pe mine din inima ta, ca sa ramana

acolo doar El, cum era inainte.



- Stii, niciodata n-o sa mai fie ca inainte. Dupa ce ai trait iubirea, nimic nu mai e ca

mai inainte, spuse Teofil, melancolic, apoi continua:



- Si dupa ce ai gustat pacatul, chiar iertat, niciodata nu mai e ca inainte. Inteleg acum,

de ce i-a dat Dumnezeu atata timp lui Lucifer sa se razgindeasca, inainte de a-l indeparta

definitiv. Pacatul deterioreaza sistemul de gandire si trebuie mult timp ca sa te intorci, daca

mai vrei sa te intorci...



Dincolo de naratiunea de suprafata, pe care invit cititorul sa o descopere in lectura

romanului exista un cadru mitologic simbolic, pe care l-as numi: chemarea Magdalei. Poarta

deschisa spre trecut. Pietrele. Taramul Sfant. Labirintul trecutului, din care Miruna va iesi cu

greu spre suprafata prezentului si vom afla la final si in ce fel. De asemenea, faptul ca

personajul devine un Hozeh – sau un asa-numit profet vizionar. Tot intre fragmente

descoperim rescrierea istoriei biblice, cu pasaje din ea. In felul acesta, naratiunea paseste

gradual si isi impleteste firul epic cu istoria, avem de-a face cu personaje mai mult sau mai

putin fictive: Femeia in alb, Ierushalaim, iar motivatia aparitiei acestora in scena este insusi

delirul vizionar al

fetei.









Ca o contrapondere firii curioase, nestapanite si nestatornice asa cum ne este prezentat

dintru-un incipit de roman personajul principal Miruna, remarcam faptul ca dezvaluirea

misterului cuprins in tainele fiintei ei, va fi supus la amanarea sau asteptarea pana la prolog a

etalarii catorva dintre emotiile ei. Ca tehnica, frazarea in concizie, simplitate, claritate vin sa

prezinte scenic naratiunea si doresc a se impune aducand impresia de verosimil, chiar si in

fata impletirii miraculosului cu realul, a intamplarii date, cu istoria, respectiv vizionarismul

tinerei protagoniste principale a romanului, supusa nu numai la cunoastere ci si la devenire,

transformare, implinire, spirituala. In urma unor cunoasteri de tip initiatic, Miruna devine

Miriam, sotia lui Isus in ultima ei experienta vizionara, unde ea se simte implinita si intelege

ca sensul existentei ei este cel de a se darui intru mantuirea sufletului ei, de a se

sacrifica.



Daca nu am sti ca Hanna Bota este licentiata in teologie pastorala si teologie litere ne-

am putea intreba la lectura, de unde izvoraste pasiunea pentru istoria, cultura si traditiile Tarii

Sfinte? Fiindca aceasta calatorie a personajului principal in Israel este una spirituala, in

drumul ei, cititorul afla sau isi reaminteste de pilda de vechi obiceiuri, dar mai cu seama de

istoria biblica a timpurilor lui Iisus. O istorie rescrisa, povesti imaginate sau viziuni, tin sa se

califice a fi mici argumente in ideea ca Maria Magdalena ar fi, dupa cum marturisea autoarea

in prolog, insusi intreg neamul omenesc ce tanjeste dupa iubire, sfarseste prin a deveni frivol,

dar are posibilitatea mantuirii prin sacrificiu sau daruire.



Maria din Magdala ne aminteste oarecum de Eliade, ca istoric al religiilor si Eliade

cu proza fantastica, pe de alta parte, unde experientele mistice se impletesc in mersul epic al

naratiunii cu suficient firesc pentru a crea ideea de verosimil.



Interesante sunt fiecare dintre putinele personaje ale romanului, impresionant imi pare

acest Iacob care are nu doar un destin inselator (asa cum exista credinta ca numele iti

influenteaza soarta) ci se dovedeste a fi prin definitie un om extrem de altruist si generos in

momentele importante si dificile prin care trece Miruna. Teofil, pe care il descoperim si in

naratiune dar foarte mult si in scrisori si nu in ultimul rand personajele istorice, care prind

viata si devin vii in sufletul si spiritul Mirunei. De-a dreptul fascinante sunt povestirile de tip

viziuni despre Miriam, sora Martei, indragostita si tradata de preotul Shimon si viata pe care

ajunge sa o aiba, momentele prin care ea va trece. Liantul dintre cele doua lumi, viata reala a

Mirunei, respectiv cea din viziunile traite de ea vor fi insasi obiectele regasite pe aceste

taramuri sfinte, vasul cu mir care se sparge, una dintre margelele gasite pe santierul Hator,

drumurile prin Magdala, Via Dolorosa.



Cartea se citeste usor, iar impletirea dintre iubire, pacat si spirit, aduce nu numai

conflictul, ci da si frumusetea romanului.









Profesie, copii, invatamant, metafora, iubire si har



Nr.22-aprilie 2007



Iulia Chende, Florile din inima invatatoarei. Activitati extracurriculare si extrascolare.



1. Scoala si invatarea. Prezent si trecut.



Uniforme, numere de inmatriculare, cordelute, par tuns, minim acces la informatie,

tabere cu locuri fixe, frig, profesori severi, blanzi sau scortosi, invatatori daruiti sau

dimpotriva, ghiozdane carpite, banci mazgalite, tartine subtirele, stilouri chinezesti, penare de

lemn, felurite restrictii, practica la cules sau in uzine, ateliere de croitorie sau traforaj, cam asa

ar putea arata parte din flash-urile-amintiri, ale generatiilor adulte, atunci cand acestia se

gandesc la anii de scoala. Insa, daca ne-am intreba, cu ce fel de amintiri au ramas adultii de

azi, din primele clase ori in ce fel ne-am deprins cu pasitul pe cararile batatorite ale procesului

de tip predare-invatare in scoala, am gasi destul de putine amintiri ce sa se fi constituit in

ajutorul si instruirea sau formarea si educarea copiilor de odinioara. Rarele excursii cu

obiective bine definite, vizitele la muzee sau minimele activitati extrascolare, nu doar ca n-au

apucat sa-si fixeze prea scopul initierii lor in memoria noastra, dar nici macar nu au reusit

intr-o masura mai mare sa ajute si sa sprijine aprofundarea de cunostinte, educatia sau

instruirea, in procesul invatarii. Atunci, de ce, intr-un regim nou, democratic, am tinde sa

spunem „nu!” atunci cand ne-am putea afla in fata unui bogat demers formativ si educational,

in cadrul scolar si extrascolar sau atunci cand notoriu este deja faptul ca granitele stiintelor

tind a se largi in continuu si in consecinta, direct proportional cu aceasta, tanarul elev de

astazi si-a marit in mod considerabil orizontul cunoasterii? De notorietate tine si faptul ca

metodele interactive de predare si cele ce solicita si implica elevul in activitati diversificate

vor ajuta la aprofundarea de noi cunostinte si sunt cu mult mai eficiente in ceea ce constituie

invatarea prin asociatii de idei, respectiv prin exemplificare empirica, implicata sau

experimentala a informatiei gata de asimilat. Desigur ca nu vom putea raspunde in mod

negativ tendintei de a imbunatati si de a readapta metodica predarii si tipurile de asimilare

interactiva a noilor cunostinte, adaptate cerintelor actuale ale societatii, respectiv a formarii si

instruirii moderne, contemporane, a personalitatii viitorului adult. Si desigur, in acest fel,

diferitele aptitudini ale elevilor vor putea fi evidentiate mai eficient, conturand si formand

profilul moral, artistic sau stiintific al elevilor, inca de timpuriu - ceea ce ar constitui un

progres sau un avantaj in tot ceea ce inseamna procesul de predare-invatare derulat intre

invatator si copil.



2. Ce este aceasta carte?



Nu privesc aceasta carte ca pe o lucrare didactica, respectiv una stiintifica sau de

exemplificare a metodelor de predare extrascolare si extracurrilculare, nu o privesc ca pe o

lucrare literara, desi disciplinele amintite se intersecteaza undeva in cuprinsul volumului, ci

voi ma voi referi in prezentarea ei, atragand atentia dincolo de teoria si practica referitoare la

aceste activitati adiacente tipului clasic de predare, descrise printre randuri. Ma voi referi, de

asemenea, la descoperirea motivatiei elevului de a aprofunda studiul intr-o atare directie de

derulare in scopul largirii cunostintelor. Si anume, consider ca mult mai important decat o

analiza sau o descriere a cuprinsului cartii ar fi sa observam pe parcursul ei, cam care ar fi

motivatiile pentru care un copil ar fi atras sa-si dezvole interesul fata de un anumit domeniu

de activitate, in acelasi timp cu desfasurarea procesului de invatare.



Sa fie aceasta o carte de didactica? Sa fie jurnalul experientelor la clasa al unui energic

si cutezator dascal, binecuvantat cu har si cu o clasa de elevi deosebiti? Sa fie literatura? Sau

demers stiintific? Daca ne-am intreba in felul acesta, relativ la scopul scrierii acestei carti, am

fi surprinsi sa aflam ca am putea descoperi din fiecare, cate putin! In acest mod, probabil ca ar

fi lipsit de sens sa ne intrebam la un moment dat, de ce ar fi necesar ca fiecare dintre noi sa

avem inspiratia de a nota intr-un fel sau altul, cate ceva despre reusitele noastre, despre

experientele pozitive sau chiar despre curajul de a fi cu unul sau mai multi pasi in fata

inaintasilor nostri, de a deveni chiar, deschizatori de drumuri. Fiindca e suficient de clar faptul

ca impartasirea publica a noilor experiente pozitive e motivata in primul rand de iubirea de

semeni si de daruirea din preaplinul sufletesc si reusita empirica a experientelor proprii, in

scopul progresului stiintific, educativ, cultural si nu numai, in fiecare domeniu de activitate.

Daca motivatia redactarii acestei carti incepe a fi pusa in lumina de gesturi precum:

tendinta impartasirii noilor experiente in procesul invatarii cu ajutorul activitatilor

extrascolare si extracurriculare, definirea ei ca structura devine limpede: impletirea

aprofundarii teoriei didactice, referitoare la acest tip de activitati cu bogata experienta

practica, desfasurata in timpul orelor si nu numai, la o clasa de elevi exceptionali – si aici stau

marturie rezultatele elevilor care s-au reunit intr-o clasa, doar de trei semestre (data culegerii

acestor bogate experiente fiind cea a jumatatii clasei a II-a, A, de la scoala clujeana „Ioan

Lupas”).







3. O programa de activitati extrascolare si extracurriculare imbogatita sau

modele de predare?



In continuare, bunul nostru cititor ar putea, pe buna dreptate sa se intrebe daca nu

cumva acesta ar putea fi un model demn de urmat in scoli? Daca aceasta suita de activitati ar

trebui pusa in practica la toti elevii de scoala primara sau daca aceste experiente remarcabile

ar putea crea un precedent in revizuirea programei de activitati extrascolare si

extracurriculare? Iar problema nu este pusa in mod gresit. Doar ca la un moment dat poate

deveni putin posibil ca intr-o clasa normala de elevi, cu totii sa fie receptivi si deschisi spre

atat de multe domenii de activitate. Fiindca se stie, talentul rezida si intr-o munca sustinuta si

de calitate. Iar inteligenta se dezvolta prin exercitiu, provocari si este mai degraba asociativa,

decat bazandu-se pe simpla memorare a cunostintelor. De notorietate tine faptul ca omul isi

foloseste in viata curenta doar intre 5 si 8 la suta din capacitatea maxima a lui.



Hazardul face ca o invatatoare daruita cu har, energie, idei si putere de munca in

echipa, respectiv parteneriat, sa fi primit la un moment dat, respectiv momentul de fata, parca

in semn de multumire si provocare, un efectiv al elevilor unei clase de exceptie (v. rezultatele

lor). Ce a iesit in doar cateva luni de cand acest colectiv isi desfasoara activitatea de invatare

impreuna, respectiv pana la jumatatea clasei a II-a sau momentul actual al scrierii acestei

carti, se poate citi in cuprinsul ei. Meritul acestor rezultate de exceptie se datoreaza in primul

rand unei bune munci in echipa, al unui tact pedagogic desavarsit, dar nu in ultimul rand al

sprijinului parintilor sau a bunicilor, receptivi si deschisi in a-si sprijini copiii, in scopul unei

cat mai bune instruiri, cultural-artistice si educative.



Dar revenind la intrebarea fireasca: este acesta un model demn de urmat intru totul?,

poate ca nu putem descoperi un raspuns adecvat. Fiindca un dezavantaj ar fi acela al detaliului

in care, un invatator mai putin bine organizat, ar putea sa nu gaseasca in timp util aceste cai de

interactiune intre invatarea propriu-zisa si activitatile extrascolare si extracurriculare. Sau sa

intampine greutati de receptare din partea elevilor, a parintilor acestora sau a partenerilor

implicati in diferitele proiecte.



Dar aceasta avem de-a face cu o carte-marturie, o carte de suflet a unei invatatoare

plina de har, ce a primit in dar de la Dumnezeu, acest buchet superb de flori, precum spune

atat de frumos metafora din titlul cartii.



Personal, voi urmari evolutia acestor elevi si voi incuraja si aparitia celui de-al doilea

volum, al doamnei invatatoare Iulia Chende cuprinzand activitatile si experienta de lucru la

acesti deosebiti elevi, carte ce ar putea aparea, cel mai probabil la sfarsitul clasei a IV,

respectiv, anul 2009, volum pe care il voi recomanda si sprijini cu aceeasi caldura si

incredere, ca pe cel despre care am povestit in randurile de mai sus.



Succes, Iulia Chende! Si succes dragilor ei copii!









Ipostaze suprarealiste in cronica trecerii prin „Calvarul cuvintelor”

lui Aurel Pop



Nr.19, ianuarie 2007



Gratie elementelor de stil, compozitie poetica si tipologie, gasesc in volumul

"Calvarul cuvintelor" o continuare ideatica a eseului poetic, asa cum am spus la momentul

lecturii, cu referire la cartea de debut, "Pelerinaj de secesiune" apartinand poetului satmarean

Aurel Pop. Aceeasi lume suprarealista, suspendata intre decoruri urbane, simboluri scaparand

printre personificari de concepte devenite aproape personaje sau martori figuranti ai trecerii

poetului prin secvente de timp consemnate si nu in ultimul rand, aceeasi plastica fluida cu

imagini sacadate sau suprapuse in poeme. Dincolo de stilul pastrat in compunerea versului

"Calvarul cuvintelor" este o continuare a volumului precedent si prin tematica "pelerinajului"

exploatat si aici. La nivel de prezentare a textelor, volumul aduce in plus, pe langa traducerea

in engleza, germana si maghiara si o traducere si in limba franceza, gest salutar pentru ca se

ofera unui public cat mai larg la lectura.



Cititorii tentati a-i acorda lui Aurel Pop instante de univers poetic oniric, apropiate

suprarealismului naumian, vor fi, la o lectura integrala, combatuti de insusi caracterul de

cronica sau insemnare lapidara in poeme, a momentelor marcate de impresia unui timp al

scrierii dilatat sau condensat in imagini, am putea spune. Prezentele personajelor cu trasaturi

si accente rurale, pe de alta parte configureaza „lumea” pe care poetul o observa si o

consemneaza in trecerea sa prin presupusul calvar al cuvintelor. In mod minimalist,

descrierile sacadate sau grabnice, ici-colo se contureaza cate un portret de femeie, taranca,

atat doar cat sa aminteasca de tablourile lui Grigorescu, pentru ca in momentul urmator,

tabloul impresionist se metamorfozeaza intr-unul de tip sur-realist, cu elemente temporale

curse, alunecoase, deveninde ori fotografii cu o cromatica actuala, moderna, ce cauta a fi

prezentate in monocromia timpului fugar: clipa e un fragment in care se vindeca / fardul

tarancii ramas intr-o poza creste conturul / uitarii secat de ursita pare un zid varuit intr-un /

moment de liniste desprins din negotul cuvintelor (pelerinaj de secesiune in cautarea

amiezii). Sau accentul pus pe a imaginea istorica a taranilor si dainuirea lor, consemnata cu

insertii de treceri rapide din spatii si locatii diferite, ca sursa a compozitiei poetice

comparativa fiind cu metafora focului poetic aprins de fochistul centralei termice

(inepuizabila materie prima a poetului).



In context minimalist si lipsita de punctuatie, versificatia poemelor este si acum una

lipsita de punctuatie, exceptie facand cateva poeme, de pilda: calvarul cuvintelor sau cele

sapte dureri ale poetului, cochetand cu personaje arhetipale venind din milenarismul religiei

crestine si preluand fragmente de istorie de la Eva si pana la Rastignire: „cu privirea pleostita

adam sta si se mira / goliciunea femeii pare un mit / durerea si truda pedeapsa-i suprema / si

totusi evele mai musca din fructul oprit. O trimitere biblica la actul indemnului aruncarii cu

piatra intr-o Maria-Magdalena actuala intalnim si in poemul cu tiltul de dimensiuni vaste:



biciuirea cuvintelor dupa fapta poetului

sau cum poate fi pusa intr-o situatie penibila

o tanara vaduva roscata (aflata sub lege)

dupa o noapte petrecuta intr-o parcare

iar lui dumnezeu i s-a facut mila iertandu-i pacatele



prin monologul intersectat de epicul actului prezent al vaduvei, ce va fi condamnata precum

pacatosii, amintind oarecum si de personajul principal feminin din romanul care l-a facut

celebru pe Nikos Kazantzakis, Zorba Grecul.



Dintr-o asemenea calatorie nu putea lipsi poemul-cal trecand prin herghelia cuvintelor

sau tovarasul cabalin de drum al poetului: si ma intreb de ce se mai inhama // la trasuri

pentru truda sau bal drumu-i suferinta si lumina lor / orisiunde vom avea nevoie de cal /

poem decupat din herghelia cuvintelor (poem decupat din herghelia cuvintelor).



Pe alocuri, cu intoarceri inspre originea unor legende sau a unor basme, precum Alba

ca zapada sau a povestilor populare romanesti, volumul rezerva nenumarate surprize epice si

fictionale prin consemnarea unui prezent si al unui trecut, intr-un tip de monolog conceptual,

incheiate uneori aforistic: faptele suporta doar hartia fluturata-n vant sau speranta-i semnul

libertatii de-a invinge (semnul libertatii poetului descoperit intr-un site pe internet).

Excesul de imagini suprarealiste nu il va impiedica pe poet sa configureze un reusit final de

poezie cu intoarcere la romanul lui Sadoveanu: tarancile-n blugi intorc privirea semaforului /

fara suferinta inima alearga prin camerele ei aud / strigate pentru salvarea starii de echilibru

in spatiu / ce mioritic plang muntii la strunga cineva imbratiseaza / cuvintele "am sa va spun

copii povestea unui..." (ca si cum strigatele vitoriei lipan ar fi refrenul unui bocet ). Taranii

coboara din balade, livrescc si din imagini consacrate ale trecutului: salaga intra triumfatoare

in mediul urban precum taranul / cu coasa in lanul cu grau sau mihai viteazul calare / in alba

iulia de cateva zile coboara oierii din balade... ( pelerinaj in cautarea ciobanului care si-a

pierdut oile) ori poezia love story sau ceva asemanator.



Demonstrand si o sensibilitate aparte, poetul nu va exagera doar in trimiterile livresti

si impersonale, ci va arata cum transferul emotiei se poate realiza la nivel de gesturi, impresii

cuvinte, lucruri, ce prind insemnatate majora, in poem, de pilda un graitor moment poate fi

surprins in asteptarea celor ce calatoresc, aici si dincolo: mama isi piaptana rabdarea

plimbandu-se / de colo-colo pe un peron / loc de munca al celor calificati in asteptare / ochii

intinzandu-i-se pe sinele / ce aduc ultimul tren / la intalnirea dintre mama si tata / se saruta

cuvintele afisate pe frontispiciul garii (asteptarea sau intoarcerea tatei din razboi).



Insa toate sunt constatari, curgeri ale timpului, pe care Aurel Pop le consemneaza intr-

un volum nou de poezii, unde cuvintele participa ca insotitori ai poetului, trecand cu viteza

atemporala prin memorii ancestrale, drum ce in armonia strabaterii lui, nu poate duce decat la

firescul unei deveniri.

Autoportret auctorial in fragmente narative:

Florin Tupu si "Printesa-Pasare"



Nr.18, decembrie 2006



Declansate in mod spontan, corelate in increngaturi asociative sau derivate din

context sau imprejurari apropiate, gandurile apar in mod succesiv si functioneaza, paradoxal,

armonic, ca ansamblu al structurii imanente a fiecaruia dintre noi. Daca ar exista un aparat

care sa inregistreze si sa redea ulterior sirul gandurilor unui om, asa cum se succed ele pe

parcursul unei zile, acestea ar fi reprezentate in mod cert ca fiind fragmente intrerupte de

unele activitati diurne sau idei, gesturi sau amintiri, afecte sau intamplari finalizate, insa, in

contextul existentei ramanand, nimic altceva decat simple fragmente. Supuse unei analize

psihologice, acestea ar putea "vorbi" cate ceva despre personalitatea unui om, ar putea sa o

ilustreze, de asemenea, precum o oglinda orientata spre interioritatea sa. Insa, intre gand si

rostirea sau scrierea lui intervin sincopele tacerii, ca filtre autoimpuse ori intamplatoare,

devenind piedici in calea unei integrale "cunoasteri". Cand gandurile si ideile se transcriu in

fraze notabile, cand acestea se supun unei sinceritati narative dezarmante, avem de-a face cu o

carte-oglinda, ce va reflecta si iriza fatete confesionale ale interioritatii auctoriale asa cum se

prezinta Printesa Pasare in semnatura scriitorului iesean, Florin Tupu. In acelasi mod, in

pofida structurii sale fragmentate, sub aspect beletristic, Printesa Pasare pare a functiona

perfect ogranic, devenind un ansamblu narativ, viabil. Aidoma unei carti de poezii, lectura

secventiala nu impune o ordine stricta a parcurgerii textelor, cu exceptia primelor fragmente si

al ultimului, (fragment 1, respectiv fragment 393) momente ce vor marca sugestiv inceputul,

respectiv sfarsitul cartii. Asadar, avem de-a face cu o culegere de fragmente, asternute pe

hartia volumului ce ofera o lectura variata ca expresie si totusi unitara din punct de vedere

stilistic ca modalitate de a etala ideea, printre randuri.



Surpriza, insa, pe care o va revela lectura integrala a cartii consta in faptul ca ea, ca

ansamblu se prefigureaza mai degraba ca fiind portretul imanentei autorului si mai putin sau

aproape deloc, cel al Printesei Pasare - sau iubita, in spirit a naratorului - careia, dupa cum

aflam intre primele secvente, cuprinsul cartii i se dedica intru totul. Fragmentele sunt notite,

panseuri, aforisme dedicate si scrise exclusiv acestei femei, a carei omniprezenta nu se

contureaza perceptiv aproape deloc intre randurile lucrarii. Precum o idee imateriala, un gand,

acesteia ii lipseste cu desavarsire infatisarea, personalitatea, chiar. Stim doar ca este "Idee" si

deci, nu are sau nu trebuie sa aiba reprezentare fizica si nici expresie personalizata, de sine.

Lectura volumului atrage dupa sine tentatia de a crede ca aceasta iubita nici macar nu exista

sau ca ar fi doar o plasmuire a imaginatiei autorului, un motiv fictional care va inchega un

nucleu ideatic in carte. Naratorul comunica, ii vorbeste iubitei, ii scrie, chiar, un fel de jurnal

de idei, o confesiune sincera, provocatoare, fara ca acesta sa primeasca vreun raspuns din

partea ei, fara sa existe un dialog sustinut ori un feed-back consistent. Dar el continua sa

povesteasca si practic, fragmentarismul s-ar putea intinde la nesfarsit, pentru ca naratorul se

complace a iubi aceasta femeie-idee sau ideea de femeie-spirit, multumindu-se in fapt ca

monologul de tip jurnal este insusi motivul sau mobilul creatiei literare cuprinsa intre

randurile cartii-



Asa se explica faptul ca din punct de vedere narativ, personajul Printesa Pasare ramane

slab reprezentat, nu o regasim in amintirile vii ale autorului, in nici o atitudine gestica sau

meditativa, macar. Stim doar ca este foarte frumoasa, in opinia autorului, lucru de care nu ne

vom indoi, mizand pe bunul gust al sau, categorie estetica despre care aflam ca exista, citind

printre randuri. Aceasta femeie nu traieste alaturi de el, parca nici macar nu traieste, ramanand

doar un personaj voalat, desi naratorul va rostui mereu un spot de lumina si de cuvinte,

proiectandu-l din cand in cand pe iubita lui, cea care trebuie ca ar recepta amintitele mesaje.

Caci Femeia-pasare, printesa nobila, ideea de femeie nu participa si nu se implica, decat ca un

personaj martor al celor spuse, o reprezentare mistica, inaltata pe un soclu al contemplatiei.

Nimic neobisnuit, pentru ca Erosul, in mod similar, este starnit mai intai prin contemplatie si

probabil ca trasaturile fiintiale ale acestei femei-personaj nu au contur si expresie pentru ca

iubirea ar trebui sa se consume undeva in spirit - este ceea ce se reveleaza la lectura.



Fragmentele se bazeaza pe rationamente logice, pe insertii livresti si culturale, autorul

plimbandu-se prin istorie, geografie, arta, literatura, politica, etc., pe de o parte si pe de alta,

insumand marturisiri, ce, sub titlul confesionar sunt expediate in mod exclusiv iubitei,

consideratii, judecati de valoare, aforisme sau notite ce vor prefigura puncte de vedere si idei.

Mare parte din fragmente vor purta insemnul livrescului asumat si etalat printr-un fel de

repovestire a lecturilor bazate pe insemnari - cu toate oferite in dar iubitei-spirituale-pasare.

Asadar, autorul i se adreseaza, realizand, cu pricepere si cursivitate un amplu discurs

fragmentat, la care il va face complice pe cititor.



Daca aceasta confesiune fragmentata se bazeaza pe afirmatii oneste, fictionalul pare a fi

estompat, insa el se reprezinta la nivel de simbol, de metafora sau sugestie a iubirii pentru

entitatea ce se intrezareste a fi femeia-idee. Inca din primele fragmente, autorul cocheteaza cu

simbolurile, cu intoarcerea la arhetipul primar masculin-feminin, ca apoi, intr-un alt fragment,

discursul sa alterneze intre mistic, simbol, iubire in spirit si imbinate cu telurica dorinta

trupeasca -o modalitate de a evidentia periplul afectelor devenite deja stabilimentul acestei

scriituri - prin dihotomia spiritual-material:



16. Marturisind iubirea ca suprapondere divina iar nu ca impondere umana, ar

trebui sa ma sfintesc de celalalt si sa ma desfiintez ca ego si mai ales sa ma desfiintez ca

limbaj. Iubirea aceea pe care o pot comite pentru tine, netagaduind taina. De cate ori nu

cuvintele au fost cele care au zdrobit in copite sufletele? Daca as putea sa vorbesc cu tine

prin Logos, iubindu-te prin Logos?!...



Fragmentele de tip aforism sunt graitoare in contextul acestei iubiri absolutizate, unde

femeia adorata devine concept, idee, insula, pasare, cruce sau piatra modelabila. Iata un

aforism valabil si in acelasi timp, expresiv: 25. Dragostea are aceasta calitate substantiala de

a se afla intre clipa si vesnicie. sau: 154. Esti ceea ce esti prin vocatia ta sufleteasca.



Deschise lecturii in mod aleator si aparent fara a avea vreo legatura unele cu altele, ca

si cum autorul si-ar fi notat starile, dispozitiile sufletesti, retorice sau spirituale mai ales,

urmarind a se prezenta pe sine, in momentele de inspiratie, prin confesiuni, monologuri

discursive si constatari sau afirmatii, fragmentele sunt nelipsite de insertiile trimiterilor

livresti sau culturale.



Un alt aspect fictional in acest context simbolic al inaltarii iubirii la rang de zbor inalt de

intrepatrundere spirituala, ar porni chiar de la prezentarea de sine a autorului. Intre realitatea

concreta si intregul arsenal al simbolurilor desemnand iubirea in spirit exista o zona a

fictionalului care, in mod evident ar fi insasi vocea declarativa a autorului in relatie cu aceasta

potentiala iubire. Dincolo de evidentele apetente artistice, iata cum se prefigureaza spre

exemplu lumea fictionala in opinia autorului: 188. Exista o lume dintr-o alta lume, care imi

este mai familiara decat realitatea.

Printesa Pasare - acest nume, ne marturiseste autorul se datoreaza nobletei dar si ideii

de zbor inalt – ramane mai mult un mister iar autorul, intr-o incercare de a se face cunoscut ii

va povesti despre traire spre exemplu sau rugaciune - fragment 114, Ce este trairea? Trairea

e un fel de rugaciune… o muzica-lume descoperita ca dintr-o data foarte veche si noua prin

ineditul descoperirii ei, bucuria care se bucura pe ea insasi, poate faptul de a ne putea

permite suprapunerea unui spatiu sacru peste gandurile noastre concatenate intr-o memorie

educata sa fie sensibila, - nu stiu. Stiu - nu stiu. Evident, stiu - nu stiu-ul acesta nu e neaparat

o preocupare strict necesara. Si nici macar o inoculare, pentru ca trairea e o forta in sine,

prea proprie, daca nu cumva daruita spre a se face daruibila, adica perpetuabila la infinit.

Despre oamenii speciali - fragment 152, Ce-nseamna sa fii un om special? Specialitatea nu o

gasim oricand, cred ca e un dar pe care-l primim de sus sau chiar de la unii oameni. Putem

in schimb sa o cultivam ca pe o valoare a prieteniei autentice. Pentru mine fiecare om e

special, indiferent cat de inactual, incult, inoportun este, indiferent de ceea ce gandeste si de

care rang (sau cutuma) apartine. Cu siguranta, fiecare e o personalitate puternica in sine si

eu asta incerc sa vad in om, incat ma sustrag oarecum tendintei de a face barfa din ceea ce

este, de regula, ratat in om (asa cum asta este o categorie functionala care se aplica mai

degraba femeilor), adica nu vad si nici nu-mi pun problema sa vad efectul din om ci mai

curand cauza care l-a determinat sa fie intr-un anumit fel, sa fie in forma in care noua ne

pica insuportabil. Despre suferinta -162. Pe undeva, intamplarile negative prin care trecem

sunt o consecinta a nevoii noastre de experienta, altfel spus, nu am fi puternici daca nu am

trece prin foc incins. Despre obiceiuri de iarna si Craciun -fragment 179, Dintr-un anumit

instinct etnografic, numim obiceiuri trasaturile comunitare extinse asupra sarbatorilor de

iarna, in manifestarea lor biunivoca. Pe de o parte Craciunul, cu semnificatia Nasterii

Domnului si care (re)compune smerenia sufletului uman de a-si simplifica proprietatile, asa

cum este reprezentata de liantul fluid al colindelor. Vorbim de partitia mistica a acestor

obiceiuri. Pe de alta parte, atentia prea conforma datorata magicului, cu dedesuptul ei

astrologic si al simbolurilor nepurtatoare de har, a proiectat obiceiurile schimbarii anului, cu

manifestari oarecum pagane si uneori chiar pline de salbaticie in esenta lor (plugusorul,

capra etc.), preluari ale unor elemente precrestine. Si tocmai din cauza concurentei neegale,

postulatul crestin a impus, prin suprapunere, sarbatoarea Sf. Vasile sau cea a Bobotezei.

Intre ambele tipuri de obiceiuri, raman cu mirarea contrariata intre ceea ce ele par indeobste

(inventii sau conventii) si ceea ce ele nu vor mai fi prin desfiintarea datorata globalizarii

principiilor etnomentale. Despre calatorie, fragment 208, 208. Totul va fi cu adevarat frumos

abia atunci cand vei povesti despre lucrurile care ti s-au intamplat (candva) si care au

constituit fondul unei experiente mai mult sau mai putin nefaste. Pe de alta parte, calatoria

(fiindca despre o experienta a calatoriei putem vorbi) este o chestiune de perceptie. In ciuda

faptului ca am fost predestinat calatoriei (nascandu-ma in mers), aceasta a avut loc

(deocamdata) in spirit. Daca as fi cel putin un Goethe (dar nu sunt), as putea compara

(macar din punct de vedere al unui model): nici Goethe n-a calatorit fizic mai deloc, in

schimb era (intuitiv) in plenitudinea tuturor locurilor care presupuneau deplasarea prin

calatoriile fizice. Chiar l-a intrebat cineva (in urma unor discutii in care Goethe daduse unele

amanunte subtile despre Anglia): Maestre!, cand ati fost ultima data la Londra? Evident, nu

fusese niciodata. In alta parte, un sfant marturisea despre faptul ca, in sine, calatoria fizica,

nu este altceva decat o unealta a diavolului. Daca o privim doar din punct de vedere fizic,

material. Calatorul, in cele din urma, este un cautator, nu de aur, ci de spirit. Si atunci cand

a gasit ceea ce cauta, nu mai are nevoie sa calatoreasca, pentru ca el este implinit in ceea ce

are deja. Revenind la marturia sfantului, omul nu gaseste nimic in lumea asta, intrucat

comoara spirituala se afla in lumea de dincolo si singura calatorie care sa-l satisfaca este

cea care duce dincolo. Poate unica exceptie aici, pe pamant, in privinta calatoriilor, este cea

privitoare la comuniunea de iubire intre unii si altii. Despre nefecicire -222, De ce suntem

sortiti nefericirii? Nefericirea este sunetul unei iubiri neimplinite. Nefericirea este si

constituentul lipsei de siguranta a iubirii, desi, impotriva instinctualitatii noastre (care poate

sa dicteze altceva), a conjucturalitatilor care ne plaseaza in perspective si timpuri diferite; eu

mizez pe urmatoarea tipologie de gandire: n-am cum sa nu te mai iubesc odata ce am apucat

sa te iubesc. Memoria sufletului n-are cum sa nu admita (cel putin in cazul meu)

definitivitatea. Dar poate ca nu e numai asta. Vrem dintr-o data totul doar pentru ca nu traim

din iluzii. Nefericirea e neputinta de a avea dintr-o data totul, asa cum am putut noi imagina.

Iar nostalgia vine, probabil, dintr-un defect de imaginatie. Nefericiti ne simtim atunci cand

probam realitatea cu visele si visele... visele - arhetipuri de singuratate. Din fericire, deseori,

nefericirea se anuleaza in propria-ne companie telepatica.



Aglaja Veteranyi, de pilda, e proba cea mai elocventa a razvratirii duse pana la excesul

de singuratate. Cu toate ca, sinuciderea ei (ca si toate sinuciderile din lume), nu-i decat un

exercitiu de mandrie. Nu poti sa cazi din disperare ci din mandria ca ai putea invinge

disperarea printr-o disperare si mai mare, care e moartea. Bine, literatura e una si persoana

din spatele ei altceva. Una nu o scuza pe cealalta. Si mai ales ca nu exista scuze dupa moarte.

Pentru moartea prin sinucidere sigur nu.



Cadem atat de des pentru ca sa avem de unde ne ridica. Puterea nu-i decat fondul

experinetei prin repetitivitate. Si vom cadea la fel de des pana nu vom invata sa ne ridicam

desavarsit. Miza este antigravitatia la nivel de spirit. Si agresivitatea la nivelul inimii. Nu poti

sa mori daca ai cel putin un sentiment pe care il poti face daruibil si durabil. Aristocratia

artei e un mobil ideal pentru continuitate. Si un antidot sigur impotriva singuratatii si a

sinuciderii. Despre speranta si nu in ultimul rand, naratorul isi afirma preferintele, comunica,

din dorinta de a se face cunoscut, de a impartasi. Cititorului nu-i ramane decat sa decida cum

va primi aceste ganduri confesive.



Din punct de vedere compozitional si stilistic, fragmentele au o buna cursivitate. Spre

exemplu, lirica prozei va desena intr-un fragment cu tenta declarativa, o adevarata poezie:



13. Dar Printeso, amneziat de singuratate, imi regasesc, cu toata exuberanta divina,

privirile, remuscarile linsate de istorie, ideile ravnite in sanul intelegerilor tale: feminitate

spirituala, vis indoliat 'a-mi fi numai mie/ a nu-mi fi numai mie' astfel, frumusete infatisata in

sunetul melodios al pasarii care reclama din inaltul cerului parfumul polenului imprastiat in

picatura de roua. O Printeso, in sufletul reglorios - rubin imbratisat de peste noua ceruri,

iubirea mea zace incatusata spre a o salva, intr-un fel, rugaciunea ta. In forma ei, simbolica,

de a fi de mana, ne-pacatuind, in fata lui Dumnezeu, imbalsamati cu harul tri-iubirii.



Animus si anima, e nucleul pe care se construieste cartea, femeia i se opune barbatului,

din punct de vedere structural, dar este jumatatea cautarii lui. Mare parte din confesiuni sunt

idei sau notite personale, de aceea receptarea lor de catre cititor lanseaza o deschidere spre

subiectivismul interioritatii fiecaruia dintre cei ce vor deschide aceste pagini. Poate, ceea ce

nu va convinge ar putea fi afirmatia impresiei de totala opozitie spirituala a celor doua

principii, masculin si feminin, femeie si barbat ori pacatul generalizarii categoriale, unde, in

opinia lui Florin Tupu, femeia este creata pentru a fi doar muza si in acest fel atribuindu-i-se

iubirea fizica, pe cand barbatul ar fi, in mod exclusiv, cel caruia i-ar fi harazita iubirea in

spirit – o afirmatie pripita, probabil, pentru ca, nu-i asa, stim cu totii ca inainte de toate, intre

specii exista una singura superioara celorlalte, homo sapiens, oamenii, entitatile dotate cu

inteligenta, cu suflet, cu o vesnica dependenta de a se instrui, de a iubi arta si frumosul, de a

accede spre tot ceea ce inseamna spirit, dincolo de orice alte discriminari.

In afara iubirii ramane confesiunea si evidenta eruditie a autorului cu multiplele

trimiteri livresti. Acestea vor impresiona la lectura, de asemenea nu sunt de neglijat nici

inspiratele fragmente aforistice, intr-o carte care care va deveni un imn inchinat femeii,

feminitatii, ideii de iubire pur spirituala a acestui personaj mai mult sau mai putin fictional al

lui Florin Tupu, numit Printesa Pasare. Prin incercarea de a teoretiza iubirea in spirit,

volumul de fata va fi o carte-portret, nu a printesei pasare, dupa cum ne-ar putea inspira titlul,

ci a autorului-narator, expusa in fragmente incitante de proza si panseuri, pe care o recomand

si care cred ca merita a fi citita.



In prefata cartii, scriitorul Liviu Antonesei observa adresarea unui "tu indefinit".

Personal, observ ca tonul adresativ prezent in volum este referent intru totul iubitei, cartea

reprezentandu-se in acest mod, ca fiind o culegere de panseuri, inchinate iubitei, mai precis

ideii de iubire, de femeie-pereche, in spirit, autorului.



De asemenea, gasesc faptul ca printre aceste ofertante confesiuni, ierarhia

plasmuirilor spirituale se prefigureaza ca pornind de la (4.) lumea gravitationala, materiala,

in care traieste (3.) pasarea, asociata ideii, (2.) iar ideea este subsumata zborului (paragraf 3)*

caruia (1.) iubirea ii este superioara. Asadar, Printesa Pasare este o carte in care se iubeste

retoric, livresc, cultural, meditativ, contemplativ, intr-un cuvant, o carte despre iubire, ce isi

prezinta continutul cautarilor, intr-un periplu prin dimensiunile auctoriale proprii si imanente

ale scriitorului iesean Florin Tupu.



NOTA:

*Paragraf 3. Unii considera ca banii sunt mult mai importanti decat preocuparile mele, dar

mercantilismul unora de a pretinde ca poti avea (supune) lumea numai cu ajutorul banilor e

o chibzuinta fragila (ba uneori chiar o nechibzuinta): cand vor muri, ce vor lua cu ei? Eu nu

pot asocia greutatea (morala) a banilor cu notiunea de pasare; in toata plenitudinea ei,

pasarea se afla la un nivel (conceptual) superior, antigravitational si deloc comparativ in

sensul putin intentionat al acestui paragraf, pura ingemanare a ideilor neservind decat la

nuantare. Cu siguranta, ma folosesc de foarte multi bani pentru a trai intr-un mod adecvat (si

cunosc reteta despre cum poti sa ajungi multimiliardar in timp scurt), dar pasarea este

deasupra visului material si zborul este deasupra pasarii insasi, iar iubirea este, intotdeauna,

deasupra zborului.

(Printesa Pasare, Florin Tupu, Editura T, 2005, Iasi)









EMOTIA EVOCARII UNUI FLUX TELURIC PRIN

MOSTENIREA STRABUNELOR FRUMUSETI ALE PATRIEI LA

GHEORGHE LUPU



(Gheorghe Lupu, Patria din codul genetic, Editura Grinta, 2005, Cluj-

Napoca)

Nr.17, nov.2006



Considerat ad litteram, Patria din codul genetic pare a avea vocatia unui titlu

controversat, poate putin pretentios, metaforic in simplitatea lui, desemnandu-se a fi o

alaturare de termeni intalniti pe de o parte in teritoriul stiintific si pe de alta, avand un subiect

regasit in sfera locativa a unei natiuni, asa incat, cea mai apropiata conexiune simbolica a unei

impresii panoramice asupra poeziei cuprinse in volum va fi cea pe care poetul Gheorghe Lupu

o canta in vers liric, cu rime placute ale intinderilor de un farmec baladesc, irizand in

nesfarsite nuante pastelate, reflectii ale unei iubiri pentru locurile natale mostenite din strabuni

prin codul genetic, fapt care atesta titlul acestui volum de poezii ca fiind unul cum nu se poate

mai potrivit.



Falsa si neadecvata ar fi tentatia cititorului de a se gandi la imnurile sau odele

specifice realismului socialist din regimului trecut, pentru ca Gheorghe Lupu constata si atesta

in fiecare instanta, ipostaza sau amintire cum tara noastra, ca intinderi si istorie e minunata,

fapt pe care nimeni nu il poate nega, aceasta iubire pentru radacini trebuie sa existe in sangele

nostru, prin insusi codul genetic, mostenita. Si acestea sunt impresiile pe care le vom avea la

lectura cartii despre al carei autor aflam din cuvantul copertei a patra, semnat de Cezar

Ivanescu ca: Gheorghe Lupu mi-a ramas in amintire ca un poet exceptional dublat de un om

de mare caracter. Asteptam de la el aparitii editoriale pe masura talentului sau, cand, brusc

prietenul din tinerete ne-a parasit... Vom trai cu totii de acum doar surpriza manuscriselor

postume ale lui Gheorghe Lupu, inlacrimati pentru absenta prietenului grav si solitar...



Fie ca descriu ipostaze, evocari, memorii de calatorie, poeziile acestui volum sunt mici

balade sau emotii cuprinse in versuri cu prezenta unui duios liric. In curiozitatea de a afla mai

multe despre sinele poetic, iata de pilda felul in care autorul a spus Exist in versuri:

Haladuiasca vremea-n piramide. / Eu, descendent al Daciei divine, / Trudesc din zorii pietrei

slefuite / Fara sa-ntreb daca mi-e rau sau bine. // Nascut pe sabie, vamuit pe hoarde, / Tin

taina vie-n cuminecatura. / Prinosul meu flamanzilor se-mparte / Care, satui, ma scuipa si

ma-njura. // Ce stelarii si clopote-am zidit / S-o spuna muntii, vaile si marea / Barbat langa

femeie – vis si zid / Imi car din veac vecia cu spinarea. (Exist).



Nici nu putem banui uneori decat parcurgand acest volum cum pe intinderi telurice de

livezi, ograzi, gradini, paduri (Final, Etnografie, Eternul cutremur), taramuri cu cetati

aurorale (Himera), poene-albastre (Axis Mundi), varfuri de cetate (Eu), in capul stanii (In

sfarsit)) sau spatii cum ar fi peste cele doua minuni: Biserica satului si cerul lui Dumnezeu

(Copacul cerului), se infaptuiesc taine si mistere aduse in lumina prin amintiri sau evocari cu

descrieri de instantanee percepute in mod plastic, liric, definind poezia lui Gheorghe Lupu

prin ceea ce se numeste emotie. Pentru ca fiecare poezie a autorului, indiferent de intinderea

ei se prefigureaza a fi notatia artistica si plastica a unei veritabile emotii.



Desi preluand adeseori melodicitatea versurilor din folclor, dar fara a se defini ca

poezie populara, aproape peste tot intre versurile lui Gheorghe Lupu exista perceptia in care

autorul simte datinile, obiceiurile, blestemele de taina sau descantecele din popor, descriind ca

in basme, doine sau alte specii ale folclorului romanesc, frumuseti geografice ale patriei

noastre (Din Letea, Apocrifa, Blestem, Datina, Aud voci): Muntenii isi mana / Vietile cicluri

/ Din legea batrana / A lumii peste lumi. / Cand oile fata, / Se tin sarbatori / Cu vorba catata,

/ Cu tuica de flori. / Si ei stiu iubi / Femeile, lumile. / Bat zilnic brumele; / Iubesc mai in

graba, / Caci muntii au treaba / Si vremile-i latra / Din coltii de piatra. / Doar noaptea, la

focuri, / Cu jocuri de lebede, / Se-ngandura-n locuri / De flacara repede. / Ci ziua li-i plina /

Cu griji si rasina, / Caci vremile latra / Din apa, din piatra (Datina)



Diferite, telurice, pozitive si ancestrale simboluri se regasesc in gesturi precum felul in

care poetul asculta cum viseaza graul si impreuna cu el germineaza, fir cu fir, (Germinatii) ori

intoarcerea in adancuri, in radacini, intr-o lume gnomica a bogatiilor subterane (Minerul,

Minerii, Piatra Minerala, Fratii) sau in preocupari precum pescaritul, (Pescar in furtuna,

Pescar murind) ori transpus livresc in hesiodicul varstelor poemului Munci si zile: Petrece

Dumnezeu in rod. Pescarii / Isi scutura navoadele de pesti somnorosi / Stau muntele cu

marea la fruntarii / Se strange cheagul mieilor mai grasi / Barbatii merg pe varful sufletului /

Sa nu zdrobeasca painea-n graul sacru (Munci si zile).



Cutreierand prin spatii telurice, poetul va proceda in relatarea lirica a celor ce exista ca

spatiu geografic, palpabil, material dar si a misterului fantasticelor intamplari, propunand in

plan stilistic o trecere de la real la fantastic, adeseori concretizandu-se in contopirea celor din

urma cu pamantul, cu natura, in trecerea de la planul real, la cel fantastic, Ma blestema

trudind din aripi, noptile. / In timp ce eu imi sprijin inima / De propria mea umbra-n chip de

cruce (Noroc), Din potirul gurii sangerand / Vinul se resoarbe-n lutul cantator (Refacerea

armoniei), Mercul, pescarul / Indeamna stiucile / Sa-si depuna icrele / La radacina vesniciei

(Tablou rupt).



Interesante si demne de mentionat sunt si viziunile personale ale poetului despre tutun,

de pilda (Tutunul), despre umbra (Umbra), emotia iubirii, cu femeia cuprinsa in simbolul

centrului unei roti in (Iris), sau o interesanta descriere personificata a unui spatiu de piarta

aflat in cimitir (Rasplata postuma) si dincolo de unitatea descrierilor pitoresti ale patriei, de

remarcat sunt poeziile Pret, Rapt si multe altele, despre care nu voi spune nimic, pentru a nu

rapi cititorilor placerea lecturii.



Consider ca poezia isi merita lectura chiar si pentru faptul ca de la parcurgerea cartii, un

blestem al lui Gheorghe Lupu, revine si se roteste in memoria mea, in armonii de cantec, ca

marturie a lecturii acestui incantator si plin de arhetipuri si simboluri, volum de poezii: Muntii

captusiti cu fier / Au albit de ger la cer. / In izvoare dedesubt / Un Olimp neintrerupt. // Aur

greu in hrube-adanci / Cu barbati sapand pe branci. / Sui cu tata-n galerii. / Nu stim de ne-

ntoarcem vii. / Cand iesim din iad afara, / Ne trezim in alta tara. / Scrie-n cer, cu varf de

barda: / Muntii nostri aur poarta. / Noi cersim din poarta-n poarta. (Blestem)









CU INSOLITA DETASARE SANZIANA MURESEANU REGIZEAZA

JOCUL ACTORICESC AL CONCEPTELOR PERSONIFICATE IN

VOLUMUL DE POEZII VIATA NU E DESTUL



Nr.16, oct.2006



Precum un colier de bijuterii conceptuale, iscusit slefuite si purtat in anturajul lumii

privite ca scena a marelui teatru existential, Sanziana Mureseanu isi insiruie poeziile

volumului Viata nu e destul ca pretioase miniaturi cuprinse intr-o expresiva plurivalenta

semantica. Conceptele, aceste personaje ubicue dirijate dintr-un unghi poetic detasat, se vor

imbraca in trup si substanta, jucand roluri insolite si imprumutand uneori din trasaturile

capriciilor antropomorfe.



Neasteptate ipostazieri ne ofera de pilda concepte personificate precum timpul, unde

Prezentul paseste cu teama / Pe varful picioarelor lui / Lungi si subtiri de insecta... (Nimeni

pe-aici) sau cand Uriasul Timp Boa digera Viermuiala alba a secundelor care fierb In

bolnava cocoasa a Rabdarii (Compozitie) ori temporalitatea ascunsa in vocea poetei M-am

subtiat / Limba de ceas / Spada prin inima secundelor (Lectia de scrima). Destinul se

personifica la modul in care isi gaseste loc in prezenta amintirii unei imagini de final a

poemului: Pana cand / Destinul meu / Va putea continua fara mine... / Cu gaura aceea

oachese / In frunte (Pana cand), prezenta bizara a tacerii se insinueaza in vers ca o prezenta

feminina: Inalta, supla / Fosnindu-si stofele nobile / Trecea, / Se intorcea / Trecea / Adancita

in ganduri (Cea dintai intalnire cu Tacerea). Poezia e ipostaziata: Ca o ghiulea de plumb / La

picioarele zilei / Ziua-i un detinut / Muncind la ocnele ei (Intalnirile de joi). Sau ipostaze ale

linistii: Nedureroasa lava cosmica / Sta linistea in genunchi / Cu ochii inchisi // De sub

pleoapele ei / Pornesc drumuri adanci / Fara intoarcerea urmelor (De Pasti) ale ipostaze

neasteptate scrierii personificate: De ani buni / SCRIEREA / Ma mesteca / Ma amesteca / Cu

dintii ei lungi / In gura ei nesatula (Despre tine), de asemenea, ale prezentei primaverii: Ce

mijloc subtire / Nerabdator / Are aceasta primavara (Ni se pregateste ceva), sau melancolia:

Melancolia a coborat in strada / Din turnul ei / Prin bezna diminetii (Templul ecoului).



Arta poetica reflecta o maturitate a conciziei cuvantului cuprins in imagine, respectiv,

vers, Sanziana Mureseanu reusind ca in scurtele poezii, ca intindere, multiple sensuri si

rasturnari de situatie sa-si reveleze prezenta, la fine de poem, de pilda, iata cum poate arata o

excelenta ipostaza-instantaneu, trecuta in jurnalul unei zile bantuita de fine emotii: Cer

cenusiu, asfalt cenusiu / Pe bulevarde viata danseaza / Cu pasi de papusi / Palarii

extravagante / Pelerine de magicieni / Stam la cafeneaua / Chalet de Diane / Sufla un vanticel

potrivit / Sufletul meu bate in adierea lui / Ca un drapel fara tara (Seara pe Sena). Sau, dupa

cum spuneam, insolitarea unei ipostaze care isi face simtita prezenta mai cu seama in final de

poem: Tot Universul acesta / Intunecat asa deodata / Pentru mine nu mai exista / Alta cale

decat / Descinderea (Descinderea), sau Fug Cuvintele Negre / Pana cand departarea / Se

inspaimanta de spaima lor, / Le alunga dincolo/ De adevarul din ele (Spaima cuvintelor) ori

constatari precum: Mai bine moartea / Decat in acest / Muzeu al Indiferentei! (Intregul si

partile sale), Fastuoasa fantoma / A deznadejdii / Trece in zbor / Peste gurile de canal / Ale

timpului (Oracol). Si multe alte exemple ar fi de dat, pentru ca fiecare poezie contine, in

adeseori putinele-i versuri, un insolit ce deconspira o atitudine echilibrata, detasata si matura

in fata substantei efemere pe care o contin in sine conceptele, raportate fiind, la existenta.



Departe de temeri panicante sau de lamentari, Sanziana Mureseanu pune in discutie

tematici precum cea legata de viata versus moarte, fie cu atitudinea nonsalanta a

spectatorului, adus in primele randuri ale publicului larg, fie preluand fraiele jocului, in rol de

regizor sau chiar de participant: Nimeni/ Nu a observat / Moartea / Iti lingea / Tandru / Ceafa

blonda (Doua fotografii de grup cu moartea) sau expresive imagini suprarealiste Cand ma

gandesc la noi / Fug cuvintele din mine / Ingrozite de moarte, / Fug cuvintele / Peste mari si

campii / Pana cand departarea / Se sperie de spaima lor (Spaima cuvintelor) sau Pacat sa ne

apropiem de moarte / Calare / Un cal speriat / Nenorociri fara numar / Poate s-aduca!

(Acoperisuri aprinse), A imbatranit Moartea, Atarna de mila intr-o tatana, / Sta cu ochii

atintiti la luna... (La capatai), Atinge Moartea / Tarmul acestui loc / Cu limba ei / Plina de

sarea inserarii / Umple Moartea / De cantecul ei / Scoica lumii / Ca o mare / Fara sfarsit /

Atunci cand incepe (Tarmul).

Si tot ca un joc, poate scenic, episodic, ludicul apare din cand in cand, condimentand

discursul poetic: Luntrea mea de carne / Ma adoarme / Luntre de cires / Foc sub Marrakech

// Luntrea mea de carne / Ma adoarme / Se leagana de la o zi la alta / De la un tarm la altul /

De la cerul albastru uituc / La neantul-Cuib de Cuc (Ceas cu cuc) Candva eram impreuna /

Un singur cuvant : Dra-gos-te! / Apoi ne-am despartit in silabe / In primele doua am ramas

noi, / Prea bine stiu, / Dar a treia, a treia / Pe cine ascunde? (Cel din umbra) ori in poezii

precum Joaca secunda, Un club select, etc.



Cerebrala si echilibrata, rareori scriitoarea incearca lirismul poeziei sensibile sau

senzuale de tip feminin, dar atunci cand isi marturiseste sentimentele, o va face cu gratia unei

sinceritati dezarmante, superbe: Simt / Ca linia dreapta a sufletului tau, / Se termina aici //

Tocmai am iesit din sauna verii / Tocmai ne indepartam / Simt / Ca sufletul tau / Inca tremura

/ Cald de Noi Doi // Undeva / Linia dreapta, / Ametitor de dreapta, a sufletului / tau / Tocmai

de mine se ascunde (In bratele verii) sau poezia Tu, suspin enorm.



Incantator si pretios gasesc a fi volumul Sanzianei Mureseanu precum o scena a

ipostazierilor pe tablouri lucrate in filigran, unde personajele-concepte animeaza si

interpreteaza roluri insolite, regizate de o poeta echilibrata si matura, care ne aminteste la

fiecare pas cum viata nu e destul.









PRIVILEGIUL GRADINARULUI SI TAINA SONETELOR LUI

EMILIAN MARCU



Note de lectura: Emilian Marcu, Privilegiul giulgiului, Editura Alfa, Iasi, 2005



Nr.15, sept.2006







Daca Francesco Petrarca inalta afectele patimei in amor la rang de arta a compunerii

sonetului, William Shakespeare isi elibera geniul revoltei spiritului creator cu verbalitate,

atitudine si dramatismul introspectiei exteriorizate in exceptionale armonii de sonet, Stephane

Mallarme si Arthur Rimbaud semnau, simbolist, sonete marcante in perioada avangardei

literaturii franceze ori Edmund Spencer incerca noi forme de ritmare a silabelor sau a cuplarii

celor 14 versuri, poezia de tip sonet a ramas de-a lungul istoriei literare una din cele mai

agreabile tipuri de poezii, expresive prin muzicalitatea formei impuse si nu in ultimul rand

prin lirica impresiilor, in acest mod, valorificate. Sub denumirea sa de "sonetto"(it.) =

cantecel, sonetul a evoluat incepand cu secolul al treisprazecelea, renuntand in decursul

sutelor de ani la strictetea dispunerii celor 14 versuri in catrene, tertine sau distihuri - dupa

formula petrarchiana sau cea shakespeariana - cu sau fara rima prestabilita, pastrat si preferat

ca expresie a creatiei, intalnit chiar si la poetii contemporani. Una dintre explicatii ar putea

consta in faptul ca matematica sau geometria versurilor, a silabelor si a rimelor impun acestei

poezii cu forma fixa, numita sonet, o melodicitate suava in armonii, adeseori, simboliste.



Purtand semnatura poetului contemporan Emilian Marcu, prima parte a volumului de

poezii Privilegiul giulgiului, cuprinde un numar semnificativ de sonetele ce vor aduce in

lumina un taram imagistic si puternic metaforizat al iubirii, creand dincolo de atmosfera de

care poetul nu se va dezice pe intreg parcursul cartii, o nesfarsita oda de armonii cantate sub

mentionatul piedestal. Cadentate in cele 14 versuri inchinate acestui nobil si suprem

sentiment, ce aminteste oarecum de erosul petrarchian, dar preluand regulile formei specifice

de grafie englezeasca a versurilor, creatiile concentreaza in distihul final cate o concluzie sau

o repetitie a ideii principale, ce se regaseste cu usurinta in corpusul poetic. Adeseori,

atitudinea contemplativa ramane ipostaziata in gestica incremenirii descriind plastic o

fenomenologie a claustrarii simbolice in sine, dar nu numai atat: Prin doua emisfere pierdute

in pustie / Ma-nchizi, a cata oara, canar in colivie (De-atata disperare calatorim prin spatii),

Izvor molcom sub pleoape s-a-mplinit / Tu esti demult statuie de granit! (Izvor molcom sub

pleoape s-a-mplinit) Paingii-n plase tandre, te leaga de o vreme / Pe mari incendiate vrea

umbra-mi sa te cheme (Pe mari incendiate de umbra ta sfioasa) Ti-s pasii-n disperare, ca

roua de pe stele / Ca fulgul de usoara adormi in insectar (Papirusuri de pacla sub pielea

unui flutur), Si prins in chingi de ceara, pe manuri si pe pleoape / Prin veacurile moarte voi

fi purtat de ape (Va fi o noapte lunga sub ierburi in miscare) sau ipostazierea in care

insiruirea de metafore innoada o pozitiva meditatie apartinand distihului final: Ca-n hainele

tacerii ne-am imbracat vina / E semn ca-n crugul serii am devenit lumina – (E ne-mplinita

roza un foc pe ghilotina), In viscolire visul sfarsitului se lasa / Cohorte mai de fluturi pe

tample ne apasa (Visul se lasa vested ca un sarut pe coada).



Intaietate va avea atmosfera creatiilor lui Emilian Marcu, fie mistica, Din nou se-nchide

iarba tacerii-n pergamente / Ecoul in atlase-i din ce in ce mai fin. / Lumina-n candelabre prin

rataciri decente se surpa in inele si-n faldul de destin (Din nou se-nchide iarba tacerii-n

pergamente), fie pur descriptiva dar nelipsita de amploare metaforica, Tristeti provinciale

cuprind cu teama burgul / Luminile-n ogive ca sapaima-n calimari / Se-ncheaga-n clipa rara,

cu trupul tau, iar rugul / Prin greieri bland respira de-absurdele plecari (Tristeti provinciale

cuprind cu teama burgul), iar timpul poemelor va ramane suspendat intre constatari intime,

declaratii la umbra contemplarilor sau a venerarii, confiand cititorului parte din tainele

implinirii insinuand o lirica a posibilului, Iar mana mea-n decorul ce ne-nconjoara, iata / Tot

mangaie a graba sarutul tau discret. / Tacerile dau buzna in trupu-aprins de fata, / Cu

disperarea formei ce-ncape-ntr-un sarut (Decor de promoroaca mi se zideste-n pleoape).



Intr-un decor cu frunzare, aurarii si flori, nimburi, fluturi, greieri, policandre, iubita cu

trup de pacla apare in amurg inzapezit sau primavaratic imbracata in rochie de roua, in

lumina unei muzici celeste sau a penumbrelor dubitative ale poetului ce o venereaza – iata

cum putem rezuma fermecatoarea atmosfera baladesca prezenta in majoritatea sonetelor de

dragoste ale lui Emilian Marcu: Inzapezit amurgul o vreme te respira / Cum ingerii respira

esente de abis /Cand greierii-si trag umbra pe nestiuta lira / Si propia lor moarte, pe trup,

incet au scris // Atata fulgerare oglinda-n gand cuprinde, / Te-nchide cu tristete in rece ochiul

ei, / Frumoasa doamna toamna inca-un pacat ne vinde / Cu disperarea frunzei cazanda in

cercei. // Culorile-n vibrare ca lire-n reci acorduri / Se clatina, duc zarea-n oglinda unui vis /

Cand greierii-si trag umbra peste surpate poduri. / De iarba si de bruma iar taina ne-a

proscris. // Atata fulgerare-n oglinda te incape / Frumoasa doamna toamna ti-e umbra ape,

ape. (Inzapezit amurgul o vreme te respira).



Desi in majoritate numerica, poezia de dragoste nu este abordata exclusiv ca tematica

de poetul Emilian Marcu, ci volumul cuprinde si sonete cu trimiteri livresti, de pilda la Ana

Karenina, in Sunt trenurile moarte in gari pierdute-n spatii sau sonete cu tenta religioasa,

Prin atatea mii de fire.



Mergand mai departe de distihurile finale, cele ce rezuma esenta ideatica a sonetelor,

abundenta procedeurilor stilistice repetitive, uneori pare a ingreuna lectura discursului, cum ar

fi in sonetul Pecetea gurii tale in nopti de asteptare, sintagma "pecetea gurii" apare de patru

ori, iar "trupul" e prezent de trei ori in aceeasi compozitie, desi aceste formulari au intentia

accentuarii unui moment sau indeplinesc rolul de intregire a atmosferei poetice.



Amintind de peisagistica lui Pablo Neruda unde tumultul vietii pulseaza in vegetatie si

insusi sufletul poetului devine un spatiu al framantarilor vadite, in ciclul delor 20 de taine ale

Gradinarului alegoriile, simbolurile sau metaforele plastice vor compune in declaratia sau

relatarea cate unui discurs poetic cu patrundere in aceleasi spatii mistice ale tainei marturisite

de poet, de pilda, taina noptii de Sanziene asteptata si privita dintr-un cuibar sub lanul de

roua, Intaia taina a Gradinarului, despre desavarsire sau fotosinteza si evolutia lumii privite

de la nivelul bobului de grau A doua taina a Gradinarului sau misterul prepararii unor

vopseluri pentru ganduri si samanta miraculoasa prin care oamenii vorbeau la distanta Taina

a cincea sau despre visul ingropat in marile carti.



Desi, aceste poeme ale ciclului tainelor sunt construite in mod diferit de clasicele

sonete, vom recunoaste aceeasi dispozitie poetica in aceleasi tablouri suave, mitice, baladesti

ce reintregesc aventura cunoasterii in calatoria de la firul ierbii si pana la destainuirile

misterelor cosmice, pe un deosebit taram imagistic, arta a descrierii, in care poetul Emilian

Marcu, exceleaza: Cautam, inspre tine cararile vesnice/ Mainile-n ruga devenisera sfesnice!,

(Taina a douazecea.)









POETI ROMANI DIN DIASPORA



LUMINITA SUSE - DUMINICA INIMII



Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006

Nr.14, aug.2006



Luminita Suse, nascuta in Bucuresti, a absolvit Facultatea de Matematica, sectia de

Informatica, Universitatea din Bucuresti in 1982 si a fost admisa pentru doctorat la Institutul

de Matematici, Bucuresti, in 1993. A profesat ca analist programator la I. C. P. E. – Institutul

de Cercetari pentru Electrotehnica, Bucuresti si ca asistent universitar la catedra de

Matematici 3, Universitatea Politehnica, Bucuresti. In prezent locuieste in Ottawa, Canada si

lucreaza ca software engineer.



Luminita Suse a publicat trei volume de versuri la editura ProTransilvania, Bucuresti:

Anotimpul licuricilor - 2001, Sacrificiul mirarii – 2002, Geometrii singulare – 2003. Din

2004 este membra a Uniunii Scriitorilor din Romania, Filiala Bucuresti si membra ARA -

Academia Romano-Americana. Din 2006 este membra T. O. P. S. (The Ontario Poetry

Society). Din 1975 este membra a cenaclului “Sagetatorul”, Bucuresti, condus de Prof. Dr.

Tudor Opris. Este redactor si colaborator la revista “Atheneum”, Vancouver, Canada din anul

2004. Din anul 2000 este cenzor, editor si autor recomandat pe situl interactiv de literatura

www.poezie.ro. Este editor pentru www.luminitasuse.com si www.omnipoetry.com.

Apare cu versuri multiple publicatii, cum ar fi : “Curierul zilei”, cotidian al jud. Arges,

“Cronica” – Iasi, “Astropoetica” www.astropoetica.com , “Argos” www.revistaargos.tk ,

“Europeea”, www.europeea.ro, “Atheneum”, Vancouver, Canada, www.atheneum.ca ,

“Lumina lina”, New York, U. S. A., “Observatorul” , Toronto, Canada, “Romanul

Canadian”, Toronto, Canada, “Conexiuni”, New York, U. S. A., “Cercul poetilor disparuti”,

www.cerculpoetilor.net, “Oglinda literara”, www.oglindaliterara.ro, “Galateea”,

www.galateea.net, “Agora Universitaria”, Satu Mare, Romania, “Adevarul de Cluj”, Cluj-

Napoca. De asemenea, apare cu versuri publicate in antologiile: “Virtualia” 2-5, antologii de

cenaclu, ed. Pim, Iasi, Romania - 2005, „Ultima generatie, primul val” – antologie poezie.ro,

Editura Muzeul Literaturii Romane, Bucuresti, 2005 si “Premier Print Edition” – antologie a

revistei “Ascent Aspirations”, B. C., Canada



Conceput si inchinat memoriei tatalui ei, volumul de poezii „Duminica inimii” aparut in

martie 2006 la Editura Limes din Cluj-Napoca este a patra aparitie editoriala a Luminitei Suse

poeta canadiena de origine romana.



Date tehnice:



SUSE, Luminita – Duminica inimii, cuvant inainte de Adina Ungur

Coordonator: Mircea PETEAN

Coperta si tehnoredactarea: Adina UNGUR

Ilustratia copertei: Gravura de Hortensia MASICHIEVICI-MISU



Ca prezentare a volumului, voi aduce in lumina opinia mea, din Prefata volumului

„Duminica inimii” de Luminita Suse.









CUVANT INAINTE



DE ZIUA A SAPTEA A POEMELOR LUMINITEI SUSE

1. Simbol si universalitate, micro si macrounivers in duminica inimii Luminitei

Suse.



Consacrat blandelor rastimpuri de acasa, dar si masurand pulsul iubirii in "batai de

inima cat o saptamana de patimi", invocand trecutul sau iertandu-l, Duminica inimii este unul

dintre volumele maturitatii expresiei literare a poetei canadiene de origine romana si anume,

cel al destinderii, al pacii de sine, dedicat adastarii in sanctuarul notiunii de suflet, sub

obladuire spirituala si totodata, asociindu-se simbolic unei calatorii spre centrul vital al fiintei

- inima - ca principiu feminin pasiv al manifestarii energiei universale, trecute in registrul

individualitatii poetei, expusa fiind apoi in poeme ce se vor reprezenta precum mici oglinzi

postate in fata evenimentelor sau a ardentelor emotii, de acum ramase in urma latenta a

timpului. Caracterul universal al poemelor surprinde cu recuzita metaforelor plastice, cu

imagini ale simbiozei propriei fiinte, ce migreaza de-a dreptul intre sine si cosmos (Urme de

trecere, Poem omniacut); in acelasi registru, iubirea pare a se se imparti matematic, "in fractii

de sapun" (Nu si nu), asa incat metaforele se cuprind in reprezentarea picturala trecand in

dimensiunea unui areal suprarealist (Iubirea ca o dezlegare la cirese, Infrasentiment,

Statornicie, Poem glaciar). Stilul poetic al compozitiilor Luminitei Suse nu se dezminte nici

de data aceasta de trimiterile livresti sau de insinuari ale asimilarii eternelor mituri (Triptic de

cuvinte, Ana, Amonisis Simonisa), raportate fiind cu toate la individualitatea vocii sinelui

poetic, venind sa intregeasca poemelor, universalul in particular.



Dinspre poeziile de dragoste sau cele ale invocarilor mesajul principal vine a sublinia

ideea ciclicitatii nesfarsite a saptamanilor, cu perpetua lor revenire, timpul se va comprima in

mod ideatic, astfel incat evocarea pasajelor de trecut va fi cuprinsa in meditatia unei singure

zi, respectiv aceasta duminica a deciziilor.





2. Duminica - intre meditatie, invocare, odihna si sanctuar.



In cartea Luminitei Suse, inima devenita simbol va fi asociata mai degraba conceptului

de spirit decat notiunii de suflet, poeta, urmand a-si axa un credo al forului interior, undeva

intre normele civilizatiilor traditionale – spre deosebire de cele ale Occidentului, care vor

localiza in inima un sediu al sentimentelor. Drumul este unul si acelasi, deictic, sortit, asadar

momentele popasului sunt insemnari poetice de cuget si simtiri, ce nu au decat sa anime in

vers, aceasta a saptea zi, binecuvantata.



Memoria casei pline din duminicile de odinioara, devenita chiar, una dintre temele

volumului, aduce de fiecare data, prin atmosfera, un farmec aparte poeziilor, personificand

configuratia dorului, in toata splendoarea sensibilei sale nostalgii.



Meditatia ia nastere atunci cand amintirea evoca experienta trecutului, cu trairi asumate,

poeta deslusind intamplarile si actionand ca atare, compunand remarcabile povete sau

recomandari: (Noli tangere).



Tihna unei zile linistitoare isi gasese locul in poeziile amintind de copilarie, a caror

expresie de autentica atmosfera a trecutului aminteste de versurile vibrante si descriptive ale

poetilor simbolisti: miros de mere rascoapte pe soba / turta de paine sfaraind pe plita /

cornulete cu nuca in postava / jumari, caltabosi, tuica oparita // pisica sta dupa socati la

panda / printre banite cu porumb in tinda / la poarta striga Lina din Rogova / si colindatorii

cu sorcova // nepotii sunt imbaiati si primeniti / sar peste cobilca de bucurie / pentru Mosul

cu poezii sunt gatiti / si de nazbatii multe, multi ani sa fie // matusa framanta coca si osanza /

pe saltea cu paie matul doarme-n ie / bunica impartind colaci cu branza / asa imi aduc

aminte de copilarie (Asa imi aduc aminte de copilarie), sau nostalgicul remember al unui

demult de-acasa: banutul lui tata de aur / se dezgropa rusinoasa din piele / plangea roua pe

bicepsi de plaur / se lupta cu pasari avortate din stele / invatand sa zboare din umarul stang /

se scutura de rugina fiarelor / indoctrinate de partidul tatii la strung / (Elegie tarzie). Demne

de retinut sunt sentimentele degajand senzatia candorii, invaluita intre poeziile care se intorc

la etapa primilor ani ai vietii, Iarna din priviri, Dezlegare de pasare.



Ca ansamblu si reuniune a celor doua dimensiuni universale duminica-spirit/inima-

suflet si spirit, volumul ne va arata felul in care cea de-a saptea zi, duminica, ziua meditatiei, a

rugaciunii si a reculegerii de sine in liniste, devine pentru Luminita Suse prilej de a se odihni

prin arta.





3. Inima - oglinda interioara, cu reflectii ale exteriorului in imanenta sa.



Cu toate ca prezenta sa nu e afisata ostentativ - obsesia timpului – ca dimensiune

cuantificabila sau ca perceptie personalizata, dependenta de conjuncturi diferite, se distinge,

ca un motiv omniprezent in volum (Prezentul omniacut sau Fulgere, fulgere, s. a.). Asa se

face ca timpul celor intamplate e cel al trecutului, prezentul fiind cel al linistii si al impacarii,

al opririi pret de o duminica, in spectrul inimii, un centru al atitudinii rationale, si-acesta

desemnandu-se a fi dimensiunea in care intoarcerea sinelui va reda poetei echilibrul.



Luminita Suse va face acest drum spre inima ei, printre slalomuri de amintiri ale

copilariei si adevarate pasteluri: Elegie tarzie, Colind fara sfarsit, Asa imi aduc aminte de

copilarie, etc., sau prin spatiul timpului reflectat din urma, cel al neimplinirii iubirii, unde

imaginea de sine e proiectata in versuri in care vechile ispite bantuie - dezvaluind carari pe

care, poeta, le va ocoli cu maturitate, de-acum. Asa se explica izbutitele autoportrete: dupa

mine se scurg potopul si ploaia / de cand le stiu se intrec sisific / inclestate in decolteul

albastru inalt / aruncand zaruri lichide / ezitand intre a ma sterge / de pe fata bobului concret

de nisip / ori a ma dizolva in steaua de pica / ce implodeaza teoretic in el // dar eu pasesc mai

departe intreaga / il las pe Galilei de esente sa ma dezica / odata cu mine in oglinda alearga /

inima trosnind din cristalele toate / de piatra, Doamne si totusi cum bate (Autoportret in

piatra), sau concluzia poemului de tip autoportret, Poem impudic de toamna: ignor iminenta

iernii moraliste / cu demodata cerbicie / si las toamna sa isi oxideze trecerea / cu buze

desperecheate si sani tristi / in frunze strecurandu-se pudic / printre arbori exhibitionisti.



Oglinzile sunt postate strategic in fata cerului si in fata trecutului intrupat ca imago al

etapei formative a personalitatii artistice curente a poetei care va alege aceasta zi, a saptea,

pentru a se opri cu asumata maturitate si a transfigura sinceritatea emotiilor, in poeme irizand

o clara si albastra lumina: pret de o clipa / peste aparente glaciare / imi permit cea mai sfanta

risipa // la fiecare a saptea anomalie / imi retrag tipatul din puls / pentru o noua poezie.



Printre poemele volumului Duminica inimii vom pasi intocmai ca la intrarea intr-un

templu al amintirilor, unde sinceritatea insemnarilor e decantata in versuri aspirand spre

senin, insumand o carte ce tinde a se reprezenta, ca moment tranzitoriu, datorat reculegerii

dinspre a saptea zi, ce, in mod evident pregateste o noua etapa a creatiilor ulterioare ale

Luminitei Suse.



Si pentru ca volumul se prefigureaza a fi cel al revelatiei raspunsurilor inefabil-

iluminate, plasmuite sau regasite undeva in propriul univers spiritual al poetei, lectura va

insusi senzatia unei calde destinderi: acum stim, domoala, luptatoare, nobila si precauta, in

momentele de cumpana, Luminita Suse va gasi, necontenit, raspunsuri, duhovniceste

intrebandu-si inima, din duminica in duminica.









Tehnica poetica si discursul epic al poeziei lui Marcel Mureseanu. Valea

Tauris.





"Valea Tauris", a optsprezecea carte a scriitorului contemporan clujean Marcel Mureseanu

este un volum de poezii, publicat in 2004 de Societatea Culturala “Lucian Blaga”, la Cluj-

Napoca.

De acelasi autor au aparut: Pe adresa copilariei, Bucuresti, 1969, Versuri de vacanta,

Bucuresti, 1973, Cel din urma, Cluj-Napoca, 1978, Amurgul furtunilor, Cluj-Napoca, 1983,

Matineu, Bucuresti, 1984, Viziune cu porumbei calatori, Iasi, 1987, Calator in insomnii,

Sibiu, 1991, Am fost de fata, Turnu Severin, 1993, Capriciile sagetatorului, Timisoara, 1997,

Sarpele casei, Suceava, 1998, Pe mine ma cauta, Cluj-Napoca, 1998, Monede si monade,

Cluj-Napoca, 2001, Hartuire textuala, Cluj-Napoca, 2001, Memoria lui Orfeu, Timisoara,

2002, Schimb de intuneric, Cluj-Napoca, 2003, Pregatit pentru a gresi, Suceava, 2003.



***



Poezii de o lungime medie, a caror desfasurare trece rareori pe a doua pagina, cu un

corp de versuri aliniandu-se intr-o unica strofa sub titluri surprinzatoare, poeme din cuprinsul

carora se vor revela nelipsite si originale idei - ar fi doar o impresie superficiala, la

deschiderea unui volum semnat de Marcel Mureseanu. Pentru ca, a zabovi printre poezii sau

a-i citi intreg volumul, presupune - aidoma lecturii de proza - a face un pact cu autorul si

lumile sale. Prin franchetea expresiei si prospetimea fabulei sau a subiectului surprins intr-o

cursiva expunere epica, vom descoperi poezii surprinzatoare, care invaluie, incita si rup

cititorul de spatiul realitatii imediate, inca din primele versuri. Procedeul stilistic si

compozitional al creatiilor sale fac din Marcel Mureseanu un maestru al unui fin epic poetic,

fiecare dintre poezii devenind cate o scurta - insa esentiala - cuprinzatoare si neasteptata

poveste. Autorul va deveni la randul lui, prin diferite tehnici discursive, insusi narator ori se

va transpune in diverse voci, compunand in ansamblu, subiectul operei sau al volumului in

discutie.

A vorbi despre o carte scrisa de Marcel Mureseanu, inseamna a o privi in ansamblul

ei, a-i alcatui din piesele puzzle sau din poezii, un context general, insinuat adeseori chiar de

titlu: Viziune cu porumbei calatori, Am fost de fata, Calator in insomnii, Capriciile

sagetatorului, Pe mine ma cauta, Pregatit pentru a gresi, Memoria lui Orfeu, s. a.

Unitatea si diversitatea formelor estetice sau de expresie in vers semnifica marca

proprie de stil sau de structura poetica, bine definita, in cazul scriitorului clujean. Multiplele

elemente de compozitie si tematica, usor diferite, de la o creatie la cealalta sau de la un volum

la altul, ii confera poetului un aer recognoscibil, pentru ca Marcel Mureseanu ramane fidel

propriei sale maniere de a a scrie definita fiind de filonul epic al unei expresive voci

discursiv-narative.

Poezia va expune la vedere un discurs, unde dihotomia libertate/constrangere va fi

tema unei dispute a elementelor de spirit de fiecare data personalizat cu cele de materie -

mereu expuse pe scena vreunei nebanuite lumi, care de indata ce se configureaza a fi animata,

primeste sens si semnificatie, devenind perfect valabila in contextul fictional al poeziei. Din

aceasta lupta, invingatoare pare ca iese de fiecare data vesnicia de dincolo de viata sau

moartea, ca dat al dimensiunii ireversibile la care ajung in cele din urma entitatile cugetatoare

- acesta fiind cursul firesc al evenimentelor. Asumarea neputintei unei eterne sau indelungate

dainuiri a propriei existente va fi privita de poet cu o aparenta pasivitate - in realitate

ideologia poemelor o va dovedi a fi fictiva, revolta devenind insusi liantul conflictual al

tematicii poetice, extrem de fin marcata, uneori insinuata, doar. Pentru ca dincolo de cuvinte,

atitudinea de uimire introvertita, de freamat imanent nu este altceva decat insusi izvorul

creatiei sau motivatia de baza a actului creativ, desemnand un loc unitatii contrariilor sau a

starii oximoronice existente undeva in interioritatea spirituala a poetului, respectiv a poemelor

sale (Un perete subtire, Ultimele stoluri). In esenta, sinele spiritual este locul in care ideile

prind forma poetica, urmand a fi etalate apoi prin dialogism, discurs narativ, transpuneri in

voci fictionale ori vor prinde contur in reinterpretarea sui-generis a fragmentelor de intertext

sau a multiplelor trimiteri livresti, peste care Marcel Mureseanu aprinde un spot cu o lumina

noua: Verde smarald, De nu ne-am cunoaste, Grea incercare, Vedere din tribuna oficiala,

Lacul infrantilor, La o versta de Taganrog, Pluta Isolei, etc.

Frapanta este concizia sau expresivitatea unui discurs poetic sustinut in putine cuvinte

- unde fiecare vers respira idei, devenind parte din microuniversul poemului, pasibil de a se

realiza ca enunt valabil, de sine statator, chiar dincolo de ansamblul unui poem.

Maniera de compunere, inedita de fiecare data, insa reprezentativa, prin dialogism,

retorism, intercalarea de un fermecator firesc al fictiunii in cotidian si nelipsitul fir rosu - epic

- al discursului incita inca din primele versuri ale unei poezii, infatisand o perspectiva spatio-

temporo-spirituala, aparte: Ma pot aseza cu spatele la un adevar absolut/ pot sa ma asez chiar

pe el / pot canta la solz/ in orele de liniste ale martirilor albigenzi (Catuse prea mari), Insusi

acest camp de sub pruni este o targa (O dovada fara urmari), Aceasta carte are o acustica

perfecta (Prefata), Opinia publica sta intinsa pe trotuar (A treia cale), etc. Si pentru ca strofele

reprezinta de cele mai multe ori un pretext de a delimita metric si estetic discursul, despartirea

in grupe de versuri a poemelor, urmand un criteriu ideatic, aici ar fi inutila. In aceasta maniera

de expresie fluenta si opulenta, la nivel de semnificatie, poezia lui Marcel Mureseanu nici nu

are nevoie a fi reprezentata prin multiple strofe. Adeseori intr-un singur stih vom descoperi un

enunt perfect valabil, din punct de vedere ideatic: Stapanul destinului meu este Hermes!

(Verde smarald), Simt ca se aplatizeaza timpul (Sterpitudine), Ca pe o punte merg pe

cuvintele mele (Nu suntem singuri). Alte dati, ideea centrala isi va configura enuntul,

declaratia de act, de observatie, de gest ori propria-i traire, intr-un simplu distih: maslinul din

capatul aleii, nisipul cernut/ arunca peste mine toata fericirea (Invelisul cenusii), Vorbirea

asta dezlanata/ ar putea trece drept tacerea mea (Prizonier la ahei), Un mujic este o prada

usoara/ pentru o femeie care plange (La o versta de Taganrog), Usa-i deschisa, vocea

placuta a calatorului/ se aude intreband (Calatorii I), Ca viata este lipsita de sens/ nu mai

mira pe nimeni in ziua de azi. (Calatorii II), Mare parte din viata noastra/ suntem oameni ai

dorintei (In alergare), etc. Si fara a ne indeparta de sfera ideatica a poeziei lui Marcel

Mureseanu, vom remarca frapantele poezii, in care fiecare vers poate fi perceput separat sau

fiecare poate constitui un enunt sau o judecata de valoare, perfect valabila, desprinsa de

ansamblu si nu doar in contextul lecturarii poemului (Plansul de mila), s. a.

Si pentru ca Marcel Mureseanu este poetul al carui vers e zamislit din situatii simple

dar explozive, in aparenta mici dar esentiale ca sens, exultand stari oximoronice, intotdeauna

poezia sa va contine - in diversitatea discursiva - acea unitate specifica manierei de a scrie a

autorului. Acelasi debut al poeziei ne poate pune in postura de a descoperi intamplari cu o

nota misterioasa, care prin scriitura concisa, lipsita de orice tip de ezitari nu pot decat sa ne

cucereasca, starnindu-ne interesul de a afla povestea ce urmeaza primelor versuri: In noaptea

care trecu/ trei ingeri schimbara intre ele/ clopotele de la trei biserici! (Intotdeauna ale

celorlalti), Ce ai tu in poezia ta, in traistuta ei?/ m-a intrebat multimea lehuza (Alte

dezvaluiri), O singura intrebare este pe lista/ acestor personaje incerte imbracate curat (De

ziua domnului Martin H.).

Unul din punctele forte ale expresivitatii literaturii lui Marcel Mureseanu este

dialogicul, ca arta poetica. Aproape fiecarei poezii ii este harazita soarta de a povesti,

monologat sau dialogat cate o istorie petrecuta in prezentul facerii poemului. Remarcabila este

ponderea prezentului, ca timp activ al desfasurarii poemului in act, insa pozitia alocutorului va

fi cea de povestitor participant sau de observator al celor petrecute. O mare parte dintre

constatari, observatii, declaratii, sentimente retorice sau trairi aparte, se vor materializa in

convorbiri dialogate, declarative, deconspirand rolul vreunui personaj in poemul care il va

incuraja sa-si spuna povestea. Caci rasturnarea de situatie apare atunci cand afirmatiile sau

constatarile vor fi atribuite unui alt personaj, autorul detasandu-se de subiect si asezandu-se in

locul sau unghiul sau de povestitor-observator. Atunci, o lume inobservabila, materiala,

spirituala sau de multe livresca ajunge a fi, in mod surprinzator, animata - poetul avand

priceperea de a descoperi intelepciunea lucrurilor sau a faptelor simple, acolo unde ochiul

cotidian refuza sa patrunda: Da - este!/ Nu - nu este!/ asa canta o pasare cat era ziua de mare

(Puterea nestapanita a sunetului), In Diogenia, sub un platan lunar/ pestele Ignatiu de

Loyola/ tocmai si-a exterminat parintii (Calatorii I), Nu las niciodata sa se strice “ relatia

dintre cuvant si mine/ mai bine ma aplec in fata lui/ matanii fac si pe matanii pun/ genunchii

mei scortosi de-atat taras. (Un bazin de atractie).

Din peisajul faptelor palpabile, concrete sau al constatarilor obiective ale vocii de

alocutor in vers, nu lipseste gama descriptiva, picturala, imaginativa, compusa in registrul

firesc - am putea spune in cazul tehnicii poetice a lui Marcel Mureseanu - al unui fictional

fezabil: Pasari mici, cu umbre cu tot decoleaza de pe creierul meu (Ultimele stoluri), Privirea

mea se taraste/ prin gropile fruntii mele (Vremea multimilor), dar intotdeauna rezervand

finalului o intoarcere din condei, neasteptata, jucand uimitoare dar placute farse, orizontului

de asteptare.

Marcel Mureseanu este poetul care spune, vorbeste, declara, comunica, direct sau de

cele mai multe ori simbolic, prin intermediul vocilor - sau a unghiurilor - in care se transpune,

de aceea, monologul sau dialogul discursiv nu vor lipsi din intrumentarul sau poetic.

Narativitatea discursului poetic nu e sustinuta pe date de expunere cronologica a faptelor

poetice - de tipul istorisirii clasice, cu un inceput, un conflict si un sfarsit al relatarii - ci

poeziile se prefigureaza ca fiind fragmente sau secvente scurte de act, instantanee luminate,

care vor inlatura perdeaua ce poate revela un adevar ascuns intr-un unghi neaccesat pana

atunci. Chiar si in volumul Valea Tauris, poetul Marcel Mureseanu isi va pastra obiceiul de a

dialoga, de pilda un negru acoperit de zapada care ii ia culoarea, Atractor straniu, cu virtuali

interlocutori in Dragoste anapestica, Umbrosul esafod, cu multimea lehuza in Alte dezvaluiri,

sau cu personaje precum ar fi staretul Tismanei, in O suferinta sau chiar cu Isola in Pluta

Isolei, rescriind un trecut si dezvaluind un adevar neaccesat pana atunci. Iata de pilda cum un

monolog poate vorbi despre Aidoma, ca stare de spirit geamana interlocutorului, despre ochi

si calea luminii sale in Noaptea nimicului, despre omul-cuc in Cucul sau despre o privire

personificata, in Vremea multimilor, despre fluviul personificat, cel care isi pune problema

prezentelor ce il bantuie cu picioarele balacindu-i-se in ape sau despre pasari mici, avalanse,

cele care de asemenea ii vor da tarcoale prezentei autorului.

Gestualitatea poetului, atunci cand discursul e asumat este cea a unei observatii in

aparenta pasivitate, senzatia preluarii din exterior a propriei entitati fizice si lipsa de

impotrivire a trupului in fata transformarilor exterioare certifica faptul ca trairea in spirit a

sinelui poetic, respectiv a vocii coborate dintr-o lume a ideilor, detasata de cele vremelnice,

primeaza. Iata de ce atitudinea de neclintire va fi tradata de verbe precum ar fi a observa, cu

unghiul din care vor fi povestite inedite istorii sau intamplari: Plansul de mila, Calea

domestica, Grea incercare, Noaptea nimicului, Intotdeauna ale celorlalti, Lumea buna a

memoriei, Incest, La Est de solstitiu, Iadul infrantilor, La o versta de Taganrog, Incercarile

metaforei, Calatorii I, In alergare, Pasaruica, Prefata, Cu betisorul, O harta veche iar

atitudinea de observatie, in care poetul pare a fi vizitat de diferite entitati reale sau animate in

contextul poeziei va putea fi reintalnita in poeme precum: In Valea Tauris, O noua fiinta, Un

perete subtire, Pata, Calatorii III. Regasind versuri in care verbul a sta apare la vedere, nu ne

vom putea indoi ca aceasta atitudine sau conceptie poetica exista si in volumul de fata:

Expansiunea mareei, A treia cale sau Ultimele stoluri, unde pasarile decoleaza de pe creier,

ca apoi sa se afunde in sine, precum intoarcerea samanica, Nu suntem singuri, unde cuvintele

sunt cele care merg iar emitatorul lor ramane sau Dimineata nemantuitului, in care poetul isi

declara unghiul in care e surprins: stateam la fereastra deschisa/ ...lumea se micsora/ partea

mea venea catre mine.

Nu putem ramane impasibili descoperind jocul de cuvinte sau intamplarile de o

simplitate hilara pe care poetul le inzestreaza la modul firesc cu nebanuite si multivalente

intelepciuni - cele care tradeaza impulsul ludic, jucaus al poeziilor sale. De pilda vom afla ce

drumuri si gesturi va face o simpatica Gaie inainte de a uita de sine, devenind o boala care se

imprastie apoi printre oameni (Gaia) sau vom afla o discutie existentialista despre sunete

afirmative sau negative, intre poet si un naiv interlocutor (Puterea nestapanita a sunetului),

un calcul exact al timpului masurat intre gestul repetat al unei muste ce se aseaza pe cuier,

pana cand acesta se va rupe - o poezie aproape proverbiala in simplitatea (Intamplari pe

covor), fina alegorie a Vaii Plangerii cu o vale obisnuita, Valea-i chiar dealul de colo/ in varf

e butucul calaului/ plin de gainat de corcoduse,/ povestea cu popoarele migratoare/ o fac praf

cotofenele/ daca mai sunt vreo trei pe starvul ei! (Prizonier la ahei), risipirea fara zgomot,

flacari sau fara a fi perceputa din exterior a unui fruct in drumul viermelui (Semnul marului)

si nu in ultimul rand, dragostea va fi privita ca o levitare, o intamplare a inaltarii chipurilor in

vant (Zgomot alb), sau ca un joc ce poate lua orice forma in Dragoste anapestica, aceste

ipostaze ludice, continand in mod admirabil, proaspete si judicioase motive meditative

Despre poezia lui Marcel Mureseanu se pot spune mai multe, prin succinta prezentare

am dorit sa invit publicul cititor spre lectura, pentru ca citindu-le, poemele de o evidenta

maturitate literara ale scriitorului clujean, vor vorbi de la sine.

Intre cartile autorului, volumul Valea Tauris aduce mai mult retorism, Marcel

Mureseanu neluand in seama prejudecata de a nu folosi semnele dubitative in poezie ci

dimpotriva, confera meditatiei un rost al intelepciunii simple in aparenta dar sofisticate si

polivalente ca sens si nu in ultimul rand cartea va revela o disputa continua despre moarte si

viata, pasivitate si revolta tacita, spirituala sau cerebrala, ascunse in fermecatoare poezii cu un

discurs preponderent epic, de o certa valoare literara.







Cluj Napoca

Eseu castigator al premiului II la Concursul de eseuri pe tema "Clujul European", initiat de

Casa Europei, Cluj/Napoca

~~~



Nu putem vorbi despre un oras in afara locuitorilor sai, asa cum nici locuitorii nu se pot defini

ca fiind, dincolo de spatiul urbei, ceea ce inseamna orasul in sine. Desi, il vor putea purta

dupa ei, pretutindeni. Sufletul unui oras sunt oamenii lui, toata fiinta ce il locuieste, noi,

cetatenii, asa cum suntem asa cum traim si respiram aerul urbei noastre. Trupul unui oras sunt

cladirile, dealurile si vaile, monumentele, strazile sau raurile care-l strabat dintr-un capat in

altul si cam tot ce se ridica dinspre pamant pana catre sus. Spiritul orasului va fi amintit in

numele strazilor, in chipurile statuilor, in denumirile institutiilor, stocat in rafturi, prin

biblioteci- pentru ca spiritul orasului cuprinde spiritul oamenilor sai sau ceea ce ramane

inscris in istoria stiintei si tehnicii, in istoria culturii, a artei, a literaturii, a filosofiei sau in

istoria tuturor oamenilor care au avut ceva de spus si de lasat in urma lor. (1)



Locuiesc de cand ma stiu, in centrul orasului Cluj-Napoca, intr-un bloc construit de bunicul

meu, plasat cu fata spre Piata “Lucian Blaga” si o curte proptita de zidul medieval, cu un

arbore imens - taiat acum - dar care mi-a vegheat intreaga copilarie. Daca ar fi sa ne luam

dupa documentele si gravurile ramase din secolele trecute, spatiul acesta in care mi-am

crescut fiinta ar fi exact in zona din exteriorul laturei vestice a vechiului Claudiopolis sau

Klausenburg, inconjurat si bine delimitat de acest zid medieval, ale carui urme, au ramas drept

marturie a existentei sale - ca oras - pentru Clujul de azi. Si cu speranta, pentru cel al

posteritatii noastre. Daca vom merge pe urma zidurilor, ne vom roti in jurul “mijlocului”

Centrului de azi al orasului.(2) Insa, putini dintre turisti sau chiar dintre locuitorii urbei

cunosc istoria orasului nostru sau insemnatatea si rolul portiunilor de zid, ramase ca vestigii,

in zona centrala si nu numai “la fel cum sunt putini cei care mai cunosc cate ceva despre ceea

ce frapeaza - ca imagine, concreta, palpabila a orasului Cluj “si anume fortificatiile(3) sau

monumentele medievale.(*) Aceste urme vechi ale curentelor sau ale perioadelor din trecut au

ramas in timp, ca garantie a existentei vechii Cetati a Clujului.

A pastra, a restaura si a nu distruge aceste monumente importante, inseamna a ne respecta

istoria si cultura, dar mai ales, inseamna a ne respecta valorile nationale. Conservarea

arhitecturala a istoriei orasului, cu precadere zonele in care exista aceste urme vechi, ar

insemna, dupa cum afirmam, a ne asuma identitatea noastra ca istorie si cultura straveche.(4)

Acest lucru e unul din cele mai importante pe care le putem face pentru imaginea Clujului,

fiindca ca nu putem exista ca oras spiritual, daca nu ne vom respecta insemnele culturale,

istoria si traditia.(5)

Cine va vorbi despre Cluj-Napoca, va spune mai intai ca este un oras cultural sau ca ar fi

capitala spirituala a Ardealului. Nu se vor insela vorbind astfel, pentru ca de-a lungul anilor,

orasul nu si-a dezmintit faima, in ceea ce inseamna cultura, stiinta, arta, tehnica, medicina,

industrie, etc. (6)

In ceea ce priveste imaginea orasului nostru, nu vom putea lasa o impresie mai buna despre

ceea ce inseamna Cluj-Napoca, decat traind la standarde de confort si civilizare cat mai inalte.

Cu alte cuvinte, va trebui mai intai sa ne oferim noua un confort cat mai sporit cu putinta, sa

ne respectam suficient de mult si sa ne cultivam - pe langa celelalte insusiri - si un bun simt

civic,(7) si in acest fel, civilizatia va lasa o buna impresie celor veniti sa poposeasca pentru

mai mult sau mai putin timp, la poalele Feleacului. Orice oras, dar mai ales Clujul, fiind un

centru universitar cu deschideri vestice, se adapteaza repede la ceea ce inseamna - cele mai

elementare norme si standarde europene, de simt civic,(8) pentru ca nu numai locuitorii

orasului au nevoie de asemenea conditii, ci si vizitatorii sai.(9)

in secolul vitezei, recuperarea timpului si informatia au un rol primordial in viata noastra. Ele

pot fi imbinate cu folos printr-o mai buna informare a pitetonilor. Spre exemplu, la ora actuala

putem remarca panourile cu informatii despre locatiile importante ale orasului, cartiere,

magazine sau hoteluri mari. La fel si aparitia panourilor electronice cu afisajul orei si a

gradelor Celsius (10) pare a fi o eficienta inovatie, precum si semnalele sonore pentru

nevazatori sau cronometrul de la semafoare. Necesitatea afisarii mai multor harti ale Clujului,

imi pare un lucru extrem de important, mai ales pentru ca multe dintre strazi si-au schimbat

denumirea,(11) de aceea ar putea fi plasate harti orientative, in gara, autogara, aeroport, statii

de transport, etc. Dincolo de municipiu, exista localitati de judet, renumite ca fiind statiuni

balneare, spre exemplu baile cu iod de la Cojocna sau Ocna de Sare din Turda, cu

posibilitatea tratamentului de astm cu aerosol sau localitatile unde se poate practica skiul, ori,

unde se poate iesi la iarba verde - iar orasul nostru ar trebui sa ofere informatii in acest sens.

La fel de indicata in turism este si informarea publica “cu preturile si calitatea hotelurilor,

obiectivele turistice si de divertisment. Atractiile reprezentand monumentele, muzeele,

institutiile de cultura, parcurile, ar trebui promovate, de asemenea.

Pentru ca vorbim despre un centru universitar, multi dintre cei care se stabilesc aici sunt

studenti din alte locatii, din alte tari, chiar, care vin pentru prima data in Cluj-Napoca, de

aceea, intocmirea unor harti cu Universitatile Clujului, a Facultatilor cu Decanatele lor, a

complexelor studentesti, eventual a edificiilor culturale, ar fi exrem de utila studentilor, care

sa poata intra in posesia lor de la intrarea in oras: gara, autogara, aeroport, statii de transport,

chioscuri si facultati. De altfel, informatii despre orasul nostru vom gasi, in mod detaliat in

cateva carti de tip “album”, cu fotografii, cu date exacte, deosebit de utile, insa aproape

inaccesibile la pret. (12)

Strazile orasului nostru poarta insemne istorice, stiintifice si culturale, prin numele unor

personalitati. Aceste strazi ori monumente sau institutii, cladiri, localuri care poarta nume

importante ar trebui sa aiba ca insemn cate o tablita cu un mic resumat-continand istoricul

activitatii personalitatii istorice, pentru a face cunoscuta macar intr-o mica masura datele

despre ceea ce a insemnat valoarea acestor oameni(13) sau istoricul infiintarii respectivelor

institutii.

Un alt aspect important ca imagine ar fi deschiderea spre dialog si amabilitatea angajatilor din

administratia publica, dar si a comerciantilor sau ai angajatilor din diferitele institutii publice.

Daca la nivel cultural si stiintific Clujul este un oras bine reprezentat, mediatizarea sa la nivel

de presa are inca mici ezitari, ca expresie publica. (14)

Exista si o imagine mai putin placuta a orasului cum ar fi cersetorii, benzile de tineri infractori

si ocupantii prin efractiune a imobilelor din centru, aceia care distrug intocmai ca termitele,

absolut tot ceea ce inseamna o casa.(15) Iinsa, intocmai cum colturile unei case ne vor spune

cate ceva despre “pedanteria” “in sens propriu “a gazdei, tot asa, privind strazile unui oras

prin colturi, pe langa porti sau carosabil, vom descoperi ca exista mici urme ale neglijentei

pietonilor, dar care, de-a lungul anilor au ramas totusi, mici “ceea ce este un semn al

civilizatiei orasului. (16) Si pentru ca fiecare om cu cel mai elementar bun simt isi pastreaza

curata locuinta, prelungirea casei fiecarui clujean ar putea fi orasul insusi. in acest sens, poate

ca din loc in loc sau in anumite puncte strategice, o simpla inscriptie ar putea trezi in

constiinta locuitorilor - nu neaparat din teama de primi amenzi sau pentru ca “nu se face”

acest lucru - pur si simplu schimbandu-si felul de a privi comunitatea sau schimbandu-si

mentalitatea civica si cultivandu-si dorinta de a pastra curat, orasul: Orasule, tu esti casa mea,

te vreau la fel de curat ca pe propriu-mi interior!

Ceea ce inca nu arata asa cum ar trebui sa arate este Raul Somes, Canalul Morii, paraul

Nadas, cu albiile murdare si pe aloruri, pline de sobolani, cu urme si resturi aruncate pur si

simplu in valurile tulburi. Raul Somes ar trebui sapat, curatat si respectat de catre locuitorii

orasului. Si aici, as pune cate o inscriptie. Ar putea fi o priveliste minunata, cu terase

amenajate pe maluri, cu o curgere lina, care sa ne aminteasca de frumoasele rauri europene,

chiar daca in unele zone, Somesul nu este foarte adanc.

Un alt aspect ar fi ca vara sa nu “moara” de tot din punct de vedere al activitatilor culturale.

Un alt aspect, nu tocmai placut, ar fi coruptia, in primul rand a medicilor, care probabil s-a

format prin “invatare” si poate ca prin campanii “anti-spaga”, oamenii bolnavi ar putea sa-i

dezvete, tot atat de simplu, de la aceste obiceiuri costisitoare si umilitoare. Ceea ce face

cunoscut Clujul, in afara de invatamant ar fi festivalurile, care ar trebui incurajate si nu numai

cele de bere, spre exemplu, ci de muzica, poezie, arta, studentesti, atelierele de work-shop,

cele pentru copii, apoi sportul si divertismentul.

Cand vorbim despre Cluj-Napoca putem spune ca ar fi orasul lui Blaga, al Scolii Ardelene, al

lui Avram Iancu, Aron Pumnul, Gheorghe Baritiu, Sextil Puscariu, Emil Racovita al lui

Balota, Daicoviciu, Iuliu Hatieganu, Alexandru Borza si multe alte personalitati, asa cum

putem spune ca domniile lor, ar reprezenta ei-insisi ca entitati separate, orasul. in esenta

orasul ramane al locuitorilor sai, oricine ar fi ei si in principal, inainte de a incerca sa cream o

imagine frumoasa pentru exterior, va trebui sa cream minimul confort interior.

Sunt mandra ca m-am nascut si traiesc aici. Sunt atat de prinsa in radacinile acestei inimi de

Ardeal, incat nu cred ca as putea sa te parasesc, orasule, vreodata! ii spun in adandul sufletului

meu, urbei natale. Te voi scrie, orasule Cluj-Napoca, te voi iubi, asa cum stiu ca si tu ma

iubesti si voi incerca sa fiu spirit din spiritul tau, mai apoi voi incerca sa te fac sa fii mandru

de mine, dragul meu oras, Cluj-Napoca!



Adina Ungur,

care nu cunoaste loc mai frumos decat e orasul ei.



###

1 Una dintre ideile care se desprind din proza scurta pe care o scriu “unde, imi pomenesc

aproape de fiecare data, orasul natal.

2 Centrul orasului Cluj-Napoca este un izvor architectural si istoric al Evului Mediu si al

perioadelor posterioare acestei etape - reprezenta vechiul oras, vechea Cetate, strajuita de jur

imprejur, de ziduri.

3 Fortificatiile au fost demolate la sfarsitul secolului al XVIII-lea, din motive edilitare, iar

Centrul orasului medieval se mutase in aceasta perioada in actuala Piata a Unirii, unde, in

1349 incepuse a fi ridicata Biserica Parohiala “Sfantul Mihail”.

* Turnul Croitorilor, Turnul Pompierilor, Casa lui Matei Corvin, bisericile vechi, cea a

Franciscanilor din Piata Muzeului, cea Reformata din strada Kogalniceanu, Biserica

Piaristilor din strada Universitatii, Biserica Minoritilor de pe Bulevardul Eroilor, vestigiile,

casele sau edificiile din Centru, construite intre secolele XV-XVII, Cetatuia si institutiile,

inclusiv cele din perioada constructiilor moderne “ansamblurile de cladiri si de palate

construite in spiritul secesionului austriac ori cu un amestec al stilurilor Barocului, Renasterii

si Goticului, datand din sec. al XVIII-lea, pana in a doua jumatate a secolului al XIX-lea..

4 Una dintre imaginile representative ale orasului ar fi arhitectura veche a lui, iar conservarea

traditiei istorice ar insemna sa acordam respectul cuvenit si sa ne asumam valorile trecutului

orasului nostru. O reala surpriza pentru mine (placuta) a insemnat in anii trecuti, “Festivalul

de Arhitectura” al orasului si acest lucru cred ca trebuie sustinut si incurajat in continuare.

5 De asemenea, restaurarea cladirilor din Centru, cele din care se desprind bucati de tencuiala

si refacerea fatadelor cladirilor importante (prin zugravit si restaurat), insa, pastrandu-se

nuantele si imaginea edificiilor, cat mai aproape de cea autentica, originala.

6 Exista o traditie destul de veche a formelor de invatamant superior atestata de multiplele

facultati din cadrul Universitatilor Babes-Bolyai, UMF, Universitatea Tehnica, Universitatile

particulare, Institutele si Academia Romana, precum si importantele Institutii de Cultura, etc.

7 Exista numeroase bunuri comune intr-un oras, care sunt distruse sau deteriorate, inca de la

aparitia lor, ceea ce denota lipsa de civilizare a cetatenilor. O impresie negativa ar putea fi

disparitia cartilor de telefoane - de tip Pagini aurii “atasate in cabinele telefonice din Centru

“zona Palatul Telefoanelor, in contextul in care, institutia Romtelecom, ofera gratuit aceasta

carte, abonatilor sai! Un alt exemplu ar fi inscriptiile de pe cladiri sau monumente, facute de

catre tinerii care folosesc grafitti, ex. trecerea pe sub Academia Romana, un loc insalubru, in

plin centru al orasului, sau locuirea abuziva a boschetarilor, in Turnul Croitorilor.

8 Va trebui sa remarcam progresele facute in ultimul timp in ceea ce priveste civilizarea:

cosurile de gunoi, grupurile sanitare, mult mai curate, plasate in locuri publice, cismelele cu

apa, vara, etc.

9 Ospitalitatea ardeleneasca este un obicei notoriu, imaginea frumoasa, civilizata si curata a

Clujului, va atrage turisti si printre turisti, chiar investitor strainii.

10 Pentru o informare cu mai multa acuratete, pot aparea mai multe panouri de acest tip, in

Piatetele orasului.

11 in orasele occidentale, a-ti procura harta urbei nu costa nimic, spre bucuria turistilor

romani, care in orasele lor, platesc destul de mult pentru a-si procura o harta. in afara de a fi

scoase spre vanzare, daca nu pot fi oferite gratuit - ar trebui expuse aceste harti in locuri

strategice, eventual construite panouri, cum ar fi cel de langa primarie si expuse in piatete sau

in locurile publice.

12 Desigur, putem fi mandri de ceea ce inseamna orasul Cluj-Napoca, dar nu cred ca ar trebui

sa gandim in termini de “afacere” toate modalitatile de a ne face cunoscuta urbea “si aici ma

refer la preturile crescute ale hartilor sau ale cartilor care prezinta orasul - ci insasi ca o

oportunitate de a oferi cat mai multe informatii doritorilor, pentru ca trebuie sa recunoastem

faptul ca orasul nostru este unul scump, iar traiul majoritatii locuitorilor - destul de dificil, din

acest punct de vedere.

13 Spre amuzamentul dumneavoastra voi marturisi ca intr-o anume perioada din viata mea,

copil fiind si auzind despre strada Albini, mi-am imaginat ca ar fi o strada in care o albina

uriasa si-a facut un stup, unde ea stapaneste si de unde nu mai doreste sa plece, fara sa-mi pot

imagina ca acesta ar putea fi numele unui mare savant. De aceea, fiecare strada ar fi indicat sa

poarte un minim “istoric” reprezentativ.

14 Presa informationala este destul de bine reprezentata, cu toate ca exista informatii

incomplete sau succinte, adeseori, insa televiziunea are un spatiu de emisie nepermis de mic,

stiri succinte si grabite, extrem de putine emisiuni de tip cultural si in general destul de multe

ezitari de emisie, iar revistele de tip cultural sunt tot mai putine. Un aspect pozitiv l-ar

reprezenta publicatiile de tip informativ, gen “7 seri”, cu distribuire gratuita.

15 Exista in centrul orasului cateva benzi de infractori minori, care patrund in casele

oamenilor sau in firme si fura absolut tot ce le sta in cale, fara ca justitia sa le faca ceva,

pentru simplul fapt ca sunt minori “exista cazuri cu peste 400 de plangeri la Politia

Municipiului, de asemenea, referindu-ne la cei care distrug casele pe care le ocupa abuziv, nu

putem uita exemplul casei vechi din strada Avram Iancu “Casa Calaului, un vechi monument

istoric, distrus pana la temelii, de acesti ignoranti-termite, amintiti mai sus.

16 Orasul este curat in mare masura. Ceea ce se intampla in colturi sunt chistoacele de tigari

aruncate “in cea mai mare proportie, apoi hartii mici, celofane, ambalaje, etc. Probabil ca

pietonii se feresc involuntar sa arunce un chistoc aprins intr-o cutie de gunoi, plasata pe

marginea carosabilului, din teama mai mult sau mai putin constientizata, de a nu starni un

incendiu “pentru ca in aceste cosuri de gunoi exista multe materiale





Dublu debut in volum

24.02.2005

IOANA STEFANESCU-BOGDAN SI PAUL BOGDAN - DOUA

PERSONALITATI DISTINCTE, CUPRINSE INTR-O CARTE DE

POEZIE.

Poezia, de la viata la fictiune, dinspre internet catre realitate si-napoi.



***



Daca in format tiparit pe hartie, volumul de poezii al autorilor Ioana Stefanescu-Bogdan si

Paul Bogdan reprezinta un dublu debut, in literatura on-line, cei doi autori nu se afla la

primele texte publicate, ei fiind de aproximativ 3 ani, membri activi ai site-ului interactiv de

literatura pe internet www.poezie.ro - cunoscuti sub pseudonimele: Andia si Pan. De

asemenea, ei colaboreaza cu diferite reviste literare, cum ar fi „Atheneum”, Revista de

Cultura si Informatie a Comunitatii Romane din Canada, s. a.

Cand vom incepe sa citim si apoi sa vorbim despre aceasta carte, nu trebuie sa neglijam datele

native si „bagajele” cunostintelor pe care cei doi autori le-au acumulat pana in prezentul

publicarii volumului si totodata va trebui sa ne amintim ca Ioana si Paul Bogdan reprezinta si

apartin acestui spatiu virtual, mai precis, sunt autori cititi si indragiti in locul unde s-au format

ca poeti si unde si-au exersat condeiul, de cativa ani incoace.

Existenta literaturii pe internet nu poate fi contestata, in pofida tendintelor actuale de a

generaliza aspectele mediocritatii sale sau de a o exclude ca potenta calitativa a actului

artistic, din pricina aparentei non-selectii valorice – unde, intre miile de texte si autori care isi

inscriu creatiile spre vizionare, trebuie sa mentionam, ca exista si un procent, e-adevarat, mult

mai redus, de texte de un real talent literar. Iar cartea de fata ar exemplifica acest lucru. Daca

ar fi sa comparam sau sa facem distinctia intre cercurile literare frecventate de scriitori sau

poeti consacrati si ceea ce inseamna un site literar interactiv - unde poate intra oricine,

indiferent de nivelul, locatia in care se afla, talentul sau cunostintele pe care le detine - am

descoperi in primul rand o diferenta ordin sociologic, mai precis, comunicarea se realizeaza

cu totul diferit in cazul celor doua grupuri si de ce nu si intre cele doua „cercuri” - cel al

literaturii pe internet, respectiv, al „mediilor” literare contemporane. Pe internet, un factor

evolutiv - din punct de vedere valoric - este sustinut de dorinta si viteza de comunicare. Direct

proportional, creste si viteza de reactie si implicit, de perfectionare valorica a actului creativ,

fapt care reduce substantial timpul evolutiv al autorilor „virtuali”, c dovada a eficientei

interactivitatii, care, implicit, stimuleaza creativitatea.

In contextul publicarii pe hartie, interesul scriitorilor consacrati de a se „apleca” spre versurile

unor poeti „internetisti” pare a fi scazut - la fel si dorinta de a intra in sanul unei asemenea

comunitati literare interactive. Asa se face ca cele doua lumi se intersecteaza prea putin si cu

dificultate. Si pentru ca aminteam despre existenta valorilor in multimea de texte aparute pe

internet, nu ne ramane decat sa speram ca posibilitatea de a selecta - valoric - textele literare

se va imbunatati, in spatiile virtuale, iar portile transparente dintre literatura interactiva on-

line si mediile literare actuale, ale scriitorilor consacrati se vor deschide. Si asta, pentru ca

internetul, cu avantajele unei rapide comunicari, faciliteaza oportunitatea de a intra in dialog

direct cu autorul unei lucrari, ceea ce nu poate semnifica decat un aspect pozitiv pentru

literatura si iubitorii ei, din zilele noastre.

Intorcandu-ne la cartea de poezii semnata de Ioana si Paul Bogdan, vom observa ca receptarea

cea mai buna a ei se va intampla, tot printre membri comunitatii virtuale amintite - ceea ce

inseama ca literatura on-line – mai precis site-ul amintit – si-a format o comunitate a

membrilor ei, iubitori ai fenomenului literar romanesc din tara si de aiurea – stabilind si o

legatura deschisa si aparte cu scriitorii romani din diaspora.

Ceea ce nu ne spune cartea din primele ei slove, ci urmeaza sa aflam citind printre randuri,

este ca Ioana si Paul Bogdan si-au alaturat nu numai poeziile, ci si vietile, ca sot si sotie. Iata

de ce, primul cuvant care i-ar putea descrie, ar fi „impreuna”. Impreuna in viata, spirit si

spirit, suflet langa suflet, cei doi autori au decis sa-si alature acum chiar si expresiile de „sine

poetic”, publicandu-si poeziile, impreuna.



Antologie sau dialog „simbolic” intre autorii volumului „Poezii”, Ioana si Paul Bogdan



Am putea spune ca meritul sau farmecul acestei carti este de a fi alaturat poeziile celor doi

autori, prezentati in mod „separat dar impreuna”, intre aceleasi coperti. Nu vom sti cat de mult

se aseamana sau se opun ca interioritate, dar vom putea observa ca maniera de a se expune pe

sine in vers, e diferita. In cazul Ioanei, poeziile sunt structurate pe cicluri, pe cand Paul,

prefera sa le prezinte liber, succesiv, fara a urma o strategie ideologica de ordin structural. De

asemenea, volumul in sine ar putea reuni doua potentiale volume de poezie pentru ca cei doi

autori tind sa-si pastreze individualitatea si prefera, cum e si firesc, sa se exprime in mod

diferit, personalizat, asa incat lectura ne va revela doua personalitati distincte, cuprinse in

aceasta carte de poezie. [v. Prefata]. O dovada in plus ca nu avem de-a face cu strategii

compozitionale de tip „dialog” intre cei doi autori o vom recepta chiar in titlul volumului

[Poezii], de unde intelegem ca Ioana si Paul nu au dorit sa-si compuna un titlu care sa impuna

la modul general, o lectura de tip „amalgam”, ci una succesiva a propriilor creatii literare,

lasand cititorilor placerea de a descoperi doi autori diferiti in aceeasi carte.

Daca vom fi tentati sa facem o paralela, vom descoperi cu usurinta epicul meditativ, construit

in jurul conceptului cunoasterii la Ioana si liricul ca atmosfera picturala, iubirea si sentimentul

unui „carpe diem”, declarativ si sentimental, la Paul.

Una dintre diferente ar fi chiar de ordin compozitional a manifestarii de sine in actul poetic.

Tot asa cum unii poeti prefera sa-si exprime gandurile folosindu-se de idei si mai putin de

afecte sau raportandu-se pe sine la diferite ipostaze ale cunoasterii - de pilda ciclul de poezii

compuse pe un filon epic Verbe pe care le-am intalnit al Ioanei - alti poeti, imagisti, precum

Paul isi vor exprima propria iubire, prin sentimentul contemplarii sau bucuria implinirii

petrecute „in act”, subsumand versului ritmuri armonice, melodice, de un lirism fermecator.

Din punct de vedere stilistic, Ioana isi pregateste discursul inca din incipitul poeziilor,

declarand adeseori intr-un prim vers, fapte care vor lua o turnura neasteptata pe parcursul

poemelor: „Eu voi muri de foame in curand”, „Va veni ea, linistea”, „Ei vezi, eu merit ce tu

nu meriti”, „Crestea un barbat la fereastra mea”, „Mai avem de atins doar cateva cuvinte”,

„Numai barbatul are istorie”, „Nu ma joc cu cuvintele”, ca mai apoi, sa decurga din

declaratiile acestea de tip „verdict”, istorii originale, finalizate, insolit. In lectura poemelor lui

Paul, stilul se evidentiaza la nivel prozodic, unde fara a urmari o cadenta exacta ca numar

precis de silabe in vers, rimele cad in mod armonic si neasteptat, autorul compunandu-si

intotdeauna in versuri cate un spatiu baladesc, mitic, fiind usor recognoscibil in stil, dupa

recuzita arhetipala a motivelor, respectiv, dupa eterna poezie a iubirii.

Urmand cursul paralelei pe care o vom face intre versurile celor doi autori, unul din punctele

comune ar fi ca nu vom intalni metafore fortate nici de o parte, nici de cealalta, insa vom gasi

repetitii, reluari ale unor fragmente sau versuri intregi in poeme. Daca la Ioana repetitia tine

de stil, folosindu-se cu precadere de procedeul anaforei, [Paranoia, Anumite femei, Crestea un

barbat, Numai barbatul, A cunoaste, A muri, s. a. ], la Paul repetitiile sunt voite si apar ca

insemn al melodicitatii unei poezii de tip simbolist, avand menirea de a accentua armonic o

stare de spirit [ „nu-i dau sa bea/ nu-i dau sa pasca/ nu-i dau...”, „si dai si dai/ si dii si dii,/ in

negura se urca stelele din papadii,/ de sub galop,/ de sub copita,/ scanceste umbra mea in ceata

luminii/ risipita.” Vis calare; “Ce faci mugure, mugure?”, “Bob verde lacrima, lacrima”,

Mugure tarziu, “Alergam/ alergam acum...”, Intinerim, „Nu apuc sa visez/ nu apuc sa mor/ nu

apuc sa apuc.”, „Intotdeauna ma trezesc,/ intotdeauna” Cateodata, s. a. ]

Ceea ce ii distinge ca marca a doua personalitati diferite in scris, ar fi maniera de a se exprima

pe sine (exhiband sau refuland sentimentul iubirii, spre exemplu; creand spatii armonice

intruchipand „temple” ale iubirii, ori monologand discursiv sau „fantezist” pe teme ale

cunoasterii) insa ceea ce stabileste un punct comun intre cei doi ar putea fi sinceritatea, ca

sentiment exprimat si revelat in vers. Un exemplu graitor ar fi poeziile A sti, unde Ioana va

declara – simbolic - ca stie extrem de putine lucruri despre ea, respectiv Uneori ucid, poemul

in care Paul isi marturiseste teama de singuratate, prin expresiva sau frapanta declaratie

„uneori ucid lucruri frumoase/ din frica de singuratate”. In ceea ce priveste prezenta ego-ului

poetic, pe Ioana o vom intalni prezentandu-se pe sine ca prezenta participativa, transpusa ori

ca umbra in spatele epicitatii discursive a poeziilor ei, iar pe Paul, il vom gasi contempland

sau compunandu-si imagistic si simbolic sentimentele, ocrotind sau daruind, mai cu seama,

iubirea.

Nu in ultimul rand putem aminti de existenta dialogului simbolic intre cei doi autori, avand in

vedere ca nu numai versurile au decis sa-si alature titlurile intr-o carte ci si sufletele si-au ales

perechea de oameni pentru a trai alaturi si impreuna, in viata. (Pentru a nu intinde ca suprafata

acest spatiu, nu voi cita, ci voi trimite la o pereche de poezii, semnificand aspectul dialogarii

de tip „simbol” si anume, Intinerim de Paul Bogdan, la lectura, ne va trimite ca atmosfera spre

poemul Pana la capat al Ioanei Stefanescu-Bogdan si ajungand in acest punct, fenomenul se

va petrece vice-versa, descoperind un prezent al implinirii, in care Ioana isi declara „fericirea-

impreuna” prin „la vie en rose”, iar Paul pune in seama predestinarii sansa unei „intireniri

impreuna.”

Inainte de a incheia prezentarea volumului de poezii al celor doi autori, cu permisiunea

dumneavoastra, voi aduce aici un fragment din prefata: Doua personalitati cuprinse intr-un

volum de poezii, doua suflete alaturate, Ioana Andreea Stefanescu-Bogdan si Paul Bogdan,

semnata de mine.





Ioana Andreea Stefanescu-Bogdan si cunoasterea prin cuvant



Conceptul cunoasterii, extins in cele mai multe cazuri spre latura comunicarii interumane, mai

precis oportunitatea utilizarii limbajului prin cuvinte, pare a fi tema intalnita cel mai des in

poemele Ioanei Andreea Stefanescu-Bogdan, ca motiv de factura meditativa, in jurul caruia se

tes ideile propuse in poeme. Fie ca sunt scene independente de emotiile sentimentelor proprii,

cum ar fi poeziile din ciclul Zidurile astea si cele din Fecioara, fie poeme asumate ca

sentiment al semnatarei lor - cu momentele in care vom recunoaste un anumit grad de

implicare a trairilor auctoriale - tema cunoasterii prin cuvinte, intruparea lor de la stadiul de

sintagma si pana la gest sau intamplare, insoteste cele mai multe dintre creatii, [Foamea – de

cuvinte, Mai avem de atins – cateva cuvinte, necunoscute sau cateva stari de spirit inca

neintalnite, dupa cum aflam citind printre versuri, A cunoaste – cuvintele, A fi - unde cartile

ar cuprinde toate cuvintele posibile, iar poeta se autodefineste a fi, insusi, unul dintre ele,

Paranoia sau neasumarea identitatii in contextul cunoasterii de sine, Poema pentru o pasare, o

tiganca si o nunta, unde cuvintele nu sunt invatate inca, intr-o limba curenta a lor, s. a. ].

Discursul de tip fictional, desi predominand in creatie, nu e exclusiv ca prezenta. Dincolo de

momentele imaginative ale fabulelor diferitelor poezii, exista, desigur, ipoataze in care Ioana

Andreea Stefanescu-Bogdan isi asuma emotii ale unor sentimente puternice [spre exemplu, o

inedita declaratie de dragoste in Asa spun eu, o rememorare a unor amintiri ale copilariei,

alaturi de tatal ei, in Nunta de piatra. Pana la capat – este poemul in care descoperim ca

fermecatorul „la vie en rose” se petrece undeva intr-un prezent al poemului, A avea sau A sti,

se raporteaza, de asemenea la sinele auctorial, etc.]. Acesta asumare, insa, apare intr-o

proportie minoritara, dezvaluind faptul ca autoarea prefera sa se exprime intr-un stil detasat,

propunand cititorilor, subiecte posibile ori intamplari mistice, petrecute sau compuse undeva

intr-un plan imaginar, cel al fictiunii, fara a se dezice de faptul ca scenele descrise ii apartin,

ca viziune spirituala ori imaginativa. In acest context fictional, eul poetic se raporteaza ori se

transpune in diferite ipostaze ale cunoasterii, povestite, fiecare, in distincte discursuri poetice,

pline de fantezie. De aici si anume din faptul ca ideea primeaza sentimentului - pentru ca in

cazul Ioanei Andreea Stefanescu-Bogdan avem de-a face cu poezia cerebrala, de idei - revine

si nevoia de a-si insuma creatiile in cicluri poetice, care vor accede la tematica propusa.

Cele mai interesante povesti pot fi intalnite in ciclul Zidurile astea, unde fiecare poezie

surprinde cate o mica naratiune in versuri. Asa spun eu, pare ciclul de poezii unde implicarea,

ca prezenta auctoriala in poeme e ceva mai evidenta, insa poeziile sunt totusi distincte intre

ele, ca forma si reprezentare - criteriul dupa care au fost alaturate, ramanand necunoscut

cititorului. Mai dificil de decriptat, din perspectiva lor ideatica - datorita plurivalentei

simbolice si a alternantei stilistice discursive sunt cateva titluri din ciclul Fecioara, exceptie

facand ultimul poem al volumului, unde autoarea prezinta intr-o dimensiune temporo-spatiala

distincta de planul real, suprapus relatarii, povestea unei calatorii relatate ca imagine si

sentiment, intorcandu-se in cele din urma tot la „limba cuvintelor” necunoscuta inca, [Poema

pentru o pasare, o tiganca si o nunta]. Verbe pe care le-am intalnit e grupajul in care autoarea

se prezinta sau se raporteaza pe sine, direct sau indirect, in contextul a opt verbe, a caror

interpretare in act, apare de fiecare data ca fapt sui-generis, [unde „a sti” se opune verbului „a

cunoaste”, prin valenta semantica apropiata ca semnificatie dar diferita a lor, „a iubi” e o

indubitabila interogatie, „a trebui” adera la feminitate, „a muri” se neaga, „a avea” trimite la

insasi iubirea traita in prezentul poemului, raportata la pereche - fiecare dintre titluri

prezentand o situatie diferita, un unghi distinct, avand cate o forma si un context al

reprezentarii, insolite.

Feminitatea ca si concept, femeia, in sine e privita si descrisa de catre Ioana Andeea

Stefanescu-Bogdan ca partener de viata si pereche a barbatului, opunandu-i-se acestuia prin

tot ceea ce inseamna ea in sine si felul in care se reprezinta in societate din punct de vedere

civic, social si chiar moral, alaturi de barbat - momente din care, nu vor lipsi, ironia fina, ca

procedeu stilistic. [Anumite femei, unde, cu o remarcabila cadenta ritmica a discursului se

realizeaza o trecere in revista a catorva tipuri feminine, mai precis, o enumerare a lor, Eva, ca

poveste mistica a singuratatii femeii, Mea culpa cu alune, ca o rescriere a istoriei primei

femei, Numai barbatul, culminand in sarcasm si prezentand egoismul masculin, sub forma

unei relatari, chiar fara a propune o solutie sau a se revolta scriptic ori faptic, supunerii

impuse de catre perechea adversa a femeii sau eternul barbat.].

Compozitional, Ioana Andreea Stefanescu-Bogdan isi prezinta majoritatea poeziilor prin

monologuri, cautand sa dezvaluie secvente pline de talc, petrecute undeva in spatiul propriei

imaginatii. Avand o perpetua constiinta a etalarii sau a expunerii subiectului poeziilor unui

public cititor, ca procedeu artistic, poeta va prefera sa-si construiasca discursurile, cu ajutorul

transpunerilor in diferite voci - aidoma fenomenului interpretarii unei scene, scrise tot de ea,

ca autor, ce devine in momentul conceperii poeziei-intamplari, un interpret al ei. In acest sens

vom intalni relatari unde adresarea se face de cele mai multe ori, direct cititorilor, utilizandu-

se pronumele, la persoana a II-a, plural, „voi” sau cel de la persoana a II-a singular, unui „tu”,

mai mult sau mai putin imaginar. Dialogicul ca procedeu al expunerii actului artistic se

construieste tot ca fiind o strategie scenica a discursului [in poezia Fracul, intalnim ipostaza

dialogarii cu un frac si in Cuarturi, autoarea dialogand cu o piatra].





Paul Bogdan - in armonia unui „carpe diem” intim, declarativ si sentimental



Ca semnatar al discursului poetic, Paul Bogdan poate fi surprins in poemele sale adeseori

iubind, intr-o armonie a imaginii pictate de el, pe versuri melodice - unde, aproape de fiecare

data, la trei sau patru randuri vom intalni cate un stih, frate in rima, anteriorului - autorul

descriindu-se pe sine, in ipostaza de contemplator sau actant al unei iubiri sau a unor stari

interioare, revelate intr-un context mistic ori in decorul unor basme, vise, sau chiar mituri,

reintamplate.

Dincolo de acestea, Paul Bogdan ramane fidel clipei adevarate, traind cu intensitate momentul

si descriindu-si cu generozitate iubita, sentimentele imbinandu-se cu imaginea, mereu

prezenta, a ei. Starile de reverie apar sub forma intoarcerii dinspre spatiul real, in cel

imaginar, momente inspirate tocmai de nevoia aderarii la realistul dicton “carpe diem”, in care

faptele diurne, efemere, dar petrecute in contextul iubirii, au o puternica insemnatate in

constiinta autorului - asa incat ele vor fi imortalizate ca act artistic, in poeme [Nu ploua,

Martor tacut, Draga mea, Infumurati, Iubire noua, Vicii, Pasare, s. a.].

Sentimentul iubirii contemplative e evident ca prezenta in poemele de dragoste, unde autorul

isi indeamna iubita sa-i fie alaturi, o descrie ca pe o prezenta magica, invitand-o la acea

contopire a lor, intru o implinire in doi [Va tin minte pe toate, taci!, Sa mutim – unde poetul

doreste ca iubirea sa ramana la stadiul de gest, dincolo de puterea de expresie a cuvintelor, Ni

se intampla albastru, cu indemnul la iubire, puternic si confesiv, Prin mine, ca uimire in fata

portretului iubitei, Simplu, Ioana din vara, Franta, etc.].

De cele mai multe ori misticul se reliefeaza ca o insertie magica, aproape divina, intr-o

atmosfera de basm, legendara sau intr-un decor in care ingera, centaura, manza, pasarea sau

mugurele sunt metamorfoze firesti ale prezentei femeii-pereche - multe dintre poezii

constituindu-se astfel in adevarate declaratii de iubire [in poezia Ingera se deschide spatiul

dintre coastele autorului, descris ca fiind un cer rosu, intins intru plutirea albei sale ingere, iar

mugurelui-femeie i se ofera acelasi spatiu din piept, ca locas ocrotitor - in poezia Adapost].

Paul Bogdan are o maniera realista de a-si expune imaginile in vers, prin descrieri picturale,

unde, dincolo de alegoriile transpunerilor, exista constientizarea faptului ca visele raman vise,

iar comparatiile sunt menite sa descrie simbolic ipostazele de sine, imuabile, propuse de autor

[Vise cantate, Vis calare].

Fiecare stare de spirit sau emotie se materializeaza artistic printr-o poezie. Nevoia de a

comunica, de a trai dincolo de singuratate il va aduce pe autor in postura de a se adresa

adeseori iubitei, fiicei sale, tatalui sau, sufletului propriu sau unui prieten, cu totii fiind,

interlocutori reali, dincolo de personificarile mistic-simbolice, amintite deja, ca motive

preferate autorului [calul, mugurele, ingera, manza, etc. ]

Prin sinceritatea declaratiilor discursive, acestea sustinand apropierea dintre extazul mistic si

cel poetic, accentuand astfel inefabilul poeziilor sale, descoperim in Paul Bodgan un poet

romantic, aproape intimist si vom intelege ca autorul isi descrie intr-un vers simplu, armonic,

fara nici un fel de oprelisti, sentimentele, trairile, visele sau insasi iubirea





„Separati” si impreuna



Evenimentul lansarii volumului de poezie a avut loc joi, 20 ianuarie, 2005, la Casa Eliad din

Bucuresti, in cadrul seratei de poezie a site-ului literar www.poezie.ro, unde prieteni si cititori

au fost prezenti, sarbatorind, vorbind despre poezie, cantand, recitand si primind - impreuna

cu autografele autorilor - cartea cea proaspat aparuta la Editura Ararat din capitala. Vorbind

despre doi autori-membri reprezentativi ai site-ului amintit, probabil ca alegerea sarbatoririi

evenimentului nu ar fi putut fi mai potrivita decat in cadrul acestui cenaclu, extins din spatiul

virtual in cel real.

Pentru a intari faptul dialogul se intruchipeaza in volum ca „simbol”, Paul Bogdan ne va

marturisi ca in proportie de 95 % din poeziile sale se dedica Ioanei, adaugand, cu umorul celui

care se daruieste, ca intreg volumul este al ei sau ca poeziile lui, urmeaza grupajului Ioanei, ca

reprezentand un fel de postfata a cartii. Vom zambi, fireste, indreptatiti, pentru ca in realitate

nu putem stabili daca unul dintre ei ar scrie mai bine decat celalalt, doar ca cei doi poeti, ne

ofera in acest volum de debut, o carte de poezie alternativa, apartinand aceleiasi cifre „doi”,

care ii defineste si ii alatura, totodata. Intrebata fiind ce crede despre poezie, de la Ioana vom

afla ca „este proiectia fiintei noastre in celalalt”. Vom fi de acord cu afirmatia ei, insa va

trebui sa completam ca acest lucru se poate intampla doar in mod conditionat. Si anume, e

neaparata nevoie ca cititorul sau „celalalt” sa se regaseasca in noi ori sa fie empatic, cu

literatura pe care o vom scrie. Aceasta conditie pare a fi cu totul indeplinita intre cei doi

autori, el daruind, ea regasindu-se in „celalalt”, pentru ca in cele din urma, tot Ioana ne va

spune ca ei amandoi „nu duc lipsa de asa ceva.”

Nu ne ramane decat sa le uram un drum impreuna - pe „cararile” literaturii si nu numai - in

ascensiune si sa-i admiram pentru implinirea care i-a ales pe ei si pe care viata le-o ofera, cu

generozitate.





Aurel Pop si insemnarile unui pelerinaj de secesiune

09.12.2004



Aurel Pop se impune in presa literara, debutand inca din anul 1984 cu versuri in revista

ieseana „Convorbiri literare” si continuand de-a lungul anilor o colaborare cu importantele

reviste de cultura si literatura din tara - „Tribuna”, „Familia”, „Vatra”, „Bucovina

literara”, „Luceafarul”, „Orizont”, „Poesis”, s. a. Experienta unei activitati literare

indelungate si insusi actul artistic, i-au fost recompensate in timp, cu premii, la prestigioase

concursuri de creatie, nationale – „Octavian Goga”, „Lucian Blaga”, „Nicolae Labis”,

„Magda Isanos-Eusebiu Camilar”, „George Cosbuc”, „Pavel Dan”, etc. - ocazii la care,

grupajele de versuri laureate i s-au publicat in trei antologii colective.

***

Anul 2004 i-a incununat poetului satmarean activitatea literara cu debutul in volum, al unui

grupaj de poezii premiate la concursurile mentionate. Tradus in limbile germana, maghiara si

engleza de catre Johann Josef Soltesz, grupajul se reuneste ca titlu, in formula „Pelerinaj de

secesiune/Wallfahrt der sezession/Szakad?r-b?cs?/Pilgrimage of secession”, carte prefatata de

Paul Emanuel Silvan si aparuta la Editura „Solstitiu” din Satu Mare.



Volumul cuprinde 10 poeme, a cate una, doua, trei sau sapte strofe - fiecare venind, parca, sa

sugereze, din pagina in pagina, pasii „scrisi” ai pelerinului-autor - intreaga lucrare

constituindu-se ca grup si ideologie intr-un eseu poetic sau o poveste secventiala a poetului

surprins in momentul actului crearii unui mare poem. Nu lipsesc, pe intreg parcursul lucrarii,

notatii sau impresii ale unui presupus plerinaj, petrecut undeva intre spatiile concrete -

urban/rural si cele temporale, respectiv spirituale – trecut/istorie/prezent continuu. Senzatia de

„pasi” sau insemnari ale trecerii pelerinului prin aceste spatii e sugerata si prin dispunerea

grafica a strofelor intregii lucrari. Aurel Pop prefera sa-si alinieze versurile unui stil

postmodern, destul de aproape de granita cu proza in versuri, lasand cititorului placerea de a-i

recita in surdina versurile, in ritmul unei imaginare punctuatii - virgula, punctul sau

exclamatia sunt sugerate, subordonandu-se, dupa cum spuneam, acestui stil compozitional

contemporan. Nu i se pot reprosa ezitari sau incoerente de tip discursiv, pentru ca, in pofida

lipsei de punctuatie, limbajul poetic este stapanit cu o precizie debordanta, poezia sa

imprumutand ca structura din substanta prozei.

Senzatia la lectura este ca intregul grupaj se recompune intr-un singur poem. Secventialitatea

costruirii lui e subliniata prin reluarea diferitelor puncte de reper – uneori, spatiile bine

determinate, alteori, gestica si decorul - autorul familiarizandu-ne cu acestea, inca din primele

versuri ale creatiei sale, pe care, in cele din urma, o vom privi, ca intreg. Unul din momentele

importante ale lucrarii este cel al secesiunii, tradusa, in viziunea lui Aurel Pop, prin delimitari

precise ale celor doua spatii, „portile orasului” si „campiile provinciei” - locul unde strigatul

devine ecou, iar poetului „i se taie nojitele de la opinci” intr-o eterna tendinta de urbanizare a

taranului.

Intocmai ca si in procedeul turnarii unui film, in care secventele importante se intercaleaza si

apoi se succed, conduse de firul rosu al subiectului, in poeziile „pelerinajului”, reperele

initiale sau subiectul cheie e preluat si dus mai departe, dintr-un poem in altul, prin momente

intercalate, secvential.

Intertextualitatea si trimiterile livresti, ca si procedee stilistice specifice postmodernismului

sunt uneori independente sau externe, in cazul lui Aurel Pop, insa au adeseori

autoreferentialitate. De pilda, „strigatul poetului” se decupeaza undeva in noapte, devenind un

ecou, in momentul in care actantul - la sfarsit de mileniu - patrunde in istorie. „Tipatul

campiilor” se aude apoi, undeva in faptul zilei, incercand batai la „portile orasului”, mereu

prin aparitia aceluiasi taran, intors de undeva din istorie.

Iata cum, secventele construirii unui poem ne insotesc, alaturi de artistul-faurar de cuvinte, in

intreg grupajul de poezii: „acest poem nascut intr-o camera de hotel cu sapte etaje/… / simte

camasa lipita de trupul cuvintelor mari de tipar”, „la startul cuvintelor a cazut o piatra-n

oglinda / in care te-ngropi...”, „din mijlocul amiezii mi-a ramas strigatul poetului / sub forma

de cantec”, „totusi in piata mare a orasului are loc licitatia acestui poem” („golgota cuvintelor

intr-un moment al pelerinajului de secesiune”), „unui poem ii trebuie lumina si cateva litere

mari de deschidere asa incat / sa-mpodobeasca sufeltul cititorului” (“cele cateva momente ale

unui poem”), “la inceput poemul cuprinde momentul in care frazele / isi poata pica”, „in

fiecare zi ma straduiesc sa scriu un poem in urma / caruia sa ma pomenesc cu marele premiu

in brate” („si alte cateva momente ale unui poem”), „deschid larg portile acestui poem / scris

in deplina cunoastere a istoriei” („un poem preadoslovit unui manual pentru curs de

urbanizare”), „in fiecare dimineata ma trezesc ca poemul emana / sentimente nocive”

(„pelerinaj de secesiune intru salvarea conditiei umane”) si lista ar putea continua cu momente

sau impresii ale acestui fenomen poetic intrinsec reprezentarii sale in act.

Fiecare scena are momentul ei secvential - nu se disting insa, punctele culminante, pentru ca

discursul este echilibrat. Am vazut cum poetul cuprins in febra creatiei apare din loc in loc,

fabricandu-si „poetica in poem”, taranul in schimb, e omniprezent in constiinta autorului

ivindu-se in diferite ipostaze, ca amintire a artistului: „taranul are privirea incoronata cu

insomniile pasarilor”, „in memorie taranul traieste tanar / la strigat si gest” („golgota

cuvintelor intr-un moment al pelerinajului de secesiune”), „taranul pune anotimpurile intre

combinatul chimic si tablourile expuse in holul campiei” („si alte cateva momente ale unui

poem”), „dintr-o ilustrata de provincie taranii ies cu noaptea-n cap” („si cele cateva clipe ale

celui mai de pe urma moment”), „in largul campiei taranul isi striga numele” („despre

pledoaria unui discurs”), etc. Desigur, in acelasi context secvential al realtarii pelerinajului,

apar si personaje auxiliare sau stari de spirit metamorfozate in imagini plastice: „soldatii”,

„copiii”, la „pragul mileniului”, „strigatul”, „ecoul”, „marginea timpului”, „al patrulea razboi

mondial” si „batalia cu pietre”, „cruciada oglinzilor”, „pelerinajul de secesiune”, s. a.

Discursul poetic are un caracter descriptiv. Imaginile plastice aluneca dintr-un decor realist

intr-o fictiune a reprezentarilor metaforice imanente: „atunci cand nici nu te astepti privirea iti

apare mereu / in oglinda e din nou liniste prin vene sangele face viraje / incat te stropesti la

reluari...”, „in camera de alaturi a inimii da telefoane la numele femeie” („cele cateva

momente ale unui poem”), „pietonii se opresc / incat am impresia ca semafoarele fac ordine in

gandurile / noastre…”(„si alte cateva momente ale unui poem”).

Remarcabila e frazarea poemelor din care se desprind uneori adevarate panseuri sau aforisme:

„fara imbratisarea de taina a poetului cuvantul nascut nu are ce cauta in limbajul cititorului”,

„cresterea umbrei transforma strigarea-n ecou”, „secesiunea vine intr-un moment in care

revolutia culturala e inabusita”, „in istoria asta se intra cu capul plecat si se iese pe usa din

dos”, („golgota cuvintelor intr-un moment al pelerinajul ui de secesiune”).

Intertextualitatea nu aduce nimic vulgar sau senzual, asa cum o regasim adeseori in textele de

factura moderna, dimpotriva, la Aurel Pop, referinta exterioara textului e originala, ca

expresie si se actualizeaza in text ca si cantec popular osenesc - unde „tapuritul” seamana cu

„un fel de step” pornit la auzul acordurilor muzicale: „am fost si-om si / de-a pururi aici

morminte prunci tati si bunici” („si alte cateva momente ale unui poem”).

Intr-un stil erudit de compunere a versului, specific contemporaneitatii sale, Aurel Pop ne

prezinta, in volumul de debut „Pelerinaj de secesiune”, o poetica a infaptuirii unui poem,

evident expusa intr-o maniera personala, o lucrare ce contine insemnarile unei calatorii pline

de repere culturale - in cele din urma, poemul va urma o istorie scrisa intr-un timp al

„sfarsitului mileniului” si isi va continua drumul dincolo de granitele copertelor cartii unui

poet care vorbeste despre sine, cu sine.





UN AUGUST EDITORIAL ÎN CLUJ-NAPOCA

11.09.2004



Perioada de respiro dintre stagiuni sau şteptarea unei noi vieţi culturale, urmând să-şi dea

cursul odată cu sfârşitul anotimpului cald, vacanţa sau concediile de vară, se pare că n-au

împiedicat nici editurile, dar nici autorii de poezie, proză sau aforisme să-şi publice creaţiile,

chiar acum, în oraşul Cluj-Napoca. Aşa se face că augustul acestui an pare a fi luna în care

apariţiile editoriale se ţin în lanţ, aş sputea spune, pentru că, de curând am avut plăcuta

surpriză de a întâlni câteva titluri noi, într-o plăcută lectură.

Aş aminti despre un remarcabil debut în proză al jurnalistei sibiene Veronica Niculescu,

“Adeb”, cuprinzând fermecătoare povestiri, deja publicate în câteva reviste de cultură şi

premiate la diferite concursuri naţionale de proză din ţară, carte apărută la Editura “Limes”

din Cluj-Napoca. Pentru cititorii de literatură pe internet, e bine de ştiut că la o căutare, vom

avea prilejul de a găsi povestiri ale Veronicăi Niculescu, o prozatoare de un real talent,

găzduite de câteva site-uri de literatură românească ori reviste de cultură online.

Întâmplarea a făcut să-l regăsesc printre noile titluri şi pe scriitorul Vasile Gogea, publicând

un “Tratat despre înfrânt”, o carte cu aforisme sau fapte de viaţă construite în jurul ideii de

înfrânt şi învins, respectiv victorios şi învingător, panseuri dedicate câtorva scriitori trecuţi în

eternitate de-acum, apărută la editura clujeană “Eikon”.

Şi nu în ultimul rând aş aminti de Teea Mirescu şi “Caietul cu insomnii”, o plachetă de debut

în versuri a unei autoare de origine română, stabilite în U. S. A., apărută la editura “Grinta”, în

acelaşi august, 2004, clujean.

Desigur, nu mă voi dezice de faptul că ar putea să existe şi alte cărţi interesante apărute de

curând, la editurile din capitala Ardealului, însă de a căror existenţă nu am aflat încă, în cele

ce urmează voi încerca să prezint în câteva cuvinte cartea promiţătorului debut în poezie al

Teei Mirescu.





Debut: Teea Mirescu, Caietul cu insomnii





În coperţi negre cu o imagine de pictură monocromă, în stilul japonez sumi-e, cartea vine,

parcă, să ne vorbească despre nopţile negre şi gândurile albe, picurate vers după vers în

caietul insomniilor Teei Mirescu. Parcă pentru a nu dăuna nici unei scoarţe de copac, hârtia

plachetei, de un elegant bej-gălbui, e reciclată, poeziile venind şi ele să întregească simbolul

dăruirii în iubire, prin cuvânt.

Ca şi paratexte, coperta a patra, stă luminată de cuvântul poetei Luminiţa Suse, înainte de

cuprins existând şi o postfaţă, conţinând o mică prezentare a autoarei şi a poeziei sale, text pe

care îl semnez. Ca prezentare şi invitaţie la lectură, îmi permit să aduc un fragment din

postfaţa volumului “Caietul cu insomnii”, al Teei Mirescu.





Compusă în rimă, dar şi în vers alb, poezia Teei Mirescu este o defulare a propriilor

sentimente în versuri, păstrând, aproape peste tot, un timbru predominant confesiv, care

alternează între mai multe registre prozodice şi de stil, fără a se îndepărta de construcţii de tip

structural (Am vrut să uit, Sunt câteodată, În ziua morţii mele, Erai, Apă rea, ş. a.).

Alunecând, uşor, dintr-un registru într-altul, fie pasional (Poezie de dragoste, În savanele de la

pieptul tău), fie adoptând o sinceritate ironică, (A fost mişto, Adio, Amazonia!), tonul

poeziilor apare, de cele mai multe ori, ca fiind adresativ (La templul jucătorului de go,

Scrisorile, neagră sau lichidă, Poveste de dragoste, cu mort, Visul femeii de piatră, ş. a.) . Alte

dăţi, discursul liric, se construieşte în jurul unor monologuri de tip descriptiv (Poezie,

Sterilitate, Terrarium, Poluă, desigur!), creaţiilor, nelipsindu-le, în sine, candoarea şi

sensibilitatea scriiturii, specific, feminine.

La lectură, vom descoperi ca primând, poezia de tip confesiune, Teea Mirescu, întrupându-şi

personajele, respectiv, trăirile poeziilor ei, ca pe inepuizabile motive, ori, mai degrabă, acestea

devenind puncte de reper, în propria-i poetică a iubirii.

Adeseori melancolică şi romanţioasă, simplă şi sensibilă, poezia Teei Mirescu se citeşte uşor,

lectura volumului deconspirând, printre versuri, povestea duioasă a unei iubiri, care vine să

însumeze multiplele insomnii, cuprinse în “caietul” pe care îl ţinem, chiar acum, în palme.

Ocolind construcţiile dificile sau judecăţile de valoare, Teea Mirescu preferă expunerea

simplă şi directă în vers, poezia însăşi, devenind o metaforă a iubirii, ca simbol al dăruirii de

sine, în cuvânt.

(Postfaţă de Adina Ungur).





Parcurgând poemele, vom întâlni ipostaza în care, autoarea peferă să se ridice din sfera

preocupărilor cotidiene, refugiindu-se uneori, cu iubire cu tot, în vers: “Plouă de zece ani / de

douăzeci / o toacă albă şi de lemn / îmi strâng umbrela / şi mă adăpostesc / sub rime rupte / de

poem” (Plouă, desigur)

Dacă ar fi să descriem sentimentul care stă la baza existenţei acestui volum de poezie, am

spune într-un cuvânt că este însăşi iubirea. Ea apare umbrită de prezent, autoarea făcând un

secvenţial remember al poveştii ei, scriind acest caiet”martor al insomniilor. Nu putem găsi

mai potrivite cuvinte pentru a rezuma ideea pe care se construieşte întregul volum, decât să

amintim versurile de final ale poeziei “Sterilitate”, un distih de o valoare şi o putere de

expresie, deosebite:



“cuvintele sunau distant, fără-nţeles şi seci

şi nu puteau opri iubirea de la moarte”



pentru că, întocmai ca un sistem, fiecare poezie în parte, diferită fiind ca formă şi expresie,

descrie şi cuprinde în sine, aceeaşi trăire a poetei pe care o întâlnim în acest distih.

Am putea reţine multe dintre poeziile acestui volum, dar vom lăsa plăcerea lecturii, fiecărui

cititor în parte.

În loc de o încheiere a prezentării, voi deschide Caietul cu insomnii, la primul poem, acolo

unde Teea Mirescu ne va spune cum anume poate arăta, în opinia ei, o poezie: “Se coace grâul

/ nebun / şi ieri / şi azi / şi mâine. / Îl frământ, cu aripile / noaptea / într-o pâine. / Apoi, / la

masa tăcerii depline, / mâncăm, / un străin / şi cu mine.” (Poezie)









O noapte într-un ceas

22.07.2004



Am avut odată o noapte într-un ceas.

Eram obosit, singur şi departe de casă. Se înnoptase de-a binelea, iar eu mă voiam în patul

meu de-acasă. De obicei nu mă plictiseam singur, dar faptul că trebuia să aştept aproape o oră,

îmi dădea o stare de iritare, sau indispoziţie, mai degrabă... Toate cele mă dureau, numai la

gândul că trebuia să stau atâta vreme pe scaunele astea tari din plastic roşu, iar vocea stridentă

a copilului de alături mă obosea în plus. M-am aşezat totuşi, privind pentu o clipă

împrejurimile. În dreapta, pe două scânduri verticale vopsite cu roşu, se vedea o inscripţie:

“ICSMAAP DEJ RESTAURANT”. Nu-mi era foame, dar nici nu m-ar fi ispitit acel local.

Mai încolo, un ceferist cu ciocanel povestea cu celălalt care ţinea o lanternă cu lumină verde.

Acesta, al doilea avea nişte favoriti groşi şi albi, care ieşeau anapoda de sub chipiul dat pe

spate. Tot în dreapta, doi-trei călători plictisiţi şi curioşi mai priveau copilul care nu mai tăcea,

sau genţile mele uriaşe din piele. Pe peron aşteptau oameni, dispersaţi, fumurii. Aşa păreau.

Adică, la oboseala pe care o aveam, şi la lumina artificială a neoanelor, toţi arătau îmbrăcaţi în

haine cenuşii. Nimic deosebit, adică. Cam asta voiam să spun. Doar cei cu uniformă păreau

parcă din alt film. Film? Prostii! Oboseala!

- Hai cu mine acolo, Buni, sub ceasul ăla mare! Vii?

- Stai cuminte! Mă dor picioarele.

- Haide, haide. Cât mai avem?

- Mult. Mai avem aproape o oră până vine trenul. Stai cuminte!

- Uite aici, între stâlpi.

Iar ăştia în uniforme erau, până la urmă, tot cenuşii. Şterşi, nesemnificativi. Copilul se postase

împreună cu bunica exact sub ceasul pe care de câteva clipe apucaseră să îl monteze cinci

muncitori, pe copertina din lemn vopsit în roşu. În dreapta, trei tineri priveau într-o revistă, iar

în faţă, pe linia a patra, care nu se observa prea bine din cauza buruienilor şi a ierbii, zăcea un

vagon vechi, ruginit. Omul cu ciocanelul îşi părăsise pentru un moment interlocutorul şi se

amuza lovind în roţi şi privind spre o femeie mică şi sfrijită, care îi întorcea zâmbete aurite.

- O oră e puţin pentru mine, Buni. Eu vreau mai mult! Ţine-ţi picioarele aşa şi aşa şi ridică-mă

în sus. Hopaaa!

- Dragul meu, numără şi tu cât mai avem. Că doar ştii. Te-a învăţat bunica.

- Da. Tu să stai aici, nemişcată. Eu mă învârt în jurul tău. Nu aşa. Invers. Spre stânga.

”27, 28”.

- Aşa-i, odorul bunicii! Că n-am mai văzut copil de 4 ani şi jumătate să numere aşa de bine.

Vezi că ameţeşti!

- Nu ameţesc, “37”

În stânga, nimic. Un peisaj, la fel de inexpresiv. Adică, pe un perete, o inscripţie mare cu WC

şi două femei pe bancă. Trei vagoane de marfă oprite pe una dintre linii şi o căţea cu patru

pui, într-un tufiş. Ce era să fac aproape o oră? Şi ce să desenez din panorama asta săracă?

Poate ceasul. Mi-am scos o bucată de hârtie, carbunele şi hai să mâzgălesc ceasu’ asta, mi-am

spus. Să treacă timpul. Întotdeauna mi-au plăcut ceasurile cu cifre romane şi cadrane rotunde.

Dar cifrele nu erau bine conturate, se întrezăreau doar. Avea câteva ornamente neclare, unul

deasupra, mai mărişor şi câte unul mai mic, patru adică, dispuse în formă de pătrat în jurul

cadranului. Bizare. Nici nu ştiu cu ce să zic că semănau. Cifrele erau, parcă, abia schiţate, dar

îmi era de ajuns pentru a creiona modelul ales pe hârtie. Semăna bine cu ceasul Universităţii,

dar nu avea decât secundarul, care se învârtea mereu, de unul singur. Am libertatea de a-i

proiecta arătătoarele la ce oră îmi convine, mi-am spus. Sau, poate îl voi lăsa aşa, fără ele. E

inedit, poate, mă mai gândesc eu până la urmă cum îl voi desena. Am început cu stâlpii şi

punctul fix al cadranului.

- 43. Ar fi fost 43 de minute, Buni. Acum nu mai sunt. Mă crezi? Te mai dor picioarele?

- Mi-a mai trecut. Eee, dacă aş fi mai tânără, te-aş ridica toată ziua în sus, uite-aşa: hopai-hop!

- Să fie bunica mai tânără! Să fie bunica mai tânără! Aşa, aşa, hop, hop.

- Ai grijă să nu mă murdareşti cu picioarele.

Abia atunci am privit-o pe bătrână. Avea o micuţă cocoaşă în spate, era slabuţă şi purta tenişi

în picioare. Sub baticul fumuriu se ascundea un chip destul de tânăr pentru o bunică.

- Uite-aşa mă caţăr eu pe tine! Uite-aşa! Te doare, Buni?

- Nu. Mă simt binişor. Îmi trecură picioarele. Ia descalţă-te puiule, să nu mă faci cu praf pe

fustă. Aşa.

- Sper că nu te doare, Buni. Dii, căluţul meu. Învârte-mă. Nu aşa, invers!

Femeia începu să se mişte mai sprinten. Amândoi se roteau spre stânga. Stâlpii erau gata,

cadranul şi cifrele sferturilor marcau ornicul pe hârtie.

- Vezi că dacă nu suntem cuminţi vine nenea cu ciocănelul şi ne bate.

- Nu ne bate, că-l bat eu. Vreau să fiu mare! Săăă fiu maaare, săăă fiu maaare!

- Curge apa de pe mine, copile, mai vrei să sărim?

- Mai vreau, mai vreau! Hai, te rog, nu te opri. Te rog din suflet!

- Vai puiule, ai şi tu sufleţel? Dacă ai, cum să nu te sară bunica? Hopa şi hopa, sus!

- Buni, aici în gară asta sunt 15 oameni şi doi cu chipiu.

- Da, puiule.

Câtă energie, la orele astea înaintate! mă gândeam. Oare unde să plasez limbile ceasului în

desen? mă întrebam. Uh, îmi amintisem de turlele bisericuţelor din unele orăşele, cu ceasuri

pictate şi cu limbi fixate la o anume oră. Ce orori! Nimic mai dezgustător! Detestam

dintotdeauna acele false orologii. O adevarată insultă la adresa trecătorilor! Eh, voi desena şi

eu ceasu’ ăsta funcţional, mi-am spus. Pentru că părea funcţional, chiar dacă îi lipseau

minutarele. Îl lăsasem aşa deocamdată, deşi mi-ar fi plăcut să surprind momentul, o anume

oră. Am privit instinctiv mâna bunicii, să văd dacă are ceas. Nu avea. Oare de ce mi se păruse

copilul atât de mic până acum, când el avea în jur de 10 ani? Şi bunica, în mod cert nu e

bunică, ci pare mai degrabă o mamă, cam la 40 de ani.

- Mă ţii, Buni?

- Sigur. Uite-aşa, mersul piticului. Unu-doi, unu-doi...

- Mă laşi să mă caţăr pe umerii tăi?

- Te-oi lăsa, ce să fac cu tine?

Prin faţa celor doi stâlpi trecură două umbre vorbitoare de limbi străine. Mi-ar fi plăcut să-i

prind şi pe ei în desen, însă aveau o viteză prea mare. Acum mă gândeam că decorul din faţa

mea e tare sărăcuţ şi aşteptam o trecere a cuiva prin dreptul celor doi stâlpi. Însă aveam să mă

mulţumesc doar cu imensul ceas şi cu cei doi gălăgioşi de sub el. Am să-i prind pe ei acolo,

am decis, în lipsa altui peisaj. Copilul era mare. Părea chiar un adolescent. Bunica, nu mai era

bunică, în mod cert. Ci o tânără femeie, scundă şi pricăjită. Nu înţelegeam. Căţeaua se oprise

şi ea sub ceas, şi privea în sus spre cei doi. Băiatul, mă rog, tânărul, se învârtea în jurul femeii,

a fetei, numite de el: Buni. Uneori sărea peste ea.

- Nu mai vine trenul, Buni.

- O să vină, mai sunt. Cât mai este? Spune-mi tu, puiule!

- Mai este mult şi bine, Buni. Vrei să vină?

- Ba să nu vină! Că mi-e drag de tine aşa năzdrăvan, cum eşti. Mai joacă-te, copile.

- Aşa Buni. Nici nu vine, până nu plecam noi dintre stâlpii ăştia.

Cu siguranţă sunt mort de oboseală, mă sperii eu. Nu se poate să nu vină trenul. Vreau acasă,

îmi repetam în gând. Fără să fi vrut mă lăsasem prins în jocul celor doi, care deşi insistau să se

joace acolo între cei doi stâlpi, şi aveau mereu aceleaşi gesturi, aveau o oarecare armonie în

mişcări. Toata lumea îi privea fără să se plictisească Erau naturali şi spontani în jocul lor.

Până la urmă erau cei mai simpatici călători.

- Uită-te şi tu, Buni. Vezi vreo oră pe ceas?

- Nu, dragul meu! Acum înţeleg. De aceea te învârteai tu invers”

- Da, Buni, acum tu eşti tânără, sănătoasă, iar eu sunt mare. Te mai doare ceva?

- Nu! Bravo copile!

Ceasurile de pe peron erau oprite. Nici unul nu mai arăta o ora. Şi nici unul nu mai avea limbi.

Îmi părea că trecuse o veşnicie de când stăteam pe scaunele roşii. Mi-am privit mâinile. Erau

mâinile mele. Picioarele, la fel. Nu se schimbase nimic la mine. Mi-am pus ochelarii. Pe

cadranul ceasului se întrezăreau urmele transparente ale cifrelor romane. Şi atât. Parcă ceasul

meu, cel fără limbi era stăpânul timpului. Aici în gara asta înnoptată. şi o briză de vânt, în

sfârşit, avea să tulbure puţin peisajul. Femeii îi zbură baticul, iar căţeaua se aseză pe el.

- O să-l rugăm pe domnul ăsta cu hârtiile să picteze orele de pe ceas, se auzi un glas din

dreapta. Era ceferistul cu favoriţii groşi.

- Sunteţi de acord domnu’? mă întrebă celălalt, apăsând pe cuvântul "domnu'".

- Da. Dacă mă lăsaţi să-l pictez aşa cum vreau eu, îmi răsună şi mie în sfârşit vocea obosită,

aproape fără sonor.

- Sigur domnu’, îmi surâse omul cu ciocănelul. Important e să se vadă orele de pe el.

- S-or vedea.

- Apucaţi-vă acuma! Poftim, aici e scara.

Am început din dreapta, cu cei trei călători. Aveau o poziţie perfectă. Păreau chiar rupţi din

locul unde voiam să-i plasez. Sau poate nu păreau, ci chiar erau rupţi de-acolo. Nu-mi mai

păsa. Eram bucuros. Pe măsura ce-i schiţam pe toţi călătorii cenuşii pe cadranul ceasului,

deveneau din ce în ce mai transparenţi, până când apăreau teleportaţi, parcă, pe minunea asta

de cadran, pictată de mine. Apoi cei din stânga, acei care stăteau pe bănci, apăreau uşor pe

albul neted al ornicului, fără să se mire şi fără proteste. Aşa că n-am întâmpinat greutăţi cu ei.

Erau acolo, în sfârşit, 12 oameni, douăsprezece ceasuri, iar peronul se golise de ei.

Rămăseseră cei doi ceferişti şi bunica împreună cu nepotul ei înalt şi rotitor. Nu mai aveam

nici o îndoială. Ei erau cele două limbi ale ceasului. Aş fi putut să mă înşel, totuşi şi să o fac

pe bunica minutar. Însă ea era limba care arăta ora. Minutarul era slăbănogul ei de nepot. Ei

încremeniseră timpul. Ei, acele ceasornicului. Intrasem în jocul acesta al lor, eram prins şi nu

voiam să ies de-acolo. Cei doi îmi zâmbeau complice. Probabil că şi ei m-au privit în tot acest

timp. Da, asta trebuia să fie. Poate că pentru mine baiatul s-a învârtit spre stânga, să oprească

pentru un timp, timpul. Ah, ce egocentric sunt! Cum pentru mine? Trebuia să fi înţeles mai

repede cum stau lucrurile cu ceasul ăsta. Cei doi, vedetele ludice ale serii, se acceptară

bucuroşi pe cadranul ceasului, iar căţeaua cu cei patru pui, deveniră pe loc ornamentele

ceasului. Acum, ceasul era perfect. Funcţiona, iar contururile fiecărei linii ale sale erau

impecabil marcate. Toţi călătorii disparuseră de pe peron, sus, în ceas.

- Bravo domnule, se vede că vă pricepeţi. Aveti grijă cu scara, mă atenţionă omul cu

ciocănelul. E chiar aşa cum trebuie să fie un ceas de gară. Mulţumim.

Apoi i-am proiectat cifrele şi acele în desenul meu, pe hârtie. Acum ceasul de pe coala mea

era întocmai ca şi ceasul fixat pe copertina peronului. Peisajul, la fel. Călătorii dispăruseră. De

fapt, acceptaseră să devină cifre sau ore.

- Domnu’ staţi cam de multă vreme pe-aici? mă întrebă ceferistul cu lanterna.

- De-o veşnicie, parcă. Când vine trenul ăla?

- Care, domnule, domnişorule? întrebă omul cu ciocănelul.

- Acceleratul.

- Oho, până dimineaţa nu mai aveţi nici unul, îmi răspunse, probându-şi butonul lanternei şi

proiectând pe pantalonii mei, căteva raze verzi. Dacă aşteptaţi acceleratul, de ce nu v-ati suit

în ăla?

- În care?

- Ăla de-a plecat acu’.

- A plecat? Dar eu n-am văzut nici un tren.

- Ei, Silvestere, Silvestre... Tot aerian ai rămas!

- Sorine, tu eşti? Doamne, nu te-am recunoscut în ţinuta asta. Tu verifici roţile? Aici în Dej?

Mică-i lumea! zâmbeam, fericit că-mi recunoscusem colegul de liceu, în omul cu ciocănel.

- Ba-i mare! că dacă era mică, te mai vedea omul şi pe tine printr-o gară. Numa” tu n-ai vrut

să te faci ceferist.

- Vino, măi, să te salut. Doamne, ce trece vremea! N-am vrut, mai Sorine, drept spui!

- Nu, că tu erai mai cu moţ. Da’ ce te-ai făcut până la urmă? Eşti ceva om?

- Nu-s. Ia uite, mâzgălitor de-asta. Pictor de firme, în timpul liber.

- Aha, păi vino şi pe la noi, că avem nişte garduri de zugrăvit, şi nime’ n-are chef să le

vopsească.

- Da, mai Sorine, tot spiritual ai rămas. Dar nu te-aş fi recunoscut, dacă nu te apropiai.

- Pai da, că ţi-ai stricat ochii cu desenele alea. Hai, că te-om rezolva noi. Unde stai, tot acolo?

- Acolo, de când mă ştiu!

- Apoi ţie nu-ti plăceau mirosurile de uzină. Tot te înroşeai şi boleai, de mama focului...

- Păi vezi!

- Las’ că bine ţi-a sta acu’ într-o locomotivă. Pute şi-acolo, să ştii.

- Să pută, mi-a trece.

- Hei, măi Ghita, meri amu'? strigă colegul Sorin la un mecanic dintr-o locomotivă.

- Într-un minut.

- Stai, că-ţi trimit pe cineva. Ai grijă, măi, cu oboseala, că oamenii ăştia te cred aerian.

- Sorine, ce s-a întâmplat? Te rog să-mi spui. Au fost sau nu oameni în gară?

- Fost.

- Şi un băiat cu o bunică sub ceas?

- Fugi iute că-ţi pleacă locomotiva.

- Te rog, Sorin, lămureşte-mă!

- Fugi omule şi te culcă. Chiar aşa eşti de curios?

- Da.

- Dă-mi adresa ta şi am să-ţi scriu o vedere. şi vezi că ţi-oi trimite pe nepotu-meu să-l înveţi

meserie.

- Ţine. Servus Sorine!

- Servus, măi. Fugi!

Am călătorit cu locomotiva. Conducătorul era un tip tăcut, aşa că m-a lăsat să dorm până

acasă. N-am visat nimic pe drum şi nici nu mi s-a făcut rău de la mirosuri, cine ştie, s-or fi

săturat şi alergiile de mine, zic eu acum. Am mers cu ochii aproape închişi pe strazile umezi

până acasă. Se vedeau zorile roşii spre Răsărit.

A urmat o perioadă obositoare, deşi fără călătorii. Trecuseră două saptamâni şi m-am trezit cu

un tânăr în uşa. Îmi parea cunoscut.

- M-a trimis unchiul Sorin la dumneavoastră, să ma învăţaţi ceva meserie.

- Aha! Dar tu vrei să înveţi?

- Da.

- Eu te ştiu, însă nu-mi prea vine a crede. Ia spune-mi tu mie, pe lângă cursurile pe care le

aveţi la şcoală, ce opţionale sau extraşcolare mai aveţi?

- Păi, ar fi un curs de S.F., unul de bioenergie şi iniţiere telepatică.

- Iniţiere telepatică... Foarte interesant! şi tie îţi place acolo?

- Cum să nu, eu conduc cercul S.F.

- Aha. Cum spuneai că te numeşti?

- Sorinel.

- Dar nu semeni cu unchiu!?

- Nu prea.

- Şi nu mi-a trimis o scrisoare unchiul tau Sorin?

- Nu. Mi-a zis că ne descurcăm noi şi că o să înţelegeţi.

- Adică? Aha! Da. Poţi să-mi spui pe nume, Sorinel. Eu sunt Silvestru.

- Bine. În seara aceea m-ai pictat, Silvestru. Eram cu bunica sub ceasul din gara Dejului. Aş

vrea să văd şi eu tabloul.

- V-am desenat. Tu ce crezi că erai?

- Limba.

- De ce limba?

- Pentru că aşa mă cheamă Sorinel Limba.

- Şi pe bunica?

- Sorana Limba.

- Păi atunci ar fi trebuit să fiţi ceasuri de soare, de lumină, de zi. Clepsidre, poate.

- Asa şi eram. Dar noaptea ieşim de acolo şi ne prefacem oameni. Dacă ne-ai fi privit mai

bine, ai fi observat că suntem aproape transparenţi.

- Am văzut eu ceva, dar mi-era lene să-mi pun ochelarii. Aşa. Şi eu v-am pus înapoi în ceas,

să-nţeleg...

- Întocmai.

- Deci, voi, cu toţii, m-aţi aşteptat pe mine să vă pun la loc în ceasul acela mare? trăgeam eu

de timp, să-i observ reacţiile.

- Da.

Nu schiţa nici un zămbet, nu avea nici un tremur al buzelor în timp ce vorbea. Părea foarte

sigur pe el. Atunci am înţeles că baiatul ăsta era pe-aceeasi undă cu mine. Şi el înţelesese, însă

nu mărturisisem nici unul niciodată, nimic.

- Îmi place de tine Sorinel. şi eu îţi voi fi ucenic. Va trebui să mă iniţiezi, să vedem cum stau

lucrurile şi cu telepatia.

- Sigur. Te rog, povesteşte-mi despre seara aceea.

- Bine. Mi-am luat o coală de hârtie şi am început cu stâlpii, cadranul.

Şi am povestit aşa mult şi bine, el mă completa în momentele de ezitare. Am fost cei mai buni

prieteni. La cercul lui de S.F. era cel mai bun, într-adevăr, pentru că avea o naturaleţe de

invidiat. Nici acum nu ştiu dacă el m-a crezut sau s-a jucat cu mine.

- Piciule, îl sâcâiam, tu ai întors timpul pentru bunica ta. Ai făcut-o tânără. L-ai grăbit apoi

pentru tine. Te-ai făcut, ditai băieţoiu', din puştanul de 4 ani.

- Ei şi...

- Şi pe mine m-ai suspendat acolo în timp, câteva ore din noapte. Hmm, piciule!

- Am vrut să vă îndeplinesc dorinţele, ţie, bunicii şi de ce nu, şi mie.

- Dar ai tu minte de baăat mare, sau de pici de 4 ani şi jumătate?

- Tu ce crezi?

- Poate că ai, cine mai ştie, la cât eşti tu de misterios...

Ne tachinam. Adevărul era pe undeva pe la mijloc, însă de fiecare dată îl amânam. Ne agăţam

mereu de ceasul primei noastre întâlniri. Ne plăcea amândorura să gravităm în acel timp, acea

noapte petrecută în ora din gara Dej. Sorinel a fost cel mai bun ucenic al meu, era un tânăr

deosebit. şi combina culorile cu maiestrie. Uneori chiar mai bine decât mine. Dar nu pentru

mult timp. Părinţii lui l-au retras, pe motivul că eu îi sucesc minţile. Însă nimeni nu şi-a dat

seama că el mi le sucise mie.









Poezii

14.06.2004



Am fost acolo







am fost acolo în braţele tale

am fost rotindu-mă pe după castani

amestecând într-un pumn cuvintele

şi-n altul clipe de nisip

peste ani





am fost acolo de când mă ştiu

ascunsă, pierdută sau plină de roua

aprinsă şi verde şi crudă şi mută

şi ruptă senină din nori

pe din două





am fost acolo puteau să ardă

şi sori şi lune să-ngheţe-n vulcani

să-şi scuture şapte ceruri zăpada

pe pletele noastre de vulturi

orfani





am fost acolo între braţele tale

am plâns împreună am râs pe de rost

acelaşi suflu şi-aceleaşi cuvinte

un simplu adam şi-o eva

ne-am fost



***



Slove albe



tu nu te saturi niciodată să rupi câte o culoare din mine

să o pipăi să o adulmeci să dai de pământ cu ea

poate sunt un fel de balsam consumabil

un fel de adiere pe creştetul tău

o basma



tu nu te mai saturi niciodată să mă împături în patru

să mă ascunzi între clipe să mă arunci dincolo de tine

mă lansezi într-un hău imprecis sau mă depui

ca pe o floare suspendată

pe sine



în clipa asta m-ai rupt violet - indigo - bleu-marin nu mai ştiu

câte culori ţi-au mai rămas să desprinzi cât să sorb

plesnetul tău blestemat în slove albe

şi mersu-ţi tărăgănat

de orb





***





Îţi spun ploaie



Gândurile noastre se înalţă şi se amestecă departe, zic

şi las ploaia să mă-nspine, mă prefac că eşti tu

de sus vine, nu? Mă dezbrac de cotidian într-o margine de oraş

culmea, nu-mi plăceau precipitaţiile, tu persişti cu picuri imenşi

bine că e vară, mă cuprinzi, îmi curgi părul, e vară, zic, sărută-mă,

în dreapta dai un fulger într-o căpiţă, vino, strig norilor,

ţie. Sigur că tu nici nu ştii, aşa, abia acum mă vezi,

în stânga o babă îşi face o cruce cât după-amiaza sură

aştept! Aşteeeept! Chipul mi se umple de lacrimile tale, îmi zic, de ploaie,

de săruturi parcă, de-o imagine împreună

dacă mă uit bine între amintirile tale, mă vad cu tine în iarbă

pe drumuri de ţară, copilandri, dacă mă uit şi mai bine în scrierile mele

îmi eşti jumătate înfrăţită vitreg, mai sărută-mă

s-a oprit ploaia, omule, du-te acasă, se miră baba,

râd, te las acolo în plete şi până în cameră, mi te usuci de trup.

Îmi trag plapuma peste gânduri, îţi spun ploaie şi adorm.



Sigur că tu exişti, dar fără mine, sigur că te visez,

că-mi străbaţi ogivele astea două întunecate, pupilele, adică,

că mi-ai pătruns până şi visele prin cuvintele tunate în ploaie

n-ai de ce să mă întrebi, te rog nu mă întreba

cred că da.





Surprizele narative în “Probleme bărbăteşti” de Costel Baboş, o carte-

personaj sau cartea unui personaj numit DoDu

08.05.2004

“Probleme bărbăteşti” de Costel Baboş - scriitor român, stabilit de circa 8 ani în Canada - a

apărut la editura “Marineasa” din Timişoara, sub îngrijirea criticului literar, respectiv

scriitorului timişorean Eugen Dorcescu şi a editorului Viorel Marineasa în aprilie, 2004,

autorul întorcându-se pe plaiurile natale, nu numai cu sufletul şi spiritul, ci şi cu prezenţa-i

fizică, pentru a oferi spre lectură cititorilor din România, o parte din textele sale - Costel

Baboş fiind cunoscut şi apreciat ca un prozator matur, de o certă valoare, încă de la debutul

său cu povestiri în proză, “Un om din Wayfalua”, carte apărută la aceeaşi editură, în urmă

cu 10 ani, (de pe coperta cărţii proaspăt lansate aflăm şi că următorul volum, “Amintiri

inventate” se află în curs de apariţie.)



***



Oferind numeroase surprize narative, +6la o primă impresie, “Probleme bărbăteşti” ne poate

părea o carte de proză epistolară, a protagonistului-personaj-principal Dorian Duma, alias

DoDu, cu fragmente de texte în proză, de lungimi medii sau scurte, care mereu frapează

orizontul de aşteptare al cititorului prin conţinut, abordând tonul adresativ în majoritatea

povestirilor, expuse la persoana I, singular. În fapt, cartea vine să-l personifice, să-l descrie şi

să-l contureze, cu univers cu tot, pe acest personaj omniprezent şi viu, printre rânduri, născut

şi întrupat pe hârtie, prin dibăcia scriitoricească, tipologia narativă şi puterea de a se transpune

în text, a autorului său, Costel Baboş.

Întocmai ca şi teatrul în teatru, fabula în fabulă sau povestirea în povestire, autorul recurge la

strategia narativă a epistolelor în epistole, procedeul fiind doar un pretext al manevrei

scriitoriceşti de a-şi expune mesajul profund în texte şi totodată de a oferi o lectură uşoară şi

reconfortantă, prin stilul său narativ, însumând tonul adresativ direct, sau monologurile

însoţite de un real umor, dialogurilor captivante şi plasate în texte cu o pricepere şi un firesc

debordant şi nu în ultimul rând, frazării, echilibrate, a unor propoziţii scurte şi concise, stil pe

care îl regăsim în întreaga proză a lui Costel Baboş, de data aceasta, umorul venind să

definească şi să contureze la modul expresiv şi original o personalitate auctorială, o voce de

unic personaj-narator sau o entitate, aparent reală şi identică autorului, numită de el, DoDu.

Printre surprizele narative descoperim la lectură structura compoziţională a textelor în proză,

desemnând o suită de corespondenţe cu o editură fictivă mai întâi, în vederea publicării,

“Cărţii de buzunar” - alcătuită şi ea din mici scrisori sau “pastile” pe care personajul-narator

DoDu le adresează prietenilor săi virtuali pe Internet sau autorilor întâlniţi într-un imens

atelier literar interactiv, numit www.agonia.ro - lucru pe care autorul îl specifică în prima

pagină a cărţii - cei vizaţi nereprezentând altceva, decât acelaşi pretext al expunerii naraţiunii,

mai precis, al autoexpunerii personale, în textele sale. Însuşi refuzul editurii în cauză, devine

un subterfugiu sau o motivaţie de a povesti sau de a se prezenta ca entitate, în corespondenţa

sa, portretizându-se de la început, în maniera specifică umorului lui DoDu, ca personaj

principal şi omniprezent prin propria-i voce, în carte. Vorbind tot despre pretext, la nivel

structural, autorul reduce ca intensitate din firul epic, în favoarea descrierilor, a portretizării

personajelor vizate, în contextul unui trecut familial şi social, mereu adus în scenă, impactul

cel mai puternic asupra protagonistului, fiind produs de relaţia exprimată în termeni duri,

dintre DoDu şi tatăl său, mai precis, educaţia violentă pe care părintele o aplică fiilor săi.

Textele lui DoDu se pot citi separat, dar şi împreună, fiecare dintre ele, chiar şi cele

scurtisime, fiind extrem de bine închegate ca şi structură şi posedând cele câteva nuclee ale

aceloraşi piloni pe care se sprijină discursul personajului principal, respectiv universul său.

Cartea, din acest punct de vedere şi anume al independenţei abordării subiectelor de la o

povestire la alta, poate fi considerată ca fiind o culegere de texte, semnate de Dorian Duma,

sau chiar o antologie a sa, cronologia expunerii evenimentelor petrecute în trecut, nefiind

importantă şi necesară în contextul prezentării cărţii. Personajul DoDu trăieşte şi captează

atenţia de aşa natură în texte, încât lasă senzaţia că, practic, poate scrie orice, oricând, fiind

capabil de a comenta absolut orice subiect, reinterpretându-l, aducându-l în sfera sa de interes,

de aici şi umorul de situaţie şi de interpretare al simpaticului narator.

O altă surpriză o constituie însăşi realizarea personajului DoDu ca entitate ficţională, cu o

existenţă aproape concretă, palpabilă sau posibilă ca prezenţă, în realitatea imediată.

Personajul narează, povesteşte, are această plăcere de a comunica, de a se dezvălui tuturor,

căutând în acest sens motive de a-şi expune opinia vis-ŕ-vis de o anume temă dată, vers sau

text literar, titlu, idee sau doar cuvânt. Maniera în care o face sau raportează totul la sine şi la

amintirile sale - percepute şi descrise într-un mod sui-generis - se încadrează la capitolul: stil.

Şi pentru că DoDu se scrie şi se reprezintă pe sine, fiecare text ni-l revelează ca personaj

distinct, independent, posedând, pe lângă această abilitate de a se exprima inedit, liber şi plin

de umor, o personalitate, la fel de inedită şi expresivă, revelată prin cuvânt, în textele sale.

Distanţându-ne de narator, ieşind dintre coperţile cărţii şi referindu-ne la maniera scripturală,

remarcăm în acelaşi timp măiestria autorului, talentul şi disponibilitatea de a-şi tuşa atât de

expresiv personajul, încât marca lingvistică ori starea confuzională stârnită la lectură, ne

copleşeşte, tentaţi fiind să credem în alternanţa ambiguă dintre identitate-nonidentitate, ori de

a pune semnul egal între Costel Baboş şi DoDu (autor-narator). După cum spuneam,

ficţionalul cărţii se reprezintă prin însăşi entitatea, ca prezenţă posibilă a personajului, în

realitate şi astfel suntem tentaţi să credem că însuşi autorul Costel Baboş este Dodu, sau

invers, Dodu îl scrie şi-l povesteşte pe autorul Costel Baboş. Amintită fiind această doză

minimă şi aparentă a tipologiei ficţionalului acestei cărţi, vom lăsa universului intim al

autorului şi literaturii sale, în sine, misterul neelucidării transpunerii, respectiv dozajul de

“neficţional” al cărţii “Probleme bărbăteşti”.

DoDu apelează la prezentarea descriptivă folosindu-se de diferite tehnici compoziţionale,

apelând la naraţiunea trecutului său, la monologuri adresative sau gânduri care îl animă şi pe

care el le relatează la timpul prezent al scrierii sau cel trecut, folosindu-se de contextele date şi

strunind în câteva propoziţii clare şi concise, situaţia, întorcând-o către subiectul pe care

izbuteşte să-l aducă în discuţie. Toată această manieră de a se expune, vine să contureze şi să

anime personajul, să-i ofere această aură autentică şi expresivă a sa. DoDu se povesteşte,

mereu, pe sine, începând de la descrierile fizice şi până la experienţele din trecut, lăsând loc

de concluzii cititorului sau de uimire, în ipostazele stărilor emoţionale dureroase, urmărind să

transmită emoţii, prin procedeul strategic al mecanismului empatiei cititorului, dat de

sinceritatea, hiperbolizant descriptivă, însă de un caracter confesiv.

Tot în zona descriptivului se înscriu şi obsesiile sau stereotipiile date de caracterul

personajului, felul în care priveşte lumea, descriind-o ca fiind privită prin prisma sa ori din

unghiul personal, pe care nu ezită să-l expună cititorilor. Astfel, întâlnim stereotipii de limbaj

(stilistice) şi de atitudine (contextuale) utilizate desigur - într-un sens parodic şi având un

caracter hiperbolizant - în scopul evidenţierii “slăbiciunilor” sau a preferinţelor sale, ori

dimpotrivă, transmiţând durerea presupusă a acelui copil care mereu îşi povesteşte trecutul,

însoţit de evidentul laitmotiv-mesaj, prezentat fiind printr-un ton de o aparentă detaşare.

Există de asemenea stereotipii de tip gestual, adesea caraghioase şi intime, menite să ni-l

prezinte într-o anumită lumină, sau să-l portretizeze într-un anume fel, în special pe

protagonistul acestor povestiri.

Personajele cărţii apar, practic, expuse în trei planuri. Cel principal şi care se distinge de

ceilalţi este naratorul sau vocea auctorială a lui DoDu. Personajele secundare, participante în

naraţiune la trecutul său, apar în planul doi al povestirilor, iar personajele de tip “actant”, sunt

cele care rămân într-un plan îndepărtat al fabulei, despre ele nu ştim nimic, decât că primesc

scrisorile-povestiri ale lui DoDu - însumate în “Cartea de buzunar”, o sumă de scurte epistole,

adevărate bijuterii narative - venind să-l definească şi să-l descrie ca atitudine, pe narator.

Umorul face parte din componentele stilului, aparţine pe de o parte limbajului utilizat de

personaj “ simplu, pe alocuri utilizând voit jocuri de cuvinte sau greşeli “simpatice” de limbă,

etc. - în mod evident distingându-se şi umorul de situaţie, dat de atitudinea relatării prin tonul

serios, de altfel, comicul relatării fiind nelipsit din carte, ca un însemn sau ca o marcă

distinctivă a personalităţii protagonistului, în sine. Dincolo de primul nivel al lecturii, dat de

umorul tipologiei personajului, cum spuneam, apare mesajul, inserat mai fin sau la modul

direct şi insistent, alteori, devenind chiar un laitmotiv în cele mai multe dintre textele cărţii şi

anume momentele în care contextul revelează lipsa afectivităţii, ca sechelă a copilăriei trecute

şi nefericite, pricinuite de comportamentul violent şi inexplicabil al tatălui său, toate acestea

stând însă, sub însemnul relatării şi nu al reproşului, cititorului fiindu-i rezervată - prin

provocarea voită a empatiei - posibilitatea de a emite judecăţi de valoare, asupra faptelor de

trecut ale naratorului DoDu.

Aducând în prim plan psihologia personajului principal, descoperim că DoDu, prin limbaj şi

comportament, pare copilul nematurizat suficient, mai bine-zis adultul, din care ţipă, iese la

suprafaţă vocea copilului, cu amintiri extrem de clare şi intense din trecutul îndepărtat şi

povestite cu tonul unei naivităţi dezarmante, pe de o parte, pe de alta, cum aminteam, având

intenţia de a sublinia aspectele negative ale unui comportament paternal, deficitar. Aşa cum

ştim, vârstele, cea fizică, cea sufletească şi cea spirituală ale oricărui artist pot diferi între ele,

în consecinţă, copilul DoDu apare în povestiri, un băieţel perfect normal, sănătos şi plin de

şotii, şi adeseori matur ca atitudine. Adultul Dodu, e o persoană maturizată fizic, însă păstrând

o oarecare inocenţă în sine, o atitudine sui-generis şi suficient de naivă a percepţiei realităţii

prezentului, cu o tendinţă reactivă în faţa veşnicelor tentaţii, raportând mereu ipostazele date,

la sine, prin admirabile turnuri de situaţie, ori comparaţii, posedând un talent scriitoricesc al

frazelor scurte şi al contextului conotaţiilor. De altfel, vârsta personajului nu e amintită nici

măcar în aşa-zisa prezentare sau “C. V.”-ul original, trimis editurii corespondente, faptul în

sine, venind să ateste vârsta sufletească şi de asemeni spirituală, mică, ori cel puţin, incertă, a

naratorului. Stilul lui DoDu captivează; pe de o parte personajul prezentându-se cu mult umor,

folosind diverse conexiuni textuale, dar şi prin francheţea şi sinceritatea relatărilor,

raportându-se mereu la propriile obsesii caracteriale. Universul lui DoDu se construieşte pe

fapte de judecăţi de valoare, axate pe câte doi poli extremi, “bun-rău”, “negaţie-aprobare”,

“act-gest meditativ”, iar timpurile sunt împărţite în verbele de la trecut, care vin să insereze

naraţiunea şi cele de la prezent, însumând tonul adresativ şi direct, în epistole. Viitorul, ca

timp, e inexistent în texte şi prezent doar ca motiv, destul de vag, ori ca raportare a trecutului

la prezent, în termeni comparativi.

Referindu-ne din nou la stil, descoperim abilitatea personajului “împrumutată” de la autorul

său, de a spune mult în puţine cuvinte, abătându-se de la firul logic al subiectului unei teme,

prin conotaţii, la sensul propriu al cuvântului, până la a crea o poveste interesantă şi plină de

conţinut, atestându-i astfel harul şi maturitatea de prozator, cu o experienţă bogată a scrisului,

folosind calambururi, jocuri de cuvinte, cu rolul de a întrerupe firul monoton şi descriptiv al

naraţiunii, definind personajul prin obişnuitele stereotipii caracteriale şi obsesive ale

discursului său, ticuri verbale intenţionate, inserţii ale amintirilor din trecutul îndepărtat,

creând digresiune şi variaţie în text. Felul în care îl descoperim în proză pe DoDu, ni-l atestă

ca fiind un personaj epistolar, un comentator de texte, consumator şi admirator al literaturii de

bună calitate, indulgent cu actanţii - aceştia fiind adeseori autori de poezie sau proză literară -

polemist, narator, dialoghist şi nelipsindu-se de unealta descriptivă, comicul sau umorul său,

fără a uita să-şi transmită totuşi, la fiecare pas, mesajul puternic, resimţit încă din copilărie.

Şi, în sfârşit, orizontul de aşteptare al cititorului mai este păcălit cu o surpriză şi anume titlul

controversat, incitant şi puternic ca şi expresie. De unde, cititorii se vor aştepta la orice

altceva decât sensul dat în context de sintagma care compune titlul, autorul rezolvă cu un

umor extrem de ironic, meditativ chiar, trimiterea din titlu, aşa încât oricine va citi textul care

poartă acelaşi nume, va înţelege mesajul cărţii. Fără a comenta, redau citatul:

““tata mă bătea cam zdravăn şi eu repede plângeam, să creadă că mă doare, dar pe mine nu

mă durea, că m-am imunizat din pricină de prea multă experienţă la încasat. Că dacă

plângeam, mama se muia şi striga la tata:

- Lasă-l, omule, că-l omori şi intri la puşcărie! Uite ce mai plânge.

Şi atunci tata îi ştergea un dos mamei peste gură, că de ce se amestecă în probleme

bărbăteşti.” (pag. 120, Probleme bărbăteşti.)







Faţă de volumul în proză al reuşitului său debut “Un om din Wayfalua”, Costel Baboş revine

acum, cu multiplele-i surprize narative, din “Probleme bărbăteşti” şi nu în ultimul rând,

prezentându-ne un puternic, maleabil şi complex personaj, care ne ia în primire încă din

primele pagini şi ne poartă zâmbind şi întristându-ne, prin poveştile lui, neezitând să-şi

comunice mereu părerea, realizând la modul constant, analogii cu experienţele trecutului său,

expus din acel unghi aparte, din care priveşte adeseori meditativ, existenţa, respectiv lumea

sau relaţiile interumane, ori literatura în sine - atitudini care îl definesc sau dacă doriţi, îl

autodefinesc, ca personaj.

Judecând după evidenta alternanţă, mereu surprinzătoare a scriiturii lui Costel Baboş,

mărturisesc faptul că aştept cu interes şi apariţia volumului anunţat a fi în curs de apariţie,

convinsă fiind că autorul va surprinde din nou, cel puţin prin acurateţea stilistică, apoi prin

tipologiile caracteriale şi tematica, mereu diferită, frapantă, a textelor sale, urându-i, cu

bucurie, un: “bine te-ai reîntors!” printre noile apariţii editoriale, inspiraţie şi grabnică

“recidivă”, în proză!





Un anotimp al despărţirilor dar al regăsirii prin vers, în eternitate: Felicia-

Mariana Orban

22.03.2004



Ajungând să citim volumul de versuri “Anotimpul despărţirilor” al Feliciei-Mariana Orban,

ne simţim ceva mai îndreptăţiţi ca alte dăţi să afirmăm, că ţinem, cu adevărat, un suflet în

palme, sintagma îndepărtându-se parcă cel mai tare, de ceea ce se poate numi o “metaforă”,

autoarea cărţii, urmând de-acum să dăinuie o veşnicie dincolo, în lumea gândurilor, când doar

un sfert de veac ne-a fost alături, trăind şi iubind printre de noi.

Volumul apărut doar după ce tânăra lui autoare ne-a părăsit, la editura Printeuro, Ploieşti,

2003 îşi propune să prezinte întreaga creaţie în versuri a Feliciei, cu alte cuvinte, în

aproximativ 200 de pagini, regăsim 200 de titluri, respectiv poezii scurte şi haikuuri. Dată

fiind împrejurarea în care toate poeziile ei sunt expuse într-o carte, putem privi acest debut

editorial ca pe o culegere de texte a autoarei, sau după cum vom vedea, ca pe un jurnal în

versuri, unde vom găsi expuse, stări, sentimente, trăiri, relatate la modul fragmentar. Având

astfel acces la toate poeziile Feliciei-Maria Orban, vom afla sau vom cunoaşte o parte din

felul în care s-a transpus sufletul ei în timpul actului creaţiei, mai ales gândurile care o

animau, multe dintre poezii având un caracter confesionar, descriptiv al unor stări interioare,

imanente.

Vom întâlni citind printre rânduri, tendinţa de a se ascunde pe sine, ca autor, în spatele unui

decor al naturii, al anotimpurilor, adeseori expus, la modul rece. Aceste scene descriptive

aparţin unei încercări de a se defini simbolic, pe sine, apelând la mediul exterior, raportându-

se, tacit, la acest cadru sau decor. Aşadar, multe poezii sunt compuse prin tendinţa de a înşirui

elemente culese dintr-un decor familiar, apropiat eului poetic, transferând simbolic

sentimentele, expunându-se pe sine doar ca eu pasiv, observator, sustrăgându-se, parcă, cu

timiditate, descrierii propriilor trăiri printr-un joc al alăturărilor de sintagme, utilizând de cele

mai mute ori structuri simetrice ale discursului poetic, axate pe piloni, cum ar fi repetiţia sau

anafora, ca procedeu stilistic, amplificând caracterul persuasiv al ideii pe care autoarea îşi

fondează discursul poetic.

Felicia-Mariana Orban are o predilecţie şi o disponibilitate spirituală de a crea poeme scurte,

în care să-şi exprime năzuinţe sau fapte petrecute, expuse în lumina unui delicat romantism:

“Ţi-aş da / Un pumn de eternitate. / Cu ochii frunze de castan, / Cu zâmbete prinse la urechi, /

Cu degete de dor nestins / Şi păsări de argint / În părul nins” şi continuând în acelaşi registru,

(“Ai vrea”) sau: “Luntre pe un cer de ape / Unde zboruri se îmbină / Mă priveşti cu ochi de

noapte / Şi te oglindeşti în mine” (“Tu”)

Întâlnim desigur şi tendinţa de a se raporta pe sine, la nivel existenţial sau de a se defini

simbolic, tot într-o sumă de elemente cosmice, universale sau chiar din peisaje posibile,

culese din realitatea imediată, înconjurătoare, încercând o căutare simbolică sau încercând să

se pseudo-definească în poezii precum “Eu” sau “Sunt”.

Procedeul stilistic preferat de poetă este anafora, sau repetiţia unor cuvinte, ori sintagme, pe

întreg parcursul poeziilor, probabil, din nevoia de a amplifica trăirile expuse în vers, spre

exemplificare avem, “îţi simt umbra”, “îţi descifrez chipul”, “îţi aud vocea”, “îţi măsor pasul”,

(“Iluzii”), acesta nefiind un caz izolat, ci autoarea insistând pe parcursul a zeci de poeme,

asupra acestui tip de compoziţie în vers. Urmărind cadenţa acestor piloni ai construcţiei

discursului liric, descoperim gesturi, descrieri tangenţiale ale naturii sau a unui decor static

sau dinamic, apropiat ochiului privitor, îndemnuri, regăsiri de acelaşi tip, declaraţii, fragmente

descriptive ale prezentului. Caracterul confesiv al poeziilor lasă senzaţia cititorului, ca şi cum,

ar avea acces la ultimele gânduri şi năzuinţe mărturisite, ale Feliciei-Mariana Orban,

densitatea repetiţiilor, a anaforei, încearcă să demonstreze că există o obsesie a căutărilor de

sine.

Iată cum o regăsim printre esenţe pe poetă, dar şi dezvăluindu-ne, cu delicateţe propria iubire,

descrisă la modul candid, fragil: “Poţi să pleci, / n-am să-ţi port pică / Aici cerul e gri / Şi

aerul e greu / Pleoapele mele sunt vinete / Şi mi-e frig, / Dar n-am să te opresc” / Ar fi

nedrept” / Te rog numai / Să nu-mi iei / De pe marginea genelor / Amintirea rarefiată / A

chipului tău / Şi să nu mă răneşti / Când te vei ridica / Să zbori.” (“Gânduri de toamnă”.)

Există, la modul evident o predilecţie pentru poezia scurtă, de esenţă, descriptivă şi definindu-

se prin titlu, cu înclinaţii chiar, spre poezia de tip haiku: “Vântul răsună strident / Printre

crengile copacilor / Deodată bătrâni.” Sau, “Noaptea, / În parcul cu magnolii / Ploaia se

loveşte / De asfalt / Transformându-se / În roiuri de fluturi.” (“Noaptea fluturilor”) În acest tip

de poezii, cauzalitatea subiectului, de cele mai multe ori, se conturează evident în titlu, ca

imagine, ipostază, stare sufletească, cititorul nemaifiind tentat să caute sau să aştepte

răspunsuri finale.

Felicia face adeseori confesiuni, în versuri, volumul său, lesne poate fi identificat cu un jurnal

poetic al ipostazelor sufleteşti, prin care tânăra autoare avea să treacă în momentele inspiraţiei

în scris. Probabil că dacă ar fi avut ocazia să-şi grupeze poeziile în cicluri, după tematica lor,

le-ar fi expus în trei mari tipuri: 1. cele ale constatărilor, (de tip reflexiv, meditative şi în

genere, de esenţă), 2. cele în care ea se confesează, ca eu poetic, publicului larg şi 3. cele în

care iubeşte sau poezia de dragoste, cu tuşe delicate, romantice.

Spre exemplificare, iată câteva mostre de poezie scurtă, de esenţă, în câteva haikuuri izbutite:



“Destinul nostru

un paradox rătăcit

între milenii”

“Nopţi fără capăt

rătăcesc prin pădure

risipind lună.”



Poezia Feliciei-Mariana Orban se citeşte uşor, are limpezimea unor sintagme nesofisticate, a

unor imagini perfect posibile, în realitatea imediată.

Mai puţin convingătoare par acele poezii în care poeta se confesează, însă cele de dragoste,

îmbină sentimente suave, ajungând spre finalul volumului să se expună în poeme, ca prezenţă

vie, expresivă, parcă tulburând amintirea ei şi descriindu-se cu mai mult curaj şi acurateţe în

discursul sinelui poetic. Astfel, o regăsim pe poetă, ca fiind prezentă, ca sine poetic şi vie, în

“Mea culpa”, “Omul nimeni”, “Din interior”, “Poveste”, “Anotimp bolnav”, “Amintiri”,

“Portrete vagi.”

Iată cum sună ultima creaţie a poetei, parcă prevestind despărţirea de lumea aceasta: “Astăzi

nu sunt reală, / sunt doar un fel de alb / mărginit de puncte negre / şi inimile mele transparente

/ mai desenează umbre / doar pe

Desigur, ar fi avut încă multe să ne spună, să se ofere pe sine cititorilor, însă, Felicia-Mariana

Orban rămâne în imaginea noastră aşa cum a fost în viaţă, mai bine zis, aşa cum s-a descris pe

sine în versuri, cu gânduri poetice imortalizate pe hârtie, cu ea, care dăinuie astfel, etern, în

amintirea noastră, dăruindu-ne un crâmpei din universul ei candid:



“ În căutare de sublim

zburând către ultimul cer

printre ecouri de viitor,

mă nasc

din razele fierbinţi

ale Soarelui

Şi ard

Pentru tine.” (“Scânteie de viaţă”)





Îndemn la nesupunere

26.02.2004



Liviu Nanu, Îndemn la nesupunere, editura Tipoalex, Alexandria, 2002

***

Încă din primele pagini de lectură a volumului de versuri “Îndemn la nesupunere”, apărut la

editura Tipoalex, din Alexandria, 2002, putem sesiza că Liviu Nanu se prezintă cititorilor, cu

un debut matur al său, în poezie. Îmbinând câteva tendinţe simboliste, folosind suprapunerea

dintre cadrele sau decorurile feerice, suprarealiste şi cele ale unei realităţi concrete, imediate,

contemporane, insinuând un aşa-zis “tragic” al raportărilor dorinţă-vis-realitate şi apelând în

acest sens, la ironia ludică, prin discursul său poetic, autorul reuşeşte să abordeze teme şi

motive întâlnite frecvent în literatură, pe care le tratează însă, cu un umor, adeseori autocritic,

expunându-se pe sine în vers, ca o prezenţă, animată de sentimente cum ar fi, nemulţumirea,

neajunsul şi nesupunerea, dar inserând, din când în când sentimente pozitiviste, cum ar fi

“speranţa”, având, parcă, intenţia de a atenua din gustul, adeseori amar, al unui “eros”

răzbătând, de demult, dintr-un trecut îndepărtat, o ipostază în care, la capitolul “împlinire”,

acel trecut va fi notat întotdeauna, doar cu “suficient”, de către însuşi-autorul volumului.

Titlul cărţii, "Îndemn la nesupunere", pare a fi în mod fericit ales, sentimentul revoltei

interioare, conturându-se evident în creaţia lui Liviu Nanu, devenind chiar, o trăsătură comună

şi definitorie a abordării unor teme întâlnite frecvent în decursul vieţii şi desprinsă firesc, din

poemele sale. Autorul volumului în discuţie, priveşte lumea din prisma prezentului, postându-

se pe sine, ca prezenţă, undeva în planul real şi ancorându-şi uneori simţurile sau trăirile

interioare în planul imaginar, doar pentru a-şi completa, ironic, discursul, pentru a evidenţia

strategic, parodic chiar, viziunea realistă asupra propriei vieţi, exprimându-se într-un mod

inedit prin poezia sa, abordarea fiind valabilă şi desigur, credibilă.

Una dintre temele preferate, descriptive este falsul sau artificialul, aparenţa lucrurilor sau

superficialtatea sentimentelor declarate, toate acestea, realizate fiind, compuse, prin tendinţa

evidentă de a evada imagistic din clişeele rutinate ale unor simboluri clasice, trecute printr-un

filtru ironic, adeseori autoironic, al autorului.

În această suită a sentimentelor descompuse din cel al nesupunerii în faţa condiţiei proprii, eul

poetic se configurează prin constatări ale realităţii imediate, concrete, contemporane, descrieri

scenice ale cadrelor sau ale unor decoruri oximoronice, prin alăturări (în spaţii, timpuri, epoci,

curente diferite), în fapt, prezentări imagistice ale trecutului, consumat la modul efemer,

îndemnuri, suprapuneri strategice de planuri reale, concrete, peste cele imagistice, proiectarea

în trecut sau în viitor a năzuinţelor, în care, însuşi poetul, nu lasă impresia, că ar mai fi în stare

să creadă.

Întâlnind un cadru descriptiv, pictural, pentru început, întruchipând spre exemplu un decor

urban al anotimpurilor ploioase, de tranziţie, observăm cum din decoruri se desprinde şi se

animă un sentiment de regret, spre exemplu, desprins firesc din neîmplinirile trecutului. Liviu

Nanu evocă, în anotimpuri cum ar fi primăvara şi toamna, privite şi expuse liric într-o manieră

proprie (aceea de dincolo de aparenţa unei cromatici intense), unde cadrul, devine chiar temă

a creaţiei, sentimente sau gesturi, unde însuşi autorul se plasează de multe ori, ca participant

pasiv, ("Primăvara") cu o privire mereu întoarsă spre acel trecut, bântuit de readuceri aminte,

având trăiri cu un caracter vremelnic, efemer. Vocea autorului se simte aproape întotdeauna

din primele versuri, tonul fiind adresativ, în aceste cazuri, aproape de fiecare dată existând

acel "tu", desemnând o iubire (sau o iubită) din trecut, finalului fiindu-i rezervat sentimentul

efemerităţii, şi al regretabilei superficialităţi, în genere.

Urmărind compoziţional pilonii discursului poetic, descoperim că verbele utilizate, sunt

aproape de fiecare dată compuse la timpuri trecute, cum ar fi indicativ imperfect, evocând o

nostalgie a unui trecut mai mult sau mai puţin fericit.

Fiecare poem îşi propune să transmită o anume stare sufletească, poetul fiind mereu prezent în

discursul său, oferind un caracter autobiografic poeziei, consumându-şi, parcă, trecutul, odată

cu însuşi-poemul.

Discursul poetic al lui Liviu Nanu, nu se raportează doar la timpul trecut, ci autorului nu-i

lipseşte nici imaginaţia de tip vizionar, (poemele în care foloseşte verbele la timpul viitor)

vizează proiecţia sa imaginară împreună cu iubita, undeva în viitor posibil şi nu numai,

întoarcerea în trecut ("Perspective"), unde, printr-o rimă încrucişată întâlnim chiar şi un “joc”

al rimelor “casă/ca să”: "Vom dănţui respectuos prin casă / Cu tine îmbrăcată-n crinolină. /

Apoi vom scăpăra chibrite ca să / incendiem cisterna cu benzină" ; în această ipostază reuşind

să îmbine sau să suprapună planuri antitetice de trecut şi viitor, prin elemente de

vestimentaţie, respectiv, obiecte, neaparţinând aceloraşi timpuri.

Observăm, aşadar că Liviu Nanu excelează prin îmbinări de termeni antitetici, îşi creează

chiar un fel de a privi lumea, procedând la alăturarea acestor cadre şi decoruri antitetice. O

altă tendinţă ludică, sau ironică, în cele din urmă, ar fi incursiunea elementelor contemporane

într-un decor mistic, oniric, sau, după cum observam anterior, în cel al unui trecut îndepărtat.

Regăsim aceeaşi tendinţă de a aborda un subiect şi de a-l expune unui tip de compoziţie a

discursului imaginativ-vizionar şi în poezia "Înger profilactic", îngerul, ca motiv, în sine, fiind

abordat de repetate ori în volum, însă de fiecare dată, expus fiind, în ipostaze diferite. ("Cum

să tragi cu praştia în îngeri" şi "Înger obosit".): “Pe-asfalt vor desena copiii străzii / profilul

meu de pezevenghi simpatic / Şi-un fan-club vor înfiinţa nerozii / În cinstea mea de înger

profilactic.”

Vorbind despre tendinţa oximoronică de a alterna şi a combina elemente specifice unor

universuri sau timpuri diferite, observăm cum poetul demitizează adeseori sau actualizează

integrând în prezent fiinţa mistică şi anume, îngerul, prin substituirea calităţii lui de “păzitor”,

cu cea de “profilactic”.

Rămânând în sfera “demitizărilor”, sau a misticului trecut din planul imaginar, în cel real,

posibil, iată un alt exemplu, la fel de sugestiv: "Îmi iese din coastă / o Fata Morgana duhnind

de miraje". ("Ora de psihanaliză")

Tehnica monologului interior, imaginat şi intercalat între două ipostaze, se evidenţiază în

cazul personificării sufletului, unde dialogul devine în fapt, un monolog transpus al sinelui,

fără a fi lipsit de un fin ton ironic: "Uite, parcă îmi spunea... / uite în ce hal m-au adus iubirile,

/ despărţirile, iluziile... / toată viaţa ta / trăită ca pe o baricadă / părăsit / dintr-un oraş asediat /

de umbre." ("Sufletul din borcan")

Nostalgia mirajului copilăriei, a tinereţii fragede, se conturează foarte bine într-un poem scris

în vers alb, reflectată fiind prin însăşi ochii copilului naiv, ( "Cum să tragi cu praştia în

îngeri"), unde găsim, desigur, o "coborâre a îngerului" ca motiv bine cunoscut în literatură,

insolitul subiectului fiind ţintirea lui cu praştia, inducând o durere nemărturisită, însă trecând,

cu încăpăţânarea copilului peste ea, cu teama şi cruzimea, specifice copilăriei, deosebit de

bine redată, doar în câteva versuri: “Tot secretul este / Să nu-i priveşti în ochi. / Fiindcă

printre lacrimi / nu mai poţi ţinti / aşa de bine.”

Melancolia, căutarea naivităţii şi a necunoaşterii durerii din trecutul copilului care a fost,

apare din nou, ca o nostalgie, de data aceasta, în poezia: "Îmi lipseşte acea parte din mine".

Poetul pomeneşte aici de acea parte, care nu lipseşte nimănui, care însă, este claustrată undeva

în eul adultului, copilăria, ingenuitatea, şi nu în ultimul rând şi teama de a privi înapoi, din

teama "negăsirii" acelui trecut.

Alături de ploile gri şi decorul unei toamne cenuşii, jocul şi atmosfera ludică sunt nelipsite

poeziei lui Liviu Nanu. Iată o metaforă originală iubirii: "Ce e iubirea - o ladă cu mere, / din

care molfăim fericiţi doar cotoare - / un oftat de fagot, un suspin de plăcere /

O cădere din rai - niciodată-n picioare -"

Autorul priveşte de multe ori realitatea, dincolo de aparenţele unui simbolism comun. Astfel,

dinspre anotimpul renaşterii vegetaţiei, primăvara, poetul ne atrage atenţia asupra stării

antitetice, adică moartea, efemeritatea, evocând imagini ale florilor veştede de primăvară,

dezvăluind conflictual, antitetic, acestui anotimp al începuturilor, atributul de “îmbălsămat”,

contrar accepţiei simbolistice a renaşterii vegetaţiei. Alături, desigur, se plasează imagistic pe

sine, ca un orb, respirând acel aer şi realizând în acelaşi timp paralela cu momentele efemere

ale vieţii: "bâjbâim cu bastonul de fildeş spre geam / iar moartea ne rânjeşte de sus, de pe

ram..." ("Primăvara falsă”)

Femeia, ca prezenţă senzuală sau ispită e nelipsită din poezia lui Liviu Nanu. O abordare a

principiului feminităţii, împins până la cotele lui maxime apare ca motiv, în poezia "O nouă

Evă". Autorul transpunându-se într-un Adam nemulţumit, cere prin versul anaforic: "Ne-ar

trebui o Eva mai...", prezenţa unei prezenţe feminine mereu proaspătă, mereu, mai bună decât

femeia obişnuită, prinsă de grijile cotidiene, atribuind Evei, rând pe rând, calităţile de "mai

modernă, mai profundă, mai isteaţă, mai blajină". Tot o imagine a femeii de vis, apare ca

reflexie a ei într-o oglindă întoarsă a cărnii lui. O imagine a interiorităţii, cuprinsă foarte

frumos şi simplu în poezia "Primul vis".

Autorului nu-i este străină tehnica creării unor lumi imaginative inedite: "Viziune",

"Pseudoapocalipsa" , "Tranziţie", "Raport asupra unor activităţi ludice", iar în "Idila pe linia

85", autorul imaginează o idilă, îndrăgostindu-se la prima vedere şi renunţând apoi, tacit, la

vise. Peste imaginea idilică se aruncă umbrele clare ale prevestirii sfârşitului, sau ale trezirii la

realitate: "...pe urmă ai plecat. La semafoare / troleul se oprea puţin să nască / n-am coborât,

fac parte doar, / din tribul / amanţilor cu papion şi bască."

Şi tot în acelaşi registru al iubirii distante, contemplative, se înscrie şi imaginea iubitei,

înfăţişată într-un mod ingenuu, şi cercetată într-un superb joc ludic al privirilor bărbatului,

care observă la un moment dat, alegoric, undeva în pieptul iubitei, două cireşe coapte

adresându-i-se în maniera:

"Aşa că stai departe

sau aşează-te în profil,

poate văd altceva “

trebuie să văd altceva “



pentru că

mie de cireşe mi-e teamă

ca de ciuperci"

În acelaşi registru al ingenuităţii, al iubirii platonice, autorul o plasează pe iubită într-o

ipostază livrescă, (poezia "Semne").

Structura poeziei cu formă fixă, cu ritm şi rimă, obligă în genere la o încorsetare a ideii, sau a

discursului poetic, prin simetria pe care o impune, iar libertatea imaginativă este restricţionată,

lucru pe care nu în simţim în poezia lui Liviu Nanu, eul descriptiv are tendinta de a îngroşa

imaginile, de a mări forţa expresivă a lumilor create de autor.

Vorbind despre lumile imaginative create de Liviu Nanu prin poezia sa, putem spune că

poetul surprinde la un moment dat o ipostaza onirică, prelungită până la intersectare cu lumea

reală, aparent onirică (şi ea), dezvăluită în final, ca o revelaţie în revelaţie, lăsându-i cititorului

plăcerea unei interogaţii conclusive şi anume, cam pe unde se configurează în poem graniţa

dintre realitate si vis: "Pe urmă m-am trezit. Nici o scofală / vitrinele erau acolo, toate / doar

manechinele în pielea goală / jucau şotron şi rent, pe dezbrăcate".

Nu putem să nu amintim de poezia "Înger obosit", unde autorul se plasează într-o lume

mistică, transpunându-se într-un înger păzitor, salvator, îmbătrânit şi obosit de atâtea imagini

ale trecerii în nefiinţă, de către muritori. Regăsim în acest tip de poem, ca în multe altele ale

poetului, imagine, stare poetică, fior, discursul curgând excelent pe un fir roşu, o fabulă

evidentă a poeziei: “Apoi am intrat, deja telefonul de veghe sunase / o nouă comandă, locatara

de la 4 băuse cianură, / eleva părăsită de iubit, aproape se spânzurase / eram un înger obosit şi

bătrân, cu aripi de zgură.”

O altă transpunere interesantă a viziunii, mai bine zis a privirii (ca observator) asupra lumii,

(ca decor şi ca mod de viaţă) este redată prin imaginile percepute de ochiul unui şarpe. "Din

punctul de vedere al şarpelui". Insă, autorul nu se opreşte la doar o perspectiva de observator,

dintr-un unghi total diferit de cel al omului, "de aici de jos", ci deconspiră în final

transpunerea lui ca autor în acel şarpe, plasat într-un tablou, ca o imagine aproape invizibilă,

ireală, "o spirală de fum".

Ironia şi ludicul survine prin ridiculizarea iubirii, “Toamna unei iubiri” tehnica răsturnării

situaţiei este una preferată de către Liviu Nanu, aceeaşi poezie putând să conţină, plan

imaginar cu ipostaze de vis, candoare, plan real, chiar grotesc, nesupunerea fiind acel

sentiment de revoltă împotriva datelor concrete ale vieţii, din care îşi permite mici escapade

spre spaţiul imaginar.

Vom încheia trecerea prin “Îndemnul la nesupunere” expus cu generozitate în poeziile lui

Liviu Nanu, evocând finalul poemului care deschide volumul. Practic, toată poezia se

întruchipează într-o zbatere cotidiană a eului, o descriere a acestei pendulări între cele două

lumi, exterioară, respectiv, imanentă pe care fiecare dintre noi o realizăm, cu sau fără voie, în

viaţă. Cu prezenţa unui alter-ego călăuzit prin virtualitate, cochetând cu ficţionalităţile

literaturii, cu arta, cu tentaţia incursiunii în sfera livrescă şi în general, toate subterfugiile şi

evadările din viaţa de zi cu zi, în imaginar, dar şi întoarcerea evidentă la prezent şi realitate,

Liviu Nanu esenţializează astfel:



"Şi nici lacrimile nu sunt

chiar reale.

Sunt toate de la ceapa asta

de viaţă

pe care o decojesc

de un timp încoace

Zi după zi

şi

foaie după

foaie."





Cuvant de calatorie prin Geometrii singulare

23.01.2004



As fi pornit istorisirea calatoriei mele printre filele "suseniene", daca imi permiteti sa numesc

astfel

poeziile autoarei Luminita Suse, cu observatii referitoare la titlul volumului, Geometrii

singulare, ca si cum m-as preface ca nu-mi stiu destinatia sau as incerca sa caut sensul

apropiat sau simbolic al conceptiei poetice, excelent reprezentate prin titlu. Insa, voi spune

mai intai ceea ce am intalnit pe drum si bineinteles locurile pe unde am mai poposit, cu ochii,

cu degetele, oprind pagina sau notand, cu gandurile sau cu mine.

Calatorind, cum spuneam, din fila in poem, din poem in vers, din vers in vocabula, idee,

printre cele 5 capitole sau cicluri de poezii, am facut trei escale intre cuvinte si spatiile albe

dintre ele. Le-as nominaliza astfel:

1. Poezia de dragoste, unde autoarea ni-l prezinta pe iubit intr-o lumina individualista, chiar

austera, acestei “opriri” i-as mai spune: Barbatul privit ca geometrie interioara;

2. Lumile - prezentarea unei serii de lumi paralele, imaginand un existentialism vivace,

metamorfic, unde eul poetic nareaza descriptiv lumea, ca pe o revelatie onirica, creand o

intreaga filosofie a zborului propriu prin lumile posibile, trecute, prezente sau mai cu seama,

viitoare;

3. Geometria “ modalitatea de expunere grafica a poeziei (ca forma estetica), a intregului

volum, respectiv ideologia unei geometrii imanente a sinelui.

Imi voi incepe periplul, povestind in ordine inversa descrierii de mai sus.



3. Geometria. Estetica aranjarii versului.

Sa ne amintim ca geometria, ca stiinta, studiaza formele si proprietatile figurilor spatiale. In

prezentarea grafica a volumului Geometrii singulare, lesne se observa obsesia creativa sau o

anume preferinta a poetei de a-si exprima gandurile cuprinse in invelisul estetic al poeziei cu

forma fixa, adeseori simetrica, purtand insemnul ordinii, al echilibrului. Pastrand acelasi

registru, cel al formei, observam, de asemenea, grija autoarei de a se delimita de limbajul

comun, banal, de sintagmele perimate, utilizand ca mijloace de expresie, neologismele,

imaginile complexe derivate adeseori din metafore, ce nu altereaza sensul ideii, jocurile de

cuvinte (Specie de tei ubesc) sau modificarea in context a expresiilor uzuale, “rastoarna

comete din conuri de umbra”, “umbra-mi hraneste guri de pamant”, (Initierea licornei).

Asa cum spuneam, lecturand creatia in versuri a Luminitei Suse, remarcam o tehnica bine

insusita a scriiturii, maturitatea poetica, autoarea abordand cu indrazneala si pricepere

multiple procedee ale prozodiei, formandu-si in timp un stil personal de a scrie poezie.

Incepand de la structura versurilor, simetria rimelor, continutul ideatic al poeziilor cu forma

fixa (sonetele cu cele 14 versuri, majoritatea fiind dispuse in strofe a cate 4, 4, 3, 3 versuri sau

octavele), pana la utilizarea rimelor incrucisate, imbratisate, combinatii de rime in aceeasi

poezie, rime de tip feminin “ bisilabice, sau oxitone - de tip masculin, monosilabice. Poeta,

desi promotoare a neologismului ca tendinta de a depasi stilurile “non-curentului”

contemporan, pastreaza canoanele speciilor lirice, conturandu-si gandurile in diferite forme

ale poeziei clasice, rareori apeland la versul alb, liber specific modernitatii.

Un exemplu extraordinar de poezie cu rima interioara, in care geometria constructiei apare

intr-o dispunere simetrica a versurilor, este poezia Despre iubire numai de bine, scrisa desigur

cu un avant ludic si ironic pe alocuri si prezentata grafic intr-o forma deosebita, avand

aspectul, nu intamplator, al unui fluture sau a unei pasari lansate intr-un zbor vertical.

Fabula, povestea, intamplarea, discursul poetic se prefigureaza ca suspendate undeva intr-un

viitor presupus, finalul poeziilor nefiind aproape niciodata unul inchis, dimpotriva, jocul

poetic pe care ni-l ofera lectura fiind cel al intuitiei, poeta propunandu-ne discret un final

participativ, presupus, interogativ. Finalului ii este rezervata o portita deschisa spre

interpretare, meditatie, un drum care desi pare cel deschis duce doar in sensul pe care

initiatoarea lui l-a prefigurat in discursul poetic.

Acesta este si farmecul poeziei, finalul care aproape niciodata nu rupe violent sau transant

drumul pe care autoarea ni-l propune din primele versuri, optimismul si speranta, cele care

confera forta si puterea redresarii sinelui, incompatibilitatea spirituala si sufleteasca a celor

doi iubiti, fiind prezentata episodic, in fragmente.



Geometria sinelui.

Oprindu-ma din nou la constructia poeziei, de data aceasta patrunzand la nivel ideatic,

descopar in conceptia poemelor un sine activ si static totodata, in raport cu lumile pe care le

prezinta sau in care traieste, contempland. De aici apare uneori si senzatia de raceala,

austeritate, distantare. Insa detasarea autoarei este doar mimata, absenta doar la suprafata. Eul

poetic pare adeseori un observator imobil, narand despre trecut, prezent sau viitor, in timp ce

priveste exteriorul dintr-o anume perspectiva statica. Astfel, gestica poetei fiind mereu cea a

mirarii, a admiratiei, contemplarii, a uimirii, a constatarii, a risipei s.a., exprimate in discursuri

poetice de tip monolog, emitand intrebari retorice sau formuland judecati de valoare,

constatari, concluzii, etc. Rareori autoarea se implica, devenind ea insasi un protagonist activ,

folosindu-se implicit, ca imagine, de miscarea propriu-zisa, de actul gestic. Poem circular este

una din poeziile care se distinge, din acest punct de vedere prin motricitate.

In aceasta ipostaza obisnuita a eului (static ca prezenta) poeta ne expune un trafic

perpendicular al trairilor conturband pana la tulburare propriu-i interior, acest flux de trairi si

sentimente trecand printr-o axa a geometriei eului.

Articolul demonstrativ (folosit adeseori) sau adverbele de loc si de timp plaseaza fabula

poeziei cu ajutorul imaginilor compuse, intr-o arie spatiala stricta.

Ii ofera lectorului inca din primul vers un punct clar de reper, da un contur povestii, arata cu

degetul spre subiect, dezvaluindu-i ulterior forma si proprietatile. Astfel, subiectul primeste

un amplasament strict in spatiu, un contur, obiectualizandu-se ca un corp geometric, cu

traficul de trairi migrand vertical printr-un etern Axis Mundi.

In poezia Luminitei Suse nimic nu pare la voia intamplarii, predestinarea, legile fizice ale

universului, vor conduce destinul fiecaruia dintre noi pe caile dinainte stabilite, convietuind ca

entitati singulare, intr-un paralelism multiplu, interactionand cu totii in acelasi macro-sistem

universal.

Concluziile, culminatia se prefigureaza aproape de fiecare data in penultimul fragment al

poemei sau al strofei ultime, deschizand finalului o portita spre actul meditativ.

- Eu as completa ca versurile Orianei sunt aliniate in coloane ca niste soldati pe campul de

lupta. Şi mai zic eu ca ideea se supune dispunerii cuvintelor in vers, intr-o ordine precisa, asa

ca la armata. Eu cred ca Orianei ii place matematica...



2. Lumile.

Luminita Suse povesteste siderata si aproape absenta din cadrul in care plaseaza actiunea,

lumile pe care le intalneste, evolutia lor independenta de spatiul real, imprumutand de acolo

doar o recuzita de elemente (cu valente simbolice), creandu-le imaginativ un sens ontologic.

Esenta acestor lumi interioare, pe care le relateaza privind in geometria-i imuabila proprie,

este redata cu precizie si convingere de sine, imprumutand mereu o recuzita bine cunoscuta

din spatiul real, contemporan poetei. Asadar ni se prezinta in aceste lumi viziunea unei

evolutii ontologice de tip migrationist, si metamorfic a fiintelor sau chiar personificari ale

unor obiecte cu valente simbolice, si multiple existente paralele in timpuri si spatii diferite,

dar paralele (Astept sa ninga, Speculum mundi, Panpsihism, etc.)

Descoperim printre poemele Luminitei Suse o adevarata filosofie a zborului, ipostaziat intr-un

mod individual si autentic. Divinitatea denumita Geometrul sortii are un rol decisiv in

evolutia acestor lumi trecute si viitoare, el "sapa prelung rascolind/ zboruri in viitorul de

cremene...", cioplind "din stanca mintii", (Obsesia zborului). In aceste lumi timpul pare si el

un migrator, totul se misca se modifica, doar imaginea celor doi protagonisti apare ca

neschimbata in decor, trairile intense petrecandu-se la nivelul axelor interioare ale

personajelor amintite.

Ramanand in aceeasi zona, cea a inaltarii, avem ocazia sa intalnim deosebite imagini spatiale,

prezentate cu delicatete: asincronia separarii, a distantarii, prin zborul dublu al celor doi (Unul

din doi). Geometrul sortii intervine probabil si aici, opunand cele doua zboruri intr-o

ascensiune respectiv o coborare, unul asfintind "in bratele acelui temut/ neclipit de felina

pandind" si "miscarea intr-un iris de lut", o balanta inclinata sus sau jos, niciodata la mijloc,

un zbor simetric, dar asincronic, cum spuneam, al iubirii, lasand la latitudinea cititorului sa

decida care dintre cei doi este cel care urca, respectiv cel care coboara.

Zborul protector apare ca infatisand autoarea, din nou, intr-o postura gingasa, insa puternica si

protectoare in acelasi timp, o femeie care tine sub una dintre aripi pe fiul ei, iar sub cealalta

tinandu-si barbatul, ocrotindu-i totodata cu devotiune si iubire (Zborul vulnerabil). Aceste

multiple momente ale zborului ne dezvaluie si o prezenta ingenua a eului feminin al poetei.

Apare la un moment dat un anume tip de zbor inzestrat cu toate insusirile feminitatii

(sensibilitate, gingasie, candoare, naivitate, etc.) si este firesc sa apara astfel, deoarece gestul

inaltarii este o consecinta a actului interior al iubirii. Pentru ca, vorbind despre poezia

Luminitei Suse, putem spune ca aici, iubirea in sine se consuma ca un act interior, imuabil.

Alte imagini miraculoase pe care le-am intalnit in drumul meu si pe care doresc sa le

mentionez, ar fi, o evadare din muzeu a unei pasari de piatra, Sonetul primului zbor, imaginea

deosebita a zborului din fantana Ruperea de apa, delicatetea, gingasia deosebita, spiritul ludic

si candoarea infatisandu-ni-se din plin in De-a licorna oarba unde isi cheama iubitul ca pe

mult-asteptatul complice la binecunoscutul joc al copiilor, cu o inocenta fermecatoare.



1. Poezia de dragoste. Geometria interioritatii barbatului.

Iubitul apare ipostaziat binar:

1. ca o entitate de o esenta total diferita de cea a femeii, privit ca fiind "un rau" evident, dar

necesar, individualist si rece, adeseori. Acestea sunt poeziile care exacerbeaza trasaturile din

profilul cinic al barbatului, el fiind imaginea care domina - in acest context - in poezie.

2. ca o prezenta partasa, dar neclintita in fata evidetei iubiri a femeii, consumate ca act

interior, insa etalate uneori prin gesturile firesti ale unei feminitati vulnerabile. De data

aceasta ea, femeia, apare prezentata din perspectiva protagonistului implicat, aici, profilul ei,

conturandu-se.

Barbatul poarta si el in sine o geometrie a eului, si cu toate ca cei doi sunt fiinte

complementare, contururile lor ii indeparteaza, exista mereu un spatiu separat, care ii

particularizeaza pe fiecare dintre ei, nelasand loc acelei contopiri spatiale, altfel spus,

nelasand loc si timp, implinirii.

- Eu as intreba-o pe Oriana daca ma lasa sa le spun poeziilor ei monade? Pentru ca mie asa

imi par aceste geometrii singulare. Ca niste entitati singulare, unice, in care universul isi

reflecta total existenta si care, desi solitare, interactioneaza intre ele ca si rotitele unui

ceasornic, sau ca un sistem, voiam sa spun.

Antitetica acestei ipostaze ludice, gingase a femeii, despre care aminteam inainte, apare pe

alocuri ironia, ca mijloc de expresie. Rece si taioasa, cinic reprezentata in cateva ipostaze

ironia apare prezenta ca si concluzie sugestiva in finalul catorva poezii. As remarca aici

maturitatea poetei, subtilitatea sugestiei si precizia exprimarii ideii in vers. Este vorba despre

ciclul de poezii Adevarul eliptic. Unul dintre poemele care exceleaza in registrul ironic este

Drumul gratificat cu o neintoarcere unde, daca ar fi sa citez cateva versuri sugestive, as pune

toata poezia in ghilimele.

Geometria sinelui barbatului este si ea duala, pe de o parte apare barbatul in fata caruia poeta

isi exhiba duios feminitatea, iar pe de alta parte, barbatul ca imagine puternica a durerii

malignei neimpliniri, contrastand fatal si opunandu-i-se definitiv, in opinia poetei. Intalnim

imagini interesante ale barbatului-ulcior, barbatul nesatul, care poarta mereu “apa la fantana”,

neciobindu-se, barbatul-masina, care conduce, in pieptul lui locuind un volan, barbatul

orgolios si neinduplecat, inima lui nefiind altceva decat "o amuleta frigida de sticla" (Intre

bratele acestui barbat), barbatul pofticios care musca chiar si dintr-un mar de ceara, barbatul

pelerin iezuit intors, batand in fereastra simbolic cu pipa pacii, afumand sute de femei,

barbatul-vanator si arsenalul sau, barbatul-vultur, s.a. Alteori cinismul, realitatea expusa intr-

un mod transant, ironia sau autoironia, nu scapa ochiului critic al poetei insinuand cu

subtilitate: "Era aprilie cu embrioni de magnolie, fireste / si nasteri premature de vise carunte"

(Dimineata de aprilie). Sau o alta afirmatie sugestiva, o constatare a unei stari de fapte: "Nu

este suficient sa fii doar putin smintit / Sa darami sanctuarul unui vis megalitic” (Fractura din

aripa stanga).

- Eu vreau sa spun ca nu o vazusem pe Oriana, dar cand i-am citit poeziile mi-am imaginat-o

cumva, intr-un fel, anume. Asa ca, intr-o seara de-a mea nelinistita, mi-am luat inima in dinti

si i-am scris pur si simplu o notita sub una dintre poezii. O redau:

"Te rog sa nu te superi pe mine, dar eu te vad ca pe o femeie albastra, crescuta din mare, din

ocean, dar nu de un albastru comun ci unul impregnat cu fel de fel de nuante de corali, aici

esti mai mult caramizie, dar eu te vad mai mult albastra-marina. Şi cred ca ai brate lungi si

subtiri care se intind prin universuri si curata stelele de praf." Chiar asa o si vedeam, albastra,

inalta, intinzandu-se undeva peste ocean, protectoare. A doua zi, Oriana a scris un autoportret

frumos din care s-au conturat mai tarziu doua poezii, Albastreaua salbatica si Romeo nu mai

exista. Voi cita si eu, cateva pasaje: "Romeo mi-a scris ceva mai violet decat trist/ ca sunt o

femeie albastra / iesita din comun/ asa cum apa iese din matca/ si inunda sesul cu ambitii

marine/ [“] cu putina imaginatie/ chiar si constelatia Orion, in apus/ are formele

femeii_fluture_cu_albastrea_pe_coapsa/ denumita stiintific centaurea cyanus/ [...] asadar, in

tot timpul acesta de interimat/ al cavalerul mioritic virtual/ mai putin ca perfect si mai mult ca

trecut,/ Eva se iubea incestuos/ cu o coasta cartilaginoasa/ din care ea insasi fusese plamadita/

Afrodita se nastea foarte ingenios/ din placente marine,/ neasemuita/ Julieta, asculta manele

extrem de trista/ executand sepuku pe coji de mar/ mai verzi decat decente.” Asta, asa, pentru

ca veni vorba de barbatul ca geometrie singulara.

Dualitatea interioritatii individuale este de necontestat in conceptia poetei, binaritatea,

perechea, coastele complementare apar mereu ca motiv, insa singularitatea, solitudinea

primeaza prin separarea geometrica a spatiilor interioare. Vorbind despre singularitate, poezia

"Acolo, pe culme" este un indemn pozitiv spre ridicare din negura singuratatii, care poate fi

pana la urma, nu un blestem ci o virtute.

- Aici, daca imi dati voie, am sa va marturisesc ceva. A fost odata ca in povesti (numai ca

aceasta nu este poveste) un moment foarte dificil mie, care imi dadea tarcoale, ma bantuia,

moment in care constatarea singuratatii imi parea cumplita. Atunci Oriana m-a luat de mana si

mi-a aratat cum Acolo, pe culme este loc numai de sigularitati. Poate n-o sa ma credeti, dar

Oriana si-a intins astfel bratele-i lungi pana peste ocean si m-a ridicat de jos, scuturandu-ma

de praful acela usturator. Am citit adeseori acel indemn. N-aveam eu de unde sa stiu ca de

atunci incoace geometrul sortii mele, avea sa ma ciopleasca in decurs de doar un an, de o mie

de ori mai mult. Dar stiu ca astfel, Oriana mi-a fost mereu alaturi. Marturisesc ca nimeni nu

mi-a facut un asemenea dar, pe care il citesc atunci cand ma doare, care ma ia de mana si ma

ridica, pe care vi-l daruiesc din partea ei ca pe un nepretuit balsam. Acolo, pe culme.

Inchei aici povestea calatoriei mele prin spatiul denumit Geometrii singulare, in speranta ca si

domniile voastre, cei care ati trecut pe aici, v-ati regasit in drumul spre sinele imanent, pe care

Luminita Suse ni-l ofera in poeme. Daca as incerca sa rezum in cateva cuvinte versurile-cheie

ale volumului, as spune: totul incepe si se sfarseste cu iubirea, astfel, Luminita Suse ii

propune iubitului, complementar si totusi, atat de diferit ei ca interioritate, "un adio extatic",

pentru ca in cele din urma, cu totii suntem entitati separate, geometrii imuabile singulare, iar

implinirea iubirii nu pare a fi intotdeauna posibila. Cu toate acestea, prin natura noastra, iubim

fiinta complementara, alergam mereu ca jumatati androgine in cautarea implinirii a carei

portita nu ni se inchide niciodata. Suntem “ Noi, printre oameni.../ne salutam inclinandu-ne

tamplele la fel” (Rezervatii pentru noi) , “dar avem vocatia risipei albastre".

Iar in loc de final, voi lasa versurile sa vorbeasca: "Gestul meu singular a ramas suspendat/

intre tamplele celui mai iubit barbat" (Gest singular) pentru ca "e loc numai pentru

singularitati/ acolo pe culme" (Acolo, pe culme).



Cu bucurie si cu multumiri pentru intelegere, a dumneavoastra, calatoare,



Adina Ungur



Nota:

Dupa cateva investigatii, am aflat ca vocea aceea care intervenea, folosind liniuta de dialog, in

jurnalul meu de calatorie, apartine totusi cuiva. N-am reusit sa o sterg dar nici ghilimele nu m-

a lasat sa-i pun.

Totusi, am dedus din context ca vocea care vorbeste despre poezia Orianei apartine lui Romeo

Rostas. Dar cine sa fie Oriana, n-am reusit sa aflu!

Daca sunteti curiosi cine sunt cele doua personaje, poate ar fi mai bine sa o intrebati chiar pe

autoarea volumului Geometrii singulare, Luminita Suse.

Aceeasi,

A.U.





Poezii

23.01.2004

APROAPE NIMIC





tu nu stii ca te-am dus

peste scoici de metal suierand

iar frigul

mereu-invocat zeu

te striga, ti-as fi soptit

aproape nimic, ai fi zis

am fi cu totii de acord ca m-ai stins

ei, chiar atunci, din întâmplare

am gasit acea masina uriasa de taiat cuvinte

si uite cum exersez

pâna când voi atinge

un tel al manipularii

de-acolo e de-acum

imposibil prin cuvinte sa ma simti

decât ca voi trece uneori

cu vântul

prietenul meu ce n-adie.



***





IMPRICINATA, LINIA SPIRITULUI





se intampla uneori sa-ti deschizi palma

sa cada pe alb tacerea

atunci iata

din nimic

cresc dealuri si munti

pe care vor trepada furnici-retine

vor trage clopotari de "linia vietii"

de pe coama tesita a muntelui "Z"

pana spre ingustul zid cu eclipsa-punct-"i"

unele se vor catara pe "linia mintii"

altele vor cara in spate dealuri

vor sapa in munti

dornice sa schimbe relieful

eu nu misc, le las in voia lor

si daca imi amortesc mainile

nu le impreunez

pentru ca

uneori

in palma cealalta

mi se joaca pestii prin mare

sa ma-ndur? nu!

sa ma-ndur

sa scufund sub ape

mici trepaduse furnici-oculare?

mainile mi-au intepenit,

o-ntreb

imi va raspunde ea,

impricinata,

muta

desigur,

prezenta si

incolora

linia spiritului



***



CALE



la fiece pas

voi lasa

cate-un gand pe-o piatra

harta astrala desenand

dincolo de universul vecin

cale

ma presar



***



INTRE CURENTE





uite ce vad

fiecare mester cere albastru

îsi construieste aripi

si coboara îngeri

be blue, be blue

eu prefer verdele

am radacini desuet de adânci

iubesc zborul

am rau de înaltime

apa,

bolind pe mare,

salut semeni

curgand în angoasa multimii

cu aure-dreptunghi

si talpi-ciment

da, am radacini desuet de adânci

iertata sa-mi fie îndrazneala

de-a încheia retoric

ce curent urmeaza?