Docstoc

Mana si articulatia pumnului posttraumatic-masajkinetoterapie.ro

Document Sample
Mana si articulatia pumnului posttraumatic-masajkinetoterapie.ro Powered By Docstoc
					     Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

MÂNA ŞI ARTICULAŢIA
       PUMNULUI POSTTRAUMATIC
                     PLANUL LUCRĂRII

PARTEA I.

       I.Generalităţi – definiţie, clasificare, date epidemiologice
       II.Etiopatogenie – cauze, mecanisme, anatomie patologică
       III.Criterii de susţinere a diagnosticului:
           a). examenul clinic – semne subiective şi obiective
           b). Investigaţii paraclinice – ex. radiologic probe de laborator
       IV. Evoluţie şi prognostic
       V. Tratament:
            1. tratament profilactic
            2. tratament igieno-dietetic
            3. tratament medicamentos
            4. tratament ortopedico-chirurgical

PARTEA a II-a: tratamentul BFT.

                     1. principiile şi obiective tratamentului BFT
                     2. tratamentul prin hidro-termoterapie
                     3. tratamentul prin electroterapie
                     4. tratamentul prin masaj:
                                 Efectele fiziologice ale masajului
                                 Descrierea anatomică a regiunii
                                 Tehnica masajului
                                 Mobilizarea articulaţiilor (kinetoterapie)
                                 Gimnastică medicală

                     5. terapia ocupaţională
                     6. tratamentul balneologic (ape minerale, nămoluri)

       BIBLIOGRAFIE


     METODE DE RECUPERAREA MEDICALĂ
       B.F.T. ÎN MÂNA ŞI ARTICULAŢIA
         PUMNULUI POSTTRAUMATIC
               (fracturii, luxaţii, entorse)


PARTEA I.

I.GENERALITĂŢII – definiţie, clasificare, date epidemiologice.


                                             1
     Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic


   Mâna omului a constituit obiectivul a numeroase studii de paleontologie,
antropologie şi embriologie. Aceste lucrări subliniază în general un paradox: dacă din
punct de vedere morfologic mâna păstrează vestigii anatomice ances-trale ( fiind derivată
fără transformări prea mari dintr-un timp primitiv în filoge-nia speciilor ) în schimb din
punct de vedere funcţional mâna este apogeul pro-ceselor de evoluţie orientată către
prehensiune delicată şi de forţă cât şi către o percepţie senzorială fină.
   Importanţa senzorială şi motorie, a mâinilor pentru viaţa socială şi profesională a
omului este considerabilă.
   Tandemul „creer-mână” organ de execuţie, permite actul complex al prehensi-unii şi în
plus, ca organ de informare, degetele sunt un adevărat receptor senzori-al care permit
omului să palpeze organele din jur şi să interpreteze informaţiile vizuale.
   Progresele mecanizării şi automatizării au dus la reducerea meseriilor manua-le şi
artizanale fără a scădea importanţa funcţională considerabilă a mâinilor.
   Mâna reprezintă cel mai complicat segment de membru din organism. Atât sructutra,
cât şi funcţia sa sunt adaptate complexităţii activităţii umane. Suprafaţa, proporţional
enormă din cortexul cerebral care controlează această activitate, este o dovadă a
complexităţii acestui adevărat „‟organ‟‟.
   Mâna nu este doar organul prehensiunii ( pentru prizele globale sau pentru cele de
mare fineţe ) şi ale celei mai importante sensibilităţi discriminative, ci este, în acelaşi
timp, organul sensibilităţi umane, a expresivităţii a profesionali-tăţii celei mai elaborate.




   În fond tot restul membrului superior, umăr, braţ, antebraţ, pumn nu au decât rolul
de a pune mâna în poziţia cea mai favorabilă pentru o acţiune determinantă.
   Tipurile lezionale ale microtraumatismelor mâinii sunt cele obişnuite: plăgi, contuzii,
luxaţii, entorse şi fracturi care pot interesa toate structurile anatomice: pielea,
ligamentele, muşchii, tendoanele, articulaţiile, oasele, vasele şi nervii.
   Mâna mai prezintă o serie de sindroame, boli disfuncţionale, în a căror etio-patogenie,
microtraumatismul joacă un rol determinant.
   Traumatismul pumnului şi a mâinii propriu-zise este un ansamblu al tulburărilor de
ordin local şi general produse prin acţiunea unui agent voluntar a cărui forţă depăşeşte
rezistenţa ţesuturilor asupra cărora acţionează, producând printre altele: entorse, fracturi,
luxaţii.

   Fractura – prin fractură se înţelege o întrerupere totală sau parţială a continuităţii unui
os, apărută în urma uni traumatism.
   Fractura nu este numai un simplu accident traumatic cu repercursiune locală, ci un
proces patologic complex, care angajează intreg organismul. Fractura este de şi o boală
generală (dereglări posttraumatice generale), declanşată mai ales prin intermediul
sistemului nervos.
   În mod clasic fracturile se împart în:
   Fracturi închise (segmentele sunt acoperite integral de piele)




                                              2
     Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

   Fracturi deschise (tegumentul şi straturile de sub el au fost lezate fie de agentul
vulnerant,fie de fragmentele osoase – dinăuntru in afară – şi osul ajunge în contact cu
exteriorul).
   Fracturile directe sunt cele produse când agentul traumatic fracturează osul chiar la
nivelul de aplicare a şocului violent. Sunt mai frecvent întâlnite la oasele neacoperite de
muşchi: claviculă, tibie.
   Fracturile indirecte sunt cele în care traiectul de fractură se află la distanţă faţă de
punctul de aplicare a traumatismului şi se produc prin: flexie, răsuciri, tracţiuni, presiuni
etc.

  Entorsa - forma minora a traumatismelor articulare, în care nu se pierde contactul
permanent între suprafetele articulare si consta din întinderea sau ruptura unuia sau mai
multor ligamente ale unei articulatii.




   În funcţie de violenţa mişcării, entorsele pot fi:
   Uşoare – de gradul I = o întindere bruscă a ţesuturilor;
   Grave – de gradul II şi III = rupturi ale unora sau mai multor structuri conjunctive şi
ligamentare periarticulare.

    Luxatia - este leziunea care consta din pierderea contactului normal dintre suprafeţele
articulare ale oaselor care formează o articulaţie (deplasarea capetelor osoase ale unei
articulaţii).
   După modul de producere luxaţiile pot fi:
   Complete – când cele două suprafeţe articulare nu mai au nici un contact între ele.
   Incomplete – când mai există un oarecare contact.


II. ETIOPATOLOGIE – cauze, mecanisme, anatomie patologică

  În etiologia traumatismelor se întâlnesc factori mecanici, fizici, chimici şi biologici.
          Factorii mecanici produc traumatisme prin obiective tăioase sau ascuţite, prin
             căderi sau loviri;
          Factorii fizici produc leziuni traumatice diverse: arsuri, degerături, iradieri,
             electrocutări;
          Factorii chimici produc traumatisme numite coroziuni;
          Factorii biologici produc leziuni traumatice prin: înţepături, muşcături,
             sfâşieri, etc.

Anatomie patologică.

  Fractura. În fracturi bolnavul acuză dureri vii într-un punct fix, impotenţă funcţională,
prezintă deformarea şi scurtarea segmentului respectiv, echimoze locale, imobilitate



                                             3
     Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

anormală a unui segment iar la palpări şi imobilizări se percep erepitaţi osoase şi
întreruperea reliefului osos.
   Entorsa. La entorsele pumnului - mişcările sunt forţate de hiperextensie, mâna fiind
mişcată în abducţie poate avea loc o diastază articulaţiei radio-cubitale, singulară sau
asociată altor leziuni osteo-articulare.




   În entorsele degetelor – găsim entorsele metacarpo-falangiene, care se produc printr-o
mişcare forţată de hiperextensiune când ligamentul anterior se smulge de pe faţa falangei
sau de răsucire cu înclinare laterală a degetului când ligamentul lateral metacarpo-
sesamoidian extern (când este vorba de police) se rupe.
   Entorsele metacarpofalangiene nu sunt mai puţin frecvente decât cele meta-
carposesamoidiene. Prin acelaşi mecanism de extensie sau torsiune şi înclinare laterală
ligamentele laterale se pot rupe asociindu-se uneori cu mici smulgeri osoase.
   Adesea entorsa este conseţinţa unei luxaţii reduse spontan îndată după traumatism.

   Luxaţiile. Luxaţiile întâlnite mai rar, dislocarea captelor osoase fie intracapsular, când
capsula fibroasă nu se rupe, şi este doar întinsă şi desprinsă împreună cu periosul.
   Luxaţia se poate însoţii de degradări tisulare severe cu sechele importante, mai puţin în
luxaţiile încomplete, unde capsula se rupe, ligamentele sunt rupte sau smulse, determinând
luxaţii neregulate sau atipice.
   Muşchii sunt întinşi dilaceraţi uneori cu tendon smuls, cartilajul şi osul subcondral
suferă adesea fisurări, fracturi, striviri parcelare.
   Toate aceste degradări determină: hematoame periarticulare ce se pot organiza şi
calcifica, hemartroze care alături de cicatrizarea fibroasă a capsulei şi de retractura
ligamentelor fibrozate vor limita mult mobilitatea articulară, scleroze şi atrofii musculare
sau chiar rupturi de nerv; toate acestea ridică probleme de recuperare deosebită.
   Luxaţia recidivantă trebuie considerată o sechelă a unei luxaţii mai vechi apărând mai
ales la articulaţii laxe (umăr, femuro-patelară), din cauza unei distensi sau rupturi vechi a
aparatului capsulo-ligamentar sau a unei fracturi parcelare ale rebordurilor sau marginilor
articulare.
   Cele mai frecvente luxaţii sunt: luxaţiile umărului, cotului, degetului mare, ale
articulaţiilor mai mobili şi mai active.

   a) Fracturile metacarpienelor diafizare sau de col.
   Sunt imobilizări cu atele pe faţa dorsală pe o durată de trei săptămâni, timp în care se
mişcă mereu degetele. Imediat după suspendarea imobilizării se începe mobilizările active.
Fracturile colului şi capului de stal metacarpian pot da uneori (dacă apar deplasări), redori
în articulaţiile metacarpofalangelor.



  b) Fracturile falangelor



                                              4
      Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

   Cele mai obişnuite sunt ale falangei proximale deviată dorsal, iar al falangei mijlocii
poate devia dorsal sau volar în funcţie de sediul fracturii în raport cu inserţia flexorului
superficial al degetelor. Poziţia de imobilizare este cu pumnul în dorsiflexie, iar durata de
imobilizare este de 2-3 săptămâni (cu începerea imediată a mobilizării). Luxaţiile
articulaţiilor mâinii se imobilizează deasemenea 3 săptămâni. Orice amânare a începerii
recuperării va determina pierderi inevitabile de mobilitate şi va necesita o asistenţă
recuperatorie complexă ca şi în cazul fracturilor complicate. Aceste complicaţii pot fi
considerate de fapt sechele şi sunt:
          Consolidarea cu angulaţii va determina redorea marcată articulară, ce va fi
              recuperată prin tratament intensiv, dar niciodată nu se va obţine o recuperare
              completă;
          Aderenţa tendonului extensorului la calus- când aderenţa nu este prea severă
              tratamentul conservator rezolvă funcţional redorea instalată. Dacă aderenţa
              este importantă trebuie intervenit chirurgical pentru eliberarea tendonului;
          Algoneurodistrofia mai ales în fracturile de metacarp şi mai rar în cele de
              falangă.
          Consolidarea întârziată în acest caz mobilizarea se prelungeşte la 6 săptămâni,
              ceea ce va determina o mână rigidă.
   În general poziţionarea greşită a fracturii, prelungirea duratei imobilizării, lipsa de
mişcare (a articulaţiei libere) în timpul imobilizării şi imobilizarea mai multor degete, sunt
cele mai multe cazuri care duc în final la mâna rigidă.

c) Fracturile care interesează articulaţiile interfalangiene.
   Interesarea capetelor articulare ale interfalangienelor cu lezarea consecutivă a capsulei
articulare duce în marea parte a cazurilor la redorea articulară ce nu va putea fi redusă
complet. Ca sechelă a acestor fracturi apare artrita traumatică. Redoarea articula-ră
consecutivă artritei traumatice se reduce prin exerciţii active şi infiltrări intraarticulare cu
corticoid de 2 ori pe săptămână.

d) Fractura- luxaţie a policelui.
  Este o fractură a metacarpului distal cu dislocare carpometacarpiană. După reducere se
imobilizează policele în uşoară abducţie, apoi este flectat uşor.




e) Fractura scafoidului.
   Reprezintă cea mai frecventă fractură a oaselor corpului. Ea poate interesa mobilitatea
pumnului, nu atât prin afectarea osului, cât prin lezarea capsului şi ligamentului. Uneori
fractura se complică cu necroza aseptică a scafoidului. Durerea şi scăderea forţei
musculare sunt elemente principale care determină importanţa funcţională.

f) Fractura pumnului (radius).
   Este fractura capului distal al radiusului cu deplasarea posteroexterioară a fragmentu-lui
distal. Aparatul gipsat se pune cât mai strâns (dar cu evitarea apariţiei edemului de stază),



                                               5
      Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

pentru a asigura contracţia. Recuperarea trebuie făcută imediat, pentru că există pericolul
algonerodistrofiei.


g) Leziuni de tendon.
   Pot fi rupturi parţiale sau secţionări complete, pot interesa doar tendonul sau ruptura se
face la zona de inserţie pe os, cu smulgeri de fragment osos. Evident că aceste leziuni
interesează, în primul rând chirurgul, care va rezolva chirurgical (sutură, grefă) sau ortetic
în funcţie de situaţie, leziunea respectivă.recuperatorul trebuie să cunoască însă când şi
cum trebuie începută şi executată recuperarea funcţională, în funcţie de tendoanele lezate şi
de tipul intervenţiei.

h) Tendoanele flexorilor.
   Atitudinea terapeutică este diferită, în funcţie de sediul lezional.
   1. Lezarea tendoanelor flexorilor în zona pumnului.
   Căderile în geam, pe pietre ascuţite, pe bucăţi de tablă sau prin tăieturi de cuţit, lezează
tendoanele flexorilor superficiali şi, de mai multe ori, şi tendoanele flexorilor profunzi. În
această zonă sunt lezaţi frecvent nervii median şi cubital. Numai rareori se observă o
leziune de nervi în aceste condiţii fără interesare de tendoane. Inversul situaţiei nu mai este
însă valabil.
   2. Lezarea tendoanelor flexorilor în palmă.
   Apare în aceleaşi condiţii ca şi leziunile din zona pumnului. Sunt ceva mai frecvente la
muncitorii care lucrează cu obiecte tăioase sau în cazul unor explozii. Sutura tendoanelor
se impune . în cazurile simple, necomplicate practic nu este necesară recuperarea în
servicii de specialitate. În cazurile complicate, se aplică acelaşi program ca la leziunile
tendinoase complicate din zona pumnului.


   3. Leziunile tendoanelor din zonele palmară distală şi a degetelor proximal (zona
tecilor). În această zonă cunoscută, sutura tendoanelor are de cele mai multe ori un
prognostic nefavorabil pentru funcţia mâinii. Sutura tendoanelor, în teaca lor strâmtă,
determină imediat după intervenţia tumefieri de tendon cu necroză ischemică consecuti-vă.
Nu se indică deci suturi precoce, ci plastii (grefoane de tendon fie fie precoce, fie tardive,
după câteva săptămâni). Rezultatele plastiilor nu sunt nici ele întotdeauna excelente, peste
75% din pacienţi rămânând cu un deficit oarecare de flexie a degetelor (pulpa nu atinge
şanţul distal palmar).
   4. Lezarea tendoanelor în zona distală a degetelor.
   Secţionarea tendoanelor flexorilor profunzi la degete, distal, nu ridică probleme
deosebite. Sutura lor este uneori posibilă, alteori se renunţă la ea şi se reinplantează capul
proximal al tendonului (cel distal se îndepărtează). Se produce, bineânţeles, o scurtare de
tendon, dar tendoanele flexorilor profunzi permit scurtări până la 1,3 cm, fără apariţia de
perturbări funcţionale.

i) Tendoanele extensorilor.
   Lezarea tendoanelor extensorilor este mai rară decât aceea a flexorilor şi, în general,
pune mai puţine probleme chrurgului.



                                              6
      Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

  Tendoanele extensorilor, secţionate nu se retractă (cu excepţia extensorului lung al
policelui), deci pot fi suturate cu uşurinţă, fără delabrări).
   1. Ruptura tendoanelor la nivelul falangei distale.
  Apare de obicei în situaţia unei flexiuni brutale a ultimei falange. Uneori, tendonul se
smulge de la locul de inserţie antrenând şi un mic fragment osos.
  2. Ruptura tendoanelor la nivelul falangei a 2-a.
  Lezarea tendoanelor la acest nivel se produce în general prin lovirea directă sau strivire
cu sau fără smulgere osoasă.

j) Lezarea nervilor
   După traumatisme pot să fie lezaţi nervii mâinii care sunt:
   1. Nervul radial care are ca urmare căderea mâinii şi imposibilitatea de a extinde
degetele, imposibilitatea de a face abducţia policelui, cu tulburări senzitive pe faţa dorsală
a mâini.
   2. Lezarea traumatică a nervului median care are ca urmare deficitul de flexie şi extensie
a pumnului, imposibilitatea de flectare a policelui şi a degetului mediu, hipoestezie a
mâinii.




   3. Lezarea traumatică a nervului cubital are ca urmare imposibilitatea de flectare a
falangelor distale 4 şi 5, deficit de flexie a pumnului.
   Imposibilitatea de a ţine o hârtie între police şi index şi hipoestezie a margini cubitale a
mâinii.


III. CRITERII DE SUSŢINERE A DIAGNOSTICULUI:


a). Examenul clinic – semne subiective şi obiective.

   Examinarea mâinii bolnave se bazează pe culegerea de date în număr cât mai mare
necesare pentru stabilirea diagnosticului şi conduita tratamentului. Examenul va cuprinde
investigaţii anamnezice, clinice, neurologice, vasculare şi examene paraclinice. Se va
acorda atenţie mişcărilor posibile pe care le poate efectua bolnavul şi felul cum
reacţionează la comenzi.
   La examenul clinic al traumatismelor trebuie avut în vedere următoarele elemente:
localizări, forma, dimensiuni, direcţie, aspect, profunzime, prezenţa şi tipul hemoragiei,
alte particularităţi. Vor fi notate modificări tisulare din imediata vecinătate a leziuni
traumatice: echimoze, edem, hemartroza, hidrartroza.
   Simptomele subiective şi obiective sunt: durerea, tumefacţia articulară, redoarea ticulară
care de multe ori determină impotenţa funcţională a mâinii cu retracturi musculare şi
cicatrici vicioase ale tegumentului. Alt aspect este atrofia musculară sau
algoneurodistrofia.




                                              7
      Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

   Anchiloza articulară care poate fi fibroasă sau osoasă unind prin punţi fibroase sau
osoase extremităţile osoase articulare (calus vicios).
   Laxitatea articulară ceea ce duce la luxaţii şi subluxaţii şi uneori entorse cu rupturi ale
capsulei şi ale elementelor articulare. În funcţie de gravitatea acestei luxaţii se poate ajunge
la o instabilitate gravă articulară în funcţia ei, necesitând intervenţia operatorie.
   Semnele clinice ale unei luxaţii sunt dominate de imposibilitatea de a face mişcarea
într-un anumit plan.
   Alt semn clinic datorită imobilizări prelungite ale articulaţiei apar sechelele musculare
cum ar fi: hipotrofii, atrofii, retracturi musculare, sechele osoase cu osteoporoză de
imobilizare, în final cu pierderea capacităţii de muncă.
   Apar aderenţe capsulo-ligamentare şi musculo-ligamentare la metacarpiene şi
interfalangiene.

b). Investigaţii paraclinice - ex. radiologic probe de laborator.

   În fracturi examenul radiologic precizează diagnosticul, evidenţiază felul fracturii şi
constituie un ajutor preţios în stabilirea conduitei de tratament.
   În cazul entorselor şi luxaţiilor indică poziţia anormală a extremităţilor osoase, tipul şi
gradul luxaţiilor precum şi eventualele fracturi asociate.
   Semnele radiologice completează examenul clinic orientând conduita şi tratamentul mai
ales în: entorse, luxaţii, fracturi. Diagnosticul se pune pe baza examenului radiologic.


IV. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC.

   Evoluţia şi prognosticul sunt legate de gradul entorsei, localizarea ei, tratamentul aplicat
şi vârsta pacientului.
   În entorse simple evoluţia este favorabilă şi vindecarea se produce în 7 – 14 zile cu
recuperare funcţională locală.
   În entorsele grave, neglijate sau incorect tratate, articulaţia devine instabilă şi dureroasă.
În funcţie de localizare, prognosticul urmează o scară de gravitate care merge de la o
simplă laxitate articulară complet reversibilă până la periartroza posttraumatică.
   O entorsă tratată corect se vindecă fără sechele în 7-21 de zile, în timp ce o entorsă
neglijată are o evoluţie mult mai lungă cu un prognostic nefavorabil.
   Evoluţia luxaţiilor simple este favorabilă şi vindecarea se produce în 4-5 săptămâni
atunci când tratamentul este corect.
   În luxaţia complicată sau incorect tratată evoluţia este dificilă, uneori defavorabilă şi
impune un tratament îndelungat, prognosticul fiind rezervat.
   Beneficiind de tratament ortopedic, chirurgical şi medicamentos de urgenţă, fracturile
cunosc în general o evoluţie favorabilă în cazul în care fragmentele osoase îşi restabilesc
continuitatea, ligamentele şi ţesuturile conjunctive cutanate îşi refac integritatea anatomică
şi îşi reiau funcţiile.




                                               8
     Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic




V. TRATAMENT.

1. Tratamentul igieno-dietetic.

   Igiena are un rol foarte important, ştiut fiind că o mână murdară venind în contact cu
alimentele pe care omul le consumă, pot dăuna întregului organism.
   Dacă toate aceste norme nu vor fi bine aplicate atât înainte, pentru menţinerea sănătăţii
cât şi după anumite tratamente, după ce acestea au fost tratate prin diferite metode,
tratamentul va fi totdeauna în zadar şi ineficient, indiferent cât de bine va fi aplicat. După
şocul traumatic, în prima zi alimentaţia bolnavului trebuie să fie lichidă. În perioada de
vindecare alimentaţia trebuie să fie bogată în proteine şi calori.

2. Tratamentul medicamentos.

  După traumatisme, medicaţia se face în general în direcţia combateri dureri şi reducerea
proceselor inflamatori. Pentru aceste obiective se foloseşte:

   Medicaţia antalgică – se foloseşte de obicei în durerile cu intensităţi mai mari. Sunt
folosite:
           Infiltraţii cu xilină 1% cu sau fără hidrocortizon în zone limitate;
           Calmante în cazul durerilor articulare;
           Termoleptice (Antideprin, Teprin);
           Neuroleptice (Toridazin).

   Medicaţia antiinflamatoare – sunt utilizate mai frecvent fenilbutazona, indometacin,
aspirina, brufen, precum şi diferite unguente ca: hidrocortizon, fenilbutazona, salicilat de
metil, diclofenac.
   Tratamentul medicamentos, antialgic sau antiinflamator trebuie însoţit de un regim
alimentar deosebit.




3. Tratamentul ortopedico-chirurgical.

   Obiectivul tratamentelor în entorsele simple, este punerea în repaus a articulaţiilor
respective cu ajutorul unui aparat gipsat timp de 2-3 săptămâni.




                                              9
     Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

   În fracturi se face imobilizarea prin aparat gipsat care trebuie executat corect şi fără să
stânjenească circulaţia.
   După scoaterea aparatului gipsat se procedează la recuperarea segmentului respectiv, (cu
grijă pentru articulaţia respectivă). Se recomandă băi emoliente (băi cu tărâţe), mişcări
active şi pasive.
   Tratamentul chirurgical se face în cazul luxaţiilor inductibile vechi, deschise sau cu
complicaţii vasculo-nervoase. Tratamentul chirurgical al fracturilor este indicat când nu
putem obţine prin tracţiune o bună cooptare a fragmentelor osoase.
   Tratamentul chirurgical al complicaţiilor tardive este complex şi selectiv după cum
avem de aface cu o pseudo-artroză, calus exuberant, dezaxarea sau consolidarea vicioasă.




PARTEA a – II – a: TRATAMENTUL BFT.


1. PRINCIPIILE ŞI OBIECTIVELE TRATAMENTULUI BFT.

   O dată cicatricea vindecată şi pericolul de noi rupturi este mult diminuat, recuperarea
trebuie să înceapă fără altă întârziere. Se vor urmării:
        Corectarea retracturilor ţesuturilor moi;
        Ameliorarea circulaţiei;
        Reducerea funcţiei tendoanelor;
        Refacerea prehensiuni;
        Refacerea pe cât posibil a abilităţii.



                                             10
     Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

   În cadrul antrenamentului general, se urmăreşte:
         Asuplizarea articulară;
         Creşterea vitezii de execuţie a mişcărilor;
         Creşterea îndemânării;
         Dezvoltarea răbdării;
         Creşterea forţei şi rezistenţei musculare.
   Traumatismul determină în fond abaterea de la normalitatea anatomofuncţio-nală a
mâinii. Această normalitate, o putem defini prin următoarele criterii prezente atât în
prehensiune cât şi în alte mişcări pe care le face mâna:
          Absenţa durerii;
          Echilibrul muscular;
          Mobilitatea articulară.
   Tratamentul      recuperator al deficitului funcţional al mâinii este dificil, cere
promtitudine, cunoştinţe exacte asupra anatomiei funcţionale, experienţă şi multă
perseverenţă.
    Mâna suportă greu imobilizarea, chiar de scurtă durată, redorile şi retracţiile devenind
ulterior foarte greu reductibile. Este foarte dificil de găsit întodeauna echilibrul şi
raportul just între imobilizare şi remobilizarea mâinii traumatizate.




    Mâna traumatică prezintă patru grupaje mari clinico-recuperatorii ( Wynn Parry):
      1. Leziunile de tendon
      2. Paraliziile nervilor periferici
      3. Mâna rigidă
      4. Amputaţiile.
   Ultimul grup nu intră în preocuparea acestei monografii; cel de al treilea este un grup
polimorf, care are trăsături comune incapacitatea de mobilizare              a degetelor, ca
urmare a unor fracturi, leziuni de ţesuturi moi, tulburări reflexe algodistrofice sau toate
la un loc, ca în striviri, ce transformă mâna într-un segment rigid ‟‟îngheţat‟‟ . Acest
grup mai are comun tripticul obiectivelor recuperatorii, mobilizarea articulară + tonifierea
musculară + coordonarea sau abilitatea gestică.
   În fracturile falangelor şi metacarpienelor nu este o problemă consolidarea deficitară a
articulaţiilor adiacente. Câteva principii generale trebuie reţinute:
           Mobilizarea degetelor trebuie să se facă în flexie;
           Imobilizarea să fie cât mai scurtă, să fie suspendată chiar înainte de
               consolidarea completă şi mobilizarea să înceapă imediat;
           Imobilizarea determină foarte repede „dezastrul” funcţional pentru articulaţii;
           Degetele care nu sunt absolut necesare a fi imobilizate vor fi continuu
               mobilizate activ;
           Edemul este cel mai periculos duşman al funcţiilor mâinii şi el trebuie tratat
               ca atare imediat.




                                            11
      Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

   În majoritatea cazurilor luxaţiile sau subluxaţiile care sunt însoţite de rupturi capsulare
sau smulgeri osoase. Imobilizarea de scurtă durată prin proteze este obligatorie.
   În ordinea frecvenţei fracturile mâinii sunt ale bazei metacarpului (capătul distal), ale
diafizei falangelor, ale colului metacarpienelor (capătul proximal) şi fractura luxaţiei a
policelui.




 .
2. TRATAMENTUL PRIN HIDRO-TERMOTERAPIE.

   Hidroterapia-este aplicarea în scop profilactic si curativ al unui număr variat de
proceduri care au la bază apă la diferite temperaturi şi sub diverse stări de agregare ca şi
unele tehnici strâns legate de acestea.
  În mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic se pot utiliza următoarele proceduri:

   Baia kineto-terapeutică. Este o baie caldă la care se asociază mişcări în toate articulaţiile
bolnavului.
   Mişcarea în apă reprezintă un important mijloc de recuperare care se bazează pe
principiul legi lui Arhimede “ Asupra unui corp scufundat intr-un lichid acţionează o forţă
de jos în sus egale cu greutatea volumului deslocuit “
   Tehnica de aplicare-baia kineto se efectuează într-o cadă mai mare care se umple 3/4 cu
apă la temperatura de 36-37-380 C. Bolnavul este invitat să se aseze în cadă şi timp de 5
min. este lăsat liniştit să se obişnuiască cu ambianţa.
   După aceea tehnicianul execută sub apă la toate articulaţiile pacientului în mod pasiv
toate mişcările posibile în timp de 5 min. după aceea pacientul
este lăsat puţin în repaus după care este invitat să repete singur mişcările arătate de
tehnician. Durata băi este de 20-30 min. după care bolnavul este şters şi lăsat să se
odihnească.
   Modul de actiune-factorul termic si mecanic. Mobilizarea ţn apă este mai puţin
dureroasă din cauza relaxării musculare care se produce sub influenţa apei calde şi pierderi
greutăţii corpului conform legi lui Arhimede.
   Importanţa mişcării pasive este esenţială în recuperarea mai ales în stres psihic pentru
că pacientul înţelege că articulaţia este funcţională şi recuperarea este posibilă.

   Băile cu plante medicinale. Sunt foarte des folosite; substanţele aromate au efect sedativ
asupra sistemului nervos, favorizează rezorbţia, calmează durerile, ameliorează circulaţia,
au efect relaxant asupra ţesutului conjunctiv. Se folosesc seminţe de in, muşeţel, flori de
tei, mentă, salvie sau tărâţe de grâu, nuc, coajă de stejar, de castan, malţ, amidon, etc.




                                              12
      Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

   Din aceste plante se fac infuzii sau decocturi din 500 – 1000g în 2-3 litri apă, care se
introduc apoi în apa de baie la neutralitatea termică sau călduţă, atunci când se urmăreşte şi
efectul termic.
   Durata băi este de 20 – 40 min. Temperatura băilor în general este de 35-370 C. Se mai
folosesc şi ca băi de curăţire după aparat gipsat.

   Băi locale fierbinţi alternante cu băi reci. Introduceţi partea care trebuie tratată în apă
fiartă (400C) timp de 3-4 min., apoi introduceţi partea aceea în apă cu gheaţă sau sub apă
de robinet (7-210C) timp de 1-2 min.
   În timp ce pacinetul se află în apă rece, creşteţi temteratura aei fierbinţi până la
temperatura iniţială sau puţin peste 430C.
   Face operaţiunea de 6-7 ori şi se sfârşeşte cu apă rece.
   Scop şi efecte: alternează contracţia şi dilataţia vaselor de sânge; determină o creştere
marcată, locală şi reflexă, a fluxului de sânge; intensifică metabolismul şi procesul de
oxidare; grăbeşte vindecarea; activitate sporită a globulelor albe din sânge.

  Duşul cu aburi. Este proiectarea vaporilor supraâncălziţi asupra unor regiuni limitate.
Durata este de 3-6 min. Poate fi o procedură de sine stătătoare, poate să preceadă o baie
generală sau se poate asocia cu masaj.
  La sfârşit se aplică o procedură de răcire, spălare, sau un duş la temp. de 18-200 C.
   Mod de acţiune: acţiune puternică asupra circulatiei cu hiperemie şi rezorbţie locală.

   Duş masaj- reprezintă aplicarea mai multor duşuri rozetă cu apă la temperatura de 38-
400 C asociat cu masaj. Mai frecvent se aplică parţial mai rar general. Durata masajului
este de 8-15 min.
   Duşul masaj produce o hiperemie importantă cu un însemnat efect resorbtiv şi de
tonifiere prin acţiunea combinată a masajului şi a factorului termic.

   Împachetările cu parafină. Acestea fac parte din procedurile termo-terapice şi se aplică
pe regiuni limitate de corp.
   Tehnica de aplicare: se topeşte într-un vas o cantitate de parafină albă în aşa fel incât să
mai rămână câteva bucăţi neâncălzite, în scopul evitării supraâncălzirii. Cu ajutorul unei
pensule late se pensulează repede regiunea interesată de mai multe ori până ce se realizează
un strat de parafină de 0,5-1cm grosime. Peste stratul de parfină se pune o bucată de flanelă
şi se acoperă regiunea cu pătura. Durata este de 30-60 min.
   La nivelul articulaţiilor pentru a avea un strat mai gros se pot folosi manşoane legate
deasupra şi dedesuptul articulaţiilor prevazute cu un orificiu prin care se toarnă parafina
topita. Pentru mâini şi picioare se pot efectua băi de parafină cu bule reci.

   Pacientul introduce mâna şi o scoate şi aşteaptă până ce parafina se întăreşte pe
tegument. Se repetă manevra de 2-3 ori introducând de fiecare dată segmentul la un nivel
inferior faţă de precedentul.
   Când temperatura devine suportabilă extremitatea se lasă în parafină un timp mai
îndelungat.
     Pe articulaţiile mici se pot aplica plăci parfinate. Din cauza termo-conductibilităţi
relativ mici parafina poate fi folosită la temperaturi ridicate fără a produce arsuri.



                                              13
      Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

   Acţiune-parafina provoaca o supraâncălzire profundă şi uniformă a ţesuturilor. Pielea se
încălzeşte la 38-400 C provocând o transpiraţie locală abundentă. La desfacerea parafinei
se evidenţiază hiperemia produsa. După împachetare se aplică o procedura rece.


3. TRATAMENTUL PRIN ELECTROTERAPIE (tehnică, efecte)

   Electroterapia este aceea parte a fizioterapiei, care studiaza utilizarea actiunii diverselor
forme ale energiei electrice asupra organismului, cu scop curativ sau profilactic.
   Procedurile de electroterapie în cazurile tratate ortopedic care nu prezintă osteosinovite
metalice sau articulaţiile la distanţă pe materialul de osteosinteză acolo unde există. Aceste
proceduri sunt bine acceptate şi tolerate de pacienţi.
   Curentul galvanic poate fi aplicat sub formă de:
        Galvanizarea simplă
        Băile galvanice
        Ionoforeza sau ionogalvanizarea

Galvanizarea simplă.
     Electrozii sunt plăci metalice din plumb laminat de diferite dimensiuni în funcţie de
regiunea de aplicare si efectele de polaritate.
   Se aplică pe diferite regiuni: aplicarea transversală - electrozii sunt asezaţi de o parte şi
de alta a regiunii de tratat; aplicare longituninală - când electrozii sunt plasaţi la distanţă
unul de celalalt.
   Este obligatoriu folosirea stratului hidrofil între electrod si tegument pentru prevenirea
arsurilor, care trebuie spalat după fiecare utilizare.




   Intensitatea curentului - care este strâns legată de sensibilitatea şi toleranţa tegumentului,
de evoluţia afecţiunii, de marimea electrozilor şi de durata aplicaţiei. Sensibilitatea
tegumentului este variabilă în funcţie de regiunea anatomică.
   Durata - este de aprozimativ 30 de minute. Numarul si ritmul sedinţelor-este variabil cu
diagnosticul. În general se folosesc 8-10 sedinţe în afectiuni acute şi 12-20 sedinţe în
afecţiuni cronice.
   Poziţia bolnavului - în timpul sedinţei trebuie să fie în cea antalgică şi depinde si de
funcţia regiuni tratate.

Băile galvanice.
  Sunt indicate pentru tratarea unor regiuni intinse sau chiar a intregului corp. În această
modalitate se combină atât actiunea curentului continuu cât şi efectul termic al apei, fiind
mijlocitoare între electrod şi tegument.
  Densitatea curentului - este redusă micşorându-se riscul de arsură la intensitatea
aplicată. Se pot aplica: băi parţiale sau 4-celulare, generale sau stenger.
  Băile parţiale - sunt alcatuite din: 4 cadiţe de porţelan conectate la electrozi au
reprezentare pe un tablou de comandă. Apa din cădiţe variază între 36-380C



                                               14
      Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

   4-celulare sunt 2 pentru membrele superioare şi 2 pentru membrele inferioare.
   De pe tabloul de comandă putem realiza combonaţi diferite ale electrozilor în funcţie de
efectele urmărite.
   Durata unei sedinţe - este între 10-30 min. Şi ritmul de aplicare este zilnic sau la 2 zile.
Numarul de şedinţe - este de 10-15 sedinţe.
   Băile generale - sunt formate dintr-o cadă prevazuta cu 8 electrozi fixaţi în pereţi căzi.
Sensul curentului - este dirijat de la un panou de comandă în multiple variante: descendent,
ascendent, transversal sau chiar în diagonală.
   Intensitatea curentului - este mai mare decât cea de la băile parţiale .Durata -15-30 min.
Ritmul una la 2-3 zile totalizând 6-12 sedinţe.
    Acţiunea: se bazeză pe efectul termomecanic al apei, pe efectul curnetului continuu cât
şi pe efectul chimic când se foloseste ionizarea.
   Are efect excitomotor, vasodilatator, trofic, de stimulare a excitabilităţii musculare.




Ionogalvanizarea.
   Reprezintă procedura prin care introducem în organism cu ajutorul curentului continuu
diferite substanţe medicamentoase care au o acţiune farmacologică.
   Principiul general al ionizari: se bazează pe disocierea electrolitică a diverselor substanţe
medicamentoase şi transportarea anionilor (-)şi a cationilor (+) spre electrozi de semn
contrar încărcările lor electrice.
   Cu soluţia conţinând ionul medicamentos se îmbiba stratul hidrofil de sub electrodul
activ. De aici acesta migrează prin tegumentul intact prin orificiile glandelor sudoripare şi
sebacee spre polul opus ajungând în interiorul organism-
ului de unde sunt preluaţi de reţeaua limfatică şi circulaţia sancvină superficială, ajugând în
circulaţia generală. Dovada pătrunderi în organism a ionilor terapeutici este regăsirea lor în
urină.
   Diferenţa dintre ionizare si galvanizarea simplă constă numai în îmbibarea stratului
hidrofil în soluţie medicamentoasă în loc de apă. Pentru eficienţă maximă polul activ
trebuie să fie mai mic decât cel pasiv
   Durata proceduri - este de aproximativ 30 min. La efectul farmaco-dinamic al soluţiei
medicamentoase se adaugă şi efectul analgezic al curentului continuu.
   Efect de depozit - realizat de acumularea substanţelor farmacologice introduse la nivelul
electozilor.
   Efectul de pătrundere pâna la stratul cutanat profund are o acţiune reflexă cutii viscerale
la nivelul dermatoamelor. Este posibilă dozarea precisă a substanţelor medicamentoase
aplicate.
   Se pot obţine efecte bune cu cantitaţi foarte mici de substanţe medicamentoa-se
evitându-se tractul gastro-intestinal.

Curenţii diadinamici.
  Se fac aplicaţii pe punctele dureroase bine determinate, cu electrozi generali de plumb
mici rotunzi sau chiar punctiformi şi aplicaţii transversale la nivelul articulaţiilor cu



                                              15
     Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

electrozi polari de diferite mărimi. Electrodul negativ-este asezat direct pe locul dureros.
Electrodul pozitiv-este asezat la 2-3 cm. distanţă.
   Pacientul trebuie să fie aşezat comod pe o canapea de lemn ţi cu regiunea de tratat
descoperită şi la îndemână.
   Se începe cu difazatul fix totdeauna intensitatea să nu atingă pragul dureros (valoarea
minimă a intensităţi care produce o contracţie musculară) şi creştem treptat intensitatea
datorită instalări fenomenului de acomodare.

   În general durata proceduri este de 4-8 min. dacă depăşim această duratăse diminuă
eficacitatea analgetică.
   Dacă avem mai multe regiuni dureroase ce impun aplicarea proceduri, durata acesteia
trebuie scăzută cu câte 1min. la fiecare nouă procedură în cursul aceleaşi sedinţe.
   În cazul acţiunilor vasculotrope şi neurotrofe se poate menţine o durată mai indelungată
de 20-30min.
   Ritmul sedinţelor-este determinat de stadiul afecţiuni dacă intensitatea dureri este mare
aplicăm de 2 ori pe zi, dacă este mai mică 1 procedură pe zi.
   Numărul şedinţelor-pentru acţiune analgetică sunt utile 8-10 sedinţe consecutive
eventual cu o pauză de 7-10 zile după care se reiau. În scop dinamo-gen putem folosi peste
10 sedinţe.
   Monofazatul fix - efect excitator, creşte tonusul muscular, acţionează ca un adevărat
masaj profund electric, evidenţiază zonele dureroase din cadrul neuromialgiilor reflexe.
Acţioneză vazoconstrictor şi tonifică pereţi arteriali la frecvenţa de 50 Hz.
   Difazatul fix - are acţiunea cea mai antialgică-ridică pragul sensibilităţi dureroase.
Îmbunătaţirea circulaţiei arteriale prin inhibarea simpaticului. Se utilizează la frecvenţe de
100 Hz.
   Perioada scurtă - are un efect excitator tonicizant, acţionează ca un masaj profund mai
intens, are o acţiune vazoconstrictoare de unde reiese rolul rezorbtiv cu acţiune rapidă
asupra hematoamelor şi a edemelor posttraumatice sau din staza periferică.
   Perioada lungă-are un efect puternic analgezic şi miorelaxant, acest efect este persistent
timp mai îndelungat, are deasemenea un efect anticongestiv. Se utilizează la frecvenţe de
100 Hz.

Curenţii interferenţiali.
   Se utilizează electrozi placă de dimensiuni variabile; se interpune un strat hidrofil între
între electrozi şi tegument. Se utilizează frecvenţe între 0 – 100 Hz în funţie de efectul
urmărit; se fac aplicaţii manuale sau spectrum.
   Efecte: reglează tonusul muscular, efecte excitatorii, efect analgetic, excitaţie asupra
nervilor motorii este o adevărată gimnastică musculară, acţiunea excitomotorie, acţiune
decontracturantă şi vasculotrofică precum şi acţiune de inhibare a simpaticului şi stimulare
a vagului.




Ultrasunetul.



                                             16
      Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

   Ultrasunetele au o frecvenţă de 800-1000 KHz.
Undele ultrasonice sunt proiectate din capul emiţător în linie dreaptă sub forma unui
fascicul perpendicular pe suprafaţa de emisie a localizatorului.
   Este nevoie de un contact perfect între suprafaţa emiţătoare şi tegument care se
realizează folosindu-se un strat de gel, ulei sau apă.
Ultrasunetul este folosit în:
   Câmp continuu-când unda ultrasonică este longitudinală şi
 neântreruptă având o acţiune continuuă asupra mediului respectiv cu producerea unui
micromasaj tisular profund şi cu efect termic important.
   Capul emiţător se plimbă pe tegument prin intermediul gelului sau al altui unguent, fără
a se apăsa prea tare, în sens circular sau liniar în funcţie de regiunea de tratat, şi cu o viteză
foarte mică
   Este foarte important ca emiţătorul să păstreze un contact perfect cu toată suprafaţa
tegumentului şi să fie menţinut în poziţie verticală cu acesta. Trebuie evitate în cursa
emiţătorului toate zonele cu proeminenţe osoase precum şi regiunile vascularizate.
   Câmp discontinu-când avem o întrerupere ritmică cu o anumită frecvenţă a
ultrasunetului din câmp continuu şi când trebuie să ţinem seama de forma şi durata
impulsului, durata pauzei şi de frecvenţa intercalări radiaţiilor respective.
   Prin intermediul apei se foloseşte atunci când avem de tratat extremităţi anatomice cu
multe suprafeţe neregulate şi cu multe proeminenţe osoase.
   Într-o baie călduţă se introduce mâna sau piciorul bolnav înpreună cu capul emiţător. Se
vor executa mişcări lente liniare sau circulare la o distanţă de aproximativ 3 cm faţă de
tegument având grijă ca suprafaţa emiţătoare să fie paralelă cu tegumentul.
  Se utilizează substanţă de contrast ca să nu reflecte raza ultrasonică, durata este de până
la 10 minute şi tratamentul se face zilnic sau la 2 zile.
   În aplicaţiile periarticulare conduce la îmbunătăţirea elasticităţii capsuloligamentare;
favorizează formarea calusului şi îmbunătăţeşte irigaţia musculară.




4. TRATAMENTUL PRIN MASAJ:

  Masajul este o prelucrare metodică a părţilor moi ale corpului, prin acţiuni manuale sau
mecanice în scop fiziologic sau curativo-profilactic. Spunem că masajul este o
„prelucrare”, deoarece se acţionează din afară asupra corpului, subiectul masat nu
cheltuieşte energie şi nu i se cere o participare activă la efectuarea lui.

 EFECTELE FIZIOLOGICE ALE MASAJULUI
  Efectele fiziologice ale masajului sunt de 2 feluri:




                                               17
     Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

1. Locale:
     Acţiunea sedativă-asupra durerilor de tip nevralgic muscular articular (calmarea).
     Acţiunea hiperemiantă- îmbunătăţire a circulaţiei locale care se manifestă prin
       înroşirea şi încălzirea tegumentului, asupra căruia se execută masajul.
     Acţiunea înlăturări lichidelor interstiţiale de stază- cu accelerarea
      proceselor de rezorbţie în regiunea masată.
     Acţiunile directe, mecanice-influenţează ţesuturile subcutanate conjunctive şi
       grăsoase, favorizând schimburile nutritive, prin sporirea aportului de sânge.
     Îmbunătăţeşte şi proprietăţile funcţionale ale muşchilor (excitabilitatea,
       contractibilitatea) şi ale nervilor motori, făcând să crească impulsul motor şi
       capacitatea de contracţie a muşchilor.

2. Generale:
     Stimularea funcţiilor aparatului circulator- îmbunătăţeşte circulaţia venoasă, creşte
        cantitatea de hemoglobină din sânge, sporirea numărului de leucocite şi hematii.
     Stimularea funcţiilor aparatului respirator-uşurează schimburile de gaze.
     Creşterea metabolismului bazal
Alte efecte ale masajului sunt:.
     Efecte favorabile asupra: stări generale a pacientului, îmbunătăţirea somnului,
        îndepărtarea oboseli musculare.
     Mecanismul reflex- în piele există numeroase terminaţi nervoase (numite
        exteroceptori) în muşchi, ligamente şi tendoane, proprioceptori la nivelul cărora iau
        naştere stimuli de diferite intensităţi care pornesc spre sis-temul nervos central.

 DESCRIEREA ANATOMICĂ A REGIUNII
   Scheletul mâinii este format din 27 de oase împărţite în 3 grupe:
1. Carpul – care este format din 8 oase, ce sunt dispuse pe 2 rânduri:
   Rândul superior este format din:
     Osul scafoid,
     Osul semilunar,
     Osul piramidal,
     Osul pisiform.
   Rândul inferior este format din:
     Osul trapez,
     Osul trapezoid,
     Osul mare,
     Osul cu cârlig.
2. Metacarpul- este format din 5 oase metacarpiene, care alcătuiesc segmentul mijlociu al
scheletului mâinii. Ele se numerotează dinafară înăuntru, de la I la V.
3. Falangele – sunt în număr de 14, formează scheletul segmentului distal al mâinii, adică
al degetelor, cu excepţia degetului mare denumit şi police care are numai 2 falange, toate
celelalte degete au câte 3 falange, numite de sus în jos: proximală, medie şi distală.
   Muşchii mâinii: se pot împărţii în 2 grupe:
1. Muşchii proprii ai mâinii care se împart în 3 grupe:
   a). Muşchii policelui (sau ai regiunii palmare laterale):


                                             18
     Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

       Muşchiul scurt abductor al policelui-este inervat de nervul radial şi participă la
         mişcarea de abducţie a policelui.
       Muşchiul scurt flexor al policelui-capătul superficial este inervat de nervul
         median, iar cel profund de nervul ulnar.
       Muşchiul opozant al policelui-este inervat de nervul median. Prin contracţie face
         flexia şi rotaţia medială a primului metacarpian.
       Muşchiul adductor al policelui-este inervat de ramura profundă a nervului ulnar.
  b). Muşchii degetului mic (sau eminenţa hipotenară):
       Muşchiul palmar scurt-este inervat de nervul ulnar.
       Muşchiul abductor al degetului mic-este inervat de nervul ulnar. Este flexor al
         degetului mic.
       Muşchiul opozant al degetului mic- este inervat de nervul ulnar. Prin contracţia
         lui, trage anterioar şi lateral metacarpianul al –IV –lea.

c). Muşchii regiunii palmare mijlocii:
       Muşchii lombricali-sunt 4 muşchii din care 2 laterali şi 2 mediali. Cei 2
          lombricali laterali sunt inervaţii de nervul median, iar cei 2 muşchii mediali sunt
          inervaţii de nervul ulnar. Ei produc flexia falangei proxi-male şi extensia
          ultimelor 2 falange.
       Muşchii interosoşi palmari – sunt în număr de 3, ocupă numai jumătate din
          spaţiile interosoase al II-lea, al III-lea, al IV-lea. Sunt inervaţi de ramura
          profundă a nervului ulnar. Face flexia primei falange şi extensia ultimelor două,
          adducţia degetelor.
       Muşchii interosoşi dorsali –sunt în număr de 4 şi ocupă întregul spaţiu osos.
          Sunt inervaţi de ramura profundă a nervului ulnar. Face flexia primei falange şi
          extensia ultimelor două falange, abducţia degetelor.

   Articulaţia radiocarpiană – este o articulaţie condiliană, care uneşte radiusul cu primul
rând al carpului. Capsula articulară este un manşon fibros care se inseră împrejurul
suprafeţei articulare a radiusului iar în jos împrejurul condilu-lui carpian.
   Partea anterioară a pumnului prezintă o serie de reliefuri longitudinale formate de
tendoanele subiacente. Aceste reliefuri tendinoase delimitează două şanţuri longitudinale,
sub care se găsesc două conducte osteofibroase, formate de ligamentul inelar anterior al
carpului, unul extern, prin care trece tendonul marelui palmar, altul intern mai mare prin
care trec nervul median şi toate tendoanele flexorilor cu tecile lor sinoviale.




                                             19
     Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic


 TEHNICA MASAJULUI
MASAJUL ANTEBRAŢULUI.

   Forma antebraţului depinde de volumul masei musculare şi de                   dezvoltarea
stratului adipos subcutanat. Pe epitrohlee se inseră rotundul pronator, marele palmar, micul
palmar şi flexorul comun superficial al degetelor. Pe epicondil sunt inseraţi anconeul,
cubitalul posterior, extensorul propriu-zis al degetului mic şi extensorul comun al
degetelor.
   Pe regiunea anterioară a antebraţului pielea este subţire, fină, mobilă pe părţile
subadiacente. Tegumentul este bogat inervat. În profunzimea maselor musculare trece
nervul median şi cubitalul, care, în caz de leziune produce paralizie musculară şi anestezie
definitivă a mâinii.
    Pe regiunea antebrahială pielea este mai groasă şi mai puţin mobilă, acoperită cu păr.
   Masajul antebraţului începe cu netezirea părţilor anterioare, care se poate face cu o
singură mână, cu policele, celelalte degete alunecând pe partea posterioară, sau cu ambele
mâini. După netezire, se trece la frământat, la început pe grupul flexorilor prin presiuni
executate cu o mână sau cu ambele, dispuse în inel, prin mişcări ascendente. Se fac şi
mişcări de întoarcere de jos în sus pe partea radială, alunecând spre epicondil.
   Frământatul regiunii posterioare a antebraţului se face prin presiuni ascendente cu o
mână pe antebraţ. Atunci când volumul maselor musculare permite se poate aplica masajul
cu două mâini. În plus, la antebrsaţ se poate aplica batere cu partea cubitală a degetelor şi
vibraţii.

MASAJUL DEGETELOR ŞI MÂINII.

   Masajul degetelor se face începând cu netezirea cu două degete între police şi index,
apoi se continuă cu presiuni, frământări (eventual sub formă de mângâieri), fricţiuni pe
articulaţiile metacarpofalangiene şi interfalangiene. Totdeauna masajul se execută în sensul
circulaţiei venoase.
   Masajul regiunii dorsale începe cu netezirea de la articulaţiile metacarpofalangiene şi
continuând în sus pe pumn şi chiar antebraţ. Comtnuăm apoi frământând musculatura
tenară şi hipotenară prin stoarcere între police şi index. Se trece apoi la masarea spaţiilor
interososase care se poate face cu un singur deget sau bimanual, prin presiuni în ambele
direcţii.


  Pentru masajul mâinii se preferă o substanţă grasă (untdelemn), care va fi încălzită în
prealabil în baia marină.
  Intensitatea şi formele de masaj sunt determinate de starea locală a pielii

MASAJUL ARTICULAŢIEI RADIOCARPIENE




                                             20
      Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

  Masajul regiunii anterioare a pumnului se face în general cu ajutorul policelui, care
urmează relieful tendoanelor de jos în sus, dinafară înăuntru. Pe faţa anterioară a pumnului,
maseurul întâlneşte următoarele formaţiuni:
    tendonul lung superior
    artera şi venele radiale
    tendoanele micului şi marelui palmar
    nervul median
    tendoanele flexorilor superficiali
    arterele şi venele cubitale, însoţite de nervul cubital
    tendonul cubital anterior.
  Masajul regiunii posterioare se începe cu netezirea (masajul de introducere cu policele)
urmat de fricţiunea articulaţiei radiocarpiene.


 MOBILIZAREA ARTICULAŢIILOR (KINETOTERAPIE)
   Orice şedinţă de masaj e urmată în mod obligatoriu de mobilizarea articulaţiilor şi
regiunilor din vecinătatea zonelor masate.
   Mobilizarea sau kinetoterapia nu trebuie să fie dureroasă nici chiar în caz de redori
articulare, deasemenea ea nu trebuie forţată.

  Mişcările realizate de antebraţ:
        Supinaţie-când antebraţul se răsuceşte înafară,
        Pronaţie-când antebraţul se răsuceşte înăuntru.
  Kinetoterapia în articulaţia radiocarpiană-cu o mână contrapriză deasupra articulaţiei şi
cu celalaltă mână se execută mişcările de:
     Flexia-este maximă când mâna este înclinată cubital iar degetele extinse.
     Extensia-este maximă când mâna este înclinată radial iar degetele sunt flextate.
     Lateralitate,
     Rotire,


    Circumducţie-constă în trecerea succesivă prin: flexie, abducţie, extensie, adducţie
     sau invers.
    Elongaţie.
    Înclinarea radială-când osul mare se înclină înafară, semilunarul face aceiaşi
     mişcare înăuntru.
    Înclinarea cubitală-când osul mare se înclină înăuntru, semilunarul efectuează
     aceiaşi mişcare înafară, iar scafoidul ajunge să fie degajat şi are posibilitatea dea
     realiza mişcări de opoziţie.

   Mişcările pasive-sunt întotdeauna precedate de căldură şi masaj. Amplitudi-nea
mişcărilor active creşte progresiv în timpul unei şedinţe atingând maximul posibil, moment
când practic se transformă în întinderii. Se mobilizează separat fiecare articulaţie, se începe
cu cele distale, şi apoi se trece treptat spre cele proximale. Mobilizările se fac în toate
planurile de mobilitate ale unei articulaţi.


                                              21
     Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

  Prizele asistentului vor fi făcute în aşa fel încât să mobilizeze numai o articulaţie.
Niciodată nu se va trece pe o articulaţie prin intermediul altei articulaţi interpuse.

  Mobilizările pasivo-active-fac trecerea spre mobilizările active şi sunt indicate în 2
cazuri principale:
    Când forţa musculară este încă prea slabă pentru a asigura întreaga amplitudine a
        mişcări.
    Când mişcarea activă singură nu se face pe direcţiile de mobilizare fiziologice sau
        dorite.

  Mobilizările active-reprezintă incontestabil baza recuperării mâinii post-traumatice.
Modalităţile tehnice de realizare ale lor sunt variate (în apă, pe uscat, cu şi fără ajutorul
diverselor instalaţii), dar cele mai folosite sunt exerciţii libere, exerciţii cu încărcare de
greutăţi şi contracţii izometrice deoarece mâna are o multitudine de mişcări simple şi
asociate. Sedinţele vor fi scurte dar repetate de mai multe ori în timpul unei zile.

   Mişcarea pasivă şi pasiv-activă solicită sistemul osteoarticular şi muscular,
influenţându-le mecanic şi stimulându-le funcţional, intreţinându-le calitativ.
   De asemenea, activează circulaţia, deci şi nutriţia. Dar cele mai importante efecte ale
acestor mişcări sunt acelea de bătătorire a căilor nervoase, care ţin „trează” scoarţa
cerebrală pentru conducerea şi coordonarea tuturor acţiunilor corpului.

 GIMNASTICA MEDICALĂ
   Gimnastica medicală este una dintre formele de aplicare ale kinetoterapiei şi constă din
exerciţii, procedee şi metode speciale organizate şi puse în slujba prevenirii şi corectării
deficitelor fizice, organice sau psihice.
   Exerciţiul fizic este mijlocul de bază al gimnasticii terapeutice, aceasta constituindu-se,
ca urmare a experienţei practice şi teoretice acumulate, în diferite procedee care se aplică
identic în toate cazurile analoage.
   Efecte morfogenetice şi morfoplastice- mişcarea determină o bună irigaţie sancvină şi
nutritivă a oaselor solicitate în efort, acestea dzvoltându-se normal.
   În cazul articulaţiilor determină şi întreţine forma, condiţionează întinderea suprafeţei
articulare, grosimea cartilajului articular, lungimea şi rezistenţa ligamentelor, a capsulei
articulare în funcţie de tensiunea exercitată la nivelul acestora.
   Pentru recuperarea mainii se fac urmatoarele exercitii:
1. Cu palma sprijinită de masă şi cu degetele închise se face extensia activă a fiecărui deget.
2. Acelaşi exerciţiu cu ajutorul celeilalte mâini se face pe rând extensia degetelor.
3. Cu antebraţul sprijinit pe masă se execută flexia cu o apăsare pe a treia falangă.
4. Cu coatele sprijinite pe masă, palmele faţă-n faţă şi apropiate se execută cu contra
rezistenţă flexia şi extensia degetelor din articulaţiile metacarpiene.
5. Din aceeaşi poziţie se execută mişcarea de lateralitate stângă şi dreaptă din articulaţiia
mâinii.
6. Cu coatele sprijinite pe masă, degetele încordate şi uşor flectate se execută rotaţii din
articulaţia mâinii.




                                             22
      Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

7. Cu coatele sprijinite pe masă în supinaţie mâna închisă, se execută flexii şi extensii din
articulaţia mâinii.
8. Cu coatele sprijinite pe masă palmele închise în continuarea antebraţului se execută
strângerea în pumn falangă după falangă.
9. Cu palmele sprijinite pe câte un burete de baie, antebraţul sprijinit pe masă, se execută
apucarea strânsă a buretelui cu toate degetele odată cu extensia din articulaţia mâinii.
10. Cu palma fixată pe un suport special amenajat, alcătuit din cinci benzi de elastic se
execută flexia si extensia.



5. TERAPIE OCUPAŢIONALĂ (Ergoterapia)

   Este bine cunoscută afirmaţia lui Fr. Engels că „mâna este produsul muncii” şi de aceea
nu trebuie să surprindă reciproca ei că „doar muca poate da funcţionalitate mâinii”.
   În activitatea cotidiană profesională şi extraprofesională, se cere mâinii uneori forţă şi
rezistenţă, alteori viteză de execuţie şi precizie sau alte combinaţii ale acestor calităţi. Ele
nu pot fi însă obţinute decât în cadrul antrenamentului specific al activităţii umane a
mâinii. Aceasta este realizată prin terapia ocupaţională, care include în concepţia anglo-
saxonă, atât terapia prin muncă (ergoterapia), cât şi jocurile şi instalaţiile distractive
(terapia ocupaţională propriu-zisă).
   Terapia ocupaţională pentru disfuncţia mâini are patru mari scopuri:
   1. A recâştiga şi dezvolta abilităţile vieţii zilnice în scopul de a face pacienţii cât mai
independenţi posibil. Pentru aceasta se utilizează tot felul de adaptări (mânere speciale
pentru lingură, furculiţă , cuţit, manete în loc de robinete sau butoane etc.). aceasta în
cazurile cu invalidităţi severe sau definitive.
   2. A permite munca în scopul ameliorării mobilităţii articulare, creşteri forţei musculare
şi recâştigării coordonării mişcărilor. Tipurile de muncă utilizate este bine să corespundă
muncii profesionale a pacientului sau pasiunilor lui.
   3. A permite evaluarea necesităţilor unor facilităţi de muncă prin adaptările sculelor, a
maşinilor, unelte în funcţie de meseria trecută (sau viitoarea) a pacientului.
   4. Adescoperi şi dezvolta noi vocaţii profesionale pentru pacienţii care, datorită
disfuncţiei mâinii, nu se mai pot întoarce la activitatea anterioară.
   În majoritatea centrelor de terapie ocupaţională pentru pacienţii cu disfuncţii ale mâini,
se utilizează următoarele activităţi:
         Imprimeria (tipografierea), incluzând toate operaţiunile: culegerea literelor,
            aranjarea lor, presarea pe hârtie, etc.
         Ţesutul de război, foarte mult utilizat, căci solicită o mare varietate de mişcări şi
            prize (confecţionarea unui m de pânză cere 1300 mişcări). În plus în aşezare
            verticală, obligă la activitatea cu mâinile ridicate, împiedicând formarea
            edemului.
   Varietăţi: ghergheful, războilu orizontal pentru covoare şi unele activităţi conexe: tors,
răsucit, dărăcit, periat etc;
         Dactilografiat, scris, desen tehnic;

        Împachetaj-ambalaj pentru o diversitate de obiecte şi de modele;



                                              23
      Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

        Lucru de mână (tricotat, brodat, cusut, etc);
        Traforaj, tâmplărie şi dulgherie uşoară;
        Strungărie în lemn sau fier, feronerie;
        Lucru în pielărie;
        Croitorie, lenjerie;
        Electronică , ceasornicărie;
        Grădinărit, olărit etc.
        Rularea făcăleţului;
        A bate un ou, lapte prins, etc;
        Înşirarea mărgelelor pe o sfoară;
        Cântatul la pian, acordeon sau la instrumente de suflat;
        Modelări cu plastelină;
        Folosirea foarfecelor la decupat hârtie, carton;
        Apucarea unor obiecte mari pentru a le simţi cu mâna;
        Apucarea obiectelor din ce în ce mai mici: monede, scobitori etc;
        Răsfoirea unei cărţi;
  Toate aceste activităţi au fost selecţionate pe criteriile „gesticii profesionale”.
  Delaet şi Lobet, studiind 1300 meserii, au arătat că există doar 43 de gesturi de bază,
care se pot combina între ele. Din aceste 43 de gesturi, 24 aparţin mâinii. Aceste gesturi
profesionale se împart în:
  a). Gesturi obligatorii necesitate de mediul profesional şi nu de munca propriu-zisă (de
ex. urcatul-coborâtul scărilor pentru un zidar);
  b). Gesturi solicitate de muncă, dar comandate de maşinile unelete (învârtirea unei
manivele, tăierea cu foarfeca etc.);
  c). Gesturi proprii muncii, dar al căror ghidaj nu este comandat (pictură, sudură,
modelatori, etc).
  În afară de activităţile lucrative, terapia ocupaţională cuprinde jocurile distractive, jocuri
cu caracter competitiv sau de autodepăşire.
  Unele dintre acestea sunt jocuri distrative sau sportive bine cunoscute, cu sau fără
adaptări specifice, altele sunt create special pentru recuperarea disfuncţiei mâinii. Iată
câteva dintre aceste jocuri:
        Jocul „dame” în care piesele sunt variabile ca volum sau greutate. Uneori placa
           este metalică, iar piesele sunt magnetizate;
        Jocul „fotbal cu pompiţe suflătoare”. O minge de ping-pong este dirijată de
           suflul unor pompiţe formate dintr-o pară de cauciuc cu o tijă;


          Jocuri mecanice care se manipulează prin tijă cu mânere (fotbal, baschet etc);
          Biliard, tenis de masă;
          Tenis, criket, golf, badminton;
          Aruncarea cu săgeţi la ţintă;
          Marocco, şah, etc.


6. TRATAMENTUL BALNEOLOGIC (ape minerale, nămoluri)




                                              24
     Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic

   Poate fi foarte utilă dacă:
   În alegerea staţiunilor ne vom orienta după reactivitatea bolnavului şi bolile asociate.
   În sensul acesta vom indica băile sărate, iodurate de tip Bazna şi Govora, băile sulfuroase
de tip Herculane. Tratamentul balnear se face toata viata.
   În funcţie de substanţele chimice pe care le conţin apele minerale amintim urmatoarele
staţiuni:
     Băile Felix-sunt băi oligo-metalice slab mineralizate şi radio-ionice;
     Băile Herculane, Pucioasa, Vulcana-sunt băi termale si sulfuroase;
     Govora-sunt băi sulfuroase, iodate şi sărate; (nămol silicos şi iodat);
     Bazna-sunt băi iodate şi sărate;
     Sovata, Amara, sunt băi sărate şi cu nămoluri de lacuri sărate.
     Litoralul (Eforie siTechirghiol) - băi sărate şi cu nămol sapropelic
   În staţiunile de tratament se aplică o gamă largă de proceduri balneofizioterapice. Pe
lângă aceste proceduri cel mai important factor îl constituie climatoterapia ce are un
deosebit rol asupra psihicului bolnavului.




BIBLIOGRAFIE:

Lucreţia Titircă – Urgenţele Medico-Chirurgicale (sinteze pentru cadre medii), Ed.
Medicală, Bucureşti, 1989.
Profesor Dr. Doc. Victor Ciobanu – Recuperare funcţională în practica reumatologică, Ed.
Medicală, Bucureşti, 1979,
Dumitru Dumitru – Gid de reeducare funcţională, Ed. Sport-Turism, Bucureşti 1981.
Tudor Sbenghe – Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1987.
Kiss Iaroslav – Fiziokinetoterapie şi recuperare medicală, Ed. Medicală, 2002
Sbenghe Tudor – Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale
membrelor, Ed. Medicală, 1981
Conf. Dr. V. Ranga, Prof. Dr. I. Teodorescu Exarcu – Anatomia şi Fiziologia Omului, Ed.
Medicală, Bucureşti, 1969.
Dr. Clarence Dail şi Charles Thomas – Hidrotermoterapie (tratamente simple pentru
afecţiuni obişnuite), Casa de Editură-Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 1999.
Vasile Marcu – Masaj şi Kinetoterapie, Ed. Sport-Turism, Bucureşti 1983.




                                             25
Metode de recuperare medicală BFT în mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic




                                   26

				
DOCUMENT INFO
Shared By:
Categories:
Tags:
Stats:
views:155
posted:11/23/2011
language:Romanian
pages:26