Curtea de Apel Ploiesti***

Curtea de Apel Ploieşti

Decizii Relevante

Trimestrul II 2009









Întocmit

Grefier Documentarist,

Liana-Gabriela Anton









1

Cuprins

Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

1. DREPT PENAL. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSEI. CRITERII. CONDUITA

PROCESUALĂ SINCERĂ. PROPORŢIONALITATEA SANCŢIUNII



2. ASISTENŢA JURIDICĂ OBLIGATORIE. ÎNCĂLCARE. NULITATEA HOTĂRÂRII ASTFEL

PRONUNŢATE



3. LEGEA PENALĂ MAI FAVORABILĂ



4. INFRACŢIUNE COMISĂ DE MINOR. INDIVIDUALIZAREA SANCŢIUNII. CRITERII



5. GREŞITA INTERPRETARE ŞI APLICARE A DISP. ART.72 C. PEN. PRIVIND

INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI. CRITERII GENERALE DE INDIVIDUALIZARE



6.–CIRCUMSTANŢA ATENUANTĂ A SCUZEI PROVOCĂRII. CONDIŢII ÎN CARE POATE

FI REŢINUTĂ



7. CONCURS ÎNTRE CIRCUMSTANŢELE ATENUANTE JUDICIARE ŞI STAREA

DE RECIDIVĂ



8. CONFISCAREA SPECIALĂ PREV. DE ART.118 LIT.b C.pen.. CAZURI DE APLICARE



9. CAUZĂ CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI. IRESPONSABILITATEA.

BOALĂ PSIHICĂ SURVENITĂ ULTERIOR COMITERII FAPTEI

10. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI. CONTOPIREA

PEDEPSELOR PENTRU INFRACŢIUNI CONCURENTE SĂVÂRŞIE DE PERSOANA FIZICĂ



11. PRESTAŢIE PERIODICĂ ÎN CAZUL ACCIDENTELOR DE CIRCULAŢIE. PERSOANELE CARE

TREBUIE SA O ACHITE. CUANTUMUL PÂNĂ LA CARE ASIGURATORUL POATE FI OBLIGAT



12. TÂLHĂRIE.COAUTORAT. SĂVÂRŞIREA DE CĂTRE UNII DINTRE PARTICIPANŢI

A ACTELOR DE VIOLENŢĂ ŞI AMENINŢARE ŞI DE CĂTRE ALŢII A ACTELOR DE FURT.



13. EVAZIUNE FISCALĂ – INFRACŢIUNEA PREVĂZUTĂ DE ART.6 DIN LEGEA NR. 241/2005.

ELEMENT MATERIAL. FAPTĂ COMISĂ CU INTENŢIE. EROARE A ÎNSCRIERII SUMEI

ÎN BILANŢUL CONTABIL. SUMA NEDATORATĂ BUGETULUI DE STAT.



14. MĂSURI PREVENTIVE. MENŢINEREA ARESTĂRII PREVENTIVE. NATURA INFRACŢIUNILOR

COMISE DE INCULPAT ŞI PERICOLUL CONCRET PENTRU ORDINEA PUBLICĂ.



15. ARESTAREA INCULPATULUI. CAZUL PREV. DE ART. 148 LIT. f COD PROC. PEN.



16. MĂSURI PREVENTIVE. OBLIGAREA DE A NU PĂRĂSI ŢARA. REVOCAREA MĂSURII. CONDIŢII

ŞI TEMEINICIE.



17. CHELTUIELI JUDICIARE. SOCIETATE DE ASIGURARE.



18. PRINCIPIUL LEGALITĂŢII ARMELOR. NERESPECTARE. CONSECINŢE. SCOPUL ŞI REGULILE

DE BAZĂ ALE PROCESULUI PENAL.



19.MENŢINEREA ARESTĂRII PREVENTIVE A INCULPATULUI ÎN CURSUL JUDECĂŢII. JUDECAREA

RECURSULUI DUPĂ ÎMPLINIREA TERMENULUI DE 60 DE ZILE PEV. DE ART. 160/b COD. PROC.

PEN. RECURS NESUSPENSIV DE EXECUTARE.



20. REVOCAREA MĂSURII ARESTĂRII PREVENTIVE ŞI ÎNLOCUIREA ACESTEIA CU O ALTĂ

MĂSURĂ. CONDIŢII DE LEGALITATE ŞI TEMEINICIE.



2

21. ÎNCHEIERE DE RESPINGERE CA INADMISIBILĂ A EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE.

RECURS. INSTANŢA COMPETENTĂ SĂ DISPUNĂ SESIZAREA CURŢII CONSTITUŢIONALE.



22. LIBERAREA PROVIZORIE PE CAUŢIUNE. MODIFICAREA OBLIGAŢIILOR IMPUSE DE

INSTANŢĂ.



23. PROBE. APRECIEREA PROBELOR ADMINISTRATE.



24. LIBERAREA PROVIZORIE SUB CONTROL JUDICIAR.CONDIŢII DE FORMĂ ŞI DE TEMEINICIE.



25. PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTE. CITAREA ÎN PROCESUL PENAL NUMAI A ACELOR

PERSOANE CARE AU LEGĂTURĂ CU CAUZA.



26. JUDECTA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ. EXCEPŢII DE NECONSTITUŢIONALITATE. CONDIŢII DE

ADMISIBILITATE.



27. CALEA DE ATAC A APELULUI. TERMENUL DE DECLARARE. REPUNERE ÎN TERMENUL DE

DECLARARE. REPUNERE ÎN TERMEN ŞI APELUL PESTE TERMEN. INCULPAT PREZENT LA UNELE

DIN TERMENELE DE JUDECATĂ.



28. RECURS. VERIFICAREA ARESTĂRII PREVENTIVII SUB ASPECTUL LEGALITĂŢII ŞI

TEMEINICIEI LA MOMENTUL SESIZĂRII INSTANŢEI.



29. PROCEDURI SPECIALE. ÎNTRERUPEREA EXECUTĂRII PEDEPSEI PE MOTIVE MEDICALE.

CONDIŢII DE ADMISIBILITATE A CERERII.



30. NEPRONUNŢAREA DE CĂTRE INSTANŢA DE APEL ASUPRA CĂII DE ATAC EXERCITATĂ DE UN

INCULPAT. SOLUŢIONAREA UINITARĂ A CAUZEI. INEXISTENŢA DEZBATERILOR.



31. PLÂNGERE ÎMPOTRIVA ORDONANŢELOR SAU REZOLUŢIILOR PROCURORULUI.

INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII. ADMINISTRAREA MIJLOACELOR DE PROBĂ.



32. JUDECATA. DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL.



33. PLÂNGERE ÎMPOTRIVA REZOLUŢIILOR SAU ORDONANŢELOR PROCURORULUI DE

NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ.



34. ADMITEREA RECURSULUI DECLARAT ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERII DE RESPINGERE CA

INADMISIBILĂ A EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE. INSTANŢA COMPETENTĂ SĂ

DISPUNĂ SESIZAREA CURŢII CONSTITUŢIONALE. SUSPENDAREA JUDECĂRII CAUZEI.



35. NEADMINISTRAREA ÎN FAZA PUBLICĂ A PROCESULUI PENAL A TUTUROR PROBELOR

NECESARE AFLĂRII ADEVĂRULUI. CAZ DE RECURS.



36. DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA SPECIALĂ. HOTĂRÂRI SUPUSE REVIZUIRII.

CAZURI DE REVIZUIRE.







Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

1. ANALIZAREA DE CĂTRE INSTANŢA DE APEL A UNOR MOTIVE DEPUSE DUPĂ ÎNCHIDEREA

DEZBATERILOR. ÎNCĂLCAREA PRINCIPIILOR CONTRADICTORIALITĂŢII, PUBLICITĂŢII ŞI

DREPTULUI LA APĂRARE



2. JONCŢIUNEA POSESIILOR.

NEÎNDEPLINIREA CONDIŢILOR PENTRU APLICAREA ACESTEIA





3. EXTINDEREA REŢELEI DE GAZE EXISTENTĂ REALIZATĂ DE UN TERŢ PERSOANĂ-FIZICĂ.

LIPSA OBLIGAŢIEI DE DESPĂGUBIRE A TERŢULUI DE CĂTRE S.C. D. ÎN SITUAŢIA

EXTINDERII ULTERIOARE A REŢELEI DE DISTRIBUŢIUE A GAZELOR DE CĂTRE ACEASTA

DIN URMĂ

3

4. COMPLETAREA PROBATORIULUI ÎN APEL . FACULTATEA INSTANŢEI DE APEL

ÎN ACEST SENS ŞI NU OBLIGATIVITATEAACESTEIA





5. EROARE JUDICIARĂ. STABILIREA CUANTUMULUI DAUNELOR MORALE



6. PARTAJ JUDICIAR



7. PRETENTII



8. PARTAJ BUNURI COMUNE



9. SERVITUTE DE TRECERE. CARACTERUL DE DREPT REAL IMOBILIAR ŞI NU DE DREPT

PERSONAL AL ACESTUI DEZMEMBRĂMÂNT AL DREPTULUI DE PROPRIETATE. ART. 616

COD CIVIL



10. CONSTATARE NULITATE ABSOLUTĂ PARŢIALĂ A CERTIFICATULUI DE MOŞTENITOR.

CALIATATE PROCESUALĂ ACTIVĂ. ART. 2 DIN DECRETUL NR. 167/1960





11. INSTANŢA COMPETENTĂ SĂ SOLUŢIONEZE CONTESTAŢIA ÎNTEMEIATĂ PE DISPOZIŢIILE

LEGII 10/2001. ÎNŢELESUL NOŢIUNII DE ,, UNITATE DEŢINĂTOARE”





12. ÎNCETAREA PROCESULUI PENAL ÎN BAZA ART.11 PCT.2 LIT.b rap. LA ART.10 LIT.f COD

PROCEDURĂ PENALĂ COMBINAT CU ART.2 DIN D.L. NR.41/1990 ÎNTRUCÂT A INTERVENIT

PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE.

INTERPRETAREA ART. 504 COD PROCEDURĂ PENALĂ



13. RECURS INADMISIBIL. INTERPRETAREA ART.13 DIN CONVENŢIA

EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI PRIN RAPORTARE LA DISPOZIŢIILE

ART. 299 COD PROCEDURĂ CIVILĂ



14. PARTAJ JUDICIAR



15. OBLIGATIA DE A FACE



16.NLITATEARECURSULUI



17. STINGEREA ACŢIUNII DE DIVORŢ PRIN ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR



18. ADMISIBILITATEA ACŢIUNII ÎN REVENDICARE DUPĂ APARIŢIA LGII 10/2001



19. INTERPRETAREA DISPOZIŢIILOR ART.129 COD PROCEDURĂ CIVILĂ







Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal

1. EXCEPŢIA DECĂDERII DIN DREPTUL DE A DEPUNE DECLARAŢIE DE CREANŢĂ DE CĂTRE O

SOCIETATE CREDITOARE



2. CREANŢA SOLICITATĂ DE CREDITOARE A FI ÎNSCRISĂ ÎN TABELUL DE CREANŢE,

TREBUIE SĂ FIE CERTĂ, LICHIDĂ ŞI EXIGIBILĂ



3. CONTENCIOS ADMINISTRATIV. INSTANŢA COMPETENTĂ. CRITERIUL VALORIC



4. PROCEDURA INSOLVENŢEI. ANULARE ACTE FRAUDULASE.

CALITATE PROCESUALĂ ACTIVĂ



5. CONTENCIOS ADMINISTRATIV. NEEXECUTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI.

SANCŢIUNE. CONDIŢII





4

6. ÎNREGISTRARE MENŢIONI ÎN REGISTRUL COMERŢULUI. INOPOZABILITATEA

CONTRACTULUI DE COMODAT



7. PROCEDURA INSOLVENŞEI. CONTESTAŢIE LA TABELUL DEFINITIV DE CREANŢE.

TERMEN



8. LICHIDAREA NU LIBEREAZĂ PE ASOCIAŢI ŞI NU ÎMPIEDICĂ DESCHIDEREA

PROCEDURII DE FALIMENT A SOCIETĂŢII



9. INSTANŢA COMPETENTĂ SĂ SOLUŢIONEZE CEREREA DE EMITERE A TITLULUI DE

DESPĂGUBIRI, ÎN BAZA Legii nr. 10/2001



10. INSTANŢA COMPETENTĂ SĂ SOLUŢIONEZE ACŢIUNILE DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV IN

CARE SE CONTESTĂ PROCEDURA DE ATRIBUIRE ELECTRONICĂ A TRASEELOR DE TRANSPORT

DE CĂTRE COMISIA PARITARĂ DIN CADRUL CONSILIULUI JUDEŢEAN, IN CARE FIGUREAZĂ CA

PĂRŢI ÎN PROCES : AGENŢIA PENTRU SERVICIILE SOCIETĂŢII INFORMAŢIONALE – ASSI

BUCUREŞTI ŞI AUTORITATEA RUTIERĂ ROMÂNĂ – A.R.R. BUCUREŞTI



11. NECESITATEA UNUI STUDIU DE IMPACT, PREALABIL EMITERII UNEI AUTORIZAŢII DE

CONTRUCŢIE, ÎN CAZUL NERESPECTĂRII DISTANŢELOR MINIME PREVĂZUTE DE OMS NR.

536/1997



12. COMPETENŢA SOLUŢIONĂRII UNEI CERERI PRIVIND DESCHIDEREA PROCEDURII

INSOLVENŢEI ÎN CAZUL ÎN CARE CEREREA ÎNREGISTRATĂ ANTERIOR, REFERITOARE LA

ACELAŞI DEBITOR, A FOST STRĂMUTATĂ LA O ALTĂ INSTANŢĂ







Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale

1. DREPTURI SALARIALE.

SPORUL DE CONFIDENŢIALITATE DE 15%. ACORDARE. CONDIŢII. NEDISCRIMINARE





2. CURTEA DE APEL PLOIEŞTI, DOSAR NR. 4205/114/2008,

DECIZIA NR. 800 DIN 22 APRILIE 2009



3. CURTEA DE APEL PLOIEŞTI, DOSAR NR. 430/120/2009, DECIZIA NR. 1171 DIN 27.05.2009



4. MODALITATEA DE DETERMINARE A C.A.S. ÎN SITUAŢIA ÎN CARE PLATA DREPTURILOR

SALARIALE RESTANTE S-A EFECTUAT ÎN BAZA UNOR TITLURI EXECUTORII



5.CONTROLORI FINANCIARI AI CURŢII DE CONTURI. NEÎNDREPTĂŢIREA ACESTORA LA

ACORDAREA SPORULUI DE RISC ŞI SUPRASOLICITARE NEUROPSHIHICĂ ŞI A ASPORULUI DE

FIDELITATE









5

Decizii Relevante

Trimestrul II 2009



Secţia Penală şi pentru Cauze cu

Minori şi de Familie









6

1. DREPT PENAL. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSEI.

CRITERII. CONDUITA PROCESUALĂ SINCERĂ.

PROPORŢIONALITATEA SANCŢIUNII.







Disproporţia accentuată dintre sancţiunile penale aplicate celor doi autori ai

aceleiaşi fapte nu poate fi justificată exclusiv prin motivarea că unul dintre aceştia

a adoptat o conduită procesuală sinceră pe întreg parcursul procesului penal, iar

celălalt a înţeles să retracteze declaraţiile iniţiale prin care recunoscuse fapta

,chiar dacă numai acesta din urmă a înţeles să prelungească cursul procesului

penal prin formularea de căi ordinare de atac, întemeiate pe pretinsa sa

nevinovăţie-CURTEA DE APEL PLOIEŞTI-DECIZIA PENALĂ 302 / 06 MAI

2009.





Prin sentinţa penală nr. 1252/27.11.2008 pronunţată de Judecătoria

Moreni inculpatul C. M. a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru

săvârşirea infracţiunii prev. de art. 208 alin.1 rap. la art.209 alin.1 lit.a şi alin.3 lit.a

Cod penal cu aplicarea art. 37 lit.a b Cod penal, art. 74, 76 şi art.80 Cod penal.

S-au interzis inculpatului C.M. drepturile prevăzute de art. 64 alin.1 lit.a teza a

II-a şi lit.b Cod penal pe durata prev. de art.71 Cod penal.

S-a menţinut starea de arest a inculpatului iar în baza art. 88 Cod penal s-a

dedus din pedeapsa aplicată perioada executată de la 06.02.2008 – la zi.

Prin aceeaşi hotărâre, în baza art. 208 alin.1 rap. la art. 209 alin.1 lit.a şi alin.3

Cod penal cu aplicarea art.37 lit.a Cod penal a fost condamnat inculpatul C.V. la

pedeapsa 4 ani închisoare.

În baza disp. art. 61 alin.1 Cod penal s-a revocat beneficiul liberării

condiţionate pentru restul de pedeapsă rămas neexecutat de 951 zile din pedeapsa

aplicată prin sentinţa penală nr. 2821/2001 a Judecătoriei Ploieşti şi contopindu-se

acest rest cu pedeapsa aplicată, s-a dispus ca în final inculpatul să execute pedeapsa

cea mai grea de 4 ani închisoare.

S-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin.1 lit.a teza a II-a şi lit.b

Cod penal pe durata prevăzută de art.71 Cod penal.

A fost menţinută starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 Cod penal s-a

dedus din pedeapsa aplicată perioada executată de la 06.02.2008 – la zi.

S-a luat act că prejudiciul cauzat părţii civile S.C. P. -S.A. România a fost

acoperit integral prin restituire.

În baza art. 118 lit.b Cod penal s-a confiscat de la inculpaţi instalaţia artizanală

folosită la săvârşirea faptei şi au fost obligaţi inculpaţii la cheltuieli judiciare către

stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut ,în

esenţă, că la data de 06.02.2008, cei doi inculpaţi C. M. şi C. V. s-au deplasat pe raza

municipiului M., în vederea sustragerii de produs petrolier.

Cei doi inculpaţi şi-au însuşit fără drept cantitatea de 1000 litri produs

petrolier, din patrimoniul părţii vătămate S.C. P. -SA , producând un prejudiciu în



7

valoare de 1.355,86 lei, pentru care partea vătămată nu s-a constituit parte civilă,

întrucât acest prejudiciu a fost acoperit.

În concret, s-a reţinut că ajunşi în zona respectivă, în jurul orelor 17,00 cei doi

inculpaţi au ataşat o instalaţie improvizată compusă din pompă şi 2 furtune şi au

umplut un recipient din plastic cu capacitate de 1000 litri pe care l-au încărcat într-un

autoturism Dacia .

Cei doi inculpaţi au plecat apoi şi au fost surprinşi în trafic, lucrătorii de poliţie

care au oprit în trafic autovehiculul pe raza localităţii A., constatând că inculpaţii nu

au putut justifica cu documente legale sustragerea produsului petrolier.

Prima instanţă a înlăturat ca nesincere declaraţiile inculpatului C. V. din cursul

cercetării judecătoreşti, prin care acesta a negat săvârşirea faptei, constatând că

acestea sunt contrazise atât de propriile declaraţii ale inculpatului, date imediat după

săvârşirea faptei, cât şi de declaraţiile coinculpatului C.M. şi de depoziţiile celor doi

martori din acte audiaţi în cauză.

De asemenea, s-a constatat că în ce priveşte calitatea produsului petrolier,

elocvente sunt concluziile raportului de expertiză tehnico-judiciară nr.139/09.04.2008

şi analizele fizico chimice întocmite de SC ROMCONTROL SA Bucureşti, pe baza

cărora s-a stabilit că obiectul material al sustragerii este într-adevăr un produs

petrolier chiar dacă nu este finit.

La individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului C. M. instanţa de

fond a avut în vedere pe de o parte disp. art. 37 lit.b Cod penal, întrucât fapta a fost

săvârşită în stare de recidivă postexecutorie, după executarea pedepsei aplicate prin

sentinţa penală nr. 518/2004 a Tribunalului Prahova, iar pe de altă parte disp. art. 74,

76 Cod penal întrucât acesta a fost cooperant şi sincer pe tot parcursul procesului

penal, iar din probele în circumstanţiere administrate la propunerea sa a rezultat că

este cunoscut în comunitatea în care trăieşte ca o persoană liniştită, cu o situaţie

materială precară.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul C. V. instanţa de fond a reţinut că acesta a

avut un comportament necooperant pe parcursul procesului penal, schimbându-şi

declaraţiile şi tergiversând aflarea adevărului. S-au avut totodată în vedere – în

privinţa inculpatului C. V. – şi disp. art. 37 lit.a Cod penal fapta din prezentul dosar

fiind săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie, în raport cu pedeapsa aplicată

prin sentinţa penală nr. 2821/2001 a Judecătoriei Ploieşti.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul C. V. criticând-o

pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând într-un prim motiv de apel, că nu se

poate reţine în sarcina sa infracţiunea de furt de produse petroliere, deoarece

substanţa petrolieră găsită de organele de poliţie în autoturismul DACIA, era un

reziduu petrolier fără valoare, cumpărat de inculpatul C. M. de la o anume persoană

cunoscută drept „ nea Vasile „ . Inculpatul C. V. a susţinut că obişnuia să muncească

la acea persoană pentru a i se da şi lui asemenea reziduuri petroliere folosite în

propria gospodărie.

Cel de-al doilea motiv de apel vizează individualizarea pedepsei, inculpatul

C.V. susţinând că pedeapsa aplicată lui, în cuantum de 4 ani închisoare, este mult

prea aspră în comparaţie cu pedeapsa aplicată celuilalt inculpat C. M. care ,deşi a fost

iniţiatorul acţiunii infracţionale , şi-a folosit propriile instrumente pentru sustragerea

produsului petrolier, a primit o pedeapsă în cuantum de numai un an şi 6 luni

închisoare.

8

Prin decizia penală nr.19/23 februarie 2009 Tribunalul Dâmboviţa a

respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul C. V. împotriva sentinţei penale

nr.1252/27.11.2008 pronunţată de Judecătoria Moreni, reţinând că în mod corect,

instanţa de fond a apreciat că faptele săvârşite de cei doi inculpaţi întrunesc

elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prev. de art. 208 alin.1 rap. la

art. 209 alin.1 lit.a şi alin.3 lit.a Cod penal, încadrare juridică corect stabilită, inclusiv

prin incidenţa art.37 lit.a c.penal, în raport de pedeapsa aplicată anterior apelantului.

Astfel, s-a observat că situaţia de fapt şi vinovăţia apelantului-inculpat sunt

confirmate de probele administrate, iar poziţia oscilantă a apelantului este contrazisă

de toate aceste mijloace de probă.

Tribunalul a mai apreciat că instanţa de fond a realizat o corectă

individualizare judiciară a pedepselor aplicând fiecărui inculpat pedepse în cuantum

corespunzător datelor caracteristice fiecăruia, pentru apelantul - inculpat C. V.,

făcându-se în mod justificat aplicarea disp. art.61 alin.1 Cod penal, vizând revocarea

beneficiului liberării condiţionate pentru restul de pedeapsă rămas neexecutat de 951

zile din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 2821/2001 a Judecătoriei Ploieşti.

Împotriva celor două hotărâri a declarat recurs inculpatul C. V.,

criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând pe de o parte că nu se face

vinovat de săvârşirea faptei deduse judecăţii deoarece a participat doar la transportul

produsului petrolier, în beneficiul unei alte persoane indicată ca fiind „nea Vasile‖,

fără a avea cunoştinţă de faptul că produsul petrolier era sustras şi fără a avea

reprezentarea că în acest mod săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.

O altă critică se referă la greşita individualizare a sancţiunii aplicate, recurentul

susţinând faptul că nu a beneficiat de egalitate de tratament cu coinculpatul C. M.

care de fapt a fost autorul moral al faptei şi căruia i s-a aplicat o pedeapsă de numai

un an şi 6 luni închisoare pentru aceeaşi faptă.

Curtea a constatat că recursul inculpatului este fondat, după cum se va

arăta în continuare:

Instanţele au reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi au realizat o

justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză în cele

două faze ale procesului penal, din care rezultă atât existenţa faptei pentru care

recurentul a fost trimis în judecată, cât şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie în forma

cerută de lege, de către inculpat.

Au fost avute astfel în vedere: procesele-verbale de constatare a infracţiunii,

cele de cercetare la faţa locului şi cele de reconstituire, însoţite de planşele

fotografice demonstrative (toate încheiate de lucrătorii de poliţie), procesul-verbal de

ridicare a probelor şi contra probelor produsului petrolier sustras, însoţit de buletinul

de analiză şi de raportul de expertiză tehnico-judiciară întocmit de expert M. N., în

cursul urmăririi penale, depoziţiile martorilor I. M. şi N. C., analizele fizico-chimice

ale produsului petrolier sustras, întocmite de SC ROMCONTROL SA Bucureşti,

declaraţiile inculpatului-recurent şi cele ale coinculpatului C. M., adresele emise de

partea civilă, fişele de cazier judiciar ale inculpaţilor.

Pe baza acestor mijloace de probă, în mod judicios s-a reţinut şi rezultă că la

data de 06.02.2008, în jurul orelor 17,00 recurentul C. V. împreună cu coinculpatul

C. M., folosind o instalaţie improvizată compusă din pompă şi 2 furtune, şi-au însuşit

fără drept cantitatea de 1000 litri produs petrolier, dintr-un decantor aparţinând părţii



9

civile S.C. P.-SA, pe care au depozitat-o într-un recipient ce a fost transportat într-un

autoturism aparţinând altei persoane.

Prejudiciul produs părţii civile are valoarea de 1.355,86 lei şi a fost acoperit în

totalitate prin restituire, întrucât inculpaţii au fost surprinşi în timp ce se deplasau în

trafic cu autovehiculul respectiv, neputând justifica provenienţa bunului, astfel încât

în cauză au fost declanşate cercetările.

În mod judicios instanţele anterioare au înlăturat ca neconforme realităţii

apărările inculpatului recurent C. V., observându-se că acestea sunt contrazise atât de

propriile declaraţii ale recurentului (date imediat după surprinderea sa de lucrătorii de

poliţie, dar şi în faţa procurorului) prin care acesta a recunoscut săvârşirea faptei

(filele 72 – 74 şi fila 141 dosar urmărire penală)) cât şi de declaraţiile coinculpatului

C. M., coroborate cu toate celelalte mijloace de probă expuse mai sus.

Susţinerile aceluiaşi recurent în legătură cu lipsa de valoare economică a

bunului sustras, sunt infirmate de rezultatele analizelor fizico-chimice de laborator,

de adresele eliberate de partea civilă, cât şi de concluziile expertizei tehnice judiciare

în specialitatea petrol şi gaze (filele 33-39 dosar urmărire penală), potrivit căreia

produsul petrolier găsit asupra celor doi inculpaţi reprezintă un produs petrolier, chiar

dacă acesta nu are formă finită, fiind în concret, un reziduu petrolier care nu se

comercializează, aspect care justifică probabil şi valoarea scăzută a acestuia.

Aşa fiind, criticile recurentului privitoare la greşita sa condamnare, dat fiind

lipsa laturii subiective intenţionale, sunt apreciate ca nefondate, câtă vreme toate

mijloacele de probă enumerate confirmă participaţia inculpatului în modalitatea

descrisă mai sus, soluţia de condamnare fiind astfel legală, ca de altfel şi încadrarea

juridică a faptei.

Cea de a doua critică a recurentului, vizând greşita individualizare a

sancţiunii este însă fondată pentru următoarele considerente:

Este adevărat că fapta dedusă judecăţii a fost comisă de recurent sub forma

unei pluralităţi infracţionale, reprezentată de recidiva post executorie, prev. de art.37

lit.‖a‖ cod penal, al cărei prim termen îl constituie pedeapsa anterioară de 9 ani

închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr.2821/16.10.2001 a

Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr.508/15.04.2002 a Curţii

de Apel Ploieşti, în executarea căreia a fost arestat la 28.04.2001 şi liberat condiţionat

la 18.09.2007, având un rest neexecutat de pedeapsă de 951 zile închisoare, care nu a

fost împlinit până la data săvârşirii infracţiunii deduse judecăţii.

Este în egală măsură real că, în fişa de cazier judiciar a recurentului, figurează

multiple alte condamnări, anterior săvârşirii faptei ce constituie primul termen al

recidivei, condamnări care conferă acestuia statutul de multiplu recidivist, în

contextul comiterii de fapte infracţionale de acelaşi gen cu prezenta (a se vedea fişa

de cazier judiciar de la fila 77 dosar urmărire penală).

Însă, aşa cum se observă, şi în sarcina celuilalt inculpat ,C. M. , a fost reţinută

pluralitatea infracţională sub forma recidivei, chiar dacă aceasta îmbracă forma

recidivei postexecutorii şi nu postcondamnatorii.

Totodată, şi în fişa de cazier judiciar a acestuia (fila 63 dosar urmărire penală)

figurează multiple alte condamnări pentru săvârşirea unor fapte de acelaşi gen, astfel

încât, antecedentele penale ale celor 2 participanţi la săvârşirea acestei fapte, îi

plasează pe aceştia într-o poziţie de similaritate în raport de incidenţa încălcărilor

anterioare ale legii penale.

10

În această situaţie, Curtea observă evidenta disproporţie între pedepsele

aplicate celor doi autori ai aceleiaşi fapte, în sensul că recurentului C. V. i-a fost

aplicată pedeapsa de 4 ani închisoare, iar inculpatului C. M. i-a fost aplicată, prin

efectul aplicării art.74 şi art.76 c.penal, pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.

O atare modalitate de individualizare judiciară a pedepselor nu poate fi

conformă dispoziţiilor art.52 şi art.72 c.penal, şi nici dispoziţiilor înscrise în

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, câtă vreme

în spiritul acesteia, orice acuzat are dreptul la tăcere şi dreptul de a contesta faptele

care îi sunt reproşate, astfel încât prin negarea culpabilităţii sau refuzul de a răspunde

întrebărilor ce-i sunt adresate, nu se poate ajunge la fundamentarea menţinerii în

detenţie numai pe aceste argumente (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele

Gerard Bernard contra Franţei –hotărârea din 26 septembrie 2006 şi respectiv

Dupont-Maliverg contra Franţei –hotărârea din 31 mai 2005).

De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile înscrise în art.14 alin.3

lit.‖g‖ din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, ratificat de

România prin Decretul nr.212/1974, publicat în Monitorul Oficial

nr.146/20.11.1974, potrivit cărora nicio persoană nu poate fi obligată să declare

împotriva sa sau să se recunoască vinovată.

În acest context, disproporţia accentuată dintre sancţiunile penale aplicate celor

doi autori ai aceleiaşi fapte, nu poate fi justificată exclusiv prin motivarea că unul

dintre aceştia a adoptat o conduită procesuală sinceră pe întreg parcursul procesului

penal, iar celălalt a înţeles să retracteze declaraţiile iniţiale prin care recunoscuse

fapta, declarându-se ulterior nevinovat, chiar dacă numai acesta din urmă a înţeles să

prelungească cursul procesului penal prin formularea de căi ordinare de atac,

întemeiate pe pretinsa sa nevinovăţie.

Aşa fiind, Curtea a observat că pentru realizarea deplină şi eficientă a scopului

procesului penal, se impune admiterea recursului declarat de inculpatul C. V.,casarea

hotărârilor atacate în parte, şi după descontopirea pedepsei rezultante în

componentele sale, aplicarea disp. art.74 rap la art.76 lit.‖c‖Cod penal, cu

consecinţa reducerii pedepsei principale aplicată inculpatului pentru infracţiunea

dedusă judecăţii, de la 4 ani închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare, cuantum apreciat

ca îndestulător în raport de pericolul social al faptei, valoarea prejudiciului şi

circumstanţele personale ale recurentului, inclusiv împrejurarea că fapta dedusă

judecăţii a fost comisă în decursul liberării sale condiţionate.

După contopirea acestei pedepse cu restul de pedeapsă de 951 zile închisoare,

rămas neexecutat(în privinţa căruia s-a dispus, în mod corect, revocarea liberării

condiţionate, ţinând seama de persistenţa infracţională şi pericolul social al faptei),

urmează ca recurentul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 951 zile închisoare.









11

2. ASISTENŢA JURIDICĂ OBLIGATORIE. ÎNCĂLCARE. NULITATEA

HOTĂRÂRIIASTFEL PRONUNŢATE.



Art.171 alin.3, art.197 alin.2 Cod procedură penală.







În conformitate cu art.171 alin.3 c.p.p. în cursul judecăţii, asistenţa juridică

este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită

pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. De

asemenea, potrivit disp.art.197alin.2 teza ultimă c.p.p. sunt prevăzute sub

sancţiunea nulităţii dispoziţiile relative la asistarea învinuiţilor sau inculpaţilor de

către apărător, când sunt obligatorii, potrivit legii.





Prin sentinţa penală nr.435/22 mai 2008 pronunţată de Judecătoria Buzău, în

baza disp.art.2151 alin. 1 cu aplic.art.41 alin.2 cod penal a fost condamnată inculpata

H.P.E.A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare iar în baza disp.art.290 cu aplic. 41

alin2 c.p. la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art.33 lit.a şi 34 lit.b Cod penal au fost contopite cele două pedepse,

stabilindu-se ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 6 luni

închisoare.

S-au aplicat disp.art.81 cod penal rap. la art.71- 64 alin.1 lit.a teza a II-a şi b

Cod penal, pe durata termenului de încercare de 3 ani şi 6 luni.

Ca situaţie de fapt s-a reţinut pe baza probatoriilor administrate în cauză că în

perioada aprilie 1999-martie 2004 inculpata şi-a însuşit suma de 169.509,33 lei în

interesul său şi al coinculpatului V.C.C. din gestiunea Asociaţiei de proprietari

P.T.6/3 Broşteni şi a întocmit în fals situaţii de lucrări, situaţii de plată şi chitanţe

justificative.

Prin aceeaşi sentinţă a fost condamnat şi inculpatul V.C.C. în temeiul

disp.art.25 rap.la art.2151 alin.1 cu aplic. art.41 alin.2 c.p.la pedeapsa de 1 an şi 6 luni

închisoare şi în baza disp.art.290 alin.1 cu aplic.art.41 alin.2 c.p. la pedeapsa de 6 luni

închisoare.

S-a constatat că infracţiunile comise de inculpat sunt concurente cu cele pentru

care acesta a fost condamnat prin sentinţa penală nr.2678/13 decembrie 2005 a

Judecătoriei Buzău, definitivă la data de 27 decembrie 2005, la o pedeapsă rezultantă

de 2 ani închisoare, în baza art.865 c.p. s-a dispus anularea suspendării executării sub

supraveghere a pedepsei, pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare a fost descontopită

în pedepsele componente şi după recontopire s-a dispus ca inculpatul să execute

pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, în condiţiile prev. de art.86 2 c.p., pe

durata termenului de încercare de 5 ani.

Apelurile declarate de inculpaţii H.P.E.A. şi V.C.C. au fost respinse de

Tribunalul Buzău prin decizia penală nr.44/19 februarie 2009.

Împotriva ambelor hotărâri au declarat recurs inculpaţii, criticând soluţiile

pronunţate de nelegalitate şi netemeinicie.

Cu ocazia dezbaterii recursurilor, reprezentantul Ministerului Public a invocat

excepţia nulităţii absolute a sentinţei motivat de împrejurarea că la data soluţionării

12

cauzei inculpatul V.C.C. nu a fost asistat de apărătorul ales, acesta din urmă lipsind,

deşi asistenţa juridică era obligatorie.

Prin decizia penală nr.398/3 iunie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a admis

recursurile declarate de ambii inculpaţi, a casat în totalitate decizia penală

nr.44/19.02.2009 a Tribunalului Buzău şi sentinţa penală nr.435/22.05.2008

pronunţată de Judecătoria Buzău şi a trimis cauza la prima instanţă - Judecătoria

Buzău pentru rejudecarea acesteia cu respectarea dispoziţiilor privind asigurarea

asistenţei juridice obligatorie a inculpaţilor.

La pronunţarea deciziei, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Pe tot parcursul cercetării judecătoreşti inculpatul V. C. C. a fost asistat de

apărător ales, însă cu ocazia dezbaterilor ce au avut loc la data de 13 mai 2008, fila

221 dosar fond, apărătorul ales a lipsit iar instanţa, luând act de acordul inculpatului,

a soluţionat cauza, dispunând amânarea pronunţării pentru data de 22 mai 2008,

pentru a da posibilitatea apărătorului ales să formuleze concluzii scrise.

În urma examinării actelor şi lucrărilor cauzei Curtea a reţinut că pentru una

dintre infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului V. C. C. respectiv, cea prev. de

art.2151 alin.1 cod penal, legiuitorul a prevăzut pedeapsa închisorii de la 1 la 15 ani,

astfel că în cauză erau incidente dispoziţiile cuprinse în art.171 alin.3 cod proc.

penală, conform cărora, în cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în

cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe

viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

Drept urmare, s-a constatat că, procedând în modalitatea expusă anterior

instanţa de fond a pronunţat o hotărâre lovită de nulitate absolută, conform art.197

alin.2 teza finală cod proc. penală, întrucât a încălcat dreptul la apărare al

inculpatului, prin aceea că a procedat la soluţionarea cauzei în lipsa apărătorului ales

şi fără a dispune desemnarea unui apărător din oficiu, în condiţiile prev. de art.171

alin.41 cod proc. penală.

Reţinând în acelaşi timp că tribunalul nu a înlăturat nelegalitatea comisă de

prima instanţă, Curtea a constatat incidenţa cazului de casare prev. de art.3859 pct.6

cod proc. penală, astfel că, în temeiul disp. art.38515 pct.2 lit.c) cod proc. penală, a

admis recursul declarat de inculpatul V. C. C., a casat, în totalitate, ambele hotărâri şi

a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, pentru soluţionarea ei cu

respectarea dispoziţiilor legale privind asigurarea asistenţei juridice obligatorii a

inculpaţilor.

De asemenea, având în vedere incidenţa cazului de conexitate prev. de art.34

lit.a) şi b) cod proc. penală, a fost admis, pe cale de consecinţă, şi recursul declarat de

inculpata H.P.E.A., respectiv de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de fond,

urmând ca la rejudecare să fie avute în vedere şi criticile invocate de recurenţi şi care

vizează greşita stabilire a situaţiei de fapt pe baza unor probatorii incomplete, urmând

ca în exercitarea rolului activ să se administreze probe concludente, pertinente şi utile

în vederea aflării adevărului şi tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate

de comiterea infracţiunilor.









3. LEGEA PENALĂ MAI FAVORABILĂ.

13

C.pen., art.13,

Legea 87/1994,

Legea 241/2005



Legea penală mai favorabila este legea care conţine cauze de impunitate si

de nepedepsire si aceea care nu prevede asemenea beneficii. In situaţia in care

„prejudiciul” prev. de art 10 din legea 241/2005 este achitat pe parcursul cercetării

judecătoreşti după stabilirea prin expertiza inculpatul poate beneficia de cauza de

impunitate menţionată de acest text legal.



Decizia penală nr.339 din 2 aprilie 2008



Prin sentinţa penală nr.391 din 11 iunie 2007 pronunţată de Judecătoria

Târgovişte, în baza art. 334 C.proc.pen., a fost schimbată încadrarea juridică dată

faptei prin actul de sesizare din art. 13 din Legea nr.87/1994 şi art. 11 lit. c şi e din

Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41,42 C.pen., în art. 11 lit.c si e din Legea

nr.87/1994 modificată cu aplicarea art. 41,42 C.pen., iar în temeiul acestor texte de

lege acesta a fost condamnat la câte o pedeapsă de 6 luni închisoare, dispunându-se

ca în final conform art. 33 lit. a şi 34 lit. b C.proc.pen. să execute 6 luni închisoare,

pedeapsă faţă de care în baza art. 81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată

a executării .

S-a luat act că inculpatul a acoperit prejudiciul în sumă de 17.844 lei,

produs părţii civile ANAF , ca reprezentant al statului.

În baza art. 348 Cod proc. penală s-a dispus desfiinţarea totală a facturilor

şi chitanţelor fiscale, folosite de inculpat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că inculpatul

a desfăşurat activitate comercială prin intermediul A.F.‖T ‖, aprovizionându-se în

perioada 2003-2004 cu materii prime şi materiale de la diferite societăţi cu sediul în

Bucureşti iar cu ocazia unui control efectuat de către comisarii Gărzii Financiare au

fost identificate în evidenţa financiar-contabilă a societăţii 13 facturi fiscale şi 13

chitanţe corespunzătoare care nu aparţineau societăţilor comerciale menţionate la

rubrica „furnizor", iar unele dintre societăţile comerciale nu erau înregistrate la

Registrul Comerţului, astfel încât, prin înregistrarea în evidenţa asociaţiei a unor

facturi fiscale procurate din alte surse decât cele legale, aceasta a dedus nelegal TVA-

ul, iar prin înregistrarea facturilor în registrul de încasări şi plăţi a înregistrat

cheltuieli reductibile, sustrăgându-se de la plata impozitului pe venitul global.

S-a mai reţinut de asemenea, că, pe parcursul soluţionării cauzei,

inculpatul a achitat, debitul reprezentând TVA şi penalităţile şi dobânzile aferente, iar

ulterior a achitat impozitul pe venitul global datorat bugetului de stat, precum şi

dobânzile şi penalităţile aferente.

Deoarece activitatea infracţională desfăşurată a avut un caracter

continuat în perioada 31 martie 2003 - 29 decembrie 2004 s-a reţinut că infracţiunea

s-a epuizat la data emiterii ultimei facturi, dată la care era incidenţă Legea nr.87/1994

modificată prin Legea nr.l61/2003.

Totodată s-a apreciat că nu pot fi reţinute cauzele de nepedepsire sau de

reducere prevăzute de art. 10 din Legea nr.241/2005, deoarece inculpatul, deşi a

14

achitat integral prejudiciul cauzat statului, acoperirea acestuia nu s-a realizat până la

primul termen de judecată aşa cum prevăd dispoziţiile legale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, arătând că în mod

greşit nu s-au reţinut cauzele de nepedepsire sau de reducere a pedepsei prevăzute de

art. 10 din Legea nr.241/2005 întrucât a achitat încă din faza de urmărire penală

debitul reprezentând TVA, penalităţile şi dobânzile aferente pe care nu le-a contestat

ca întindere. In ceea ce priveşte impozitul pe venit, acesta a cuantificat la urmărirea

penală în sumă de 10.082, 0207 lei, sumă contestată, care în urma expertizei contabile

judiciare s-a stabilit că este de 6.778 lei care la rândul ei a fost achitata.

Prin decizia penală nr. 225/2007 Tribunalul Dâmboviţa a respins ca

nefondat apelul inculpatului reţinând ca aceasta contestare a unei parţi din obligaţiile

de plată în faţa instanţei de judecată nu este de natură a constitui o justificare în

neachitarea prejudiciului până la termenul prevăzut de lege, cât timp acesta avea

posibilitatea de a contesta concluziile procesului verbal întocmit de Garda Financiară,

atât potrivit legii civile, cât şi în faza de urmărire penală.

De asemenea, prejudiciul creat statului şi constatat prin actele de control

ale Gărzii Financiare putea fi achitat, iar ulterior, în situaţia în care se constata că

acesta era în sumă mai mică, inculpatul avea posibilitatea să solicite statului

restituirea sumelor de bani nedatorate.

Ca atare, Legea nr.241/2005 putea fi o lege penală mai favorabilă numai

în condiţiile în care erau respectate dispoziţiile acesteia pentru a putea fi aplicată în

cauza de faţă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul învederând că

singurul motiv este acela susţinut şi în calea de atac a apelului şi anume faptul că în

cauză sunt incidente disp. art. 10 din Legea nr. 241/2005, precizând în plus că în

speţă i-a fost atins dreptul la apărare prin faptul că, deşi a contestat prejudiciul din

nota de constatare, i-a fost respinsă cererea de efectuare a expertizei în faţa organului

de urmărire penală, iar ulterior când s-a constatat întinderea exactă a prejudiciului, l-a

achitat.

Curtea, verificând hotărârile atacate, conform art. 385/14 C.proc.pen., pe

baza actelor şi lucrărilor dosarului în raport de criticile invocate şi în limitele

cazurilor de casare prev. de art. 385/9 C.proc.pen. a constat că recursul este fondat.

În ceea ce priveşte, încadrarea juridică a activităţii inculpatului, aceasta

putea reprezenta infracţiunea prev.de art.11 lit.c din Legea nr.87/1994 cu modificările

ulterioare precum şi infracţiunea prev. de art. 11 lit. e din acelaşi act normativ, dar

numai până la apariţia legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii

fiscale şi la pronunţarea deciziei nr. 4/2008 a ÎCCJ, dată în interesul legii prin care s-a

constatat că fapta de omisiune în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile

ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate, ori a veniturilor

realizate, ori evidenţierea în actele contabile sau alte documente legale, a cheltuielilor

care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, constituie

infracţiunea complexă de evaziune fiscală prev.de art. 9 alin.1 lit. b şi c din Legea

241/2005 ( fost art.11 lit.c , fost art. 13 din Legea 87/1994), nefiind incidente disp.

art. 13 (fost 37, fost 40) din Legea nr. 82/1991- legea contabilităţii , rap. la art. 289 di

C.pen., aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a

infracţiunii de evaziune fiscală.



15

Potrivit art. 13 alin.1 din C.pen., în cazul în care de la săvârşirea

infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi

penale , se aplică legea cea mai favorabilă, iar în speţă legea nr. 241/2005 îi este mai

favorabilă inculpatului întrucât îi acordă acestuia vocaţia de a beneficia de impunitate

în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 10 alin.1 din acest act normativ.

Prin urmare, Curtea a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin

rechizitoriu, în art. 9 alin.1 lit.c din legea nr.241/2005 cu aplicarea art. 41 -42 Cod

penal, şi art. 13 C.pen..

Revenind la infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin.1 lit.c din

Legea nr.241/2005, Curtea reţine şi o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de

instanţele anterioare în legătură cu achitarea integrală a prejudiciului de către inculpat

până la primul termen de judecată.

În acest sens prima teză a alin.1 alin.10 din această lege coroborat cu

teza a III-a a aceluiaşi aliniat dispune că în cazul săvârşirii unei infracţiuni de

evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege , dacă în cursul urmăririi penale sau al

judecăţii până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral

prejudiciul cauzat, prejudiciu ce se încadrează până la 50.000 euro în echivalentul

monedei naţionale , se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în

cazierul judiciar.

Având în vedere cele de mai sus precizate, se constată că prin

exprimarea „prejudiciu cauzat‖ Legea nr. 241/2005 nu se poate înţelege decât

prejudiciul care i se impută inculpatului de către organul de urmărire penală. Acest

fapt nu lămureşte însă un alt aspect şi anume care trebuie să fie prejudiciul exact pe

care inculpatul trebuie să-l achite din moment ce, pe parcursul urmăririi penale şi al

cercetării judecătoreşti, prejudiciul iniţial stabilit de organele financiare ale statului

poate fi contestat şi prin urmare, modificat..

In caz contrar s-ar ajunge la o situaţie absurdă, în care unui inculpat i se

refuză o cauză de impunitate deşi, ulterior , se ajunge definitiv la concluzia că nici nu

ar fi avut de achitat atât cât i s-a cerut pentru a putea beneficia de respectiva cauză de

impunitate, astfel încât poate fi pedepsit penal deşi ar fi trebuit doar sancţionat

administrativ. De aceea nu se poate reţine expunerea efectuată de instanţa de apel

care a învederat că prejudiciul creat statului şi constatat prin actele de control ale

Gărzii Financiare putea fi achitat, iar ulterior, în situaţia în care se constata că acesta

era în sumă mai mică, inculpatul avea posibilitatea să solicite statului restituirea

sumelor de bani nedatorate; deoarece în cauză accentul se pune nu pe restituirea

sumelor de bani ci pe aplicarea cauzei de impunitate.

În speţa de faţă inculpatul a achitat cuantumul prejudiciului stabilit prin

expertiza contabilă( situaţie reţinută şi de către instanţa de fond) motiv pentru care

Curtea apreciază că i se pot aplica cerinţele impuse de art. 10 din legea nr. 241/2005,

motiv pentru care în baza art. 11 pct. 2 lit. b C.proc.pen,. şi art. 10 lit.i/1 C.proc.pen.

a dispus încetarea procesului penal pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 9 alin.1

lit. c din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41- 42 C.pen., art. 74 lit. a,b,c, C.pen., şi

art. 76 lit. d C.pen., şi cu aplicarea art. 13 C.pen., iar în baza art.10 alin.1 teza a III a

din Legea nr. 241/2005 coroborat cu art. 91 lit.c C.pen. a aplicat inculpatului T.Ş o

amendă administrativă de 1000 lei.





16

4. INFRACŢIUNE COMISĂ DE MINOR. INDIVIDUALIZAREA

SANCŢIUNII. CRITERII.



C.pen., art.100 alin.2



Existenţa unei capacităţi educogene reduse a familiei inculpatului şi

toleranţa sporită a familiei faţă de comportamentul infracţional al acestuia,

constatate în referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune, constituie

elemente pe baza cărora se poate stabili care dintre măsurile educative prevăzute de

lege în cazul infractorilor minori, corespunde pe deplin necesităţilor unei reale

reeducări.



Prin decizia penală nr.207/22.02.2008 Curtea de Apel Ploieşti a respins

ca nefondat recursul declarat de partea responsabilă civilmente O.N. împotriva

deciziei penale nr.267/27.11.2007 a Tribunalului Buzău şi a sentinţei penale

nr.297/06.09.2007 pronunţată de Judecătoria Buzău.

Prin sentinţa atacată, inculpaţilor minori O.G. şi O.I. le-a fost aplicată

măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, prev. de art.104 C.pen.,

pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată, prev. de art.208

alin.1 – art.209 alin.1 lit.a,g,i C.pen., cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen. şi cu aplicarea

art.99 şi urm C.pen., constând în aceea că în intervalul ianuarie – februarie 2007 au

săvârşit un număr de 4 acte materiale de sustragere de bunuri şi sume de bani, pe timp

de noapte, din magazine , prejudiciu acoperit în parte.

Reţinând vinovăţia inculpaţilor, confirmată de mijloacele de probă

administrate, judecătoria a apreciat că, ţinând seama de vârsta acestora şi de scopul

pedepsei, acesta din urmă poate fi atins prin aplicarea faţă de inculpaţi a măsurii

educative prev. de art.104 C.pen..

Apelul declarat de inculpatul O.G. împotriva hotărârii primei instanţe a

fost respins ca nefondat de către Tribunalul Buzău,

Recursul declarat de partea responsabilă civilmente O.N., în calitate de

reprezentant legal al minorului inculpat O.G. , pe aspecte vizând individualizarea

judiciară a sancţiunii, este nefondat.

Potrivit art.100 alin.2 C.pen.,faţă de infractorii minori, legea conferă

prioritate măsurilor educative, pedepsele urmând a fi aplicate doar dacă luarea unei

măsuri educative nu este suficientă.

În ceea ce priveşte alegerea măsurii educative, în speţă au fost avute în

vedere criterii înscrise în art 100 alin.1 C.pen., respectiv gradul de pericol social al

faptei săvârşite, starea fizică, dezvoltarea intelectuală şi morală a minorului, condiţiile

în care acesta a fost crescut şi toate elementele de natură să caracterizeze persoana

minorului, aşa cum acestea sunt reflectate în referatul de evaluare întocmit de

Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Buzău.

Referatul de evaluare a concluzionat că inculpatul provine dintr-o

familie monoparentală, nu a urmat cursurile şcolare, fiind analfabet, situaţie de altfel

omniprezentă la ceilalţi membri ai familiei, iar atitudinea infracţională a inculpatului

este favorizată de anturajul cu preocupări infracţionale în care a intrat, familia sa

având o capacitate educaţională redusă şi o toleranţă sporită faţă de comportamentul

infracţional al inculpatului.

17

Aceste elemente au fost în mod judicios evaluate şi au justificat

aplicarea măsurii educative prevăzută de art.104 C.pen., al cărei scop este reeducarea

minorului, prin posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire

profesională potrivită aptitudinilor sale.

Aplicarea măsurii educative a libertăţii supravegheate, prevăzută de

art.103 C.pen., aşa cum s-a solicitat în apel şi recurs, presupune încredinţarea acestuia

spre supraveghere, în principal părinţilor. Însă, această măsură educativă nu este

justificată în cauză şi nu poate corespunde pe deplin necesităţilor unor reale

reeducări, în condiţiile în care, aşa cum stabileşte referatul de evaluare, familia

inculpatului manifestă o capacitate educogenă redusă şi o toleranţă sporită faţă de

comportamentul infracţional al inculpatului.









5. GREŞITA INTERPRETARE ŞI APLICARE A DISP. ART.72 C. PEN.

PRIVIND INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI. CRITERII GENERALE DE

INDIVIDUALIZARE



C.pen., art.72

C.proc.pen., art.86/1 – 86/3



Referitor la individualizarea pedepsei, potrivit art.72 C.pen., la

stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile generale ale Codului

penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al

faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau

agravează răspunderea penală.

Chiar dacă nu poate fi reţinută starea de recidivă, pedeapsa de 1 an şi 6

luni închisoare cu suspendarea executării sub supraveghere este prea blândă şi

lipsită de fermitate, în condiţiile în care anterior inculpatul a fost condamnat la

pedepsei mai mari şi cu executare în regim privativ de libertate.



Decizia penală nr.70 din 18 ianuarie 2008



Prin sentinţa penală nr.207 din 24 aprilie 2007 pronunţată de Judecătoria

Câmpina, inculpatul B.I.O. arestat în altă cauză, cu antecedente penale fără a fi

recidivist, a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru

infracţiunea de furt prev.de art.208 alin.1 C.pen.

Au fost aplicate inculpatului pedepsele accesorii prev.de art.64 lit.a şi b

C.pen.

În baza art.86/1 C.pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a

executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata termenului de încercare, calculat

conform art.86/2 C.pen., respectiv de 5 ani şi 6 luni.

În temeiul art.86/3 C.pen., pe durata termenului de încercare au fost

stabilite măsuri de supraveghere cărora inculpatul trebuie să se supună.

Au fost aplicate disp.art.71 alin.5 C.pen., privind suspendarea pedepselor

accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei.

18

În latură civilă, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile Văcaru

Gheorghe suma de 1.500 lei cu titlu de despăgubiri civile.

Pentru a pronunţa o atare sentinţă, instanţa de fond a reţinut pe baza

probelor administrate în cauză, că la data de 05 august 2006 inculpatul a demontat o

baracă metalică situată în comuna Poiana Câmpina, în punctul „Pietriş‖ ce aparţinea

părţii vătămate, pe care a sustras-o şi a valorificat-o la un punct de colectare a fierului

vechi, pentru suma de 3.677.568 lei ROL.

Prejudiciul cauzat părţii vătămate a fost stabilit la suma de 15.000.000

lei ROL, fiind recuperat.

Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria

Câmpina şi inculpatul B.I.O..

Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria

Câmpina şi inculpatul Baciu Ionuţ Octavian.

Parchetul a susţinut că sentinţa este netemeinică în ceea ce priveşte

individualizarea pedepsei pe care o apreciază prea blândă în raport cu pericolul social

al faptei şi persoana făptuitorului, arătând că acesta anterior, în perioada minorului a

mai fost condamnat la diferite pedepse pentru infracţiuni de acelaşi gen, aşa încât,

modalitatea de suspendare sub supraveghere a pedepsei aplicate de prima instanţă nu

se justifică, nefiind în măsură să contribuie la reeducarea inculpatului.

S-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în parte a sentinţei ,

înlăturarea dispoziţiilor referitoare la suspendarea sub supraveghere a pedepsei şi

executarea acesteia într-un loc de deţinere.

Apelantul – inculpat B.I.O. a susţinut că nu este vinovat , deoarece nu a

cunoscut cui aparţine acea baracă metalică pe care a văzut-o amplasată într-un loc şi a

considerat că aceasta nu mai poate fi folosită şi de aceea a predat-o ca fier vechi la un

punct de colectare, solicitând astfel achitarea.

Tribunalul Prahova prin decizia penală nr.278 din 17 septembrie 2007 a

respins ca nefondate apelurile declarate , apreciindu-se că prima instanţă a făcut o

justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului B.I.O. atât în ceea ce priveşte

cuantumul acesteia cât şi modalitatea de executare şi de aceea, nu se impune

modificarea acesteia.

Decizia a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Tribunalul

Prahova şi inculpat, fiind reiterate aceleaşi critici.

Curtea a constatat că recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Prahova ce vizează individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, atât ca

cuantum cât şi ca modalitate de executare este fondat.

Referitor la individualizarea pedepsei, de precizat este faptul că potrivit

art.72 C.pen., la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii

generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de

gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Ţinând seama de aceste criterii, Curtea a constatat că în prezenta cauză

pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului B.I.O. a cărei executare a

fost suspendată sub supraveghere în condiţiile art.86/1 – 86/3 C.pen.. este greşit

individualizată atât în ceea ce priveşte cuantumul cât şi modalitatea de executare.





19

Din fişa de cazier judiciar a inculpatului, rezultă că anterior acesta a fost

condamnat prin patru hotărâri judecătoreşti pentru săvârşirea în minorat a unor

infracţiuni de furt calificat şi tâlhărie.

Pedepsele au fost contopite prin sentinţa penală nr.165 din 21 ianuarie

2000 a Judecătoriei Ploieşti, urmând să execute o pedeapsă rezultantă de 3 ani

închisoare, fiind arestat la 26 februarie 1998 şi liberat condiţionat la 07 martie 2000.

Chiar dacă nu poate fi reţinută starea de recidivă, pedeapsa de 1 an şi 6

luni închisoare cu suspendarea executării sub supraveghere este prea blândă şi lipsită

de fermitate, în condiţiile în care anterior inculpatul a mai fost condamnat la pedepse

mai mari şi cu executare în regim privativ de libertate.

Mai mult, prin sentinţa penală nr.30 din 18 ianuarie 2007 a Judecătoriei

Câmpina, definitivă prin decizia penală nr.865 din 19 octombrie 2007 a Curţii de

Apel Ploieşti, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare

cu executare în regim privativ de libertate pentru săvârşirea în concurs a unei

infracţiuni de furt calificat şi a două infracţiuni silvice.

Aceste infracţiuni sunt concurente cu infracţiunea de furt din prezenta

cauză.

Ţinând seama de perseverenţa inculpatului în activitatea infracţională, de

frecvenţa acestui gen de infracţiuni în societate, precum şi de impactul negativ pe

care l-ar avea asupra opiniei publice aplicarea unei pedepse neprivative de libertate

unei astfel de persoane, cu un asemenea trecut infracţional, Curtea a constatat că

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova este fondat, urmând a fi

admis conform art.385/15 pct.2 lit.d C. proc. pen.

Pe cale de consecinţă, s-au casat în parte hotărârile anterioare, s-au

înlăturat disp.prev.de art.86/1 – 86/3 C.pen., privitoare la suspendarea sub

supraveghere a pedepsei, urmând a se majora cuantumul pedepsei aplicate

inculpatului B.I.O. la 3 ani închisoare, pedeapsă pe care urmează să o execute în

regim privativ de libertate.









6. CIRCUMSTANŢA ATENUANTĂ A SCUZEI PROVOCĂRII. CONDIŢII ÎN

CARE POATE FI REŢINUTĂ.



C.pen., art.73 lit.b



Prezenţa unor leziuni produse de partea vătămată constând în

tumefacţii, excoriaţii, cicatrici, evidenţiate într-un act medico-legal, după incident,

confirmă existenţa unei agresiuni având o intensitate de natură a produce

inculpatului o puternică tulburare şi emoţie, determinantă în riposta sa violentă, fapt

ce va conduce la reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţelor atenuante a

scuzei provocării prev.de art.73 lit.b C.pen..



Decizia penală nr.23 din 11 februarie 2008





20

Prin sentinţa penală nr.489 din 04 decembrie 2007 Tribunalul

Dâmboviţa, a condamnat pe inculpatul G.C., la pedeapsa de 7 ani închisoare şi 3 ani

interzicerea drepturilor prtev.de art.64 lit.a şi b C.pen., pentru comiterea infracţiunii

de omor prev.de art.174 C.pen., reţinând în favoarea inculpatului circumstanţele

atenuante prev.de art.74 lit.a şi b rap.la art.76 lit.a C.pen., cu executarea în regim

privativ de libertate.

Pentru a pronunţa această soluţie de condamnare, prima instanţă a reţinut

că în seara zilei de 30.12.2006, aflându-se în stare de ebrietate avansată, în jurul

orelor 23,00 pe când se întorcea la domiciliul părinţilor săi, inculpatul a fost chemat

de victimă, vecin cu aceştia, persoană cu care era prieten, ambii fiind cunoscuţi ca

mari consumatori de alcool.

Potrivit declaraţiei inculpatului, la un moment dat, între cei doi a

izbucnit un conflict generat de faptul că inculpatul a refuzat să dea victimei un

casetofon pe care îl avea asupra sa, la care cei doi ascultau muzică.

A susţinut inculpatul că a intenţionat să plece, luând şi casetofonul care

îi aparţinea, victima încercând să-l oprească sau să-i smulgă casetofonul, aplicându-i

în acest scop mai multe lovituri cu coada unui hârleţ, provocându-i leziuni constatate

la examenul medico-legal.

A mai reţinut prima instanţă că pornind de la acest incident, inculpatul a

reuşit să dezarmeze victima, căreia i-a aplicat lovituri în zona capului mai întâi, cu

coada hârleţului apoi cu picioarele şi un corp tăietor, în urma cărora victima a

decedat.

Au fost înlăturate apărările inculpatului, privind existenţa în cauză a

scuzei provocării prev.de art.73 lit.b C.pen., cu motivarea că agresiunile exercitate de

victimă nu au fost de natură să determine inculpatului o puternică tulburare şi deci nu

pot fi asimilate ipotezelor prev.de art.73 lit.b C.pen..

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Dâmboviţa şi inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În apelul parchetului s-au formulat critici privind greşita reţinere în

cauză a circumstanţelor atenuante personale, susţinându-se că, din probele

administrate au rezultat împrejurări în raport de care, aplicarea acestei clemenţe în

favoarea inculpatului nu se justifică, respectiv, caracterul violent al inculpatului,

obiceiul acestuia de a consuma alcool în exces şi nu în ultimul rând, gravitatea faptei

săvârşite precum şi violenţa de care a dat dovadă în comiterea acesteia.

Apelantul – inculpat a susţinut că hotărârea primei instanţe este greşită,

deoarece nu s-a reţinut în favoarea sa existenţa scuzei provocării, deşi la dosarul

cauzei existau dovezi care să confirme violenţele exercitate asupra sa de partea

vătămată, solicitând aplicarea art.73 lit.b C.pen., iar ca efect al acestei corect

calificări juridice a faptei, reducerea şi mai mult, sub limita minimă, a pedepsei

aplicate.

Curtea a considerat ambele apeluri fondate, apreciind reale susţinerile

inculpatului care în toate declaraţiile date pe parcursul procesului penal a relatat

despre atitudinea agresivă a părţii vătămate.

S-a apreciat astfel că în lipsa oricăror martori care să fi asistat la

incidentul dintre cei doi, expertiza medico-legală conformă existenţa agresiunilor la

care se referă inculpatul, care în mod evident a avut şi o anumită intensitate din

moment ce i-a provocat mai multe tumefacţii, excoriaţii şi cicatrici, fiind de natură să

21

provoace inculpatului o intensă tulburare, determinantă în declanşarea incidentului

soldat cu moartea victimei.

Din disp.art.73 lit.b C.pen., rezultă că starea de provocare nu se

prezumă, ci trebuie dedusă printr-o analiză concretă a stării psihice în care s-a aflat

inculpatul în momentul comiterii faptei, o analiză care exclude posibilitatea folosirii

unor criterii obiective, pe baza cărora, în mod aprioric să se ajungă la concluzia că

inculpatul s-a găsit în această situaţie.

Făcând o verificare asupra împrejurărilor concrete în care inculpatul a

acţionat, Curtea a stabilit că în cauză trebuie reţinută în favoarea inculpatului

existenţa circumstanţelor atenuante a scuzei provocării prev.de art.73 şlit.b C.pen., cu

consecinţa aplicării unei pedepse situate sub limita minimă prevăzută de textul

incriminator, conform art.76 alin.1 lit.a, alin.2 C.pen., dispunându-se modificarea

sentinţei pronunţată de prima instanţă sub acest aspect.









7. CONCURS ÎNTRE CIRCUMSTANŢELE ATENUANTE JUDICIARE ŞI

STAREA DE RECIDIVĂ.



C.pen., art.74, art.37 şi art.80



În cazul existenţei unui concurs între circumstanţele atenuante judiciare

prevăzute de art.74 lit.a şi c C.pen. şi starea de recidivă postcondamnatorie,

prevăzută de art.37 lit.a C.proc.pen., ordinea de prioritate a aplicării acestor cauze

de atenuare şi de agravare a răspunderii penale este cea stabilită în art.80 al.1

C.pen., în care se arată că „în caz de concurs între cauzele de agravare şi cauzele de

atenuare, pedeapsa se stabileşte ţinându-se seama de circumstanţele agravante, de

circumstanţele atenuante şi de starea de recidivă”.

Totodată, dispoziţiile art.80 al.2 C.proc.pen., prevăd că „în caz de

concurs între circumstanţele agravante şi atenuante coborârea pedepsei sub minimul

special nu este obligatorie”, ceea ce, într-o interpretare per a contrario, înseamnă că

în cealaltă ipoteză, a unui concurs între circumstanţele atenuante şi starea de

recidivă, coborârea sub minimul special este obligatorie.



Decizia penală nr.293 din 20 martie 2008



Prin sentinţa penală nr. 172/21 mai 2007, Judecătoria Vălenii de Munte a

dispus, în baza art. 293 al.l C.pen. cu aplic. art. 37 lit. a C.pen. şi art. 74 lit. a şi c

C.pen. rap la art. 76 lit. c C.pen., condamnarea inculpatului C.C. la 1 an închisoare,

în baza art. 78 al.l din OUG 195/2002 cu aplic. art. 37 lit. a C.pen. şi art. 74 lit. a şi c

C.pen. rap la art. 76 lit. d C.pen. la 3 luni închisoare, iar în baza art. 79 al.l din OUG

195/2002 cu aplic. art. 37 lit. a C.pen. şi art. 74 lit. a si c C.pen. rap la art. 76 lit. d

C.pen. la 3 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a C.pen. şi art.34 lit. b C.pen. s-a aplicat inculpatului

pedeapsa cea mai grea aceea de 1 an închisoare.



22

Prima instanţă a reţinut pe baza probatoriului administrat în cauză, că la

data de 2 iulie 2005, inculpatul C.C. a condus pe DN1A pe raza com. Măgurele, jud.

Prahova, autoturismul marca Dacia 1310, cu nr. de înmatriculare PH-06-VOC, fără a

deţine permis de conducere, ocazie cu care s-a prezentat organelor de poliţie sub o

identitate falsă si a refuzat să i se recolteze probe biologice de sânge, pentru

stabilirea alcoolemiei.

La individualizarea pedepselor, s-a avut in vedere conduita bună a

inculpatului înainte de săvârşirea infracţiunii, faptul că a fost sincer pe parcursul

cercetării judecătoreşti, astfel încât s-au reţinut la încadrarea juridică a faptelor

prevederile art. 74 lit. a şi c, aplicându-se pedepsele menţionate mai sus.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, iar Tribunalul

Prahova prin decizia penală nr. 340/5.11.2007 i-a admis apelul, a desfiinţat în parte

în latură penală sentinţa şi a redus pedeapsa aplicată inculpatului pentru comiterea

infracţiunii de fals privind identitatea prev. de art. 293 al.l C.pen. cu aplic. art. 37 lit.

a C.pen. şi art. 74 lit. a şi c C.pen. rap la art. 76 lit. e C.pen. de la 1 an închisoare , la 2

(două) luni închisoare. După recontopirea pedepselor s-a stabilit o pedeapsă

rezultantă de 3 luni închisoare, dispunându-se şi suspendarea sub supraveghere a

pedepsei, conform art.86/1 C.pen.

Instanţa de apel a considerat că, dacă prima instanţă a reţinut în favoarea

inculpatului circumstanţele atenuante prevăzute de art.74 lit.a şi c C.pen., trebuia să

dea relevanţă acestora, în sensul reducerii pedepsei pentru comiterea infracţiunii de

fals privind identitatea sub minimul special prevăzut de art.293 al.1 C.pen., care este

de 3 luni închisoare, aşa cum a făcut-o în cazul celorlalte două infracţiuni reţinute în

sarcina inculpatului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă

Tribunalul Prahova, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385/9 pct.14

C.proc.pen..

Prin decizia nr.293 din 20 martie 2008 Curtea a respins ca nefondat

recursul parchetului, arătând că instanţa de apel nu a făcut decât să dea eficienţă

circumstanţelor atenuante prevăzute de art.74 lit.a şi c C.pen., reţinute de prima

instanţă cu privire la toate infracţiunile pentru care inculpatul a fost dedus judecăţii,

inclusiv la infracţiunea prevăzută de art.293 al.1 C.pen..

Tribunalul a observat in mod corect că prima instanţă deşi a reţinut

aceste circumstanţe atenuante si pentru infracţiunea de fals privind identitatea, nu a

coborât pedeapsa aplicată sub limita minimă prevăzută de textul incriminator aşa cum

impuneau disp.art.76 C.pen. şi art.80 al.1 şi 2 C.pen. şi cum a procedat pentru

celelalte infracţiuni.

În cazul inculpatului C.C. a existat un concurs între circumstanţele

atenuante judiciare reţinute de prima instanţă prevăzute de art. 74 lit. a şi c C.pen. şi

starea de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art.37 lit.a C.pen., ordinea de

prioritate a aplicării acestor cauze de atenuare si de agravare a răspunderii penale

fiind cea stabilită in art. 80 al.l C.pen., în care se arată că „ în caz de concurs între

cauzele de agravare şi cauzele de atenuare, pedeapsa se stabileşte ţinându-se seama

de circumstanţele agravante, de circumstanţele atenuante şi de starea de recidivă‖.

Totodată, dispoziţiile art. 80 al.2 C.pen., prevăd că „ în caz de concurs

între circumstanţele agravante şi atenuante coborârea pedepsei sub minimul special

nu este obligatorie‖, ceea ce, într-o interpretare per a contrario, înseamnă că în

23

cealaltă ipoteză, a unui concurs între circumstanţe atenuante şi starea de recidivă,

coborârea sub minimul special este obligatorie.

Ca atare, în opinia curţii, trebuia să opereze aplicarea circumstanţelor

atenuante şi pentru cea de-a treia infracţiune, iar pedeapsa trebuia să fie coborâtă

potrivit art. 76 lit. e C.pen. sub limita minimă prev. de art. 293 al.1 C.pen., aşa cum a

procedat instanţa de apel.

Dacă parchetul era nemulţumit de faptul că pericolul social concret al

faptelor comise de inculpat şi conduita acestuia nu impuneau reduceri de pedepse,

trebuia să formuleze apel şi să ceară înlăturarea circumstanţelor atenuante reţinute de

prima instanţă pentru toate faptele, ştiut fiind că circumstanţele judiciare personale

trebuie să se răsfrângă asupra tuturor infracţiunilor reţinute în sarcina persoanei

deduse judecăţii.









8. CONFISCAREA SPECIALĂ PREV. DE ART.118 LIT.b C.pen.. CAZURI

DE APLICARE



C.pen., art.118 lit.b



Pentru a fi supuse măsurii confiscării speciale prev.de art.118 lit.b

C.pen., lucrurile care au servit sau au fost destinate pentru a servi la săvârşirea unei

infracţiuni, trebuie să fi fost modificate sau confecţionate special pentru comiterea

actelor infracţionale, astfel încât să se poată aprecia că lăsarea lor în posesie

inculpatul ar putea provoca un pericol pentru societate sau pentru ordinea publică.



Prin sentinţa penală nr.206 din 28 septembrie 2007 Judecătoria Găeşti, a

condamnat inculpatul O.I. la pedeapsa rezultantă de 3,6 ani închisoare, reţinând în

sarcina acestuia săvârşirea a două infracţiuni de sustragere material lemnos.

A fost admisă, în temeiul art.14 C.proc.pen. rap.la art.346 C.proc.pen.,

cererea părţii civile P.M.D., dispunându-se restituirea către aceasta a materialului

lemnos sustras de inculpat şi rămas în custodia Poliţiei Vişina.

În baza disp.art.118 lit.b C.proc.pen., s-a dispus confiscarea atelajului

hipo folosit de inculpat la săvârşirea infracţiunilor.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul precizând că nu

recunoaşte săvârşirea faptelor, solicitând a se înlătura măsura confiscării atelajului,

deoarece acesta aparţine tatălui său.

Prin decizia penală nr.39/4 martie 2008 Tribunalul Prahova a respins ca

nefondat apelul declarat de inculpat cu motivarea că din declaraţiile martorilor

A.M.A., N.M., S.M., I.I. şi M.M., rezultă că acesta a săvârşit cele două fapte, fiind

văzut de unii dintre martorii audiaţi, probe coroborate cu procesele verbale de

cercetare la faţa locului, procesul verbal de identificare a materialului lemnos la

locuinţa numitei D.F., raportul de constatare tehnico – ştiinţifică nr.39910/17 aprilie

2006 precum şi planşele foto existente la dosarul de urmărire penală.





24

În ceea ce priveşte confiscarea atelajului condus de inculpat şi folosit la

săvârşirea faptelor, tribunalul a apreciat că inculpatul nu şi-a dovedit afirmaţiile,

invocându-se adresa nr.3855/128.09.2007 a Primăriei comunei Vişina.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul O.I., susţinând că

soluţia pronunţată este greşită atât în latura penală, cât şi în latura civilă, dar şi în

legătură cu confiscarea ce s-a dispus în cauză.

Prin decizia pronunţată, Curtea a apreciat greşită măsura confiscării

atelajului hipo, folosit de inculpat pentru transportarea lemnelor sustrase, din

următoarele considerente :

Potrivit art.118 lit.b C.pen., „sunt supuse confiscării speciale, lucrurile

care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni

dacă sunt ale infractorului”.

Atât doctrina cât şi practica judiciară au statuat în mod constant că

aplicarea art.118 lit.b C.pen., intervine doar atunci când este vorba de lucruri

modificate sau confecţionate special pentru a servi la comiterea infracţiunii, (ceea ce

în speţă nu există) sau atunci când complexitatea activităţii infracţionale, atât din

punct de vedere obiectiv cât şi subiectiv conduce la concluzia că bunul respectiv era

folosit în mod obişnuit pentru sustragerea de lemne.

Or, în cauză este vorba doar de 2 fapte, prima săvârşită la 19/20.X.2005

iar cea de-a 2-a la 18.03.2006, succesiune ce nu poate conduce la concluzia că

atelajul hipo era exclusiv folosit pentru comiterea de furturi, astfel încât să se poată

aprecia că lăsarea lui în posesia inculpatului ar putea provoca un pericol pentru

societate sau pentru ordinea publică.

În consecinţă, recursul inculpatului a fost admis dispunându-se, alături

de alte modificări, înlăturarea măsurii confiscării special e a atelajului hipo.









9. CAUZĂ CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI.

IRESPONSABILITATEA.

BOALĂ PSIHICĂ SURVENITĂ ULTERIOR COMITERII FAPTEI.



C.pen., art.48, art.49 alin.2



Potrivit art.48 C.pen., caracterul penal al faptei, poate fi înlăturat şi

deci nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă se dovedeşte că

fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, în momentul săvârşirii faptei

inculpatul nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu pute fi

stăpân pe el.

Aşadar, starea de incapacitate psihică trebuie să existe la momentul

săvârşirii faptei, numai în acest caz fiind incidente prevederile legale citate.

Survenirea ulterioară a unei atari maladii, inclusiv pe parcursul

procesului penal poate constitui numai o împrejurare ce ar determina suspendarea

judecăţii până la însănătoşire sau amânarea ori întreruperea executării sancţiunii

aplicate.



25

Decizia penală nr.67 din 17 ianuarie 2008 - R





Prin sentinţa penală nr.462 din 17 mai 2007 Judecătoria Buzău a

condamnat inculpatul, pentru săvârşirea infracţiunilor de conducere pe drumurile

publice a unui autoturism fără a poseda permis corespunzător şi având în sânge o

îmbibaţie alcoolică peste limita admisă de lege prev.de art. 78 alin.1 şi respectiv

art.79 din OUG nr. 195/2002 devenit art.87 alin.1 în forma modificată a legii, ambele

cu aplic.art.37 lit.a C.pen., urmând să execute conf.art. 33 lit.a şi art.34 lit.b C.pen.,

pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 4 luni închisoare.

Totodată, în baza art.83 rap.la art. 86/4 Cod penal s-a revocat

suspendarea executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.

634/15.04.2004 pronunţată de aceeaşi instanţă ,dispunându-se executarea alături de

sancţiunea de mai sus, deci aplicându-se în final pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 4 luni

închisoare.

Sentinţa primei instanţe a fost menţinută de Tribunalul Buzău, care prin

decizia penală nr. 182 din 6 septembrie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de

inculpat, vizând achitarea în temeiul art.11 pct.2 lit.a combinat cu art.10 lit.e C.

proc.pen.

În fapt, s-a reţinut că în luna iulie 2006 inculpatul a fost depistat în trafic

de către organele de poliţie conducând un autoturism, proprietate personală, fără a

poseda permis de conducere şi sub influenţa băuturilor alcoolice, pe raza judeţului

Buzău.

Analiza probelor biologice de sânge, a stabilit că între orele 16,20 şi

17,20 valorile alcoolemiei se situau la 2,05%0 şi respectiv 1,90 gr.%0.

Faţă de actele medicale prezentate în apărare, prima instanţă a dispus

efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, concluzionându-se că deşi acesta

suferă de tulburare de adaptare cu reacţie depresiv-anxioasă, la data comiterii faptei

inculpatul a avut capacitatea psihică de apreciere critică asupra faptei iar

discernământul a fost păstrat.

Hotărârile au fost recurate de inculpat care reiterând apărările formulate

la primele grade de jurisdicţie, a susţinut că faptele deduse judecăţii , chiar probate,

nu pot atrage răspunderea penală, întrucât caracterul penal ar fi înlăturat de boala

psihică de care este afectat, el neavând reprezentarea împrejurărilor relatate prin

declaraţiile date la urmărirea penală, cu atât mai mult cu cât la momentul comiterii

acesteia se afla într-o stare de beţie avansată.

Curtea verificând hotărârile atacate a apreciat că recursul este nefundat.

Astfel, potrivit art. 48 C.pen., caracterul penal al faptei, poate fi înlăturat

şi deci nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă se dovedeşte că

fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, în momentul săvârşirii faptei

inculpatul nu pitea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi

stăpân pe el.

Aşadar, starea de incapacitate psihică trebuie să existe la momentul

săvârşirii faptei numai în acest caz fiind incidente prevederile legale citate.

În fine, mai trebuie menţionat că potrivit art.49 alin.2 C.pen., stare de

beţie voluntară concretă produsă de alcool nu înlătură caracterul penal al faptei , ea

putând constitui, după caz o circumstanţă agravantă sau atenuantă.

26

Din materialul dosarului, rezultă că în cursul urmăririi penale recurentul a

precizat în mod expres că nu suferă de vreo boală psihică şi nici nu a fost internat

într-o unitate de specialitate, pentru aplicarea unor asemenea tratamente, susţinere

care s-a confirmat prin expertiza medico-legală efectuată la primul grad de jurisdicţie,

din care rezultă că după trimiterea în judecată, respectiv 18 februarie 2007 a avut o

tentativă de suicid, fiind spitalizat în două rânduri în unitate sanitară de specialitate,

concluzionându-se că urmare utilizării novice de alcool în prezent suferă de tulburare

de adaptare cu perturbarea conduitelor.

S-a precizat însă, că la data când a săvârşit faptele deduse judecăţii, el a

avut capacitatea psihică de apreciere critică, asupra faptei, faţă de care

discernământul a fost păstrat.

Or, în această situaţie, nu se poate pretinde că recurentul a acţionat

nemaifiind stăpân pe faptele sale, sau neavând capacitate de voinţă şi înţelegere.

Pentru aceste argumente, Curtea apreciază că justificat instanţele

anterioare au reţinut existenţa vinovăţiei sub aspectul infracţiunilor deduse judecăţii.









10. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR. PLURALITATEA DE

INFRACŢIUNI. CONTOPIREA PEDEPSELOR PENTRU INFRACŢIUNI

CONCURENTE SĂVÂRŞIE DE PERSOANA FIZICĂ.





C.pen., art. 36 alin.1 ; art. 34 alin.1 lit. b şi alin.2, art. 72

alin.1 şi 2



La stabilirea şi aplicarea pedepselor, instanţele judecătoreşti sunt

obligate să ţină seamă, între altele şi de dispoziţiile părţii generale a Codului penal.

În acest sens, conf. art. 36 alin. (1) Cod penal, dacă infractorul condamnat

definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, în operaţiunea de

contopire a pedepselor se aplică regulile înscrise sub art. 34 Cod penal.

Or, din conţinutul aliniatelor (1) lit. b) şi (2) ale acestui text de lege rezultă

că indiferent de împrejurările în care a fost comisă infracţiunea dedusă judecăţii, nu

există posibilitatea legală de reapreciere a condamnării anterioare, cuantumul

pedepsei rezultante stabilindu-se la limita sancţiunii celei mai grele, care poate fi

sporită până la maximul special, iar când acesta este neîndestulător se poate adăuga

un spor de până la 5 ani.



Decizia penală nr. 536 din 13 iunie 2008 - R



Prin sentinţa penală nr. 181 din 04 martie 2008 a Judecătoriei Buzău s-a

dispus condamnarea inculpatului pentru tentativă de furt calificat prev. de art. 20 rap.

la art. 208 alin.(1) , 209 alin.(1) litera g), i) cu aplic. art. 37 litera a) şi b) C.pen., la

pedeapsa de 2 ani închisoare.



27

Constatându-se că fapta este concurentă cu aceea pentru care a fost

sancţionat la 3 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 904 din 01 octombrie 2007 a

Judecătoriei Buzău, definitivă la data de 18 octombrie 2007, s-a procedat la

contopirea pedepselor, urmând să execute conform art. 33 şi 34 lit. b) C.pen.,

sancţiunea cea mai grea de 3 ani închisoare.

Recursul declarat de inculpat vizează reducerea cuantumului pedepsei

rezultante, susţinându-se că este aspră faţă de circumstanţele reale în care a comis

fapta dedusă judecăţii.

Critica nu este fondată.

În fapt, instanţele anterioare au stabilit că la data de 27 august 2007,

noaptea şi folosind fără drept chei potrivite, acesta a pătruns într-un bar aparţinând

părţii vătămate, societate comercială cu răspundere limitată, cu scopul de a-şi însuşi

valori, iar rezoluţia infracţională nu a fost finalizată datorită alertei declanşate de

sistemul de pază.

Pedeapsa de 3 ani închisoare este legală, criteriile de individualizare

înscrise sub art. 72 C.pen.,, respectându-se întocmai.

Astfel, pentru fapta dedusă judecăţii, recurentul a fost condamnat la 2 ani

închisoare, sancţiune situată în imediata apropiere a limitei minime speciale admise

de art. 21 C.pen., rap. la art. 208-209 alin. (1) C.pen..

Cuantumul acesteia este necesar pentru prezervarea ordinii sociale, dar şi

reeducarea lui, persoană fără ocupaţie, cunoscută cu antecedente penale, (executând

numai în perioada aprilie 1999 - aprilie 2007, 3 condamnări privative de libertate,

totalizând 8 ani închisoare, toate prin reluarea încălcării legii în termenul de liberare

condiţionată), având statut de recidivist postexecutoriu şi postcondamnatoriu.

Pe de altă parte, se constată că pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, s-a

aplicat în condiţiile art. 36 alin. (1) C.pen., fiind consecinţa operaţiunii de contopire

a sancţiunii de mai sus cu aceea de 3 ani închisoare, stabilită pentru o faptă

concurentă şi printr-o hotărâre intrată sub puterea lucrului judecat.

Or, potrivit acestui text de lege, dacă infractorul condamnat definitiv este

judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, la individualizarea pedepsei,

instanţele judecătoreşti sub obligate să se supună, între altele, şi dispoziţiilor părţii

generale a Codului penal, respectiv regulilor înscrise sub art. 34 Cod penal.

Ca urmare, indiferent de împrejurările în care a fost comisă infracţiunea

dedusă judecăţii, reţinându-se existenţa faptei şi vinovăţiei conform art. 17 şi 33 lit. a)

C.pen.,, nu există posibilitatea legală de reapreciere a condamnării anterioare,

cuantumul pedepsei rezultante stabilindu-se la limita sancţiunii celei mai grele, care

poate fi sporită până la maximul special, iar când acesta este neîndestulător se poate

adăuga un spor de până la 5 ani.

Concluzionând şi sub aspectul analizat hotărârile atacate sunt juste şi

conforme legii, situaţie în care recursul promovat se va respinge în temeiul art.

385/15 lit. b) C.proc.pen..









28

11. PRESTAŢIE PERIODICĂ ÎN CAZUL ACCIDENTELOR DE

CIRCULAŢIE. PERSOANELE CARE TREBUIE SA O ACHITE.

CUANTUMUL PÂNĂ LA CARE ASIGURATORUL POATE FI OBLIGAT.



Legea nr.136/1995şi art.10 din Ordinul nr.2/2002 pentru aprobarea normelor

privind aplicarea Legii nr.136/1995.



În situaţia unui accident de circulaţie asigurătorul nu poate fi obligat să

acorde prestaţie periodică pentru o perioadă de timp în care, adunate fiind sumele

plătite, acestea să depăşească plafonul maxim prevăzut de normele privind aplicarea

Legii nr.136/1995 ce stabileşte plafonul maxim până la care pot fi despăgubite

victimele acestui gen de accidente.



Decizia penală nr.128 din 31 ianuarie 2008



Prin sentinţa penală nr.650 din 03 noiembrie 2007 Judecătoria Câmpina

în baza art. 184 alin. 2 şi 4 C.pen., a dispus condamnarea inculpatului S.G., la

pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare cu privire la care s-a apreciat că se impune

suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o perioada de 3 ani şi 6 luni

închisoare, termen de încercare stabilit in condiţiile art.82 C.pen., totodată s-a

atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 C.pen..

În baza art. 14 şi 346 C.proc.pen. rap.la art. 998, 999, 1000 alin. 3,

1003 C.civ., precum si art.54 din Legea 136/1995 a fost obligat inculpatul in

solidar cu partea responsabila civilmente SC I, precum şi în solidar cu

asigurătorul SC A, pana la concurenta sumei de 20.000; la plata sumei de

42.782,8 RON despăgubiri civile din care 7.500 RON cheltuieli de spitalizare,

16,532,8 RON venituri nerealizate şi 18.750 RON daune morale in

favoarea părţii civile –parte vătămata B.J.

De asemenea, în baza aceloraşi texte legale inculpatul, partea

responsabila civilmente, precum şi asigurătorul au fost obligaţi la plata

sumei de 1.735 RON lunar, cu titlu de prestaţie periodica, în favoarea părţii

vătămate începând de la data pronunţării hotărârii si pana la momentul

încetării stării de nevoie.

În baza art. 14 si 346 C.proc.pen. rap.la art.106 din OUG 150/2002,

art.1000 alin.3 .1003 C.civ., precum şi art.54 alin.2 din Legea 136/1995 a

fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabila civilmente SC I şi cu

asigurătorul SC A până la concurenta sumei de 20.000 RON; la plata sumei

de 1026,5 RON cheltuieli de spitalizare în favoarea părţii civile CAS

Bucureşti.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut ca

în seara zilei de 06.08.2003 partea vătămata se deplasa pe DN 1 conducând

autocamionul cu nr. de înmatriculare HR.04- EOF, la care era ataşat vagonul

apicol cu nr. de înmatriculare MS-80-EVA. În timp ce rula în direcţia Băicoi

– Braşov, partea vătămată a constatat că sistemul de direcţie şi sistemul de

frânare nu funcţionează corespunzător, motiv pentru care a oprit

autocamionulş în dreptul Km 85 pe banda întâi a sensului de mers Ploieşti-

Braşov, la marginea părţii carosabile , fără însă a-l scoate pe acostament. Partea

vătămata a aprins luminile de avarie ale autocamionului pe care îl conducea,

29

iar unui dintre martorii ce îl însoţeau a poziţionat în spatele ansamblului

autocamion —remorcă, un triunghi reflectorizant. Ulterior, cu o lampă

portabilă conectată la autoturism partea vătămată a încercat sa remedieze

defecţiunea.

Din direcţia Ploieşti —Braşov, se deplasa autotractorul cu nr. de

înmatriculare MS 06 DRL, prevăzut cu semiremorca cu nr. de

înmatriculare MS 80 GXB proprietatea părţii responsabile civilmente SC I

condus de către inculpat care datorită stării de oboseala acumulate şi a

neatenţiei a observat târziu autocamionul staţionat intrând în coliziune cu

vagonul apicol.

Urmare impactului, autocamionul şi vagonul apicol a fost

împins către sensul de mers Braşov, iar partea vătămata a fost prinsă între

cabină şi motor şi târâtă câţiva metrii.

În urma evenimentului rutier, partea vătămata a suferit leziuni

care au necesitat pentru vindecare mai mult de 120 zile de îngrijiri

medicale, având diagnosticul de "paraplagie motorie completa şi

incompleta senzitivă‖ prezentând o infirmitate fizica ce necesită îngrijire

permanentă.

S-a reţinut de către instanţa de fond că inculpatul a avut o

contribuţie esenţială la producerea evenimentului rutier, apreciată în procent

de 75%, restul procentajului fiind reţinut în sarcina părţii vătămate, deoarece

nu a scos în totalitate autocamionul pe care îl conducea în afara părţii

carosabile.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanţa de fond a dispus

repararea prejudiciului material cauzat părţii civile.

Întemeiate s-au apreciat a fi şi solicitările privind daunele morale

considerate ca dovedite în cuantum de numai 18.750 RON, precum şi

prestaţia periodică reprezentând diferenţa dintre venitul net lunar pe care l -ar

fi obţinut în situaţia în care nu şi-ar fi pierdut total capacitatea de muncă şi

pensia de invaliditate ce i-a fost stabilită de CAS în cuantum de 1.735 RON.

Împotriva acestei sentinţe au formular apel inculpatul S.G.,,

partea civila B.J., asigurătorul SC A şi partea responsabila civilmentc SC.

I, criticând-o ca nelegală si netemeinică.

Prin decizia penală nr. 283 din 24.09.2007 pronunţată de

Tribunalul Prahova au fost respinse toate aceste căi de atac ca nefondate.

Împotriva celor două hotărâri judecătoreşti au declarat recurs

asigurătorul SC A , partea responsabilă civilmente SC I şi inculpatul S.G..

În motivarea căi de atac a recursului asigurătorul a precizat că

hotărârea instanţei de fond dar şi cea a apelului sunt nelegale, deoarece nu

s-au respectat limitele prevăzute în Ordinul nr. 9/2002 al Comisiei de

supraveghere a asigurărilor dat în aplicarea Legii nr. 136/1995, în sensul că

acest ordin prevede că în cazul vătămărilor corporale se acordă

despăgubirile de către asigurător de până la limita sumei de 2 000 RON pentru

fiecare persoană. În speţă, însă asigurătorul a fost obligat la sume ce

depăşesc această limită. Totodată, s-a solicitat şi înlăturarea obligaţiei de a

plăti prestaţie lunară în cuantum de 1.735 RON în solidar cu inculpatul S.G.

şi cu partea responsabilă civilmente.





30

Inculpatul a solicitat reducerea pedepsei, precum şi să se ia act de

înţelegea ivită între partea vătămată, inculpat şi partea responsabilă

civilmente cu privire la prestaţia periodică lunară, conform căreia partea

vătămată renunţă să mai primească prestaţie de la inculpat şi partea

responsabilă civilmente.

Partea responsabilă civilmente a solicitat să se ia act de

înţelegerea ivită între aceasta, inculpat şi partea vătămată cu privire la

prestaţia periodică, solicitând modificarea în consecinţă a laturii civile a

celor două hotărâri judecătoreşti anterioare.

Examinând recursurile formulate, Curtea a apreciat că aceste căi

de atac sunt fondate

Din probatoriile administrate s-a reţinut că în mod justificat

instanţele anterioare au apreciat că inculpatul se face vinovat de comiterea

infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, iar gradul său de vinovăţie

este de 75%, cealaltă parte a culpei datorându-se persoanei vătămate care nu

a scos autocamionul în afara părţii carosabile.

În faţa instanţei de recurs a fost depusă o declaraţie autentificată

de către partea vătămată conform căreia renunţă la plata din partea

inculpatului S.G. şi a părţii responsabile civilmente SC I a sumei stabilită cu

titlu de prestaţie periodică de către judecătorie.

Prin această declaraţie practic partea vătămată ar fi dorit să

primească prestaţie periodică, astfel cum a fost stabilită de către instanţa de

fond numai din partea asigurătorului.

Analizând această situaţie, Curtea a constatat că Ordinul

nr.9/2002 pentru aprobarea normelor privind aplicarea legii în domeniul

asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor

prin accidente de autovehicule aplicabile pentru accidentele produse în anul

2003, publicat în Monitorul Oficial nr. 882/07.12.2002 menţionează la art. 10

alin. 1 lit. b că „în care în unul şi acelaşi accident indiferent de numărul

persoanelor răspunzătoare de producerea pagubelor asigurătorul acordă

despăgubiri până la 200.000.00 ROL pentru fiecare persoană... în caz de

vătămări corporale ... , inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial‖.

Din analiza acestui text de lege coroborat cu întreaga

reglementare a legii nr. 136/1995, se apreciază că suma de 20.000 RON

stabilită pentru fiecare persoana este plafonul maxim pe care asigurătorul îl

poate acorda uneia dintre persoanele vătămate întru -un accident de

autovehicul.

În această situaţie asigurătorul va răspunde pentru pagubele

produse persoanei vătămate B.J. atât materiale cât şi morale stabilite de

către instanţele anterioare, dar şi să achite prestaţia periodică. Toate acestea

însumate însă nu vor putea depăşi plafonul de 20.000 RON. În cazul în care

asigurătorul ar fi fost ţinut să achite fără nicio limită prestaţia periodică,

astfel cum s-ar fi putut deduce din declaraţia autentificată depusă de partea

vătămată, în mod evident s-ar fi depăşit plafonul stabilit prin actul mai sus

menţionat, ceea ce contravine Ordinului nr.9/2002 mai sus amintit.

Din acest motiv s-a apreciat că recursurile inculpatului, părţii

responsabile civilmente şi asigurătorului sunt fondate, motiv pentru care,

Curtea a casat hotărârile judecătoreşti anterioare în latură penală şi



31

rejudecând cauza a înlăturat obligarea inculpatului în solidar cu partea

responsabilă civilmente la prestaţia periodică către partea vătămată, prin

retragerea aceste cereri şi l-a obligat pe asigurător la plata prestaţiei

periodice către partea vătămată, însă numai în limita plafonului stabilit prin

Ordinul nr. 9/2002 pentru aprobarea normelor privind aplicarea legii în

domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse

terţilor prin accidente de autovehicule aplicabile pentru accidentele produse

în anul 2003 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.









12. TÂLHĂRIE.COAUTORAT. SĂVÂRŞIREA DE CĂTRE UNII DINTRE

PARTICIPANŢI A ACTELOR DE VIOLENŢĂ ŞI AMENINŢARE ŞI DE

CĂTRE ALŢII A ACTELOR DE FURT.





C.pen., art.28 alin.2 şi art. 211 alin.1,2 şi 2/1



Faptul că unor participanţi li s-a distribuit rolul de a executa activităţi

de sustragere de bunuri din magaziile părţii civile, pe care le-au transportat apoi la

autoturism, nu îi exonerează de răspundere în calitate de coautori ai infracţiunii de

tâlhărie, atunci când se dovedeşte că au fost de faţă când s-au executat primele

violenţe prin lovirea părţii vătămate, au putut vedea că aceasta a fost ameninţată de

ceilalţi făptuitori care aui sechestrat-o într-o încăpere şi că unul dintre ceilalţi

participanţi a avut asupra sa un pistol.

Chiar dacă nu ei au fost cei care au executat violenţele asupra părţii

vătămate, această circumstanţă reală, care este şi element constitutiv al infracţiunii

de tâlhărie, se răsfrânge şi asupra lor, deoarece au cunoscut-o şi au prevăzut-o.



Decizia penală nr.348 din 4 aprilie 2008



Prin sentinţa penală nr.194/11 iunie 2007 pronunţată de Judecătoria

Vălenii de Munte în baza art.211 alin.1 şi 2 lit.b şi alin.2/1 lit.a şi b C.pen. au fost

condamnaţi inculpaţii S.P.I. şi D.H.C. la 7 ani închisoare şi respectiv 7 ani şi 6 luni

închisoare.

Totodată, s-a respins cererea inculpaţilor privind schimbarea încadrării

juridice a faptei, din infracţiunea de tâlhărie calificată în infracţiunea de furt calificat.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că la data de

31 oct.2006, în jurul orelor 21,00 inculpaţii Ş.P.I. şi D.H.C., însoţiţi de alte trei

persoane, faţă de care cauza a fost disjunsă în cursul urmăririi penale, au hotărât să

pătrundă în incinta unei societăţi pentru a sustrage bunuri. Intrând în curtea unităţii

printr-o porţiune pe unde nu se afla gard şi în momentul în care tăiau cu o foarfece

tip „gură de lup‖ lacătele ce asigurau mai multe hale ale societăţii, au fost surprinşi de

portarul P.T.G..







32

Paznicul a fost lovit în spate cu o bucată de lemn şi apoi a văzut

siluetele a 5 persoane care, apropiindu-se de el, i-au spus că era mai bine să rămână

înăuntru decât să iasă afară.

Ulterior, partea vătămată a fost dusă într-o magazie de celelalte trei

persoane netrimise în judecată în prezenta cauză şi aici a fost ameninţat pentru a-i

înfrânge orice reacţie.

Cei doi inculpaţi au pătruns apoi în incinta unei hale prin tăierea

lacătelor cu o foarfece tip „Gură de lup‖ iar de aici au sustras mai multe bunuri care

au fost duse în autoturismul cu care veniseră şi apoi transportate la locuinţele lor din

comuna D.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii Ş.P. şi D.H.C.

criticând-o ca nelegală şi netemeinică, solicitând admiterea apelului, casarea hotărârii

instanţei de fond şi schimbarea încadrării din infracţiunea de tâlhărie prev. de art.211

al.1 şi 2 lit.b şi alin.2/1 lit.a şi b C.pen. în infracţiunea de furt calificat prev. de art.208

– 209 lit.a şi g C pen.

În principal apelanţii au arătat că ei au comis doar fapte de sustragere

nu şi de ameninţare sau lovire, astfel că nu poate fi reţinută în sarcina lor comiterea

infracţiunii de tâlhărie.

Prin decizia penală nr.376/7 decembrie 2007 Tribunalul Prahova a

admis apelurile inculpaţilor însă pentru alt motiv, referitor la aplicarea pedepselor

accesorii.

S-a respins nou cererea privind schimbarea încadrării juridice a faptelor.

Împotriva ambelor hotărâri au declarat recurs cei doi inculpaţi,

criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocându-se în principal

disp.art.385/9 pct.17 C.proc.pen., cu privire la greşita încadrare juridică a faptei în

infracţiunea de tâlhărie, deşi în realitate era o infracţiune de furt calificat prev.şi

ped.de disp.art.208 – 209 alin.1 lit.a,b şi g C.pen..

Recursurile celor doi inculpaţi au fost apreciate ca nefondate sub acest

aspect.

În opinia Curţii, probele administrate în cauză demonstrează că, cei doi

inculpaţi au calitatea de coautori ai infracţiunii de tâlhărie calificată, chiar dacă nu ei

au fost cei care au exercitat violenţele asupra părţii vătămate – paznic, la societatea de

unde ci doar au sustras o serie de bunuri.

Astfel, atât din declaraţiile părţii vătămate, cât şi din declaraţiile celor

doi inculpaţi rezultă cu certitudine că la săvârşirea infracţiunii au participat cinci

persoane; inculpaţii din prezenta cauză fiind identificaţi şi trimişi în judecată, iar

pentru ceilalţi participanţi dispunându-se de către parchet disjungerea cauzei şi

continuarea cercetărilor.

Încă din prima declaraţie dată în cursul urmăririi penale, partea vătămată

a arătat că atunci când a auzit zgomote şi a deschis porţile unităţii ieşind în drumul

de acces, a fost lovit din spate cu un lemn de către un bărbat necunoscut, iar când s-a

întors către cel care l-a lovit, partea vătămată a văzut siluetele a cinci persoane care

s-au apropiat. După aceea agresorii s-au despărţit, doi dintre ei mergând către

interiorul perimetrului, iar ceilalţi l-au escortat într-un atelier, unde a fost în

permanenţă păzit şi ameninţat cu un topor şi un pistol.

Prin urmare, inculpaţii Ş.P.I. şi D.H.C. au putut să perceapă nemijlocit

că partea vătămată a fost agresată de către unul dintre ceilalţi făptuitori prin lovitura

33

ce i-a fost aplicată din spate , precum şi faptul că partea vătămată a fost condusă şi

închisă într-o încăpere sub ameninţarea unor arme, printre care şi un pistol, deţinute

de ceilalţi participanţi.

Faptul că lor li s-a distribuit rolul de a executa activităţi de sustragere de

bunuri din magaziile unităţii respective, pe care le-au transportat apoi la autoturisme,

nu îi exonerează de răspundere în calitate de coautori ai infracţiunii de tâlhărie,

întrucât potrivit art.28 alin.2 C.pen. „circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng

asupra participanţilor în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.‖

Or, rezultă fără dubii că cei doi inculpaţi au fost de faţă atunci când s-au executat

primele violenţe asupra părţii vătămate, au putut vedea că aceasta a fost ameninţată şi

în continuare de ceilalţi făptuitori care au sechestrat-o într-o încăpere şi că unul

dintre ceilalţi participanţi a avut asupra sa un pistol. Chiar dacă nu ei au fost cei care

au executat violenţele asupra părţii vătămate, această circumstanţă reală, care este şi

element constitutiv al infracţiunii de tâlhărie, se răsfrânge şi asupra lor, deoarece au

cunoscut-o şi au prevăzut-o.









13. EVAZIUNE FISCALĂ – INFRACŢIUNEA PREVĂZUTĂ DE ART.6 DIN

LEGEA NR. 241/2005. ELEMENT MATERIAL. FAPTĂ COMISĂ CU

INTENŢIE. EROARE A ÎNSCRIERII SUMEI ÎN BILANŢUL CONTABIL.

SUMA NEDATORATĂ BUGETULUI DE STAT.



Legea nr.241/2005, art.6



În cazul infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art.6 din Legea

nr.241/2005, în situaţia în care se constată, pe baza expertizei tehnice judiciare

contabile, că suma reţinută ca fiind datorată statului cu titlu de impozit sau

contribuţie, nu era în realitate datorată statului, deoarece operaţiunea de repartizare

a profitului cu titlu de dividende a fost eronat înscrisă în bilanţul contabil, urmează a

se constata inexistenţa infracţiunii, lipsind atât latura obiectivă cât şi latura

subiectivă intenţională.



Prin decizia penală nr.264 din 10 martie 2008 Curtea de Apel Ploieşti a

admis recursul declarat de inculpatul M.G. împotriva deciziei penale nr.183/2007 a

Tribunalului Buzău şi sentinţei penale nr.217/2007 pronunţată de Judecătoria Răcari,

casând ambele hotărâri şi în baza art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.a C.proc.pen., a

dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.6 din Legea

nr.241/2005 cu aplicarea disp.art.13 C.pen., înlăturând obligarea acestuia la plata

despăgubirilor civile către partea civilă D.G.F.P. Buzău şi a cheltuielilor judiciare

către stat.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a constatat că prin sentinţa

judecătoriei, menţinută în latură penală prin decizia tribunalului, inculpatul M.G. a

fost condamnat la pedeapsa de un an închisoare, cu suspendare condiţionată a

executării pedepsei, conform art.81 C.pen., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune

fiscală în modalitatea prevăzută de art.6 din Legea nr.241/2005 cu aplicarea art.13



34

C.pen., În latură civilă, inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă

civilmente SC‖MF‖SNC la 15.505 lei impozit pe dividente, plus dobânda legală

aferentă către partea civilă D.G.F.P. Buzău.

S-a reţinut în esenţă, că inculpatul este asociat şi administrator al

SC‖MF‖SNC având ca obiect de activitate comerţ cu ridicata de material lemnos şi

construcţii, societate care în luna februarie 2006 a fost supusă unui control vizând

plata impozitului pe dividende şi a contribuţiilor datorate statului, control care a

stabilit că pentru anul fiscal 2004, societatea datora statului un impozit pe dividende

în sumă de 17.609 lei. Prezentându-i-se actul de control, inculpatul nu a formulat

obiecţiuni şi a cerut termen pentru a achita datoriile, însă ulterior şi-a reapreciat

atitudinea, invocând cu prilejul cercetării judecătoreşti, faptul că bilanţul contabil a

fost greşit întocmit, iar suma pe care se reţine că ar datora-o statului a fost folosită

pentru realizarea unor investiţii, nedatorând astfel impozit pe dividende.

După sesizarea instanţei pentru infracţiunea de evaziune fiscală, s-a

dispus în faza de cercetare judecătorească efectuarea unei expertize judiciar contabile,

necontestată de părţi, care a concluzionat că inculpatul nu datorează creanţe bugetare,

bilanţul contabil, fiind în mod eronat întocmit.

Instanţa de fond a înlăturat expertiza judiciar contabilă, apreciind că

atitudinea inculpatului, care, după efectuarea actului de control şi la începutul

cercetărilor penale, a solicitat termen în vederea achitării creanţelor fiscale, este

relevantă în privinţa laturii subiective infracţionale, cu atât mai mult cu cât a semnat

bilanţul contabil, având cunoştinţă de repartizarea profitului. În această situaţie,

reţinând vinovăţia inculpatului s-a dispus de către prima instanţă, condamnarea

acestuia şi la despăgubiri civile constând în impozit pe dividende datorat statului.

Tribunalul Buzău a admis apelul inculpatului, desfiinţând în parte

sentinţa în latură civilă şi reducând cuantumul despăgubirilor civile de la 15.505 lei la

14.490 lei, impozit pe dividende, respingând apelul părţii civile.

Curtea de apel a constatat că recursul inculpatului, declarat pe aspecte

vizând greşita sa condamnare, este fondat.

Concluziile şi constatările expertului au stabilit impozitul aferent

dividendelor neîncasate este o plată nedatorată bugetului de stat.

Expertul a avut în vedere principiul potrivit căruia, orice eroare în

contabilitate se poate corecta oricând, atunci când se constată eroarea,inclusiv de

organele de control, nefiind stabilit de legiuitor un termen pentru această corecţie.

Potrivit bilanţului contabil, inculpatul nu a încasat dividende ci întreg

profitul societăţii a fost folosit ca sumă pentru finanţarea investiţiei, aşa încât,

operaţiunea de repartizare a profitului cu titlu de dividende a fost eronat înscrisă în

contabilitate.

Cum elementul material al infracţiunii deduse judecăţii este reprezentat

de reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii

datorate statului prin reţinerea la sursă, se observă pe de o parte că elementul material

al infracţiunii nu subzistă câtă vreme nu se poate vorbi de o nevărsare a acestor sume

în condiţiile în care societatea nu datora statului nicio sumă de bani cu titlu de

impozit sau contribuţie pentru această operaţiune. Pe de altă parte, lipseşte şi latura

subiectivă, intenţională, deoarece în speţă este vorba de o eroare a înscrierii sumei în

bilanţul contabil, suma fiind trecută în mod eronat la dividende, în realitate ar fi

trebuit repartizată la investiţii, astfel că, infracţiunea dedusă judecăţii nu există în

35

materialitatea sa, lipsind atât latura obiectivă, cât şi latura subiectivă, instanţele

realizând o gravă eroare de fapt, printr-o greşită apreciere a probatoriilor administrate

şi prin înlăturarea greşită din contextul probator a mijlocului de probă, reprezentat de

expertiza tehnică judiciară contabilă.









14. MĂSURI PREVENTIVE. MENŢINEREA ARESTĂRII PREVENTIVE.

NATURA INFRACŢIUNILOR COMISE DE INCULPAT ŞI PERICOLUL

CONCRET PENTRU ORDINEA PUBLICĂ.



C.proc.pen., art.160/b alin.3, art.300/2



Potrivit art. 300/2 rap. la art. 160/b alin. 3 C.proc.pen., în cursul

judecăţii, în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa verifică periodic, dar nu

mai târziu de 60 de zile legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi când se

constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de

libertate, menţine măsura arestării.

Aprecierea pericolului concret al inculpatului pentru ordinea publică

trebuie să se raporteze şi la natura faptei comise, recunoaşterea făptuitorului nu

determină lipsa pericolului social.



Decizia penală nr. 89 din 21 ianuarie 2008



Prin încheierea de şedinţă din 17 ianuarie 2008 Tribunalul Prahova

constatând legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului P.I. a

menţinut conform art. 300/2 rap. la art. 160/b C.proc.pen., această măsură.

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor

deosebit de grav – art. 174 rap. la art. 176 lit. a C.pen., întrucât la domiciliul său a

aplicat concubinei sale multiple lovituri cu o bâtă din lemn strunjit, un vătrai din fier

precum şi cu pumnii şi picioarele cauzându-i suferinţe prelungite urmate de decesul

acesteia.

Împotriva încheierii de menţinere a măsurii arestării preventive inculpatul

a declarat recurs motivând că a recunoscut comiterea infracţiunii şi că lăsarea sa în

libertate nu mai prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Recursul a fost respins ca nefondat.

Din actele şi lucrările dosarului s-a reţinut că temeiul arestării prev. de

art. 148 lit. f C.proc.pen. rap. la art. 143 C.proc.pen. subzistă în continuare, că probele

efectuate în cauză constituie indicii temeinice că inculpatul a aplicat concubinei sale

cu intensitate, în mod repetat numeroase lovituri cu obiecte apte să producă moartea –

bară din fier, lemn strunjit, pumni şi picioare – cauzându-i suferinţe îndelungate

urmate de decesul acesteia.

La aprecierea pericolului concret al inculpatului pentru ordinea publică

nu se poate face abstracţie de natura infracţiunii deduse judecăţii şi de modalitatea de

săvârşire a infracţiunii.

36

Inculpatul a aplicat un timp îndelungat lovituri puternice victimei cu

obiecte apte să cauzeze moartea manifestând dispreţ total faţă de viaţa unei persoane.

Recunoaşterea săvârşirii faptei nu reduce şi nu înlătură pericolul concret

pe care inculpatul îl prezintă pentru ordinea publică în raport de natura infracţiunii

comise şi de regimul sancţionator prevăzut de legiuitor cu pedeapsa maximă de 25 de

ani închisoare sau detenţie pe viaţă.





15. ARESTAREA INCULPATULUI. CAZUL PREV. DE ART. 148 LIT. f

COD PROC. PEN.



C.proc.pen., art.148 lit.f



Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt

întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există printre cazurile enumerate de

disp.art.148 C.proc.pen. şi cel prev.de lit.f atunci când „inculpatul a săvârşit o

infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică.”



Decizia penală nr. 189 din 18 februarie 2008



Prin încheierea din 12 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Buzău în

dosarul penal nr.536/114/2008 în temeiul disp.art.300/1 rap.la art.160/b alin.3

C.proc.pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatei

V.C.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul

DIICOT – Biroul Teritorial Buzău nr.1/D/P/2008 din 08 februarie 2008, inculpata

Vasilache Camelia a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea a două infracţiuni de

trafic de persoane prev.de art.12 alin.1,2 lit.a şi respectiv art.13 alin.1, 2 şi 3 din

Legea nr.678/2001 , constând în aceea că în perioada 2005 – 2006 a primit şi găzduit

pe numitele T.C., F.G. şi pe minora I.C.L. în scopul exploatării prin obligarea

acestora la practicarea prostituţiei.

S-a mai stabilit în actul de sesizare al instanţei că în aceeaşi perioadă,

inculpata s-a asociat cu inculpaţii Dediu Andrei şi Ionaşcu George Sebastian pentru a

comite infracţiuni de trafic de persoane şi trafic de minori.

Prin încheierea nr.17 din 30 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul

Buzău, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei pentru o perioadă de 29 zile,

temeiul arestării constituindu-l disp.art.148 lit.f Cod procedură penală.

Mandatul de arestare preventivă a fost pus în executare la data de 21

decembrie 2007 şi măsura arestării a fost prelungită în continuare de către instanţa de

judecată.

Instanţa de fond a constatat că şi în prezent subzistă temeiurile care au

stat la baza luării măsurii preventive a inculpatei având în vedere pericolul determinat

atât de gravitatea faptelor pentru care aceasta este cercetată, precum şi de pretinsa

asociere cu alţi inculpaţi la comiterea infracţiunii de trafic de persoane, în condiţiile

în care una dintre victimă era minoră.

37

Ca atare, pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti a apreciat

prima instanţă că se impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatei.

Împotriva încheierii a declarat recurs inculpata V.C., care prin apărător

din oficiu a susţinut că în mod nejustificat s-a dispus menţinerea arestării preventive,

deoarece nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimisă în

judecată, ea însăşi fiind o victimă a inculpatului I.G.S. care a obligat-o alături de alte

tinere să se prostitueze în Italia.

Ca atare, se bucură de prezumţia de nevinovăţie întrucât împotriva sa nu

s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, nu are antecedente penale şi nu

prezintă pericol social.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii, revocarea măsurii

arestării preventive şi înlocuirea acestei măsuri cu obligarea de a nu părăsi ţara.

Curtea, a constatat că recursul este nefundat, întrucât soluţia adoptată de

instanţa de fond este legală şi temeinică, deoarece şi în prezent subzistă temeiurile

care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatei.

Faptele pentru care inculpata a fost trimisă în judecată prezintă pericol

concret pentru ordinea publică, pericol determinat atât de gravitatea faptelor reţinute

în sarcina sa, cât şi de asocierea cu alţi inculpaţi în vederea comiterii de infracţiuni de

trafic de persoane şi trafic de minori.

Pe de altă parte, legea pedepseşte astfel de fapte cu închisoarea mai mare

de 4 ani şi se constată că lăsarea în libertate a inculpatei prezintă pericol pentru

ordinea publică şi de aceea, nu se justifică revocarea măsurii arestării preventive aşa

cum s-a solicitat.

De altfel, o perioadă de timp inculpata s-a sustras de la urmărirea penală

şi de aceea nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării

de a nu părăsi ţara.

În consecinţă, recursul declarat de inculpata V.C. apare ca nefondat şi va

fi respins ca atare, conform art.385/15 pct.1 lit.b C.proc.pen...









16. MĂSURI PREVENTIVE. OBLIGAREA DE A NU PĂRĂSI ŢARA.

REVOCAREA MĂSURII. CONDIŢII ŞI TEMEINICIE.





C.proc.pen., art.141, art. 145 1



Prezenţa inculpatului la sediul unei persoane juridice din străinătate cu

care societatea al cărei administrator este, are relaţii comerciale şi achiziţionarea

unui bilet privind efectuarea unei vacanţe în străinătate, nu constituie temeiuri

pentru revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara dispusă de

instanţa de judecată.

Decizia penală nr.591 din 26 iunie 2008



Prin cererea formulată de inculpatul M.S.C. în faţa instanţei de judecată

în timpul procesului penal ce se află în curs de derulare a solicitat revocarea măsurii

38

obligării de a nu părăsi ţara , motivând că aceasta se impune întrucât şi-a achiziţionat

un bilet de odihnă în străinătate precum şi că prezenţa sa ar fi necesară la sediul unei

persoane juridice străine cu care societatea al cărei administrator este are afaceri

comerciale şi de unde doreşte să achiziţioneze anumite autovehicule.

Prin încheierea pronunţată relativ la această cerere Tribunalul Prahova a

respins ca nefondată solicitarea inculpatului , motivând că prezenţa acestuia este

absolut necesară în faţa instanţei deoarece procesul se află în plină desfăşurare

existând riscul ca acesta să nu se mai prezinte la următoarele termene de judecată

întrucât motivele invocate nu pot conduce la revocarea măsurii obligării de a nu

părăsi ţara dispusă chiar de către instanţă.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs inculpatul criticând-o pentru

nelegalitate şi netemeinicie.

Unul dintre motivele de recurs a fost şi acela c revocarea acestei măsuri

preventive se impune întrucât prezenţa inculpatului este necesară în vederea

definitivării contractului cu persoana juridică străină precum şi că nu există riscul de

a nu se înapoia în ţară din această deplasare sau după efectuarea concediului în

străinătate conform biletului depus, deoarece are un copil minor în vârstă de 2-3 ani .

Examinând recursul formulat, Curtea a apreciat că soluţia instanţei de fond

este legală şi temeinică .

Astfel, instanţa de recurs a considerat că prezenţa fizică a inculpatului , în

vederea achiziţionării de autovehicule de la persoana juridică din străinătate precizată

nu este imperios necesară deoarece relaţiile comerciale ar putea fi definitivate prin

diferite mijloace de comunicare ( telefon, fax , e-mail ), precum şi prin împuternicirea

altei persoane care să semneze posibilele contracte.

De asemenea a apreciat că măsura revocării obligării de a nu părăsi ţara nu

se impune pentru ai da posibilitatea inculpatului să –şi efectueze vacanţa în

străinătate dacă o asemenea deplasare nu este strict şi imperios necesară din punct de

vedere medical.

Pentru aceste motive s-a apreciat că încheierea instanţei de fond este legală

şi temeinică iar recursul inculpatului a fost respins ca nefondat.









17. CHELTUIELI JUDICIARE. SOCIETATE DE ASIGURARE.





Constituţia României, art.61, art.73

C.proc.pen., art.192

Legea nr.136/1995, art.50

Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.3108/10.12.2004.,

art.22 pct.6,7



În cazul în care asigurătorul exercită o cale de atac care este respinsă

ca nefondată trebuie obligat la cheltuieli judiciare către stat în temeiul art.192 alin.2

C.proc.pen., text de lege care nu poate fi modificat sau abrogat printr-un ordin emis



39

de o altă autoritate decât Parlamentul României ori Guvern şi nu de Comisia de

Supraveghere a Asigurărilor .



Decizia penală nr.306 din 24 martie 2008



Prin sentinţa penală nr. 2079/16.10.2007 Judecătoria Ploieşti în baza

art.178 alin.2 C.pen., cu aplic. art.74 lit.a, c C.pen., art.76 lit.d C.pen., a condamnat





inculpatul V.F., la 1 an şi 6 luni închisoare, pentru care s-a dispus suspendarea

condiţionată în baza art.81 C.pen..

Acţiunea civilă formulată de partea civilă B.E. în nume propriu şi în

calitate de reprezentant al minorului B.C. a fost admisă în parte fiind obligat

inculpatul în baza art.14 rap.la art.346 alin.1 C.proc.pen., art.998 şi urm.C.civ., Legea

136/1995 şi Ordinul nr.3108/10.12.2004 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,

alături de asigurătorul SC – A SA Sucursala Buzău, la plata sumelor de 12.500 lei

daune morale şi 440 lei pensie de întreţinere în favoarea minorului B.C. de la data de

16.02.2006 până la majoratul acestuia.

Împotriva acestei hotârâri a declarat apel inculpatul V.F. şi asigurătorul

SC ARDAF SA Sucursala Buzău.

Apelul declarat de către inculpatul V. F. a vizat numai latura civilă a

cauzei cu privire expresă la cuantumul prestaţiei periodice.

Apelul declarat de asigurător nu a fost motivat printr-un memoriu scris

sau oral în faţa instanţei.

Prin decizia penală nr.24/ 04 februarie 2008 Tribunalul Prahova a admis

apelul inculpatului V.F., împotriva sentinţei penale nr.2079/16.10.2007 pronunţată de

Judecătoria Ploieşti, desfiinţând în parte în latură penală şi civilă sentinţa atacată .

A exceptat de la aplicarea disp.art.64 lit.a Cod penal dreptul inculpatului

de a alege.

A obligat inculpatul în solidar cu asigurătorul SC A. SA Sucursala

Buzău, la plata prestaţiei periodice lunare către B.C., reprezentat legal de B. E. la 272

lei pentru perioada 16.02.2006 până la 16.08.2006, la 121 lei pentru perioada

17.08.2006 până la 30.06.2007 şi de 84 lei de la 01.07.2007 până la majoratul

minorului, menţinându-se în rest dispoziţiile sentinţei.

A respins ca nefondat, apelul asiguratorului SC A. SA Sucursala Buzău,

obligându-l la 90 lei cheltuieli judiciare către stat.

Împotiva aceste decizii a formulat recurs în termenul legal asigurătorul

SC ARDAF SA Sucursala Buzău.

În motivarea acestei căi de atac asiguratorul a precizat că nu ar fi trebuit

să fie obligat la cheltuieli judiciare către stat, deoarece art.22 pct. 6,7 din Ordinul

Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.3108/10.12.2004 ( valabil pentru

asigurările RCA 2005-2006) se prevede că este exonerat de la plata unor astfel de

cheltuieli.

Analizând calea de atac formulată în prisma actelor şi lucrărilor dosarului,

a criticilor invocate cât şi conform art.3859 alin.3 C.p.p., Curtea a apreciat că recursul

este nefondat pentru următoarele considerente.



40

În primul rând analizând dispoziţiile Legii 136/1995 privind asigurările şi

reasigurările în România se constată că dispoziţiile art.50 alin.1 din acest act

normativ prevăd că ―despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este

obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor

păgubite prin vătămare corporală sau deces ...‖

Aşadar legea care a generat emiterea Ordinului menţionat de asigurător

prevede că în caz de vătămare corporală sau deces acesta va achita şi cheltuielile de

judecată acestor persoane.

Conform Costituţiei (art.61 paragraful 1) Parlamentul este ... unica

autoritate legiuitoare a ţării şi adoptă (art.73 paragraf 1) legi constituţionale, legi

organice şi legi ordinare. Observăm paragraful 3 al acestui din urmă text constituant

se poate desprinde concluzia că Legea 136/1995 este o lege organică.

Aşadar, având în vedere aceste dispoziţii apare ca imposibilă ca printr-un

ordin al unei autorităţi ce nu are competenţă legiuitoare ( aşa cum este cazul şi

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor) să se abroge sau modifice dacă nu explicit

cel mult implicit un paragraf dintr-o lege organică.

Pe de altă parte acelaşi raţionament juridic îl putem avea şi din punctul de

vedere al Codului de procedură penală (deoarece asigurătorul a fost obligat la

cheltuieli judiciare în temeiul art.192 din acest act normativ) care de asemeni nu

poate fi completat sau modificat printr-un ordin al unei alte autorităţi decât cel care la

emis.

Având în vedere acest considerente, Curtea a apreciat că în mod justificat

asigurătorul a foat obligat la cheltuieli judiciare către stat atât de către instanţa

apelului.

Se impune precizarea că în ultimul timp societăţile de asigurare

formulează tot mai des căi de atac având aceeaşi motivaţie şi solicitând să fie

exonerate de plata cheltuielilor judiciare.









18. PRINCIPIUL LEGALITĂŢII ARMELOR. NERESPECTARE.

CONSECINŢE. SCOPUL ŞI REGULILE DE BAZĂ ALE PROCESULUI

PENAL.



C.proc.pen., art.3, art.4, art.6, art.62,

art.63, art.65, art.200, art.287 şi art.289;

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor

Omului şi a Libertăţilor Fundamentale,

art.6.



Exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just, implică

obligaţia de a oferi inculpatului posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza ,

inclusiv probele în condiţii care să nu îl plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în

comparaţie cu actul de acuzare.

Această obligaţie nu este îndeplinită atunci când, la pronunţarea

soluţiilor, instanţele de fond şi apel au avut în vedere mai multe probe în acuzare ,

41

administrate în faza de urmărire penală, fiindu-i refuzată inculpatului solicitarea de

a se efectua o expertiză în cursul judecăţii.



Decizia penală nr.143 din 4 februarie 2008.



Prin sentinţa penală nr.91 din 05 iunie 2007 pronunţată de Judecătoria

Sinaia, inculpatul E.N.M. fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru

săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către

o persoană aflată sub influenţa alcoolului prev.de art.87 alin.1 din OUG nr.195/2002

cu aplic.art.37 lit.a C.pen., art.74 şi art.76 lit.d C.pen..

În baza art.83 Cod penal, s-a dispus revocarea beneficiului suspendării

condiţionate a executării pedepsei de 10 luni aplicată prin sentinţa penală nr.315 din

15 decembrie 2004 a Judecătoriei Sinaia şi s-a dispus executarea acestei pedepse

alături de pedeapsa aplicată prin prezenta, urmând ca în final inculpatul să execute în

total pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare.

În temeiul art.71 C.pen., au fost interzise inculpatului – ca pedeapsă

accesorie – drepturile prev.de art.64 lit.a şi b C.pen., de la data rămânerii definitive a

hotărârii şi până la executarea pedepsei.

Conform art.191 alin.1 C.proc.pen., inculpatul a fost obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat în cuantum de 120 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond în baza probelor

administrate a reţinut că în noaptea de 19/20 octombrie 2006 în jurul orei 24,00 ,

inculpatul E.N.M. se afla la volanul autoturismului cu nr.de înmatriculare PH-02-

UPX pe raza oraşului Sinaia, pe DN 1, context în care a fost oprit pentru control de

către un echipaj al Poliţiei Rutiere.

Întrucât emana miros de alcool, inculpatul a fost testat cu aparatul

etilotest „Drager‖ , care a indicat o concentraţie de alcool pur în aerul expirat de 0,54

mg/litru, motiv pentru care a fost condus la Spitalul Oraşului Sinaia unde la orele

0,30 şi 1,30 i-au fost recoltate două probe biologice de sânge.

Buletinul de analiză toxicologică nr.3122 – 3123/23 octombrie 2006

întocmit de Serviciul de Medicină Legală Prahova a stabilit o concentraţie de alcool

în sânge la momentul recoltării probelor biologice de 1,25 şi respectiv 1,00 gr./litru

alcool pur.

S-a mai reţinut că prin declaraţia martorului G.V.V., care se afla în

autoturismul condus de petent, inculpatul a făcut dovada circumstanţelor personale în

care a săvârşit fapta, respectiv s-a deplasat de la Sinaia la Câmpina pentru a o interna

în spital pe viitoarea sa soţie, care era însărcinată şi care se afla în pericol de a pierde

sarcina, în condiţiile în care nu beneficia de ajutor de specialitate, ajutor care nu i-a

putut fi acordat la Spitalul Oraşului Sinaia, însă s-a apreciat că nu se poate reţine

starea de necesitate ca şi cauză care înlătură caracterul penal al faptei, deoarece

această stare de necesitate a încetat în momentul în care inculpatul a internat-o pe

soţia sa în Spitalul Municipal Câmpina, în condiţiile în care inculpatul a fost depistat

conducând pe drumurile publice autoturismul, în timp ce se afla sub influenţa

alcoolului, la întoarcere de la Câmpina şi anume, după ce starea de necesitate a

încetat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul , criticând-o ca fiind

nelegală şi netemeinică, susţinând în principal că nu se face vinovat de săvârşirea

42

infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea şi că instanţa de fond , în mod

neîntemeiat i-a respins proba cu expertiză medico-legală privind calculul retroactiv al

alcoolemiei care să stabilească faptul că alcoolemia pe care o avea în data de 19/20

octombrie 2006, era sub limita prevăzută de lege de 0,80 gr./%o.

A mai arătat apelantul inculpat că la momentul în care a fost depistat de

organele de poliţie, alcoolemia era de 0,50 gr./%o, iar ulterior după recoltarea

probelor biologice s-a constatat că alcoolemia era de 1,00 gr./%o.

Drept urmare, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi pe

fond achitarea inculpatului în temeiul disp.art.11 pct.2 lit.b rap.la art.10 lit.b

C.proc.pen., fapta fiind contravenţie.

Prin decizia penală nr.314/22 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul

Prahova, apelul declarat de inculpatul E.N.M. a fost respins ca nefondat, iar acesta a

fost obligat la 60 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că instanţa de

fond a făcut o justă interpretare şi apreciere a probelor administrate în cauză,

rezultând atât existenţa faptei cât şi săvârşirea acesteia de către inculpat, cu vinovăţia

cerută de lege.

Au fost avute astfel în vedere, procesul verbal de constatare întocmit de

organele de urmărire penală, procesul verbal de recoltare a probelor biologice de

sânge, buletinul de analiză toxicologică alcoolemie nr.3122 – 3123/23 octombrie

2006 întocmit de SML Prahova, declaraţiile martorilor G.V.V. şi B.F., declaraţiile

inculpatului .

În baza probatoriilor arătate, s-a reţinut în mod corect că în noaptea de

19/20 octombrie 2006, în jurul orelor 24,00 inculpatul E.N.M. se afla la volanul

autoturismului cu nr.de înmatriculare PH-02-UPX şi se deplasa pe raza oraşului

Sinaia, pe DN 1, context în care a fost oprit de un echipaj al Poliţiei Rutiere şi

întrucât emana miros de alcool, a fost testat cu aparatul etilotest „Drager‖ care a

indicat o concentraţie de alcool pur în aerul expirat de 0,54 mg/litru , motiv pentru

care a fost condus la Spitalul Sinaia unde i-au fost recoltate două probe biologice de

sânge la orele 0,30 şi 1,39.

Buletinul de analiză toxicologică alcoolemie a stabilit în final o

concentraţie de alcool în sânge de 1,25 gr./%o la prima probă, respectiv 1,00 gr./%o

la a doua probă.

În final, s-a apreciat că nu este utilă efectuarea unei expertize medico-

legale care să stabilească ca obiectiv calculul retroactiv al alcoolemiei, deoarece

inculpatului i-au fost recoltate două probe biologice de sânge, iar din buletinul de

analiză alcoolemie nr.3122 – 3123/23 octombrie 2006 întocmit de SML Prahova,

rezultă că la a doua probă luată în jurul orelor 1,30 alcoolemia era în scădere.

Împotriva celor două hotărâri a declarat recurs inculpatul E.N.M.,

criticându-le ca fiind netemeinice şi nelegale , deoarece în mod greşit s-a apreciat

vinovăţia sa în lipsa expertizei medico-legale privind calculul retroactiv al

alcoolemiei.

În atare situaţie, s-a solicitat completarea probelor cu efectuarea unei

expertize de specialitate pentru stabilirea retroactivă a gradului de alcoolemie,

expertiză ce urmează să se efectueze la nivelul INML Bucureşti, întrucât există dubii

suficiente cu privire la îmbibaţia alcoolică din sânge la momentul depistării în trafic.



43

Prin decizia penală nr.143 din 04 februarie 2008 pronunţată de Curtea de

Apel Ploieşti, a fost admis recursul declarat de inculpatul E.N.M. împotriva deciziei

penale nr.314 din 22 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Prahova şi a sentinţei

penale nr.91 din 05 iunie 2007 pronunţată de Judecătoria Sinaia, pe care le-a casat şi

a reţinut cauza spre rejudecare pentru completarea probelor cu efectuarea nunei

expertize de specialitate pentru stabilirea retroactivă a gradului de alcoolemie a

inculpatului, la nivelul I.N.M.l. Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că potrivit art.145

alin.1 C.proc.pen., asupra învinuirii aduse inculpatului, instanţa hotărăşte prin

sentinţă, pronunţând după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

Art.345 alin.2 din acelaşi cod, precizează că soluţia de condamnare a

inculpatului se pronunţă numai dacă instanţa constată că fapta există, constituie

infracţiune şi a fost săvârşită mde inculpat.

Potrivit art.200 C.proc.pen., „urmărirea penală are ca obiect strângerea

probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor la identificarea făptuitorilor şi

la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă există sau nu cazul să se

dispună trimiterea în judecată‖.

Art.289 C.proc.pen., dispune că „judecarea cauzei se face în faţa

instanţei constituită potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi ‚n

contradictoriu.‖

În atare situaţie, probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai

ca temei pentru trimiterea în judecată. Pentru a servi drept temei de condamnare,

probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată

de către instanţă, în şedinţă publică, în mod nemijlocit, oral şi în contradictoriu.

Numai după verificarea efectivă, în aceste condiţii, instanţa poate reţine motivat, că

exprimă adevărul, fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul

judecăţii.

Pe de altă parte, în raport cu disp.art.62, art.63 C.proc.pen., cu referire la

art.1, art.200 şi art.289 C.proc.pen., hotărârea prin care se soluţionează cauza penală

dedusă judecăţii, trebuie să apară ca o concluzie, susţinută de materialul probator

administrat în dosar, constituind un lanţ deductiv, fără discontinuitate.

Astfel, potrivit art.65 alin.1 C.proc.pen., sarcina probaţiunii în cursul

procesului penal revine organului de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti, iar

potrivit art.66 alin.1 din acelaşi cod, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să

probeze nevinovăţia sa.

Prin urmare, instanţele de fond şi apel erau obligate , în conformitate cu

disp.art.287 alin.1 şi 2 raportat la art.4 C.proc.pen., să-şi exercite atribuţiile în mod

activ şi să-şi formeze convingerea cu privire la existenţa faptei şi a vinovăţiei

inculpatului pe baza tuturor probelor, atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul

cercetării judecătoreşti.

În cauza de faţă, inculpatului nu i s-a respectat dreptul la apărare şi

dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului „egalităţii de arme‖

promovat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, cu privire la acest

principiu CEDO precizează că : exigenţa egalităţii armelor în sensul unui echilibru

just, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi

prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii care, să nu o plaseze într-o situaţie de

dezavantaj net . Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea unui proces

44

echitabil revine autorităţilor naţionale ( a se vedea hotărârea nr.27 din octombrie

1993, Dombo Beheer BV v.Olanda).

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a constatat că într-

adevăr, proba cu expertiză de specialitate pentru stabilirea retroactivă a gradului de

alcoolemie a fost solicitată atât în faza de urmărire penală, cât şi la instanţele

anterioare, aşa cum rezultă chiar din hotărârile pronunţate de judecătorie şi tribunal,

motiv pentru care în interesul aflării adevărului – ca principiu fundamental al

procesului penal înscris în disp.art.3 din C.proc.pen., - Curtea a admis recursul

declarat de inculpat, a casat decizia şi sentinţa şi a reţinut cauza spre rejudecare

pentru completarea probelor cu efectuarea unei expertize de specialitate privind

stabilirea retroactivă a gradului de alcoolemie, expertiză ce urmează a se efectua la

nivelul I.N.M.L.Bucureşti.

La pronunţarea acestei hotărâri, Curtea a avut în vedere şi principiul

înscris în art.6 alin.2 C.proc.pen., referitor la garantarea dreptului la apărare în sensul

că „în cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor

deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să

administreze probele necesare în apărare‖.

Cum în speţă, instanţele anterioare dar şi organul de urmărire penală au

respins sistematic proba solicitată, Curtea a apreciat că pentru eliminarea oricărui

dubiu cu privire la nevinovăţia inculpatului se impune şi administrarea acestei probe.









19.MENŢINEREA ARESTĂRII PREVENTIVE A INCULPATULUI ÎN

CURSUL JUDECĂŢII. JUDECAREA RECURSULUI DUPĂ ÎMPLINIREA

TERMENULUI DE 60 DE ZILE PEV. DE ART. 160/b COD. PROC. PEN.

RECURS NESUSPENSIV DE EXECUTARE.



C.proc.pen., art.160/b



Verificarea arestării preventive inculpatului în cursul judecăţii are loc

în condiţiile reglementate de art.160/b C.proc.pen..

Potrivit art.160/b alin.4 C.proc.pen., prevederile art.160/a alin.2 se

aplică în mod corespunzător, iar aceste dispoziţii prevăd că „recursul declarat

împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare”,

ceea ce înseamnă că şi recursul declarat împotriva încheierii de menţinere a

arestării nu este suspensiv de executare.

Aşa fiind, nu se poate considera că a intervenit încetarea de drept a

arestării preventive dacă judecata recursului a avut loc după depăşirea perioadei de

60 de zile prevăzută de disp.art.160/b alin.1.



Decizia penală nr.174 din 13 februarie 2008



Prin încheierea din 5 februarie 2008 Tribunalul Buzău a dispus printre

alte măsuri menţinerea stării de arest a inculpatului V.M..



45

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a apreciat că cercetarea

judecătorească este în curs de desfăşurare fiind necesară audierea a încă doi martori

din acte pentru a se stabili activitatea infracţională iar natura infracţiunilor deduse

judecăţii o determină să constate că subzistă temeiurile ce au determinat luarea

măsurii arestării preventive a inculpatului impunându-se deci, menţinerea măsuri

arestării preventive a inculpatului.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul V.M., criticând-o

pentru nelegalitate şi netemeinicie sub mai multe aspecte.

În primul rând, recurentul inculpat prin apărătorul său a susţinut că

instanţa de recurs trebuie să constate că arestarea sa preventivă a încetat de drept,

întrucât judecarea prezentei cereri de recurs are loc după expirarea perioadei de 60 de

zile de când a avut loc precedenta verificare a arestării preventive.

În al doilea rând, recurentul a susţinut că la momentul de faţă măsura

arestării preventive nu mai este necesară, întrucât s-au administrat aproape toate

probele din cauză şi că nu se justifică prelungirea acestei arestări doar pentru motivul

că doi dintre martorii din acte nu se prezintă la proces şi probabil nu se bor prezenta

nici în continuare.

Curtea a constatat că recursul inculpatului V.M. este nefondat.

Nu poate fi primită afirmaţia inculpatului că starea de arest preventiv a

încetat de drept atâta timp cât prima instanţă a realizat verificarea acesteia în termenul

legal de 60 de zile prevăzut de art.160/b alin.1 C.proc.pen.

Astfel, încheierea dedusă judecăţii este pronunţată la data de 05

februarie 2008, iar precedenta verificare a arestării preventive a fost realizată de către

instanţa de recurs – Curtea de Apel Ploieşti prin decizia nr.1089/14 decembrie 2007,

prin care s-a respins cererea inculpatului privind înlocuirea măsurii arestării

preventive şi s-a dispus menţinerea acestei măsuri. Se observă astfel că de la

14.12.2007 la 5.02.2008 nu expiraseră cele 60 de zile în care instanţa este datoare să

facă această verificare.

În situaţia încheierii de verificare a arestării inculpatului în cursul

judecăţii, potrivit art.160/b alin.4 C.proc.pen., prevederile art.160/a alin.2 se aplică în

mod corespunzător.

Or, aceste dispoziţii prevăd că „recursul declarat împotriva încheierii

prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare‖ aceasta însemnând că

nici recursul declarat împotriva încheierii de menţinere a arestării nu este suspensiv

de executare.

Rezultă deci că, momentul judecării recursului asupra unei astfel de

încheieri nu este necesar să aibă loc înainte de expirarea duratei de 60 de zile

menţionată mai sus şi nu se poate considera că a intervenit încetarea de drept a

arestării preventive dacă judecata recursului a avut loc după depăşirea perioadei de 60

de zile prevăzută de art.160/b alin.1 C.proc.pen..

În ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs al inculpatului referitor la

netemeinicia menţinerii acestei măsuri preventive luate împotriva sa, Curtea a

apreciat că şi acesta este nefondat.

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de

trafic de persoane prev.de art.12 alin.1 din Legea nr.678/2001 şi a unei infracţiuni de

şantaj, prev.de art.194 alin.1 C.pen., ambele în formă continuată.



46

Arestarea preventivă a inculpatului s-a dispus prin încheierea nr.13 din 2

octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Buzău, pentru cele două infracţiuni şi în

temeiul disp.art.148 lit.e şi f din C.proc.pen., reţinându-se că există date că inculpatul

exercită presiuni asupra părţii vătămate, că a săvârşit infracţiuni pentru care legea

prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate

prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Ori, aşa cum arată şi prima instanţă, martorii cei mai importanţi ale căror

depoziţii se referă la starea de fapt reţinută prin actul de acuzare nu au fost încă

audiaţi de instanţa de judecată. Atitudinea inculpatului înainte de arestarea sa, de a

adresa părţii vătămate ameninţări cu moartea şi de exercita chiar violenţe asupra

familiei acesteia, nu oferă nici o garanţie că odată pus în libertate nu va proceda în

acelaşi mod pentru a influenţa pe aceşti doi martori.

Aşa fiind, Curtea a fost de acord cu concluzia la care a ajuns prima

instanţă că subzistă în continuare motivele ce au determinat arestarea preventivă a

inculpatului, privarea sa de libertate fiind impusă şi de buna desfăşurare în continuare

a procesului penal.









20. REVOCAREA MĂSURII ARESTĂRII PREVENTIVE ŞI ÎNLOCUIREA

ACESTEIA CU O ALTĂ MĂSURĂ. CONDIŢII DE LEGALITATE ŞI

TEMEINICIE.



C.proc.pen., art.139 alin.1,2 şi 3/5; art.145





Potrivit art.139 alin.1 C.proc.pen., „măsura preventivă luată se

înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au

determinat luarea măsurii”. Conform art.139 alin.2 C.proc.pen., „când măsura

preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există un temei

care să justifice menţinerea măsurii arestării preventive, aceasta trebuie revocată din

oficiu sau la cerere, dispunându-se în cazul reţinerii şi arestării preventive, punerea

în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză”.

Măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu una dintre măsurile

prevăzute de art.136 alin.1 lit.b şi c C.proc.pen., respectiv, obligarea de a nu părăsi

localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara.



Decizia penală nr.223 din 27 februarie 2008



Prin încheierea de şedinţă din 22 februarie 2008 pronunţată de

Tribunalul Prahova în dosarul nr.2192/105/2007, în baza art.139 alin.1 şi alin.3/5 şi

art.145 C.proc.pen.,, au fost admise cererile formulate de inculpatul U.C. şi G.R.M.

şi înlocuită măsura arestării preventive a celor doi inculpaţi cu măsura obligării de a

nu părăsi localitatea, până la soluţionarea definitivă a cauzei.





47

S-a dispus punerea în libertate a inculpaţilor U.C. şi G.R.M. de sub

puterea mandatelor de arestare preventivă dacă nu sunt reţinuţi sau arestaţi în altă

cauză.

S-a făcut aplicarea disp.art.145 alin.1/1 C.proc.pen. şi art.145 alin.1/2

C.proc.pen..

În baza art.145 alin.2/2 C.proc.pen., s-a atras atenţia inculpaţilor U.C. şi

G.R.M. că în cazul în care încalcă cu rea credinţă obligaţiile stabilite la alineatele

precedente, se va lua faţă de aceştia măsura arestării preventive.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond în baza probelor

administrate a reţinut că prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T.– Biroul Teritorial Prahova nr.126/D/P/20906 din data

de 03 martie 2007 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor U. C. , G. R.M. şi

C.S.M. pentru săvârşirea infracţiunilor prev.de art.215 alin.1 – 5 cu aplic.art.41 alin.2

C.pen.şi art.7 din Legea nr.39/2003 şi punerea în mişcare a acţiunii penale şi

trimiterea în judecată a inculpaţilor J. M., M. M., I. P. ,D. P., D.N. şi M. G. , pentru

săvârşirea infracţiunilor prev.de art.215 alin.1 – 5 C. pen. cu aplic.art.41 alin.2 C.

pen.şi art.7 din Legea nr.39/2003.

S-a reţinut că în perioada septembrie – octombrie 2006 inculpaţii J. M.,

M. M., I. P. ,D. P., D.N. şi M. G. au constituit un grup infracţional organizat după

care, inculpatul Udilă a indus în eroare reprezentanţii unor societăţi comerciale cu

care au colaborat , iar inculpaţii C.S.M. şi G.R.M. l-au instigat pe inculpatul I.P. să

săvârşească mai multe infracţiuni de înşelăciune în cadrul SC‖MITITRANS‖SRL şi

au valorificat constant mărfurile dobândite.

Prin încheierea nr.67 din 08 decembrie 2006 dată în camera de consiliu,

Tribunalul Prahova a dispus luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii

U.C., G.R.M. şi C.S.M. pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 08

decembrie 2006 şi până la 05 ianuarie 2007, ulterior măsura preventivă fiind

prelungită succesiv.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs în termen, Parchetul de pe

lângă Tribunalul Prahova criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală şi a solicitat în

esenţă, casarea încheierii şi pe fond menţinerea ca legală şi temeinică a măsurii

arestării preventive faţă de inculpaţii U.C. şi G.R.M..

Prin decizia penală nr.223 din 27 februarie 2008, Curtea a respins ca

nefondat recursul declarat de parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, menţinând

astfel ca legală şi temeinică încheierea din 22 februarie 2008 pronunţată de

Tribunalul Prahova.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că inculpaţii U.C. şi

G.R.M. au fost trimişi în judecată în stare de arest preventiv, în calitate de autori şi

respectiv instigatori pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe

deosebit de grave şi pentru constituirea unui grup infracţional organizat în vederea

comiterii de infracţiuni, fapte pretins săvârşite în perioada septembrie – octombrie

2006, constând în aceea că direct sau indirect împreună cu inculpaţii M.M. , J. M. şi

I.P., ultimul administrator la SC‖M.‖SRL au indus în eroare reprezentanţii unor

societăţi comerciale prin emiterea de cecuri fără acoperire, după care au valorificat

mărfurile însuşindu-şi sumele de bani obţinute, cauzând astfel importante prejudicii

părţilor civile.



48

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 02

aprilie 2007 şi până în prezent s-au acordat 14 termene de judecată , fără ca inculpaţii

arestaţi să fie audiaţi , deşi au fost prezenţi şi asistaţi de apărători aleşi.

Gravitatea infracţiunilor pentru care inculpaţii sunt trimişi în judecată,

numărul mare al persoanelor implicate în cauză şi amploarea activităţii infracţionale,

necesită într-adevăr administrarea unor probatorii complexe pentru stabilirea gradului

de participare şi contribuţia fiecărei persoane la săvârşirea faptelor.

Examinând temeinicia măsurii arestării preventive, Curtea a constatat

totuşi că procesul a avut o durată neraţională , iar inculpaţii nu au fost audiaţi o lungă

perioadă de timp , situaţie incompatibilă cu dispoziţiile art.5 paragraful 5 şi art.6

paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a

Libertăţilor Fundamentale.

În adevăr, Tribunalul Prahova a fost sesizat la data de 02 aprilie 2007 şi

a înregistrat această cauză , până în prezent fiind acordate 14 termene de judecată –

aşa cum de altfel s-a arătat mai sus – fără ca inculpaţii arestaţi să fie audiaţi şi fără a fi

administrate alte probatorii, în condiţiile în care inculpaţii au fost arestaţi preventiv

prin încheierea de şedinţă din 08 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Prahova,

fiind emise astfel mandatele de arestare preventivă nr.207/U/08 decembrie 2006 şi

nr.208/U/08 decembrie 2006.

În felul acesta, inculpaţii au executat o detenţie provizorie de aproape 13

luni, deoarece instanţa de fond nu a acţionat cu toată promptitudinea pentru judecarea

cauzei, amânările succesive nefiind imputabile complexităţii cauzei şi nici

comportamentului inculpaţilor arestaţi, situaţie în care motivele amânărilor acordate

de Tribunalul Prahova sunt lipsite de substanţă şi pertinenţă.

Prin urmare, Curtea a apreciat că tribunalul a amânat judecarea cauzei,

însuşindu-şi cererile total nejustificate de amânare formulate în cauză şi care nu au

făcut decât să întârzie procedura cercetării judecătoreşti şi să determine depăşirea

perioadei rezonabile de menţinere a măsurii arestării preventive.









21. ÎNCHEIERE DE RESPINGERE CA INADMISIBILĂ A EXCEPŢIEI DE

NECONSTITUŢIONALITATE. RECURS. INSTANŢA COMPETENTĂ SĂ

DISPUNĂ SESIZAREA CURŢII CONSTITUŢIONALE.





Legea nr.47/1992 republicată, art.29 alin.4 şi 6



Potrivit art.29 al.4 din Legea 47/1992 republicată, în cazul invocării

unei excepţii de neconstituţionalitate, sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de

către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o

încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei asupra

excepţiei.

Conform art.6 al aceluiaşi text de lege, „dacă excepţia este

inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin.1, 2 sau 3, instanţa respinge printr-o

49

încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, încheierea fiind

atacabilă cu recurs în 48 ore de la pronunţare.



Decizia penală nr.308 din 4 martie 2008



Prin decizia penală mai sus menţionată, Curtea de Apel Ploieşti a admis

recursurile declarate de inculpaţii I.G., T.N., I.I., C.L.C., G.D., D.V., T.G., P.D.,

L.G., T.M., I.,C.V., M.M., N.G.V., GH.M., T.M., I.G., T.M., Z.L., M.M., P.T. şi

B.M., împotriva încheierii pronunţată de Tribunalul Buzău la data de 28.02.2008 în

dosarul nr.6327/114/2007, dispunând casarea în parte a acesteia, pe fond admiţând

cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de

neconstituţionalitate a disp.art.61/1 C.proc.pen., în raport de disp.art.21 şi 24 din

Constituţia României, precum şi de dispoziţiile art.6 din C.E.D.O., dispunând

totodată înaintarea dosarului la Curtea Constituţională şi suspendarea cauzei până la

soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Prin încheierea recurată, instanţa de fond dispusese respingerea ca

inadmisibilă a cererii recurenţilor privind sesizarea Curţii Constituţionale cu

motivarea că excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Admiţând recursurile petenţilor şi constatând admisibilitatea cererii

recurenţilor, Curtea a dispus sesizarea directă a Curţii Constituţionale şi suspendarea

judecării cauzei, întrucât prin admiterea recursului şi constatarea admisibilităţii

cererii s-a substituit instanţei la care se referă art.29 al.4 din Legea 47/1992, respectiv

aceea care are obligaţia de sesizare a Curţii Constituţionale expunând punctele de

vedere ale părţilor şi opinia instanţei, dar şi de a dispune suspendarea cauzei până la

soluţionarea excepţiei conform art.29 al.6 din legea 47/1992, republicată.

Curtea a respins astfel cererile recurenţilor de casare cu trimitere la

prima instanţă pentru ca aceasta să se pronunţe pe fondul excepţiei. S-a apreciat că

prin pronunţarea unei astfel de soluţii, prima instanţă ar fi fost obligată să motivele o

hotărâre contrar opiniei sale, iar pe de altă parte casarea cu trimitere ar fi avut un

caracter pur formal, soluţia admisibilităţii cererii fiind deja stabilită prin decizia

Curţii, instanţa de trimitere având doar rolul de a motiva încheierea şi a înainta

dosarul Curţii Constituţionale odată cu suspendarea cursului judecăţii.

Pe de altă parte, prin soluţia pronunţată, s-a evitat tergiversarea

nejustificată a cauzei pe care ar fi implicat-o parcurgerea unui nou ciclu procesual,

impus de soluţia casării cu trimitere spre rejudecare.









22. LIBERAREA PROVIZORIE PE CAUŢIUNE. MODIFICAREA

OBLIGAŢIILOR IMPUSE DE INSTANŢĂ.



C.proc.pen., art.160/4 alin.2, art.160/3



Obligaţiile stabilite de instanţa de judecată inculpatului liberat

provizoriu pe cauţiune pot fi modificate pe parcursul procesului penal ca şi în cazul

celui liberat sub control judiciar chiar dacă nu există un text legal expres având în

50

vedere că fiecare dintre cei doi trebuie să respecte aceleaşi măsuri reglementate de

art.160/2 alin.3 şi 3/1 C.proc.pen..



Decizia penală nr.726 din 11 septembrie 2008



Prin cererea înregistrată la Tribunalul Buzău inculpatul G.B.I. a solicitat

instanţei modificarea obligaţiilor dispuse printr-o încheiere anterioară prin care a fost

liberat provizoriu pe cauţiune din starea de arest preventiv.

În motivarea acestei cereri a arătat recurentul că este necesar să

depăşească limitele teritoriale ale judeţului B şi să i se permită accederea în oraşul B.

deoarece este student la o universitate din cadrul acestei din urmă localităţi şi trebuie

să susţină anumite examene la care nu a avut posibilitate să participe pe perioada cât

a fost arestat preventiv.

Tribunalul Buzău prin încheierea din 21.09.2008 a respins această cerere

motivând că dispoziţiile art. 1603 C.proc.pen. care precizează că obligaţiile şi

condiţiile instituite de instanţă pot fi oricând modificate sau ridicate în tot sau în parte

pentru motive temeinice, nu-şi găsesc aplicabilitatea şi în cazul liberării provizorii pe

cauţiune deoarece o asemenea prevedere nu se regăseşte printre normele legale ce

reglementează această instituţie de drept procesual penal.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs inculpatul criticând-o pentru

nelegalitate şi netemeinicie.

Această cale de atac a fost apreciată ca fondată de către Curtea de Apel

Ploieşti.

Pentru a se reţine astfel s-a constatat din actele şi lucrările dosarului că

inculpatul a depus la dosar copie de pe carnetul de student din care rezulta că, în anul

2007 – 2008 a fost student în cadrul facultăţii de I.M. – cursuri de zi din cadrul

Universităţii R.A. din oraşul B. dar şi o adeverinţă în acest sens prin care se mai

preciza că inculpatul nu s-a prezentat la examene.

Din probatoriile administrate, Curtea a reţinut că perioada în care

inculpatul a fost arestat a coincis practic cu perioada în care de regulă au loc sesiunile

de examene, motiv pentru care, din punct de vedere al temeiniciei s-a considerat că

cererea acestuia de accedere în oraşul B pentru a se prezenta la examene este fondată.

În ceea ce priveşte legalitatea unei astfel de cereri formulată în timpul

liberării provizorii pe cauţiune, Curtea a constatat că art.160 4 alin.2 C.proc.pen.

prevede că pe timpul liberării provizorii pe cauţiune, inculpatul este obligat să

respecte condiţiile care-i revin potrivit art. 1602 alin.3 şi 31 C.proc.pen., condiţii care

sunt aceleaşi cu cele prevăzute în cazul liberării sub control judiciar.

Sub acest aspect se constată că legiuitorul a prevăzut că inculpatul pus în

libertate provizorie sub control judiciar şi pe cauţiune să i se impună respectarea

aceloraşi obligaţii.

A considera că, inculpatul liberat provizoriu pe cauţiune nu i se pot

aplica prevederile art. 1603 C.proc.pen. ce reglementează modificarea sau ridicarea

obligaţiilor impuse de instanţa de judecată conduce la o inechitate între persoanele ce

pot fi liberate provizoriu, cu atât mai mult cu cât , în cazul inculpatului din speţa de

faţă a fost depusă o garanţie materială care poate fi pierdută în cazul nerespectării

acestora. Având în vedere acest raţionament s-a apreciat că prin similitudine şi



51

inculpatului liberat provizoriu sub control judiciar îi pot fi modificate obligaţiile

impuse de instanţa de judecată aşa cum dispune art. 1603 C.proc.pen.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că şi din punct de vedere

legal, cererea inculpatului G.B.I. este fondată, motiv pentru care recursul a fost admis

şi i s-a permis acestuia depăşirea limitelor teritoriale ale judeţului B şi deplasarea în

oraşul B, cu înştiinţarea prealabilă a organului de poliţie desemnat cu supravegherea

sa.







23. PROBE. APRECIEREA PROBELOR ADMINISTRATE.





C.proc.pen., art.3, art.62, art.63,

C.pen., art.20 rap.la art.208 – 209



Plângerea şi declaraţia părţii vătămate nu pot constitui fundamentul

condamnării unei persoane în cazul în care aceste mijloace de probă nu se

coroborează cu niciuna din celelalte probatorii administrate în cauză.



Decizia penală nr.177 din 15 februarie 2008





Prin sentinţa penală nr.157 pronunţată de Judecătoria Pucioasa la 29

septembrie 2007 în baza disp.art.208 alin.1 lit.e,f şi i C.pen., s-a dispus condamnarea

inculpatului A.C. la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

Potrivit disp.art.14, 15 şi 346 C.proc.pen., a fost admisă acţiunea civilă

exercitată alăturat celei penale de către partea vătămată D.N., căruia inculpatul a fost

obligat să-i plătească suma de 4.100 lei cu titlu de despăgubiri civile, precum şi 350

lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond în urma analizei întregului

material probator a stabilit că în noaptea de 24/25 iulie 2007, prin forţarea

portbagajului, inculpatul a sustras din autoutilitara cu număr de înmatriculare DB-06-

HIG parcată pe str.Liniştii în oraşul Pucioasa – o trusă de chei, o trusă medicală şi un

cric hidraulic. La stabilirea acestei situaţii de fapt s-a avut în vedere declaraţia părţii

vătămate, conform căreia l-a urmărit pe inculpat în timp ce acesta se îndepărta în fugă

de locul situării autovehiculului, din interiorul căruia sustrăseseră bunurile ce îi

aparţin, în urma forţării portbagajului precum şi a martorului N.N., care a menţionat

că l-a surprins pe inculpat în preajma autoutilitarei, acesta ascunzându-se în

momentul în care el a oprit autoturismul la volanul căruia se afla.

Constatând că prin această faptă ilicită inculpatul a creat un prejudiciu

material efectiv părţii vătămate reprezentat de contravaloarea bunurilor sustrase din

interiorul autoutilitarei proprietatea acesteia, instanţa de fond l-a obligat la plata

sumei de 4.100 lei cu acest titlu.

Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru

nelegalitate şi netemeinicie.



52

În motivele formulate în scris, apelantul a susţinut că la stabilirea

situaţiei de fapt instanţa de fond nu a făcut o analiză serioasă a probelor administrate

în cauză. Se arată că singura împrejurare reală a fost aceea că în seara indicată de

către partea vătămată s-a aflat în apropierea autovehiculului acesteia, şi că a fugit în

momentul în care martorul N.N. ajunsese în zonă, martor care de altfel în declaraţia

sa a evidenţiat faptul că nu a observat că inculpatul să fi avut asupra sa vreun obiect.

Pe de altă parte, inculpatul a precizat că trusa de chei nu a fost găsită nici în zona în

care se pretinde că el ar fi acţionat, nici în locuinţa pe care o deţine, singurele probe

care l-ar incrimina fiind urmele papilare care-i aparţin, ridicate cu ocazia cercetării la

faţa locului, însă numai din afara autovehiculului (nu şi din interior).

Tribunalul, analizând apelul formulat a apreciat că acesta este nefondat,

considerând că infracţiunea este probată cu plângerea şi declaraţia părţii vătămate,

care l-a recunoscut şi urmărit pe inculpat, după ce martorul N.N. îl anunţase că i-a

fost deschis portbagajul autoutilitarei parcate în faţa casei.

Împotriva celor două hotărâri judecătoreşti a declarat recurs inculpatul

A.C. criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, reiterând motivele ridicate şi

în faţa instanţei de apel.

Examinând recursul formulat, Curtea a constatat că acesta este fondat

pentru următoarele considerente :

Art.3 C.proc.pen., menţionează că în desfăşurarea procesului penal

trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei,

precum şi la persoana făptuitorului. În vederea aflării adevărului, menţionează art.

62 C.proc.pen., că organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate

să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe.

Singurele probatorii administrate în speţa care atestă forma consumată

a infracţiunii de furt sunt plângerea şi declaraţia părţii vătămate în care a susţinut că

i-a dispărut o trusă de chei, o trusă medicală şi un cric hidraulic. Pe de altă parte,

partea vătămată nu a depus la dosarul cauzei nici un înscris din care să rezulte că ar

fi fost proprietarul unor asemenea bunuri mobile sau cel puţin să propună audierea

unui martor care să ateste aceasta.

Curtea, reţinând dispoziţiile art.63 alin.2 C.proc.pen., conform cărora

probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecăreia se face în

urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului, precum

şi faptul că declaraţiile părţii vătămate nu se coroborează cu nici un alt mijloc de

probă administrat în cauză, consideră că infracţiunea de furt calificat nu s-a

consumat ci a rămas în faza de tentativă întreruptă, aşa cum este reglementată de

art.20 alin.1 C.pen..

Astfel, Curtea a apreciat că recursul inculpatului este fondat, iar după

ce a pus în discuţie în temeiul art.334 C.proc.pen., a schimbat încadrarea juridică

din infracţiunea prev.de art.208 alin.1, 209 alin.1lit.e,g,i C.pen., pentru care acesta a

fost trimis în judecată în cea prev.de art.20 C.pen., rap.la art.208 alin.1 -209 alin.1

lit.e,g,i C.pen., text de lege în baza căruia l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de

1 an şi 6 luni închisoare. Ca o consecinţă a acestei schimbări de încadrare juridică a

fost înlăturată şi obligarea inculpatului de a plăti contravaloarea bunurilor pretins

sustrase părţii vătămate.





53

24. LIBERAREA PROVIZORIE SUB CONTROL JUDICIAR.CONDIŢII DE

FORMĂ ŞI DE TEMEINICIE.





C.proc.pen.art.160/2, art.385/15 pct.1 lit.b



Potrivit disp.art.160/2 C.proc.pen., liberarea provizorie sub control

judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în

cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu

depăşeşte 18 ani.

Conform art.160/2 alin.2 C.proc.pen., liberarea provizorie sub control

judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l

împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va

încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori

sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă şi prin alte asemenea

fapte.



Decizia penală nr.214 din 22 februarie 2008.



Prin încheierea de şedinţă din 20 februarie 2008 pronunţată de

Tribunalul Prahova în dosarul nr.1014/105/2008 a fost respinsă ca neîntemeiată

cererea privind liberarea provizorie sub control judiciar şi înlocuirea măsurii arestării

preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, formulată de inculpata C.M. aflată

în Arestul I.P.J.Prahova.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond în baza probelor

administrate a reţinut că prin încheierea de şedinţă nr.2 din 18 ianuarie 2008

pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr.223/105/2008, în baza art.149/1

C.proc.pen., s-a admis propunerea DIICOT – Biroul Teritorial Prahova şi s-a dispus

arestarea preventivă printre alţii şi a inculpatei C.M. pe o perioadă de 29 de zile,

începând cu data de 19 ianuarie 2008 şi până la 15 februarie 2008 inclusiv, inculpata

fiind cercetată pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire de grup infracţional

organizat prev.şi ped.de art.7 alin.1 din Legea nr.39/2003, trafic de persoane prev.şi

ped.de art.12 alin.1 şi 2 lit.a din Legea nr.678/2001 şi trafic de minori, prev.şi ped.de

art.13 alin.1, 2 şi 3 din Legea nr.678/2001 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, art.34

lit.a Cod penal şi art.37 lit.b Cod penal.

S-a mai reţinut că probele administrate în cauză, respectiv declaraţiile

părţilor vătămate I.D., B.M.,a martorilor P.D.M., B.L., N.A.E., I.L., A.C.C., P.V.,

declaraţiile inculpaţilor, procesele verbale de consemnare a convorbirilor telefonice

de la postul telefonic utilizat de inculpatul P.C.V. şi procesele verbale de percheziţie

domiciliară, confirmă existenţa unor indicii că inculpaţii au săvârşit faptele pentru

care s-a dispus începerea urmăririi penale.

Se precizează că în ceea ce o priveşte pe inculpata C.M., faptele pentru

care este cercetată prevăd pedepse de până la 20 de ani închisoare pe de o parte, iar

pe de altă parte nu s-au schimbat temeiurile ce au fost avute în vedere la data luării





54

măsurii arestării preventive, astfel că se impune în continuare menţinerea acestei

măsuri.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpata C.M., criticând-o

ca fiind netemeinică şi nelegală şi a solicitat în esenţă, admiterea recursului, casarea

încheierii şi pe fond admiterea cererii şi liberarea provizorie sub control judiciar,

deoarece este bolnavă aşa cum rezultă din actele medicale depuse la dosar, suferă de

diabet zaharat de tip II, are cataractă şi nu în ultimul rând, are în întreţinere doi copii

minori dintre care unul este handicapat.

Prin decizia penală nr.214 din 22 februarie 2008 pronunţată de Curtea de

Apel Ploieşti, recursul declarat de inculpata C.M. a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că potrivit

disp.art.160/2 C.proc.pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în

cazul infracţiunilor săvârşite din culpă precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate

pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.

La alineatul 2 al acestui articol, se arată şi cazurile în care, chiar dacă

sunt îndeplinite condiţiile sus menţionate, liberarea provizorie nu se poate acorda în

situaţia în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să

săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului.

În atare situaţie, Curtea a apreciat că în mod corect prima instanţă nu a

reţinut îndeplinirea dispoziţiilor art.160/2 C.proc.pen., deoarece pentru fapta prev.de

art.13 alin.1,2 şi 3 din Legea nr.678/2001 – trafic de minori – legea prevede pedeapsa

închisorii de la 5 la 20 de ani, pe de o parte, iar sub aspectul oportunităţii nu se

impune admiterea cererii atâta vreme cât nu au fost luate declaraţii inculpatei şi nici

nu au fost administrate alte probatorii, pe de altă parte.

Nu în ultimul rând, s-a avut în vedere gravitatea faptelor, modalitatea

concretă de săvârşire a acestora şi pericolul social creat.

În raport de cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că instanţa de fond în

mod justificat a respins cererile privind liberarea provizorie sub control judiciar şi de

înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, nefiind

astfel încălcat nici dreptul la libertate, prevederile art.5 din Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului fiind respectate atâta vreme cât protejarea libertăţii individuale nu

trebuie să stânjenească eforturile instanţelor în administrarea probelor şi desfăşurarea

procesului penal în bune condiţii.









25. PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTE. CITAREA ÎN PROCESUL

PENAL NUMAI A ACELOR PERSOANE CARE AU LEGĂTURĂ CU

CAUZA.



C.proc.pen., art.16, art.291

C.pen., art.215



În procesul penal este citată în calitate de parte responsabilă civilmente

persoana care este ţinută să răspundă de prejudiciul cauzat de prepuşii săi în

55

funcţiile ce li s-au încredinţat şi nu persoana în numele căreia mincinos au declarat

că inculpatul a acţionat.



Decizia penală nr.5 din 07 ianuarie 2008



Prin sentinţa penală nr.87/23.05.2007, Judecătoria Pucioasa în baza

art.215 alin.1,2,3,4 C.pen. cu art. 41-42 C.pen., art.37 lit.b C.pen. l-a condamnat pe

inculpatul H.B. la 3 ani închisoare ,în baza art. 291 teza I C.pen. cu art. 37 lit.b

C.pen., la 3 luni închisoare, în baza art. 293 C.pen., art.37 lit.b C.pen., la 3 luni

închisoare, iar în baza disp.art. 78 alin.1 din OUG nr. 195/2002 cu aplicarea art. 41-

42 C.pen., art. 37 lit.b C.pen., la 1 an închisoare , pedepse ce au fost contopite ,

dispunându-se ca în final acesta să execute pedeapsa ce mai grea de 3 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea disp.art. 71, 64 lit.a-c C.pen.

În baza dispoziţiilor art.88 C.pen. a fost dedusă perioada reţinerii şi a

arestării preventive a inculpatului începând cu data de 29.07.2006 la zi, iar în baza

prevederilor art.350 C.proc.pen. a fost menţinută starea de arest a inculpatului.

În baza dispoziţiilor art.14, 15, 346 C.proc.pen. au fost admise acţiunile

civile formulate de părţile civile SC F.T. SRL Pucioasa şi SC S.SRL Râmnicu Sărat,

inculpatul fiind obligat la plata sumei de 17.796,30 lei şi respectiv 20.976 lei cu titlu

de despăgubiri civile către părţile civile.

De asemenea, s-a dispus restituirea către inculpat a actelor privind firma

CI. SRL Piteşti indisponibilizate prin procesul verbal din 29.07.2006 întocmit de

Poliţia Pucioasa, s-a menţinut sechestrul asigurător asupra sumei de750 euro , iar în

baza dispoziţiilor art.118 C.pen. s-a dispus confiscarea genţii tip ,,diplomat‖ şi a

genţii tip voiaj menţionate în procesul verbal încheiat la data de 29.07.2006, fiind

obligat şi la cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că, inculpatul

H.B. în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a înşelat prin utilizarea ca mijloc de plată

a unor file C.E.C. care nu aveau acoperire părţile vătămate SC F.T. SRL Pucioasa şi

SC C.SRL Râmnicu Sărat, prejudiciindu-le cu sumele cu care acestea s-au constituit

părţi civile. Totodată, s-a reţinut că inculpatul s-a prezentat prin folosirea de date de

identitate false, în scopul producerii rezultatului vizat(nedescoperirea identităţii

reale), sub o altă identitate falsă organelor de poliţie în timp ce conducea pe

drumurile publice diverse autoturisme, în condiţiile în care nu era posesor legal al

permisului de conducere pentru vreo categorie de autovehicule.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, judecătoria apreciind că prin fapta

ilicită a inculpatului s-au cauzat prejudicii părţii civile SC F.T. SRL Pucioasa în

cuantum de 17796,30 lei şi respectiv partea civilă SC S SRL Râmnicu Sărat în

cuantum de 20976 lei, l-a obligat pe inculpat în temeiul art.14, 15, 346 C.proc.pen.şi

art. 998, 999 C.civ. la plata sumelor arătate.

Împotriva acestei soluţii au declarat apel, procurorul şi inculpatul H.B. care

au criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivele de apel depuse la dosar, Parchetul de pe lângă Judecătoria

Pucioasa precizează că pedepsele au fost greşit individualizate în raport cu numărul şi

gravitatea infracţiunilor şi cu circumstanţele personale ale inculpatului, s-a omis

anularea actelor considerate a fi false, s-a dispus confiscarea unor bunuri ce nu au



56

legătură cu activitatea infracţională, precum şi că nu s-a pronunţat instanţa de fond cu

privire la suma de 750 euro.

Inculpatul în motivele de apel a apreciat că nu a comis infracţiunea de

înşelăciune deoarece a fost doar delegatul societăţii în numele căreia s-a prezentat.

Prin decizia pronunţată în apel nr.159/21.08.2007 Tribunalul Dâmboviţa a

admis ambele apeluri, l-a achitat pe inculpat pentru infracţiunea prev.de art. 291

C.pen. în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap.la art. 10 lit.d C.proc.pen., a majorat pedepsele

aplicate pentru celelalte infracţiuni, dispunând ca în final inculpatul să execute

pedeapsa cea mai mare de 4 ani şi 6 luni închisoare. Au fost anulate înscrisurile false

utilizate de inculpat, menţinând măsura indisponibilităţii sumei de 750 euro, iar în

final înlăturându-se dispoziţia de confiscare a bunurilor ce nu au avut legătură cu

activitatea infracţională.

Nemulţumită de cele două hotărâri anterioare a declarat recurs partea civilă

SC S SRL, precizând că atât instanţa de fond cât şi cea a apelului a soluţionat cauza

fără a introduce în cauză SC C.I. SRL Piteşti şi SC T.T. SRL Bucureşti în numele

cărora inculpatul a încheiat relaţii comerciale cu aceasta, făcându-se referire la

disp.art. 24 C.proc.pen. S-a menţionat că acţiunea civilă a fost realizată practic fără

introducerea în cauză a uneia dintre părţile în procesul penal, respectiv cele două

societăţi în calitate de părţi responsabile civilmente.

Analizând recursul formulat prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului a

criticilor invocate cât şi conform art. 385/9 alin.3 C.proc.pen, Curtea a apreciat că

recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

S-a constatat că prin actul de sesizare al instanţei, inculpatul a fost trimis în

judecată pentru comiterea unei infracţiuni prev.de art.215 alin.1,2,3,4 C.pen.,

infracţiune pentru care acesta a fost condamnat de către Judecătoria pucioasa ,

condamnare menţinută de către tribunal.

Rezumându-se acţiunile materiale în cadrul căreia a fost implicată partea

vătămată – recurenta, acţiuni recunoscute şi de către inculpat acesta prin procurarea

unor documente comerciale şi de plată în mod ilicit, documente aparţinând SC CI

SRL Piteşti şi SC T.T. SRL Bucureşti a comandat de la recurentă mai multe mărfuri

lăsând ca instrumente de plată file CEC ale celor două societăţi, instrumente ce au

fost refuzate la plată pentru lipsă totală sau parţială de disponibil..

În motivarea recursului, partea civilă a indicat în susţinerile sale, delegaţia

pentru ridicare de mărfuri şi ordinul de deplasare aflate în dosarul de urmărire penală.

Din actele şi lucrările dosarului Curtea constată însă că nici un moment

inculpatul nu a avut vreun angajament sau vreo calitate în cadrul celor două societăţi

SC C.I. SRL şi SC T.T. SRL . Pentru ca aceste două persoane juridice să

îndeplinească calitatea de persoane responsabile civilmente ar fi trebuit , aşa cum

prevede şi art. 1000 alin.3 C.civ., să încredinţeze anumite activităţi inculpatului , ceea

ce nu s-a întâmplat în realitate.

Prin intermediul acestor înscrisuri inculpatul a îndeplinit elementele

constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev.de art.215 alin.1 şi 2 C.pen., în sensul

că a folosit nume şi calităţi mincinoase în vederea obţinerii pentru sine a folosului

material injust. În cazul în care nu s-ar fi prezentat în acea calitate inculpatul nu ar fi

putut încheia respectivele contracte cu partea civilă recurentă.

Ţinând cont de aceste motive Curtea a apreciat că nu se impune citarea în

cauză a celor două societăţi comerciale, motiv pentru care a respins recursul ca

57

nefondat. Recursul nu a fost respins ca inadmisibil deoarece recurenta a invocat

motive de nulitate absolută a hotărârilor judecătoreşti anterioare.









26. JUDECTA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ. EXCEPŢII DE

NECONSTITUŢIONALITATE. CONDIŢII DE ADMISIBILITATE.





Legea nr. 47 din 18 mai 1992, art. 29 alin.1 şi 6

C.proc.pen., art. 278, art. 2781, art. 303 alin.6

Decizia nr. 894 din 10 iulie 2008 a Curţii Constituţionale



Analiza sistematică a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992

republicată, determină concluzia că în competenţa de jurisdicţie a Curţii

Constituţionale sunt date spre soluţionare excepţii ridicate în faţa instanţelor

judecătoreşti vizând neconstituţionalitatea textelor de lege aplicabile în litigiul

pendinte şi care în reglementarea adoptată de Parlament sau, după caz Guvern, ar

încălca dispoziţiile sau principiile Constituţiei,, cererea de sesizare se va respinge ca

inadmisibilă.



Încheierea de şedinţă din data de 06 august 2008,

dosar nr. 451/42/2008- F





Obiectul prezentei cauze îl formează plângerile întemeiate pe dispoziţiile

art. 278/1 C.proc.pen., conexate în dosarul nr. 451/42/2008, introduse de petenta –

persoană vătămată împotriva rezoluţiilor adoptate de procuror prin care s-a dispus

neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii făptuitori, cercetaţi pentru săvârşirea

infracţiunilor prev. de art. 242, art. 246, art. 244, art. 264, art. 217, art. 289, art. 291,

art. 26 rap. la art. 208-209 C.pen., constatându-se că faptele reclamate nu există, în

sensul art. 10 lit. a C.proc.pen..

Având cuvântul în dezbateri, în şedinţa publică din 04 august 2008

reprezentantul petentei a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.

278 – “Plângerea contra actelor procurorului” şi art. 278/1 – “Plângerea în faţa

judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în

judecată” C.proc.pen..

S-a arătat că textele de lege criticate ar contraveni prevederilor

constituţionale înscrise în art. 1 alin. 3 şi 5 (statul de drept), art. 16 (egalitatea în

drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi autorităţilor publice), art. 21 (accesul liber la

justiţie), art. 40 (dreptul de asociere), art. 44 (proprietatea privată), art. 136 (dreptul

de proprietate), art. 124 alin. 1 şi 2 (înfăptuirea justiţiei), art. 131 alin. 1 (rolul

Ministerului Public) şi art. 139 (impozitele şi taxele).

În esenţă, dispoziţiile şi principiile constituţionale menţionate ar fi fost

încălcate prin soluţiile nelegale şi netemeinice adoptate de intimaţi, în exercitarea

atribuţiilor conferite de funcţiile deţinute în administraţia, autoritatea publică ori

58

judiciară locală sau centrală, cu ocazia privatizării sectorului agricol cooperatist

determinat de schimbările intervenite în anul 1989, astfel că intenţionat sau din

neglijenţă ar fi prejudiciat grav interesele petentei, faptele intrând sub incidenţa legii

penale, respectiv art. 242, 246, 244, 264, 217, 289, 291, 208-209 C.pen...

Actele materiale ar fi fost completate şi prin obligarea la plata

cheltuielilor judiciare de peste 1 miliard lei în cadrul proceselor penale şi civile

promovate începând cu anul 1991, de petentă şi reprezentantul său.

Analiza sistematică a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992

republicată, determină concluzia că în competenţa de jurisdicţie a Curţii

Constituţionale sunt date spre soluţionare excepţii ridicate în faţa instanţelor

judecătoreşti vizând neconstituţionalitatea textelor de lege aplicabile în litigiul

pendinte şi care în reglementarea adoptată de Parlament sau, după caz Guvern, ar

încălca dispoziţiile sau principiile Constituţiei.

Or, susţinerile autorului excepţiei ridicate în prezenta cauză, nu vizează

constituţionalitatea dispoziţiilor art. 278 şi art. 278/1 C.proc.pen. criticate, ci situaţia

de fapt reţinută la adoptarea rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale, atacate,

precum şi a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în circa 2000 cauze penale şi civile,

unde în nume propriu sau în reprezentarea petentei persoane vătămate, a avut calitate

procesuală.

Pe de altă parte, critica privind dispoziţiile art. 139 din Constituţia

României, nu are legătură cu prezenta cauză, având ca obiect cheltuielile de judecată

stabilite prin hotărâri judecătoreşti, anterior formulării plângerilor penale pendinte şi

intrate sub puterea lucrului judecat.

Ca urmare, constându-se că excepţia ridicată de petentă prin reprezentantul

său este contrară dispoziţiilor art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 republicată,

conform art. 29 alin. 6 cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea

judecării acesteia, se va respinge ca inadmisibilă, fixându-se termen pentru

continuarea soluţionării plângerii formulate conform art. 278/1 C.proc.pen., în primă

instanţă.

De altfel, în aceeaşi calitate, pe aceleaşi considerente şi condiţii

reprezentantul respectiv a criticat dispoziţiile art. 278 şi art. 278/1 C.proc.pen., şi în

dosarele nr. 1889/259/2007 al Tribunalului Prahova şi nr. 6796/1/2007 al Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală iar prin decizia nr. 894 din 10 iulie 2008 Curtea

Constituţională a respins excepţia ridicată, ca inadmisibilă.









27. CALEA DE ATAC A APELULUI. TERMENUL DE DECLARARE.

REPUNERE ÎN TERMENUL DE DECLARARE. REPUNERE ÎN TERMEN ŞI

APELUL PESTE TERMEN. INCULPAT PREZENT LA UNELE DIN

TERMENELE DE JUDECATĂ.





C.proc.pen., art.363 alin.1 şi 3, art.364, art.365, art.379

pct.1 lit.a



59

Verificarea hotărârilor pronunţate de instanţele anterioare, la al doilea

grad de jurisdicţie este condiţionată de exercitarea apelului în termenele

procedurale.

Repunerea în termenul legal conform art.364 rap. la art.363 Cod proc.

penală impune dovedirea faptului că nerespectarea acestuia este consecinţa unei

cauze temeinice de împiedicare, dar independentă de voinţa părţii interesate.

Conduita procesuală a inculpatului care, ulterior punerii în libertate nu s-

a mai prezentat în instanţă, părăsind România mai înaintea finalizării cercetării

judecătoreşti, nu este de natură să proroge recalcularea termenului de exercitare a

căii de atac, cât timp dispozitivului hotărârii atacate s-a comunicat, prin afişare la

ultima adresă indicată şi, deci, nu poate fi considerată drept cauză temeinică de

împiedicare în sensul art.364 C.proc.pen..

Pe de altă parte, analiza sistematică a disp. art.365 din acelaşi cod

determină concluzia că instituţia apelului peste termen este admisă pentru

exercitarea controlului jurisdicţional asupra hotărârilor judecătoreşti intrate sub

puterea lucrului judecat, în condiţiile vicierii dreptului la apărare prin judecarea

cauzei în lipsa inculpatului, care din anumite considerente nu s-a prezentat la nici

unul din termenele de judecată acordate în primă instanţă, dezbateri sau

pronunţare.



Decizia penală nr.68 din 30 aprilie 2008



Prin sentinţa penală nr.152 din 29 august 2007 a Tribunalului Buzău s-a

dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare şi 3 ani

interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit.a şi b C.pen., pentru săvârşirea infracţiunilor

de trafic de minori şi trafic de persoane, prev. de art.13 alin.1 şi 3 şi respectiv art.12

alin.1 din Legea nr.678/2001, ambele cu aplic. art.41 alin.2 şi art.37 lit.a C.pen, fapte

din octombrie 2004 - ianuarie 2005.

Împotriva acestei sentinţe acesta a declarat apel, cererea formulându-se în

scris la data de 21 februarie 2008.

Sub un prim aspect, s-a solicitat repunerea în termenul de apel, în condiţiile

art.364 rap. la art.363 alin.(1) şi (3) C.proc.pen., deoarece lipsind la dezbaterile în

fond cât şi la pronunţarea hotărârii, a luat cunoştinţă de aceasta numai cu ocazia

executării mandatului european de arestare de către autorităţile germane.

În subsidiar, pe aceleaşi motive s-a susţinut că ar fi întrunite dispoziţiile

art.365 C.proc.pen., privind exercitarea apelului peste termen atâta timp cât cererea

a fost introdusă înăuntrul termenului legal de 10 zile, calculat de la data începerii

executării pedepsei pe teritoriul României.

Motivele de nelegalitate şi netemeinicie privind sentinţa penală nr.152

din 29 august 2007 adoptată de Tribunalul Buzău, ca primă instanţă, invocate de

inculpat la al doilea grad de jurisdicţie, nu pot fi luate în examinare.

De principiu, faţă de prev. art.363 C.proc. pen., verificarea hotărârilor

pronunţate de instanţele anterioare, este condiţionată de exercitarea apelului în

termenele procedurale.

Pentru partea care s-a aflat în libertate la termenele stabilite pentru

finalizarea cercetării judecătoreşti, însă a lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare,



60

termenul legal de 10 zile curge de la data comunicării copiei de pe dispozitivul

sentinţei penale, în condiţiile art.182 rap. la art.177 alin.1-3 C.proc.pen..

În sensul acestor ultime dispoziţii legale, comunicarea actelor

procedurale, inclusiv a copiei de pe dispozitivul hotărârii penale se efectuează la

adresa indicată de inculpat printr-o declaraţie dată în cursul procesului după caz,

administraţiei locului de deţinere, la momentul punerii în libertate.

Repunerea în termenul de exercitare a căii de atac conform art.364

C.proc.pen., impune dovedirea faptului că nerespectarea acestuia este consecinţa unei

cauze temeinice de împiedicare, dar independentă de voinţa părţii interesate.

În prezenta cauză apelantul a fost trimis în judecată în stare de arest

preventiv, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de minori şi trafic de persoane

prev. şi ped. de art.13 alin.1 şi 3 şi respectiv art.12 alin.1 din Legea nr.678/2001,

ambele cu aplic. art.41 alin.2 şi art.37 lit.a C.pen., pretins a fi comise în perioada

octombrie 2004 - ianuarie 2005.

Dosarul s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău, ca primă instanţă, sub

nr.1243/2006, el fiind prezentat de către administraţia locului de deţinere şi asistat de

avocat desemnat din oficiu, la termenele de judecată acordate pentru desfăşurarea

cercetării judecătoreşti până la data de 12 aprilie 2007, perioadă în care s-au luat

declaraţii acestuia, părţilor vătămate şi unor martori din acte.

Revocându-se măsura preventivă şi fiind pus în stare de libertate

inculpatul s-a prezentat numai în şedinţa publică din 14 iunie 2007, judecata

amânându-se la cererea acestuia pentru angajarea unui avocat ales şi audierea a trei

martori din acte.

Lipsind atât la dezbateri cât şi la pronunţare conform art.360 alin.1

C.proc.pen., instanţa a dispus comunicarea dispozitivului hotărârii, prin afişare la

ultima adresă declarată de condamnat şi necontestată în cursul procesului.

Actul procedural îndeplinindu-se la 05 septembrie 2007, în lipsa

exercitării apelului în termenul legal, la data de 19 septembrie 2007 s-a trecut la

executarea sentinţei, emiţându-se succesiv mandat de executare a pedepsei închisorii

şi respectiv mandatul european de arestare.

Într-adevăr autorităţile germane au executat ultima decizie judiciară a

instanţei naţionale abia la data de 13 decembrie 2007, confirmând că anterior

inculpatul s-a aflat arestat preventiv pentru o procedură penală germană iar predarea

acestuia către statul român s-a realizat la 18 februarie 2008.

Ascultat la judecata apelului, acesta a recunoscut că fiind pus în libertate,

deşi a cunoscut termenul fixat pentru dezbateri, mai înaintea finalizării cercetării

judecătoreşti nemainteresându-l cauza a părăsit România, stabilindu-se în Germania,

unde a fost arestat pentru săvârşirea unui furt, până la momentul interceptării

mandatului european de arestare.

Prin urmare, eventuala împiedicare a exercitării apelului cu respectarea

termenelor procedurale menţionate nu se datorează unei cauze întemeiate,

independente de voinţa sa, ci este consecinţa conduitei pe care a înţeles să o adopte

în prezentul dosar, profitând de revocarea arestării preventive.

Nici cererea subsidiară privind considerarea cererii ca apel peste termen

conform art.365 C.proc.pen., nu se justifică.

Analiza sistematică a acestor dispoziţii procedurale determină concluzia

că legiuitorul a înţeles să admită o atare instituţie pentru exercitarea controlului

61

jurisdicţional asupra hotărârilor judecătoreşti intrate sub puterea lucrului judecat,

exclusiv în condiţiile vicierii dreptului la apărare prin judecarea cauzei în lipsa

inculpatului, care din anumite considerente nu s-a prezentat la nici unul din termenele

de judecată acordate în primă instanţă, dezbateri sau pronunţare.

Constatându-se că apelantul s-a prezentat în instanţă la 8 din cele 10

termene de judecată stabilite pentru desfăşurarea cercetării judecătoreşti, luându-i-se

şi declaraţie, iar lipsa la dezbateri nu echivalează juridic cu lipsa la judecată, rezultă

că nu sunt întrunite condiţiile cumulativ cerute pentru primirea căii de atac ca apel

peste termen şi verificarea pe fond a motivelor de apel invocate.

Prin urmare, nedovedindu-se că întârzierea s-a datorat vreunei cauze

întemeiate, independente de voinţa inculpatului, este evident că hotărârea atacată a

intrat sub puterea lucrului judecat prin neapelare încă din data de 19 septembrie 2007,

situaţie în care apelul declarat se va respinge ca tardiv conform art.379 pct.1 lit.a C.

proc. pen..









28. RECURS. VERIFICAREA ARESTĂRII PREVENTIVII SUB ASPECTUL

LEGALITĂŢII ŞI TEMEINICIEI LA MOMENTUL SESIZĂRII INSTANŢEI.





C.proc.pen., art.160 lit.b, art.300/1

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art.5, art.6.



Potrivit art.300/1 alin.1 C.proc.pen., după înregistrarea dosarului la

instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest,

instanţa este datoare să verifice din oficiu, în Camera de Consiliu, legalitatea şi

temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Conform art.300/1 alin.3 C.proc.pen., când instanţa constată că

temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate

sau că există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, instanţa menţine,

prin încheiere motivată arestarea preventivă.



Decizia penală nr.962 din 10 decembrie 2008.



Prin Încheierea de şedinţă din 27 noiembrie 2008 pronunţată de

Tribunalul Buzău în dosarul nr.6241/200/2008, s-a constatat legalitatea sesizării

instanţei, precum şi temeinicia arestării preventive a inculpatului I.N. şi s-a menţinut

această măsură.

Pentru a pronunţa această încheiere, Tribunalul Buzău a reţinut că nu

s-au schimbat temeiurile ce au fost avute în vedere la data luării măsurii arestării

preventive.

Împotriva Încheierii de şedinţă din data de 27 noiembrie 2008 a declarat

recurs inculpatul, criticând-o ca fiind netemeinică şi a solicitat, în esenţă, admiterea

recursului, casarea încheierii şi pe fond judecarea în stare de libertate, faţă de

împrejurarea că nu mai subzistă temeiurile ce au fost avute în vedere la data luării

62

măsurii arestării preventive pe de o parte, iar pe de altă parte, are doi copii minori în

întreţinere.

Curtea, examinând încheierea recurată în raport de situaţia de fapt

reţinută, de probele administrate, de criticile formulate, precum şi din oficiu sub toate

aspectele conform art.385/6 alin.2 şi art.385/9 C.proc.pen., a constatat că recursul

este nefondat, aşa cum se va arăta în continuare :

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău

nr.3571/P/2008 a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, printre alţii, şi

inculpatul I.N. pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat în formă continuată

prev.de art.208 alin.1 – art.209 alin.1 lit.a,i C.pen., cu aplic.art.41 alin.2 C.pen., şi

respectiv tâlhărie, prev.de art.211 alin.1,2 lit.c şi alin.2/1 lit.a C.pen., constând în

aceea că în datele de 23 iulie 208 şi 24 iulie 2008 împreună cu concubina sa,

Paraschiv Corina a pătruns prin efracţie într-o boxă din subsolul unui bloc din

Cartierul Dorobanţi II de unde a sustras circa 309 kg de cablu electric din cupru şi

alte piese din bronz în valoare totală de circa 900 lei aparţinând părţii vătămate

Grigore Dumitru, iar la data de 05 iulie 2008 în jurul orele 17,00 în timp ce se afla

împreună cu concubina sa pe strada Gârlaşi din municipiul Buzău, a deposedat-o prin

violenţă pe partea vătămată Ivan Gheorghe de suma de 450 lei şi un pachet de ţigări.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău sub

nr.6241/200/2008, iar după administrarea probatoriilor prin sentinţa penală nr.762/23

octombrie 2008 s-a dispus condamnarea inculpatului I.N. la o pedeapsă rezultantă de

4 ani închisoare cu executare în regim de detenţie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, criticând-o ca fiind

netemeinică şi nelegală, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data

de 21 noiembrie 2008 sub nr.6241/200/2008 cu prim termen de judecată pe fond, la

18 decembrie 2008, fiind acordat termen intermediar la 27 noiembrie 2008 pentru a

se discuta în conformitate cu dispoziţiile art.300/1 C.proc.pen., menţinerea arestării

inculpatului, încheiere astăzi recurată.

În motivarea recursului, s-a arătat că inculpatul are doi copii minori în

întreţinere şi nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la data

luării măsurii arestării preventive.

Prin decizia penală nr.962 din 10 decembrie 2008, Curtea a respins ca

nefondat recursul, apreciind că menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului

este necesară întrucât nu s-au schimbat temeiurile ce au fost avute în vedere la data

luării măsurii arestării preventive.

Mai mult decât atât, inculpatul a fost condamnat la prima instanţă la o

pedeapsă privativă de libertate de 4 ani închisoare, măsura arestării preventive

fiind menţinută în această perioadă.

Din fişa de cazier judiciar a inculpatului, rezultă că acesta este

specializat în săvârşirea infracţiunilor de furt calificat şi tâlhărie, nefiind la

prima încălcare a legii penale, împrejurări din care rezultă că menţinerea măsurii

arestării preventive se impune cu necesitate.

Mai mult decât atât, lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol

de a se crea disfuncţii în menţinerea ordinii publice de către organele abilitate,

determinat fie de reacţiile societăţii civile faţă de stări de lucruri negative,

încurajându-se alte persoane să încalce legea penală, dar şi pentru temerea colectivă



63

că împotriva unor inculpaţi care au comis infracţiuni deosebit de grave, acestea nu

acţionează eficient, putând fi făcute aprecieri defavorabile de către opinia publică.

Potrivit practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului,

deţinuţii continuă să se bucure de toate drepturile şi libertăţile fundamentale

garantate de CEDO, cu excepţia dreptului la libertate, atunci când o detenţie

regulată intră în mod expres în câmpul de aplicare a art.5 din Convenţie.

Potrivit aceleiaşi practici, orice restricţii de alte drepturi trebuie să

fie justificate şi să se bazeze pe considerente de securitate, în special prevenirea

crimei şi apărarea ordinii, aceste restricţii decurgând inevitabil din

circumstanţele detenţiei.

În speţă, faptele săvârşite de inculpat sunt prevăzute de lege cu pedepse

mai mari de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea

publică, având în vedere circumstanţele săvârşirii infracţiunilor, dar şi antecedentele

penale mai sus descrise.

De altfel, inculpatul – aşa cum s-a arătat pe larg mai sus – a fost

condamnat de instanţa de fond la 4 ani închisoare, cu executare în regim de

detenţie.

În raport de cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că hotărârea instanţei

de fond este legală şi temeinică sub toate aspectele, motiv pentru care în baza

disp.art.385/15 pct.1 lit.b C.proc.pen., recursul declarat de inculpatul I.N. a fost

respins ca nefondat.









29. PROCEDURI SPECIALE. ÎNTRERUPEREA EXECUTĂRII PEDEPSEI

PE MOTIVE MEDICALE. CONDIŢII DE ADMISIBILITATE A CERERII.



C.proc.pen., art.455 rap.la art.453 lit.a





Pentru admisibilitatea cererii de întrerupere executare pedeapsă este

necesară îndeplinirea a două condiţii cumulative şi anume, pe de o parte, să se

constate pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală

care face imposibilă executarea pedepsei, iar, pe de altă parte, lăsarea

condamnatului în libertate nu prezintă pericol pentru ordinea poublică aspect

apreciat de instanţă pe baza unor date certe.



Decizia penală nr.270 din 14 martie 2008.



Prin Decizia penală nr. 270/14 martie 2008, Curtea de Apel Ploieşti a

respins, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul I.S.N. împotriva sentinţei

penale nr.37/22.01.2008 pronunţată de Tribunalul Prahova, prin care s-a respins, ca

neîntemeiată, cererea de întrerupere a executării pedepsei pe motivul prev. de art.453

alin. 1 lit.a C.proc.pen...



64

La pronunţarea hotărârii, prima instanţă a reţinut că prin sent. pen. nr.

617/S/05.12.2005 a Tribunalului Braşov, definitivă prin dec.pen.4365/07.07.2006 a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de

8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prev. de art.211 alin.2 lit.b,c

şi alin.2/1 lit.a C.pen., cu aplic. art.37 lit.b C.pen., în executarea căreia se află în

Penitenciarul Ploieşti.

De asemenea, s-a reţinut că din raportul de expertiză medico-legală

efectuat în cauză, rezultă că petentul prezintă mai multe afecţiuni care pot fi tratate

atât în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor cât şi în cea a

Ministerului Sănătăţii, iar în prezent, faţă de acuzele condamnatului, există

posibilităţi terapeutice de tratament în reţeaua sanitară a A.N.P.

Sentinţa a fost recurată de condamnat care a criticat-o de nelegalitate şi

netemeinicie, susţinând că aceasta este rezultatul interpretării greşite a probatoriului

administrat în cauză.

Instanţa de recurs a constatat că recursul declarat de condamnat nu se

justifică şi l-a respins ca atare, reţinând în motivarea deciziei următoarele:

Potrivit disp. art. 455 rap. la art. 453 alin.1 lit. a C.proc.pen., astfel cum au

fost modificate prin OUG nr. 60/2006, „executarea pedepsei închisorii poate fi

întreruptă, când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat

suferă de o boală gravă care face imposibilă executarea pedepsei, iar instanţa

apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol concret

pentru ordinea publică. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când starea

de sănătate a condamnatului se va ameliora, astfel încât pedeapsa să poată fi pusă în

executare‖.

Rezultă aşadar din textul de lege sus arătat că pentru admisibilitatea

cererii de întrerupere a executării pedepsei în temeiul prev. de art.453 lit.a

C.proc.pen., este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii, respectiv, să

se constate pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală

gravă care face imposibilă executarea pedepsei, iar în situaţia în care instanţa constată

îndeplinită această cerinţă, urmează să verifice dacă lăsarea condamnatului în

libertate nu prezintă pericol pentru ordinea publică, caz în care cererea va fi admisă.

În cauza dedusă judecăţii s-a reţinut, pe baza materialului probator

administrat în cauză că în mod just instanţa de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite

cerinţele impuse de art.455 rap.la art.453 alin.1 lit.a C.proc.pen., având în vedere că

deşi condamnatul prezintă anumite afecţiuni, expres arătate în raportul de expertiză

medico-legală nr. 107/06 decembrie 2007 întocmit de Serviciul de Medicină Legală

Prahova, acesta poate fi tratat şi în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a

Penitenciarelor.

Comisia de expertiză medico-legală pentru întreruperea executării

pedepsei a concluzionat, că în raport de afecţiunile constatate prin examinarea

nemijlocită a deţinutului, prin consultarea documentaţiei medicale prezentate şi prin

investigaţiile recomandate şi cu posibilităţile terapeutice disponibile, nu se justifică,

din punct de vedere medical, întreruperea executării pedepsei privative de libertate.

Susţinerea condamnatului în sensul că în penitenciar există medicamente

însă nu se respectă tratamentul prescris şi prin urmare se impune întreruperea

executării pedepsei pentru a se putea trata în reţeaua Ministerului Sănătăţii s-a



65

apreciat că nu poate constitui temei în acest sens, o asemenea problemă urmând a fi

soluţionată pe cale administrativă, la nivelul penitenciarului.

Totodată, s-a motivat că recurentul urmează să respecte în totalitate

indicaţiile medicale de specialitate şi care rezultă din acelaşi raport de expertiză

medico-legal, în sensul evitării consumului de cafea, tutun, alcool, dulciuri, etc.

În raport de considerentele arătate, Curtea a constatat că soluţia instanţei

de fond este legală şi temeinică, conformă probatoriului administrat în cauză şi

dispoziţiilor legale incidente, astfel că în baza disp.art.385/15 punctul 1 lit.b

C.proc.pen., a respins ca nefondat recursul declarat de condamnat.









30. NEPRONUNŢAREA DE CĂTRE INSTANŢA DE APEL ASUPRA CĂII

DE ATAC EXERCITATĂ DE UN INCULPAT. SOLUŢIONAREA UINITARĂ

A CAUZEI. INEXISTENŢA DEZBATERILOR.





C.proc.pen., art.97 al.1, art.292 al.3, art.385/9 pct.10



Nepronunţarea instanţei de apel asupra tuturor cererilor formulate în

cauză, dată fiind şi natura infracţiunilor deduse judecăţii conduce la casarea

respectivei decizii şi la trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe în vederea soluţionării şi

a apelului omis şi pentru rejudecarea apelurilor declarate de ceilalţi inculpaţi. În

plus, decizia dată în apel este lovită şi de nulitatea prev.de art.197 alin.1 C.proc.pen.,

deoarece în cauză nu au avut loc dezbateri, dispoz.art.292 alin.3

C.proc.pen.,obligând la reluarea de la început a acestora având în vedere că

dezbaterile anterioare au fost susţinute în faţa unui complet ce s-a dovedit a fi

incompatibil.



Decizia penală nr.172 din 13 februarie 2008



Prin sentinţa penală nr.93 din 28 mai 2008 Judecătoria Pucioasa, după ce

a dispus reunirea cauzei cu cea din dosarul nr.1274/2005 al Judecătoriei Pucioasa şi a

desfiinţat sentinţa penală nr.7 din 10 ianuarie 2006, în temeiul disp.art.321 alin.1

C.pen. şi art.322 alin.1 C.pen., a dispus condamnarea inculpaţilor C.B., C.Gh.G.,

C.Gh.I., N.F. şi S.N. la pedepse de câte 6 luni şi respectiv de câte 1 an închisoare, iar

după contopirea pedepselor aplicate fiecărui inculpat, a stabilit ca fiecare ca fiecare să

execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an închisoare a cărei executare a fost

suspendată condiţionat, potrivit disp.art.81 C.pen..

Împotriva sentinţei au declarat apel inculpaţii C.B. şi C.Gh.G., C.A.L.,

C.I., iar Tribunalul Buzău prin decizia penală nr.247 din 10 decembrie 2007 a admis

apelurile declarate de către inculpaţii C.B., C.Gh.G. şi C.I. şi, desfiinţând în parte

hotărârea instanţei de fond a dispus în temeiul disp.art.71 alin.5 C.pen., suspendarea



66

executării pedepselor accesorii prev.de disp.art.64 lit.a teza a II-a şi b C.pen.,

menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că pe toată durata

soluţionării apelului, inculpatul C.A.L. a avut calitatea de intimat, menţinută chiar şi

cu ocazia dezbaterilor, deşi, aşa cum s-a arătat anterior şi acesta a promovat calea

ordinară de atac a apelului împotriva sentinţei penale nr.93 din 28 mai 2007, motivele

invocate existând la dosarul de apel.

Constatând că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor

formulate în cauză, respectiv şi asupra apelului declarat de C.A.L. şi având în vedere

natura infracţiunilor deduse judecăţii, ultraj contra bunelor moravuri şi respectiv

încăierare, în cauză fiind incidente disp.art.33 alin.1 lit.a C.pen., aşa încât, Curtea a

reţinut existenţa cazului de casare prev.de art.385/9 pct.19 C.proc.pen. şi în temeiul

disp.art.385/15 pct.2 lit.c teza I C.proc.pen., a admis recursurile declarate de

inculpaţii C.B., C.Gh.G., C.A.L. şi C.I., a casat decizia tribunalului şi a trimis cauza

aceleiaşi instanţe în vederea soluţionării apelului declarat de inculpatul C.A.L.,

precum şi pentru rejudecarea apelurilor declarate de ceilalţi inculpaţi.

Desfiinţarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare s-a impus şi

pentru că instanţa de apel, legal constituită la termenul de judecată din 10 decembrie

2007 a procedat la soluţionarea cauzei cu încălcarea disp.art.385/9 alin.1 pct.3 rap.la

art.292 alin.3 C.proc.pen..

Examinând încheierile de şedinţă din 11 noiembrie 2007, 19 noiembrie

2007 şi 10 decembrie 2007, s-a constatat că dezbaterile asupra apelurilor declarate de

inculpaţi au avut loc în şedinţa publică din 12 noiembrie 2007, când instanţa, având

nevoie de timp mai îndelungat pentru studierea actelor şi lucrărilor dosarului a

amânat pronunţarea pentru 19 noiembrie 2007, dată la care s-a dispus repunerea

cauzei pe rol şi totodată s-au formulat cereri de abţinere de către ambii membri ai

completului de judecată, cerere admisă prin încheierea din 03 decembrie 2007, când

s-a desemnat un alt complet de judecată pentru soluţionarea cauzei.

În şedinţa publică din 10 decembrie 2007, termen fixat prin înseşi

încheierea de admitere a cererilor de abţinere, în faţa noului complet de judecată,

apelanţii, asistaţi de apărători aleşi, au declarat că îşi menţin concluziile formulate la

termenul de judecată din 12 noiembrie 2007.

Critica recurenţilor a fost în sensul că decizia nr.247 din 10 decembrie

2007 este lovită de nulitate absolută ca urmare a inexistenţei menţiunii că încheierea

din 12 noiembrie 2007 face parte integrantă din aceasta, Curtea a reţinut următoarele:

Nu menţiunea că încheierea de amânare a pronunţării face parte din

deciziei atrage nulitatea deciziei, ci numai inexistenţa acesteia, întrucât, instanţa de

control judiciar nu poate verifica compunerea instanţei, concluziile părţilor,

publicitatea şedinţei de judecată, etc..

În cauza dedusă judecăţii, s-a constatat însă că nu era necesară

redactarea unei încheieri de amânare a pronunţării, deoarece,m instanţa legal

constituită, după admiterea cererilor de abţinere, s-a pronunţat în aceeaşi zi asupra

apelurilor declarate de inculpaţi.

Cu toate acestea, decizia este afectată de nulitatea prev.de art.197 alin.1

C.proc.pen., întrucât în cauză nu au avut loc dezbateri, dispoziţiile cuprinse în art.292

alin.3 C.proc.pen., obligând la reluarea de la început a dezbaterilor în cazul în care



67

după începerea acestora intervine o schimbare în compunerea completului de

judecată.

Chiar dacă apărătorii aleşi ai părţilor au susţinut că achiesează la

concluziile formulate în data de 12 noiembrie 2007, instanţa, în baza rolului activ,

era datoare să impună acestora reluarea dezbaterilor, având în vedere că cele

anterioare au fost susţinute în faţa unui complet ce s-a dovedit a fi incompatibil.









31. PLÂNGERE ÎMPOTRIVA ORDONANŢELOR SAU REZOLUŢIILOR

PROCURORULUI.

INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII. ADMINISTRAREA MIJLOACELOR DE

PROBĂ.



C.proc.pen., art.278/1



În cazul infracţiunilor contra vieţii, organele de urmărire penală trebuie

să administreze mijloace de probă esenţiale în cauzele de acest gen, între care

raportul medico-legal de necropsie şi, fiind vorba de un deces prin ingestia unei

substanţe toxice, raportul de analiză toxicologică, pentru elucidarea deplină a

cauzelor morţii violente a victimei.



Decizia penală nr.17 din 09 ianuarie 2008



Prin decizia mi sus menţionată a fost admis recursul declarat de petenta

T.M. împotriva sentinţei penale nr.482/27 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul

Dâmboviţa şi s-a desfiinţat rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa

nr.699/P/2005, fiind trimisă cauza la parchet pentru completarea cercetărilor cu

întocmirea raportului de analiză toxicologică, finalizarea raportului medico-legal de

necropsie şi administrarea oricăror altor probe necesare elucidării cauzelor morţii

violente a numitului G.I., urmând ca în funcţie de rezultatul acestor cercetări să se

decidă dacă se impune sau nu începerea urmăririi penale împotriva vreunei persoane.

Prin sentinţa atacată, plângerea formulată de persoana vătămată T.M.

împotriva rezoluţiei nr.699/P/2005 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa

fusese respinsă.

Tribunalul a reţinut că în cauză nu există suspiciuni cu privire la cauza şi

împrejurările morţii, deoarece, decesul a avut loc în condiţiile în care victima suferise

de afecţiuni de natură psihiatrică diagnosticată cu mai mult timp în urmă, manifestând

un comportament deviant, amplificat de consumul frecvent de băuturi alcoolice.

Certificatul constatator al morţii a atestat că decesul a fost produs de o intoxicaţie cu

o substanţă neprecizat, toxică, ingerată accidental sau în mod voit, victima

exprimându-şi anterior intenţia de a se otrăvi.

Curtea a constatat că recursul formulat în cauză de persoana vătămată

este fondat.

În cauză, nu este în afară de orice dubiu concluzia potrivit căreia

moartea victimei nu este suspectă.

68

Singurele mijloace de probă administrate în cauză sunt certificatul

constatator al morţii şi procesul verbal de cercetare la faţa locului, întocmit de

lucrătorii de poliţie, precum şi declaraţiile unor martori.

Fiind vorba de o infracţiune contra vieţii, nu au fost administrate

mijloacele de probă esenţiale în cauzele de acest gen şi anume : raportul medico-legal

de necropsie şi având în vedere că decesul s-a produs prin ingestia unei substanţe

toxice, raportul de analiză toxicologică.

Certificatul constatator al morţii, stabileşte drept cauză a morţii

intoxicaţia cu o substanţă neprecizată, fără a se lămuri dacă această substanţă are sau

nu caracter toxic şi nici dacă ingestia acestei substanţe a avut loc voit sau accidental,

ori dacă, aceasta reprezintă cauza reală a morţii.

În aceste condiţii, soluţia de neurmărire penală a fost dispusă fără a se

întocmi în cauză un raport de necropsie şi fără a se finaliza examenul toxicologic,

mijloace de probă care sunt esenţiale în stabilirea cu exactitate a cauzelor decesului

numitului G.I.. În absenţa acestor probe ştiinţifice,concluzia că moartea victimei nu

este suspectă nu rezistă unei analize temeinice a probelor, cu atât mai mult cu cât, în

cauză nu aui fost administrate toate mijloacele de probă necesare şi utile pentru

elucidarea deplină a cauzelor decesului.





32. JUDECATA. DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL.



C.proc.pen., art.287, art.289

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor

Omului şi a Libertăţilor Fundamentale

art.6 parag.3 lit.d



În cursul judecăţii,instanţa are obligaţia de a verifica probele strânse în

faza de urmărire penală,prin administrarea lor în şedinţa publică, oral, nemijlocit şi

în condiţii de contradictorialitate, nerespectarea acestei obligaţii,constituind o

încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut în art.6 parag.3 lit.d din

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.



Decizia penală nr.31 din 25 februarie 2008



Prin sentinţa penală nr.377 din 24 septembrie 2007 pronunţată de

Tribunalul Dâmboviţa, a fost condamnată, printre alţii şi inculpata B.R.M. la

pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiuni prev.de art.287 alin.1 C.pen.

cu aplic.art. 41- 42 C.pen., 1 an închisoare pentru infracţiunea prev.de art. 288 alin.1

C.pen., cu aplic. art.41 – 42 C.pen. şi 11 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii

prev.de art. 215 alin.1 – 3 şi 5 C.pen. cu aplic.art.41 – 42 C.pen..

Conform art.33 lit.a şi art.34 lit.b C.pen., au fost contopite pedepsele

aplicate inculpatei şi s-a stabilit ca în final să execute pedeapsa cea mai grea de 11 ani

închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev.de art. 64 lit.a şi b C.pen., ca pedeapsă

complementară.

Curtea de Apel Ploieşti a admis apelurile declarate de inculpaţi, a

desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru a

69

se pronunţa cu privire la cererile de schimbare a încadrării juridice a faptelor, dar şi

pentru stabilirea cu certitudine a prejudiciului pe baza unei expertize contabile.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că potrivit

disp.art.200 C.proc.pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare

cu privire la existenţa infracţiunilor , identificarea făptuitorilor şi la stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună

trimiterea în judecată.

În faza procesuală a judecăţii, în acord cu disp.art.289 C.proc.pen.,

probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate de instanţă prin

administrarea lor în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi în contradictoriu.

Numai în urma unei asemenea verificări, cu respectarea acestor principii

fundamentale, obligatorii în faza cercetării judecătoreşti şi exercitând un rol activ,

potrivit disp.art.287 C.proc.pen., instanţa trebuie să ajungă , motivat la o soluţie

temeinică şi legală, ca rezultat care exprimă adevărul impus de probele administrate

în mod legal.

În cauza dedusă judecăţii, Curtea a constatat că pentru stabilirea cu

certitudine a încadrării juridice dată faptei de înşelăciune, cu consecinţe deosebit de

grave atât în cursul urmăririi penale cât şi în faza de cercetare judecătorească la prima

instanţă, inculpata a formulat cereri privind administrarea probei cu expertiză

contabilă în condiţiile în care prejudiciul era incert şi neclar, fiind folosită expresia

,,de peste 200.000 RON‖.

Prin urmare, administrarea probei cu expertiză contabilă se impunea

deoarece prejudiciul ar fi determinat clar încadrarea juridică a faptei, cel puţin pentru

alineatul 5 din art. 215 C.pen.

La acelaşi termen de judecată când inculpata a solicitat administrarea

probei cu expertiză contabilă dar şi o altă expertiză a formulat o cerere de schimbare

a încadrării juridice, cerere asupra căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat şi nici nu a

pus-o în discuţia părţilor.

Trebuie observat că, în Codul de procedură penală, sunt prevăzute reguli

după care urmează a se desfăşura procesul penal (urmărirea penală şi judecata) iar

respectarea acestora constituie garanţia desfăşurării unui proces echitabil şi în spiritul

legii, instanţa fiind obligată să pună în discuţia părţilor cererile privind schimbarea

încadrării juridice a faptei, discuţii ce decurg din principiul contradictorialităţii.

În consecinţă, încălcările dispoziţiilor legale care reglementează

desfăşurarea procesului penal, atrag nulitatea actului întocmit atunci când s-a adus o

vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

Mai mult decât atât, potrivit art.6 alin.2 C. proc.pen., în cursul procesului

penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a

drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute delege şi să administreze probele

necesare în apărare.

În speţă, instanţa de fond încălcând disp.art. 4 din C.proc.pen. referitoare

la rolul activ în desfăşurarea procesului penal, nu a administrat proba cu expertiză

contabilă, nu a stabilit cu certitudine prejudiciul cauzat prin activitatea infracţională a

inculpatei şi pe cale de consecinţă, nu a stabilit cu certitudine încadrarea juridică a

faptei pentru care a dispus condamnarea inculpatei.

Prin urmare, instanţa a încălcat prezumţia de nevinovăţie a inculpatei

înscrisă în art. 5/2 C.proc.pen., echivalentă cu încălcarea dreptului fundamental la un

70

proces echitabil, drept consacrat de art.6 pct.2 din Convenţia Europeană a drepturilor

omului dar şi de jurisprudenţa CEDO.

Urmează însă a se observa că cererea privind administrarea de probatorii

dar şi cea de schimbare a încadrării juridice a faptei au consecinţe asupra legalităţii

desfăşurării procesului penal.







33. PLÂNGERE ÎMPOTRIVA REZOLUŢIILOR SAU ORDONANŢELOR

PROCURORULUI DE

NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ.



C.proc.pen., art.278/1 alin.8 lit.b



Procurorul este obligat de a efectua toate demersurile în vederea

administrării mijloacelor de probă dispuse de instanţă în condiţiile art.278/1 al.8

lit.b C.proc.pen.



Decizia penală nr.349 din 04 aprilie 2009



Prin decizia penală nr.349 din 04 aprilie 2008 Curtea de Apel Ploieşti a

respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova

împotriva sentinţei penale nr.647 din 21 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul

Prahova.

Prin sentinţa tribunalului a fost admisă plângerea formulată de petentul

N.F împotriva ordonanţei procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Prahova si desfiinţându-se ordonanţa, s-a dispus trimiterea cauzei la procuror în

vederea începerii urmăririi penale împotriva făptuitorului B.G pentru săvârşirea

infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 215 al.1,2,3

si 5 C.pen.

Tribunalul a reţinut că, in ciclul procesului anterior, printr-o sentinţă

rămasă definitivă prin nerecurare ( sentinţa penală nr. 409/20.09.2006 pronunţată de

Tribunalul Prahova) fusese admisă plângerea formulată de acelaşi petent împotriva

ordonanţei procurorului din cadrul aceluiaşi parchet si se dispusese trimiterea cauzei

la procuror, pentru a se începe urmărirea penală împotriva aceluiaşi făptuitor, pentru

săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, urmând a se

efectua o expertiză de către un expert autorizat MLPAT, cu obiectivele fixate de

instanţă.

După rămânerea definitivă a acestei hotărâri, dosarul a fost înaintat

procurorului in vederea efectuării acestei expertize.

S-a mai reţinut insă că procurorul a dispus din nou neînceperea urmăririi

penale împotriva făptuitorului, cu motivarea că pentru procuror sunt obligatorii numai

dispoziţiile din hotărârea judecătorească referitor la constatarea faptelor si a

mijloacelor de probă, iar efectuarea expertizei dispusă de instanţă era imposibilă

deoarece singurul expert autorizat MLPAT aflat in evidenţa Biroului Local de

Expertize Tehnice din cadrul Tribunalului Prahova a fost refuzat de către petent. Ca

atare, prin refuzul singurei nominalizări propuse, procurorul s-a aflat in situaţia de a

71

nu putea da curs dispoziţiilor instanţei, neputându-se deci începe urmărirea penală si

deci nefiind posibil să se dea curs dispoziţiilor instanţei de judecată.

In aceste condiţii, tribunalul a observat că in mod greşit procurorul nu s-a

conformat dispoziţiilor din hotărârea judecătorească rămasă definitivă, prin care

cauza fusese trimisă la procuror pentru a se efectua expertiza tehnică, deoarece

dispoziţiile instanţei nu au caracter facultativ pentru procuror si prin urmare acesta

este obligat să administreze toate probele indicate in cuprinsul hotărârii judecătoreşti.

Curtea a constatat că recursul declarat în cauză de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Prahova este nefondat, deoarece, in raport de dispoziţiile instanţei,

efectuarea acestei expertize este obligatorie si nu facultativă, astfel încât procurorul

are obligaţia să efectueze toate demersurile pentru identificarea si desemnarea unui

expert autorizat MLPAT care să efectueze lucrarea dispusă de instanţă.

Astfel, deşi petentul a refuzat desemnarea singurului expert autorizat

MLPAT aflat in evidenţa biroului local de expertize din cadrul Tribunalului Prahova,

totuşi procurorul nu a efectuat toate demersurile necesare pentru identificarea unei

astfel de expert, inclusiv la nivel naţional, ajungându-se în situaţia în care hotărârea

judecătorească rămasă definitivă, pronunţată in primul ciclu procesual, să devină

lipsită de eficienţă juridică, situaţie evident inadmisibilă in raport de caracterul unei

hotărâri judecătoreşti.

In plus, dacă potrivit art. 385 si 385/18 C.proc.pen., instanţa de rejudecare

este obligată să ţină seama de hotărârea instanţei superioare ce a dispus desfiinţarea

sau casarea cu trimitere, cu atât mai mult in situaţia restituirii cauzei la procuror,

acesta nu poate ignora dispoziţiile instanţei si în nici un caz nu poate proceda în aşa

fel încât, prin aspecte de ordin strict formal, dispoziţiile instanţei să nu poată fi aduse

la îndeplinire.









34. ADMITEREA RECURSULUI DECLARAT ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERII DE

RESPINGERE CA

INADMISIBILĂ A EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE.

INSTANŢA COMPETENTĂ SĂ

DISPUNĂ SESIZAREA CURŢII CONSTITUŢIONALE. SUSPENDAREA

JUDECĂRII CAUZEI.



Legea nr. 47/1992 republicată, art.29 al.4 şi 6



Potrivit art. 29 al.4 din Lg. 47/1992, republicată, in cazul invocării unei

excepţii de neconstituţionalitate, sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către

instanţa in faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere

care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor si opinia instanţei asupra excepţiei.

Conform al.6 al aceluiaşi text de lege, „ dacă excepţia este inadmisibilă,

fiind contrară prevederilor alin 1,2 sau 3, instanţa respinge printr-o încheiere

motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, încheierea fiind atacabilă cu

recurs in 48 ore de la pronunţare.



72

Decizia penală nr.308 din 24 martie 2008



Prin decizia penală nr. 308/24.03.2008, Curtea de Apel Ploieşti, a admis

recursurile declarate de inculpaţii I.G, T.N, I.I, C.L.C, G.D, D.V, T.G, P.D, L.G,

T.M, I.C.V, M.M, N.V.G, GH.M, T.M, I.G, T.M, Z.L, M.M, P.T şi B.M, împotriva

încheierii pronunţată de Tribunalul Buzău, la data de 28.02.2008, in dosarul nr.

6327/114/2007, dispunând casarea in parte a acesteia, pe fond admiţând cererea de

sesizare a Curţii Constituţionale in vederea soluţionării excepţiei de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61/1 C.proc.pen.,, în raport de disp. art. 21 si

24 din Constituţia României, precum si de dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O, dispunând

totodată înaintarea dosarului la Curtea Constituţională şi suspendarea cauzei până la

soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Prin încheierea recurată, instanţa de fond dispusese respingerea ca

inadmisibilă a cererii recurenţilor privind sesizarea Curţii Constituţionale cu

motivarea că excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Admiţând recursurile petenţilor si constatând admisibilitatea cererii

recurenţilor, curtea a dispus sesizarea directă a Curţii Constituţionale si suspendarea

judecării cauzei, întrucât prin admiterea recursului si constatarea admisibilităţii

cererii s-a substituit instanţei la care se referă art. 29 al.4 din Lg. 47/1992, respectiv

aceea care are obligaţia de sesizare a Curţii Constituţionale expunând punctele de

vedere ale părţilor si opinia instanţei, dar şi de a dispune suspendarea cauzei până la

soluţionarea excepţiei conform art. 29 al.6 din Lg. 47/1992, republicată.

Curtea a respins astfel cererile recurenţilor de casare cu trimitere la prima

instanţă pentru ca aceasta să se pronunţe pe fondul excepţiei. S-a apreciat că prin

pronunţarea unei astfel de soluţii, prima instanţă ar fi fost obligată să motiveze o

hotărâre contrar opiniei sale, iar pe de altă parte casarea cu trimitere ar fi avut un

caracter pur formal, soluţia admisibilităţii cererii fiind deja stabilită prin decizia

Curţii, instanţa de trimitere având doar rolul de a motiva încheierea si a înainta

dosarul Curţii Constituţionale odată cu suspendarea cursului judecăţii.

Pe de altă parte, prin soluţia pronunţată, s-a evitat tergiversarea

nejustificată a cauzei pe care ar fi implicat-o parcurgerea unui nou ciclu procesual,

impus de soluţia casării cu trimitere spre rejudecare.









35. NEADMINISTRAREA ÎN FAZA PUBLICĂ A PROCESULUI PENAL A

TUTUROR PROBELOR

NECESARE AFLĂRII ADEVĂRULUI. CAZ DE RECURS.



C.proc.,pen., art.287, art.385/9 alin.1 pct.10



Potrivit art.385/9 alin.1 pct.10 C.proc.pen., hotărârea este supusă casării

când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin

actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri

esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia

procesului.

73

Decizia penală nr.318 din 28 martie 2008,



Inculpatul U.M. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor

prev. de art.86 alin.1 şi art.89 alin.1 teza ultimă din O.U.G. nr.195/2002, cu aplicarea

art.37 lit.b Cod pen., reţinându-se în sarcina acestuia că în noaptea de 8/9.04.2007 a

condus autoturismul cu nr. de înmatriculare DB-05-CCR pe drumurile publice, fără a

avea permis de conducere şi după producerea accidentului de circulaţie a părăsit locul

faptei fără încuviinţarea organelor de poliţie.

Instanţa de fond, pe baza depoziţiilor martorilor V.C., V.F., U.A. şi

Z.B.E.C., care au revenit asupra declaraţiilor date în faza de urmărire penală, a reţinut

că în noaptea de 8/9.04.2007 inculpatul U.M. nu a condus autoturismul, dispunând

achitarea acestuia în baza art.10 lit.c) rap. la art.11 pct.2 lit.a) C.proc.pen..

Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa a declarat apel, motivând că

soluţia de achitare este nelegală, întrucât s-a ţinut seama numai de declaraţiile

martorilor audiaţi în faţa instanţei, fără să se ţină seama şi de declaraţiile martorilor

B.F., P.I.V., M.A. şi U.I., date la urmărirea penală, care au relatat că inculpatul a

condus autoturismul.

Instanţa de apel prin decizia nr.22/05.02.2008, ţinând seama de susţinerile

parchetului privind vinovăţia inculpatului, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată

şi pe fond, l-a condamnat pe inculpatul U.M. la pedeapsa de 1 an şi respectiv 2 ani

închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.86 alin.1 şi art.89 alin.1 teza

ultimă din O.U.G. nr.195/2002, cu aplicarea art.37 lit.b) C.pen. deduse judecăţii,

urmând ca după contopirea pedepselor, inculpatul să execute, conform art.34 lit.b)

C.pen.., pedeapsa ce a mai grea, aceea de 2 ani închisoare.

În motivarea soluţiei de condamnare, se arată că vinovăţia inculpatului

pentru săvârşirea infracţiunilor de conducere fără permis şi părăsirea locului

accidentului este dovedită cu declaraţiile martorilor oculari B.F., P.I.V., M.A. şi U.I.,

sosiţi la faţa locului la momentul imediat următor producerii accidentului, deşi aceşti

martori nu au fost audiaţi la cercetarea judecătorească.

Inculpatul U.M. a declarat recurs împotriva acestei decizii, susţinând că

este vădit nelegală şi netemeinică, că a fost condamnat pe nedrept, întrucât nu el a

condus autoturismul, solicitând casarea deciziei şi menţinerea soluţiei de achitare

pronunţată de instanţa de fond.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa de recurs a reţinut

existenţa cazului de casare prev. de art.385/9 alin.1 pct.10 teza II C.proc.pen.,

respectiv instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate de natură să

garanteze drepturile inculpatului şi să influenţeze soluţia procesului.

Astfel, instanţa de apel a reţinut vinovăţia inculpatului pe baza declaraţiilor

unor martori care nu au fost audiaţi la instanţa de fond, deşi examinarea acestei căi de

atac şi aplicarea efectului devolutiv al apelului o obligau să-şi fundamenteze

convingerea la stabilirea vinovăţiei inculpatului numai în urma administrării

nemijlocite a probelor, respectiv audierea martorilor în condiţii de oralitate şi

contradictorialitate, dând astfel posibilitatea inculpatului să se apere împotriva

acuzaţiilor ce i se aduc.

Chiar dacă instanţa de apel a reluat susţinerea parchetului privind vinovăţia

inculpatului, era datoare să procedeze la examinarea cauzei sub toate aspectele de

74

fapt şi de drept, să exprime o analiză proprie a probelor administrate în cauză, să

menţioneze situaţia de fapt reţinută şi să arate dacă există sau nu faptele deduse

judecăţii prin actul de acuzare, argumentând dacă inculpatul este sau nu vinovat.

Însă, instanţa de apel nu a procedat la administrarea şi analiza probelor

elocvente de natură să influenţeze soluţionarea fondului cauzei în condiţiile prev. de

art.289 C.proc.pen, pentru a da inculpatului posibilitatea să se apere împotriva

acuzaţiilor ce i se aduc, astfel că nepronunţându-se asupra acestor probe, fondul

cauzei nu a fost soluţionat, fiind incident cazul de casare prev. de art.385/9 alin.1

pct.10 teza II C.proc.pen..

În consecinţă, recursul declarat de inculpat va fi admis, în temeiul

art.385/15 pct.2 lit.b) C.proc.pen., decizia criticată va fi casată, cu trimiterea cauzei la

instanţa de apel pentru rejudecarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă

Judecătoria Pucioasa, cu respectarea principiilor ce garantează dreptul la apărare.









36. DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA SPECIALĂ. HOTĂRÂRI

SUPUSE REVIZUIRII.

CAZURI DE REVIZUIRE.



C.proc.pen., art.393, art.394, art.385/15 pct.1 lit.b

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.5, art.6



Conform art.394 alin.2 C.proc.pen.,cazul de la litera „a”, constituie motiv

de revizuire, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi

netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de

condamnare.



Decizia penală nr.940 din 03 decembrie 2008.



Prin sentinţa penală nr. 310/26.08.2008 Judecătoria Câmpina în baza

art.403 alin.3 rap.la art.394 lit.a C.proc.pen., a respins cererea formulată de

petiţionarul C.A., , de revizuire a sentinţei penale nr.142/15.03.2007 a Judecătoriei

Câmpina, definitivă prin decizia penală nr.53/16.01.2008 a Curţii de Apel Ploieşti.

Pentru a pronunţa aceasta sentinţă prima instanţa a reţinut că prin sentinţa

penală nr.142/15 martie 2007 pronunţată de Judecătoria Câmpina în dosarul

nr.2273/2006, inculpatul C.A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 2 luni

închisoare, cu aplic.art.37 lit.a şi b C.pen., pentru săvârşirea infracţiunii prev.de at.86

alin.1 din OUG 195/2002 (art.78 alin.1 din OUG 195/2002) şi 1 an şi 4 luni

închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.86 alin.1 (art.78 alin.1) din OUG

195/2002 cu aplic.art.37 lit.a şi b C.pen., pedepse ce au fost contopite în temeiul

art.33 lit.a şi 34 lit.b C.pen., fiind stabilită spre executare pedeapsa de 1 an şi 4 luni

închisoare.

În temeiul art.61 alin.1 C.pen., s-a dispus revocarea liberării condiţionată

a restului neexecutat de 1218 zile din pedeapsa de 10 ani aplicată prin sentinţa penală

nr.360/6.10.1999 a Tribunalului Mehedinţi, rest contopit cu pedeapsa rezultantă de 1

75

an şi 4 luni închisoare, dispunându-se executarea pedepsei de 1218 zile, cu

aplic.art.71 alin.2, 64 lit.a,b,c Cod penal.

Situaţia de fapt reţinută, a constat în aceea că, la datele de 28.08.2005 şi

14.02.2006 inculpatul a condus două autoturisme pe drumurile publice din oraşul

Breaza şi comuna Floreşti, fără a poseda permis de conducere.

În căile de atac inculpatul a reiterat nevinovăţia sa, susţinând că

autoturismul a fost condus de altă persoană.

Instanţa de fond a apreciat că cererea de revizuire bazată pe motivele

enunţate este neîntemeiată, neputând fi reţinut cazul prev.de art.394 lit.a C.proc.pen.,

privitor la fapte şi împrejurări noi, fiind inadmisibil ca pe calea revizuirii să se obţină

o prelungire a probatoriului pentru fapte deja cunoscute şi verificate de instanţa care a

soluţionat cauza.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel condamnatul, criticând-o ca

nelegală şi netemeinică, susţinând că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că nu

sunt îndeplinite condiţiile prev.de art.394 lit.a C.proc.pen., reţinând că audierea

martorei Zamfir Mădălina Elena, nu constituie o împrejurare nouă care să nu fi fost

cunoscută de instanţă cu ocazia soluţionării pe fond a cauzei.

A arătat apelantul că martora Zamfir Mădălina Elena se afla în data de

28.08.2005 în maşină cu el, însă instanţa de fond nu a putut proceda la audierea

acesteia, întrucât era plecată în străinătate iar depoziţia acesteia este importantă,

constituind o împrejurare nouă ce nu a fost cunoscută de instanţa de fond la

soluţionarea cauzei şi care poate duce la netemeinicia hotărârii de condamnare sub

aspectul condamnării sale pentru infracţiunea de conducere pe drumurile publice a

unui autoturism fără a poseda permis de conducere, faptă din 28.08.2005.

Tribunalul Prahova prin decizia penală nr.244 din 13 octombrie 2008 a

respins ca nefondat apelul declarat de condamnatul C.A., considerând că apelantul-

condamnat nu a invocat fapte şi împrejurări noi care să dovedească netemeinicia

hotărârii de condamnare, iar motivul invocat, respectiv audierea martorei Zamfir

Mădălina Elena, a fost învederat şi în căile de atac ordinare, neaudierea martorei

neputându-se efectua datorită faptului că aceasta era plecată în străinătate.

Mai mult decât atât, este de observat faptul că la stabilirea vinovăţiei

condamnatului, instanţa a avut în vedere şi celelalte probe administrate în cauză,

astfel că la momentul de faţă audierea acestei martore nu poate duce la concluzia

netemeiniciei hotărârii de condamnare.

Împotriva deciziei Tribunalului Prahova, a declarat recurs condamnatul

C.A., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, întrucât instanţele care au

soluţionat cauza nu a audiat martora Zamfir Mădălina Elena, întrucât a fost plecată

din ţară şi consideră că depoziţia sa constituie o împrejurare nouă, care nu a fost

cunoscută de instanţe.

Curtea, a apreciat că recursul este nefondat.

Astfel, din actele şi lucrările dosarului de fond se constată că martora a

fost audiată în faza de urmărire penală şi neaudiată în faţa instanţei, procesele verbale

de îndeplinire a procedurii de citare restituindu-se cu menţiunea „plecat în

străinătate‖ fără însă a fi indicată altă adresă unde martora ar putea fi citată.

Constatând acestea, Curtea apreciază că depoziţia în prezent a martorei nu

poate fi considerată o probă sau împrejurare nouă în accepţiunea art.394 lit.a



76

C.proc.pen., deoarece instanţele ordinare auz cunoscut „poziţia‖ acesteia exprimată în

declaraţia dată în faţa organelor de poliţie.









77

Decizii Relevante

Trimestrul II 2009



Secţia Civilă şi pentru Cauze cu

Minori şi de Familie









78

1. ANALIZAREA DE CĂTRE INSTANŢA DE APEL A UNOR MOTIVE

DEPUSE DUPĂ ÎNCHIDEREA DEZBATERILOR. ÎNCĂLCAREA

PRINCIPIILOR CONTRADICTORIALITĂŢII, PUBLICITĂŢII ŞI

DREPTULUI LA APĂRARE.





În condiţiile în care prin motivele de apel depuse de către pârâţi, după

închiderea dezbaterilor şi rămânerea în pronunţare s-au formulat şi critici noi , iar

acestea au format , obiectul analizei instanţei de apel,, tribunalul a încălcat

flagrant dreptul la apărare al intimaţilor şi principiile contradictorialităţii şi

publicităţii, pronunţând o hotărâre nelegală.

Dispunând asupra unor motive de apel care nu au fost comunicate părţilor

adverse şi asupra cărora nu a existat posibilitatea de a formula apărări şi de a fi

supuse dezbaterii în şedinţă publică, tribunalul a încălcat dispoziţiile art. 129 şi

respectiv ale disp.art. 24 din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar hotărârea

pronunţată este astfel lovită de nulitate absolută.





Prin decizia civilă nr.317/6 aprilie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a admis

recursul declarat de reclamantul C.N. în contradictoriu cu intimata pârâtă C.A. şi

pârâţii C.S. şi C.C. împotriva deciziei civile nr. 1490 pronunţată de Tribunalul

Dâmboviţa la data de 28 noiembrie 2008, a casat decizia şi a trimis cauza spre

rejudecare Tribunalului Dâmboviţa reţinând următoarea situaţie:

La data de 7.06.2007 pârâţii C.C. şi C.S. au depus la dosar motivele de apel în

formă olografă prin care au susţinut că, în speţă, componenţa masei succesorale nu

corespunde probelor administrate, în cuprinsul acesteia intrând şi bunurile indicate în

cererea formulată de către ei la instanţa de fond şi s-a învederat că s-au aplicat nelegal

disp.art. 741 Cod civil, atribuindu-se atât terenurile din intravilan cât şi construcţia,

reclamantului intimat.

Potrivit încheierii de şedinţă din data de 2.11.2007 tribunalul a rămas în

pronunţare asupra apelului, luând act de concluziile orale formulate de apărătorul

reclamantului, (apelanţii şi apărătorul acestora neprezentându-se), pentru ca ulterior,

după rămânerea în pronunţare să se prezinte apărătorul apelanţilor, care a depus la

dosar motivele de apel tehnoredactate, conform referatului existent pe versoul

încheierii din 2 noiembrie 2007.

La data de 16.11.2007 tribunalul a pronunţat decizia civilă nr. 515 prin care a

admis apelul declarat de pârâţi şi a dispus completarea masei succesorale cu mai

multe bunuri, iar în considerentele acestei hotărâri instanţa a expus motivele de apel

tehnoredactate depuse de apărătorul apelanţilor după rămânerea în pronunţare,

motive care nu sunt identice cu cele redactate în formă olografă la data de 7.06.2007

şi care fuseseră supuse dezbaterii la termenul de judecată din data de 2.11.2007.

Astfel, prin aceste motive s-au reiterat criticile formulate în cererea olografă,

referitoare la componenţa masei succesorale în raport de probele administrate, la cele

opt camere ce formează imobilul de locuit şi la aplicarea greşită a prevederilor art.

741 Cod civil şi ale art. 6739 Cod procedură civilă, dar în plus de acestea s-a criticat

reţinerea de către instanţa de fond a efectuării de către reclamantul-intimat, prin

79

contribuţie proprie, a două camere, o bucătărie şi un garaj, aceste construcţii fiind în

realitate, au susţinut apelanţii, „edificate în coproprietate de reclamant cu părinţii‖.

În aceste condiţii, având în vedere că prin motivele de apel depuse de către

pârâţi, după închiderea dezbaterilor şi rămânerea în pronunţare s-au formulat şi critici

noi , iar acestea sunt motivele de apel reţinute în considerentele deciziei , care au

format deci, obiectul analizei instanţei de apel, Curtea a constatat că procedând astfel,

tribunalul a încălcat flagrant dreptul la apărare al intimaţilor şi principiile

contradictorialităţii şi publicităţii, pronunţând o hotărâre nelegală.

Dispunând asupra unor motive de apel care nu au fost comunicate părţilor

adverse şi asupra cărora nu a existat posibilitatea de a formula apărări şi de a fi

supuse dezbaterii în şedinţă publică, tribunalul a încălcat dispoziţiile art. 129 şi

respectiv ale disp.art. 24 din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar hotărârea pronunţată

este astfel lovită de nulitate absolută.

În considerarea celor menţionate în precedent, apreciind în cauză incidenţa

cazului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă - text de lege pe

care se întemeiază în realitate primul motiv de recurs formulat de către reclamant,

(încadrarea în drept fiind realizată de instanţă, conform dispoziţiilor art. 129 şi 306 al.

3 cod pr.civilă), Curtea a admis recursul şi a casat decizia recurată, trimiţând cauza

spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.









2. JONCŢIUNEA POSESIILOR. NEÎNDEPLINIREA CONDIŢILOR PENTRU

APLICAREA ACESTEIA





Potrivit doctrinei, joncţiunea posesiilor este posibilă dacă este vorba de o

posesie propriu-zisă, iar cel ce invocă joncţiunea este un succesor în drepturi al

autorului.

Pentru a exercita posesia trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii-

efectuarea de acte materiale de deţinere şi de folosire a bunului (corpus) şi intenţia

efectuării acestor acte pentru sine, în maniera în care le-ar fi exercitat proprietarul

dreptului real asupra bunului (animus). În situaţia în care în speţă cel de-al doilea

element nu a fost probat, simpla folosire a terenului exercitată de către recurent în

absenţa declarării terenului la rol, nefiind suficientă pentru caracterizarea posesiei

sale ca utilă, în sensul art. 1847 Cod civil şi nici nu s-a dovedit calitatea sa de

succesor în drepturi a persoanei care a exercitat anterior posesia nu se poate face

aplicarea instituţiei privind joncţiunea posesiilor.





Prin decizia civilă nr.443/18 mai 2009 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca

nefondat recursul declarat de reclamantul P.N. împotriva deciziei civile nr. 22

pronunţată de Tribunalul Prahova la data de 15 ianuarie 2009 în contradictoriu cu

pârâtul P.M.P. pentru următoarele considerente:

80

Cu ocazia promovării acţiunii reclamantul s-a prevalat pentru dobândirea

dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu de uzucapiunea de 30 de ani, prin

joncţiunea posesiunii sale exercitată din anul 1993- anul dobândirii imobilului – cu

cea exercitată de numita B.A., persoana de la care a susţinut că a dobândit bunul.

Potrivit doctrinei, joncţiunea posesiilor este posibilă dacă este vorba de o posesie

propriu-zisă, iar cel ce invocă joncţiunea este un succesor în drepturi al autorului.

În speţă, posesia exercitată de către reclamantul-recurent nu a îndeplinit aceste

condiţii, întrucât deşi, a pretins că a dobândit şi a stăpânit bunul ca un adevărat

proprietar, începând din anul 1993, recurentul-reclamant nu a procedat la declararea

la rol a terenului posedat şi nu a achitat niciodată taxele şi impozitele aferente,

neînţelegând să se comporte ca un adevărat proprietar.

Având în vedere că pentru a exercita posesia trebuie îndeplinite cumulativ două

condiţii - efectuarea de acte materiale de deţinere şi de folosire a bunului (corpus) şi

intenţia efectuării acestor acte pentru sine, în maniera în care le-ar fi exercitat

proprietarul dreptului real asupra bunului (animus), s-a reţinut că în speţă cel de-al

doilea element nu a fost dovedit, simpla folosire a terenului exercitată de către

recurent în absenţa declarării terenului la rol, nefiind suficientă pentru caracterizarea

posesiei sale ca utilă, în sensul art. 1847 Cod civil.

Totodată, în cauză nu a fost dovedită nici cea de-a doua condiţie necesară pentru

joncţiunea posesiilor, referitoare la calitatea recurentului de succesor în drepturi al

autoarei sale.

Astfel, în cererea de chemare în judecată acesta a pretins că a dobândit terenul,

fără a specifica modalitatea, de la numita B.A., iar instanţa de fond a reţinut, în

considerentele hotărârii, că reclamantul l-ar fi cumpărat, fără act scris, în anul 1993,

de la B.A..

În recurs, reclamantul s-a prevalat de un act nou, reprezentat de un înscris sub

semnătură privată, intitulat „chitanţă‖, datat 18.12.1993, în care se menţiona că

terenul în litigiu este vândut reclamantului de numita B.A..

Întrucât în acest înscris nu este menţionat nici un preţ, dar în schimb se stipulează

ca vânzătorul să nu mai aibă vreo pretenţie asupra bunului s-a considerat că, raportat

la acest act inform, a cărui existenţă nici nu a fost invocată până în faza procesuală a

recursului, condiţia de succesor în drepturi a persoanei care a exercitat anterior

posesia nu este îndeplinită în cazul recurentului-reclamant.

În considerarea acestor argumente, Curtea constatând că în cauză nu există nici

un motiv de nelegalitate a deciziei pronunţată de instanţa de apel a respins recursul

ca nefondat.









81

3. EXTINDEREA REŢELEI DE GAZE EXISTENTĂ REALIZATĂ

DE UN TERŢ PERSOANĂ-FIZICĂ. LIPSA OBLIGAŢIEI DE

DESPĂGUBIRE A TERŢULUI DE CĂTRE S.C. D. ÎN SITUAŢIA

EXTINDERII ULTERIOARE A REŢELEI DE DISTRIBUŢIUE A

GAZELOR DE CĂTRE ACEASTA DIN URMĂ.







Art. 85 alin. 1 lit. g din Legea nr.351/2004 reglementează situaţia în care

investiţia proprietatea terţului este independentă de reţeaua construită anterior,

permiţând racordarea la sistemul de distribuţie a gazelor naturale exclusiv prin

lucrarea finanţată de terţ şi doar într-o astfel de situaţie este justificat ca terţul să

fie despăgubit.

Orice extindere efectuată însă de un terţ la o lucrare deja existentă,

proprietatea S.C. D. nu-i dă dreptul terţului de a condiţiona în mod arbitrar de

acordul său orice extindere ulterioară a sistemului de distribuţie de gaze naturale şi

corelativ, de plata de despăgubiri, deşi în ceea ce-1 priveşte nu a plătit nimic pentru

racordarea lucrării sale la conducta existentă, proprietatea S.C. D.





Prin decizia civilă nr.586/22iunie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a admis

recursul declarat de pârâtele SC D.R.B. împotriva deciziei civile nr.150 din 24.02.2009

pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanţii S.S.M. şi S.N., a

modificat în tot decizia civilă nr.150 din 24.02.2009 pronunţată de Tribunalul Prahova,

iar pe fond a menţinut sentinţa civilă nr. 6876/04.07.2008 pronunţată de Judecătoria

Ploieşti.



Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut că în anul 1996 intimaţii-reclamanţi au

finanţat realizarea unui tronson de conductă distribuţie de gaze naturale în localitatea

Păuleşti, lucrarea menţionată fiind racordată la conducta existentă în amonte,

proprietatea D. S. , iar accesul şi conectarea la conducta din amonte, aparţinând SC D.

S. au fost acordate intimaţilor reclamanţi în mod gratuit, nefiind condiţionate de plata

vreunei sume de bani ce ar fi reprezentat parte din investiţia D. S., necesară realizării

reţelei de distribuţie din amonte, la care s-a racordat lucrarea a cărei finanţare a fost

suportată de către ei.

Curtea a apreciat că prevederile art.85 alin.l lit.g din Legea nr. 351/2004 care

stipulează că, în cazul utilizării bunurilor proprietatea terţilor, ce au fost puse în

funcţiune până la data intrării în vigoare a acestei legi, pentru asigurarea accesului unor

noi solicitanţi sunt necesare acceptul proprietarului şi acordul solicitanţilor de

despăgubire a proprietarului, au fost greşit interpretate şi aplicate de judecătorii

apelului, care au considerat în mod nelegal că ar fi incidente raporturilor juridice

deduse judecăţii.

S-a stabilit că textul de lege menţionat reglementează situaţia în care investiţia

proprietatea terţului este independentă de reţeaua construită anterior, permiţând

racordarea la sistemul de distribuţie a gazelor naturale exclusiv prin lucrarea

finanţată de terţ şi doar într-o astfel de situaţie este justificat ca terţul să fie despăgubit.



82

Per a contrario, ar însemna că orice extindere efectuată de un terţ la o lucrare

deja existentă, proprietatea S.C. D., să-i dea dreptul acestuia de a condiţiona în mod

arbitrar de acordul său orice extindere ulterioară a sistemului de distribuţie de gaze

naturale şi corelativ, de plata de despăgubiri, deşi în ceea ce-1 priveşte nu a plătit nimic

pentru racordarea lucrării sale la conducta existentă, proprietatea S.C. D..

Plecând de la analiza acestui text s-a concluzionat că aceasta este singura

interpretare corectă de care sunt susceptibile disp.art.85 alin.l lit.g din legea nr.

315/2004 , lucru dovedit şi de Circulara nr. 53/10.01.2005 emisă de Autoritatea

Naţională de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale, aflată la filele 22-24 dosar

fond.

De asemenea, în ceea ce priveşte disp.art. 14 din HG nr. 1043/2004, invocate ca

temei de drept de către intimaţii reclamanţi în acţiune şi reiterate în întâmpinarea

depusă în recurs, Curtea a constatat că, în speţă nu există o încălcare a acestor

dispoziţii, care reglementează racordarea la sistemul de distribuţie de gaze naturale, în

condiţiile în care ne aflăm în prezenţa unei extinderi a reţelei de distribuţie, iar

investiţia realizată de către intimaţi nu reprezintă o investiţie independentă de reţeaua

construită anterior, aflată în proprietatea D. S.

În raport de aceste argumente, stabilind că în cauză, pretenţiile reclamanţilor nu

sunt întemeiate,în raport de disp.art. 85 din Legea nr. 315/2004 şi de prevederile art.

14 din HG nr. 1043/2004, texte de lege invocate ca temei de drept al acţiunii Curtea a

admis recursul şi a modificat în tot decizia, iar pe fond a menţinut sentinţa pronunţată

de Judecătoria Ploieşti.









4. COMPLETAREA PROBATORIULUI ÎN APEL . FACULTATEA

INSTANŢEI DE APEL ÎN ACEST SENS ŞI NU OBLIGATIVITATEA

ACESTEIA .





Cod procedură civilă- art. 295 alin. 2

Potrivit art. 295 alin.2 Cod procedură civilă, instanţa de apel va putea

încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanţă,

precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292 Cod procedură

civilă.

Aşadar, textul de lege menţionat instituie o facultate a instanţei de apel de a

se pronunţa exclusiv pe probatoriul de la prima instanţă sau de a dispune

completarea acestuia, iar nu o obligaţie.





Prin decizia civilă nr. 422/11.05.2009, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca

nefondat recursul declarat de reclamanţii V.V. şi N.S. împotriva deciziei civile nr.

671/4.12.2008 a Tribunalului Prahova, apreciind-o ca fiind legală.

Potrivit art. 295 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa de apel va putea

încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanţă, precum

şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art.292 Cod procedură civilă.

83

Aşadar, textul de lege menţionat instituie o facultate a instanţei de apel de a se

pronunţa exclusiv pe probatoriul de la prima instanţă sau de a dispune completarea

acestuia, iar nu o obligaţie.

Pe de altă parte, procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor

private. Rolul activ al judecătorului (reglementat de art.129 alin.5 Cod pr.civilă ) nu

înseamnă încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil; obligaţia de a-şi

proba pretenţiile revine reclamanţilor în condiţiile art.1169 Cod civil.

În speţă, reclamanţii nu şi-au îndeplinit această obligaţie legală, deşi au fost

citaţi pentru fiecare termen de judecată. În această situaţie, ar fi putut sesiza că

avocatul ales nu s-a prezentat niciodată în instanţă.

Mai mult decât atât, chiar în absenţa reclamanţilor, prima instanţă, luând în

consideraţie solicitările lor din cererea de chemare în judecată, le-a încuviinţat proba

cu acte şi interogatoriu.

În acest context, faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, în mod corect

instanţa de apel a respins cererea apelanţilor-reclamanţi de completare a

probatoriului, neîncălcând prin aceasta nicio dispoziţie legală.









5. EROARE JUDICIARĂ. STABILIREA CUANTUMULUI DAUNELOR

MORALE.





Cod procedură penală- art. 504, 505

Incidenţa art. 504 Cod proc.penală circumscrie despăgubirile la prejudiciile

cauzate prin eroarea judiciară. De altfel, potrivit art. 505 Cod proc.penală, la

stabilirea întinderii reparaţiei trebuie să se ţină seama de durata privării de

libertate şi a restrângerii de libertate suportate.





Prin decizia civilă nr. 130/22.06.2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis

apelurile declarate de pârâtul Statul Român şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Dâmboviţa împotriva sentinţei civile nr. 447/19.02.2009 a Tribunalului Dâmboviţa,

pe care a schimbat-o în parte, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale la

30.000 lei.

Libertatea individuală constituie o valoare socială de prim rang consacrată atât

prin tratate internaţionale, cât şi prin reglementări interne-constituţionale şi legale,

astfel că lipsirea nelegală de libertate a unei persoane este de natură a-i aduce acesteia

un prejudiciu moral.

Referitor la întinderea despăgubirii pentru acest prejudiciu moral la care

reclamantul este îndreptăţit, trebuie să se aibă în vedere consecinţele suferite pe plan

psihic şi profesional, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii sale, sentimentul de

frustrare creat reclamantului, afectarea prestigiului său profesional şi, nu în ultimul

rând, prin privaţiunile de ordin fizic.





84

Literatura de specialitate şi practica judiciară au statuat în mod constant că

prin simplul fapt al acordării despăgubirilor se consideră că se realizează o reparaţie

morală de principiu.

În aprecierea nivelului se are în vedere ca despăgubirile să asigure o reparaţie

morală, dar să nu constituie prin ele însele un temei de îmbogăţire fără justă cauză.

Incidenţa art. 504 Cod proc.penală circumscrie despăgubirile la prejudiciile

cauzate prin eroarea judiciară.

În speţă, acest factor prejudiciabil se limitează la durata reţinerii- 24 ore şi a

restrângerii de libertate -30 zile (prin obligarea de a nu părăsi localitatea), deoarece

ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal (finalizat cu o hotărâre de

achitare) reprezintă o cauză licită, pentru care Statul nu poate fi ţinut să răspundă,

indiferent de consecinţele pe plan moral, fizic şi psihic pe care procesul le-ar fi putut

avea asupra reclamantului.

De altfel, potrivit art. 505 Cod proc.penală, la stabilirea întinderii reparaţiei

trebuie să se ţină seama de durata privării de libertate şi a restrângerii de libertate

suportate.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că suma de 30.000 lei este suficientă pentru

repararea prejudiciului moral, suma de 100.000 lei acordată de prima instanţă,

precum şi cea solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată-2.000.000

lei, fiind absolut exagerate, ducând evident la o îmbogăţire fără justă cauză şi

necorespunzând practicii judiciare (este suficient de menţionat faptul că, în mod

constant, chiar în cazul infracţiunilor de omor, cuantumul despăgubirilor morale este

cu mult mai mic).









6. PARTAJ JUDICIAR





Un element important în formarea şi atribuirea loturilor în cazul împărţelii

judiciare, este acela al posesiei, însă un alt principiu puternic consacrat de art. 741

şi 744 Cod civil în cazul împărţirii bunurilor succesorale este cel al egalităţii în

drepturi a moştenitorilor sub aspectul calităţii dar şi a cantităţii bunurilor.



Decizia nr. 324 din 7 aprilie 2009

Dosar nr. 1393/281/2008





Prin cererea înregistrată la nr. 1393/281/2008 pe rolul Judecătoriei Ploieşti

reclamantul I.C. a chemat în judecată pe pârâtul I.P. solicitând instanţei ca prin

sentinţa ce o va pronunţa sa dispună ieşirea din indiviziune ca urmare a decesului

autoarei sale P.M.F.şi stabilirea componenţei masei succesorale.

În motivarea acţiunii reclamantul a susţinut ca autoarea părţilor a fost

bunica materna a reclamantului si mama pârâtului cu ultimul domiciliu in com.

Puchenii Mari şi de pe urma acesteia rămânând ca succesori legali I.P. - in calitate

85

de fiu si I.V. în calitate de fiica, decedata la 07.01.2006 conform certificatului nr.

13188/09.01.2006, iar masa succesorală se compune din 18284 ha. teren in

intravilanul localităţii din care 5000 mp. teren arabil- tarlaua 3, parcele 15/23 ; 2500

mp. teren arabila tarlaua 6, parcela 33/18; 4500 mp. teren arabil – tarlaua 7, parcela

35/7 ; 2500 mp. teren arabil tarlaua 8, parcela 39/17, 3784 mp. teren arabil- tarlaua

13, parcela 65 /132 si 0,5316/ mp. in intravilanul localităţii.

Prin sentinţa civila nr. 6930/07.07.2008 Judecătoria Ploieşti a admis acţiunea

si cererea reconvenţionala formulata de pârât şi a dispus ieşirea din indiviziune

conform variantei-I din rap. de expertiza topometrica întocmit de exp. G. E., reţinând

la pronunţarea soluţiei ca, aceasta varianta de lotizare răspunde în modul cel mai

potrivit si echitabil cerinţelor părţilor si nevoilor acestora, iar sulta ce urmează sa o

plătească paratul reclamantului in oricare dintre cele doua variante de lotizare este

egala, ceea ce înseamnă că opţiunea pentru varianta-I nu poate fi considerata

nefavorabila părţilor sub acest aspect.

Împotriva sentinţei pronunţate a declarat apel, denumit eronat recurs-

reclamantul I.S. susţinând că este nelegală si netemeinică deoarece cuprinde motive

contradictorii, neîntemeiate in raport cu opţiunile exprimate de părţi pe parcursul

procesului si reprezintă o aplicare greşita a legii, că la modalitatea de împărţire a

bunurilor au fost ignorate prevederile art.741 şi 744 Cod civil validându-se în mod

greşit varianta I din expertiză, iar varianta a II-a din raportul de expertiza reprezintă

o opţiune pentru ambele părţi care îşi au domiciliul in aceeaşi localitate si care

asigura respectarea art. 741 cod civil, sub aspectul valorii sultei stabilita de expert in

aceasta varianta, diferenţa dintre cele doua loturi este mult mai mica si nu i se

diminuează valoarea economica a terenurilor.

Prin decizia civilă nr. 49/26 ianuarie 2009 Tribunalul Prahova a respins ca

nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru

nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură

civilă, susţinând în esenţă că prin acţiunea introductivă a solicitat a se constata

deschisă succesiunea autoarei lor P.M.F., faţă de care reclamantul are calitatea de

moştenitor legal(nepot de fiică decedată) şi partajarea bunurilor rămase de pe urma

autoarei lor, respectiv a terenurilor menţionate în titlul de proprietate nr.98535/10 mai

2002 , în cote egale de ½ urmând ca pentru aceasta să se aibă în vedere dispoziţiile

legale şi opţiunile părţilor, varianta a II-a din expertiză fiind cea care reprezintă o

opţiune pentru ambele părţi.

Curtea de Apel Ploieşti a constatat întemeiat recursul declarat de reclamant şi

l-a admis reţinând în considerente că principala critică din motivele de recurs este

cea referitoare la modalitatea de atribuire a bunurilor care formează masa succesorală.

Expertul de specialitate topografie a concluzionat, propunând cele două

variante de lotizare.

Primele două instanţe, motivat de faptul că intimatul-pârât stăpâneşte de cca.

50 ani terenul şi doreşte să deţină în continuare aceeaşi suprafaţă, situată în

intravilanul comunei Puchenii Mari, sat Odăile, judeţul Prahova, unde are de altfel

stabilită gospodăria au dispus partajarea conform variantei a I a din raportul de

expertiză.

Intr-adevăr un element important în formarea şi atribuirea loturilor în cazul

împărţelii judiciare, este acela al posesiei, însă un alt principiu puternic consacrat de

86

art. 741 şi 744 Cod civil în cazul împărţirii bunurilor succesorale este cel al egalităţii

în drepturi a moştenitorilor sub aspectul calităţii dar şi a cantităţii bunurilor.

Prin varianta omologată intimatul-pârât a primit terenul în intravilanul

comunei şi o parte în extravilan, iar recurentul-reclamant terenul amplasat în

întregime în extravilanul comunei.

Varianta a doua din expertiză cu plan de situaţie anexa 2 solicitată, în opinia

curţii este echitabilă, satisface interesele ambelor părţi care domiciliază în aceeaşi

localitate, iar sub aspectul valorii sultei, diferenţa între loturi este mai mică şi nu duce

la diminuarea valorii economice a terenului intravilan.

S-a observat cu claritate din schiţa anexă că în această variantă nu se afectează

gospodăria intimatului, amplasată pe 1011 mp curţi şi construcţii şi care în

prelungire mai are 3005 mp, neafectată de construcţii, culturi sau plantaţii.

Concluzionând, curtea a admis recursul, iar conform art. 304 rap. la art. 312

alin.1 Cod procedură civilă a modificat în tot decizia şi în parte sentinţa în sensul că a

dispus partajarea conform variantei a II a din raportul de expertiză, menţinând restul

dispoziţiilor sentinţei.









7. PRETENŢII







În conformitate cu prevederile art.3055 Cod pr.civilă în instanţa de recurs nu

se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, care pot fi depuse până la

închiderea dezbaterilor.

Decizia nr.565 din 16 iunie 2009

Dosar nr. 51/204/2006



Prin acţiunea civila înregistrata cu nr. 51/204/05.01.2006 la Judecătoria

Câmpina, reclamanta C.M. a chemat în judecata pe pârâţii D.M. , B.G.,

G.T.M, G.A.M., H.I., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa sa se

dispună obligarea pârâţilor la plata lipsei de folosinţa a bunurilor proprietatea

sa, menţionate în procesul verbal din 10.07.2003, începând cu data de 10.07.2003

si pana la recuperarea bunurilor, restituirea actelor de identitate inclusiv cele

privind situaţia sociala si profesionala , evaluate provizoriu la 5.000.000 ROL.

După administrarea probelor cu acte, martori, expertize, metale preţioase si

merceologica, prin sentinţa civila nr. 1989/16.06.2008 a Judecătoriei Câmpina a

fost anulată ca insuficient timbrată acţiunea precizata formulata de reclamanta

împotriva pârâţilor , fiind obligata reclamanta la 400 lei cheltuieli de judecata către

pârâţii G., si respinsa ca neîntemeiata cererea de scutire de plata a taxei judiciare de

timbru formulata de reclamanta.

Pentru a se pronunţa o asemenea soluţie, s-a reţinut că potrivit rapoartelor de

expertiza merceologica şi metale preţioase, valoarea lipsei de folosinţă a bunurilor

solicitate de reclamanta si a contravalorii acestora este de 19.007 lei după

87

deducerea cotei de uzura calculata, in timp ce bunurile mobile constând în bijuterii,

numismatica, obiecte rare, tablouri, au o valoare de 199.231,56 lei, si respectiv

321.808,37 lei, caz in care reclamanta era obligata sa taxeze corespunzător

obiectul iniţial cu valoare majorata acţiunea, obligaţie pe care nu si-a îndeplinit-o ,

motiv pentru care in baza art. 20 alin. 3 din Legea.146 /1997 – modificata, acţiunea

a fost anulata ca insuficient timbrata.

A fost respinsa ca neîntemeiata cererea de scutire de plata a taxei judiciare de

timbru în condiţiile in care reclamanta nu a făcut dovada imposibilităţii de a

achita taxa judiciara de timbru.

Împotriva încheierii de şedinţa din 15.10.2007 a declarat apel reclamanta

criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie, solicitând admiterea apelului,

desfiinţarea încheierii şi refacerea expertizei, iar la data de 29.07.2008, reclamanta a

declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 1989/16.06.2008 şi a tuturor încheierilor

premergătoare, motivându-se că pentru stabilirea taxei de timbru , a valorii

bunurilor se impunea efectuarea unor expertize şi că eronat a fost anulata acţiunea

ca insuficient timbrata atât timp cat nu i s-a pus în vedere cuantumul taxei judiciare

de timbru ce trebuia plătită, nepunându-se în discuţie întinderea obligaţiei,

nefixându-i-se termen pentru plata acesteia, mai ales ca au fost întocmite doua

variante de evaluare de expertul merceolog şi că judecătoria nu era competenta

material să soluţioneze cauza în condiţiile în care expertiza a calculat sume ce

depăşesc 500.000 lei, instanţa nepronunţându-se nici cu privire la cererea

referitoare la valoarea bunurilor depuse la 24.03.2008, fiindu-i încălcate drepturile

la accesul liber la justiţie si la proprietate.

Prin decizia civilă nr. 730/22 dec. 2008 Tribunalul Prahova a respins apelul

declarat de apelanta - reclamantă C.M., împotriva încheierii din 15.10.2007,

pronunţată de Judecatoria Campina , a admis apelul împotriva sentinţei civile

nr.1989/ 16.06.2008 şi a încheierilor premergătoare pronunţate de aceeaşi , a

desfiinţat în tot sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria

Câmpina potrivit considerentelor deciziei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Cercel Marina criticând-o

pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5,6,7,8,9 Cod procedură civilă ,

art. 6 şi art.14 din CEDO , astfel că, în opinia recurentei, pe fond acţiunea nu a fost

soluţionată pe capetele de cerere: plata pentru lipsa de folosinţă a toate bunurile

proprietatea sa; obligarea la restituirea actelor de identitate, socială şi profesională;

obligarea la plata c/val. bunurilor declarate pierite; obligarea în solidar la daune

morale în sumă de 500.000.000 lei.

A solicitat admiterea recursului, desfiinţarea în tot a ambelor hotărâri, reţinerea

cauzei pentru judecare sub următoarele aspecte: să se dispună obligarea intimaţilor

pârâţi la restituirea actelor de identitate personală, socială şi profesională; să se

dispună refacerea expertizei‖G.‖ atât pentru lipsa de folosinţă cât şi pentru c/val.

bunurilor pierite ; să se stabilească suma datorată la valorile însumate , să se calculeze

taxa judiciară de timbru fixându-se termen pentru achitarea acesteia; să se admită

capătul de cerere privind obligarea părţii adverse la plata daunelor morale în sumă de

500 milioane lei în solidar; să se dispună emiterea unei adrese către IPJ Prahova

pentru a înainta instanţei DVD cu suportul optic al înregistrării audio-video din 31

mai 2006 în executarea silită, probă determinantă. Totodată a mai solicitat exercitarea



88

rolului activ al instanţei de recurs în desfăşurarea procesului, respectiv dacă se

impune reţinerea cauzei sau trimiterea spre rejudecare.

Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul reţinând în esenţă că ,

cererea de recurs cuprinde practic istoricul evenimentelor în ordinea cronologică, aşa

cum s-au derulat până în prezent.

Concret pe recurentă o nemulţumeşte modul în care s-a lămurit , ca chestiune

prealabilă problema taxei de timbru şi în al doilea rând conţinutul şi concluziile

expertizei merceolog efectuată în cauză.

Cu privire la primul motiv ,aşa cum corect a reţinut tribunalul, atâta timp cât

recurenta reclamantă nu a indicat expres nici contravaloarea bunurilor mobile

pretinse şi nici cuantumul exact al lipsei de folosinţă a acestora, pe bună dreptate că

instanţa de fond a fost în imposibilitatea stabilirii conform legii a taxei juridice de

timbru, conform Legii nr.146/1997 modificată şi completată.

Aşadar, cum recurenta nu a respectat prevederile art.20 alin.1-3 din această

lege, instanţa de fond, constatând că până la termenul stabilit nu s-a îndeplinit

obligaţia de plată a taxei a aplicat sancţiunea anulării ca insuficient timbrată.

Cu toate acestea, instanţa de fond a greşit când a anulat acţiunea ca insuficient

timbrată întrucât nu a calculat taxa judiciară de timbru, nu a stabilit un cuantum exact

şi nici un termen până la care s-o achite.

Tribunalul Prahova a motivat corect acest aspect, impunându-se desfiinţarea

sentinţei şi a încheierilor premergătoare cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi

instanţe de fond.

Ceea ce a solicitat în recurs reclamanta, şi anume, desfiinţarea sentinţei civile

nr.1989/16.06.2008, s-a admis de către instanţa de apel care a pronunţat o decizie

legală şi temeinică, prin care s-au dat îndrumări instanţei de fond, de care urmează să

ţină cont cu ocazia rejudecării cauzei.

Celelalte critici referitoare la refacerea raportului de expertiză merceolog sau

dispunerea efectuării unei expertize constructor, evident că nu au putut fi primite de

instanţa de recurs, întrucât nu se regăsesc în nicio situaţie expres prevăzută de art.304

pct.1-9 Cod pr.civilă.

Soluţia adoptată de Tribunalul Prahova este corectă, întrucât instanţa de fond

judecând din nou va ţine seama de toate motivele invocate de recurenta reclamantă

înaintea instanţei care a pronunţat sentinţa desfiinţată prin decizia tribunalului, ca

instanţă de apel.

Concluzionând, Curtea în aplicarea prevederilor art.304 rap.la art. 312 alin.1

Cod pr.civilă , a respins ca nefondat recursul, decizia atacată fiind legală şi temeinică,

întrucât cauza urmează să fie trimisă la aceeaşi instanţă de fond pentru judecare, aşa

cum de altfel solicită şi recurenta, însă nu instanţa de recurs este competentă să

rejudece o cauză după desfiinţarea hotărârii ci aceeaşi instanţă care a pronunţat

sentinţa atacată.

Sediul materiei privind ,,Recursul‖ se regăseşte în Titlul V Capitolul I din

Codul de procedură civilă care structurează pe secţiuni întreaga procedură de

soluţionare a acestei căi de atac iar în conformitate cu prevederile art.3055 Cod

pr.civilă în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor,

care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor, prin urmare solicitările recurentei

ca instanţa de recurs să admită refacerea expertizei merceolog, dispunerea efectuării

expertizei constructor, stabilirea valorii totale la care pârâţii intimaţi să fie obligaţi la

89

plată, calcularea taxei judiciare de timbru, toate acestea exced prevederilor legale

cuprinse în Codul de procedură civilă.









8. PARTAJ BUNURI COMUNE







Potrivit dispoziţiilor art. 741 Cod civil şi art. 6739 Cod procedură civilă, la

formarea, compunerea şi atribuirea loturilor, fiecare parte primeşte pe cât posibil,

aceeaşi cantitate de bunuri mobile, imobile, de drepturi sau de creanţe de aceeaşi

natură şi valoare, evitându-se fărâmiţarea peste măsură a bunurilor, ţinându-se

seama şi de acordul părţilor, mărimea cotei părţi ce i se cuvine fiecăruia, natura

bunurilor, domiciliul, ocupaţia părţilor, efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire de

către unii codevălmaşi.



Decizia nr.408 din 5 mai 2009

Dosar nr. 4200/105/2008





Prin acţiunea înregistrata pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr.6381/281/2004

reclamanta M.M. a chemat in judecata pe paratul M.C., pentru ca prin hotărârea ce se

va pronunţa sa se dispună partajarea bunurilor comune pe care le-a dobândit

împreuna cu acesta in timpul căsătoriei si sa i se atribuie cota ce i se cuvine in natura

sau prin echivalent.

După administrarea probatoriilor, instanţa a pronunţat încheierea interlocutorie

din data de 23.03.2005, prin care a fost admisa in parte, in principiu, acţiunea

precizata, formulata de reclamanta, s-a constatat calitatea de coproprietari a parţilor in

cote de cate 1/2 fiecare asupra bunurilor dobândite in timpul căsătoriei si a stabilit

componenta masei bunurilor comune supuse partajului, astfel: lot.1 – reclamantei i se

atribuie : imobilul in totalitate in valoare de 782.000.000 Rol; are dreptul la

405.884.550 Rol; plăteşte sulta paratului:376.115.450 ROL.Lot.2.- paratului i se

atribuie :bunuri din expertiza merceologica in totalitate de 29.769.100 Rol; sulta de la

reclamanta:376.115.450 Rol; are dreptul la:405.884.550 Rol.

Prin sentinţa civila nr. 9914/12.12.2006 Judecătoria Ploieşti a admis acţiunea

precizata formulata de reclamanta, conform încheierii de admitere in principiu

pronunţata la data de 23.03.2005 si dispune partajarea bunurilor potrivit variantei A.

din raportul de expertiza tehnica construcţii D. I. si a obligat pe parat sa plătească

reclamantei suma de 585,65 RON cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut ca această

variantă respectă principiul atribuirii in natura a bunurilor conform art.741 c.civil

stabilind totodată o sultă ce poate fi plătită de reclamantă, bunurile mobile

atribuindu-se pârâtului.





90

De asemenea s-a luat in considerare si faptul că imobilul nu poate fi împărţit in

natură (părţile s-ar şicana permanent , având in vedere relaţia încordata intre ele), din

căsătoria părţilor rezultând un copil minor care prin hotărârea de divorţ a fost

încredinţat reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel paratul M.C. criticând-o ca nelegala

si netemeinică, solicitând completarea probatoriilor prin efectuarea unei expertize

care sa întocmească si alte variante de lotizare, iar la omologarea variantei nu s-a

ţinut seama că foloseşte imobilul in litigiu, in timp ce reclamanta locuieşte la părinţii

săi.

La data de 31.05.2007 reclamanta a formulat o cerere de aderare la apelul

pârâtului, solicitând admiterea apelului, schimbarea in parte a sentinţei, completarea

probatoriilor cu expertiză topo privind identificarea terenului şi efectuarea variantelor

de lotizare, motivându-se ca la instanţa de fond nu a fost făcută o expertiză topo

pentru ieşirea din indiviziune şi cu privire la terenul de 129 mp, reţinut la masa de

partaj.

Prin decizia civilă nr.447/2007 a Tribunalului Prahova au fost admise atât

apelul declarat de apelantul parat cât si cererea de aderare la apel formulata de

apelanta reclamanta împotriva sentinţei civile nr.9914/2006 , anulată aceasta si

reţinută cauza spre rejudecare, fixându-se termen in acest sens, motivându-se că deşi

prin încheierea interlocutorie s-a inclus in masa partajabilă si un teren de 129 mp, pe

parcursul soluţionării cauzei, ulterior pronunţării încheierii nu a fost administrata

proba cu expertiză topometrică pentru identificarea, evaluarea şi lotizarea acestuia,

caz in care sentinţa este lovită de nulitate sub acest aspect.

In ceea ce priveşte apelul pârâtului s-a constatat că expertiza construcţii D. I.

nu a stabilit in mod concret daca construcţia poate fi împărţită în natură, inclusiv

lucrările necesare in acest scop, astfel încât sentinţa este lovită de nulitate in baza

art.297 alin.2 teza finala, mai ales ca nu s-a ţinut seama de toate bunurile dobândite

de părţi in timpul partajului.

Tribunalul Prahova prin decizia civilă nr.95/2008 a admis în parte acţiunea

precizata formulata de apelanta reclamanta şi a dispus partajarea bunurilor comune

conform încheierii interlocutorii din data de 23.05.2005 a Judecătoriei Ploieşti şi

variantei 1 din rap.de exp.tehnică constructor C. M..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs paratul întrucât modalitatea de

partajarea aduce atingere dreptului său de proprietate, încălcând disp.art.741 c.civil si

art.673 c.pr.civilă, ceea ce atrage nulitatea acesteia, in baza art.304 pct.9 c.pr.civilă.

S-a susţinut de recurent că deşi contribuţia la dobândirea bunurilor comune a

fost apreciata ca fiind egala de către instanţa, a contribuit efectiv la ridicarea

locuinţei, astfel că, se justifică împărţirea in natură a imobilului întrucât se pot crea

două unităţi locative de sine stătătoare, care să asigure posibilitatea de a fi locuite de

două familii existând două intrări separate.

A apreciat recurentul că varianta omologată de instanţa de apel este nelegală

pentru că îi încalcă dreptul de proprietate şi solicită omologarea variantei a II-a din

rap.de exp. C. M. întrucât în această variantă se respectă legea, in sensul că fiecare

parte primeşte atât mobile cat si imobile, iar sulta este mai mică.

Prin decizia nr.644/2008, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul , a casat

decizia atacata si a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova, reţinând in

considerente ca instanţa de apel a încălcat disp.art.673 9 c.pr.civilă în sensul că nu a

91

efectuat împărţirea în natură a tuturor bunurilor mobile şi imobile, deoarece

recurentul a primit numai bunuri mobile fără să i se atribuie parte din bunurile

imobile supuse partajului.

De asemenea, s-a mai reţinut că instanţa de apel nu a cenzurat expertiza

constructor in ceea ce priveşte valoarea de circulaţie a imobilului, impunându-se

refacerea expertizei constructor, avându-se in vedere preţul ce se practică pe piaţa

imobiliara, ţinând cont si de dotările construcţiei şi stadiul de edificare a acesteia.

Rejudecând in apel după casarea cu trimitere s-a dispus efectuarea unei

expertize tehnice specialitatea construcţii civile, având ca obiective : identificarea,

măsurarea şi evidenţierea pe schiţa de plan a construcţiei ce face parte din masa de

partaj, urmând ca evaluarea acesteia să se realizeze în raport cu preţurile de circulaţie

pe piaţa liberă corespunzător dotărilor şi stadiului de edificare, de a se preciza dacă

respectiva construcţie este comod partajabilă în natură şi dacă este posibilă crearea a

două spaţii locative distincte, iar în caz afirmativ să se formeze loturile luând în

considerare celelalte 2 expertize tehnice întocmite cu ocazia soluţionării apelului de

către Tribunalul Prahova, cu respectarea disp. art. 741 cod civil şi art. 673 ind. 9 cod

proc. civilă, în sensul atribuirii pe cât posibil a aceleiaşi cantităţi de bunuri mobile şi

imobile ambelor părţi, ţinând cont de opţiunile părţilor.

Prin decizia civilă nr. 707/17 dec. 2008, tribunalul, rejudecând in fond ca

urmare a casării cu trimitere, a admis in parte acţiunea precizata formulata de

apelantul-pârât şi a dispus partajarea bunurilor comune dobândite de parţi in timpul

căsătoriei, conform încheierii de partaj din data de 23.05.2005 a Judecătoriei Ploieşti,

conform variantei III din raportul de expertiza construcţii civile L.A., compensându-

se cheltuielile de judecata efectuate de părţi.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul rejudecând în fond după casare, a

reţinut avându-se in vedere disp.art.741 c.civil, in aplicarea căruia trebuie să se dea

fiecărui copărtaş, pe cat se poate aceeaşi cantitate de mobile, imobile, drepturi sau

creanţe, instanţa având in vedere ca din masa partajabilă face parte şi o locuinţă, iar

aceasta poate fi împărţită in natura potrivit probelor administrate, să dispună în

consecinţă.

Astfel, tribunalul a dispus partajarea bunurilor comune dobândite de părţi in

timpul căsătoriei, conform încheierii de partaj din data de 23.05.2005 a Judecătoriei

Ploieşti şi conform variantei a III-a din raportul de expertiza L.A., in care casa de

locuit se atribuie in natura, respectiv etajul către pârât şi parterul către reclamantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta MMC,

invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă în sensul că instanţa de apel

a dat o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 741 Cod civil şi art. 673 9 Cod

procedură civilă, astfel că a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a

hotărârii cu consecinţa omologării variantei I din raportul de expertiză construcţii

civile lotizare efectuat de expert L. A.

Curtea de Apel Ploieşti a constatat întemeiat recursul declarat de reclamantă şi

l-a admis reţinând în considerente că într-adevăr, Curtea de Apel Ploieşti a casat

decizia nr.95/14.02.2008 a Tribunalului Prahova cu trimitere spre rejudecare, dând

îndrumarea reanalizării probelor administrate în cauză, respectiv expertiza topo,

construcţii şi merceolog, însă după cum se observă, din concluziile raportului de

expertiză tehnică ing. L.A., rezultă că imobilul formează o singură unitate locativă,



92

conform Legii nr.114/11 octombrie 1996 – Legea locuinţei, aşa cum rezultă şi din

documentaţia care a stat la baza obţinerii autorizaţiei de construire nr.661/1992.

Conformându-se îndrumărilor date de curte, expertul constructor, preluând

datele expertizei topografice şi merceologică a constatat că etajul nu respectă

condiţiile minime pentru a fi reamenajat ca o unitate locativă distinctă, cu intrări şi

utilităţi separate, spaţiul fiind redus, terenul pe care se află construcţia, fiind de

asemenea mic, nepartajabil în natură.

Recurenta, căreia i s-a încredinţat spre creştere şi educare copilul rezultat din

căsătoria părţilor, locuieşte în prezent cu acesta la părinţi, tocmai pentru faptul că în

prezent locuinţa nu poate oferi în condiţiile date confortul minim necesar.

În fine, concluzionând, Curtea a apreciat că se impune modificarea în parte a

deciziei, în sensul că se va dispune partajarea conform variantei I din raportul de

expertiză L.A., menţinând restul dispoziţiilor deciziei.









9. SERVITUTE DE TRECERE. CARACTERUL DE DREPT REAL

IMOBILIAR ŞI NU DE DREPT PERSONAL AL ACESTUI

DEZMEMBRĂMÂNT AL DREPTULUI DE PROPRIETATE. ART. 616 COD

CIVIL.





Servitutea de trecere este un dezmembrământ al dreptului de proprietate, un

drept imobiliar ce poate fi stabilit numai cu privire la imobile, având un caracter de

accesoriu al fondului de care nu poate fi despărţit pentru a forma un drept de sine

stătător.

De asemenea, ea constituie o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul

şi utilitatea altui imobil, având un alt stăpân şi se transmite odată cu fondul

dominant, având deci un caracter perpetuu şi durând, în lipsa unei convenţii

contrare dintre părţi, cât timp va dura imobilul sau situaţia din care s-a născut.

Rezultă că certitudine, din cele arătate mai sus, că servitutea de trecere este

un drept real imobiliar şi nu un drept personal, astfel încât de ea se poate prevala

orice proprietar (chiar dobânditor ulterior) al fondului în favoarea căreia s-a

constituit.



Dec. Civ. nr. 454 din data de 21 mai 2009- Curtea de Apel Ploieşti





Prin decizia civilă nr. 454 din data de 21 mai 2009 Curtea de Apel Ploieşti a

admis recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 330 pronunţată la 13 aprilie 2006

de Tribunalul Prahova, fiind modificată în tot decizia sus arătată şi menţinută soluţia

primei instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a constatat că Tribunalul cu

ocazia admiterii apelului pârâţilor şi schimbării în tot a sentinţei, în sensul respingerii

acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată, a interpretat în mod greşit actul dedus

judecăţii, pronunţând în acest mod o hotărâre cu aplicarea greşită a art.616 cod civil,

93

astfel încât, în cauză, sunt incidente motivele de modificare ale hotărârii prevăzute de

art.304 pct.8 şi 9 cod pr.civilă.

Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9965/1973 de

Notariatul de Stat Judeţean Prahova în baza căruia pârâta a dobândit împreună cu

soţul său imobilul situat în Ploieşti, str.A.O. nr. 46, care constituie loc înfundat, s-a

stabilit traseul servituţii de trecere (pe latura estică a lotului dinspre stradă), modul de

folosinţă a acesteia (cu piciorul sau orice vehicul), precizându-se că ea s-a instituit,

„în favoarea imobilului ce formează obiectul vânzării‖ şi nicidecum doar în favoarea

unuia dintre cumpărători (respectiv doar a soţului pârâtei) lucru care de altfel nici nu

era firesc.

Pe de altă parte, în actul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor, autentificat

sub nr. 266/24.03.1999 la momentul dobândirii imobilului acestora s-a stipulat în

cuprinsul actului că prin contractul de vânzare-cumpărare menţionat anterior

(9965/1973) „s-a constituit o servitute de trecere cu piciorul şi cu orice alt vehicul pe

latura estică, pentru acces la proprietatea domnului N.S., servitute ce apare

configurată în schiţa de plan‖.

Prin urmare, examinând conţinutul acestor două acte rezultă că servitutea s-a

instituit în favoarea fondului dominant, aparţinând familiei.N, titularii dreptului de

trecere fiind ambii soţi, în calitate de proprietari în devălmăşie asupra imobilului ce

constituie „loc înfundat‖.

Servitutea de trecere este un dezmembrământ al dreptului de proprietate, un

drept imobiliar ce poate fi stabilit numai cu privire la imobile, având un caracter de

accesoriu al fondului de care nu poate fi despărţit pentru a forma un drept de sine

stătător.

De asemenea, ea constituie o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi

utilitatea altui imobil, având un alt stăpân şi se transmite odată cu fondul dominant,

având deci un caracter perpetuu şi durând, în lipsa unei convenţii contrare dintre

părţi, cât timp va dura imobilul sau situaţia din care s-a născut.

Rezultă că certitudine, din cele arătate mai sus, că servitutea de trecere este un

drept real imobiliar şi nu un drept personal, astfel încât de ea se poate prevala orice

proprietar (chiar dobânditor ulterior) al fondului în favoarea căreia s-a constituit.

Prin interpretarea eronată a acestei instituţii, Tribunalul Prahova a ajuns la

concluzia greşită, precum că, în speţă, datorită faptului că în contractul părţilor era

menţionată constituirea servituţii în favoarea proprietăţii lui NS, reclamanta ―nu are

constituită, în raport cu aceştia o asemenea servitute‖ şi că „servitutea de trecere a

fost constituită în considerarea persoanei, iar nu în favoarea oricărei persoane‖.

Ori, rezultă cu certitudine din probatoriile administrate că reclamanta are

calitatea de proprietar al fondului dominant, iar dreptul de servitute profită oricărei

persoane proprietară a acestuia şi în vederea accesului liber, cu piciorul şi cu orice

autovehicul, către proprietatea cu caracter de loc înfundat.

Este cert că pârâţii îi contestă sau încearcă să îi restrângă reclamantei acest

drept, câtă vreme chiar au promovat o acţiune în acest sens, ce a fost respinsă prin

sentinţa civilă nr.8674/10.09.2008 a Judecătoriei Ploieşti, definitivă şi irevocabilă

prin decizia nr.268/23.03.2009 a Curţii de Apel Ploieşti.

De altfel, prin chiar concluziile scrise depuse la prezentul dosar pârâţii au arătat

că nu înţeleg ca în condiţiile în care recurenta nu plăteşte folosinţa acesteia



94

( gratuitatea folosirii dreptului de servitute fiind stabilită cu titlu de putere de lucru

judecat prin sentinţa civilă anterior menţionată) să le îngrădească dreptul de

proprietate „mergând până acolo încât orice persoană care doreşte să o viziteze pe

aceasta să o facă folosind calea de acces străbătută cu autoturismul în orice moment

din zi, atât ziua cât şi noaptea‖.

Ori de esenţa exercitării dreptului de servitute este permiterea accesului la

proprietatea ce nu are ieşire la calea publică fără a fi restricţionată la o anumită

perioadă din zi sau în favoarea numai unei persoane.

De altfel, chiar expertiza întocmită în cauză concluzionează că montarea de

către pârâţi a burlanului perpendicular pe lungimea servituţii de trecere, împiedică

accesul reclamantei cu un vehicul de înălţime mai mare care însă să se încadreze în

lăţimea impusă de configuraţia terenului şi a poziţionării clădirilor de 2,55 m, iar

pârâta recunoaşte cu ocazia interogatoriului luat de către instanţa de fond că maşina

pârâţilor este parcată pe lăţimea căii de acces, dar că nu obstrucţionează în totalitate

accesul la garaj.

Manifestările pârâţilor prin care încearcă să restrângă accesul reclamantei la

proprietatea sa îmbracă astfel mai multe forme, lucru ce a rezultat din înscrisurile

ataşate, martorii audiaţi la propunerea reclamantei, planşele fotografice, interogatorii

şi raportul de expertiză întocmit în cauză.

Ca atare, în mod corect instanţa de fond a dispus obligarea pârâţilor la

respectarea folosinţei paşnice a căii de acces la locuinţa reclamantei şi desfiinţarea

obstacolelor ce obstrucţionează folosirea acesteia câtă vreme obligaţia acestora este

generală, fiind impusă în mod permanent, continuu, neîntrerupt de caracterul

dreptului de servitute reclamat în condiţiile art.616 şi următoarele cod civil.









10. CONSTATARE NULITATE ABSOLUTĂ PARŢIALĂ A

CERTIFICATULUI DE MOŞTENITOR. CALIATATE PROCESUALĂ

ACTIVĂ. ART. 2 DIN DECRETUL NR. 167/1960.





Conform art. 2 din Decretul nr. 167/1960, nulitatea unui act juridic poate fi

invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, de către oricine are

interes. Din interpretarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, cât şi a principiilor

ce guvernează instituţia nulităţii absolute, rezultă că are calitate procesuală activă

orice persoană care justifică un interes în a solicita nulitatea actului juridic.



Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, dec.

Civ. nr. 516 din data de 4 iunie 2009





Prin decizia civilă nr. 516 din data de 4 iunie 2009, Curtea de Apel

Ploieşti a admis recursul formulat împotriva deciziei civile nr.209 pronunţată la 19

martie 2009 de Tribunalul Prahova şi pe cale de consecinţă a casat decizia şi sentinţa

şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Vălenii de Munte.

95

Pentru a pronunţa această decizie s-a reţinut că în mod greşit Judecătoria

şi Tribunalul au apreciat că se impunea in speţă admiterea exceptiei lipsei calităţii

procesual active a reclamantului.

Astfel, obiectul acţiunii cu care reclamantul-recurent a investit instanţa

de fond este constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de moştenitor nr.

569/30.03.1978 întocmit de Notariatul de Stat Local Vălenii de Munte, privind

succesiunea defunctei. BV, sub aspectul reţinerii la masa de partaj a suprafeţei de

2300 mp teren, motivat printre altele de faptul că mama reclamantului era

moştenitoarea testamentară a defunctei, a intrat de la deces în stăpânirea bunurilor

succesorale, iar mama pârâtei, cu rea-credinţă, a încercat să o înlăture de la

moştenire.

Ca atare, solicitându-se nulitatea absolută a acestui act, sunt aplicabile

dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1960, potrivit cărora nulitatea unui act juridic

poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, de către

oricine are interes.

Din interpretarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, cât şi a principiilor

ce guvernează instituţia nulităţii absolute, rezultă că are calitate procesuală activă

orice persoană care justifică un interes în a solicita nulitatea actului juridic.

În speţa de faţă, interesul este justificat pe deplin în cazul reclamantului,

moştenitorul legal al pretinsei legatare universale a averii defunctei B. V., avere ce a

făcut obiectul certificatului de moştenitor a cărui nulitate se solicită.

Faţă de considerentele mai sus arătate, urmează a se constata că în mod

greşit cauza a fost rezolvată pe excepţie, conform art. 137 C.pr.civilă, şi nu a fost

analizată pe fond, sub aspectul incidenţei, sau nu, a cauzelor de nulitate absolută

prevăzute de lege, în speţă nesolicitându-se, de exemplu, constatarea calităţii de unic

moştenitor a mamei reclamantului sau partajarea averii succesorale a defunctei BV.

Sub acest aspect, instanţa a dat dovadă de lipsă de rol activ, încălcând

dispoziţiile art. 129 alin. 5 C.pr.civilă, mărginindu-se a analiza cauza numai sub

aspectul calităţii de moştenitor a mamei reclamantului, fără a analiza dacă la

întocmirea certificatului de moştenitor, sub aspectul reţinerii terenului în suprafaţă de

2300 mp, a existat o cauză de nulitate absolută.

De altfel, trebuie observat că reclamantul nu a contestat în întregime

certificatul de moştenitor, astfel încât să fie pusă în discuţie calitatea de moştenitori

a părţilor, ci doar a contestat suprafaţa de 2300 mp, aspect care nu a fost elucidat de

către prima instanţă.

Faţă de considerentele mai sus arătate, şi observând că în mod greşit prima

instanţă nu a rezolvat cauza pe fondul acesteia, Curtea de Apel, admiţând recursul în

baza art. 304 pct. 9 C.pr.civilă, a trimis, conform art. 312 alin. 5 C.pr.civilă, cauza

spre rejudecare la Judecătoria Vălenii de Munte.

Cu această ocazie, instanţa va proceda la punerea în discuţia părţilor a

motivelor de nulitate absolută parţială a certificatului de moştenitor, precum şi

administrarea oricăror probatorii ce vor rezulta din dezbateri, care să clarifice

circumstanţele cauzei sub toate aspectele acesteia.









96

11. INSTANŢA COMPETENTĂ SĂ SOLUŢIONEZE CONTESTAŢIA

ÎNTEMEIATĂ PE DISPOZIŢIILE LEGII 10/2001. ÎNŢELESUL NOŢIUNII

DE ,, UNITATE DEŢINĂTOARE”.





Art.26 alin3. din Legea 10/2001 statuează că decizia sau după caz dispoziţia

motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi

atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a

cărei circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii

investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin noţiunea de „ sediul unităţii deţinătoare” ori „ sediul entităţii investite

cu soluţionarea notificării” aflate în circumscripţia secţiei civile a tribunalului

legea a stabilit o normă de competenţă teritorială exclusivă a unei instanţe

judecătoreşti de a soluţiona cauzele civile legate de aplicarea Legii 10/2001.

„Unitatea deţinătoare” sau „entitatea investită cu soluţionarea notificării”

reprezintă acea persoană care are puterea şi competenţa de a angaja patrimonial

persoana juridică, indiferent dacă este regie autonomă, societate comercială sau

instituţie publică.





Prin decizia civilă nr. 76 din 6 aprilie 2009 Curtea de Apel Ploieşti a admis

apelul declarat de reclamanţii B.S., B.C.M. şi V.R. împotriva sentinţei civile

nr.773/29.05.2006 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în contradictoriu cu intimata

SC R. SA Bucureşti, a anulat sentinţa civilă nr. 773 din 29 mai 2006 pronunţată de

Tribunalul Dâmboviţa şi a trimis cauza spre judecare instanţei competente, respectiv

Tribunalului Municipiului Bucureşti pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii adresate instanţei îl reprezenta contestaţia formulată împotriva

deciziei nr. 36/2006 prin care R. SA a respins notificările nr. 283/2001 şi 184/2002

pe considerentul că petenta B.R. nu are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art.

3 şi nici calitatea de moştenitoare a persoanei îndreptăţite în sensul art. 4 din Legea

10/2001.

Art.26 alin3. din Legea 10/2001 statuează că decizia sau după caz dispoziţia

motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată

de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărei

circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu

soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin noţiunea de „ sediul unităţii deţinătoare‖ ori „ sediul entităţii investite cu

soluţionarea notificării‖ aflate în circumscripţia secţiei civile a tribunalului legea a

stabilit o normă de competenţă teritorială exclusivă a unei instanţe judecătoreşti de a

soluţiona cauzele civile legate de aplicarea Legii 10/2001.

„Unitatea deţinătoare‖ sau „entitatea investită cu soluţionarea notificării‖

reprezintă acea persoană care are puterea şi competenţa de a angaja patrimonial

persoana juridică, indiferent dacă este regie autonomă, societate comercială sau

instituţie publică.

Capacitatea procesuală de folosinţă, constând în aptitudinea unei persoane de a

avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual, aparţine doar persoanelor juridice, deci



97

celor care au personalitate juridică, doar acestea putând să fie parte în judecată, în

condiţiile art. 41 alin.1 cod procedură civilă.

Potrivit art. 43 alin.1 din Legea nr. 31/1990, modificată şi republicată,

sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţi comerciale

şi în atare situaţie nu pot fi subiect de drept distinct.

Întrucât în speţă persoana juridică deţinătoare a imobilului în litigiu era SC R.

SA adică persoana care putea angaja patrimonial societatea şi nu Direcţia de

Telecomunicaţii Dâmboviţa - care reprezenta un punct de lucru, fără personalitate

juridică al acestei societăţi comerciale, s-a considerat că Tribunalul Dâmboviţa a

soluţionat cauza cu neobsevarea competenţei teritoriale exclusive prevăzute de textul

citat.

În raport de dispoziţiile art. 26 alin.3 din legea 10/2001 coroborat cu art. 43

alin.1 din Lege 31/1990 Curtea, având în vedere că dispoziţia atacată a fost emisă de

R. SA cu sediul în Bucureşti, str. Gârlei, nr. 1 B, sector 1 a apreciat că Tribunalului

Municipiului Bucureşti îi revine competenţa de soluţionare a cauzei, deoarece

unitatea deţinătoare îşi are sediul în circumscripţia acestei instanţe şi pe cale de

consecinţă a admis apelul, a anulat sentinţa Tribunalului Dâmboviţa şi a trimis cauza

spre soluţionare instanţei competente, respectiv Tribunalul Municipiului Bucureşti.









12. ÎNCETAREA PROCESULUI PENAL ÎN BAZA ART.11 PCT.2 LIT.b

rap. LA ART.10 LIT.f COD PROCEDURĂ PENALĂ COMBINAT CU ART.2

DIN D.L. NR.41/1990 ÎNTRUCÂT A INTERVENIT PRESCRIPŢIA

RĂSPUNDERII PENALE. INTERPRETAREA ART. 504 COD PROCEDURĂ

PENALĂ





Astfel cum rezultă din prevederile art. 504 Cod procedură penală

desfăşurarea procedurii de recuperare a pagubelor poate interveni în ipoteza în

care faţă de o persoană condamnată definitiv s-a dispus, în urma rejudecării, o

hotărâre definitivă de achitare sau în situaţia în care persoana dovedeşte că a fost

privată sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

În alin.3 al aceluiaşi articol s-a statuat că are drept la repararea pagubei şi

persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia

sau dezincriminare faptei, dar în ipoteza în care privarea de libertate a părţii care

figurează în proces a avut loc înainte de a se constata că a intervenit prescripţia nu

sunt incidente prevederile acestui text.





Prin decizia civilă nr.111 din 25 mai 2009 Curtea de apel Ploieşti a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantul S.P. împotriva sentinţei civile

nr.165/20.01.2009 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâtul

M.F.P. pentru următoarele considerente:



98

Principala nemulţumire a apelantului exprimată prin calea de atac promovată

viza (în opinia sa), împrejurarea că Tribunalul Prahova fără a avea în vedere

înscrisurile administrate, practica judiciară în materie şi făcând o aplicare greşită a

prevederilor art. 504 Cod proc.penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.

281/2003, a respins în mod nelegal acţiunea cu care învestise instanţa.

Prin art. 504-507 Cod proc.penală este reglementată procedura specială prin

care persoana faţă de care s-a făcut actul de justiţie cu încălcarea legii, poate cere

statului să-i repare prejudiciul material ori daunele morale suferite.

Ulterior, prin Legea nr. 281/2003 conţinutul acestor texte a fost îmbogăţit în

sensul sporirii garanţiilor oferite de principiile fundamentale care guvernează

desfăşurarea procesului penal.

Astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor textelor de lege menţionate

anterior, desfăşurarea procedurii de recuperare a pagubelor poate interveni în ipoteza

în care faţă de o persoană condamnată definitiv s-a dispus, în urma rejudecării, o

hotărâre definitivă de achitare sau în situaţia în care persoana dovedeşte că a fost

privată sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

În acest ultim caz, care a fost invocat şi în speţa de faţă de către apelant,

privarea ori restrângerea libertăţii în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin

ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate,

prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a

urmăririi penale pentru cazurile prevăzute în art.10 alin.1 lit.j ori prin hotărârea

instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre

definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prev.în art. 10

alin.1 lit.j.

În alin.3 al art. 504 Cod proc.penală s-a statuat că are drept la repararea

pagubei şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia,

amnistia sau dezincriminarea faptei.

În prezenta cauză s-a reţinut că reclamantul a fost arestat în perioada 12.04

.1993-8.02 1994, pe parcursul derulării procesului penal pe rolul instanţelor

judecătoreşti având ca obiect săvârşirea infracţiunii de ultraj, iar ulterior prin decizia

penală nr. 483/2004 pronunţată de Tribunalul Buzău s-a dispus încetarea procesului

penal în baza art.11 pct.2 lit.b rap. la art.10 lit.f Cod procedură penală combinat cu

art.2 din D.L. nr.41/1990 întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Deşi s-a susţinut de către apelant că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile

legale întrucât art. 504 Cod proc.penală nu face distincţie între momentul în care

intervine prescripţia, apărările sale sub acest aspect au fost înlăturate, câtă vreme aşa

cum s-a expus anterior alin.3 al textului de lege incident statuează posibilitatea

acestei reparări pentru situaţia în care privarea de libertate a persoanei s-a realizat

după ce a intervenit prescripţia faptei, iar în speţă situaţia este inversă, în sensul că

arestarea reclamantului s-a realizat înainte de a se constata de către instanţă că a

intervenit prescripţia.

Pe de altă parte, nelegalitatea măsurii de privare de libertate a reclamantului

trebuia stabilită în una din modalităţile prevăzute de alin.2 al art.504 Cod proc.penală,

astfel cum au fost ele prezentate anterior, iar instanţa civilă nu este în măsură să

verifice ( aşa cum susţine apelantul ) aspectele vizând vinovăţia sau nevinovăţia

acestuia, existenţa faptei sau „fabricarea‖ dosarului la adresa lui, ci aceasta are rolul

de a concluziona în funcţie de specificul raportului juridic dedus judecăţii dacă

99

reclamantul se încadra în vreuna din situaţiile reglementate de art. 504 Cod

proc.penală, care îndreptăţeşte victima unei erori judiciare la reparaţii.

Dând eficienţă pe deplin disp.art. 129 alin.4 Cod proc.civilă (care

reglementează rolul activ al instanţei) şi respectând totodată principiul disponibilităţii

instanţa a considerat că Tribunalul Prahova a procedat la o soluţionare legală a cererii

de chemare în judecată, în sensul respingerii ei, aplicând corect prevederile art. 504

Cod proc.penală la specificul prezentei speţe, fiind lipsite de relevanţă în acest

context susţinerile apelantului că nu s-a avut în vedere practica judiciară în materie,

în condiţiile în care, în sistemul nostru de drept, practica nu constituie izvor de drept.

În acest context, în raport de considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat

că apelul formulat este nefondat, motiv pentru care l-a respins în baza art. 296 Cod

proc.civilă, menţinând ca legală sentinţa atacată.









13. RECURS INADMISIBIL. INTERPRETAREA ART.13 DIN CONVENŢIA

EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI PRIN RAPORTARE LA

DISPOZIŢIILE ART. 299 COD PROCEDURĂ CIVILĂ





În dreptul procesual român, inadmisibilitatea unei căi de atac poate fi

analizată din perspectiva faptului că mijlocul procesual ales de părţi pentru

valorificarea drepturilor şi apărarea intereselor lor, fie nu este prevăzut de

dispoziţiile legale a fi exercitat în anumite situaţii, fie deşi este reglementat din

punct de vedere juridic, trebuie îndeplinite anumite condiţii privind momentul la

care acesta poate fi declanşat, condiţii care nu se regăsesc în speţa respectivă.

Din interpretarea art. 299 alin.1 Cod proc.civilă, rezultă că nu se poate

formula recurs împotriva unei hotărâri pronunţate în recurs, iar din trimiterea

făcută de acest text la dispoziţiile art. 282 alin.2 Cod proc.civilă reiese că

încheierile premergătoare nu pot face obiect al recursului decât odată cu fondul,

afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.

În condiţiile în care recursul vizează o încheiere interlocutorie pronunţată

în calea de atac a recursului, prin care nu s-a întrerupt cursul judecăţii, plecând de

la conţinutul prevederilor legale menţionate anterior, este evident că acesta este

inadmisibil ,,iar o atare modalitate de soluţionare a cauzei nu aduce atingere art.

13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest text, care

reglementează dreptul la un recurs efectiv, ca drept subiectiv de natură procesuală,

nu poate fi interpretat ca reclamând un recurs intern pentru orice doleanţă pe care

o poate invoca o persoană în baza Convenţiei





Prin decizia civilă nr. 589/22.06.2009 pronunţată de Curtea de APEL Ploieşti s-

a admis excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata B.I.R şi s-a respins

ca inadmisibil recursul declarat de reclamanţii C.E.C şi C.A.B.I.R. împotriva

100

încheierii de şedinţă din data de 19 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în

raport de următoarele considerente:

În dreptul procesual român, inadmisibilitatea unei căi de atac poate fi analizată

din perspectiva faptului că mijlocul procesual ales de părţi pentru valorificarea

drepturilor şi apărarea intereselor lor, fie nu este prevăzut de dispoziţiile legale a fi

exercitat în anumite situaţii, fie deşi este reglementat din punct de vedere juridic,

trebuie îndeplinite anumite condiţii privind momentul la care acesta poate fi

declanşat, condiţii care nu se regăsesc în speţa respectivă.

În prezenta cauză, prin sentinţa civilă nr. 132/8.02.2007 pronunţată de

Judecătoria Pucioasa s-a admis acţiunea formulată de C.E.C. precum şi cererea de

intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei formulată de C.A.B.I.R., s-a

constatat nulitatea absolută a sentinţei civile nr. 4461/10.07.2000 pronunţată de

Tribunalul Bucureşti-Secţia comercială în dosarul nr. 5615/2000 precum şi nulitatea

absolută a actelor juridice şi operaţiunilor îndeplinite de lichidatorul RVA M.S. în

temeiul sentinţei civile nr. 4461/2000.

În baza aceleiaşi hotărâri s-au constatat nule actele de executare privind

proprietatea C.E.C. situat în com.Vulcana Băi jud.Dâmboviţa întocmite de

executorul T.D. şi s-au respins excepţiile necompetenţei materiale, a autorităţii de

lucru judecat, a lipsei calităţii procesuale a intervenientei C.A.B.I.R. şi excepţia

tardivităţii .

Cert este că împotriva acestei hotărâri s-a formulat recurs de către B.I.R., iar pe

parcursul soluţionării căii de atac, prin încheierea de şedinţă din data de 19 mai 2009,

Tribunalul Dâmboviţa a respins excepţia aplicabilităţii directe a dreptului comunitar

invocată de către intimaţi, expunând în considerentele încheierii argumentele pentru

care a dispus o asemenea măsură.

Recursul declarat de către C.E.C. şi C.A.B-I.R. împotriva încheierii menţionate

anterior apare ca fiind inadmisibil, ţinând cont de prevederile art.299 Cod proc.civilă

raportat la art. 282 alin.2 Cod proc.civilă.

Din interpretarea art. 299 alin.1 Cod proc.civilă, rezultă că nu se poate formula

recurs împotriva unei hotărâri pronunţate în recurs, iar din trimiterea făcută de acest

text la dispoziţiile art. 282 alin.2 Cod proc.civilă reiese că încheierile premergătoare

nu pot face obiect al recursului decât odată cu fondul, afară de cazul când prin ele s-a

întrerupt cursul judecăţii.

Cu privire la acest text de lege, Curtea Constituţională, prin decizia nr.

92/1996, a stabilit că ele sunt constituţionale atât în raport cu prevederile art. 20,

art.21 alin.2, art.24 şi art.129 din Constituţie, cât şi cu art.6 din Convenţia Europeană

a Drepturilor Omului, pe considerentul că legiuitorul poate institui, în considerarea

unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalitatea de

exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât, accesul liber la justiţie nu înseamnă

accesul în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

În condiţiile în care recursul viza o încheiere interlocutorie pronunţată în calea

de atac a recursului, prin care nu s-a întrerupt cursul judecăţii, plecând de la

conţinutul prevederilor legale menţionate anterior s-a apreciat că acesta este

inadmisibil şi, în atare situaţie, s-a admis excepţia invocată sub acest aspect de către

intimată.

O atare modalitate de soluţionare a cauzei nu aduce atingere art. 13 din

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest text, care reglementează

101

dreptul la un recurs efectiv, ca drept subiectiv de natură procesuală, nu poate fi

interpretat ca reclamând un recurs intern pentru orice doleanţă pe care o poate invoca

o persoană în baza Convenţiei. Astfel cum reiese din jurisprudenţa Curţii dezvoltată

în această materie, art. 13 din Convenţie impune o cale internă de atac în faţa unei

„autorităţi naţionale competente‖ care să examineze o cerere întemeiată pe

dispoziţiile Convenţiei numai pentru plângerile care pot fi apreciate ca fiind posibil

de susţinut în raport de dispoziţiile Convenţiei.

Din moment ce apărările recurenţilor sunt examinate în cadrul unei proceduri

judiciare care a parcurs deja un grad de jurisdicţie şi în prezent se află în curs de

derulare pe rolul Tribunalului Dâmboviţa în dosarul nr.1769/283/2006, cu respectarea

garanţiilor reglementate de art. 6 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil,

prin raportare atât la prevederile Convenţiei menţionate anterior, cât şi la disp.art.282

alin.2 şi art. 299 alin.1 Cod proc.civilă, recursul declarat de C.E.C. şi C.A.B.I.R.

apare ca fiind inadmisibil.

Pe cale de consecinţă, ţinând cont de considerentele expuse mai sus, Curtea, în

baza art. 137 Cod proc.civilă coroborat cu art. 312 Cod proc.civilă, a respins ca

inadmisibil recursul.









14. PARTAJ JUDICIAR





Conform art.6739 Cod pr.civilă la formarea şi atribuirea loturilor , instanţa

va ţine seama , după caz, şi de acordul părţilor , mărimea cotei- părţi ce se cuvine

fiecăreia ori masa bunurilor de împărţit , natura bunurilor , domiciliul şi ocupaţia

părţilor, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărţeala , au

făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea.



Decizia nr. 325 din 7 aprilie 2009

Dosar nr. 5249/281/2007





Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr.6685/2003,

reclamanta N. M. a chemat în judecată şi personal la interogatoriu pârâţii N. G. V. şi

M. T. pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună partajarea averii

defunctei M.S.L., decedată la 10.11.2002 , de pe urma căreia au rămas ca succesori

reclamanta - în calitate de ascendent, primul pârât în calitate de colateral privilegiat

(frate) şi pârâtul M.T., în calitate de soţ supravieţuitor, averea defunctei se compune

din cota indiviză de 75% din dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în

Ploieşti, sos. Vestului nr.18, bl.102, sc.A, ap.2, care în prezent se află în posesia

pârâtului M.T.

Reclamanta a precizat că apartamentul a fost cumpărat de către aceasta

împreună cu fiica şi ginerele său pentru a locui împreună, iar la dobândirea acestui

bun reclamanta a susţinut că a contribuit cu o sumă de 70.000 lei pe care a plătit-o

pentru avansul apartamentului, sens în care a solicitat ca această sumă reactualizată

102

să fie scoasă din masa partajabilă şi inclusă în lotul său, că a locuit în apartamentul în

litigiu până la începutul lunii iunie 2003, dată de la care a fost alungată de pârâtul

M.T. şi că din masa de partaj face parte şi cota indiviză de 75% din dreptul de

proprietate asupra autoturismului marca Lada 1200, aflat în posesia soţului

supravieţuitor, să se constate că defuncta sa fiică a avut o contribuţie mai mare la

dobândirea bunurilor comune în raport cu soţul său M. T., deoarece a primit

importante sume de bani de la reclamantă, sume cu care au fost dobândite bunurile pe

care înţelege să le partajeze iar soţul supravieţuitor, respectiv pârâtul M.T., are o cota

de 25% din bunurile mai sus amintite, cotele ce se cuvin părţilor asupra bunurilor

succesorale sunt de 1/2 pentru colaterali, respectiv reclamanta şi fiul său, pârâtul

N.G.V. şi 1/2 pentru soţul supravieţuitor.

La termenul din 9.09.2003 s-a învederat instanţei că a decedat pârâtul M.T.,

astfel încât au fost introduşi în cauză, în calitate de pârâţi-succesori ai acestuia,

numiţii D.E. şi D.D., aceştia formulând întâmpinare-cerere reconvenţională,

susţinând că nu sunt adevărate susţinerile reclamantei cu privire la cota majorată

pretinsă la dobândirea imobilului, întrucât defunctul M.T. a obţinut un credit CEC în

valoare de 70.000.000 lei conform contractului nr. 130122584 din 24.10.1975,

rambursabil în 15 ani prin reţinerea ratelor lunare pe ştatul de plată, apreciind că în

realitate cota de contribuţie la dobândirea bunurilor comune a soţilor a fost aceea de

50%.

Pârâţii au precizat că reclamanta nu a avut o contribuţie nici la achiziţionarea

autoturismului marca Lada 1200, deoarece în perioada dobândirii acelui bun autorul

lor era angajat ca ofiţer, realizând venituri substanţiale şi au menţionat că în realitate

reclamanta nu a locuit împreună cu cei doi soţi, ci că între reclamantă şi defuncţi au

existat neînţelegeri care s-au accentuat după decesul numitei M.S.

Pe cale de cerere reconvenţionala, pârâţii au solicitat obligarea reclamantei să

aducă la masa de partaj bunurile sustrase şi ca la partajarea averii succesorale rămase

de pe urma defunctei M.S. să se reţină că aceasta se compune din dreptul indiviz de

proprietate de 50% asupra 1 /2 din imobilului din Ploieşti, sos. Vestului nr.18,

bl.102, sc.A, ap.2, dreptul indiviz de proprietate de 50% din autoturismul marca

Lada 1200 şi să se constate că soţii au efectuat îmbunătăţiri la imobil, solicitând şi să

fie obligată reclamanta şi pârâtul N.G.V. să suporte proporţional cu cota

succesorală cheltuielile de înmormântare de 20.000.000 lei pentru defuncta M. S.,

cheltuieli pretinse a fi fost exclusiv suportate de soţul supravieţuitor.

La termenul de judecată din 18.02.2004, instanţa a pronunţat încheierea

interlocutorie prin care s-a admis în parte, în principiu, acţiunea formulată de

reclamantă şi în parte, în principiu, cererea reconvenţională formulată de pârâtul

N.G.V., precum şi în parte, în principiu, cererea reconvenţională formulată de pârâţii

D.E. şi D. D., constatându-se deschisă succesiunea defunctei, moştenitorii acesteia şi

compunerea masei partajabile.

Împotriva încheierii interlocutorii pronunţată de Judecătoria Ploieşti la

18.03.2004, în dosarul 6685/2003, au formulat apel toate părţile, dosar ce a format

obiectul cauzei înregistrate sub nr.4333/2004 al Curţii de Apel Ploieşti.

Prin decizia 2391/2004 a Curţii de Apel Ploieşti au fost respinse ca nefondate

apelurile declarate de pârâţii D.E. ,D.D. şi N.G.V., admiţându-se apelul declarat de

reclamanta N.M. şi în consecinţa, a fost schimbată în parte încheierea din data de

18.02.2004 pronunţată de Judecatoria Ploieşti, constatându-se că reclamanta are o

103

contribuţie proprie la dobândirea apartamentului în litigiu, constând în suma de

30.000.000 lei, achitată cu titlu de avans la achiziţionarea imobilului, sumă ce

urmează a fi reactualizată, exclusă de la masa de partaj şi inclusă în lotul reclamantei.

Impotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti au formulat recurs

toate părţile, recursuri ce au fost soluţionare prin decizia nr.884 din 13.06.2005 a

acestei instanţe, respingându-se ca nefondate toate recursurile declarate, cauza fiind

restituită Judecătoriei Ploieşti pentru continuarea judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr.4089/2006 Judecătoria Ploieşti a admis în parte acţiunea

formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâţii, în parte cererea reconvenţională

formulată de D.E. ,D.D şi în parte cererea reconvenţională formulată de N.G.V.,

conform încheierii de admitere în principiu pronunţată de Judecătoria Ploieşti la

18.02.2004, schimbată în parte prin decizia 2391/13.09.2004 a Curţii de Apel

Ploieşti, în sensul că se constată contribuţia proprie a reclamantei la dobândirea

apartamentului în litigiu şi s-a dispus partajarea bunurilor succesorale rămase de pe

urma defunctei, conform variantei 1B din raportul de expertiză constructor

completare ing L. D..

Împotriva sentinţei civile nr.4089/2006 au formulat apeluri pârâţii, apeluri

soluţionate prin decizia civilă nr.854/2006, prin care s-au admis apelurile declarate,

instanţa de apel reţinând că au fost încălcate dispoziţiile art.129 alin.6 c.pr.civ., a fost

desfiinţată în tot sentinţa apelată, iar cauza trimisă spre rejudecare la Judecătoria

Ploieşti.

Impotriva deciziei reclamanta şi pârâtul N.G:V. au formulat recurs care a fost

soluţionat prin decizia nr.293/2007 a Curţii de Apel Ploieşti, prin respingerea acestuia

ca nefondat.

La termenul de judecată din 5.09.2007 instanţa de fond a încuviinţat proba cu

expertiză constructor, desemnând ca expert constructor pe D. L., care a efectuat şi a

depus raportul de expertiză tehnică judiciară potrivit obiectivelor încuviinţate pe linia

deciziei de casare pentru termenul de judecată din 10.10.2007, expertiză la care

părţile nu au formulat obiecţiuni, solicitând judecata pe fond a cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 8993/23.10.2007 Judecătoria Ploieşti a admis în parte

acţiunea şi în parte cererea reconvenţională dispunând partajarea bunurilor

succesorale rămase de pe urma defunctei M.S.L. decedată la data de 18.11.2002 ,

conform variantei I din raportul de expertiză tehnică specialitate construcţii

efectuat în cauză de exp. D. L. şi i-a obligat pe pârâţii D.E. ,D.D să restituie

pârâtului NGV bunurile sale proprii identificate şi evaluate conform expertizei P.

I. efectuată în dosarul nr. 6685/2003.

Impotriva sentinţei civile au declarat apel pârâţii D.E., D.D., apel care a

fost respins ca nefondat de Tribunalul Prahova, prin decizia nr. 398 din 4 septembrie

2008, reţinând că potrivit considerentelor deciziei civile nr. 854/24.11.2006

pronunţată de Tribunalul Prahova , menţinută prin decizia civilă nr.

293/16.03.2007 a Curţii de Apel Ploieşti prin care a fost respins ca nefondat

recursul declarat de recurent împotriva deciziei dată de instanţa de apel,

Judecătoria Ploieşti a dispus la 05.09.2007 efectuarea unei expertize în

specialitatea construcţii prin care să se propună şi modul de lotizare a bunurilor

succesorale cu respectarea încheierii interlocutorii pronunţată la 18.02.2004

astfel cum a fost schimbată prin decizia civilă nr.2391/2004 a Curţii de Apel



104

Ploieşti dar să stabilească şi modalitatea corecta de actualizare a contribuţiei

proprii a reclamantului la achiziţionarea bunului succesoral.

Astfel, tribunalul a considerat că judecătorul fondului a apreciat în mod just

faptul că reclamanta este mai îndreptăţită să primească apartamentul bun

succesoral, având utilitate mai mare pentru aceasta şi ţinând cont de faptul că nu

are posibilitatea de a-şi procura o altă locuinţă, spre deosebire de apelanţi care

domiciliază în altă localitate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal pârâţii D.E. ,D.D

considerând-o nelegală şi netemeinică faţă de prevederile art.304 pct.9 Cod pr.civilă,

susţinând în esenţă că modalitatea de ieşire din indiviziune nu respectă dispoziţiile

legale în materie, respectiv ale art.673/9 Cod pr.civilă , instanţa de apel apreciind

eronat că din punct de vedere moral intimata N.M. este îndreptăţită să primească

imobilul în litigiu, ignorând scrisoarea lăsată de defunct prin care acesta scria că nu

mai suportă bătăile aplicate de cumnatul său şi de soacra sa intimata din cauza de

faţă.

Au mai arătat recurenţii că în rejudecare instanţa nu a ţinut cont de

considerentele instanţei superioare pronunţând o hotărâre morală şi nu bazată pe

textele de lege , că prin decizia civilă nr.854/24 noiembrie 2006 i s-a admis apelul şi

s-a apreciat că suma ce urma să o primească intimata reclamantă trebuie reactualizată

avându-se vedere indicele de inflaţie.

Cât priveşte modalitatea de atribuire recurenţii au susţinut că în mod greşit

instanţa a reţinut că intimata nu are unde să locuiască când în fapt are o garsonieră

care a fost cumpărată în aceeaşi perioadă în care defuncţii au cumpărat apartamentul

în litigiu , că aceasta a avut bani din vânzarea unor moşteniri pe raza comunei

Ariceştii Rahtivani, fără a da soţilor vreun ban la dobândirea apartamentului, dar a

reuşit să inducă în eroare instanţa care astfel a reţinut în favoarea intimatei o

contribuţie proprie la dobândirea apartamentului.

Curtea de Apel a constatat că recursul declarat este nefondat reţinând în esenţă

susţinerea formulată de recurenţi în sensul că modalitatea în care instanţa a dispus

atribuirea bunurilor succesorale nu respectă dispoziţiile legale fiind bazată numai pe

moralitate, este neîntemeiată deoarece s-a dispus efectuarea unei noi expertize

construcţii care a avut ca obiectiv să formuleze şi propuneri de lotizare , în

concordanţă cu conţinutul deciziilor de casare anterioare pronunţate în cauză.

Modalitatea de împărţire a bunurilor aleasă de instanţă respectă considerentele

deciziilor de casare, dar nu numai ci şi prevederile legale ale art.673 9 Cod pr.civilă, şi

criterii de moralitate care nu pot fi excluse atunci când se dispune atribuirea

bunurilor.

Corect a reţinut tribunalul că la atribuirea bunurilor, mărimea cotei părţi

succesorale ce se cuvine fiecăruia trebuie avută în vedere dar că aceasta nu constituie

un criteriu singular, ci trebuie analizat în raport şi de alte criterii şi astfel instanţele

au concluzionat că reclamanta este cea mai îndreptăţită să primească apartamentul

bun succesoral dată fiind vârsta acesteia, posibilităţile materiale pe care le are şi nu în

ultimul rând faptul că recurenţii domiciliază în altă localitate.

Instanţa de fond a avut în vedere că reclamanta a locuit împreună cu defuncta

sa fiică, că a avut o contribuţie proprie la plata avansului pentru apartament şi că în

prezent ar fi obligată, dacă nu i s-ar atribui apartamentul în litigiu, să locuiască

împreună cu fiul său pârâtul intimat NGV într-o garsonieră.

105

Cu alte cuvinte instanţele au avut în vedere necesitatea pentru reclamantă şi

interesul acesteia de a locui în apartamentul în discuţie faţă de pârâţi ,care nu au

dovedit o asemenea necesitate , ei având domiciliul în altă localitate.

Aşadar hotărârile pronunţate în cauză sunt legale, în concordanţă cu

prevederile art.673/9 neexistând nici un motiv de nelegalitate din cele prevăzute de

art.304 Cod pr.civilă care să conducă la admiterea recursului.









15. OBLIGATIA DE A FACE





Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură

prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2 Cod pr.civilă, în sensul că nu

cuprinde menţiunile obligatorii reglementate de lege nearătând motivele de fapt şi

de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată, cerinţă obligatorie conform disp.art.

261 alin.1 pct.5 Cod pr.civilă.





Decizia civilă nr. 472 din 26 mai 2009

Dosar nr. 6398/281/2008





Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr.

6398/281/2008, reclamanţii C.., GV, C.V. , C.M.M., A.A.D. şi G.C.D. au solicitat

ca prin hotărârea ce se va pronunţa instanţa să dispună obligarea pârâtului Primarul

Municipiului Ploiesti la încheierea contractelor de vânzare cumpărare cu privire la

apartamentele 8,9,10,11,12 şi 14 situate în Ploiesti str. Victoras, nr. 8, bl. 18I, sc.A,

jud.Prahova în condiţiile prevăzute de HCL nr. 12/2002 şi obligarea pârâtului la

plata unor daune cominatorii în cuantum de 200 lei pe zi de întârziere de

persoana de la data înregistrării prezentei acţiuni şi până la încheierea efectivă a

contractelor de vânzare – cumpărare.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca

neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 7020/10.07.2008 Judecătoria Ploieşti a respins ca

neîntemeiată acţiunea având ca obiect obligaţia de a face, reţinând în motivarea

acesteia că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la încheierea contractelor

de vânzare cumpărare pentru apartamentele nr. 8,9,10,11,12 si 14 din blocul 18I, sc.

A din str. Victoras, nr. 8- Ploieşti, jud.Prahova pe care le-au ocupat în baza

contractelor de închiriere nr. 378474 /28.03.2005 , nr. 378439/11.04.2005, nr.

367707/23.03.2005, nr. 368464/14.03.2005, nr. 361910/11.02.2005 şi nr.

2395/02.02.2007, în condiţiile aprobate de HCL nr. 121/2002, instanţa având a

stabili dacă pârâtul are o asemenea obligaţie şi dacă prin urmare există temei

pentru obligarea acestuia în sensul solicitat de reclamanţi prin acţiune.



106

A mai arătat instanţa de fond că prin Hotărârea Consiliului local nr.

121/2002 Municipiul Ploieşti nu s-a obligat la a vinde apartamentele din str.

Victoraş, nr. 8, bl. 18I, sc.A ci doar a aprobat vânzarea şi preţurile de vânzare

printr-o hotărâre cu caracter individual şi nu normativ.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii susţinând în esenţă că

s-a arătat că instanţa de fond a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al

actului juridic dedus judecăţii , apreciind că HCL nr. 121/2002 nu este un act juridic

ci o simplă ofertă de a contract , că instanţa de fond a confundat pârâtul din acţiune,

Primarul Municipiului Ploieşti, chemat în judecată în calitatea sa de împuternicit şi

mandatar al consiliului local pentru aducerea la îndeplinire a unei hotărâri a

acestuia cu Municipiul Ploieşti şi Consiliul Local - în calitatea acestora de

proprietar şi respectiv administrator al patrimoniului public şi privat al

municipiului , dar care nu sunt părţi în proces . In această confuzie de instituţii

publice şi atribuţii rezidă susţinerea instanţei cum că HCL nr. 121/2002 este o

oferta pe care pârâtul adică primarul poate refuza să o pună în aplicare, în

condiţiile în care primarul nu are în atribuţiile sale posibilitatea de a refuza

executarea unei hotărâri a consiliului local , mai ales în situaţia în care el a fost

împuternicit să o aducă la îndeplinire.

Acest refuz şi nu caracterul hotărârii consiliului local constituia obiectul

cauzei, dat fiind că un act administrativ se bucură de două trăsături esenţiale

ignorate de instanţa de fond şi anume de faptul că sunt obligatorii pentru organul

emitent ( atâta vreme cât nu au fost abrogate , anulate sau revocate) , şi sunt

executorii de drept.

In drept au fost invocate dispoziţiile art. 16 si 52 din Constituţia României ,

art. 1073-1079 din Codul civil, art. 5,10, 21, 36, 49, 61, 62 si 121 din Legea nr.

215/2001, art. 2 ,7 si 18 din Legea nr. 114/1996, Titlul X din Legea nr. 247/2005.

La cererea de apel au fost anexate înscrisuri.

Intimatul- pârât, Primarul Municipiului Ploiesti a formulat întâmpinare prin

care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţate

de instanţa de fond ca legală şi întemeiată.

Tribunalul Prahova, prin decizia nr.12 din 12.01.2009 a respins ca nefondat

apelul reclamanţilor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal reclamanţii,

considerând-o nelegală şi netemeinică, faţă de prevederile art.304 pct.5,8 şi 9 Cod

pr.civilă, constând în aceea că hotărârea nu cuprinde menţiunile obligatorii prevăzute

de lege pentru că nu arată motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia

instanţei de apel aşa cum prevăd disp.art.261 alin.1 pct.5 Cod pr.civilă, situaţie ce se

regăseşte în nulitatea prevăzută de disp.art.304 pct.5 Cod pr.civilă, că în fapt decizia

tribunalul este o dispoziţie arbitrară care anulează toate principiile ce guvernează

procesul civil aşa cum se apreciază şi în practica CEDO.

După depunerea recursului şi motivelor de recurs , recurenţii au depus la dosar

precizări ale motivelor de recurs prin care au arătat că îşi menţin toate motivele de

recurs şi că decizia pe care au înţeles să o atace le-a fost comunicată într-o primă

formă la data de 18 martie 2009 , dată de la care a început să curgă termenul de

recurs, că fiind nemulţumiţi de soluţia adoptată de instanţa de apel au declarat

recursul şi l-au motivat şi sub aspectul nemotivării deciziei invocând în acest sens

dispoziţiile art.304 pct.5 Cod pr.civilă. Au arătat că recursul a fost înregistrat la

107

Tribunalul Prahova la data de 27 martie 2009, iar ulterior la 31 martie 2009 au primit

o nouă comunicare a deciziei civile nr.12/12 ianuarie 2009, de această dată neregulile

sesizate de recurenţi în cererea de recurs fiind înlăturate , hotărârea fiind completată

în sensul criticilor deja formulate de ei, astfel că li s-a comunicat decizia atacată de

două ori , cu conţinuturi diferite încălcându-se astfel flagrant dispoziţiilor legale

pentru că după comunicarea hotărârii nu mai poate opera modificări ale acesteia decât

în condiţiile art.281 Cod pr.civilă.

Curtea de Apel Ploieşti a constatat că recursul declarat de reclamanţi este

întemeiat şi l-a admis recursul reţinând în considerente că decizia nr.12/12 ianuarie

2009 a fost comunicată reclamanţilor recurenţi la data de 17 martie 2009 aşa cum

rezultă din dovada de comunicare depusă la dosar de recurenta CMM - fila 33 dosar

recurs şi din dovezile de comunicare existente la filele 63-68 dosar apel , unde s-a

menţionat drept data comunicării de către factorul poştal data de 18 martie 2009 şi

cum rezultă de altfel şi din ştampila poştei.

La această dată li s-a comunicat recurenţilor decizia care însă nu a analizat

situaţia de fapt şi drept din cauză , instanţa de apel reţinând în considerentele deciziei

fila 7 că apelul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse în

continuare, după care se continuă cu arătarea a ceea ce reclamanţii au solicitat prin

cererea de chemare în judecată.

În aceeaşi decizie s-a mai reţinut că din înscrisurile depuse la dosar tribunalul

constată că apelanţii reclamanţii sunt chiriaşi în apartamentele în discuţie , fără a se

mai reţine altceva , după care este menţionat doar dispozitivul deciziei prin care se

respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanţi.

Împotriva acestei decizii care a fost comunicată reclamanţilor la data de 17,

respectiv 18 martie 2009 aceştia au declarat recurs înregistrat la Tribunalul Prahova

la data de 27 martie 2009, aşa cum rezultă din rezoluţia de primire a acestuia , prin

acest recurs dezvoltându-se şi motivele de recurs.

Ulterior acestei date , respectiv la 31 martie 2009 s-a comunicat reclamanţilor

din nou decizia civilă nr.12/12 ianuarie 2009 , şi de această dată hotărârea comunicată

are conţinutul originalului aflat în dosarul instanţei de apel, respectiv hotărârea care

cuprinde considerente care au format convingerea instanţei de apel că această cale de

atac este nefondată.

Dată fiind această situaţie de fapt, este cert că reclamanţi au înţeles să atace cu

recurs hotărârea care le-a fost comunicată prima dată, numai la aceasta putându-se

raporta recursul de faţă, cu atât mai mult cu cât după comunicarea hotărârii instanţa

nu mai putea efectua completări sau modificări ale acesteia decât în condiţiile art.281

Cod pr.civilă ce reglementează modalităţile de îndreptare, lămurirea şi completare a

hotărârii.

Această hotărâre a instanţei de apel în forma iniţială comunicată reclamanţilor

recurenţi este lovită de nulitatea prevăzută de art.304 pct.5 Cod pr.civilă fiind dată cu

încălcarea formelor de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2

Cod pr.civilă, în sensul că nu cuprinde menţiunile obligatorii reglementate de lege

nearătând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată, cerinţă

obligatorie conform disp.art. 261 alin.1 pct.5 Cod pr.civilă.

Aceasta este dispoziţia legală şi în concordanţă cu aceasta este şi practica

CEDO conform căreia hotărârea care nu evocă raţiunile ei este o dispoziţie arbitrară

care anulează aproape toate principiile ce guvernează procesul civil întrucât ea

108

trebuie să cuprindă ,,un răspuns specific, explicit la problemele decisive pentru

procedura în cauză‖ ( Hotărârea CEDO din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe contra

României).

Hotărârea trebuie să fie motivată, să se refere la criticile formulate de părţi, la

argumentele de fapt şi de drept pentru care nu au fost primite, nerespectarea acestor

cerinţe ducând la nulitatea hotărârii conform art.105 alin.2 Cod pr.civilă.

Faţă de considerentele arătate s-a constatat că în cauză sunt întrunite motivele

de casare prevăzute de art.304 pct.5 Cod pr.civilă , impunându-se casarea deciziei şi

trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal, pentru înlăturarea nulităţilor

menţionate, situaţie ce a făcut de prisos analizarea celorlalte critici formulate de

recurenţi şi care au vizat fondul cauzei cu raportare la considerentele deciziei atacate.









16. NULITATEA RECURSULUI







Conform disp. art. 303 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul se va motiva

prin însăşi cererea de recurs sau înauntrul termenului de recurs, iar potrivit alin. 2

al aceluiaşi articol, termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la

comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

Conform dispoziţiilor art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, nemotivarea

recursului în termenul legal atrage nulitatea recursului în afara cazurilor în care

se consată incidenţa unor nulităţi de ordine publică care să afecteze legalitatea

hotărârii.



Decizia nr. 526 din 9 iunie 2009

Dosar nr. 7189/281/2007





Prin acţiunea înregistrata pe rolul Judecătoriei Ploieşti la nr.7189/281/2007

reclamantul S.D. a chemat in judecata pe pârâţii BV, SP, SM si SM, solicitând

instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, sa dispună ieşirea din indiviziune asupra

averii ramase de pe urma defunctei B.G.-decedată la data de 07.02.2006.

In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat ca de pe urma defunctei B.G. au

rămas ca moştenitori B.V. in calitate de soţ supravieţuitor, cu o cota de 1/2 din

succesiune, reclamantul si ceilalţi trei pârâţi in calitate de colateral privilegiaţi,

fiecare cu o cota de 1/5 din averea defunctei, compusa din imobilul situat in Ploieşti,

str.Frasinet, nr.4, bl.5K, sc.B, et.1, ap.26, jud.Prahova, că el si pârâţii SP, SM si SM

vin la moştenirea defunctei in calitate de fraţi deoarece aceasta nu a avut descendenţi,

iar apartamentul a fost dobândit de defuncta in timpul căsătoriei cu pârâtul

B.V.,solicitând şi obligarea pârâţilor la plata pasivului succesoral în suma de 15000

lei, reprezentând cheltuielile efectuate cu înmormântarea defunctei, respectiv pentru

procurarea celor necesare înmormântării si a parastaselor creştineşti.



109

După administrarea probelor cu acte, interogatorii, martori, prin încheierea

interlocutorie din data de 02.11.2007, instanţa a admis în parte, în principiu acţiunea,

a constatat deschisa succesiunea defunctei, numele si calitatea moştenitorilor, cotele

ce li se cuvin din succesiune, si bunurile ce compun masa succesorala, dispunând şi

efectuarea unui raport de expertiză construcţii.

In ceea ce priveşte cererea privind obligarea pârâţilor la plata pasivului

succesoral, instanţa de fond a arătat ca sumele de bani cheltuite de reclamant cu

ocazia înmormântării defunctei, se compensează cu sumele de bani primite de acesta

cu titlu de ajutor de la Casa de Pensii si cu c/valoarea prunelor luate din patrimoniul

defunctei.

După efectuarea raportului de expertiza, prin sent.civ. nr. 2604/18.03.2008,

Judecătoria Ploieşti a admis in parte acţiunea si a dispus ieşirea din indiviziune a

parţilor, cu omologarea raportului de expertiza efectuat in cauza, atribuind paratului

B.V. imobilul, cu obligarea acestuia la plata unor sume de bani cu titlu de sulta către

pârâţi, reţinându-se ca s-au avut in vedere, in principal, opţiunile parţilor, în sensul

ca atât reclamantul cat si pârâţii au solicitat atribuirea apartamentului către soţul

supravieţuitor, precum si mărimea cotei parţi ce se cuvine fiecărui moştenitor, criterii

prevăzute de legiuitor in art.6739 c.pr.civ.

Împotriva încheierii interlocutorii din data de 02.11.2007 si a sentinţei

nr.2604/2008, a declarat apel reclamantul criticând soluţia pentru nelegalitate si

netemeinicie, arătând ca, deşi a formulat obiecţiuni la raportul de expertiza tehnica

construcţii, întrucât apartamentul a fost supraevaluat, instanţa de fond nu a ţinut cont

de acestea si nici de pasivul succesoral pretins de el.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrata la

nr.7189/281/2007.

La data de 13.11.2008, apelantul a depus o dezvoltare (completare) a

motivelor de apel, solicitând admiterea apelului şi completarea probatoriului cu o

noua expertiza tehnica construcţii, schimbarea în parte a încheierii interlocutorii din

02.11.2007 si a sentinţei civile nr.2604/2008, în sensul reţinerii la masa de partaj si a

pasivului succesoral in suma de 6000 lei, aferent cheltuielilor efectuate cu

înmormântarea defunctei B.G. si suportarea acestuia de către toţi comoştenitorii in

cotele ce le revin.

A precizat apelantul că în ceea ce priveşte evaluarea apartamentului, bun

succesoral, acesta a fost supraevaluat, expertul folosind o documentaţie tehnica

învechita, făcând referire la Decretul-Lege nr.61/1990, in loc sa tina seama de indicii

de actualizare prevăzuţi de Buletinul C.E.T. nr.108/august 2008.

Prin decizia civilă nr. 721/18 dec. 2008, Tribunalul Prahova, a respins cererea

de completare a probatoriilor precum şi apelul declarat de pârât.

Împotriva sus menţionatei decizii a declarat recurs în termen legal pârâtul,

susţinând că hotărârea este netemeinică şi nelegală dar fără a preciza care sunt

motivele de recurs.

La termenul de judecată din data de 9 iunie 2009, recurentul-pârât a arătat că

solicită a se avea în vedere memoriul depus la dosar prin care se arată situaţia de fapt

şi care se referă mai puţin la criticile aduse celor două hotărâri, respectiv sentinţa

civilă nr. 2604/18 martie 2008 pronunţată de Judecătoria Ploieşti şi decizia civilă nr.

721/18 dec, 2008 pronunţată de Tribunalul Prahova.



110

Curtea de Apel Ploieşti a constatat nulitatea recursului declarat de pârât

împotriva decizia tribunalului ,constatând că în cauză s-au încălcat prevederile

art.303 C.pr.civilă conform cărora recursul trebuie motivat prin cererea de recurs sau

înlăuntrul termenului de recurs, care în speţă este de 15 zile de la comunicarea

hotărârii atacate, respectiv 13 martie 2009, apreciind că în cauză sunt incidente

dispoziţiile art. 306 alin2. Cod procedură civilă în baza cărora nemotivarea recursului

în termenul legal atrage nulitatea recursului în afara cazurilor în care se constată

incidenţa unor nulităţi de ordine publică care să afecteze legalitatea hotărârii.

Cum în speţă nu s-au constatat astfel de nulităţi, faţă de dispoziţiile art. 306

alin.2 C.pr.civilă s-a admis excepţia invocată de intimaţii-pârâţi prin apărătorul lor şi

s-a constatat nul recursul de faţă.









17. STINGEREA ACŢIUNII DE DIVORŢ PRIN ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR





Art. 618 alin 2, 3 c.p.civ

2) Acţiunea de divorţ se va stinge prin împăcarea soţilor în orice fază a procesului,

chiar dacă intervine în instanţa de apel sau de recurs iar apelul ori recursul nu

sunt timbrate conform legii.

3)Reclamantul însă va putea porni o cerere nouă pentru fapte petrecute după

împăcare, şi în acest caz el se va putea folosi şi de faptele vechi.



Prin D E C I Z I A NR. 360/16 aprilie 2009 s-a respins ca nefondat, recursul

formulat de reclamanta S. A. domiciliată........ împotriva deciziei civile nr.24

pronunţată la 29 ianuarie 2009 de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâtul

S. M. domiciliat.........

În fapt prin cererea înregistrată sub nr. 1256/283/7.07.2008 la Judecătoria

Pucioasa, reclamanta S. A a chemat în judecata pe pârâtul S. M., solicitând să se

desfacă căsătoria părţilor din vina pârâtului, să-i fie încredinţaţi minorii I. I., născut la

data de 12.07.1999 şi A. M., născută la data de 28.10.2003.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul la data de

20.02.1999, că acesta din urmă era posesiv, gelos, agresiv fizic şi verbal şi a întreţinut

relaţii extraconjugale pe tot parcursul relaţiei de căsătorie.

Judecătoria Pucioasa, prin sentinţa civilă nr. 1190/30.10.2008, a admis cererea

formulată de reclamanta S.A. împotriva pârâtului S.M. a desfăcut căsătoria

înregistrată la nr. 3/20.02.1999 în comuna Pietroşiţa, judeţul Dâmboviţa, din vina

ambilor soţi, reclamanta urmând a reveni la numele purtat anterior căsătoriei, acela de

Oprescu, i-a încredinţat pe minorii I. I.şi A. M., reclamantei şi a stabilit în sarcina

pârâtului obligaţia de plată a pensiilor de întreţinere în cuantum de câte 400 lei în

favoarea fiecărui minor, de la data introducerii cererii, 7.07.2008, până la majorat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că părţile s-au căsătorit la

20.02.1999 şi din căsătorie au rezultat minorii I. I. şi A. M., iar relaţiile de familie s-

au deteriorat datorită comportamentului necorespunzător al ambilor soţi, exprimat în

întreţinerea de relaţii extraconjugale de către ambii, aceştia fiind despărţiţi în fapt de

111

4 luni, căsătoria fiind iremediabil vătămată, în condiţiile în care părţile nu mai

convieţuiesc.

În ceea ce îi priveşte pe minori, având în vedere înţelegerea părinţilor şi situaţia

de fapt actuală, aceştia fiind în grija mamei în prezent şi ţinând seama de interesul

primordial al acestora, instanţa de fond a apreciat că se impune a-i încredinţa mamei,

stabilind în sarcina tatălui obligaţia de plata a pensiilor de întreţinere în cuantum total

de până la 1/3 din veniturile realizate în favoarea minorilor.

Împotriva sentinţei a declarat apel apelantul pârât S. M. criticând-o pentru

nelegalitate şi netemeinicie şi dezvoltând motivele de apel.

Părţile, prezente la termenul din data de 29.01.2009, au învederat că s-au

împăcat.

Prin decizia civilă nr.24 pronunţată la 29 ianuarie 2009, Tribunalul Dâmboviţa

a admis apelul, a schimbat în tot hotărârea atacată şi a stins acţiunea de divorţ prin

împăcarea soţilor, constatând incidenţa prevederilor art.618 alin.2 din Codul de

procedură civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta S. A., pentru

următoarele motive:

Se arată că doreşte desfacerea căsătoriei încheiată cu intimatul S.M., deoarece

nu a ajuns la o înţelegere în privinţa convieţuirii lor, aducându-i reproşuri despre

trecut şi cuvinte jignitoare.

Recurenta solicită ca minorii S. I. M. şi S. A. M. să-i fie încredinţaţi

intimatului spre creştere şi educare, deoarece în prezent are o situaţie precară,

nedispunând de un loc de muncă.

De asemenea, recurenta solicită reluarea numelui anterior. În finalul cererii,

recurenta precizează care este domiciliul unde urmează a se efectua actele de

procedură, respectiv: Braşov, str. Rozmarinului, nr.10, bl. 12, sc.A, et.4, ap.19, judeţ

Braşov.

La data de 16.04.2009, intimatul S. M. formulează întâmpinare, arătând că

minorii rezultaţi din căsătorie locuiesc în prezent la adresa sa de domiciliu,

recurenta-reclamantă părăsind din nou domiciliul conjugal, în prezent aflându-se la

domiciliul altui bărbat.

Intimatul arată că este de acord cu desfacerea căsătoriei, solicitând ca cei doi

minori să-i fie încredinţaţi spre creştere şi educare.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a actelor şi

lucrărilor dosarului, a dispoziţiilor legale incidente, Curtea va reţine că recursul este

nefondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:

Întrucât instanţa de apel a declarat stinsă acţiunea de divorţ, prin împăcarea

părţilor, reclamanta-recurentă nu mai poate reveni în recurs cu solicitarea de a se

dispune desfacerea căsătoriei, deoarece, potrivit art. 618 alin. 3 C.pr.civilă,

reclamanta poate porni o nouă acţiune de divorţ pentru fapte petrecute după

împăcare.

Rezultă că recurenta-reclamantă, pentru faptele petrecute după împăcare

trebuie să introducă o nouă acţiune de divorţ, astfel cum prevăd dispoziţiile legale

sus-menţionate.

Faţă de dispoziţiile art. 618 alin. 3 C.pr.civilă, urmează a se respinge cererea de

a se dispune desfacerea căsătoriei după împăcarea intervenită în apel, precum şi

cererea privind încredinţarea minorilor şi reluarea numelui avut anterior căsătoriei.

112

18. ADMISIBILITATEA ACŢIUNII ÎN REVENDICARE DUPĂ APARIŢIA

LGII 10/2001





Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabileşte :

Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/1991 şi

soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, stabilesc:

Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu

este prevăzut expres în legea specială.





Prin D E C I Z I A nr. 456 /21 .05.2009 s-a respins recursul formulat de

reclamantul P. M. D., împotriva deciziei civile nr.411 pronunţată la 10 septembrie

2008 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta SC R.M. F. SRL, cu sediul

în ....

În fapt prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Prahova sub nr.

6600/105/2007, reclamantul P. M. D a chemat în judecată pe pârâta SC R.M.

F. SRL, solicitând să se dispună obligarea acesteia să-i lase în, deplină

proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în .....ocupat de farmacie, respectiv

parterul acestuia şi o parte din subsol, precum şi mobilele devenite imobile prin

incorporarea în construcţii şi utilajele instalaţiile şi dotările care existau la data

naţionalizării.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este unicul moştenitor al lui

D. A. M., fiind desemnat legatar universal al acestuia, potrivit testamentului

autentificat sub nr. 2760/18.12.2001.

S-a mai precizat că autorul său era proprietarul terenului situat în Ploieşti,

str..... conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. ..transcris sub

nr..., pe care a edificat ulterior şi o construcţie compusă din subsol, parter, etajul 1

şi 2 plus mansardă, conform permisiunii Primăriei Ploieşti cu nr... şi nr...

A mai arătat reclamantul că din acest spaţiu de locuit a afectat patru

camere la parter în vederea funcţionării unei farmacii, ce s-a constituit în

asociaţie de familie între farmacistul M. D. şi autorul său.

În continuare, reclamantul a precizat că prin Decretul nr. 134/02.04.1979

pentru naţionalizarea unităţilor sanitare, farmacia a intrat în mod abuziv în

proprietatea statului, devenind unitate de stat în administrarea SC R M.F. SA

Ploieşti, societate cu capital de stat.

De asemenea, reclamantul a precizat că în prezenta acţiune în revendicare în

urma comparării titlurilor de proprietate ale ambelor părţi urmează a se acorda

preferinţă titlului său, deoarece este un act de donaţie, transcris şi opozabil terţilor,

consolidat şi recunoscut prin sentinţa nr. 11306/30.11.1998 pronunţată în dosarul

nr. 1615/1998, prin care au fost retrocedate etajul 1 şi 2 plus mansarda acestui

imobil, care fuseseră naţionalizate în baza Decretului nr.92/1950 în mod nelegal.

113

Tribunalul Prahova, prin sentinţa nr. 1411/20.11.2006, a admis excepţia de

necompetenţă materială şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Ploieşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. 16842/281/2006.

La termenul de judecată din data de 25.05.2007, instanţa, în conformitate cu

prevederile art. 137 alin.l cod pr. Civilă, a pus în discuţie excepţia autorităţii de

lucru judecat, invocată de pârâtă şi a rămas în pronunţare asupra sa.

Prin sentinţa nr.5922/15.06.2007, Judecătoria Ploieşti a admis excepţia

autorităţii de lucru judecat, respingând acţiunea ca având autoritate de lucru

judecat şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 1785 lei cheltuieli de

judecată.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, care a arătat că în mod greşit

instanţa de fond a apreciat că în cauză există tripla identitate reglementată de art.

1201 Cod civil, în condiţiile în care, în realitate, între cele două cauze soluţionate,

identitatea se rezumă doar la părţi şi obiect, cauza fiind diferită, întrucât trebuie să

se aibă în vedere temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii, care în primul caz

a fost Legea nr. 10/2001, iar în cel de-al doilea Legea nr. 247/2005, care modifică

fundamental actul normativ anterior menţionat.

O altă critică a vizat greşita apreciere a instanţei de fond în ceea ce priveşte

inadmisibilitatea acţiunii, fără a fi avut în vedere conţinutul deciziei Curţii

Constituţionale nr. 145/25.03.2004, care a stabilit în mod explicit faptul că legea

specială (Legea 10/2001), nu reprezintă un impediment pentru operaţiunea juridică

de comparare a titlurilor.

Mai susţine reclamantul că trebuia făcută compararea celor două titluri sub

aspectul provenienţei, legalităţii modului de obţinere şi vechimii titlurilor pentru ca,

în final, să se ajungă preferabilitatea unuia dintre ele.

Prin decizia nr.411 pronunţată la 10 septembrie 2008, Tribunalul Prahova a

respins apelul ca nefondat, reţinând că, prin cererea formulată, numitul P. M. D. a

investit instanţa cu o cerere prin care a solicitat compararea titlurilor de proprietate

şi obligarea societăţii de a-i lăsa în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul

situat în ...respectiv parterul acestuia şi o parte din subsol, precum şi bunuri mobile,

devenite imobile prin incorporarea în construcţii şi utilaje, instalaţiile şi dotările

care existau la data naţionalizării farmaciei şi care există şi în prezent.

Conchide tribunalul că, şi sub acest aspect, al titlurilor de proprietate invocate,

există identitate de cauză.

Împotriva deciziei Tribunalului Prahova a formulat recurs reclamantul

Popescu Mihail Dan pentru următoarele motive:

Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârilor instanţelor de apel

şi fond şi respingerea excepţiilor autorităţii de lucru judecat şi a inadmisibilităţii cu

trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru rejudecare.

Recurenta apreciază că este incident motivul de recurs prevăzut de art.304

pct.9 cod pr.civilă în sensul că hotărârea de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea

greşită a legii, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru

a exista autoritate de lucru judecat, având în vedere că pentru a exista autoritate de

lucru judecat trebuie să există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

În dezvoltarea motivului de recurs recurentul precizează că a existat pe rolul

instanţelor dosarul nr.6430/2001, având ca obiect revendicarea aceluiaşi imobil ca şi

114

în prezenta cauză, iar prin decizia nr.2121/2007 a Curţii de Apel Ploieşti s-a respins

ca inadmisibilă acţiunea în revendicare, ca urmare a respingerii acţiunii având ca

obiect constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare cumpărare nr.944/1999, însă

relaţia dintre prezentul dosar şi cel indicat anterior se rezumă doar la părţi şi obiect,

ceea ce diferă este cauza.

Susţine recurentul, că unul din temeiul juridic al acţiunilor este Legea

247/2005 care modifică fundamental Legea 10/2001 care se referă, între altele şi la

un aspect deosebit de important şi anume deţinerea abuzivă a bunului de către stat,

lege care prevede că Decretul 92/1950 reprezintă un act abuziv de preluare.

Se mai arată de recurent, că în contractul de vânzare cumpărare ce reprezintă

titlul pârâtului apare precizarea că imobilul este proprietatea absolută şi exclusivă a

vânzătoarei SC M. SA şi a fost dobândit de către aceasta prin naţionalizare, în baza

Decretului 92/1950, astfel că ceea ce s-a dobândit abuziv nu poate da naştere unei

transmiteri valide, iar titlul obţinut de la un neproprietar, chiar dacă nu este anulat nu

poate rezista la comparaţia cu un titlu dobândit legal.

Se arată de recurent că nu a primit niciun fel de despăgubiri pentru imobilul în

litigiu nici la momentul preluării sale şi nici ulterior acelui moment, astfel că se află

în ipoteza prevăzută de art.2 alin.1, lit.h din Legea 10/2001 modificată.

Apreciază recurentul, că susţinerile intimatei pârâte, potrivit cărora că ar exista

o hotărâre definitivă şi irevocabilă cu privire la preluarea abuzivă a bunului de către

stat şi la valabilitatea recunoscută a titlului statului, nu pot fi primit întrucât instanţele

s-au pronunţat valorizând o legislaţie diferită de cea pe care o invocă şi potrivit căreia

actele de preluare reprezenta titlul valabil al statului, fapt ce nu mai corespunde noii

realităţi juridice aduse de Legea 247/2005.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, recurentul solicită respingerea

acesteia având în vedere decizia Curţii Constituţionale nr.145/2004 care, analizând

prevederile art.46 din Legea 10/2001 în forma sa iniţială face un raţionament care

lămureşte pe deplin această chestiune, stabilind că legea specială nu reprezintă un

impediment pentru operaţiunea juridică a comparării de titluri.

Recurentul arată, că acţiunea sa nu vizează restituirea în natură a imobilului în

baza Legii 10/2001 modificate, ci acţiunea formulată presupune compararea titlurilor

de proprietate prezentate de părţi, iar referirea la Legea 247/2005 a fost făcută pentru

calificarea titlului statului şi al pârâtului.

Precizează recurentul, că titlul autorului său este un act de donaţie transcris la

Grefa Tribunalului Prahova sub nr. 3225/1945 şi opozabil terţilor, dreptul autorului

său asupra imobilului în litigiu nu a fost niciodată desfiinţat, dimpotrivă a fost

consolidat şi recunoscut de instanţă prin sentinţa civilă nr.11306/1998 pronunţată de

Judecătoria Ploieşti, hotărâre prin care au fost retrocedate etajele 1,2 şi mansarda

acestui imobil naţionalizate prin Decretul 92/1950.

Recurentul invocă aplicabilitatea în speţă a disp.art.2 al.1 litera a şi litera h din

Decretul 92/1950 ca dovadă a abuzului şi nelegalităţii titlului statului.

Se invocă art.6 alin.1 din Legea 213/1998 potrivit căruia preluarea trebuia să

fie făcută cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este

parte şi a legilor în vigoare la data preluării de către stat, astfel că nici Decretul

92/19950 şi nici Decretul 134/1949 nu pot fi considerate titluri valabile ale statului

câtă vreme erau într-o flagrantă contradicţie cu toate actele specificate de art.6 al.1

din leg.213/1998.

115

Consideră recurentul că s-a încercat să se acrediteze ideea bunei credinţe cu

care intimata a dobândit imobilul, însă în materia comparării titlurilor buna credinţă

nu prezintă relevanţă, aceasta nici nu poate fi reţinută, întrucât la dosar sunt

notificările prin care autorul apelantului reclamant avertiza intimata pârâtă să nu

cumpere acest imobil.

Conchide recurentul că titlul său este determinat, provine de la un autor al cărui

drept este preferabil autorului intimatei pârâte, că dreptul de proprietate s-a transmis

către el de la un autor necontestat.

Este nefondată critica întemeiată pe dispoziţiile art.304 pct.9 cod pr.civilă în

sensul că hotărârile date de instanţele anterioare au fost pronunţate cu încălcarea şi

aplicarea greşită a legii pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege

pentru a exista autoritate de lucru judecat, mai precis nu există tripla identitate de

părţi, obiect şi cauză întrucât obiectul acţiunii de faţă este acţiune în revendicare prin

compararea titlurilor de proprietate, cum de altfel a şi precizat recurentul în motivarea

recursului, acţiune în revendicarea ce a fost soluţionată irevocabilă prin decizia

nr.1457/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Susţinerea recurentului, că între cele două dosare care au avut ca obiect

revendicarea imobilului în litigiu există diferenţă în ceea ce priveşte cauza, mai precis

faptul că în acţiunea de faţă unul din temeiurile juridice ale acţiunii este Legea

247/2005 care modifică Legea 10/2001, este nefondată, întrucât acţiunea în

revendicare nu poate fi întemeiată pe dispoziţiile celor două legi mai sus menţionate.

Trebuie avut în vedere faptul că dispoziţiile legii 10/2001 ce a fost modificată

şi completată prin Legea 247/2005 se aplică în situaţia în care petentul a formulat o

contestaţie împotriva dispoziţiei emisă de unitatea deţinătoare a imobilului, ori în

cauza de faţă recurentul nu a formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr.470/2003,

astfel cum reiese şi din decizia nr.1457/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Rezultă că recurentul combină dispoziţiile legii speciale 10/2001 cu cele ale

dreptului comun pentru a justifica că imobilul a fost preluat în mod abuziv, dar aşa

cum s-a mai arătat recurentul putea să invoce preluarea abuzivă de către stat a

imobilului în baza Decretului 92/1950 numai în cadrul contestaţiei ce o putea forma

împotriva Dispoziţiei nr.470/2003, contestaţie pe care acesta nu a formulat-o.

Întrucât în ambele acţiuni în revendicare, respectiv în acţiunea în revendicare

soluţionată irevocabil prin decizia nr.1457/2006 a ÎCCJ, precum şi în prezenta

acţiune în revendicare se urmăreşte revendicarea aceluiaşi imobil, Curtea conchide că

în mod corect instanţele de fond şi de apel au apreciat că sunt îndeplinit dispoziţiile

art.1201 cod civil, respectiv că în prezenta cauză există autoritate de lucru judecat.

Deoarece prin sentinţa nr.247/2002 a Tribunalului Prahova s-a respins acţiunea

privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare

nr.944/1999 rămasă irevocabilă prin decizia 1067/2003 a Curţii de Apel Ploieşti, nu

mai poate fi reţinută susţinerea recurentului că instanţele s-au pronunţat, valorizând o

legislaţie diferită de cea pe care o invocă şi potrivit căreia actele de preluare

reprezenta titlul valabil al statului pe motiv că nu mai corespunde noii realităţi

juridice aduse de Legea 247/2005, având în vedere şi faptul că acţiunea în

revendicare nu poate fi întemeiată pe dispoziţiile Legii 247/2005.

În ceea ce priveşte raportul dintre legea specială care reglementează regimul

imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr.10/2001 şi aplicarea

dreptului comun în materia revendicării şi anume Codul civil, nu decizia Curţii

116

Constituţionale nr.145/2004 rezolvă această problemă ,ci decizia nr.33/09.06.2008 a

Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie, care precizează că în situaţia concursului dintre

legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform

principiului specialia generalibus derogant.

Această regulă se aplică în situaţia în care revendicarea imobilelor preluate în

mod abuziv în perioada 6.03.1945 – 22 12.1989 este formulată după intrarea în

vigoare a dispoziţiilor Legii 10/2001.

În cauza de faţă, prima acţiune în revendicare a fost formulată la data de

29.06.2001, deci după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, care a intrat în vigoare la

14 februarie 2001, situaţie în care acţiunea în revendicare este inadmisibilă astfel cum

a şi statuat Înalta curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.1457/2006.

Susţinerile recurentului în ceea ce priveşte titlul autorului său, sunt critici în

ceea ce priveşte fondul cauzei ce nu puteau fi invocate, atât timp cât acţiunea a fost

respinsă pentru autoritate de lucru judecat.

Aşa cum s-a mai arătat recurentul putea să invoce aplicabilitatea Decretului

92/1950 numai în cadrul contestaţiei formulată în baza Legii 10/2001 şi nu în cadrul

acţiunii în revendicare.

Aplicabilitatea art.6 alin.1 din Legea 213/1998 putea fi invocată numai dacă se

analiza recursul pe fond şi nu în cauza de faţă când acţiunea a fost respinsă pentru

autoritate de lucru judecat şi mai mult faţă de dispoziţiile deciziei nr.33/2008 ale

Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunea în revendicare formulată după intrarea în

vigoare a Legii 10/2001, cum este în cauza de faţă, este inadmisibilă.









19. INTERPRETAREA DISPOZIŢIILOR ART.129 COD PROCEDURĂ

CIVILĂ







Art. 129 C.pr.civilă, nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în

poziţia procesuală a unei părţi şi în apărarea intereselor acesteia, ţinând cont de

faptul că art. 129 alin. 1 C.pr.civilă arată că părţile au îndatorirea, în condiţiile

legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, să-şi exercite drepturile

procedurale, conform art. 723 alin. 1 C.pr.civilă, precum şi să-şi probeze

pretenţiile şi apărările.





Prin decizia NR. 567 din data de 17 iunie 2009 s-a respins, ca nefondat,

recursul formulat de reclamantul M. C. împotriva deciziei civile nr. 117 pronunţată

la 13 februarie 2009 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta N. A..

În fapt prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr.

15297/281/2006, reclamantul M. C. a solicitat instanţei să se dispună anularea

testamentului autentificat sub nr. 6942/31.10.2005 la Biroul Notarului Public I. C.,





117

urmând a se constata valabilitatea testamentului autentificat sub nr. ...... de Biroul

Notarial ....

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin testamentul autentificat

sub nr. 6942/31.10.2005, părţile au fost instituite legatari universali ai defunctei V.

E. decedată la data de 4.05.2006, iar prin testamentul autentificat sub nr.

753/07.10.2005, acelaşi testator îl instituie pe reclamant ca fiind unicul legatar

universal.

După decesul şotiei sale, testatorul i-a solicitat reclamantului să se mute la

acesta, unde a amenajat locuinţa şi s-a mutat împreună cu pârâta, şotia sa,

întocmindu-se atunci un prim testament, autentificat sub nr. 1120/2005, prin care

erau instituiţi legatari universali reclamantul şi şotia sa, ulterior testatorul

decizându-se să revoce primul testament şi să întocmească un al doilea, autentificat

sub nr. 7531/07.10.2005, prin care îl instituia pe reclamant legatar universal, însă,

după aflarea acestui lucru, pârâta a avut un comportament neadecvat faţă de testator,

condiţii în care testatorul a încheiat un al treilea testament, prin care instituia din

nou ca legatari universali pe ambii soţi, testament de care reclamantul nu a aflat

decât ulterior şi care apreciază ca a fost întocmit cu evidenta viciere a

consimţământului contestatorului.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca

neîntemeiată, arătând că după o perioadă de concubinaj s-a căsătorit cu

reclamantul, anterior căsătoriei cunoscând pe şotii V., între ei existând sentimente

de afecţiune şi consideraţie.

A mai arătat pârâta că a acordat testatorului îngrijirile necesare, respectând

prescripţiile medicale cu privire la regimul alimentar şi efectuându-i întregul

menaj, testamentul a cărui anulare se solicită fiind perfect valabil, încheiat cu

respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege, inclusiv voinţa reala şi neviciata

a testatorului.

Prin sentinţa civila nr.5641/07.06.2007 Judecătoria Ploieşti a respins acţiunea

ca neîntemeiată, reţinând că reclamantul nu a reuşit să probeze susţinerile privind

vicierea consimţământului testatorului prin dol şi violenţă de către pârâtă la

încheierea celui de-al treilea testament, constatând că, în cauză, nu s-a făcut dovada

motivelor de nulitate relativă invocate.

S-a mai arătat că, din probele administrate, a rezultat că testatorul V. E. şi

soţia sa au fost prieteni apropiaţi cu reclamantul şi soţia sa, pe care, conform

declaraţiilor martorei reclamantului V.S., îi considerau ca pe proprii lor copii şi

şi-au exprimat intenţia de a-i lăsa în casa lor prin toamna anului 2005, martora

arătând că V. E. personal îi relatase că mersese la notariat şi le făcuse testament

soţilor M. ulterior aflând că V. E. ar fi făcut un alt testament în favoarea

reclamantului, fără a cunoaşte ce a determinat această schimbare .

De asemenea, s-a arătat că aceleaşi aspecte au fost confirmate şi de

declaraţiile celorlalţi martori audiaţi în cauză, care au arătat că-i vizita aproape

zilnic .

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate

şi netemeinicie, arătând faptul că martorul P.C. a fost în imposibilitatea de a se

prezenta în vederea audierii sale în fata instanţei de fond, astfel încât, sentinţa se

bazează numai pe depoziţiile martorelor propuse de pârâtă, care cunosc împrejurările

relatate numai de la aceasta.

118

La data de 9 ianuarie 2009, pârâta-intimata a depus întâmpinare prin care a

solicitat respingerea apelului ce nefondat.

Prin decizia nr. 117 pronunţată la 13 februarie 2009, Tribunalul Prahova a

respins cererea de completare a probelor, precum şi apelul ca nefondat, obligând

apelantul să plătească intimatei suma de 1000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că pentru justa soluţionare

a cauzei, sunt suficiente probatoriile administrate în faţa instanţei de fond, astfel că,

nu se impune ca instanţa de apel să uzeze de prerogativele prevăzute de dispoziţiile

art.295 C.proc.civ.

S-a mai arătat că P.C. persoana despre care apelantul susţine că a fost în

imposibilitate de a se prezenta în faţa primei instanţe pentru a fi audiat ca martor, nu a

fost propusă de reclamant în această calitate, pentru a se verifica de tribunal dacă în

mod greşit judecătorul fondului a făcut aplicarea dispoziţiilor procedurale cu privire

la administrarea acestei probe.

Mai mult decât atât, deşi prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de

22.01.2007, instanţa a încuviinţat audierea a câte 2 martori, propuşi de fiecare dintre

părţi, reclamantul menţionând, aşa cum rezultă din înscrisul aflat la fila 33 din dosar,

că V.S.este singurul martor pe care doreşte să-l audieze instanţa la propunerea sa.

S-a apreciat că nu poate fi imputat judecătorului fondului faptul că nu a

respectat principiul disponibilităţii parţilor, care constă şi în posibilitatea părţilor de a

dispune de mijloacele procesuale de apărare a dreptului material şi nici că nu a

exercitat rolul activ prevăzut de art.129 C.proc.civilă, deoarece acesta nu poate

constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în

apărarea intereselor acesteia.

Conchide instanţa de apel că, din probatoriul administrat în cauză, nu a rezultat

încălcarea condiţiilor de fond ale testamentului, capacitatea de a dispune, voinţa

liberă şi neviciată a testatorului şi cauza valabilă, astfel că, testamentul autentificat

sub nr. 6942/31oct.2005 a fost valabil încheiat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul M. C., pentru

următoarele motive:

Se arată de recurent că a solicitat instanţei de apel să procedeze la completarea

probelor administrate la prima instanţă, respectiv audierea martorului C. P. fără să

critice faptul că judecătorul fondului nu a respectat principiul disponibilităţii părţilor

sau că nu a exercitat rolul activ prevăzut de art. 129 C.pr.civilă, aşa cum se reţine în

considerentele hotărârii supuse prezentului recurs.

Se precizează că a arătat în cererea sa că a fost în imposibilitate de a prezenta

martorul la instanţa de fond, martor care a fost solicitat de către testator, în aceeaşi

calitate, la notariat şi este singurul care cunoaşte fapte concrete pentru aflarea

adevărului, iar necesitatea audierii acestui martor cheie, a apărut în urma depoziţiilor

martorelor pârâtei şi a dezbaterilor şi potrivit art. 138 alin. 1 pct. 2 C.pr.civilă, a avut

posibilitatea invocării acestei probe, dar cererea sa a fost respinsă.

Apreciază recurentul că instanţa de apel nu a exercitat rolul activ prevăzut de

art. 129 C.pr.civilă, iar prin respingerea cererii de a se audia un martor, instanţa de

apel a refuzat să stabilească toate faptele, pentru a putea face o aplicare corectă a

legii, astfel că, a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.

Se invocă art. 304 pct. 9 C.pr.civilă.



119

Curtea a reţinut că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce se vor

arăta în continuare:

Deşi recurentul a invocat ca temei de drept art. 304 pct. 9 C.pr.civilă, respectiv

hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea şi

aplicarea greşită a legii, din motivele de recurs formulate, nu se poate determina, din

modul în care au fost redactate, dacă în hotărârea instanţei de apel legea a fost, sau

nu, corect aplicată, recurentul nu a arătat în ce mod hotărârea instanţei de apel a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Critica recurentului că deşi a solicitat în instanţa de apel completarea probelor

administrate la prima instanţă, respectiv audierea martorului care a fost prezent şi la

notariat, urmează a fi respinsă întrucât acest motiv se bazează pe dispoziţiile art. 304

pct.10 C.pr.civilă, respectiv când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de

apărare care era hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, text de lege ce a fost abrogat

prin OUG nr.138/2000.

Recurentul invocă şi faptul că instanţa de apel nu a exercitat rolul activ

prevăzut de art. 129 C.pr.civilă, întrucât i s-a respins cererea de a i se audia martorul,

instanţa refuzând să stabilească toate faptele, însă şi această susţinere se bazează tot

pe dispoziţiile art. 304 pct.10 C.pr.civilă, pentru că se reia critica în ceea ce priveşte

refuzul de a se administra o probă ce o consideră recurentul hotărâtoare pentru

dezlegarea pricinii.

Mai mult, art. 129 C.pr.civilă, nu poate constitui temeiul substituirii instanţei

în poziţia procesuală a unei părţi şi în apărarea intereselor acesteia, ţinând cont de

faptul că art. 129 alin. 1 C.pr.civilă arată că părţile au îndatorirea, în condiţiile legii,

să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, să-şi exercite drepturile

procedurale, conform art. 723 alin. 1 C.pr.civilă, precum şi să-şi probeze pretenţiile

şi apărările.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1

C.pr.civilă, a respins recursul ca nefondat.









120

Decizii Relevante

Trimestrul II 2009



Secţia Comercială şi de Contencios

Administrativ şi Fiscal









121

1. EXCEPŢIA DECĂDERII DIN DREPTUL DE A DEPUNE DECLARAŢIE

DE CREANŢĂ DE CĂTRE O SOCIETATE CREDITOARE







Potrivit dispoziţiilor art. 62 alin. 1, lit.b din Legea nr. 85/2006, privind

procedura insolvenţei, termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a

creanţelor asupra averii debitorului, este de maximum 60 de zile de la deschiderea

procedurii





Prin sentinţa nr.1288 din 07 noiembrie 2008, Tribunalul Prahova – Secţia

Comercială şi de Contencios Administrativ, a admis contestaţia formulată de

creditoarea SC E.M. SRL, împotriva măsurii de respingere a declaraţiei de creanţă de

către administratorul judiciar R. SPRL al debitoarei SC M. SA şi a dispus înscrierea

provizorie în tabelul de creanţe al debitorului cu suma de 501.498 lei şi efectuarea

unei expertize tehnice de specialitatea construcţii civile pentru stabilirea contravalorii

îmbunătăţirilor efectuate de creditoare la imobilul în litigiu situat în F.P., strada

Principală nr. 941, Traveele V şi VII, judeţ Prahova şi a respins cererea creditoarei

privind instituirea unui drept de retenţie, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin raportul de activitate din 5

septembrie 2008, administratorul judiciar a dispus respingerea declaraţiei de creanţă

formulată de creditorul SC E.M. SRL, pe considerentul că , potrivit art. 3 pct. 2, lit. k,

din contractul de locaţiune încheiat între părţi, locatarul poate executa lucrări de

modernizare şi amenajare a spaţiilor închiriate numai cu acordul locatorului, acord

care nu există în cauză şi cu înscrisurile ataşate declaraţiei de creanţă nu se face

dovada efectuării unor îmbunătăţiri, plăţile efectuate neavând nicio legătură cu

pretinsele îmbunătăţiri, iar dreptul de retenţie nu poate fi instituit în procedura

specială a insolvenţei, în condiţiile în care imobilul este cuprins în planul de

reorganizare şi urmează a fi înstrăinat.

Împotriva sentinţei a declarat recurs debitoarea SC M.SA Filipeştii de Pădure

prin administratorul judiciar R.SPRL, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi

netemeinicie, arătând că în mod greşit a fost admisă contestaţia creditoarei şi s-a

dispus înscrierea provizorie a creanţei în tabelul de creanţe, deoarece aceasta avea

încheiat cu recurenta un contract de locaţiune nr. 1807/2005 şi nu a comunicat

recurentei pe perioada derulării contractului de locaţiune efectuarea vreunor investiţii

la spaţiul închiriat şi că nu există nicio dovadă în ceea ce priveşte efectuarea

pretinselor îmbunătăţiri.

La termenul din 01 aprilie 2009, Curtea din oficiu a pus în discuţia părţilor

excepţia de decădere din termenul de a depune declaraţie de creanţă, reţinând

următoarele ;

Potrivit dispoziţiilor art. 62 alin. 1 , lit. b din Legea nr. 85/2006, privind

procedura insolvenţei, termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a

creanţelor asupra averii debitorului, este de maximum 60 de zile de la deschiderea

procedurii.

122

Dispoziţiile art. 76 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, prevăd că, cu excepţia cazului

în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 7,

titularul de creanţe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de

admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin. 1 lit. b,

este decăzut cât priveşte creanţele respective din 1.dreptul de a participa şi a vota la

adunarea generală a creditorilor, 2.de a participa la distribuirile de sume în cadrul

reorganizării şi falimentului şi 3. de a-şi realiza creanţa împotriva debitorului sau a

membrilor ori asociaţilor cu răspundere limitată a-i persoanei juridice debitoare,

ulterior închiderii procedurii.

Aliniatul 2 al art. 76 din Legea nr. 85/2006, prevede că decăderea va putea fi

invocată oricând, de orice parte interesată, pe care de acţiune sau excepţie.

Prin urmare, potrivit acestor dispoziţii legale, rezultă că termenul limită pentru

înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului este de

maximum 60 de zile de la deschiderea procedurii, notificarea deschiderii procedurii

insolvenţei faţă de societatea debitoare s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 7 din

Legea nr. 85/2006, iar creanţa este anterioară deschiderii procedurii.

Prin sentinţa nr. 308/11.06.2007 a Tribunalului Prahova – Secţia Comercială şi

de Contencios Administrativ, s-a dispus deschiderea procedurii generale de

insolvenţă împotriva debitoarei SC M. SA Filipeştii de Pădure şi s-a stabilit ca termen

limită pentru depunerea creanţelor data de 10 august 2007, intimata SC E.M. SRL

nedepunând declaraţia de creanţă în termenul de maximum 60 de zile de la

deschiderea procedurii şi nici în termenul limită de depunere a creanţelor stabilit prin

sentinţa de deschidere a procedurii, ci aşa cum rezultă din cererea de admitere a

creanţei formulată de intimată, aceasta a depus cererea la data de 10 iulie 2008, deci

la peste un an de la deschiderea procedurii şi termenul limită pentru depunerea

creanţelor.

Intimata SC E.M. SRL, cunoştea împrejurarea că recurenta se află în

reorganizare judiciară, deoarece îşi desfăşoară activitatea în aceeaşi locaţie cu

recurenta, şi din actele încheiate între părţi, respectiv din actul adiţional nr. 1/1 mai

2008, înregistrat la societatea intimată sub nr. 684/2.04.2008, la contractul de

locaţiune nr. 1807/3.06.2005, din actul adiţional nr. 2/1 mai 2008, rezultă că

recurenta a precizat că se află în reorganizare judiciară ca urmare a deschiderii

procedurii de insolvenţă împotriva sa.

Rezultă aşa dar, că intimata SC E.M. SRL, a formulat cererea de admitere a

creanţei la peste un an de la deschiderea procedurii insolvenţei faţă de societatea

recurentă şi nu în termenul de maximum 60 de zile de la deschiderea procedurii şi că

cunoştea împrejurarea că recurenta se află în reorganizare judiciară, astfel încât

excepţia invocată de către recurentă privind decăderea din termenul de a depune

declaraţie de creanţă de către intimată este fondată, urmând a fi admis recursul

debitoarei prin administratorul judiciar,modificată în tot sentinţa şi admisă excepţia

de decădere din termenul de depunere a declaraţiei de creanţă şi pe cale de consecinţă

contestaţia formulată de către intimată împotriva măsurii de respingere a declaraţiei

de creanţă, admisă prin sentinţa recurată, este nefondată şi prin urmare înscrierea

provizorie în tabelul de creanţă al debitoarei cu suma de 501.498 lei şi dispunerea

efectuării unei expertize tehnice în specialitatea construcţii civile este greşită.

Întrucât potrivit dispoziţiilor art. 76 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, excepţia de

decădere din termenul de a depune declaraţie de creanţă poate fi invocată oricând de

123

orice parte interesată, fiind o excepţie absolută şi cum potrivit dispoziţiilor art.137

alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa trebuie să se pronunţe mai întâi asupra

excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în

parte, cercetarea în fond a pricinii, Curtea a admis excepţia de decădere din termenul

de depunere a declaraţiei de creanţe şi a respins contestaţia intimatei, admiţând

recursul debitoarei, modificând în tot sentinţa în acest sens.









2. CREANŢA SOLICITATĂ DE CREDITOARE

A FI ÎNSCRISĂ ÎN TABELUL DE CREANŢE, TREBUIE SĂ FIE CERTĂ,

LICHIDĂ ŞI EXIGIBILĂ





Potrivit art. 3, alin. 1, pct.6 coroborat cu art. 31 alin.1 din Legea nr. 85/2006,

creditorul este îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei, dacă

creanţa sa împotriva patrimoniului debitorului, este certă, lichidă şi exigibilă de

mai mult de 30 de zile.





Prin încheierea din 24 octombrie 2008, Tribunalul Prahova – Secţia

Comercială şi de Contencios Administrativ, a încuviinţat cererea creditorului F.J.

E.T.G. M.B.B. şi a dispus înscrierea creditorului în tabelul de creanţă cu suma

solicitată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, creditoarea a formulat cerere

de înscriere a creanţei sale la data de 7.04.2008, pentru suma de 74.120 Euro, ce

decurge din derularea contractului de vânzare cumpărare nr. 5556/2004, încheiat între

părţi, creanţa nefiind înscrisă pe tabelul de creanţe şi nici nu s-a efectuat notificarea

creditoarei potrivit art. 72 alin. 4 din Legea nr. 85/2006 şi nu i s-a comunicat motivele

pentru care creanţa sa nu a fost acceptată şi că declaraţia sa de creanţă nu este tardivă

pentru că petentul creditor are sediul social în Austria şi nu a fost notificat potrivit art.

7 alin. 1, teza finală din Legea nr. 85/2006, considerente pentru care a dispus

înscrierea creditorului în tabelul creanţelor cu suma solicitată.

Împotriva încheierii a declarat recurs debitoarea SC C. Prahova prin

administrator special, criticând încheierea pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând

în esenţă că în mod greşit s-a dispus înscrierea creanţei în tabelul de creanţe, deoarece

creanţa intimatei creditoare nu este certă,lichidă şi exigibilă, suma de 74.120 Euro

pentru care intimata a solicitat înscrierea creanţei în tabelul de creanţă nu îndeplineşte

condiţiile prevăzute de disp.art. 31 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, intimata neavând

calitate de creditor îndreptăţit să solicite înscrierea pe tabelul de creanţă conform art.

3 alin. 7 din Legea nr. 85/2006, creanţa sa nefiind certă, lichidă şi exigibilă.

Arată recurenta că, creanţa solicitată de intimată a fi înscrisă în tabelul de

creanţă nu este certă nici în sensul art. 379 alin. 3 c.pr.civilă, unde se prevede că este

certă creanţa care rezultă din însuşi actul de creanţă sau din alte acte emanate de la

debitor sau recunoscute de dânsul, după cum se poate constata creanţa de 74.120

124

Euro, nu are la bază un titlu de creanţă,actul pe care se bazează nu a emanat de la

recurentă şi nici nu este recunoscut ca pe o obligaţie de plată, această sumă nu rezultă

nici măcar dintr-o factură fiscală emisă de intimată, suma fiind stabilită printr-un

document intitulat ,,notă de debitare ‖ care nu poate fi opozabilă terţilor, acest

document circulând în contabilitatea emitentului.

S-a solicitat admiterea recursului,modificarea în tot a încheierii şi respingerea

cererii intimatei de înscrierea în tabelul de creanţe a sumei solicitate.

Recursul este fondat.

Criticile aduse încheierii de către recurentă în sensul că, creanţa invocată de

intimată de 74.120 Euro, nu este o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, că nu sunt

îndeplinite condiţiile prev. de art. 31 alin. 1 şi art. 3 alin. 1, pct.6 din Legea nr.

85/2006, sunt fondate.

Creanţa solicitată de către intimată a fi înscrisă în tabelul de creanţă, nu este

certă,lichidă şi exigibilă, ea nu este constatată printr-un titlu de creanţă sau printr-un

alt act emanat de la debitor sau recunoscut de acesta, aşa cum prevăd dispoziţiile art.

379 alin. 3 Cod procedură civilă, recurenta debitoare nerecunoscând că suma

reprezintă obligaţie de plată.

Suma de 74.120 Euro, solicitată de intimată ca o creanţă faţă de recurenta

debitoare pentru a fi înscrisă în tabelul de creanţă, din documentaţia depusă la cererea

de admitere a creanţei, este înscrisă într-o ,,notă de debitare ‖ emisă de către intimată,

însă acest document nu poate reprezenta un titlu de creanţă, nu poate fi opozabil

recurentei debitoare, el reprezintă un document care circulă în contabilitatea

emitentului, dar nu este opozabil terţilor şi prin urmare recurentei, pentru această

sumă nu este misă nici factură fiscală aşa cum se prevede în Codul fiscal, astfel încât

greşit prima instanţă a dispus admiterea cererii şi înscrierea creanţei în tabelul de

creanţe, nefiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 3 alin. 1 pct. 6 şi art. 31 alin. 1 din

Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei.

Acestea au fost considerentele pentru care recursul debitoarei a fost admis,

modificată în tot încheierea şi respinsă cererea creditoarei.









3. CONTENCIOS ADMINISTRATIV. INSTANŢA COMPETENTĂ.

CRITERIUL VALORIC.



- art. 10 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.





Articolul 10 alin.1 din legea nr. 554/2004 stabileşte, aşadar competenţa

materială a instanţei de contencios administrativ în funcţie de două criterii,

respectiv rangul central sau local al organului emitent al actului şi cuantumul şi

natura juridică a sumei la care se referă actul.

În situaţia în care actul administrativ a cărui anulare se solicită priveşte

taxe, impozite, contribuţii sau datorii vamale ori accesorii ale acestora, competenţa

materială a instanţei de contencios administrativ se stabileşte în funcţie de criteriul



125

valoric al sumei contestate , indiferent de rangul autorităţii publice emitente a

actului.





Prin cererea înregistrată la această instanţă la data de 30.01.2009, reclamanta

SC P SA a formulat plângere împotriva Deciziei nr. 1 din 8 ianuarie 2009, a Deciziei

de Impunere nr. 162/19657/01 octombrie 2008 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr.

139/10 iulie 2008 emise de Administraţia Fondului pentru Mediu, în contradictoriu

cu pârâtul MINISTERUL MEDIULUI ŞI DEZVOLTĂRII DURABILE –

ADMINISTRAŢIA FONDULUI PENTRU MEDIU.

În motivarea cererii, se arată că prin decizia de impunere nr. 162/1.10.2008

AFM ignorând termenul de prescriere a oricărei pretenţii băneşti a obligat

reclamanta la plata unor cote din valoarea ambalajelor comercializate şi respectiv a

unor sume aferente cantităţilor vândute din aceste ambalaje în perioada 7.06.2002 -

2.10.2003, deci în perioada de peste 5 ani în urmă, adică prescrise ca nesolicitate, şi

deci considerate ca nedatorate.

Prin această decizie s-au pretins majorări de întârziere la plată pentru sume

prescrise şi nedatorate în valoare de 67.420 lei, de peste două ori mai mari decât

cotele pretinse şi în mare parte prescrise. În această decizie s-a inclus din nou suma

de 31.856 lei care a fost plătită de reclamantă, dovedindu-se netemeinicia deciziei şi

nelegalitatea sumelor plătite.

În şedinţa publică din 1.04.2009, Curtea a pus în discuţia părţilor excepţia

necompetenţei materiale .

Faţă de această excepţie Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 137 C.pr.civ, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra

excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte,

cercetarea în fond a pricinii.

Conform art. 10 alin.1 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ,

litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale

şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale,

precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de

către tribunalele administrativ fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite,

contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de

lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios-administrativ şi fiscal ale curţilor

de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Articolul 10 alin.1 din legea nr. 554/2004 stabileşte, aşadar competenţa

materială a instanţei de contencios administrativ în funcţie de două criterii, respectiv

rangul central sau local al organului emitent al actului şi cuantumul şi natura juridică

a sumei la care se referă actul.

În situaţia în care actul administrativ a cărui anulare se solicită priveşte taxe,

impozite, contribuţii sau datorii vamale ori accesorii ale acestora, competenţa

materială a instanţei de contencios administrativ se stabileşte în funcţie de criteriul

valoric al sumei contestate , indiferent de rangul autorităţii publice emitente a actului.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.

1696 din 17 aprilie 2008, publicată în Jurisprudenţa Secţiei de contencios

administrativ şi fiscal pe anul 2008, Semestrul I, Editura Hamangiu, 2008.

126

Cu privire la obiectul prezentei acţiuni se constată că reclamanta societate

contestă Decizia nr. 1 din 8 ianuarie 2009, Decizia de Impunere nr. 162/19657/01

octombrie 2008 şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr. 139/10 iulie 2008 emise de

Administraţia Fondului pentru Mediu. Prin Decizia de impunere reclamanta este

obligată la plata sumei de 99.276 lei reprezentând o contribuţie la bugetul de stat,

respectiv la fondul pentru mediu.

Controlul, constatarea, contestarea şi recuperarea sumei stabilite mai sus - care

are un caracter specific şi reprezintă, din punct de vedere al naturii sale juridice, o

obligaţie (creanţă) bugetară, ce poate fi asimilată noţiunii de contribuţie din legislaţia

fiscală – urmează în general , regimul de drept comun prevăzut în Codul de procedură

fiscală, aşa încât competenţa de soluţionare în primă instanţă a litigiilor privitor la

actele de imputare contestate revine, în raport de cuantumul sumei la care se referă

actul contestat (inferior valorii de 500.000 lei), tribunalului şi nu curţii de apel .

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 158 C.pr. civ. , Curtea a admis

excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat

competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova – Secţia

Comercială II, completele specializate de contencios administrativ.









4. PROCEDURA INSOLVENŢEI. ANULARE ACTE FRAUDULASE.

CALITATE PROCESUALĂ ACTIVĂ.



- art. 81 - (1) din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei.





Acţiunea în anularea actelor frauduloase reglementată de Legea insolvenţei

poate fi promovată numai de administratorul judiciar sau lichidatorul numit în cauză

ori, în cazul prevăzut de alin.2, de comitetul creditorilor şi nu de către oricare dintre

creditorii care au înscrisă o creanţă la masa credală.





Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, la data de 7 iunie 2007,

lichidatorul judiciar SC EC IPURL Bucureşti, desemnat în dosarul de insolvenţă

privind pe debitoarea SC AC SRL Târgovişte nr.273/120/2007 al Tribunalului

Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâtele SC EC SRL Târgovişte şi BCR Sucursala

Judeţeană Dâmboviţa, a solicitat anularea actului de dare în plată, autentificat sub nr.

5500/21.12.2006 de BNP Ileana Camelia Beznoiu, act încheiat între creditoarea SC

EC SRL şi debitoarea SC AC SRL, solicitând în baza art.80 alin.1 lit. c şi d din

Legea nr.85/2006, anularea actului şi restituirea către averea debitoarei a bunurilor ce

au făcut obiectul actului a cărui anulare se cere.

Prin sentinţa nr. 70/26.02.2009 Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea

formulată de SC AC SRL prin lichidatorul judiciar SC EC IPURL Bucureşti, însuşită

de lichidatorii judiciari desemnaţi ulterior EC SPRL Ploieşti, şi respectiv Cabinet

individual de practician în insolvenţă CI, în contradictoriu cu pârâţii SC ECSRL

Târgovişte, BCR Sucursala Dâmboviţa şi ca urmare a cererii completatoare, pârâţii

127

SC PISRL şi ZM privind anularea actului de dare în plată autentificat sub

nr.5500/21.12.2006, de către Biroul Notarului Public Ileana Camelia Beznoiu. S-a

respins excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâta SC PI SRL şi cererea

completatoare privind anularea actelor subsecvente, formulată de lichidatorul

judiciar.

Împotriva sentinţei a declarat recurs creditoarea SC FI SA criticând-o pentru

nelegalitate şi netemeinicie, arătând că sentinţa nu cuprinde motivele pe care se

sprijină şi cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii pronunţată fără

temei legal, instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat

natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Mai arată recurenta că instanţa a respins fără temei legal acţiunea în anulare şi

cererea completatoare, hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal aceasta fiind

dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

În şedinţa publică din data de 20 mai 2009, Curtea a invocat din oficiu excepţia

lipsei calităţii procesuale active a recurentei de a formula calea de atac a recursului.

Faţă de această excepţie, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 137 C.pr.civ, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra

excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte,

cercetarea în fond a pricinii.

Conform dispoziţiilor art. 81 - (1) din Legea 85/2006 privind procedura

insolvenţei, acţiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna

creditorilor, precum şi pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi

patrimoniale, la care se referă art. 79 şi 80, poate fi introdusă de administratorul

judiciar/lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru

întocmirea raportului prevăzut la art. 20 alin. (1) lit. b), dar nu mai târziu de 18 luni

de la data deschiderii procedurii.(2) Comitetul creditorilor poate introduce la

judecătorul-sindic o astfel de acţiune, dacă administratorul judiciar/lichidatorul nu o

face.

Ca atare, acţiunea în anularea actelor frauduloase reglementată de Legea

insolvenţei poate fi promovată numai de administratorul judiciar sau lichidatorul

numit în cauză ori, în cazul prevăzut de alin.2, de comitetul creditorilor şi nu de către

oricare dintre creditorii care au înscrisă o creanţă la masa credală.

Or, în cauza de faţă se constată că acţiunea în anularea actelor

frauduloase încheiate de debitor a fost promovată de lichidatorul societăţii debitoare,

iar recursul este formulat de unul dintre creditori, care nu a avut calitate de parte în

sentinţa pronunţată la fond.

Principiul relativităţii efectelor unei hotărâri judecătoreşti, potrivit căruia

hotărârea produce efecte şi este opozabilă numai faţă de părţile care au fost parte în

proces implică faptul că împotriva hotărârii pot exercita căile legale de atac numai

părţile care au fost parte la fond. Calea de atac declarată de o persoană care nu a fost

parte în proces este inadmisibilă.

Pentru aceste considerente şi în temeiul art.137 C.pr. civ. şi 79-81 din Legea

nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, Curtea a admis excepţia lipsei calităţii

procesuale active, invocată din oficiu şi a respinge recursul ca fiind formulat de o

persoană fără calitate procesuală activă.(Judecător Florentina Dinu)





128

5. CONTENCIOS ADMINISTRATIV. NEEXECUTAREA HOTĂRÂRILOR

JUDECĂTOREŞTI. SANCŢIUNE. CONDIŢII.





- art. 24 alin.1 din Legea contenciosului administrativ.





Autorităţile publice au obligaţia executării din oficiu a hotărârilor

pronunţate în materia contenciosului administrativ. Rezultă că „neexecutarea”

vizează conduita culpabilă a conducătorului autorităţii publice, de refuz al

executării hotărârii care a fost pronunţată în baza art. 18 din acelaşi act normativ

şi care are valoare de titlu executoriu.





Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa – Secţia comercială şi de

contencios administrativ şi fiscal sub nr. 4168/120/9 iulie 2008, reclamanta SC M

SA a solicitat, aplicarea amenzii de 20 % , prevăzută de art. 24 alin. 2 din Legea nr.

554/2004 pârâţilor Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Dâmboviţa

şi ŞCC, director executiv al acestei autorităţi, precum şi obligarea, în solidar, a

pârâţilor la plata despăgubirilor pentru întârzierea în executare .

După analizarea actelor şi lucrărilor dosarului, Tribunalul Dâmboviţa a

pronunţat sentinţa nr. 153 sin 6 martie 2009 prin care a respins cererea formulată de

reclamanta S.A. M în contradictoriu cu pârâţii DJAO Vamale Dâmboviţa şi ŞCC în

calitate de director executiv al autorităţii pârâte.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SA M arătând că

hotărârea atacată este lipsită de temei legal, întrucât judecătorul fondului a refuzat să

vadă că reacţia autorităţii-pârât, faţă de o hotărâre irevocabilă, a fost de a o sfida,

astfel că de la data devenirii ei ca irevocabilă, 14 mai 2008, să adopte măsura

corespunzătoare soluţiei abia la 13.10.2008.

În acest interval de timp societatea recurentă a ratat oportunităţi economice, de

aceea, respingerea probei cu expertiză contabilă având ca obiectiv de a evalua

prejudiciul încercat prin neexecutarea sentinţei nr. 72/25.02. 2008 a Tribunalului

Dâmboviţa, a reprezentat o amputare a dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

A solicitat în temeiul art. 312 pct. 3 fraza I-a teza a II-a C.p.civ. admiterea

recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea

administrării probei cu expertiză specialitatea contabilitate.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a probelor

administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate

aspectele conform art. 3041 C.pr. civ. , Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin.1 din Legea contenciosului administrativ, dacă

în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască

sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze

anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se

face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în

cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. Alineatul doi al

129

aceluiaşi articol arată că în cazul în care termenul nu este respectat, se aplică

conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20%

din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la

despăgubiri pentru întârziere.

Din interpretarea dispoziţiilor art.24-25 din Legea nr. 554/2004, rezultă că are

calitatea procesuală activă într-o cerere întemeiată pe aceste norme legale persoana

care este beneficiara unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de

instanţa de contencios administrativ.

De asemenea, din analiza aceloraşi texte legale reiese că autorităţile publice au

obligaţia executării din oficiu a hotărârilor pronunţate în materia contenciosului

administrativ.

Rezultă că „neexecutarea‖ vizează conduita culpabilă a conducătorului

autorităţii publice, de refuz al executării hotărârii care a fost pronunţată în baza art.

18 din acelaşi act normativ şi care are valoare de titlu executoriu.

Or, în cauza de faţă hotărârea definitivă şi irevocabilă este sentinţa nr.

72/25.01.2008 a Tribunalului Dâmboviţa prin care, în temeiul art. 185 alin.12 din

Codul fiscal, a fost admis cel de al doilea capăt de cerere şi au fost obligate pârâtele

DGFP Dâmboviţa şi DJAOV Dâmboviţa să emită acordul de valorificare a

produselor existente în stoc la data suspendării activităţii în condiţiile normelor.

Prin cererea formulată, societatea recurentă a solicitat „eliberarea acordului

pentru denaturarea‖ alcoolului etilic şi nu pentru valorificarea lui, astfel cum s-a

dispus de către instanţă.

În aceste condiţii nu se poate reţine conduita culpabilă a conducătorului

autorităţii publice de a nu pune în executate hotărârea definitivă şi irevocabilă.

Susţinerea recurentei privind întârzierile şi pierderea unor oportunităţi de

afaceri nu pot fi reţinute în sarcina conducătorului autorităţii publice, fiind culpa

exclusivă a recurentei, care a obţinut prin contencios administrativ dreptul de a

valorifica produsele din stocul antrepozitului fiscal şi intenţia acesteia de a denatura

aceste produse, însă cele două noţiuni nu sunt identice.

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 3041 şi 312 C.pr. civ., Curtea a

respins recursul ca nefondat.









6. ÎNREGISTRARE MENŢIONI ÎN REGISTRUL COMERŢULUI.

INOPOZABILITATEA CONTRACTULUI DE COMODAT.







- art. 21 alin.1 lit. h şi 22 alin.1 şi 2 din Legea nr. 26/1990 privind registrul

comerţului.

- art. 1441 Cod civil.



Contractul de comodat nu îi este opozabil terţului dobânditor întrucât în cazul

contractului de comodat nu există dispoziţii similare celor prevăzute la art. 1441

C.civ. aplicabile contractului de locaţiune. Eventuala răspundere a comodantului va

130

putea fi angajată în cazul stânjenirii comodatarului în folosirea lucrului de către

terţul căruia comodantul i-a transmis dreptul de proprietate. Întrucât contractul de

comodat nu este opozabil terţului dobânditor şi comodantul nu şi-a asumat obligaţia

de garanţie pentru evicţiune (caz în care ar răspunde contractual), răspunderea lui

va putea fi angajată pe teren delictual, în condiţiile art. 998-999 C.civ.



(Decizia nr. 1023/24 iunie 2009,

Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal)





Prin încheierea nr. 1428/3.04.2009 pronunţată de judecătorul delegat s-a admis

cererea formulată la data de 26.03.2009 de T R şi s-a dispus înregistrarea în

registrul comerţului a menţiunii de desfiinţare a sediului secundar de activitate al SC

M SRL declarat în comuna Pietroşiţa, nr. cadastral 623 C1+C2+C3.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul delegat a reţinut că

reprezentantul SC M SRL nu are acordul proprietarului imobilului pentru înfiinţarea

punctului de lucru, mai mult, acesta cu rea credinţă a ascuns adevărata situaţie de

fapt în ceea ce priveşte crearea unui nou punct de lucru în baza contractului de

comodat încheiat cu GFF, contract ce fusese încheiat pentru stabilirea sediului social

iniţial. Din contractul de vânzare cumpărare nr. 4428/18.12.2008, reiese faptul că

GFF a vândut suprafaţa de teren şi construcţiile aflate în Pietroşiţa, nr. 623, lui TR,

încheindu-se contractul de cesiune părţi sociale nr. 1/2009 cât şi hotărârea nr.

1/2009 precum şi noul act constitutiv al societăţii cu sediul schimbat în Pietroşiţa, nr.

118.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs GA pe care o consideră nelegală şi

arată că nu a avut cunoştinţă de contractul de vânzare cumpărare dintre G FF şi TR,

contract care a fost făcut anterior retragerii din firmă a asociatei, moment în care

GFF era încă acţionara în firmă, iar contractul de comodat era perfect valabil.

Astfel, din contractul de comodat la pct. 2, art. 1 rezultă că se dă în folosinţă

gratuită atât terenul în suprafaţă de 5194 m.p. cât şi construcţiile aflate pe acest teren,

respectiv C1,C2,C3, iar potrivit pct. 3 art. 3 din acelaşi contract reiese că acesta a

fost încheiat pe o perioadă de 20 de ani şi poate înceta din acordul părţilor sau prin

hotărârea dată de instanţele judecătoreşti.

Recurentul mai învederează că nu este vorba de rea credinţă în ceea ce

priveşte crearea sediului secundar, însă toate utilajele şi investiţiile firmei sunt la

această adresă, nu a ştiut de schimbarea proprietarului, neavând nici o legătură de

cauzalitate vânzarea cumpărare dintre GFF şi TR cu cesiunea părţilor sociale, sediul

secundar a rămas ca în vechiul statut, din 11.08.2006.

Nu este adevărat că odată cu cesionarea părţilor sociale ar fi existat şi un act de

reziliere a contractului de comodat, considerând că de rea credinţă se face vinovată

vânzătoarea, dar şi cumpărătorul, pentru că la data încheierii contractului de vânzare

cumpărare era evident ca acolo funcţiona o firmă de producţie, aceştia ştiind că

investiţiile în construcţii, utilaje şi reţeaua electrică erau făcute de SC M SRL.

Analizând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate, a probelor

administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate

aspectele conform art. 3041 C.pr. civ., Curtea a reţinut următoarele :



131

Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin.1 lit. h din Legea nr. 26/1990 privind registrul

comerţului, în registrul comerţului se vor înregistra menţiuni referitoare la orice

modificare privitoare la acte, fapte şi menţiunile înregistrate.

Articolul 22 alin.1 şi 2 din acelaşi act normativ prevede: comerciantul are

obligaţia să solicite înregistrarea în registrul comerţului a menţiunilor prevăzute la

art. 21, în cel mult 15 zile de la data actelor şi faptelor supuse obligaţiei de

înregistrare. Înregistrarea menţiunilor se poate face şi la cererea persoanelor

interesate, în termen de cel mult 30 de zile de la data când au cunoscut actul sau

faptul supus înregistrării.

Demersul intimatului TR este legal, acesta având calitate de persoană

interesată, dat fiind faptul că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

4428/18.12.2008 de notarul public Suditu Alexandru-Cezar a devenit proprietarul

imobilului, teren şi construcţii, situat în com. Pietroşiţa, sat Pietroşiţa, nr. cadastral

623, jud. Dâmboviţa .

Or, contractul de comodat cu privire la acelaşi imobil, încheiat între

vânzătoarea GFF şi SC M SRL nu îi este opozabil terţului dobânditor TR întrucât în

cazul contractului de comodat nu există dispoziţii similare celor prevăzute la art.

1441 C.civ. aplicabile contractului de locaţiune în care se arată că: „dacă locatorul

vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea

făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin act autentic sau prin un act privat,

dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut

în însuşi contractul de locaţiune‖

Eventuala răspundere a comodantului va putea fi angajată în cazul stânjenirii

comodatarului în folosirea lucrului de către terţul căruia comodantul i-a transmis

dreptul de proprietate. Întrucât contractul de comodat nu este opozabil terţului

dobânditor şi comodantul nu şi-a asumat obligaţia de garanţie pentru evicţiune (caz în

care ar răspunde contractual), răspunderea lui va putea fi angajată pe teren delictual,

în condiţiile art. 998-999 C.civ.

Buna sau reaua credinţă a părţilor la încheierea contractului de vânzare-

cumpărare sau la înregistrarea punctului de lucru în registrul comerţului nu sunt de

natură a modifica aspectele reţinute mai sus .(Judecător Florentina Dinu)

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 3041 şi 312 c.pr. civ., Curtea a

respins recursul ca nefondat.









7. PROCEDURA INSOLVENŞEI. CONTESTAŢIE LA TABELUL

DEFINITIV DE CREANŢE. TERMEN.







- art.75 şi 76 alin.1 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei.

- art. art.7 alin.1 teza I din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei.

- art. 86 Cod procedură civilă.





132

Excepţia prevăzută de art.76 alin.1 din Legea 85/2006 privind procedura

insolvenţei, se impune a fi interpretată în sensul că nu este decăzut din drepturi

acel creditor căruia nu ia fost notificată deschiderea procedurii insolvenţei

conform Codului de procedură civilă, respectiv potrivit normelor ce reglementează

citaţiile şi comunicarea actelor de procedură, cuprinse în art. 86. În caz contrar

devine incidentă regula generală potrivit căreia titularul de creanţe anterioare

deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la

expirarea termenului prevăzut de art. 62 alin.1 lit.b este decăzut, cât priveşte

creanţele respective, din drepturile prevăzute expres de lege.





Prin contestaţia înregistrată în cadrul prezentului dosar de faliment la data de

27.11.2008 creditoarea Administraţia Finanţelor Publice Ploieşti a contestat tabelul

preliminar al creanţelor debitoarei SC P SA.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că a fost precizată creanţa iniţială cu suma

de 857.238 lei reprezentând debite datorate la bugetul general consolidat al statului

conform sentinţelor nr. 426/5.10.2005 şi 571/12.12.2005 pronunţate de Tribunalul

Prahova, rămase definitive şi irevocabile. A mai susţinut creditoarea că aceste creanţe

suplimentare au fost precizate ca urmare a adreselor primite de la Direcţia Generală

de Jandarmi a Municipiului Bucureşti şi solicită înscrierea în tabel cu suma totală de

47.562.454 lei.

Creditorul Administraţia Finanţelor Publice Brăila a formulat de asemenea

contestaţie la tabelul de creanţe solicitând înscrierea cu suma de 9.054 lei

reprezentând creanţe fiscale conform documentelor justificative anexate şi nu doar cu

suma de 341 cât a acceptat lichidatorul judiciar.

În susţinerea contestaţiei s-a arătat că a fost depusă o cerere de majorare a

creanţelor nr. 161688/2.10.2008 cu suma de 8.713 lei, iar refuzul lichidatorului

judiciar de a înscrie şi această sumă în tabel este nelegal, în condiţiile în care

notificarea privind deschiderea procedurii a fost comunicată acesteia cu încălcarea

prevederilor art. 7 alin.3, raportat la art. 76 alin. 1 şi art. 61-62 din Legea 85/2006 în

sensul că nu a fost respectat termenul legal de comunicare. Astfel, s-a susţinut că

notificarea nr. 2813/9.01.2008 a fost comunicată de lichidatorul judiciar la data de

15.01.2008 unde a fost înregistrată sub nr. 66375, iar termenul stabilit pentru

depunerea declaraţiei de creanţă a fost până la data de 17.01.2008, rezultând că

petenta a avut la dispoziţie doar o zi pentru a întocmi şi transmite cererea şi

documentaţia necesară înscrierii în tabel.

După analizarea actelor şi lucrărilor dosarului, Tribunalul Prahova – Secţia

Comercială a pronunţat sentinţa nr. 691 din 27 martie 2009, prin care a respins ca

neîntemeiate contestaţiile formulate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătorul sindic a reţinut că ulterior

întocmirii şi depunerii la dosar de către lichidatorul judiciar a tabelului definitiv al

creanţelor debitoarei la data de 16.06.2008, creditoarea AFP Ploieşti a formulat o

cerere de înscriere a creanţei precizate înregistrată sub nr. 85034/29.09.2008 prin care

a solicitat menţionarea în tabel a sumei suplimentare de 897.117 lei, creanţă ce

rezultă din două sentinţe cu nr. 462/5.10.2005 şi 571/12.12.2005 pronunţate de

Tribunalul Prahova rămase definitive şi irevocabile. Prin adresa cu nr.

133

3566/12.11.2008 lichidatorul judiciar a respins cererea de înscriere în tabel a creanţei

suplimentare, în urma verificărilor efectuate constatând că cererea a fost formulată

tardiv.

Se poate observa că cele două sentinţe invocate ca titluri de creanţă au rămas

definitive şi irevocabile cu mult înainte de deschiderea procedurii insolvenţei în

prezenta cauză, iar titularul iniţial al creanţei - Direcţia Generală de Jandarmi a

Municipiului Bucureşti – a fost notificat pentru depunerea declaraţiei prin adresa cu

nr. 2788/19.12.2007, aşa cum rezultă din confirmarea de primire nr. 8460/20.12.2007

(fila 531).

Pe cale de consecinţă, nefiind o creanţă născută ulterior deschiderii procedurii,

iar creditorul având posibilitatea legală şi efectivă să solicite înscrierea în termen în

tabelul de creanţe, tribunalul constată că în mod corect a apreciat lichidatorul judiciar

când a respins cererea de înscriere a creanţei suplimentare ca fiind tardivă.

De asemenea, la data de 2.10.2008, creditorul AFP Brăila a depus cu adresa

nr. 161688/2008 o cerere de majorare a creanţei bugetare înscrisă în tabloul

creditorilor prin care a solicitat menţionarea în tabel şi a sumei de 8.713 lei

reprezentând debite şi majorări de întârziere. Lichidatorul judiciar, cu adresa nr.

3566/12.11.2008 (fila 534) a respins cererea de înscriere a suplimentului în tabelul de

creanţă, întrucât suma a fost tardiv pretinsă.

Creditorul AFP Brăila a fost notificată pentru depunerea declaraţiei de creanţă

prin adresa cu nr. 2813/9.01.2008 primită de acesta la data de 14. 01.2008 aşa cum

rezultă din confirmarea de primire nr. 4063/2008 (fila 531).

Împotriva sentinţei au declarat recurs creditoarele Administraţia Finanţelor

Publice Ploieşti şi Administraţia Finanţelor Publice Brăila.

Recurenta creditoare Administraţia Finanţelor Publice Ploieşti a criticat

sentinţa pentru nelegalitate şi netemeiniciei prin aceea că în mod greşit a respins

contestaţia la tabelul de creanţe întocmit de lichidatorul judiciar, în temeiul art.75

alin.1 si alin.2 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei, deoarece a

precizat creanţa comunicată iniţial, cu suma de 857.238 RON ca urmare a adreselor

primite de la DIRECŢIA GENERALA DE JANDARMI A MUNICIPIULUI

BUCUREŞTI referitoare la debitul datorat la bugetul general consolidat al statului de

SC P SA , conform sentinţei nr.426/05.10.2005 si sentinţa nr.571/12.12.2005

pronunţate de Tribunalul Prahova , sentinţe ramase definitive si irevocabile . De

asemenea , ne-am completat aceasta creanţa si cu suma de 39.879 lei , suma rezultata

din declaraţiile si deconturile de TVA depuse de către lichidatorul judiciar SC R

SPRL după data deschiderii procedurii de faliment.

Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul

admiterii cererii de înscriere suplimentară în tabelul de creanţe urmând ca instanţa să

dispună lichidatorului judiciar să rectifice tabelul definitiv al creanţelor şi să înscrie

AFPM Ploieşti cu suma totala de 76.140.386 lei , întrucât reprezintă sume datorate la

bugetul general consolidat al creanţelor de SC P SA înainte de data deschiderii

procedurii de faliment.

În cazul în care lichidatorul judiciar apreciază că această creanţa nu poate fi

considerata bugetară, solicită instanţei sa dispună lichidatorului judiciar să înscrie

suma precizată în categoria creanţelor chirografare.





134

Recurenta creditoare Administraţia Finanţelor Publice Brăila a criticat sentinţa

pentru nelegalitate şi netemeinicie prin aceea că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea

greşită a legii - motiv prevăzute la art. 304 pct. 9 C.pr.civila.

De asemenea, solicită ca instanţa de recurs să facă şi aplicarea art.304 indice 1

Cod proc.civ., în sensul examinării cauzei sub toate aspectele.

Menţionează recurenta că prima instanţa s-a pronunţat greşit cu privire la

contestaţia împotriva tabelului de creanţe al societăţii debitoare S.C P. S.A Ploieşti,

întocmit de lichidatorul judiciar S.C R. SPRL, considerând nelegal că avea la

dispoziţie calea formulării unei cereri de repunere în termen în conformitate cu

prevederile art. 103 C.pr.civilă, nefiind aplicabile aceste prevederi legale în cauză.

Arată că este nelegal refuzul lichidatorului judiciar de a înscrie în tabloul de

creanţe al debitoarei şi suplimentul de creanţă în sumă de 8.713 lei, deoarece

notificarea privind deschiderea procedurii insolventei împotriva debitoarei, i-a fost

comunicată cu încălcarea dispoziţiilor art. 7(3), raportat la art. 76(1) si art. 61-62 din

Legea nr. 85/2006, în sensul că nu a fost respectat termenul legal de comunicare către

subscrisa.

Analizând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, a probelor

administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate

aspectele conform art. 3041, Curtea a reţinut următoarele :

Aspectele comune ale celor două recursuri vor fi analizate în cele ce urmează.

Potrivit dispoziţiilor art.75 alin.1din Legea 85/2006 privind procedura

insolvenţei, după expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, prevăzut de art.

73 alin.2 şi până la închiderea procedurii, orice parte interesată poate face contestaţie

împotriva trecerii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabelul definitiv de

creanţe, în cazul descoperirii existenţei unui fals, dol sau unei erori esenţiale care au

determinat admiterea creanţei sau a dreptului de preferinţă, precum şi în cazul

descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute.

Aşa cum se poate observa, o contestaţie la tabelul de creanţe ulterioară

termenului prevăzut în notificare se poate realiza doar în condiţiile expres şi limitativ

prevăzute de lege. În cauza de faţă aceste condiţii nu sunt îndeplinite.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 76 alin.1 din Legea 85/2006 privind

procedura insolvenţei, cu excepţia cazului în care notificarea deschiderii procedurii s-

a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 7, titularul de creanţe anterioare deschiderii

procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la expirarea

termenului prevăzut de art. 62 alin.1 lit.b este decăzut, cât priveşte creanţele

respective, din următoarele drepturi: 1. dreptul de a participa şi de a vota în cadrul

adunării generale a creditorilor ; 2. dreptul de a participa la distribuirile de sume în

cadrul reorganizării şi falimentului ; 3. dreptul de aşi realiza creanţele împotriva

debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu răspundere nelimitată ai persoanei

juridice debitoare, ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost

condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit

răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase .

Dispoziţiile art.7 din acelaşi act normativ, la care face trimitere articolul

menţionat mai sus, arată în alineatul 3 că prin excepţie de la prevederile alin.1 se vor

realiza, conform Codului de procedură civilă, comunicarea actelor de procedură

anterioare deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii.



135

Această modalitate de comunicare a actelor de procedură anterioare

deschiderii procedurii şi de notificare a deschiderii procedurii este prevăzută ca o

excepţie de la regula generală consacrată de art.7 alin.1 teza I din Legea 85/2006

privind procedura insolvenţei , conform căreia: citarea părţilor, precum şi

comunicarea oricăror acte de procedură , a convocărilor şi notificărilor se

efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvenţă.

Astfel cum se poate observa aceste dispoziţii legale reglementează modalitatea

de aducere la cunoştinţa creditorilor a faptului că a fost deschisă procedura

insolvenţei faţă de societatea debitoare, nefăcând trimitere la termenele de depunere

a declaraţiilor de creanţă. Or, este bine cunoscut principiul potrivit căruia excepţia

este de strictă interpretare şi aplicare : exceptio est strictissimae interpretationis.

Aşa fiind, excepţia prevăzută de art.76 alin.1 din Legea 85/2006 privind

procedura insolvenţei, se impune a fi interpretată în sensul că nu este decăzut din

drepturi acel creditor căruia nu ia fost notificată deschiderea procedurii insolvenţei

conform Codului de procedură civilă, respectiv potrivit normelor ce reglementează

citaţiile şi comunicarea actelor de procedură, cuprinse în art. 86. În caz contrar

devine incidentă regula generală potrivit căreia titularul de creanţe anterioare

deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la

expirarea termenului prevăzut de art. 62 alin.1 lit.b este decăzut, cât priveşte creanţele

respective, din drepturile prevăzute expres de lege.

Ambele recurente din prezenta cauză au fost notificate cu privire la deschiderea

proceduri în condiţiile Codului de procedură civilă prin poştă, existând la dosar

confirmările de primire.

Cu privire la recursul formulat de creditoarea Administraţia Finanţelor

Publice Ploieşti, ţinând seama de considerentele generale exprimate mai sus, Curtea

constată că se face referire la trei tipuri de creanţă.

În primul rând, suma de 857.238 lei ce rezultă din sentinţele nr. 426/5.10.2005

şi nr. 571/12.12.2005 constituie o creanţă anterioară deschiderii procedurii

insolvenţei, astfel încât declaraţia de creanţă trebuia depusă până la termenul din

17.01.2008, având în vedere şi faptul că titularul acesteia DIRECŢIA GENERALA

DE JANDARMI A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, precum şi AFP Ploieşti au fost

notificaţi potrivit Codului de procedură civilă. Declaraţia de creanţă nefiind depusă în

termenul prevăzut de lege, titularii acestor creanţe sunt decăzuţi din drepturile

menţionate la art.76 alin.1 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei .

Suma de 39.879 lei reprezintă debite curente rezultate din continuarea

activităţii debitorului neputând fi înscrise în tabelul definitiv ce cuprinde creanţe

născute anterior deschiderii procedurii. Mai mult decât atât, din această sumă

societatea debitoare a achitat 35.342 lei la data de 19.05.2009 conform ordinelor de

plată depuse la dosar.

Cu privire la declaraţia de completare a creanţei cu suma de 28.577.932 lei se

constată că această declaraţie nu a fost analizată de judecătorul sindic întrucât a fost

formulată la data de 17.12.2008, iar contestaţia a fost înregistrată la data de

26.11.2008. Aşa fiind, pretenţiile recurentei creditoare nu pot fi analizate omisio

medio direct de către instanţa de recurs.

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 3041 şi 312 C.pr. civ., Curtea va

respinge recursul formulat de AFP Ploieşti ca nefondat.



136

Cu privire la recursul formulat de creditoarea A. F.r P. B., ţinând seama de

considerentele generale exprimate mai sus, Curtea constată în primul rând că aceasta

a fost notificată cu respectarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă.

Susţinerea recurentei privind faptul că nu erau incidente dispoziţiile art. 103

C.pr. civ. sunt nefondate, întrucât potrivit art. 149 din Legea 85/2006 privind

procedura insolvenţei, dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura

compatibilităţii lor cu cele ale Codului de procedură civilă (…).

Or, considerând că timpul nu este suficient pentru întocmirea unei declaraţii de

creanţă complete , creditoarea putea uza şi de aceste dispoziţii legale, însă a preferat

să rămână în pasivitate şi să formuleze prezenta cerere la 10 luni de la expirarea

termenului de depunere a declaraţiilor de creanţă.

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 3041 şi 312 C.pr. civ., Curtea a

respins recursul formulat de AFP Brăila ca nefondat.









8. LICHIDAREA NU LIBEREAZĂ PE ASOCIAŢI ŞI NU ÎMPIEDICĂ

DESCHIDEREA PROCEDURII DE FALIMENT A SOCIETĂŢII









Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 549/114/2009

creditorul Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Buzău a solicitat

deschiderea procedurii insolvenţei privind pe debitoarea SC G. S.SRL.

În motivarea cererii, creditorul a învederat că societatea debitoare este

dizolvată de drept potrivit art.237 din Legea nr.31/1990 şi a fost desemnat lichidator

judiciar avocat R. G. de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe

lângă Tribunalul Buzău, pentru efectuarea operaţiunilor de lichidare.

Prin sentinţa nr.335 din 4 martie 2009, Tribunalul Buzău a respins ca

inadmisibilă cererea formulată de creditorul Agenţia Judeţeană Pentru Ocuparea

Forţei De Muncă Buzău.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că societatea debitoare a fost

dizolvată de drept conform dispoziţiilor art.30 şi 31 din Legea nr.359/2004, iar

pentru efectuarea operaţiunilor de lichidare Oficiul Registrului Comerţului de pe

lângă Tribunalul Buzău a numit lichidator conform art.31 al.4 din Legea nr.359/2004,

urmând a se proceda la lichidarea societăţii, fără a mai fi aplicabile dispoziţiile

privind procedura insolvenţei potrivit art.85/2006.

Împotriva sentinţei a declarat recurs creditoarea Agenţia Judeţeană pentru

Ocuparea Forţei de Muncă Buzău, înregistrat la această instanţă sub

nr.549/114/27.04.2009.

Prin decizia nr.736 din 11 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, s-a

admis recursul formulat de creditoarea Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de

Muncă Buzău, împotriva sentinţei nr.335 din data de 4 martie 2009, pronunţată de

Tribunalul Buzău, s-a casat sentinţa recurată şi s-a dispus trimiterea cauzei la acelaşi

tribunal, pentru soluţionarea pe fond a cererii.

137

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că SC Gama Sistem SRL este

dizolvată, conform art.237 din Legea nr.31/1990, iar conform informaţiilor Oficiul

Registrului Comerţului Buzău din 23.02.2009 (fila 16 dosar), starea firmei este în

prezent în lichidare.

Creditoarea A.J.O.F.M. Buzău prin cererea formulată a solicitat declanşarea

procedurii reglementate de Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, pe motiv

că deţine împotriva debitoarei o creanţă în sumă de 5268,64 lei RON, în temeiul

art.237 alin.6 din Legea nr.31/1990 republicată.

Conform art.237(6) din Legea nr.31/1990 republicată, la data rămânerii

irevocabile a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, persoana juridică intră în lichidare,

potrivit prevederilor prezentei legi.

Tot în Legea nr.31/1990 R, Titlul VII, Lichidarea societăţilor comerciale, cap.I

Dispoziţii generale, art. 260(4) se prevede că lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu

împiedică deschiderea procedurii de faliment a societăţii.

Astfel, creditoarea are posibilitatea de a solicita efectuarea lichidării debitoarei

şi pe calea procedurii falimentului.

Ca atare, Curtea văzând şi dispoziţiile art. 312(1)(2)(3)(5) Cod procedură

civilă, va admite recursul. Va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza la acelaşi

tribunal pentru soluţionarea pe fond a cererii.









9. INSTANŢA COMPETENTĂ SĂ SOLUŢIONEZE CEREREA DE

EMITERE A TITLULUI DE DESPĂGUBIRI, ÎN BAZA Legii nr. 10/2001





Potrivit dispoziţiilor art.10 alin.1 din Legea nr. 554/2004 în coroborare cu

Titlul VII - art. 20 din Legea nr. 247/2005, acţiunile privind refuzul Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001 de emitere a

Titlului de despăgubiri sunt de competenţa Secţiilor de Contencios Administrativ

din cadrul Curţilor de Apel



art. 10 alin. 1 Legea nr. 554/2004

art. 20 - Titlul VII din Legea nr. 247/2005







Prin sentinţa nr. 52/16.02.2009 Tribunalul Prahova a admis excepţia

necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a dispus declinarea competenţei

soluţionării acţiunii formulate de reclamanţii SIV şi SRA în contradictoriu cu pârâţii

CCSDCPMB şi S.R. prin M.F., în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că acţiunea de

obligare a pârâţilor la plata despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi, potrivit legii

10/2001, pentru imobilul situat in Ploiesti, str. Mihai Eminescu nr. 3 jud. Prahova,

conform Dispoziţiei nr. 3815/11.07.2006 a Primăriei Ploiesti şi a daunelor

138

cominatorii de 200 lei/zi întârziere, este de competenţa Judecătoriei Ploieşti, potrivit

procedurii speciale instituită de legea 10/2001, care are întâietate faţă de prevederile

legii generale a contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentinţei au declarat recurs reclamanţii SIV şi SRA, care au

criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând în mod greşit s-a procedat la

declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Ploieşti, deşi potrivit art. 19 din

Legea 247/2005, instanţa competenţă să soluţioneze cauza, era Tribunalul Prahova –

Secţia de Contencios Administrativ.

La termenul de judecată din 10.06.2009 apărătorul recurenţilor a precizat că nu

s-a emis titlu pentru despăgubiri.

Analizând sentinţa criticată, prin prisma motivelor de recurs, ţinând cont de

actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea a

constatat următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 litigiile privind

actele administrative din competenţa autorităţilor publice centrale, precum şi cele

care privesc taxe, impozite, datorii vamale şi accesorii ale acestora mai mari de

500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal

ale curţilor de apel.

Intimata pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor chemată în

judecată de către recurentul reclamant funcţionează în subordinea Ministerului

Finanţelor Publice – organ al administraţiei centrale, conform art. 13 alin. 5 din H.G.

nr. 34/2009.

Acţiunea reclamantului vizează refuzul autorităţii administrative centrale de a

emite titlul de despăgubiri şi aplicarea Titlul VII din Legea nr. 247/2005, lege

specială, derogatorie de la dreptul comun, iar potrivit art. 20 din acest titlu,

competenţa soluţionării cauzei revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a

curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul sau în a cărei rază

teritorială se situează domiciliul ales de acesta.

Astfel fiind, în temeiul art.304 pct. 9 C.pr.civ, Curtea a admis recursul

reclamantului şi a modificat în parte sentinţa,în sensul că urmare a admiterii

excepţiei necompetenţei materiale invocată de recurenţii reclamanţi, a stabilit

competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, ca litigiu de

fond contencios administrativ, în drept făcându-se aplicarea disp.art. 158 alin. 1 Cod

procedură civilă.









139

10. INSTANŢA COMPETENTĂ SĂ SOLUŢIONEZE ACŢIUNILE DE

CONTENCIOS ADMINISTRATIV IN CARE SE CONTESTĂ PROCEDURA

DE ATRIBUIRE ELECTRONICĂ A TRASEELOR DE TRANSPORT DE

CĂTRE COMISIA PARITARĂ DIN CADRUL CONSILIULUI JUDEŢEAN,

IN CARE FIGUREAZĂ CA PĂRŢI ÎN PROCES : AGENŢIA PENTRU

SERVICIILE SOCIETĂŢII INFORMAŢIONALE – ASSI BUCUREŞTI ŞI

AUTORITATEA RUTIERĂ ROMÂNĂ – A.R.R. BUCUREŞTI





Potrivit dispoziţiilor art.10 din Legea nr. 554/2004, competenţa instanţei de

contencios administrativ este determinată de calitatea de autoritate administrativă

centrală sau locală a emitentei actului administrativ contestat, chemarea în

judecată a unor instituţii publice centrale cum sunt Autoritatea Rutieră Română

sau Agenţia Pentru Serviciile Societăţii Informaţionale nefiind de natură a

schimba această competenţă.

Art. 10 Legea nr. 554/2004





Prin acţiunea precizată ( fila 29), înregistrată sub nr.4784/114/2008 la

Tribunalul Buzău,ca urmare a declinării competenţei de către Curtea de Apel

Bucureşti, prin sentinţa nr. 3184 din 19.11.2009, reclamanta SC R.T. SRL a solicitat

în contradictoriu cu pârâţii Agenţia pentru Serviciile Societăţii Informaţionale –

A.S.S.I., Autoritatea Rutieră Română – A.R.R. şi Consiliul Judeţean - Comisia

Paritară, pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună anularea rezultatelor

licitaţiei electronice prevăzute în Hotărârile nr. 130 şi nr. 131 din 25.08.2008 .

În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că sunt nelegale rezultatele licitaţiei

prin care au fost atribuite traseele B- A S- M- V, cod 004 şi cod 005, operatorilor de

transport SC RT SRL şi SC TE SRL , întrucât nu au fost stabilite pe baza criteriilor

de evaluare prevăzute de Ordinul MIRA nr. 134/2007, anexa 2.

Reclamanta a precizat că potrivit criteriului menţionat la pct. 6 din anexă, SC

T E SRL trebuia depunctată, deoarece prin decizia nr. 73/08.01.2008 emisă de

Autoritatea Rutieră Română i-a fost suspendată copia conformă a licenţei de

transport.

Prin sentinţa nr.517/07 aprilie 2009, Tribunalul Buzău a admis excepţia lipsei

calităţii procesuale pasive invocată de pârâta A.R.R. şi a respins acţiunea faţă de

aceasta,ca fiind formulată împotriva unei părţi fără calitate procesuală pasivă, a

respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta A.S.S.I.

Bucureşti şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC R.T.

SRL în contradictoriu cu celelalte două pârâte C.J.B şi ASSI şi a obligat reclamanta

la 260 lei cheltuieli de judecată către pârâta A.R.R. Bucureşti.

În ceea ce priveşte cererea de introducere în cauză a SC T.E. SRL, celalalt

participant la licitaţia electronică pentru atribuirea traseelor de transport judeţean,

prin încheierea din 09.01.2009, tribunalul a dispus respingerea cererii, ca fiind

neîntemeiată.

Tribunalul a constatat că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale

pasive invocată de pârâta A.R.R. Bucureşti şi în consecinţă a respins acţiunea

formulată faţă de aceasta, având în vedere art. 19 alin.2 din Ordinul MIRA nr.

140

353/2007, conform căruia atribuirea traseelor se face electronic, prin sistemul

naţional pentru fiecare judeţ, iar pe baza rezultatelor atribuirii electronice, comisia

paritară din cadrul consiliului judeţean emite o hotărâre, ARR şi agenţiile teritoriale

ale acestei instituţii neavând atribuţii în privinţa atribuirii traseelor de transport

judeţene.

De altfel, în precizarea la acţiune (f. 29 dosar nr. 5085/2/2008), reclamanta a

susţinut că înţelege să se judece cu A.R.R. Bucureşti întrucât aceasta avea obligaţia

legală să comunice A.S.S.I. Bucureşti copiile conforme ale licenţelor de transport

suspendate.

Tribunalul a constatat că această obligaţie nu intră în conţinutul raportului

juridic dedus judecăţii, care privea anularea rezultatelor licitaţiei electronice

prevăzute în hotărârea nr. 130 şi nr. 131 din 25.08.2008, emise de Consiliul Judeţean

Buzău.

Tribunalul a constatat că este neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale

pasive invocată de pârâta A.S.S.I şi în consecinţă a respins-o, având în vedere art. 2

lit. a din O.U.G. nr. 73/28.06.2007 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei

pentru Serviciile Societăţii Informaţionale, în conformitate cu care această pârâtă are

atribuţia de a opera sistemul informatic pentru atribuirea electronică a traseelor

naţionale din programele anulate de transport, prin serviciile regulate judeţene.

Pe fondul acţiunii, tribunalul a constatat că acţiunea formulată este

neîntemeiată şi în consecinţă a respins-o, având în vedere următoarele considerente:

In urma rezultatelor operate de pârâta A.S.S.I., privind atribuirea electronică a

traseelor de transport judeţean din programul 2008-2011, sesiunea 14.08.2008 (f.103,

f.113, f. 125) prin hotărârile nr. 130 şi nr. 131 din 25.08.2008, (f.35- f. 38 dosar nr.

5085/2/2008) pârâtul Consiliul judeţean Buzău- Comisia Paritară a stabilit atribuirea

traseelor Buzău- Autogara Sud- Merei- Vispeşti, cod 004 şi cod 005 către operatorii

de transport SC R.T. SRL şi SC T.E. SRL.

Conform proceselor verbale anexă (f.36 şi f. 39 dosar nr. 5085/2/2008), fiecare

transportator trebuia să efectueze cursele prin rotaţie, unul o zi, celălalt următoarea

zi.

Tribunalul a constatat că hotărârile adoptate sunt legale, fiind respectată

procedura prevăzută de Ordinul MIRA menţionat, întrucât suspendarea licenţei SC

T.E. SRL a avut loc anterior programului de transport judeţean 2008-2011, respectiv

perioadei 01.07.2008-31.06.2011.

Conform pct. 4 din anexa 2 la Ordinul MIRA nr. 174/2007, instanţa a reţinut

că operatorul de transport rutier trebuia depunctat cu câte un punct, pentru fiecare

copie conformă a licenţei de transport suspendată, pe perioada de valabilitate a

programului de transport judeţean.

S-a constatat că suspendarea licenţei SC T.E. SRL, conform deciziei nr. 73 din

08.01.2008 (f. 43 dosar nr. 5085/2/2008) a avut loc în cadrul programului de

transport judeţean valabil până la 30.06.2008, astfel cum rezultă din adresa emisă de

A.R.R. Bucureşti sub nr. 4183 din 25.07.2008 (f. 23), precum şi comunicarea nr.

1563/MP/15.02.2008 MIRA (f. 32-33), concluzionându-se că sunt legale rezultatele

licitaţiei de atribuire a traseelor de transport.

In temeiul art. 274 Cod pr. civilă, tribunalul a dispus obligarea reclamantei la

plata sumei de 260 lei cheltuieli de judecată către A.R.R. Bucureşti, reprezentând

cheltuieli de transport dovedite cu documentele depuse la dosar.

141

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta SC R.T. SRL şi

pârâtul CJB.

Reclamanta SC R.T. SRL a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie

susţinând că aceasta s-a pronunţat cu încălcarea regulilor de competenţă materială,

invocând prevederilor art. 304 pct. 1 şi 3 C.pr.civ.

Recurenta reclamantă a arătat că potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004,

modificată şi completată, competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă revenea

Curţii de Apel Bucureşti, deoarece atât pârâta Agenţia pentru ASSI, cât şi ARR sunt

autorităţi publice centrale.

S-a susţinut că potrivit art. 19 alin. 1 din Ordinul nr. 553 MIRA pentru

aprobarea Normelor de aplicare a Legii serviciilor de transport public local nr.

92/2007, atribuirea traseelor se face electronic, prin sistemul naţional, pentru fiecare

judeţ, iar pe baza rezultatelor acesteia comisia paritară trebuia să emită o hotărâre

privind traseele atribuite, hotărârea comisiei paritare reprezentând un act subsidiar de

executare a actului administrativ principal, care este acela al atribuirii traseelor, act

efectuat de ASSI, solicitând casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre competentă

soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.

Recurenta reclamantă a mai învederat că hotărârea atacată este lipsită de temei

legal şi s-a dat cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în drept invocând dispoziţiilor

art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

S-a arătat că prima instanţa a omis să se pronunţe cu privire la excepţia lipsei

calităţii procesuale pasive ridicată de ARR Bucureşti, nici pe fond Tribunalul Buzău

nepronunţându-se în contradictor cu această instituţie, solicitându-se casarea cu

trimitere, în vederea rejudecării cauzei.

Recurenta a arătat că pe fondul cauzei îşi menţine toate susţinerile făcute în

acţiunea introductivă şi în notele scrise depuse la dosar şi că înţelege să invoce atât

prevederile art. 304 pct. 7 C.pr.civ, întrucât sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe

care se sprijină, dar şi disp.art. 304 ind.1 C pr.civ, hotărârea nefiind supusă apelului,

solicitându-se rediscutarea cauzei sub toate aspectele.

Pârâta Consiliul Judeţean Buzău a criticat la rândul său hotărârea pentru

nelegalitate şi netemeinicie, arătând că reclamanta a solicitat prin acţiunea

introductivă anularea rezultatelor şedinţei de atribuire electronică organizate de ASSI

pentru traseele cod 004 şi 005 B– M – V, prin care s-a stabilit că ambele societăţi

sunt câştigătoare, la egalitate de punctaj, dar şi anularea hotărârilor nr. 130 şi 131 din

25.08.2008 a Comisiei paritare din cadrul Consiliului Judeţean , prin care s-a luat act

de rezultatele şedinţei de atribuire electronică şi s-a stabilit modalitatea de operare pe

trasee.

A învederat recurenta că în baza celor două hotărâri, cei doi operatori de

transport îşi desfăşoară activitatea, iar în eventualitatea anulării acestora, sentinţa nu

va fi opozabilă SC TE SRL , considerând că s-au încălcat prevederile art. 57 alin. 1

C.pr.civ., deoarece în ipoteza admiterii acţiunii, procesul nu s-a judecat în

contradictoriu cu toate părţile implicate în actele a căror anulare s-a solicitat,

recurenta considerând că se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiaşi instanţe.

Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs, ţinând cont de

actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea a

constatat următoarele :

142

Cu privire la recursul reclamantei SC R.T. SRL .

Prima critică formulată de recurenta reclamantă vizează necompetenţa Curţii

de Apel Ploieşti de a soluţiona cauza, considerând că era competentă Curtea de Apel

Bucureşti să judece acest litigiu, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Susţinerea recurentei este nefondată, deoarece iniţial reclamanta a sesizat

Curtea de Apel Bucureşti cu acţiunea ce formează prezentului dosar, însă prin

sentinţa nr.3184 din 19.11.2008 această instanţă şi-a declinat competenţa în favoarea

Tribunalului Buzău, iar această sentinţă nu a fost atacată de către recurentă.

In legătură cu calitatea părţilor de autorităţi centrale sau locale, care determină

competenţa instanţei potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, importantă este calitatea

de autoritate administrativă centrală sau locală a emitentei actului administrativ a

cărui anulare se solicită, chemarea în judecată şi a altor instituţii administrative

centrale sau locale neavând relevanţă în privinţa stabilirii competenţei instanţei.

In speţă au fost chemate în judecată de către reclamantă atât Autoritatea

Rutieră Română, cât şi CJB, ulterior fiind introdusă în cauză ASSI Bucureşti care a

operat rezultatele privind atribuirea electronică a traseelor de transport judeţean din

programul 2008-2011, sesiunea 14.08.2008, prin hotărârile nr. 130 şi 131 din

25.08.2008,însă pârâtul CJB, prin Comisia paritară a stabilit atribuirea traseelor B –

A S-M-V, cod 004 şi cod 005, către operatorul de transport SC Radnico Trans SRL,

recurenta reclamantă din prezentul proces şi SC TE SRL.

Cum actele administrative contestate de către recurenta reclamantă – hotărârile

Comisiei paritare din cadrul CJB, au fost emise de către o autoritate publică locală şi

nu centrală, faţă de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 în mod corect cauza a

fost soluţionată de Tribunalul Buzău, învestit de altfel cu soluţionarea acestui proces

printr-o hotărâre judecătorească devenită irevocabilă prin nerecurare – sentinţa nr.

3184/29.11.2008 a Curţii de Apel Bucureşti.

I.C.C.J. s-a pronunţat în cauze similare în legătură cu competenţa instanţelor de

a soluţiona acţiuni de contencios administrativ privind licitaţii publice organizate de

ARR Bucureşti, stabilind competenţa tribunalelor de a judeca în fond aceste acţiuni,

în acest sens fiind şi decizia nr. 1736/26.03.2009.

Cea de a doua critică formulată de recurenta reclamantă se întemeiază pe

prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., arătând că prima instanţă a omis să se pronunţe

cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ridicată de pârâta Autoritatea

Rutieră Română Bucureşti, solicitându-se casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre

rejudecare pentru acest motiv.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat, alegaţiile recurentei reclamante

privind omisiunea soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive ridicată de

ARR fiind contrazise de dispozitivul sentinţei nr. 517/2009 în care s-a admis această

excepţie şi s-a respins acţiunea faţă de ARR Bucureşti, dispozitiv care concordă cu

considerentele sentinţei, în care s-a motivat soluţia de admitere a acestei excepţii.

De altfel, faţă de prevederile art. 105 (2) C.pr.civ. potrivit cărora actele

îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor

declara nule numai dacă prin acesta s-a pricinuit părţii o vătămate ce nu se poate

înlătura decât prin anularea lor, în speţă numai pârâta ARR Bucureşti care se putea

pretinde vătămată prin pretinsa omisiune a soluţionării excepţiei lipsei calităţii sale

procesuale pasive, prin sentinţa recurată, putea formula recurs împotriva acestei



143

hotărâri, astfel încât această pretinsă neregulă procesuală nu putea fi invocată de o

altă parte din proces.

Pe fondul cauzei, recurenta reclamantă nu a indicat nici un motiv concret de

modificare a sentinţei, făcând trimitere la susţinerile sale din acţiunea şi concluziile

formulate la instanţa de fond.

Analizând totuşi sentinţa în raport de prevederile art. 304/1 C.pr.civ., Curtea a

constatat că în mod judicios s-a stabilit că s-a respectat procedura prevăzută de

Ordinul MIRA menţionat, deoarece suspendarea licenţei SC T.E. SRL, declarată

câştigătoare a licitaţiei, împreună cu recurenta reclamantă, a avut loc anterior

programului de transport judeţean 2008-2011, respectiv perioadei 1.07.2008-

31.06.2011 şi conform punctului 4 din Anexa 2 la Ordinul MIRA nr. 174/2007 acest

operator de transport rutier nu mai putea fi depunctat, deoarece sancţiunea

suspendării copiei conforme a licenţei de transport s-a aplicat în afara perioadei de

valabilitate a programului de transport judeţean licitat, respectiv în perioada derulării

vechiului program de transport, 2005-2008, a cărui valabilitate a expirat la

30.06.2008.

Afirmaţiile recurentei reclamante întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7

C.pr.civ., potrivit cărora sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină,

raportat la susţinerile din acţiune au fost înlăturate de instanţa de recurs, hotărârea

atacată fiind judicios motivată în fapt şi în drept.

Constatând că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de

casare sau de modificare prev. de art. 304 C.pr.civ, în baza disp.art. 312 C.pr.civi,

Curtea a respins recursul reclamantei ca nefondat.









11. NECESITATEA UNUI STUDIU DE IMPACT, PREALABIL EMITERII

UNEI AUTORIZAŢII DE CONTRUCŢIE, ÎN CAZUL NERESPECTĂRII

DISTANŢELOR MINIME PREVĂZUTE DE OMS NR. 536/1997







In cazul edificării unei construcţii într-o zonă de protecţie pentru

desfăşurarea unor activităţi cu caracter poluant al mediului, este necesară

efectuarea unui studiu de impact care să ateste dacă este posibilă emiterea

autorizaţiei de construcţie pentru imobile care urmează a se edifica la o distanţă

mai mică decât cea prevăzută de OMS nr. 536/1997.

art. 1 Legea nr. 554/2004

OMS nr.536/1997





Prin sentinţa nr. 188 din 20.03.2009, Tribunalul Dâmboviţa a admis acţiunea

reclamantei SC RP SA şi a dispus anularea autorizaţiei nr. 29/11.08.2008 emisa de

pârâta Primăria comunei N, în beneficiul pârâtului C.D.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a constatat că din probatoriile

administrate în cauză a rezultat, că autorizaţia în litigiu s-a emis cu încălcarea

144

prevederilor. Legii 50/1991 ,fiind incomplet eliberat certificatul de urbanism şi

lipsind avizele privind utilităţile urbane, alimentare cu apă, canalizare, electricitate,

raportul de expertiză întocmit în cauza de expertul GL, atestând că distanţa între

construcţia ridicată ca urmare a emiterii autorizaţiei şi incinta abatorului reclamantei,

este de cca. 116 metri, situaţie în care era necesară întocmirea unui studiu de impact,

care să stabilească, dacă aceasta distanţă asigură protecţia sanitară prevăzută, pentru

asemenea cazuri de 500 metri, conform art. 13 din OMS 536/1997.

Tribunalul Dâmboviţa a înlăturat susţinerile pârâtului C.D., potrivit cărora

reclamanta a iniţiat acţiunea în scopul de a-i acapara proprietatea terenului pe care şi-

a edificat construcţia, deoarece terenul pe care reclamanta îşi desfăşoară activitatea

de abatorizare, tranşare carne şi preparate carne tocată, este obţinut prin concesiune

de la Consiliul local al comunei N,în anul 2005, iar în anul 2007 reclamanta a fost

selectată de APIA pentru ca obiectivul său să primească ajutor financiar

nerambursabil, din schiţa de plan a terenului concesionat reieşind că pârâtul C.D şi-a

edificat construcţia pe terenul care este proprietatea sa, dar care se află situat între

cele două suprafeţe de teren concesionate reclamantei de autoritatea publică locală,

astfel încât construcţia edificată de aceasta nu respectă distanţa minimă de 500 m.

prevăzută de art. 15 din OMS 536/1997, ca zonă de protecţie faţă de obiectivul

reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul C.D., care a criticat-o

pentru nelegalitate şi netemeinicie, învederând în esenţă urmatoarele:

- materialul probator administrat în cauză confirmă că recurentul şi-a

edificat imobilul din comuna N, cu respectarea tuturor normelor impuse de legea

50/1991, având documentaţia de urbanism avizată,prima instanţă interpretând greşit

caracterul Normelor Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 536/1997, care sunt norme

de recomandare, aşa cum precizează şi expertul G;

- avizul de mediu se emite până la eliberarea autorizaţiei, iar emitentul

acestuia avea obligaţia de a verifica şi de a obţine în numele solicitantului avizele

necesare, inclusiv cele privind protecţia mediului, în nici un moment, recurentul

nefiind atenţionat să obţină un astfel de aviz;

- prima instanţă a confirmat necesitatea unui studiu de impact, pentru care

recurentul a făcut deja demersuri la Agenţia de Mediu, nefiindu-i imputabilă

conduita neglijentă a angajaţilor primăriei;

- din analiza celor două expertize întocmite în cauză, rezultă că între

proprietatea recurentului şi a societăţii intimate mai există o proprietate, respectiv un

grajd cu animale care într-adevăr poate afecta activitatea abatorului, iar pe acelaşi

aliniament cu imobilul său mai sunt şi alte case, chiar şi o şcoală, însă existenţa

acestora se pare că nu afectează activitatea viitorului abator, aceeaşi concluzie fiind

valabilă şi în privinţa construcţiei ridicată de recurent, eventualele omisiuni neputând

fi imputate decât superficialităţii emitentului autorizaţiei – Primăria N.

Intimata pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentinţa criticată, prin prisma motivelor de recurs, ţinând cont de

actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea a

constatat că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru următoarele

considerente :



145

Prima critică formulată de recurent prin care a susţinut că imobilul

proprietatea sa din comuna N, s-a edificat cu respectarea dispoziţiilor Legii 50/1991,

este contrazisă de probele administrate în cauză, expertul tehnic D.L., precizând în

raportul de expertiză depus la filele 66-70 dosar fond, că autorizaţia de construire nr.

29/11.08.2008 eliberată de intimata Primăria comunei N., în beneficiul recurentului,

nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea 50/1991 şi de completările cuprinse în

Legea 453/2003, lipsind avizele şi acordurile privind utilităţile urbane şi

infrastructura alimentării cu apă, canalizare, alimentare cu energie electrică, gaze

naturale, telefoane, salubritate.

Acelaşi expert a arătat că lipsesc avizele şi acordurile privind prevenirea şi

stingerea incendiilor şi apărare civilă, protecţia mediului, sănătatea populaţiei.

Este adevărat că pentru aceste omisiuni nu se face vinovat recurentul şi că

respectivele avize cum este cel de mediu se eliberează anterior emiterii autorizaţiei de

construire, însă instanţa nu poate trece peste aceste aspecte, care vizează

nelegalitatea emiterii autorizaţiei de construire nr. 29/2008 ce formează obiectul

prezentului litigiu.

De asemenea, s-a stabilit cu certitudine ca imobilul edificat de recurent se

situează la distanţă mai mică decât cea minimă, de 500 metri, prevăzută de OMS nr.

536/1997, ca zonă de protecţie pentru desfăşurarea activităţilor de abatorizare pe

terenul concesionat de Consiliul local N. intimatei reclamante SC R.P. SA, pentru o

perioada de 49 de ani, teren ce reprezintă zona de protecţie sanitară, critica

recurentului privind respectarea dispoziţiilor legale de ridicare a construcţiei, fiind

nefondată.

În concluzie, chiar dacă autorizaţia de construire nr. 29/2008 a fost eliberată

încălcându-se condiţiile prevăzute de lege, aceasta nu înseamnă, în mod categoric, că

recurentul pârât nu-şi poate edifica un imobil pe terenul proprietatea sa, ci numai

faptul că acesta este obligat să obţină toate avizele şi acordurile prevăzute de Legea

50/1991 şi OMS 536/1997 şi să efectueze un studiu de impact, din care să rezulte cu

claritate dacă distanţa la care se edifică imobilul respectă protecţia sanitară, în raport

cu condiţiile concrete şi natura activităţii desfăşurate de societatea intimată,

comparativ cu distanţele recomandate în OMS 536/1997, aceasta fiind de altfel şi

concluzia expertului D. L.

In cauze care vizau respectarea liniştitei folosinţe a domiciliului şi a dreptului

la un mediu sănătos, soluţionate în baza art. 8 din Convenţie, CEDO a stabilit că este

esenţial a se analiza justul echilibru care trebuie să existe între interesul public şi

cel privat – cauza Lopez Ostra – c.Spaniei – Hot. din 9.12.1994.

In speţă, interesul public este reprezentat de asigurarea respectării legii în

desfăşurarea activităţilor de abatorizare pe terenul concesionat intimatei reclamante

din anul 2005, cu asigurarea zonei de protecţie sanitară pentru locuitorii din

împrejurimi, iar interesul privat constă în dreptul recurentului pârât de a se bucura de

respectarea domiciliului şi vieţii private, precum şi de atributele dreptului de

proprietate, în sensul art. 8 CEDO şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Instanţa apreciază că în speţă, interesul recurentului pârât concordă cu

interesul public, deoarece nu ar folosi cu nimic recurentului , confirmarea şi

punerea în aplicarea a unei autorizaţii de construcţii care nu respectă normele legale

şi care ar conduce la edificarea unui imobil fără respectarea normelor de protecţie

sanitară, ceea ce ar crea inconveniente majore pentru cei care-l folosesc.

146

Statul român a fost condamnat pentru încălcarea art. 8 din Convenţie, al cărui

înţeles a fost extins şi în privinţa asigurării respectării dreptului la un mediu sănătos,

în cauzele Tătar c. României – Hotărârea din 27.01.2009 şi Brânduşe c. României –

Hotărârea din 7.04.2009, astfel că măsurile preventive, de asigurare a aplicării

corecte a dispoziţiilor legale de asigurare a unui mediu sănătos, raportate la dreptul

proprietarilor de a-şi utiliza bunurile ce le aparţin, folosesc inclusiv recurentului

pârât.

Împrejurarea că pe aliniamentul imobilului recurentului sunt edificate şi alte

construcţii nu este dovedită şi excede cadrului procesual, limitat prin acţiunea

introductivă la examinarea legalităţii autorizaţiei de construcţie eliberată

recurentului după încheierea contractului de concesiune între societatea intimată şi

autorităţile administraţiei locale.

Constatând că sentinţa atacată, nu este afectată de nici unul din motivele de

casare sau modificare prev. de art. 304 c.p.civ., în baza disp. art. 312 c.p.civ., Curtea

a respins recursul pârâtului C.D. ca nefondat.









12. COMPETENŢA SOLUŢIONĂRII UNEI CERERI PRIVIND

DESCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENŢEI ÎN CAZUL ÎN CARE

CEREREA ÎNREGISTRATĂ ANTERIOR, REFERITOARE LA ACELAŞI

DEBITOR, A FOST STRĂMUTATĂ LA O ALTĂ INSTANŢĂ.





Dacă intre momentul înregistrării cererii de către un creditor şi cel al

judecării acestei cereri sunt formulate alte cereri de către alţi creditori împotriva

aceluiaşi debitor, judecătorul-sindic trebuie să verifice existenţa dosarului pe rol,

să dispună conexarea cererilor şi să aprecieze îndeplinirea condiţiilor referitoare la

cuantumul minim al creanţelor în raport cu valoarea însumată a creanţelor

tuturor creditorilor care au formulat cereri.

Verificarea competenţei trebuie să se facă având în vedere principiul

colectivităţii procedurii şi a faptului că în cazul strămutării operează prorogarea

judiciară de competenţă.



Art. 31 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.







Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr.

6268/105/2008, creditoarea SC S I E SRL a chemat în judecată pe debitoarea SC G

COM SRL solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună

deschiderea procedurii insolvenţei în temeiul Lg. 85/2006, arătând că are o creanţă

împotriva debitoarei în sumă totală de 17.065 lei.





147

Debitoarea a formulat contestaţie invocând pe această cale excepţia

necompetenţei teritoriale exclusive, pe considerentul că sediul său se află în raza

teritorială a Tribunalului Bucureşti, singura instanţă în măsură să soluţioneze cauza.

Prin sentinţa nr.285 pronunţată în data de 2 februarie 2009 Tribunalul

Prahova a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de debitoare şi a declinat

competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel judecătorul sindic a reţinut că din verificarea

înscrisurilor dosarului şi menţiunile înregistrate la Oficiul Registrului Comerţului a

rezultat că sediul societăţii debitoare este în Bucureşti, în cauză fiind pe deplin

aplicabile prevederile art. 6 din lege, potrivit cărora toate procedurile sunt de

competenţa tribunalului în a căruia raza teritorială îşi are sediul debitorul, astfel cum

figurează în registrul comerţului.

Împotriva sentinţei de declinare a competenţei a declarat recurs

creditoarea SC S I E SRL, criticând-o pentru nelegalitate susţinând că sentinţa a

fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art.31 alin.3 din Legea nr.85/2006.

Recurenta a precizat că Tribunalul Prahova fusese deja investit cu

soluţionarea unei cereri întemeiate pe Legea nr. 85/2006 privind procedura

insolvenţei încă din 2006, astfel încât a înţeles să investească aceeaşi instanţă cu

soluţionarea unei alte cereri de deschidere a procedurii insolvenţei îndreptate

împotriva debitoarei SC G Com SRL

A mai susţinut recurenta că raţiunea instituirii acestui text de lege rezidă

din necesitatea de a asigura o corectă şi legală administrare a procedurii insolvenţei,

în cazul în care împotriva aceluiaşi debitor s-au înregistrat pe rolul instanţei mai

multe cereri din partea creditorilor de deschidere a procedurii insolvenţei prevăzute

de Legea nr.85/2006, impunându-se astfel conexarea acestora.

Dispoziţiile legale privind conexarea sunt imperative, iar realizarea

conexării cauzelor nu este posibilă decât dacă acestea nu sunt înregistrate pe rolul

aceleiaşi instanţe. În caz contrar, dacă o cerere de deschidere a procedurii este

înregistrată la Tribunalul Prahova, iar o altă cerere îndreptată împotriva aceluiaşi

debitor este înregistrată la Tribunalul Bucureşti, există în mod evident o

imposibilitate fizică de conexare a acestora.

Cererea recurentei de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva

debitoarei urmează evident să se soluţioneze împreună cu cererea de deschidere a

procedurii insolvenţei formulată împotriva aceleiaşi debitoare de SC B O SA, lucru

care nu se poate face decât dacă aceeaşi instanţă se pronunţă în ambele cazuri.

Prevederile art.31 alin.3 din Legea nr.85/2006 reprezintă o excepţie de la

aplicarea dispoziţiilor art.6 din aceeaşi lege şi art.16 din Codul de procedură civilă,

care reglementează competenţa instanţelor în această materie.

Se arată că în acest caz funcţionează regulile privind prorogarea de

competenţă, în sensul că instanţa investită iniţial cu soluţionarea primei cereri

întemeiate pe Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, devine automat

competentă să judece şi cea de-a doua cerere formulată de un alt creditor împotriva

aceleiaşi debitoare.

Se solicită să se constate că în mod greşit instanţa de fond a dispus

declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, să

se admită recursul, să se modifice sentinţa recurată în sensul respingerii excepţiei

necompetenţei teritoriale invocate de debitoare şi să se constate competenţa

148

Tribunalului Prahova în soluţionarea cauzei, urmând să se dispună trimiterea cererii

spre soluţionare acestei instanţe.

Prin întâmpinarea formulată intimata a solicitat respingerea recursului

ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată, motivat de faptul că Tribunalul

Prahova ca instanţă investită cu judecarea unei cereri de chemare în judecată, trebuia

în primul rând să verifice competenţa materială în raport de dispoziţiile art.159 pct.3

raportat la art.16 Cod procedură civilă şi de art.6 din Legea nr.85/2006, lucru care în

mod corect l-a făcut prin admiterea excepţiei necompetenţei materiale, astfel că

numai în faţa Tribunalul Bucureşti, ca instanţă competentă material se poate pune în

discuţie o eventuală cerere de conexare.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a

temeiurilor prevăzute de art. 304 Cod pr.civilă, Curtea a reţinut că recursul este

fondat potrivit considerentelor ce urmează:

Scopul legii insolvenţei constă în instituirea unei proceduri colective

pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.

Dat fiind caracterul colectiv al procedurii în art.31 alin.3 al legii s-a

prevăzut posibilitatea conexării cererilor formulate de creditori împotriva aceluiaşi

debitor, anterior soluţionării cererii de deschidere a procedurii.

Mai mult legiuitorul a dat posibilitatea îndeplinirii condiţiilor prevăzute

la alin.(1) referitoare la cuantumul minim al creanţelor în raport cu valoarea

însumată a creanţelor tuturor creditorilor care au formulat cereri.

Pe rolul Tribunalului Prahova – Secţia Comercială se află dosarul

nr.10860/105/2006 având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei în temeiul

Legii nr.85/2006, cerere formulată împotriva debitoarei SC G Com SRL de către un

alt creditor.

Iniţial această cerere a fost introdusă la Tribunalul Bucureşti – Secţia a

VII-a Comercială, însă debitoarea a formulat cerere de strămutare a cauzei, iar Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând cererea a strămutat această cauză la Tribunalul

Prahova - Secţia Comercială, formându-se astfel dosarul nr.10860/105/2006, dosar în

care nici până în prezent nu s-a deschis procedura insolvenţei.

Recurenta în calitate de creditoare a formulat cerere de deschidere a

procedurii de insolvenţă îndreptată împotriva aceluiaşi debitor, cerere înregistrată sub

nr. 6826/105/2008, pe rolul Tribunalului Prahova – Secţia Comercială.

Instanţa de fond în mod greşit a admis excepţia invocată de intimatul

debitor şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului

Bucureşti, motivat de faptul că sediul societăţii este în Bucureşti, fără a avea în

vedere faptul că prima cerere de deschidere a procedurii a fost strămutată la

Tribunalul Prahova, iar celelalte cereri urmau a fi conexate la prima cerere, potrivit

art.31 alin.3 din Legea nr.85/2006.

Verificarea competenţei trebuia să se facă având în vedere principiul

colectivităţii procedurii şi a faptului că în cazul strămutării operează prorogarea

judiciară de competenţă, Tribunalul Prahova fiind investit prin efectul hotărârii de

strămutare, iar cererea ulterioară trebuia conexată la prima cerere.

Prelungirea competenţei are loc în temeiul unei dispoziţii exprese a legii

insolvenţei, iar instanţa la care s-a strămutat cererea de deschidere a procedurii devine

competentă să soluţioneze şi cererile ulterioare privind acelaşi debitor pe care trebuie



149

să le conexeze pentru a verifica îndeplinirea condiţiei referitoare la cuantumul minim

al creanţei raportat la toate cererile conexate.

Faţă de cele precizate, Curtea în temeiul art.312 Cod procedură civilă

raportat la art.304 pct.3 Cod procedură civilă şi art.31 alin.3 din Legea nr.85/2006 a

admis recursul, a casat sentinţa recurată, a respins excepţia şi a trimis dosarul spre

rejudecare la aceeaşi instanţă, urmând ca acesta să fie conexat la dosarul

10860/105/2006.









150

Decizii Relevante

Trimestrul II 2009



Secţia Conflicte de Muncă şi

Asigurări Sociale









151

1. DREPTURI SALARIALE.

SPORUL DE CONFIDENŢIALITATE DE 15%. ACORDARE.

CONDIŢII. NEDISCRIMINARE.



O.G. nr. 19/2006, Legea nr. 444/2006,

O.G. nr. 137/2000.

Art.4 şi art.99 lit.d din Legea nr.303/2004.



Sporul de confidenţialitate de 15% este instituit şi pentru magistraţi

întrucât aceştia, prin natura atribuţiilor de serviciu, au acces la informaţii

confidenţiale, unele chiar clasificate sau sarcini de serviciu, iar uneori sunt

eliberate şi certificate privind autorizarea accesului la informaţii secrete de

serviciu.



Prin acţiunea introductivă reclamanţii-judecători, unii cu funcţii de

conducere, au cerut obligarea Curţii de Apel Ploieşti, Tribunalul Prahova, Ministerul

Justiţiei, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Consiliul Naţional pentru Combaterea

Discriminării, pentru a fi obligaţi la drepturile salariale reprezentând sporul de

confidenţialitate de 15% din indemnizaţia de încadrare brută lunară la zi şi în

continuare începând din luna noiembrie 2004, cu actualizarea sumelor respective în

raport de inflaţie, cu efectuarea menţiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă,

iar M.E.F. să aloce fondurile necesare în acest sens fiecărei plăţi, cu motivarea că în

perioada în litigiu reclamanţii deţineau certificate privind autorizarea accesului la

informaţiile secrete de serviciu gestionate în cadrul în care îşi desfăşoară activitatea,

caracterul special al documentelor respective ce derivă atât din legea specială cât şi

prin ordin de serviciu emise de preşedintele instanţei sau colegiul de conducere.

Acţiunea a fost admisă de Tribunalul Prahova prin sentinţa civilă nr. 519

din 12 februarie 2008, a admis excepţia şi a respins acţiunea ca fiind introdusă de

persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, împotriva pârâţilor Ministerul

Economiei şi Finanţelor, respectiv Consiliul Naţional pentru Combaterea

Discriminării, ca şi a Tribunalului Prahova.

Totodată, a fost admisă şi excepţia prescripţiei, acţiunea fiind respinsă ca

prescrisă pentru perioada anterioară anului 2006.

Pe fond, acţiunea a fost admisă şi obligaţi pârâţii să le achite

reclamanţilor la valoare actualizată în raport de inflaţie de la data naşterii dreptului

până la data plăţii efective şi a sporului de 15% din indemnizaţia brută de încadrare

începând din anul 2006 la zi şi în continuare.

Recursurile declarate de pârâţii Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul

Prahova şi Ministerul Justiţiei, au fost respinse ca nefondate.

Pronunţând această soluţie s-a reţinut de către instanţe că potrivit

disp.art. 99 lit. d şi art.4 alin.1 din Legea nr. 303/2004, coroborate cu art. 9 şi 15 din

Codul deontologic, se impune magistraţilor obligaţia profesională imperativă,

specială şi specifică de confidenţialitate în condiţiile în care prin însăşi natura

activităţii lor iau contact cu informaţii confidenţiale, unele chiar clasificate sau,

pentru unele fiind chiar eliberate certificate privind autorizarea accesului la

informaţiile secrete de serviciu, cum este cazul reclamanţilor.



152

Faţă de aceste dispoziţii legale, sporul solicitat prin acţiune şi prin

interpretarea dispoziţiilor legale arătate, constituie un drept pentru activitatea

desfăşurată ce se cuvine magistraţilor.









2. CURTEA DE APEL PLOIEŞTI, DOSAR NR. 4205/114/2008,

DECIZIA NR. 800 DIN 22 APRILIE 2009



Văduvele de război sunt îndreptăţite să ceară recalcularea rentei care

li se cuvine de pe urma veteranilor de război cu luarea în consideraţie a art. 14/1

din Legea 44/1994 introdus prin OUG 12/2004, aprobat prin Legea 210/2004





Reclamanta B. G. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de

Pensii Buzău, solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la

recalcularea şi plata sumelor restante reprezentând renta lunară neacordată, în raport

de art. 14/1 din Legea 44/1994, introdus prin OUG 12/2004 - aprobată prin Legea

210/2004, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a relatat că a fost soţia numitului B. C.

I., veteran de război, care a fost decorat cu Ordinul Coroana României, condiţii în

care primeşte o rentă lunară în cuantum de 109 lei, aşa cum rezultă din cuponul

anexat la dosar.

Reclamanta, ulterior, şi-a precizat acţiunea, în sensul că defunctul său

soţ a fost decorat cu medalia „Serviciul Credincios cu Spade clasa a-III-a‖.

S-a mai precizat de către reclamantă că, potrivit dispoziţiilor art.13 lit.

b din Legea 44/1994, veteranii de război primesc o rentă de 75% din solda de grad şi

funcţie a unei sublocotenent din cadrul M.Ap.N, pârâta având obligaţia să

recalculeze renta de veteran raportat la dispoziţiile art. 14/1 din Legea 44/1994

introdus prin OUG 12/2004, aprobată prin Legea 210/2004, însă aceasta nu a dat

eficienţă acestor dispoziţii legale.

În susţinerea acţiunii, reclamanta a depus la dosar cupon pensie pe luna

iunie 2008, acte de stare civilă, legitimaţie de veteran de război, adeverinţa nr.

B/5950/30.03.1995- emisă MAp.N Piteşti, adresa nr.82/22.02.2007, practică

judiciară.

Pârâta nu a formulat întâmpinare, iar în cuvântul pe fond, a relatat că

lasă la aprecierea instanţei soluţia pronunţată.

După administrarea probatoriilor, prin sentinţa civilă nr.120 din 28

ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Buzău, s-a admis acţiunea formulată de

reclamanta B. G., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Buzău, a fost

obligată pârâta să recalculeze renta lunară în raport de art.14/1 din Legea 44/1994,

introdus prin OUG 12/2004, aprobat prin Legea 210/2004 şi totodată, a fost obligată

pârâta la 700 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că

reclamanta este văduvă de veteran de război şi în această calitate beneficiază de rentă





153

în cuantum de 109 lei, conform cuponului de pensie ataşat la dosar pe luna iunie

2008.

A mai reţinut instanţa de fond că soţul reclamantei, numitul B. I., a

beneficiat de medalia „Serviciul credincios cu spade clasa a-III-a‖, pentru serviciile

militare aduse Statului Român.

Conform Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele

drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, veteranii de război cărora le-au fost

acordate ordine şi medalii pentru faptele de arme săvârşite pe câmpul de luptă

beneficiază, conform art. 13-14 din acest act normativ, de rente lunare calculate în

raport de ordinele şi medaliile conferite.

În situaţia de faţă, pentru veteranii de război, în conformitate cu

prevederile art.11 coroborate cu art.14/1 din Legea nr.44/1994, introdus prin OUG

nr.12/2004- aprobată prin Legea nr.210/2004, cărora le-a fost conferită „Serviciul

credincios cu spade clasa a-III-a‖ beneficiază de o rentă lunară de 75% din solda de

grad a unui sublocotenent din cadrul M.Ap.N. în misiune.

Potrivit art. 14 al.1 din Legea 44/1994, articol ce a fost introdus prin

OUG 12 din 23.03.2004, începând cu luna martie 2004, renta lunară prevăzută la art.

13 şi art.14 se calculează, după caz, în funcţie de nivelul soldei de grad şi/sau al

soldei de funcţie, la nivelul minim, al unui sublocotenent din cadrul M.Ap.N.

Potrivit prevederilor art.9 din Normele Metodologice cu privire la modul

de calcul, de indexare şi de plată a drepturilor băneşti ce se acordă invalizilor,

veteranilor, văduvelor de război şi văduvelor veteranilor de război în baza

prevederilor Legii 49/1991 şi a Legii nr.44/1994, emise cu nr. 14/12.06.1996 de

Ministerul Apărării Naţionale şi cu nr. 553/1996 a Ministerului Muncii şi Protecţiei

Sociale: „stabilirea şi plata drepturilor prevăzute de Legea nr.49/1991 şi Legea

44/1994 se efectuează de către oficiile de pensii judeţene din cadrul direcţiilor pentru

probleme de muncă şi protecţie socială pentru pensionarii asigurărilor sociale de stat,

pensionarilor I.O.V.R. şi persoanelor care nu au calitatea de pensionari; organele de

pensii militare pentru pensionari, militari, organele de pensii cu sisteme proprii de

pensionare, pentru pensionarii din evidenţa acestor organe de pensionare, cu excepţia

celor înscrişi în sistemul de pensii al avocaţilor ale căror dosare, întocmite în temeiul

Legii 49/1991 şi Legii nr.44/1994, există deja la oficiile de pensii de stat, fiind

cuprinse în sistemul mecanizat.

Faţă de articolele mai sus menţionate, tribunalul a reţinut că, deşi reclamanta

este văduvă de veteran de război, calitate recunoscută de către pârâtă, aceasta nu a

beneficiat de prevederile OUG nr.12/2004.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii

Buzău în baza art.304 pct.9 C.pr.civilă, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru

următoarele considerente:

Recurenta a arătat că, potrivit disp.art.13 şi 14 din Legea nr.44/1994 privind

veteranii de război, republicată cu modificările şi completările ulterioare, veteranii de

război cărora li s-au acordat ordine şi medalii pentru fapte de arme săvârşite pe

câmpul de luptă, beneficiază de o rentă lunară ce se stabileşte prin aplicarea unui

procent asupra soldei de grad a unui sublocotenent în funcţie de decoraţia primită.

Singura excepţie de la această regulă o constituie veteranii de război decoraţi cu

Ordinul Mihai Viteazul pentru care renta lunară este echivalentă cu solda de grad şi

solda de funcţie minimă ale unui sublocotenent.

154

A mai arătat aceeaşi recurentă că, prin OUG 12/2004 aprobată prin Legea

nr.210/2004, s-a completat legea nr.44/1994 în sensul că renta lunară prevăzută la

art.13 şi 14 înainte menţionate, se calculează, după caz, în funcţie de nivelul soldei de

grad şi de nivelul soldei de funcţie minimă ale unui sublocotenent din cadrul

Ministerului Apărării Naţionale. Pentru aceste motive, recurenta consideră că

Tribunalul Buzău a procedat în mod greşit la cumularea soldei de grad cu solda de

funcţie.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în funcţie de prevederile legale

aplicabile cauzei şi sub toate aspectele, conform art.304 1C.pr.civilă, Curtea a

menţinut sentinţa instanţei de fond şi a respins recursul în baza art. 312 alin. 1 Cod pr.

civilă, constatând că, în mod corect, prima instanţă a aplicat dispoziţiile art.14 alin.1

din Legea nr.44 din 1994 care a fost introdus prin OUG nr.12/2004, arătând în

considerente că renta prevăzută la art.13 şi la art. 14 se calculează în funcţie de

nivelul soldei de grad şi al soldei de funcţie, după caz. Instanţa de fond nu a specificat

cumularea soldei de grad cu solda de funcţie, ci a făcut în mod corect trimitere la

disp. art. 141 din Legea nr. 44/1994 introdus prin OUG nr. 12/2004, aprobat prin

Legea nr.210/2004.









3. CURTEA DE APEL PLOIEŞTI, DOSAR NR. 430/120/2009, DECIZIA NR.

1171 DIN 27.05.2009





În conformitate cu art. 140 alin.2 Codul muncii, salariatul are dreptul al un

concediu plătit proporţional cu timpul efectiv lucrat. Timpul prezumat lucrat este

cel specificat în contractul colectiv de muncă dacă unitatea pârâtă nu face dovada

contrară prin condică de prezenţă semnată de salariaţi.





Reclamanta SC Lucrări Drumuri şi Poduri Dâmboviţa SA a chemat în

judecată pe pârâtul M. G., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligat

la plata sumei de 467 lei ce reprezintă c.val. concediului de odihnă încasat necuvenit,

precum şi cheltuielile firmei.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, anterior încetării contractului

individual de muncă al reclamantului, la 09.01.2009, pârâtul a efectuat concediul de

odihnă aferent anului 2007 beneficiind şi de drepturile băneşti care i se cuveneau

proporţional cu vechimea în muncă şi timpul efectiv lucrat, respectiv 12 zile, însă

întrucât la 09.01.2009 i-a încetat acestuia contractul individual de muncă, rezultă că

nu avea dreptul la concediul de odihnă şi primă de vacanţă.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 272 din Codul muncii şi s-au anexat

decizia nr. 4/2009, situaţia debitorului pe anul 2007, contractul individual de muncă

al acestuia şi somaţia către pârât, precum şi lista de avans chenzinal pe martie 2007.



155

Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea formulată de reclamantă

reţinând următoarea situaţie de fapt:

Pârâtul a fost încadrat la societatea reclamantă începând cu anul 1996,

iar prin decizia nr. 4/9.01.2009 i-a încetat acestuia contractul individual de muncă

potrivit art. 61 lit.a din Codul muncii.

Totodată, se reţine că reclamanta, deşi menţionează în cererea de

chemare în judecată că acestuia i-a încetat contractul individual de muncă la

09.01.2009, se referă la anul 2007, fără a face dovada că ar fi lucrat doar 7 luni în

anul 2007 şi deci că ar fi încasat necuvenit suma de 467 lei, compusă din

indemnizaţia de concediu de odihnă, primă de vacanţă şi cheltuielile firmei.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamanta SC Lucrări

Drumuri şi Poduri Dâmboviţa SA, criticând-o ca nelegală şi netemeinică, pentru

următoarele considerente:

A precizat recurenta că pârâtul a lucrat doar 7 luni în cursul anului

calendaristic 2007 conform foilor de prezenţă colectivă şi statelor de plată anexate la

dosar, respectiv până în data de 30.07.2007, după care a lipsit nemotivat.

În consecinţă, recurenta a precizat că pârâtul avea dreptul la un concediu

de odihnă, pentru anul 2007, de 28 zile, însă, întrucât a lucrat doar 7 luni în cursul

anului respectiv, concediul de odihnă s-a redus proporţional la 16 zile, în

conformitate cu prevederile art. 140 alin.2 Codul muncii.

Ca atare, recurenta consideră că pârâtul datorează diferenţa de

indemnizaţie de concediu, precum şi prima de vacanţă încasată. Mai mult decât atât,

se învederează că pârâtul a semnat un angajament de plată prin care a solicitat

restituirea debitului în două tranşe.

În recurs au fost depuse la dosar foi colective de prezenţă, referat din

9.01.2009, angajament de plată.

Legal citat, intimatul nu a formulat întâmpinare la dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în funcţie de prevederile legale

aplicabile cauzei şi sub toate aspectele conform art. 304 1 Cod pr.civ. Curtea a

constatat că motivele de recurs nu sunt fondate pentru următoarele considerente:

Pârâtul a fost încadrat la societatea reclamantă începând cu anul 1996,

iar prin decizia nr. 4/09.01.2009 i-a încetat contractul individual de muncă potrivit

art. 61 lit.a din Codul Muncii.

Foile colective de prezenţă depuse nu sunt semnate de către salariaţii

pentru care s-au întocmit. Mai mult, Curtea constată că, deşi recurenta susţine că în

anul 2007 pârâtul ar fi avut 5 luni de absenţă nemotivată, totuşi recurenta nu a luat

nicio măsură de sancţionare pentru acest lucru, contractul de muncă al pârâtului fiind

desfăcut abia în anul 2009.

Angajamentul de plată depus de către recurentă la dosar poartă data de

02.03.2009 şi menţionează că pârâtul datorează 467 lei unităţii reprezentând primă de

vacanţă şi concediu de odihnă pentru perioada 30.03.2009 – 30.04.2009, nu pentru

anul 2007.

Aşa fiind, în baza art. 312 alin.1 Cod pr.civilă Curte a respins ca

nefondat recursul formulat.







156

4. MODALITATEA DE DETERMINARE A C.A.S. ÎN SITUAŢIA

ÎN CARE PLATA DREPTURILOR SALARIALE RESTANTE S-A

EFECTUAT ÎN BAZA UNOR TITLURI EXECUTORII



-Legea nr.250/2007

-art. 23 alin. 3 din Legea nr. 19/2000.



Începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 250/2007 angajatorul

are obligaţia de a aplica cota de 9,5 % la noua bază de calcul care este venitul

brut realizat lunar, iar regimul fiscal aplicabil este cel în vigoare în momentul

plăţii.



Prin acţiunea înregistrată sub nr.6122/114/2007 pe rolul Tribunalului

Buzău, reclamanţii P. A , ş.a, în contradictoriu cu pârâţii M. J, CAP, TB, C .Jud. de P.

B, C. N pentru combaterea Discriminării, au solicitat instanţei să fie obligaţi pârâţii în

recalcularea şi plata sumelor reprezentând drepturi băneşti cuvenite ca urmare a

recalculării contribuţiei CAS prin aplicarea coeficientului de 9,5 %.

În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că, CAS reprezintă o

contribuţie socială cu regim juridic special astfel cum prevăd disp. art.22, 28 şi

29 din Legea nr.19/2000 prin modalitatea de calcul adoptată de către intimaţi,

încălcându-se dispoziţiile legale .

In dovedirea acţiunii reclamanţii au solicitat proba cu acte.

Curtea de Apel Ploieşti - Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale

a admis cererea de abţinere formulata de reclamanţi - judecători în cadrul

Tribunalului Buzău şi a dispus trimiterea cauzei la o instanţă egală în grad –

Tribunalul Prahova, care după administrarea probatoriilor, a admis acţiunea, şi a

obligat pârâţii să plătească reclamanţilor sumele rezultate ca urmare a contribuţiei

CAS prin aplicarea coeficientului de 9,5% conform art. 23 din Legea nr.19/2000 ,

plata de salarii lunare datorate în temeiul titlurilor executorii.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că în cursul

lunii octombrie 2007 s-a efectuat plata drepturilor salariale restante de către pârâţi

în temeiul legii prin care s-a stabilit dreptul reclamanţilor de a beneficia de sporul

de vechime.

A mai reţinut instanţa de fond, că reclamanţii, în calitate de judecători în

cadrul Tribunalului Buzău, datorau CAS-ul care reprezintă o contribuţie socială cu

regim special potrivit dispoziţiilor Legii nr.19/2001, că prin modalitatea de calcul

adoptată de către pârâţi, aceştia au efectuat reţineri superioare celor prevăzute de

actele normative în vigoare, realizând o discriminare cu privire la plata aceloraşi

drepturi salariale către salariaţii acestora, făcându-se aplicarea plafonării bazei de

calcul a CAS la 5 salarii deşi reclamanţilor nu le este opozabil un pretins efect al

modificărilor legislative intervenite în perioada în care aceştia au tergiversat aplicarea

hotărârii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei şi

Curtea de Apel Ploieşti şi Ministerul Justiţiei, criticând-o pentru nelegalitate şi

netemeinicie, sens în care au invocat dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Recurenta Curtea de Apel Ploieşti a învederat, în esenţă, că plata

drepturilor salariale s-a făcut după intrarea în vigoare a Legii nr.250/2007 sens în care

157

contribuţiile de asigurări sociale s-a realizat în mod corect prin raportare la întreaga

sumă brută.

Recurentul Ministerul Justiţiei a precizat, în esenţă, că modalitatea de

determinare a C.A.S. este legală în raport de data plăţii şi data intrării în vigoare a

Legii nr.250/2007, în sensul că angajatorul are obligaţia de a aplica pentru viitor cota

de 9,5 % la noua bază de calcul care este venitul brut realizat lunar.

Pentru aceste considerente s-a solicitat admiterea recursului, modificarea

sentinţei şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Curtea, examinând sentinţa recurată, în raport de criticile invocate, de

actele şi lucrările dosarului, precum şi prin prisma dispoziţiilor legale care au

incidenţă în soluţionarea cauzei, constată că recursurile sunt fondate pentru

următoarele considerente :

Este adevărat că art.23 alin.3 şi 4 din Legea nr.19/2000, în forma în

vigoare înainte de modificare a prevăzut că „ (3) Baza de calcul prevăzută la alin.(1)

şi (2) nu poate depăşi plafonul a de 5 ori salariul mediu brut. (4) Salariul mediu brut

este cel prevăzut la art.5 alin.(3).‖

Aceste susţineri ale reclamanţilor care solicitau ca modalitatea de calcul

a C.A.S. să se raporteze la dispoziţiile legale anterioare nu pot fi reţinute în raport de

dispoziţiile Legii nr.250/2007.

Prin Legea nr.250/2007, art.23 alin.3 din Legea nr.19(2000 a fost

modificat după cum urmează „Baza de calcul prevăzută la alin.1 şi 2 este venitul brut

realizat lunar. Această lege a intrat în vigoare la 22.07.2007, astfel că angajatorul ,

începând cu această dată are obligaţia de a aplica cota de 9,5 % la noua bază de calcul

care este venitul brut realizat lunar. În acelaşi sens sunt şi normele metodologice,

respectiv O.M.M.F.E.S. nr.680/2007, care, în aplicarea art.23 alin.3 din Legea

nr.19/2000, modificat prin Legea nr.250/2007, definesc sintagma venit brut realizat

lunar, prin care se înţeleg şi alte adaosuri la salarii, aprobate prin lege … precum şi

alte sume reprezentând venituri curente sau aferente perioadelor anterioare. Astfel,

contribuţiile sunt calculate, reţinute şi virate odată cu plata drepturilor salariale, sens

în care concluzia este că li se aplică regimul fiscal în vigoare la momentul plăţii.

În raport de aceste considerente, Curtea constată că modalitatea de

determinare a C.A.S. este legală şi întrucât soluţia primei instanţe este neîntemeiată,

recursurile sunt privite ca fondate, sens în care, conform dispoziţiilor art.312 Cod

procedură civilă le va admite şi va modifica sentinţe în tot şi pe fond va respinge

acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru toate aceste motive, Curtea a admis recursurile declarate de

pârâţii M J şi C.A P., împotriva sentinţei civile nr. 1193 din 14 aprilie 2008,

pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimaţii - reclamanţi P. A,

ş.a , şi în consecinţă a modificat în tot sentinţa şi, pe fond, a respins acţiunea ca

neîntemeiată.









158

5.CONTROLORI FINANCIARI AI CURŢII DE CONTURI.

NEÎNDREPTĂŢIREA ACESTORA LA ACORDAREA SPORULUI DE RISC

ŞI SUPRASOLICITARE NEUROPSHIHICĂ ŞI A ASPORULUI DE

FIDELITATE.





Art. 3 şi art. 6 alin. 2 din OUG nr. 160/2000, cu modificările şi completările

ulterioare.



Controlorii financiari ai Curţii de Conturi, salarizaţi în baza OUG nr.

160/2000, cu modificările şi completările ulterioare nu au dreptul la acordarea

sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi a sporului de fidelitate,

dispoziţiile legale care reglementau acordarea acestor sporuri anterior intrării în

vigoare a OUG nr. 160/2000 fiind abrogate.



Curtea de Apel Ploieşti, Secţia conflicte de Muncă şi

Asigurări Sociale, decizia nr. 782/15.04.2009.





Prin sentinţa civilă nr.1534/7.10.2008, Tribunalul Dâmboviţa a admis

excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta …respingând cererea de

chemare în judecată pentru perioada 01.11.2000-18.06.2005.Prin aceeaşi sentinţă, s-a

admis în parte cererea, iar pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor… sporul

de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50 % calculat de la data de 19.06.2005 la

30.06.2008, sumele urmând să fie actualizate de la data când trebuiau acordate şi

până la achitarea efectivă şi s-a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului

Economiei şi Finanţelor.

Prin acţiunea formulată, reclamanţii… au chemat în judecată pe

pârâta…, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata de

despăgubiri echivalente cu sporul de stabilitate şi sporul pentru risc şi suprasolicitare

neuropsihică neacordate în perioada 01.11.2000-30.06.2008, sumă ce urmează a fi

actualizată cu coeficientul de inflaţie calculat de la data la care trebuia plătită şi până

la achitarea integrală a acesteia, corectarea încadrărilor salariale cu includerea

sporurilor respective şi efectuarea menţiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă

ale fiecărui controlor financiar.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că salarizarea controlorilor

financiari din cadrul Curţii de Conturi a României se face potrivit Ordonanţei de

Urgenţă nr. 160/13.10.2000, iar până la intrarea în vigoare a acestui act normativ,

controlorii financiari beneficiau, pe lângă salariul de bază, şi de o serie de sporuri

reglementate de Legea nr. 50/1995 cu privire la salarizarea membrilor Curţii de

Conturi.

S-a mai susţinut că până la aplicarea OUG nr. 160/2000, controlorii

financiari mai beneficiau de sporul de stabilitate în raport cu vechimea efectivă în

funcţii economice de specialitate şi de control financiar , sporul pentru titlul ştiinţific

de doctor şi de sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50 % din

salariul de bază, aceste sporuri fiind introduse ulterior, prin punctul 14 din Legea nr.



159

104/1999 privind aprobarea OG nr. 9/1997 şi a OG nr. 56/1997, acte ce

reglementează salarizarea magistraţilor.

Reclamanţii au precizat că pe data aplicării OUG nr. 160/2000 s-a sistat

plata tuturor sporurilor, indeminzaţilor, stimulentelor, dar şi a sporurilor introduse în

sistemul de salarizare a controlorilor financiari prin Legea nr. 104/1999 ( cu excepţia

sporului pentru titlul de doctor), în baza prevederilor art. 6 alin.1 din OUG nr.

160/2000, rezultând că odată cu intrarea în vigoare a acestei ordonanţe au rămas fără

aplicabilitate numai prevederile din Legea nr. 50/1995 referitoarea la sporuri,

indemnizaţii, etc, stabilite prin acestă lege, iar nu şi prevederile Legii nr. 104/1999.

La pronunţarea sentinţei nr.1534/2008, prima instanţă a reţinut, în

esenţă, că reclamanţii au calitatea de controlori financiari în cadrul Curţii de Conturi

a României, iar salarizarea acestora se realizează în prezent în baza OUG nr.

160/13.10.2000.

S-a mai reţinut că anterior adoptării OUG nr.160/2000, controlorii

financiari beneficiau, pe lângă salariul de bază, şi de sporurile prevăzute de Legea

nr. 50/19995 cu privire la salarizarea membrilor şi personalului Curţii de Conturi,

precum şi de sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din

salariul de bază, de sporul pentru titlul ştiinţific de doctor sau doctor docent de 15%,

precum şi de sporul de stabilitate în raport cu vechimea efectivă în funcţii economice

de specialitate şi de control financiar între 10-20 %, prevăzute de punctul 14 din

Legea 104/1999 privind aprobarea OG nr. 9/1997 şi a OG nr. 56/1997, acte ce

reglementează salarizarea magistraţilor.

Totodată, s-a arătat că deşi potrivit art. 6 alin.1 din OUG nr. 160/2000,

odată cu aplicarea acestei ordonanţe s-au sistat sporurile prevăzute de Legea nr.

50/1995, nu şi cele prevăzute de Legea nr. 104/1999, pârâta a sistat în mod nelegal

plata sporului de stabilitate şi a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică

începând cu data de 01.11.2000.

Susţinerea pârâtei în sensul că anexa III /2 şi punctul I din anexa nr. VI/2

lit. d din OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru

personalul contractual sunt abrogate, nu a fost primită reţinându-se că în acest sens

s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un recurs în interesul legii, prin

decizia pronunţată în şedinţa din 10.03.2008, prin care s-a statuat că judecătorii,

procurorii, magistraţii asistenţi şi personalul auxiliar de specialitate au drept la sporul

de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizaţia brută

lunară şi după intrarea în vigoare a O.G nr. 83/2000 aprobată prin Legea nr.

334/2001.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, tribunalul a

constatat că acesta este întemeiată şi a fost admisă, respingându-se cererea de

chemare în judecată pentru perioada 01.11.2000-18.06.2005, în raport de prevederile

art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii.

Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă pe motiv că Ministerul

Economiei şi Finanţelor nu are atribuţii directe legate de plata drepturilor salariale ale

reclamanţilor şi nici nu este parte a raporturilor juridice de muncă existente între

reclamanţi şi pârâtă.

Printr-o cerere înregistrată la data de 19.12.2008 pe rolul aceleiaşi

instanţe, reclamanţii au solicitat completarea sentinţei civile nr. 1534/07.10.2008

susţinând că deşi în cadrul procesului instanţa a fost învestită cu ambele categorii de

160

sporuri, s-a pronunţat numai cu privire la sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică

şi a omis să se pronunţe şi cu privire la plata de despăgubiri echivalente cu sporul de

stabilitate.

Prin sentinţa civilă nr. 140/20.01.2009, Tribunalul Dâmboviţa a admis

cererea de completare a hotărârii nr.1534/07.10.2008 pronunţată de Tribunalul

Dâmboviţa şi a admis în parte capătul de cerere referitor la acordarea sporului de

stabilitate formulat de reclamanţii … obligînd pârâta la plata către reclamanţi a

sporului de stabilitate între 10-20 % în raport de vechimea efectivă în funcţii

economice de specialitate şi de control finanaciar calculat de la data de 19.06.2005 la

30.06.2008, sumele urmând să fie actualizate de la data când trebuiau acordate şi

până la achitarea efectivă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa

nr.1534/07.10.2008 a omis a se pronunţa şi asupra capătului de cerere referitor la

acordarea sporului de stabilitate solicitat de reclamanţi, astfel că sunt întemeiate

susţinerile reclamanţilor privind necesitatea completării hotărârii în temeiul disp. art.

2812 alin.1 Cod proc civ.

S-a reţinut că în cauză, pentru perioada 01.11.2000-18.06.2005,

operează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi cu privire la acest capăt

de cerere, iar pe fond, tribunalul a admis în parte cererea reclamanţilor, în sensul

celor sus-arătate,în esenţă, pentru aceleaşi considerente ca cele reţinute în sentinţa

civilă nr.1534/2008.

Împotriva ambelor sentinţe a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a

României, criticându-le ca nelegale şi netemeinice susţinându-se că s-au aplicat greşit

dispoziţiile legale, respectiv art.27 din OG nr.137/2000 privind prevenirea şi

sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, art.6 alin.2 din OUG nr.160/2000 privind salarizarea

controlorilor financiari din cadrul Curţii de Conturi, cu modificările şi completările

ulterioare, precum şi art.8 din OG nr.83/2000 pentru modificarea şi completarea

Legii nr.50/1996.

A mai arătat recurenta că potrivit art.3 din OUG nr.160/2000 privitoare

la salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curţii de Conturi, indemnizaţia este

unica formă de remunerare lunară a activităţii corespunzătoare funcţiei de controlor

financiar şi reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care

se determină în raport cu venitul salarial , iar drepturile salariale ce fac obiectul

prezentei cauze au fost reglementate de art.I pct.36 2 din Legea nr.104/1999, prin care

a fost modificat şi completat art.52 din OG nr.9/1997 pentru modificarea şi

completarea Legii nr.50/1996 şi prin anexa nr.10 pct.10 din Legea nr.154/1998 au

fost abrogate prevederile art.52 din Legea nr.50/1996.

De asemenea, s-a arătat că prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că

prin OG nr.83/2000 s-a modificat art.56 din această lege, iar conform art.8 din OG

nr.83/2000 – nota la anexa nr.III/2 privitoare la Curtea de Conturi la OUG nr.24/2000

menţionează că beneficiază de spor de fidelitate controlorii financiari, în raport cu

vechimea efectivă în funcţii economice de specialitate şi de control financiar, în

condiţiile prevăzute la art.18 alin.3 şi 5 din Legea nr.50/1996, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, de spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică,

de 50% din salariul de bază brut lunar, precum şi de sporul pentru titlul ştiinţific de

doctor sau doctor docent, însă conform art.6 alin.2 din OUG nr.160/13.10.2000

161

privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curţii de Conturi, anexa nr.III/2

din OUG nr.24/2000 a fost abrogată.

Prin decizia nr. 782/15.04.2009, Curtea de apel Ploieşti a admis

recursurile şi a modificat în parte sentinţa civilă nr.1534/7.10.2008 pronunţată de

Tribunalul Dâmboviţa şi în tot sentinţa civilă nr.140/20.01.2009 a aceluiaşi tribunal,

în sensul că a respins în totalitate acţiunea, ca neîntemeiată, menţinându-se restul

dispoziţiilor sentinţei civile nr.1534/2008.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a reţinut

că intimaţii-reclamanţi sunt controlori financiari, iar salarizarea controlorilor

financiari ai Curţii de Conturi este reglementată prin OUG nr.160 din 13 octombrie

2000, cu modificările şi completările ulterioare.

S-a mai arătat că potrivit art.3 din OUG nr.160/2000, cu modificările şi

completările ulterioare, indemnizaţia este unica formă de remunerare lunară a

activităţii corespunzătoare funcţiei de controlor financiar şi reprezintă baza de calcul

pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul

salarial.

Prin art.6 alin.1 din aceeaşi ordonanţă s-a stabilit că pe data aplicării

acestei ordonanţe de urgenţă, prevederile referitoare la salariul de merit, sporurile,

indemnizaţiile şi stimulentele prevăzute de Legea nr.50/1995, cu privire la salarizarea

membrilor şi personalului Curţii de Conturi, nu mai sunt aplicabile funcţiilor de

specialitate specifice Curţii de Conturi, iar conform art.6 alin.2 din acelaşi act

normativ, Anexa III/2 şi punctul I din Anexa VI/2 lit.d din OUG nr.24/2000 s-au

abrogat.

De asemenea, s-a arătat că Legea nr.104/1999 pentru aprobarea OG

nr.9/1997, care a privit modificarea şi completarea Legii nr.50/1996 privind

salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti,

statuează la pct.14, că la art.I, după pct.36, se introduc pct.36 1 şi 362, acesta din urmă

prevăzând că art.52 alin.1 din lege va avea următorul cuprins: „judecătorii financiari,

procurorii financiari, judecătorii financiari-inspectori, magistraţii asistenţi, precum şi

personalul auxiliar aferent activităţii jurisdicţionale din cadrul Curţii de Conturi

beneficiază de sporurile salariale prevăzute pentru magistraţii şi personalul auxiliar

de specialitate din această lege‖, iar conform alin.2 al art.52, controlorii financiari

beneficiază de o serie de sporuri expres enumerate, printre care sporul de stabilitate în

raport cu vechimea efectivă în funcţia economică de specialitate şi de control

financiar, precum şi sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică.

Prevederile legale referitoare la Curtea de Conturi din art.52 din Legea

nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii

judecătoreşti au fost abrogate prin anexa nr.10 pct.10 din Legea nr.154/1998 privind

sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor

pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică.

Conform art.56 alin.2 din Legea nr.50/1996, republicată în Monitorul

Oficial al României nr.563/18.11.1999, controlorii financiari beneficiază de sporul de

stabilitate, în raport cu vechimea efectivă în funcţii economice de specialitate şi de

control financiar, de sporul pentru titlul ştiinţific de doctor sau doctor docent, precum

şi de sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică.

Prin OG nr.83/2000, publicată în Monitorul Oficial al României

nr.452/1.09.2000, pentru modificarea şi completarea Legii nr.50/1996, s-a modificat

162

cuprinsul art.56 din lege, iar la art.VIII din respectiva ordonanţă de guvern se

menţionează că nota la anexa nr.III/2 „Curtea de Conturi‖ la OUG nr.24/2000 privind

sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul

bugetar, se completează cu un nou alineat cu următorul cuprins: „controlorii

financiari beneficiază de spor de fidelitate, în raport cu vechimea efectivă în funcţii

economice de specialitate şi de control financiar, în condiţiile prevăzute la art.18

alin.3 şi 5 din Legea nr.50/1996, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, de spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul de bază

brut lunar, precum şi de sporul pentru titlu ştiinţific de doctor sau doctor docent, de

15% din salariul de bază brut‖.

Aceste dispoziţii de modificare şi de completare s-au încorporat, de la

data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta conform art.60

din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative, cu modificările şi completările ulterioare.

Cum prin art.6 alin.2 din OUG nr.160/13.10.2000 privind salarizarea

controlorilor financiari din cadrul Curţii de Conturi a fost abrogată anexa nr.III/2,

este evident în aceste condiţii, că a fost abrogată şi nota la această anexă, mai

sus-citată.

Raportat la considerentele ce preced, Curtea a reţinut că decizia

nr.21/10.03.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţiile Unite, în

interesul legii, prin care s-a statuat că judecătorii, procurorii, magistraţii- asistenţi şi

personalul auxiliar de specialitate au dreptul la sporul de 50% pentru risc şi

suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizaţia brută lunară şi după intrarea în

vigoare a O.G nr. 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001 nu are aplicabilitate în

speţa de faţă, care îi vizează pe controlorii financiari, salarizaţi în baza OUG

nr.160/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Nici existenţa unei discriminări a reclamanţilor în raport cu alte categorii

profesionale, salarizate în baza altor acte normative decât cele aplicabile controlorilor

financiari nu a fost reţinută, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de OG

nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare,

republicată.

Cu privire la acest aspect, s-a arătat că prin decizia nr.819/3.07.2008,

Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că

prevederile art. 1, art.2 alin 3 şi art.27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 privind

prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt

neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele

judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu

putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme

create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În acelaşi sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat şi prin deciziile

nr.818/3.07.2008, nr.820/3.07.2008 şi nr.821/3.07.2008, decizii care sunt definitive şi

general obligatorii, aşa cum statuează disp.art.147 alin.4 din Constituţie şi ale art.31

alin.1 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale.

Pentru aceste considerente, Curtea a privit recursurile ca fondate, astfel

încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă le-a admis în sensul celor mai sus-arătae,

în cauză fiind incident motivul de modificare prev. de art.304 pct.9 Cod pr.civilă.

163