ROMANIA

ROMANIA

CURTEA DE APEL CONSTANŢA









DECIZII RELEVANTE





SECŢIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU

MINORI ŞI DE FAMILIE,

CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI

ASIGURĂRI SOCIALE





TRIMESTRUL IV

2009







1

CUPRINS







DREPT CIVIL ŞI PROCESUAL CIVIL .........................................................................................4

1. LEGEA NR. 10/2001. TEREN SITUAT IN STAŢIUNEA MAMAIA, INSTRĂINAT IN BAZA HOTĂRÂRII DIN 30

DECEMBRIE 1905 A CONSILIULUI COMUNAL AL PRIMĂRIEI CONSTANŢA. IMOBIL PRELUAT DE

AUTORITĂŢILE LOCALE. OBLIGAŢIA CUMPĂRĂTORULUI DE A CONSTRUI IN TERMEN DE 4 ANI. PACT

COMISORIU DE GRADUL IV. NEREALIZAREA OBLIGAŢIEI DE A CONSTRUI. ....................................................4

2. LEGEA NR. 10/2001. CALITATEA PROCESUAL PASIVĂ A STATULUI ROMÂN IN PROCEDURA JUDICIARĂ

DESFĂŞURATĂ CONFORM LEGII NR. 10/2001. LIPSA DOVEZII CĂ FONDUL PROPRIETATEA FUNCŢIONEAZĂ

DE O MANIERĂ CORESPUNZĂTOARE PENTRU A ASIGURA DESPĂGUBIREA RECLAMANTULUI INTR-UN

TERMEN REZONABIL ŞI IN MOD EFECTIV. EFECTE. .......................................................................................10

3. LEGEA NR. 10/2001. TEREN AFECTAT DE UN PROIECT DE INVESTIŢII, AUTORIZAT ULTERIOR FORMULĂRII

NOTIFICĂRII. NEREALIZAREA OBIECTIVULUI ”BĂI RECI” – ANEXĂ A SPITALULUI CLINIC DE RECUPERARE

EFORIE NORD. ..............................................................................................................................................16

4. LEGEA NR. 10/2001. TEREN AFECTAT DE UN SIT ARHEOLOGIC ÎNSCRIS IN LISTA MONUMENTELOR

ISTORICE PE 2004, ANEXĂ LA ORDINUL NR. 2314/2004 AL MINISTRULUI CULTURII ŞI CULTELOR,

INCADRAT IN CLASA A, IN CATEGORIA CELOR DE VALOARE NAŢIONALĂ. ZONĂ PROTEJATĂ.

IMPOSIBILITATEA RESTITUIRII IN NATURĂ A TERENULUI.............................................................................25

5. LEGEA NR. 10/2001. VALOAREA CERTIFICATULUI DE MOŞTENITOR. COEXISTENŢA CALITĂŢII DE

SUCCESOR TESTAMENTAR CU CEA DE SUCCESOR LEGAL. VALOAREA NOTIFICĂRII. REPUNEREA IN

TERMENUL LEGAL DE ACCEPTARE A SUCCESIUNII. ......................................................................................30

6. LEGEA NR. 8/1996. DREPT DE AUTOR. APLICAREA IN TIMP A LEGII ŞI DETERMINAREA SFEREI DE

APLICARE A PREVEDERILOR LEGII NR. 8/1996, MODIFICATĂ PRIN LEGEA NR. 285/2004, LA TIPUL DE

APARATE CARE CAD SUB INCIDENŢA ACESTOR NORME. ..............................................................................38

7. ACŢIUNE IN REVENDICARE. ADMISIBILITATE. CONCURS INTRE ACŢIUNEA IN REVENDICARE ŞI LEGEA

SPECIALĂ. AFIRMAREA UNUI ”BUN” IN SENSUL ART. 1 DIN PROTOCOLUL ADIŢIONAL NR.1 LA CONVENŢIA

EUROPEANĂ A DEPTURILOR OMULUI. .........................................................................................................45

8. ACŢIUNE IN REVENDICARE IMOBILIARĂ FORMULATĂ DUPĂ INTRAREA IN VIGOARE A LEGII NR. 10/2001.

CONCURSUL DINTRE NORMA GENERALĂ ŞI LEGEA SPECIALĂ. INADMISIBILITATE. .....................................50

9. ACŢIUNE IN REVENDICARE IMOBILIARĂ. IMOBIL PRELUAT IN BAZA DECRETULUI NR. 223/1974.

NELEGALITATEA TITLULUI STATULUI. INSTRĂINAREA BUNULUI CĂTRE CHIRIAŞUL DE BUNĂ-CREDINŢĂ

CONFORM ART. 9 DIN LEGEA NR. 112/1995. DREPTUL FOSTULUI PROPRIETAR LA DESPĂGUBIRI BĂNEŞTI.

OBLIGAŢIA STATULUI DE ACOPERIRE A PREJUDICIULUI MATERIAL IN MOD DIRECT, IN CONDIŢIILE IN CARE

FONDUL PROPRIETATEA NU ESTE FUNCŢIONAL. ..........................................................................................54

10. DAUNE MORALE. DREPTUL PERSOANEI – VICTIMĂ A REGIMULUI COMUNIST DIN ROMÂNIA, PRIN

INCĂLCAREA LIBERTĂŢII SALE DE CIRCULAŢIE, DE A SOLICITA REPARAREA PREJUDICIULUI MORAL

SUFERIT. .......................................................................................................................................................61

11. NULITATE CONTRACT DE VÂNZARE-CUMPĂRARE. DREPT DE PROPRIETATE ASUPRA UNUI TEREN

AGRICOL CONSTITUIT IN BAZA LEGII NR. 18/1991. INCĂLCAREA CONDIŢIEI DE INALIENABILITATE

TEMPORARĂ REGLEMENTATĂ DE ART. 32 DIN LEGEA NR. 18/1991. NATURA SANCŢIUNII..........................65

12. PRINCIPIUL CONTRADICTORIALITĂŢII ŞI PRINCIPIUL EGALITĂŢII ARMELOR IN PROCESUL CIVIL –

GARANŢII ALE UNUI PROCES ECHITABIL IN SENSUL ART. 6 DIN CEDO. INCĂLCAREA ACESTOR PRINCIPII.

EFECTE CU PRIVIRE LA LEGALITATEA HOTĂRÂRII RECURATE. ....................................................................72

13. LEGEA NR. 7/1996. PLÂNGERE IMPOTRIVA INCHEIERII DE RESPINGERE A CERERII DE INTABULARE.

DEPUNEREA UNOR ACTE NOI IN CĂILE DE ATAC. CONSECINŢE ASUPRA CERERII DE INTABULARE. ............77

14. LEGEA NR. 7/1996. PLÂNGERE IMPOTRIVA INCHEIERII DE INTABULARE A DREPTULUI DE PROPRIETATE

FORMULATĂ DE UN TERŢ. CARACTERUL NECONTENCIOS AL CERERII. DISTINCŢIE INTRE PLÂNGEREA

FORMULATĂ IN TEMEIUL ART. 49 DIN LEGEA NR. 7/1996 ŞI ACŢIUNEA IN RECTIFICARE DE CARTE

FUNCIARĂ (ART. 33 ŞI 34 DIN LEGEA NR. 7/1996). .......................................................................................81







2

15. CONTRACT DE VÂNZARE-CUMPĂRARE A UNUI IMOBIL. RECUNOAŞTEREA UNUI DREPT DE HABITAŢIE

VIAGERĂ IN FAVOAREA VÂNZĂTORULUI. NERESPECTAREA DREPTULUI DE HABITAŢIE VIAGERĂ. MIJLOACE

LEGALE DE APĂRARE A ACESTUI DREPT. ......................................................................................................87

16. CONTRACT DE VÂNZARE-CUMPĂRARE INCHEIAT CONFORM ART. 9 DIN LEGEA NR. 112/1995.

OBLIGAŢIA UNITĂŢII ADMINISTRATIV TERITORIALE DE A INSTRĂINA BUNUL DEŢINUT DE CHIRIAŞ

CONSTITUIE O OBLIGAŢIE IN REM. REFUZUL UNITĂŢII ADMINISTRATIV TERITORIALE DE A INSTRĂINA

LOCUINŢA IN CONDIŢIILE LEGII NR. 112/2005. EFECTE. ..............................................................................93

17. LEGEA NR. 85/1992. IMOBIL CONSTRUIT DIN FONDURILE STATULUI ŞI EXPLOATAT DE O SOCIETATE

COMERCIALĂ IN SCOPUL REALIZĂRII OBIECTULUI SĂU DE ACTIVITATE – INCHIRIERE SPAŢII DE LOCUIT.

DOMENIUL DE APLICARE AL ART. 7 DIN LEGEA NR. 85/1992.....................................................................100

LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE.....................................................................104

18. INCADRAREA ÎNTR-UN POST CU STUDII SUPERIOARE IN LUMINA DISPOZIŢIILOR ART. 7 DIN OG NR.

9/2005 SE POATE FACE ÎNCEPÂND CU PRIMUL NIVEL AL NOULUI POST OCUPAT CU STUDII SUPERIOARE,

NEFIIND POSIBILĂ MENŢINEREA GRADAŢIILOR OBŢINUTE ÎN CONSIDERAREA POSTULUI CU STUDII MEDII.

...................................................................................................................................................................104

19. CONCEDIERE IN TEMEIUL ART. 65 DIN CODUL MUNCII. LIMITELE IN CARE INSTANŢA POATE CENZURA

MĂSURA LUATĂ DE UNITATE DIN PERSPECTIVA OPORTUNITĂŢII ACESTEIA. .............................................110

20. PRESCRIPŢIA DREPTULUI LA ACŢIUNE DIN PERSPECTIVA DISPOZIŢIILOR ART. 283 ALIN.1 LIT. A CODUL

MUNCII........................................................................................................................................................121

21. CONCEDIERE COLECTIVĂ. PLĂŢI COMPENSATORII. PRIME. .................................................................132

22. STAGIILE DE COTIZARE REALIZATE ÎN SISTEMUL NEINTEGRAT. ..........................................................150

23. CERERE GREFIERI ARHIVARI PENTRU APLICAREA COEFICIENŢILOR DE MULTIPLICARE PREVĂZUŢI DE

OG NR. 8/2007 PENTRU GREFIERII DE ŞEDINŢĂ. ........................................................................................156

24. CONCEDIERE IN BAZA ART. 65 ALIN. 1. DIN CODUL MUNCII. ...............................................................164

25. RĂSPUNDERE GESTIONAR. PLATA PREJUDICIILOR CAUZATE IN DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII. ...........170

26. OBLIGAŢIA CASEI JUDEŢENE DE PENSII DE A VALORIFICA INSCRISURILE DEPUSE DE ASIGURAT,

ANTERIOR EMITERII DECIZIEI ŞI REDUCEREA VÂRSTEI DE PENSIONARE IN CONFORMITATE CU LEGEA NR.

226/2006. ...................................................................................................................................................175

27. ATRIBUŢIILE AGA IN MODIFICAREA STATUTULUI SOCIETĂŢII SAU INFIINŢAREA/DESFIINŢAREA UNOR

SEDII SECUNDARE. ROLUL INSTANŢEI IN APRECIEREA STRATEGIEI DE REORGANIZARE AL SOCIETĂŢII. ...180

28. CERCETAREA DISCIPLINARĂ NU INTRERUPE TERMENUL PREVĂZUT DE ART. 268 DIN CODUL MUNCII,

IAR SANCŢIUNEA DISCIPLINARĂ SE APLICĂ IN 30 DE ZILE DE LA DATA LA CARE ANGAJATORUL A LUAT

CUNOŞTINŢĂ DE ABATERE IN BAZA UNUI REFERAT, NOTE SCRISE SAU PROCES-VERBAL INREGISTRAT IN

REGISTRUL GENERAL AL SOCIETĂŢII..........................................................................................................188









3

DREPT CIVIL şi PROCESUAL CIVIL









1. Legea nr. 10/2001. Teren situat in Staţiunea Mamaia, instrăinat in baza

Hotărârii din 30 decembrie 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanţa.

Imobil preluat de autorităţile locale. Obligaţia cumpărătorului de a construi in

termen de 4 ani. Pact comisoriu de gradul IV. Nerealizarea obligaţiei de a

construi.



Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în

anul 1935 de autorul reclamantului, care conţine clauza potrivit căreia vânzarea se

desfiinţează « fără somaţie, judecată şi fără nici un drept de despăgubire pentru

cumpărător », în cazul în care partea nu îşi îndeplineşte obligaţia de a construi în

termen de patru ani (ulterior şase ani) este, după termenii folosiţi, un pact

comisoriu de gradul IV, care are drept efect desfiinţarea necondiţionată a

contractului de îndată ce a fost expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să

fi fost adusă la îndeplinire.

În prezenţa unui asemenea pact, rolul instanţei de judecată sub aspectul

aplicării sancţiunii rezoluţiunii, este înlăturat în totalitate. Rezoluţiunea operează

de drept, fără a fi necesară intervenţia instanţei, sancţiunea desfiinţării

contractului fiind efectul direct al neexecutării obligaţiei debitorului.

De aceea, se reţine că nu era necesară intervenţia instanţei pentru a

pronunţa rezoluţiunea contractului, pentru că, prin voinţa părţilor, s-a renunţat cu

anticipaţie la caracterul judiciar al rezoluţiunii, iar în măsura în care ar fi sesizată,

instanţa nu poate aprecia asupra oportunităţii pronunţării rezoluţiunii, ci doar va

constata că rezoluţiunea contractului a avut loc de plin drept.

În privinţa momentului în care are loc desfiinţarea contractului în cuprinsul

căruia a fost inserat un pact comisoriu expres de grad IV, aceasta nu se produce

numai ca efect al unei împrejurări obiective – neexecutarea obligaţiilor unei părţi –

dar şi ca efect al manifestării voinţei creditorului de a face efectivă această

sancţiune.

Manifestarea de voinţă a creditorului, de a face efectivă sancţiunea

rezoluţiunii, a fost exprimată în 1958, prin Decizia nr. 22043.

Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de naţionalizare şi de

dobândire a proprietăţii asupra terenurilor de către stat, cum greşit susţine

reclamanta, ci reprezintă doar manifestarea de voinţă a creditoarei Primăria

Constanţa de a da eficienţă pactului comisoriu şi de a prelua efectiv în posesia sa

terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluţiunii de plin drept a contractului de

vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.





4

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.518/2003,

reclamanta B.M.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului

Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa, anularea Dispoziţiei

nr.2525/22.07.2002 emisă de Primarul Municipiului Constanţa şi restituirea în natură

sau stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent a imobilul teren în suprafaţă de

437,37 mp, situat în Staţiunea Mamaia, lotul 10, careul 11.

În considerentele cererii de chemare în judecată, reclamanta a învederat

următoarele:

Reclamanta B.M.I. este moştenitoarea legală a numitului B.G.I.

Autorul reclamantei a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, în

suprafaţă de 437,37 mp, situat în Staţiunea Mamaia, lotul 10, careul 11 în baza

actului de vânzare cumpărare nr.7/19.04.1935, contract încheiat cu Primăria

Constanţa.

Obiectul contractului l-a constituit un teren de construcţie, în suprafaţă de

437,37 mp, cu obligaţia asumată de cumpărător de a construi, pe acest teren, o casă

de locuit sau vilă, în termen de 6 ani, de la perfectarea contractului.

Totodată, se arată că autorul reclamantelor s-a aflat în imposibilitate de a-şi

îndeplini obligaţia contractuală, datorită evenimentelor istorice intervenite, respectiv

venirea la putere a mişcării legionare şi a Guvernului Antonescu, intrarea României

în război, rebeliunea legionară şi instaurarea dictaturii lui Ion Antonescu.

Prin Decizia nr.22043/24.08.1958 a fostului Sfat Popular Constanţa s-au

declarat desfiinţate şi reziliate actele de vânzare cumpărare pentru terenurile din

Mamaia prin care proprietarii au fost deposedaţi de terenuri abuziv fără a beneficia de

măsuri reparatorii, decizie ce nu a putut fi contestată, nefiind comunicată.

Se relevă că reclamanta a urmat procedura de restituire a terenului instituită de

Legea nr.10/2001 ce s-a finalizat cu emiterea Dispoziţiei nr.2525/22.07.2002 de către

Primarul Municipiului Constanţa, prin care s-a respins cererea reclamantei de

restituire în natură a imobilului teren.

În drept s-au invocat dispoziţiile Legii nr.10/2001.

Sub aspect probatoriu, la dosarul cauzei s-au anexat următoarele înscrisuri:

- actul de vânzare cumpărare nr.7/19.04.1935;

- decizia nr.22043/24.08.1958 a fostului Sfat Popular Constanţa

- certificatul de naştere al reclamantei B.M.I;

- certificatul de deces al numitului B.G.I.;

Prin sentinţa civilă nr.526/23.04.2003 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a

admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria Municipiului

Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa, şi s-a respins acţiunea

formulată de reclamanta B.M.I. ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără

calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr.73/c/27.01.2004 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa,

s-au respins, ca nefondate apelurile civile formulate de reclamantă şi de către pârâţi.

Prin decizia civilă nr.4738/15.05.2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, s-au admis recursurile formulate de reclamantă şi de către pârâţi, s-au casat

decizia civilă nr.73/c/27.01.2004 şi sentinţa civilă nr. 526/23.04.2003 şi s-a dispus



5

trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Constanţa, cauza fiind reînregistrată

sub nr.3897/118/2006.

După casare, reclamanta şi-a precizat cadrul procesual în sensul că a arătat că

înţelege să se judece cu Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin

Primar şi Consiliul Local Constanţa şi că înţelege să renunţe la judecată faţă de

ceilalţi pârâţi.

Prin încheierea din 07.12.2006 s-a luat act de renunţarea la judecată faţă de

pârâţii Primăria Municipiului Constanţa şi Comisia pentru Aplicarea Legii nr.10/2001

şi s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâţi a Primarului Municipiului

Constanţa şi a Municipiul Constanţa prin Primar.

Prin sentinţa civilă nr. 287/5.03.2009, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea

reclamantei ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în speţă

nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001. Preluarea terenului în

litigiu nu a fost consecinţa unei măsuri abuzive, ci terenul s-a reîntors în patrimoniul

municipalităţii urmare a intervenirii rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare

nr. 7/19.04.1935 pentru neexecutarea obligaţiei asumate de autorul reclamantei de a

construi pe acest teren într-un interval de 4 ani o vilă sau o casă de locuit.

Prima instanţă a mai reţinut că în actul de vânzare-cumpărare nr. 7/1935 părţile

au înserat un pact comisoriu de grad IV, neexecutarea de către cumpărător a

obligaţiei de a construi în termenul convenit o casă de locuit, fiind sancţionată cu

rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare, fără punere în întârziere şi

fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel reclamanta B.M.I.

care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

- În mod greşit a reţinut prima instanţă că terenul dobândit de autorul

reclamantei în 1935 a revenit în patrimoniul municipalităţii ca urmare a desfiinţării de

drept a contractului de vânzare-cumpărare, conform pactului comisoriu de grad IV

înserat în contract. În realitate acest teren a fost predat cumpărătorului în proprietate

după 10 ani. Prin urmare perioada de graţie în care se putea construi a fost între 1945-

1951, timp în care autorul reclamantei a plătit impozit conform actelor existente la

dosar şi neanalizate de prima instanţă.

- Imposibilitatea construirii pe teren în perioada menţionată, 1945-1952, a fost

justificată de schimbarea regimului politic, efectele războiului etc.

- Preluarea imobilului în litigiu a fost o măsură abuzivă, dispusă prin decizia

nr. 22043/1958, situaţie în care în speţă erau pe deplin aplicabile dispoziţiile Legii nr.

10/2001.

Analizând criticile reclamantei se constată că apelul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Prin notificarea nr. 766634/06.08.2001, reclamanta M.B. a solicitat ca în

procedura Legii nr. 10/2001 să îi fie restituit în natură terenul în suprafaţă de 437,37

m.p. situat în staţiunea Mamaia, lot 10, careu 11, bun dobândit de autorul său B.G.I.

în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 7/19.04.1935 încheiat cu Primăria

Municipiului Constanţa.



6

Prin dispoziţia nr. 2525/2002 Constanţa emisă de Primarul Municipiului

Constanţa s-a respins notificarea reclamantei motivat de faptul că în speţă nu sunt

aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, bunul nefiind preluat abuziv de către stat.

Prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementat regimul juridic al unor imobile

preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

legiuitorul definind la art. 2 care anume preluări pot fi reţinute ca fiind abuzive în

sensul acestui act normativ, de exemplu: naţionalizarea, confiscarea cererii, preluarea

fără vreun titlu sau pentru neplata impozitelor.

În categoria preluărilor mai sus arătate caracterizate ca fiind abuzive, nu se

încadrează şi acele situaţii în care, ca urmare a desfiinţării unor contracte civile

pentru nerespectarea de către părţile contractante a clauzelor, bunul se reîntoarce în

patrimoniul părţii contractante îndreptăţite la această măsură.

În speţă se reţine că actul de vânzare-cumpărare nr. 7/19.04.1935 a fost

încheiat de autorul reclamantei în calitate de cumpărător şi Primăria Constanţa, în

calitate de vânzător, în condiţiile generale de vânzare-cumpărare stabilite prin Decizia

nr. 25/1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanţa, aprobată prin Decretul nr.

76/1906, în care se stipula că terenurile situate în Zona Plajei din Staţiunea Mamaia

se vor vinde cu condiţia expresă ca dobânditorii să construiască o casă de locuit sau o

vilă în termen de patru ani, prelungit de şase ani şi să contribuie cu 25% la toate

cheltuielile edilitare. Condiţiile generale de vânzare prevăzute în Decizia nr. 25/1905,

conţin o clauză conform căreia nerespectarea vreunei obligaţii asumate de cumpărător

prin acest act atrage rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare fără

nici o altă formalitate sau punere în întârziere, clauză ce constituie un pact comisoriu

de gradul IV, desfiinţarea convenţiei realizându-se de drept, fără intervenţia instanţei

de judecată.

Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul

1935 de autorul reclamantului, care conţine clauza potrivit căreia vânzarea se

desfiinţează « fără somaţie, judecată şi fără nici un drept de despăgubire pentru

cumpărător », în cazul în care partea nu îşi îndeplineşte obligaţia de a construi în

termen de patru ani (ulterior şase ani) este, după termenii folosiţi, un pact comisoriu

de gradul IV, care are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului de îndată

ce a fost expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.

În prezenţa unui asemenea pact, rolul instanţei de judecată sub aspectul

aplicării sancţiunii rezoluţiunii, este înlăturat în totalitate. Rezoluţiunea operează de

drept, fără a fi necesară intervenţia instanţei, sancţiunea desfiinţării contractului fiind

efectul direct al neexecutării obligaţiei debitorului.

De aceea, se reţine că nu era necesară intervenţia instanţei pentru a pronunţa

rezoluţiunea contractului, pentru că, prin voinţa părţilor, s-a renunţat cu anticipaţie la

caracterul judiciar al rezoluţiunii, iar în măsura în care ar fi sesizată, instanţa nu poate

aprecia asupra oportunităţii pronunţării rezoluţiunii, ci doar va constata că

rezoluţiunea contractului a avut loc de plin drept.

În privinţa momentului în care are loc desfiinţarea contractului în cuprinsul

căruia a fost inserat un pact comisoriu expres de grad IV, aceasta nu se produce

numai ca efect al unei împrejurări obiective – neexecutarea obligaţiilor unei părţi –

dar şi ca efect al manifestării voinţei creditorului de a face efectivă această sancţiune.

7

Manifestarea de voinţă a creditorului, de a face efectivă sancţiunea rezoluţiunii,

a fost exprimată în 1958, prin Decizia nr. 22043.

Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de naţionalizare şi de

dobândire a proprietăţii asupra terenurilor de către stat, cum greşit susţine

reclamanta, ci reprezintă doar manifestarea de voinţă a creditoarei Primăria Constanţa

de a da eficienţă pactului comisoriu şi de a prelua efectiv în posesia sa terenul în

litigiu, întrucât în urma rezoluţiunii de plin drept a contractului de vânzare-

cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.

Până la momentul emiterii Deciziei nr. 22043/1958, prin care creditoarea şi-a

manifestat expres şi neîndoielnic voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu,

debitorul putea executa în mod valabil obligaţia, ori putea face dovada că, deşi a

încercat să îşi execute obligaţia, a fost împiedicat de creditor, ori de o cauză de forţă

majoră.

Se reţine că actul de vânzare-cumpărare care consemnează obligaţia de a

construi, a fost încheiat în anul 1935, iar România a intrat în război în anul 1941,

perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru

obţinerea autorizaţiilor necesare edificării unei construcţii.

Ulterior, după terminarea războiului, prin Deciziunea nr. 15493 din

21.11.1945, Primăria Constanţa a aprobat prelungirea termenului de construcţie pe

locurile de casă de pe plaja Mamaia, până la 1 decembrie 1947.

Dacă pentru perioada războiului (1941-1945) se reţine că neexecutarea

construcţiei nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de

forţă majoră să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract, această cauză de

înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei de a construi nu mai subzistă

în perioada următoare, până la apariţia Deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul

şi-a manifestat voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu de gradul IV.

Se reţine că prin Deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, autorităţile

locale, recunoscând existenţa, în timpul războiului, a unei crize de materiale de

construcţie, a lucrătorilor specializaţi în construcţia de case, cât şi împrejurarea că

este necesară o dezvoltare a construcţiei de locuinţe, au aprobat prelungirea

termenului de construire pe locurile de pe plaja Mamaia, cu începere de la data

acestei decizii şi până la 1 decembrie 1947 şi nu au impus interdicţii speciale de

construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condiţiile mai sus menţionate.

Legea nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru

măsurile necesare apărării ţării a fost adoptată ulterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare din anul 1935, iar cumpărătorii, anterior intrării în vigoare a

acestei legi, timp de trei ani, nu au făcut niciun demers pentru a construi pe acest

teren.

De altfel, chiar după adoptarea Legii nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru

crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării nu s-a interzis total

şi în mod absolut edificarea unor construcţii în zona Dobrogei, în art. 13 din lege

prevăzându-se obligaţia ca « orice lucrare, construcţie, plantaţie pe care un particular

ar avea să o facă pe terenul căzând într-o zonă militară, trebuie să fie în prealabil

aprobată de Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Aerului şi Marinei, care pot



8

impune ca executarea să se facă astfel ca ea să corespundă cerinţelor apărării

naţionale ».

Ori, în cauză, se reţine că reclamanta nu a făcut dovada că autorul ei a fost

împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor

efectuate pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie, i s-au respins cererile de către

cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării ţării.

Susţinerea apelantei reclamante în sensul că proprietatea asupra terenului în

litigiu i-a fost transmisă nu la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

– anul 1935, ci după 10 ani - în anul 1945 este lipsită de orice fundament probator.

Conform dispoziţiilor art. 1295 Cod civil, vânzarea este un contract translativ

de proprietate. În cazul bunurilor individual determinate efectul translativ se produce

în baza contractului de la data încheierii lui, cu excepţia cazurilor în care părţile

contractante au convenit amânarea transferului proprietăţii până la împlinirea unui

termen sau condiţie.

În speţă, din analiza clauzelor contractuale nu rezultă ca părţile să fi convenit

să amâne transferul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 437, 27

m.p. la o dată ulterioară celei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.

7/19.04.1935.

Dimpotrivă din probele administrate în cauză rezultă că autorul reclamantei a

fost menţionat în anul 1942 în „Tabloul de proprietăţi de la Mamaia cu rate restante”

pentru lotul nr. 10, careu 11, diferenţa de preţ datorată pentru terenul cumpărat fiind

de 6560 lei.

Din adresa nr. 77/23.03.1999 emisă de Municipiul Constanţa – Direcţia

Patrimoniu, rezultă că în planul cadastral al oraşului Constanţa, întocmit în anii 1936-

1938, registrul de proprietăţi pag. 1557, la nr. crt. 15566 este consemnat lotul 10 din

careul 11 ca teren neconstruit la acea dată, suprafaţa de 437,27 m.p., ca proprietate

B.I.

Înştiinţarea de plată a impozitului nr. 421/1951, cât şi dovada plăţii impozitului

aferent terenului în suprafaţă de 437,27 m.p. pentru perioada 1946-1951 conduce la

concluzia că în toată această perioadă s-a recunoscut dreptul de proprietate al

autorului reclamantei asupra terenului în litigiu, acesta având posibilitatea să

construiască pe acest teren, conform obligaţiei asumate prin contractul de vânzare-

cumpărare nr. 7/1935.

Prin urmare, până la data manifestării de voinţă a creditorului, de a face

efectivă sancţiunea rezoluţiunii, care a fost exprimată în anul 1958, prin Decizia nr.

22043, autorul reclamantei a avut posibilitatea de a-şi executa obligaţia asumată prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. 7/1935, respectiv aceea de a construi o casă de

locuit sau o vilă, sancţiunea neexecutării acestei obligaţii fiind rezoluţiunea de drept a

contractului de vânzare-cumpărare, cu consecinţa reintrării terenului în suprafaţă de

437,27 m.p. în patrimoniul vânzătorului.

Aşa fiind, terenul în litigiu se găseşte în patrimoniul vânzătorului Municipiul

Constanţa ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

autorul reclamantei B.I., în anul 1935, pentru nerespectarea către cumpărător a

obligaţiei asumate prin contract şi nu ca urmare a unei deposedări abuzive, care să fi

fost realizată în mod arbitrar şi prin abuz de putere de către stat, sens în care s-a

9

pronunţat în mod constant, în speţe similare şi I.C.C.J. (exemplificări: decizia civilă

nr. 5680/9.10.2008; decizia civilă nr. 6327/28.10.2008; decizia civilă nr.

569/27.01.2005; decizia civilă nr. 3213/11.10.2000).

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod proc. civilă se va respinge

ca nefondat apelul reclamantei.

Decizia civilă nr. 215/C/30.09.2009

Dosar nr. 3897/118/2006





2. Legea nr. 10/2001. Calitatea procesual pasivă a Statului Român in

procedura judiciară desfăşurată conform Legii nr. 10/2001. Lipsa dovezii că

Fondul Proprietatea funcţionează de o manieră corespunzătoare pentru a

asigura despăgubirea reclamantului intr-un termen rezonabil şi in mod efectiv.

Efecte.



Se impune a fi subliniată hotărârea Curţii Europene, în sensul că, atunci

când principiul de restituire a proprietăţilor confiscate în mod abuziv a fost deja

adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui

principiu, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau legată de practicile

aplicate de autorităţi, este în măsură să genereze, atunci când persistă în timp şi în

absenţa unei reacţii coerente şi rapide a statului, o neîndeplinire din partea

acestuia din urmă a obligaţiei sale de a asigura beneficierea efectivă de dreptul de

proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hot. Broniowschi împotriva

Poloniei (GC) nr. 31443/96, CEDO 2004-v; Păduraru împotriva României, nr.

63252/2000, pct. 92 şi 112, dec.2005).



Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.6072/118/2007

reclamanţii C.R.N. şi I.M. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului

Constanţa, Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Primăria Constanţa,

solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâtul la restituirea

în natură a imobilului-teren în suprafaţă de 1044 mp situat în Constanţa, Bdul T., sau

la acordarea în compensare a unui teren echivalent din punct de vedere edilitar,

urbanistic şi funcţional.

In subsidiar, reclamanţii au solicitat ca în situaţia imposibilităţii restituirii

imobilului în natură sau prin echivalent, să fie obligaţi pârâţii la emiterea deciziei

privind propunerea de despăgubiri pentru imobilul respectiv.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt unicii moştenitori ai celor doi

foşti proprietari ai imobilului – C.N. şi C.M., dreptul de proprietate fiind dobândit de

aceştia prin actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 3703/13.12.1946 la Grefa

Tribunalului Constanţa.

În ce priveşte modalitatea preluării imobilului de către stat, s-a susţinut că este

una abuzivă, realizată în baza Decretului nr. 83/1949, de completare a unor dispoziţii

din Legea 187/1949a reformei agrare.

Reclamanţii au mai învederat că în baza Legii 10/2001 au notificat Primăria

Municipiului Constanţa pentru restituirea imobilului, însă nu au primit nici o

soluţionare până la momentul sesizării instanţei.

10

În dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar înscrisuri:act de vânzare-

cumpărare autentificat sub nr.53264/27.11.1946,jurnal nr. 15866/27.09.1945 al

Tribunalului Ilfov, proces - verbal de impunere din 07.01.1946, adresa nr.

3198/28.06.2993 emisă de S.C. P. S.A., adresa nr. 5574/21.04.1994 emisă de

Consiliul Local Constanţa, acte de stare civilă, notificare înregistrată sub nr.

811/10.08.2001 la B.E.J. M.A. Totodată, reclamanţii au solicitat efectuarea unei

expertize tehnice imobiliare, pentru identificarea terenului, evaluarea acestuia,

stabilirea regimului juridic şi a gradului de ocupare, probă ce a fost încuviinţată şi

administrată de instanţă.

În apărare, pârâţii nu au formulat întâmpinare, depunând la dosar relaţii

referitoare la situaţia juridică a imobilului, precum şi documentaţia aferentă notificării

formulate de către reclamanţi şi înregistrată de unitatea deţinătoare sub nr.

2809/15.03.2001.

Prin precizări scrise depuse la dosar la termenul din 16.05.2008 reclamanţii au

solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul

Economiei şi Finanţelor şi obligarea acestuia la plata valorii de piaţă a terenului,

astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză.

Reclamanţii au susţinut că obligarea Statului Român are un caracter subsidiar,

pentru situaţia imposibilităţii de restituire în natură sau prin compensare cu un alt

teren a imobilului ce face obiectul acţiunii. A fost invocată în acest sens practica

CEDO care a statuat că hotărârile judecătoreşti de acordare a despăgubirilor prin

acţiuni la Fondul Proprietatea constituie o încălcare a art.1 din primul Protocol

Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În susţinerea acestei modificări a acţiunii, reclamanţii au depus la dosar

practică judiciară şi practică CEDO.

În apărare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a

formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive,

învederând că în temeiul art.25 din Decretul nr. 31/1954, art.138 alin.2 lit. f-h din

Legea 215/2001 şi art.136 alin.2 din Constituţie poate sta în judecată în calitate de

pârât doar în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de

interes naţional.

Totodată, Legea 10/2001 prevede doar două situaţii în care Ministerul

Economiei şi Finanţelor poate fi chemat în judecată în nume propriu sau ca

reprezentant al statului, iar aceste cazuri expres nu se regăsesc în speţa de faţă.

Pe fondul cererii, s-a solicitat prin întâmpinare ca instanţa să oblige pârâtul

Primarul Municipiului Constanţa să emită o decizie motivată cu propunere de

despăgubiri conform Titlului VII din Legea 247/2005.

La termenul din 20.03.2009 instanţa a invocat din oficiu excepţia lipsei

capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 448/3.04.2009 Tribunalul Constanţa a admis excepţia

lipsei capacităţi procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Constanţa, cu consecinţa

respingerii acţiunii în contradictoriu cu pârâta Primăria Constanţa ca fiind îndreptată

împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă. Admite excepţia

lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor şi



11

s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin aceeaşi sentinţă s-a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor în

contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa şi a fost

admisă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanţa.

A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să propună acordarea

de despăgubiri reclamanţilor, in condiţiile Titlului VII din Legea 247/2005, pentru

imobilul situat in Constanţa, bdul. T., compus din teren in suprafaţă de 1044 mp.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că

reclamanţii s-au legitimat ca succesori ai defuncţilor C.N. şi C.M., proprietari ai

terenului în suprafaţă de 1044 mp, bun preluat de stat în mod abuziv în baza

Decretului nr. 83/1949 de completare a unor dispoziţii din Legea reformei agrare nr.

187/1945. S-a mai reţinut că procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 este pe

deplin aplicabilă în cauză, acest act normativ constituind norma generală în materia

retrocedărilor imobilelor preluate de stat în perioada 06.03.2945-22.12.2989, iar

reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, conform art. 3

din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte măsurile reparatorii de care pot beneficia reclamanţii, prima

instanţă a reţinut că terenul nu poate fi restituit în natură, situaţie în care reclamanţii

sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul

Finanţelor Publice, instanţa a reţinut că Legea nr. 10/2001 reglementează numai două

situaţii în care Statul prin Ministerul Finanţelor Publice poate fi chemat în judecată în

cadrul acestei proceduri, iar în speţă nu este întâlnită niciuna dintre cele două situaţii.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel reclamanţii şi

pârâtul Primarul Municipiului Constanţa.

I. Apelanţii reclamanţi au criticat legalitatea şi temeinicia hotărârii Tribunalului

Constanţa sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a

Statului Român, apreciind că Statul Român are calitate procesuală pasivă şi trebuie să

răspundă în solidar cu ceilalţi pârâţii la plata despăgubirilor stabilite prin expertiza de

evaluare a terenului ce nu poate fi restituit în natură.

Au mai susţinut apelanţii reclamanţi că Statul Român prin Ministerul

Finanţelor Publice poate să fie obligat direct la plata despăgubirilor aferente valorii

de circulaţie a imobilului ce nu poate fi restituit în natură în condiţiile în care

mecanismul întrevăzut de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor este un eşec, iar

Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa a reţinut în mod constant că Fondul

Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la

acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamanţilor, iar în această situaţie persoana

îndreptăţită suferă de o lipsă totală a despăgubirii ceea ce constituie o sarcină

disproporţionată şi incompatibilă cu dreptul garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. La rândul lor, pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local

Constanţa, Municipiul Constanţa şi Primăria Municipiului Constanţa au criticat

legalitatea şi temeinicia hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul soluţionării

excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, solicitând obligarea



12

acestui pârât la plata despăgubirilor solicitate de reclamanţi, cu obligarea acestui

pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanţii pârâţi au susţinut că prima instanţă a stabilit în mod greşit că pârâtul

Statului Român nu are calitate procesuală pasivă în cererea de obligare a acestuia la

plata despăgubirilor la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi pentru terenul preluat abuziv

şi care nu poate fi restituit în natură, în condiţiile în care ineficacitatea mecanismului

de reparaţie stabilit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 s-a dovedit, iar Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că

Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce

la acordarea efectivă a despăgubirilor, iar judecătorul naţional este primul judecător

al Convenţiei Europene având posibilitatea de a înlătura normele din legislaţia internă

care sunt ineficiente sau contrare normelor Convenţiei.

Legiuitorul a acordat efect devolutiv apelului, însă acesta a fost limitat prin

două adagii elocvente: tantum devolutum appellatum şi tantum devolutum quantum

indicatum. Prima regulă restrictivă exprimă ideea că instanţa ierarhic superioară este

limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel,

iar a doua regulă restrictivă exprimă ideea că efectele apelului nu se pot răsfrânge

decât numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Analizând legalitatea ţi temeinicia hotărârii apelate în raport cu criticile tuturor

apelanţilor şi avându-se în vedere limitele apelului, Curtea constată următoarele:

Criticile ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii

procesual pasive a Statului Român în raport de acţiunea subsidiară se reţine a fi

fondate şi urmează a fi admise pentru următoarele considerente:

Reclamanţii C.R.N. şi I.M. au deschis procedura administrativă reglementată

de Legea nr. 10/2001 prin notificările formulate în anul 2001, solicitarea lor de a li se

restitui în natură terenul în suprafaţă de 1044 mp situat în Constanţa, bdul. T. (fost

C.), nefiind analizată de unitatea notificată până la data sesizării instanţei de judecată

– 26 iunie 2007.

Constatând refuzul nejustificat al unităţii administrativ-teritoriale –

deţinătoarea bunului notificat – de a soluţiona în termenul legal notificarea,

reclamanţii s-au adresat instanţei de judecată pentru ca aceasta să se pronunţe cu

privire la temeinicia pretenţiilor lor – restituirea în natură a terenului preluat abuziv

sau acordarea în compensare a unei teren echivalent din punct de vedere edilitar,

urbanistic şi funcţional.

Ulterior – după stabilirea imposibilităţii restituirii în natură a terenului

notificat, cât şi aceea de a se atribui reclamanţilor în compensare un alt teren

echivalent din punct de vedere edilitar cu cel preluat în mod abuziv, reclamanţii şi-au

completat acţiunea cu o nouă cerere, solicitând ca în ipoteza în care instanţa va statua

asupra dreptului reclamanţilor de a primi despăgubiri pentru terenul expropriat, plata

acestor despăgubiri să fie realizată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

Publice, ce urmează a fi obligat în mod direct prin hotărâre judecătorească, în

condiţiile în care Fondul Proprietatea nu este funcţional, iar regimul de calculare şi

de plată a îndemnizaţiilor reglementat în prezent prin Legea nr. 247/2005 nu este

eficace şi util.



13

În speţă se reţine că prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 448/3.04.2009 a

statuat cu privire la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite să beneficieze de

măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, cât şi cu privire la

imposibilitatea restituirii în natură a terenului notificat, bunul fiind afectat integral de

construcţia Sălii Sporturilor – imobil aflat în domeniul public al statului conform

H.G. nr. 1705/29.11.2006. Aceste dezlegări ale instanţei de fond nu au făcut obiectul

criticilor părţilor în apel, situaţie în care se impun cu autoritate de lucru judecat fără a

mai putea fi repuse în discuţie cu ocazia soluţionării apelurilor de faţă, dreptul

reclamanţilor la despăgubiri băneşti pentru terenul preluat prin Decretul nr. 83/1949

fiind recunoscut în mod definitiv.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de

„bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului

poate desemna atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite

situaţii bine definite, creanţe al căror titular demonstrează că au un temei suficient în

legislaţia naţională şi în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o

„speranţă legitimă”, de a redobândi efectiv dreptul de proprietate (Cauza Viaşu c.

România, hotărârea din 9 decembrie 2008).

Curtea Europeană a mai afirmat că, atunci când un stat contractant, după

ratificarea convenţiei, inclusiv a Protocolului nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede

restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o

asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate

protejat prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 în cazul persoanelor care îndeplinesc

condiţiile de restituire. Acelaşi principiu se poate aplica în ceea ce priveşte

dispozitivele de restituire sau de despăgubire stabilite în temeiul unei legislaţii

adoptate înainte de ratificarea convenţiei în cazul în care o asemenea legislaţie

rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 [a se vedea, printre altele,

Kopecký împotriva Slovaciei (GC), nr. 44912/98, pct. 35 şi 48-52, CEDO 2004-IX,

Broniowski împotriva Poloniei (GC), nr. 31443/96, pct. 125, CEDO 2004-V, cauza

Viaşu împotriva României, cererea nr. 7595/2001, hotărârea din 9.12.2008].

În speţă recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor a fost

confirmată în mod definitiv de către o instanţă judecătorească, fiind stabilită în mod

clar în dreptul intern, după cum este, de asemenea, şi obligaţia de despăgubire în

cazul nerestituirii.

În aceste împrejurări, instanţa consideră că reclamanţii au o „creanţă

patrimonială” certă, irevocabilă şi exigibilă, care intră sub incidenţa noţiunii de „bun”

în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, iar nerestituirea imobilului

până în prezent, în absenţa oricărei despăgubiri, constituie o ingerinţă în dreptul

reclamanţilor la respectarea bunurilor lor.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, intimaţii au reclamat o

ingerinţă în dreptul lor de proprietate şi instanţa de fond, constatând că a avut loc o

asemenea ingerinţă prin absenţa îndelungată şi nejustificată într-un termen rezonabil

a oricărei despăgubiri, trebuia să analizeze cererea subsidiară a reclamanţilor din

perspectiva dreptului afirmat, al respectării proprietăţii şi în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român.



14

În acest context se impune a fi subliniată hotărârea Curţii Europene, în sensul

că, atunci când principiul de restituire a proprietăţilor confiscate în mod abuziv a fost

deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui

principiu, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau legată de practicile

aplicate de autorităţi, este în măsură să genereze, atunci când persistă în timp şi în

absenţa unei reacţii coerente şi rapide a statului, o neîndeplinire din partea acestuia

din urmă a obligaţiei sale de a asigura beneficierea efectivă de dreptul de proprietate

garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hot. Broniowschi împotriva Poloniei (GC) nr.

31443/96, CEDO 2004-v; Păduraru împotriva României, nr. 63252/2000, pct. 92 şi

112, dec.2005).

Prima instanţă a reţinut în ceea ce priveşte creanţa reprezentând despăgubirile

la care sunt îndreptăţiţi reclamanţi, că executarea sa este reglementată de Legea

247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 87/2007 şi că reclamanţii trebuie să aştepte

derularea acestei procedurii care nu prevede nici un termen până la care Comisia

Centrală trebuie să stabilească şi să acorde titlul de despăgubire, în baza căruia se

atribuie prin conversiune acţiuni la Fondul Proprietatea.

Or, în speţă, niciuna din datele şi respectiv probele prezentate de pârâţii, nu

conduc la concluzia că Fondul Proprietatea funcţionează în prezent, pentru ca instanţa

să considere că dreptul reclamanţilor la despăgubire a devenit un drept efectiv, Curtea

Europeană stabilind constant că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate

atât accesul la o procedură administrativă, cât şi la o procedură contencioasă

ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent

în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei despăgubirii în favoarea

persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă (cauza Ruxandra

Ionescu c. României, hot. din 12 octombrie 2006; cauza Matache ş.a. contra

României, hot. din 19 octombrie 2006; cauza Faimblatt c. României, hot. din 23

ianuarie 2009; cauza Viaşu c. României, hot. din 9 decembrie 2008).

Mai mult, Curtea Europeană a reţinut în mod explicit că „Numărul de cereri

înaintate Curţii, de hotărâri care statuează încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi în

anumite cazuri a articolului 6 din Convenţie, precum şi miile de dosare de restituire

trimise către A.N.R.P. şi care nu au fost tratate într-un termen rezonabil,

demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau

naţionalizate de către stat pe parcursul perioadei comuniste nu a fost pus în aplicare

în mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1.” (Cauza Viaşu contra României).

Atunci când Curtea Europeană constată o încălcare, statul pârât are obligaţia

legală nu numai de a plăti persoanei în cauză sumele alocate cu titlu de reparaţie

echitabilă prevăzută art. 41, ci, de asemenea de a alege sub supravegherea

Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, după caz individuale pe care să le

includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de

Curte şi pentru a anula, pe cât posibil, consecinţele acestei încălcări.(hotărârea din 22

iunie, cauza Braniowski contra Poloniei).

Se reţine că, în condiţiile în care statul „nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de

a reacţiona la timp şi cu coerenţă, în ceea ce priveşte problema de interes general pe

care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea

decretelor de naţionalizare”, iar mecanismul de acordare a despăgubirilor prin

15

intermediul Fondului Proprietatea nu se dovedeşte că în prezent funcţional, statul este

răspunzător de îndemnizarea reclamanţilor pentru prejudiciul suferit ca urmare a

exproprierii terenului proprietatea lor, în suprafaţă de 1044 mp (cauza Păduraru

contra României, cauza Suciu Werle contra României, hot. din 13 decembrie 2007).

A pretinde reclamanţilor să aştepte derularea unor proceduri, conform Legii nr.

247/2005, afectate puternic de incertitudine în privinţa duratei, şi a finalităţii, asupra

cărora reclamanţii nu pot avea niciun control, după ce autorităţile au lăsat să treacă 8

ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plăţii despăgubirilor la care sunt

îndreptăţite în schimbul terenului preluat abuziv, înseamnă a impune reclamanţilor o

sarcină disproporţionată şi excesivă, care încalcă echilibrul just între cerinţele

interesului general al comunităţii şi imperativele apărării dreptului la respectarea

bunurilor reclamanţilor şi care este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor

lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres obligaţia

Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, de a acorda despăgubiri

persoanelor îndreptăţite, în condiţiile în care nu s-au produs probatorii din care să

rezulte că Fondul Proprietatea funcţionează în prezent de o manieră corespunzătoare

pentru a asigura despăgubirea reclamanţilor într-un termen rezonabil şi în mod efectiv

şi faţă de jurisprudenţa CEDO (obligatorie pentru instanţele naţionale), în sensul că

statul trebuie să garanteze realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire, fie că

este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri,

conformându-se principiului preeminenţei dreptului şi legalităţii protecţiei drepturilor

patrimoniale enunţate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ţinându-se

cont şi de principiile afirmate de către jurisprudenţa Curţii în materia acordării de

despăgubiri, instanţa de apel constată că Statul Român are calitate procesual pasivă în

cererea subsidiară promovată de reclamanţi, prin care se solicită plata echivalentului

bănesc al terenului care nu poate fi restituit în natură şi pentru care, deşi s-a statuat

dreptul reclamanţilor la despăgubiri, aceştia nu au primit efectiv măsuri reparatorii

stabilite conform Legii nr. 10/2001. În acelaşi sens s-a pronunţat şi I.C.C.J. într-o

decizie de speţă recentă (Decizia nr. 8066/12 decembrie 2008).

Faţă de considerentele expuse în baza art. 297 alin. (1) din Codul de procedură

civilă, urmează a fi admise apelurile declarate împotriva sentinţei civile nr.

448/03.04.2009 a Tribunalului Constanţa.

Desfiinţează în parte sentinţa apelată şi trimite cauza Tribunalului Constanţa

pentru soluţionarea cererii subsidiare în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanţelor Publice.

Cu ocazia rejudecării cererii instanţa de fond va analiza şi celelalte apărării

invocate de părţi şi care vizează fondul litigiului.

Decizia civilă nr. 218/C/30.09.2009

Dosar nr. 6072/118/2007





3. Legea nr. 10/2001. Teren afectat de un proiect de investiţii, autorizat

ulterior formulării notificării. Nerealizarea obiectivului ”Băi Reci” – anexă a

Spitalului Clinic de Recuperare Eforie Nord.



16

În speţă nu s-a probat existenţa unei construcţii cu caracter definitiv, care

afectează fie şi în parte suprafaţa de teren ce face obiectul prezentului litigiu, iar

existenţa unei autorizaţii de construire pentru derularea programului de reparaţii

capitale la obiectivul unităţii sanitare nu exclude aplicarea măsurii reparatorii cu

caracter prevalent în accepţiunea Legii nr. 10/2001 – reţinută şi în primă instanţă.

Situaţia evocată nu se înscrie în sintagma ,,teren ocupat’’ prevăzută în textul

art. 10 din lege, restituirea în natură a imobilului putând fi analizată în cauză ca

posibilă şi justificată de raţiunea respectării dreptului de proprietate al intimatului

reclamant şi de împrejurarea că, această modalitate de reparare, răspunde cerinţei

ce reiese din jurisprudenţa CEDO, referitoare la asigurarea unei despăgubiri reale,

iar nu iluzorii pentru bunul preluat de stat (cauza Matache şi alţii vs. România,

cauza Faimblat vs. România).



Prin sentinţa civilă nr. 1948/6.11.2007 a Tribunalului Constanţa-secţia civilă a

fost admisă acţiunea reclamantului P.N.D. formulată în contradictoriu cu pârâţii

PRIMĂRIA ORAŞULUI EFORIE şi PRIMARUL ORAŞULUI EFORIE, fiind

dispusă anularea dispoziţiei de respingere a notificării, nr. 145/11.04.2006 şi

obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului – teren de 540 mp din

intravilanul localităţii, reprezentând lotul nr. 987 din Parcelarea Eforia Spitalelor

Civile Bucureşti, astfel cum a fost identificat prin punctele 12 – 13 – 14 – 15 în

documentaţia topo-cadastrală întocmită de ing. C.C. în luna martie 2006.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin Dispoziţia nr.

145/11.04.2006 a Primarului Oraşului Eforie a fost respinsă notificarea nr.

1944/05.11.2001 depusă prin BEJ D.V. şi înregistrată la Primăria Oraşului Eforie sub

nr.15613/12.10.2001, ce viza restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 540 mp -

lotul nr.987 din parcelarea Eforia Spitalelor Civile.

Soluţia dată prin notificare s-a referit la faptul că reclamantul nu a făcut dovada

achitării, de către bunicul său, a restului de preţ de 12.960 lei prevăzut în contractul

de vânzare-cumpărare datat 25.02.1927 şi nici dovada realizării unei construcţii,

ambele obligaţii constituind în caz de neîndeplinire motive de reziliere de plin drept a

actului juridic. În cuprinsul dispoziţiei s-a mai reţinut că nu s-au prezentat dovezi cu

privire la trecerea terenului în posesia dnei I.H.K. şi la preluarea abuzivă a acestuia de

către stat în perioada 1945-1989.

Instanţa de fond a apreciat că în speţă reclamantul a făcut dovada calităţii de

persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, câtă vreme prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin proces-verbal nr.5287/25.02.1927,

încheiat între Eforia Spitalelor Civile şi D.I., acesta din urmă a dobândit dreptul de

proprietate asupra lotului însemnat în planul parcelar cu nr.987, în suprafaţă de circa

540 mp.

Imobilul s-a regăsit în evidenţele fiscale ale oraşului Eforie începând cu anul

1940, lotul nr. 987 din parcelarea Eforia Spitalelor Civile Bucureşti figurând în

Tabloul proprietarilor din anii 1940, pe numele lui D.I., astfel cum reiese din adresa

nr.621/20.07.2006 a Consiliului Local al Oraşului Eforie - Direcţia Financiară.

Totodată, D.I. a figurat ca proprietar al terenului cumpărat în anul 1927 şi în “Tabloul

cu locurile virane cu numele şi adresele posesorilor din Parcelarea Eforie 1949”-



17

dos.36/1949, nr.lot 987, fond “Primăria Eforie”, conform copiei - extras eliberate de

arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Constanţa în 2001.

Conform “Extractului din registrul actelor de morţi pe anul 1927” nr.2748, D.I.

a decedat la data de 14.11.1929, moştenitoarea legală a acestuia fiind I.H.K, în baza

certificatului de moştenitor nr. 14/27.02.2003.

Instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a disp.art.3 alin.1 lit.a din Legea

nr.10/2001, precum şi a celor ale art.4 alin.2 din actul normativ menţionat, statuând în

sensul că prin certificatele de moştenitor şi actele de stare civilă ataşate la dosar,

reclamantul şi-a dovedit pe deplin calitatea de moştenitor legal al mamei sale, care la

rândul său l-a moştenit pe fostul proprietar al imobilului litigios. Având în vedere şi

faptul că, potrivit declaraţiei autentificate sub nr.2975/23.08.2005 la BNP C.M.P. din

Bucureşti, P.D.M.S. a cedat în favoarea fratelui său toate drepturile legate de

revendicarea averii imobile ce a aparţinut defunctei lor mame, reclamantul era în

drept să formuleze singur notificare în temeiul legii speciale de reparaţie.

Tribunalul a avut în vedere deopotrivă faptul că a fost probată şi calitatea de

persoană îndreptăţită în înţelesul art.3 din lege, fiind înlăturată argumentaţia din

cuprinsul dispoziţiei contestate, potrivit căreia neachitarea tuturor ratelor şi/sau

neîndeplinirea obligaţiei de construire stabilite prin contract ar fi atras pierderea

dreptului de proprietate al cumpărătorului.

S-a reţinut, în acest context, că în art. 3 din contract s-a prevăzut într-adevăr că

“neplata vreuneia din rate la termenele fixate atrage după sine exigibilitatea întregii

sume şi Eforia poate, fără somaţiune, judecată sau punere în întârziere, ci numai

învestind acest contract, după simpla cerere a Eforiei, cu formulă executorie, să

scoată bunul în vânzare prin licitaţie publică în contul dlui cumpărător, iar din preţul

rezultat se va despăgubi Eforia de acest prilej şi de toate cheltuielile făcute până în

momentul primirii banilor la Eforie’’, cât şi că potrivit art.8 alin.1 “Dacă dl

cumpărător nu va achita ratele la termenele prevăzute la alin.2 de mai sus, Eforia este

în drept a percepe pentru întârziere un procent de 10% pe an şi 1% drept remiză

cuvenită fiscului pentru încasarea sumelor prin aplicarea legii de urmărire”. Însă,

aplicarea sancţiunilor enumerate constituia un drept exclusiv al vânzătorului potrivit

art.10, iar din probele administrate nu rezultă ca acesta s-ar fi prevalat de clauzele

inserate în contract, în sensul că ar fi procedat la vânzarea prin licitaţie publică a

imobilului; or, în această situaţie nu se poate prezuma decât că preţul a fost achitat în

întregime, la termenele stabilite.

Judecătorul fondului a arătat că ar fi excesiv să i se pretindă reclamantului

depunerea chitanţelor din perioada 1927-1928, pentru a dovedi cu certitudine

achitarea tuturor ratelor, aceasta fiind o sarcină procesuală grea, dacă nu imposibil de

realizat.

În adresa nr.51524/13.11.1958 a Sfatului Popular Regional Constanţa-

Secţiunea de Arhitectură şi Sistematizare se menţionează, la cererea numitei I.E., că

parcela 987 în suprafaţă de 540 mp. situată în Staţiunea Eforie este neconstruibilă,

întrucât potrivit planului de sistematizare se află într-o zonă verde.

În aceste condiţii, nu poate fi vorba de o neexecutare culpabilă a obligaţiei de

construire de către autorul reclamantului şi, prin urmare, nu a operat pactul comisoriu

inserat în contract.

18

De altfel, din probele administrate nu rezultă că vânzătorul-creditor şi-ar fi

manifestat vreodată, expres şi neîndoielnic, voinţa de a da eficienţă pactului

comisoriu, pe motiv ca debitorul-cumpărător nu şi-ar executat obligaţiile ce-i

reveneau; dimpotrivă, acesta din urmă a continuat să figureze ca proprietar în

evidenţele autorităţii locale mult timp după ce au expirat termenele pentru

îndeplinirea obligaţiilor.

Cât priveşte modalitatea de preluare a imobilului de către stat, judecătorul

fondului a reţinut că legea specială condiţionează dreptul la măsurile reparatorii pe

care le reglementează, de caracterul abuziv al măsurii de preluare a imobilului de

către stat, însă nu defineşte noţiunea de “preluare abuzivă”; în schimb, în art.2 alin.1

enumeră situaţiile juridice care constituie preluări cu acest caracter, astfel că

autoritatea competentă să soluţioneze notificarea trebuia să aprecieze dacă situaţia se

încadrează într-unul dintre cazurile prevăzute de text.

S-a apreciat că sunt trecute fără titlu valabil în proprietatea statului şi imobilele

preluate pur şi simplu, prin evacuarea proprietarilor de către reprezentanţii puterii din

epocă şi folosirea ulterioară în diverse scopuri.

Asemenea măsuri de trecere în proprietatea statului contraveneau Constituţiei

din 1965, potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar

terenurile şi construcţiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc

şi cu plata unei juste despăgubiri. Totodată, erau în contradicţie şi cu dispoziţiile

Codului civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara

numai pentru cauza de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire,

precum şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Ori, valabilitatea titlului statului impune, potrivit art.6 din Legea nr.213/1998,

concordanţa lui cu prevederile constituţionale, cu tratatele internaţionale la care

România era parte şi cu legile în vigoare la data preluării bunurilor de către stat.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă cu certitudine că terenul litigios

a ieşit la un moment dat, după anul 1958, din patrimoniul autorului reclamantului şi

în prezent face parte din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale.

Din moment ce nu s-a dovedit că fostul proprietar s-a desesizat de bună voie de

terenul revendicat în favoarea altei persoane ori că bunul a ieşit din patrimoniul

fostului proprietar în mod legal (spre exemplu, prin vânzarea la licitaţie publică la

iniţiativa vânzătorului, ca urmare a neîndeplinirii unei obligaţii stabilite prin

convenţie), operează prezumţia unei preluări fără titlu în proprietatea statului în

perioada de referinţă a Legii nr.10/2001, respectiv fără întocmirea vreunei formalităţi

care să constate această preluare.

S-a conchis în sensul că imobilul ce a făcut obiectul notificării reclamantului

se încadrează în ipoteza descrisă de art.2 alin.1 lit.i din Legea nr.10/2001, în

redactarea de la momentul emiterii dispoziţiei contestate, text potrivit căruia prin

imobile preluate în mod abuziv se înţeleg şi “orice alte imobile preluate fără titlu

valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării (…)”.

Sub acest aspect, s-a reţinut că art. 1 din Legea nr. 10/2001 consacră principiul

restituirii în natură, situaţiile în care măsurile reparatorii se acordă prin echivalent

reprezentând excepţii prevăzute în mod expres. În acelaşi sens, art.7 alin.1 prevede

că, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.

19

Potrivit documentaţiei topo-cadastrale anexate la dosarul cauzei, terenul în

litigiu are suprafaţa de 540 mp. şi se află poziţionat în intravilanul oraşului Eforie-

Staţiunea Eforie Nord, între calea ferată şi băile reci.

În adresa nr. N479/11.11.2002 emisă de Primăria Eforie-Serviciul

UATCDCTI către Serviciul Juridic se arată că lotul nr.987, plan parcelare Eforia

Spitalelor Civile Bucureşti, nu face obiectul nici unui contract de concesiune şi că,

potrivit evidenţelor deţinute, pe acest lot nu sunt construcţii, dar pe latura dinspre sud

este afectat de domeniu public pe o adâncime de 9 m.

Potrivit adresei nr.1230/27.09.2001 emise de P. S.A. Constanţa la cererea

reclamantului, terenul aferent lotului nr.987 în suprafaţă de 540 mp., cu dimensiunile

de 18,0 m pe 30,0 m, ce face parte din parcelarea Eforia Spitalelor Civile, se află

amplasat în partea de sud-vest a oraşului Eforie Nord, între calea ferată şi Băile Reci

şi este liber de construcţii. În aceeaşi adresă se menţionează că, din punct de vedere

urbanistic, după 01.01.1990 nu s-a eliberat în cadrul institutului nici o documentaţie

de proiectare cu acest profil, care să prevadă modificarea actualei structuri a zonei.

Consiliul Local al Oraşului Eforie - Direcţia Administrarea Domeniului

Public şi Privat menţionează în adresele nr.12033/25.07.2006 şi nr.734/05.07.2007

următoarele: - lotul în discuţie se află în Eforie Nord, între calea ferată şi activul Băi

Reci, aflat în administrarea Spitalului Clinic de Recuperare, Medicină Fizică şi

Balneologie; - definirea zonei în care se află acest teren, conform PUG Oraş Eforie

este: zona balnear-turistică, spaţii verzi; - terenul reprezentând lotul 987 reprezintă

proprietatea oraşului Eforie în baza legii fondului funciar şi nu este constituit în

domeniu public.

Fata de situaţia de fapt ce rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză şi

din înscrisurile depuse de pârâţi, se reţine că nu există impedimente legale la

restituirea în natură, imobilul neregăsindu-se în nici una din situaţiile pentru care se

pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, pârâta PRIMĂRIA

ORAŞULUI EFORIE, care a criticat soluţia din perspectiva greşitei statuări asupra

întrunirii condiţiilor pentru dovedirea, de către reclamant, a calităţii de persoană

îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile legii speciale, a existenţei unei situaţii

de preluare abuzivă a acestui imobil de către stat, precum şi asupra modalităţii

concrete de acordare a măsurilor reparatorii.

Astfel, apelanta pârâtă a apreciat că, faţă de clauzele contractului în speţă nu s-

a făcut dovada că autorul intimatului reclamant şi-a îndeplinit integral obligaţia de

plată a preţului vânzării bunului, restul de sumă urmând a fi achitată pe parcursul

anilor 1925, 1926, 1927 şi 1928, cât şi pe cea de a clădi şi de a avea o construcţie

terminată la roşu şi cu acoperiş, în timp de patru ani de la data punerii în posesie.

Apelanta pârâtă a menţionat că nu s-a avut în vedere clauza cuprinsă în art. 15

din contract, care viza rezilierea de drept, fără punere în întârziere şi fără somaţie în

cazul nerespectării de către cumpărător a oricărei obligaţii asumate; ori, în speţă,

intimatul reclamant nu a dovedit că autorul său şi-a îndeplinit obligaţia de a edifica în

termenul precizat o construcţie.

S-a făcut trimitere la adresa nr. 51524/13.11.1958 a fostului Sfat Popular

Regional Constanţa–secţiunea de arhitectură şi sistematizare, care a menţionat – după

20

30 de ani de la data încheierii contractului – că parcela 987 în suprafaţă de 540 mp

situată în staţiunea Eforie este neconstruibilă, întrucât se află într-o zonă verde

potrivit planului de sistematizare a localităţii.

S-a solicitat să se înlăture şi susţinerile judecătorului fondului potrivit cu care

neîndeplinirea obligaţiei de a construi se fundamentează pe lipsa culpei

cumpărătorului, precum şi a celor legate de caracterul excesiv al probatoriului vizând

plata ratelor aferente perioadei 1927 – 1928.

Pactul comisoriu de gradul IV intervine independent de opţiunea vânzătorului

şi are drept consecinţă readucerea terenului în patrimoniul vânzătorului.

Cu privire la împrejurarea reţinută în considerentele sentinţei, legate de

preluarea abuzivă a imobilului, apelanta pârâtă a solicitat să se constate că a fost

făcută în speţă o încadrare formală în prevederile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001,

neexistând la dosar nici un act doveditor de preluare a bunului în mod abuziv şi

prezumându-se, din acest punct de vedere, că terenul a ieşit din patrimoniul autorului

reclamantului la un moment după anul 1958, dar fără a se preciza care a fost acel

moment sau contextul în care s-a produs preluarea.

Apelanta pârâtă a mai apreciat ca fiind greşită soluţia fondată pe o lucrare

extrajudiciară (expertiza topo-cadastrală), care nu respectă principiul nemijlocirii şi al

contradictorialităţii, întrucât nu a fost realizată în prezenţa părţilor, printr-o

suprapunere pe planul parcelar, existând astfel riscul restituirii unui alt teren. S-a

apreciat că locaţia definită prin adresele nr. 12033/25.07.2006 şi 734/5.07.2007 ale

Consiliului Local nu este suficientă pentru stabilirea corectă a amplasamentului.

S-a solicitat, în consecinţă, în raport de motivele invocate, admiterea apelului şi

respingerea acţiunii reclamantului.

Prin întâmpinare, intimatul reclamant a solicitat respingerea căii de atac şi

menţinerea soluţiei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică, fiind reiterate

aspectele privitoare la operarea pactului comisoriu şi la proba privitoare la momentul

preluării bunului din patrimoniul autorului său.

La termenul din 15.09.2008 a fost dispusă, în condiţiile art. 295 al. 2 cod

proc.civilă, completarea materialului probator administrat în cauză, în sensul

efectuării unei expertize topografice necesare identificării terenului în litigiu, precum

şi pentru a se verifica aspectele legate de asigurarea siguranţei şi protecţiei

infrastructurii feroviare conform O.U.G. nr.12/1998 modificate prin Legea nr.

128/2004.

Lucrarea a fost depusă la dosar de către ing. B.E. (BLEJ Tribunalul Galaţi), la

termenul din 16.03.2009, fiind urmată de prezentarea precizărilor solicitate autorităţii

locale asupra edificatelor regăsite pe planul de situaţie al expertului.

În raport de ansamblul probator şi de criticile punctuale aduse soluţiei instanţei

de fond, vor fi avute in vedere următoarele considerente:

1. Cu privire la dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită, instanţa de fond a

făcut o corectă aplicare a prevederilor legale, stabilind că efectul clauzei rezolutorii

inserate sub forma pactului comisoriu de gradul IV în contractul de vânzare-

cumpărare datat 25.02.1927 nu se putea realiza de drept, ci doar în virtutea unui act

juridic ulterior al vânzătorului, care să ateste interesul şi voinţa părţii în favoarea

căruia opera pactul, de a opera rezoluţiunea.

21

În mod corect instanţa de fond a reţinut că prevederile art. 23.1. lit. a din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007, nu impun intimatului reclamant sarcina excesivă în a depune la dosar toate

chitanţele autorului său, datând din perioada 1927 – 1928, care pot atesta plata

integrală a preţului, întrucât nu aceste înscrisuri sunt cele care confirmă translaţia

dreptului de proprietate sau deţinerea imobilului, actul juridic doveditor fiind (în

sensul dat de text) doar contractul de vânzare-cumpărare - dreptul de proprietate fiind

transmis în acord cu dispoziţiile art. 1294 şi urm. Cod civil.

Ori, astfel cum a statuat în alte speţe şi instanţa supremă, inserarea unui pact

comisoriu în actul translativ al dreptului de proprietate a constituit un beneficiu în

favoarea vânzătorului, după cum învestirea contractului cu formulă executorie în

vederea valorificării clauzei şi reintrării în posesia bunului reprezenta deopotrivă o

facultate aflată la dispoziţia aceleiaşi părţi. Rezultă că pentru ca pactul să opereze, iar

bunul să reintre în patrimoniul fostului proprietar este necesară manifestarea de

voinţă a creditorului pentru desfiinţarea contractului, întrucât vânzătorul poate opta

pentru rămânerea în fiinţă a actului şi valorificarea altor clauze – cum sunt cu titlu de

exemplu cele statuate prin art. 8 şi art. 9 din contract, referitoare la aplicarea unor

penalităţi asupra preţului neachitat sau plătit cu întârziere.

Astfel fiind, desfiinţarea contractului nu operează, în mod automat, la expirarea

termenului prevăzut prin pactul comisoriu, fiind întotdeauna necesară manifestarea de

voinţă expresă şi neechivocă a creditorului obligaţiei în acest sens, iar instanţa de

fond a stabilit corect acest aspect, reţinând că în cauză nici o probă nu a fost

administrată de către cel care a invocat situaţia – anume, autoritatea locală pârâtă.

Aceleaşi considerente vizează în egală măsură situaţia evocată, a neplăţii

tuturor ratelor din preţul stabilit, cât şi neîndeplinirea obligaţiei de a construi în

termenul de patru ani de la data încheierii actului, iar tribunalul a înlăturat în mod

corect apărările referitoare la operarea uno ictu a clauzei la momentul împlinirii

termenului prevăzut de părţi prin contract.

Aceste considerente, raportate la probatoriul vizând calitatea de succesor legal

al autorului său şi la dovedirea titlului antecesorului, au fundamentat soluţia

judicioasă dată în fond asupra chestiunii calităţii intimatului reclamant de persoană

îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001.

2. Sub aspectul modalităţii de preluare a imobilului de către stat, se constată că

sentinţa atacată cuprinde o corectă dezlegare în drept dată speţei, câtă vreme

jurisprudenţa constantă privitoare la aplicarea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001

(dispoziţii preluate în pct. 2 din Normele metodologice) exclude impunerea în sarcina

notificantului a unei obligaţii procesuale de a proba modul de preluare a bunului în

patrimoniul statului.

Abordarea coerentă a situaţiilor de fapt, în raport de legislaţia incidentă în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, presupune stabilirea, pe cât posibil, a

situaţiei juridice reale a bunului în funcţie de modalitatea concretă de preluare. Prin

urmare, persoana îndreptăţită este obligată să prezinte doar probele ce atestă existenţa

dreptului, nu şi actul normativ în temeiul căruia a pierdut posesia lui, statul prin

entităţile sale fiind cel care are sarcina de a proba deţinerea bunului cu titlu valabil.



22

Din acest punct de vedere legiuitorul a transferat sarcina acestei probe către

entităţile deţinătoare şi a instituit chiar prezumţia recunoaşterii întinderii dreptului

prin preluarea datelor din actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Indicarea în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001 a actelor de autoritate

apreciate de legiuitor ca fiind abuzive nu echivalează, astfel cum susţine apelanta, cu

impunerea în sarcina notificantului a obligaţiei de a indica în mod concret

modalitatea şi actul preluare a bunului, statul fiind cel care urmează să probeze că

bunul a fost preluat de la o altă persoană, în temeiul unui titlu valabil şi în condiţii

care nu se supun reglementării date de legea specială.

Sub acest aspect, trimiterea făcută de apelanta pârâtă la prevederile art. 23.1 lit.

c din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/1997 nu este justificată,

întrucât deşi prin pct. 1 lit. e din Norme se arată cu titlu general că sarcina probei

proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii

de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, acelaşi act

normativ stabileşte în teza ultimă a textului că în cazul în care pentru imobilul

respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu,

decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăseşte în

patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluţionarea

notificării se va face în funcţie şi de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în

patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă.

Prin urmare, independent de reţinerea de către judecătorul fondului, în

considerentele soluţiei sale, a unor elemente care nu fac trimitere expresă la anumite

susţineri ale părţilor (fiind dată ca exemplu situaţia imobilului preluat pur şi simplu,

de facto, în proprietatea statului, prin evacuarea proprietarilor de către reprezentanţii

puterii), sentinţa dă o dezlegare corectă acestei situaţii, nefiind în sarcina

notificantului să certifice data şi modalitatea de preluare a bunului de către stat.

Este de reţinut în acelaşi context că în mod logic preluarea imobilului a fost

apreciată ca intrând în situaţia juridică a imobilelor cărora li se aplică dispoziţiile

Legii nr. 10/2001 câtă vreme conform extrasului de la Direcţia Jud. a Arhivelor

Naţionale Constanţa de pe ,,Tabloul cu locuri virane din parcelarea Eforie 1949,

dosar 36/1949, fond Primăria Eforie’’, lotul 987 figura încă pe numele autorului

reclamantului.

Conchizând, acest motiv de critică este nefondat, iar neatestarea de către

deţinătorul actual al imobilului al modului de preluare nu infirmă, ci dimpotrivă,

confirmă susţinerile intimatului reclamant referitoare la preluarea abuzivă şi fără titlu

a bunului, de către statul român.

3. Asupra modului în care s-a statuat în legătură cu măsura reparatorie, Curtea

va reţine că ultima critică adusă de apelanta pârâtă este neîntemeiată, faţă de

probatoriul administrat în fond şi apel.

Achiesând asupra aspectului privitor la neadministrarea de către judecătorul

fondului a unei expertize care să stabilească, în condiţii de contradictorialitate,

principalele elemente de identificare a amplasamentului actual al imobilului, a fost

administrată în apel o expertiză tehnică topografică, necontestată de părţi şi care a

conchis în sensul că parcela 987 din Planul parcelar al oraşului Eforie pe anul 1922 se

23

află la 203,50 m est de colţul de sud-est al Gării C.F. Eforie Nord plus 14 m către est;

că acest teren are dimensiunile identificate în planşa 1 anexă la raport, respectiv, de

17,10 m pe latura de nord, 17,40 m pe cea de sud, 31,16 m pe latura de vest şi 32 m

pe cea de est (total 540 m2).

S-a arătat că faţă de axa căii ferate, imobilul se află la o distanţă de 30 de metri,

fiind aşadar în exteriorul zonei de siguranţă a căii ferate astfel cum a fost definită prin

art. 29 al. 2 din O.U.G. nr. 12/1998, iar cât priveşte zona de protecţie reglementată

prin art. 29 al. 4 din acelaşi act normativ, aceasta nu exclude existenţa unor

construcţii sau efectuarea unor lucrări edilitare, ci doar notificarea proprietarilor

asupra limitei concrete a acestei zone, în fiecare caz în parte şi respectarea

reglementărilor emise de MTTc.

Expertiza a atestat şi faptul că pe lotul în cauză sunt în curs de derulare unele

lucrări, fiind ridicat un gard de plasă de sârmă pe montanţi metalici ce împrejmuieşte

o platformă betonată pentru o viitoare lucrare în incinta Spitalului Clinic de

Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie Eforie Nord, Pavilionul 2 ,,Băi Reci’’ ce

aparţine unităţii sanitare fiind poziţionat la 25-26 m sud de terenul în litigiu.

Prin adresa nr. 13248/03.06.2009 a Direcţiei Administraţie Publică Locală din

cadrul Primăriei Oraşului Eforie s-a menţionat că platforma betonată şi gardul se află

în incinta pavilionului ,,Băi Reci’’ a Spitalului, fiind eliberată în favoarea unităţii

sanitare autorizaţia de construire nr. 260/2008 pentru efectuarea de reparaţii capitale,

iar prin adresa nr. 2847/07.07.2009, Spitalul Clinic de Recuperare, Medicină Fizică şi

Balneologie Eforie Nord a comunicat instanţei că lotul 987 face parte din domeniul

public al statului, fiind dat în administrarea Ministerului Sănătăţi Publice conform

H.G. nr. 1705/29.11.2006 – ca teren aferent obiectivului ,,Băi Reci’’.

Instituţia a mai menţionat că acest teren a intrat în proprietatea statului conform

H.C..M. nr. 9/1960, că pentru obiectivul ,,Băi Reci’’ a existat un proiect de investiţii

pentru care s-a eliberat autorizaţia nr. 260/17.12.2008; s-a înaintat totodată

documentaţia ce atestă limitele împrejmuirii efectuate în baza acestei autorizaţii.

În speţă nu s-a probat însă existenţa unei construcţii cu caracter definitiv, care

afectează fie şi în parte suprafaţa de teren ce face obiectul prezentului litigiu, iar

existenţa unei autorizaţii de construire pentru derularea programului de reparaţii

capitale la obiectivul unităţii sanitare nu exclude aplicarea măsurii reparatorii cu

caracter prevalent în accepţiunea Legii nr. 10/2001 – reţinută şi în primă instanţă.

Astfel fiind, Curtea va reţine că situaţia evocată nu se înscrie în sintagma

,,teren ocupat’’ prevăzută în textul art. 10 din lege, restituirea în natură a imobilului

putând fi analizată în cauză ca posibilă şi justificată de raţiunea respectării dreptului

de proprietate al intimatului reclamant şi de împrejurarea că, această modalitate de

reparare, răspunde cerinţei ce reiese din jurisprudenţa CEDO, referitoare la asigurarea

unei despăgubiri reale, iar nu iluzorii pentru bunul preluat de stat (cauza Matache şi

alţii vs. România, cauza Faimblat vs. România ).

De altfel documentaţia depusă în contextul dat de art. 1 al. 5 din Legea nr.

10/2001 de către autorităţile locale atestă că nu există posibilitatea acordării de

măsuri reparatorii prin echivalent, pentru a se da satisfacţie în egală măsură

interesului privat al intimatului reclamant (fondat pe dreptul real probat ) şi

interesului public al continuării lucrărilor la obiectivul arătat.

24

Pentru toate aceste considerente, în raport de disp art. 296 cod proc. civilă,

constatând că nici o critică adusă soluţiei fondului nu este întemeiată, apelul apelantei

pârâte Primăria oraşului Eforie urmează a fi respins ca nefondat.

Decizia civilă nr. 243/C/19.10.2009

Dosar nr. 2761/118/2007





4. Legea nr. 10/2001. Teren afectat de un sit arheologic înscris in lista

monumentelor istorice pe 2004, anexă la Ordinul nr. 2314/2004 al Ministrului

Culturii şi Cultelor, incadrat in clasa A, in categoria celor de valoare naţională.

Zonă protejată. Imposibilitatea restituirii in natură a terenului.



Potrivit art. 4 din O.G. nr. 43/2000, modif. prin Legea nr. 258/2006, bunurile

de patrimoniu arheologic sunt parte integrantă a patrimoniului cultural naţional şi

pot fi clasate şi protejate ca bunuri de patrimoniu cultural naţional mobil, ca situri

arheologice sau ca monumente istorice, conform legii, iar prin art. 19 şi 22 se

stabilesc atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul

patrimoniului arheologic.

În speţă se constată că etapele de identificare, evaluare, atestare şi de

asigurare a măsurilor de protecţie pentru acest monument istoric încadrat în clasa

A de interes naţional au fost parcurse, documentaţiile întocmite şi avizate de către

ministerul tutelar şi de către autorităţile locale stabilind cu claritate limitele zonei

protejate.



Prin sentinţa civilă nr. 17/06.01.2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa-

secţia civilă a fost admisă acţiunea reclamantului T.V. formulată în contradictoriu cu

pârâţii PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, MUNICIPIUL CONSTANŢA

şi CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA, pârâţii fiind obligaţi să acorde reclamantului

despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafaţa de 269,16

mp situată în mun. Constanţa, fosta stradelă S.M. nr. 6 (nr. 2 la demolare), ce nu

poate fi restituită în natură.

Prima instanţă a avut în vedere că reclamantul şi-a dovedit calitatea de

persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile art.3 al.1 lit. a şi art. 4 din

Legea nr. 10/2001, întrucât potrivit certificatului de moştenitor nr.210/2000 emis de

BNP Iosif, a testamentului autentificat sub nr.1616/21.06.1999 şi a actelor de stare

civilă s-a făcut în primul rând dovada succesiunii de pe urma antecesorilor T.N. şi

T.V., care prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2950/15.08.1957 au

cumpărat iniţial suprafaţa indiviză de 130,25mp şi cota de ¼ din construcţia situată pe

acest teren, din Constanţa, Fundătura S.M. nr.4.

Ulterior, soţii Teodor au cumpărat prin actul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr.2960/6.04.1973 cota indiviză de ¼ din acelaşi imobil (în suprafaţă totală de

555,64 mp), teren situat la adresa din Fundătura S.M. nr.6 (fost nr. 2), vânzarea fiind

efectuată în baza sentinţei civile nr.3584/1972.

Instanţa de fond a reţinut că la momentul preluării imobilului de către stat s-a

încheiat procesul-verbal de evaluare a proprietăţii, care atestă compunerea ei din

25

suprafaţa totală de 286,65 mp şi o construcţie cu suprafaţa utilă de 61,60 mp; această

situaţie se regăseşte şi în adresa nr. 26430/2.08.1999 a Direcţiei Patrimoniu a

Primăriei Constanţa.

Cu privire la modalitatea de preluare a bunului, s-a avut în vedere că prin

adresa nr.15038/12.02.2008 a aceleiaşi instituţii se confirmă că acest imobil a figurat

în lista anexă a Decretului nr.124/1986, la poziţia nr.27, ca fiind proprietatea

părinţilor reclamantului, la adresa din Intrarea S.M. nr.2. Actul normativ de preluare

nu a fost publicat, astfel că situaţia juridică a bunului se încadrează în prevederile

art.2 lit. f din Legea nr. 10/2001.

În referire la măsurile reparatorii la care este îndreptăţit reclamantul, instanţa

de fond a constatat că imobilul a fost identificat potrivit schiţei anexă la raportul de

expertiză întocmit în cauză de expert judiciar M.V., terenul fiind ocupat parţial de

amenajarea sitului arheologic de importanţă naţională ,,Mormântul pictat - Hypogeu

paleocreştin” inclus pe lista monumentelor istorice protejate; cealaltă parte este

ocupată de alei publice de circulaţie, parcări şi spaţii verzi.

S-au avut în vedere prevederile O.U.G. nr.114/2007 pentru modificarea şi

completarea O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului, care stipulează la art.71

că destinaţia terenurilor amenajate ca spaţii verzi sau prevăzute ca atare în

documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este

interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora. Actele administrative sau juridice

de înstrăinare ori încheiate cu nerespectarea prevederilor enunţate sunt lovite de

nulitate absolută.

S-a apreciat că din acest punct de vedere, indiferent dacă este vorba de întreaga

suprafaţă sau parte din aceasta, câtă vreme are destinaţia de spaţiu verde potrivit

evidenţelor autorităţilor, restituirea terenului în natură către reclamant, deşi posibilă,

nu este preferabilă, deoarece el nu ar putea primi destinaţia dorită, nefiind susceptibil

de a fi folosit cu alt titlu decât acela de spaţiu verde.

S-a mai apreciat că măsurile reparatorii prevăzute de lege sunt stipulate în

vederea restabilirii dreptului de proprietate al persoanelor îndreptăţite şi pentru

repararea prejudiciilor cauzate prin încălcarea acestuia, însă în condiţiile în care în

speţă nu poate fi dispusă măsura restituirii în natură a bunului, se va dispune

acordarea de măsuri reparatorii prin despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea

nr.247/2005, bunuri şi servicii nefiind disponibile pentru acordare în compensare.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, pârâţii PRIMARUL

MUNICIPIULUI CONSTANŢA, CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA şi

MUNICIPIUL CONSTANŢA prin Primar, care au criticat soluţia prin prisma

acordării de către instanţa de fond a unor măsuri reparatorii nesolicitate de către

reclamant, fiind astfel depăşite limitele învestirii (extra petita).

Apelanţii pârâţi au precizat că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, dacă

restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent,

însă procesul civil se soluţionează după regulile instituite de procedura civilă, astfel

că dacă partea nu înţelege să le ceară, ele nu pot fi acordate de către instanţă, pentru a

se respecta principiul disponibilităţii părţilor.

S-a solicitat să se constate că din analiza comparativă a prevederilor Legii nr.

10/2001 şi a celor de drept comun, în cazul anulării actelor juridice civile nu se

26

dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară decât în măsura în care acest lucru

este solicitat de parte; în mod similar, în materia Legii nr. 10/2001 nu se poate

dispune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent decât în condiţiile solicitării

acestui lucru de către parte, iar instanţa este învestită în acest sens.

O altă critică a hotărârii instanţei de fond a vizat faptul că s-a dispus obligarea

pârâţilor la acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, omiţându-se a se

observa că acestea se stabilesc după o procedură specială şi se achită de către o altă

autoritate, iar nu de pârâţii autorităţi locale. S-a solicitat să se constate că primarului

îi revine doar obligaţia de a emite o dispoziţie motivată cu propunerea de despăgubiri.

S-a solicitat, pe cale de consecinţă, admiterea apelului şi schimbarea în tot a

sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului T.V., ca nefondată, cu

obligarea intimatului la cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei Tribunalului Constanţa a declarat apel, în condiţiile art. 293

cod proc. civilă, şi reclamantul T.V., care a criticat soluţia în considerarea neacordării

terenului în natură şi a reţinerii, de către judecătorul fondului, a imposibilităţii

restituirii lui datorită afectaţiunii actuale.

Apelantul reclamant a arătat că situl arheologic ,,Mormântul pictat – Hypogeu

paleocreştin’’ ocupă în fapt doar o suprafaţă de 2 mp, iar cu împrejmuirea protectoare

– 8 mp din totalul de 269,16 mp, restul fiind spaţiu verde între alei pietonale şi

construcţii.

Au fost criticate considerentele instanţei de fond referitoare la gradul redus de

valoare patrimonială al terenului rămas liber, datorită grevării lui de sarcini şi la

imposibilitatea acordării de bunuri şi servicii în compensare fără a fi administrate

probe în acest sens.

În raport de disp. art. 295 al. 2 cod proc. civilă au fost administrate probe în

apel, fiind înaintată la solicitarea instanţei adresa nr. nr. 2761/08.07.2009 a

Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional – Direcţia Monumente

Istorice, Arheologie şi Zone Protejate referitoare la delimitarea zonei protejate a

sitului monument istoric.

A fost comunicată, totodată, instanţei, documentaţia deţinută de Serviciul

Patrimoniu din cadrul Primăriei Mun. Constanţa, referitoare la posibilitatea acordării

de bunuri şi servicii în compensare conform listelor afişate în acord cu art. 1 al. 5 din

Legea nr. 10/2001.

În raport de ansamblul probator şi de susţinerile din apel ale părţilor, vor fi

reţinute următoarele considerente:

1. Asupra apelului pârâţilor autorităţi locale:

Susţinerile referitoare la depăşirea limitelor de sesizare a instanţei, cu

trimitere la prevederile art. 129 al. 6 cod proc. civilă sunt în mod evident

neîntemeiate, întrucât nu se poate aprecia că neformularea de către persoana

îndreptăţită reclamantă a unui capăt de cerere distinct, pentru atribuirea - în cazul în

care restituirea în natură nu este posibilă - a celorlalte forme de despăgubire, exclude

controlul judiciar asupra cadrului general în care a fost învestită instanţa pe domeniul

Legii nr. 10/2001.

De altfel, în considerentele acţiunii, reclamantul a arătat că a notificat Primăria

la 13.06.2001, iar la data sesizării Tribunalului (07.12.2007 ) notificarea nu primise o

27

soluţionare administrativă, caz în care operează pe deplin decizia XX/19.03.2007 a

Î.C.C.J.- secţia civilă şi de proprietate intelectuală care a statuat, în condiţiile art. 315

cod proc. civilă, că instanţele judecătoreşti sunt competente să intre în cercetarea

fondului (,,să evoce fondul’’) şi să constate, pe baza materialului probator

administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. În mod

corelativ, substituindu-se atributelor autorităţilor locale aflate în pasivitate, instanţele

sunt deopotrivă competente să stabilească – pe baza probelor administrate – dacă

solicitarea de restituire în natură este sau nu întemeiată, precum şi măsurile ce se

impun în asigurarea unei juste şi echitabile despăgubiri.

Prin urmare, trimiterea făcută la situaţia juridică generată de anularea actelor

sinalagmatice este inutilă şi irelevantă faţă de sediul materiei căreia i se subsumează

prezentul litigiu.

Criticile formulate sunt întemeiate însă doar în ce priveşte modalitatea de

statuare a măsurilor reparatorii prin dispozitivul hotărârii, deoarece deşi judecătorul

fondului a făcut trimitere explicită, în considerentele hotărârii, la procedura prevăzută

în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (care instituie atribuţii clare autorităţilor

administraţiei publice locale deţinătoare, în situaţia imposibilităţii restituirii în natură

sau în compensare a bunului) în final a obligat direct pe pârâţi la acordarea de

despăgubiri.

Această situaţie implică în mod necesar reformarea soluţiei fondului, întrucât

pârâţii au doar obligaţia de a propune acordarea de despăgubiri (legea conferindu-se

aşadar un atribut fondat pe o obligaţie de a face), iar nu de a acorda ele însele

despăgubiri (deci, o obligaţie de a da ).

2. Asupra apelului reclamantului T.V.:

Principala critică vizează, astfel cum s-a arătat, neacordarea de către instanţa de

fond, a terenului identificat a fi, în opinia părţii, liber şi greşita stabilire a măsurilor

reparatorii prin despăgubiri.

Aceste critici urmează, însă, a fi înlăturate.

Expertiza efectuată cu ocazia soluţionării fondului a identificat actualul

amplasament al terenului în suprafaţă de 269,16 mp ce a aparţinut antecesorilor

apelantului reclamant, situat pe fosta stradelă S.M. nr. 6 ( nr. 2 la demolare), ca fiind

afectat în prezent de situl arheologic ,,Mormânt pictat – Hypogeu paleocreştin’’ care

potrivit adresei nr. 2761/8.07.2009 a MCCPN – Direcţia Monumente Istorice,

Arheologie şi Zone Protejate este înscris în Lista monumentelor istorice pe 2004

anexă la Ordinul nr. 2314/2004 al Ministrului Culturii şi Cultelor, încadrat în clasa A,

în categoria celor de valoare naţională, având codul CT-I-m-A- 02553.10.

Instituţia publică a arătat că acesta este menţionat la poziţia 23 pentru jud.

Constanţa, în Lista monumentelor istorice publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 646 bis din 16.07.2004.

S-a arătat, totodată, că prin Hotărârea Consiliului Local al mun. Constanţa nr.

86/17.04.2003 a fost aprobat Studiul de oportunitate şi Planul Urbanistic de Detaliu

pentru acest sit arheologic, fiind vizat terenul în suprafaţă de 650 mp situat în mun.

Constanţa, Zona Zorile, limitrof blocului MF 5 şi punctului termic nr. 40, teren situat

la intersecţia str. S.M. cu str. M.B.



28

Terenul face parte din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale,

conform Legii nr. 213/1997, iar prin Protocolul încheiat în anul 2006, acest sit

arheologic a fost transferat în administrarea Muzeului de Istorie Naţională şi

Arheologie Constanţa.

Instituţia publică a enunţat avizele emise de Ministerul Culturii pentru

asigurarea zonei de protecţie (nr. 289/9.10.1997 pentru faza de proiect tehnic în

vederea realizării unei clădiri de protecţie definitivă pe trei nivele la cavoul Hypogeu;

nr. 440/22.06.2000 pentru Planul urbanistic de Detaliu şi Proiectul tehnic pentru

acelaşi obiectiv; nr. 375/16.08.2001 pentru faza de proiect tehnic vizând protecţia

sitului, beneficiar fiind Oficiul Naţional pentru Protecţia Patrimoniului Bucureşti) şi

care au urmărit, în ansamblu, suprafaţa de teren de 650 mp incintă, delimitată cu

parapet, incluzând o construcţie definitivă de protecţie cu suprafaţa construită la sol

de 130 mp, deasupra vestigiilor protejate şi realizarea ambientală (paviment) a unui

spaţiu de expunere tip lapidarium, restul incintei fiind sistematizată pe verticală ca

spaţiu verde.

Ministerul a precizat că prin autorizaţia de construire nr. 1619/18.06.2003

emisă de Primăria Mun. Constanţa au fost aprobate lucrările de ,,Protejare monument

istoric naţional cavou Hypogeu’’ pe baza proiectului nr. 13/199 întocmit de arh. D.D.

S-a mai susţinut, totodată, că intervenţiile de conservare a sitului se află pe o listă de

proiecte a Consiliului Judeţean Constanţa, pentru care se solicită finanţare europeană.

Toate aceste elemente infirmă susţinerile apelantului reclamant potrivit cu care

situl arheologic ocupă funcţional doar cca. 10 mp din totalul suprafeţei de teren

solicitate a fi restituite în natură, restul putând face obiectul măsurii prevalente

statuate prin art. 9 din Legea nr. 10/2001, întrucât documentaţia depusă atestă că

însemnătatea descoperirii istorice şi necesitatea asigurării zonei de protecţie

reglementate prin O.G. nr. 43/2000 modif. prin Legea nr. 258/2006 au impus

stabilirea unei suprafeţe de 650 mp în jurul sitului – conform planurilor de situaţie

anexate.

Potrivit art. 4 din O.G. nr. 43/2000 modif. prin Legea nr. 258/2006, bunurile de

patrimoniu arheologic sunt parte integrantă a patrimoniului cultural naţional şi pot fi

clasate şi protejate ca bunuri de patrimoniu cultural naţional mobil, ca situri

arheologice sau ca monumente istorice, conform legii, iar prin art. 19 şi 22 se

stabilesc atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul

patrimoniului arheologic.

În speţă se constată că etapele de identificare, evaluare, atestare şi de asigurare

a măsurilor de protecţie pentru acest monument istoric încadrat în clasa A de interes

naţional au fost parcurse, documentaţiile întocmite şi avizate de către ministerul

tutelar şi de către autorităţile locale stabilind cu claritate limitele zonei protejate.

Este, astfel, pusă în discuţie respectarea dreptului de proprietate privată al

reclamantului şi în egală măsură a interesului public cât priveşte acest element de

patrimoniu arheologic, reţinându-se că asupra acestei chestiuni s-a statuat constant

jurisprudenţial, pe baza prevederilor art. 44 din Constituţia României şi a celor din

art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, în sensul că protecţia drepturilor şi

intereselor private pot suporta restrângeri în limitele legii şi pentru raţiuni legitime,

dar cu o justă despăgubire.

29

În consecinţă, chiar dacă instanţa de fond a dispus din punctul de vedere al

altor considerente, legate de intervenţia în speţă a dispoziţiilor O.U.G. nr. 114/2007

pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului –

la care se subscrie în egală măsură şi în apel – Curtea va avea în vedere că probele

administrate exclud posibilitatea acordării în natură către reclamant a vreunei

suprafeţe de teren libere astfel cum acesta a solicitat.

Cât priveşte măsura acordării de bunuri şi servicii ce pot fi date în compensare,

a fost completat probatoriul şi pe acest aspect, reţinându-se în acest context

jurisprudenţa Î.C.C.J. potrivit cu care atribuirea unui bun în compensare nu depinde

exclusiv de pretenţia persoanei îndreptăţite, ci şi de condiţia existenţei unor asemenea

bunuri/servicii în patrimoniul unităţii deţinătoare; or, în speţă, conform listelor afişate

potrivit art. 1 al. 5 din Legea nr. 10/2001, autoritatea locală nu deţine astfel de bunuri

şi servicii, iar apelantul reclamant nu a adus probe în sens contrar care să permită

instanţei, la stăruinţa sa, să identifice în concret un astfel de bun susceptibil a fi dat în

compensarea celui imposibil de restituit în natură.

Vor fi înlăturate şi susţinerile privitoare la acordarea de măsuri reparatorii sub

forma despăgubirilor, din perspectiva procedurii mai îndelungate în obţinerea acestei

satisfacţii, întrucât o asemenea situaţie vizează faza ulterioară prezentei judecăţi ce a

avut ca obiect doar statuarea asupra existenţei unui drept în înţelesul de ,,bun’’ definit

de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului; revin aşadar statului

obligaţiile legate de valorificarea acestui drept şi de acordarea efectivă, într-un

termen rezonabil, a despăgubirii către apelantul reclamant, în conformitate cu art. 1

din Protocolul I CEDO.

În raport de toate aceste considerente, în temeiul art. 296 cod proc. civilă va fi

admis apelul apelanţilor pârâţi, cu schimbarea în tot a sentinţei, în sensul că apelanţii

urmează a fi obligaţi să propună reclamantului, în condiţiile legii speciale, acordarea

de despăgubiri pentru suprafaţa de 269,16 mp ce nu poate fi restituită în natură.

Apelul reclamantului va fi respins ca nefondat, iar în raport de art. 274 cod

proc. civilă această parte va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de

apelantul pârât Primarul Mun. Constanţa, în apel (357 lei ).

Decizia civilă nr. 247/C/26.10.2009

Dosar nr. 11545/118/2007





5. Legea nr. 10/2001. Valoarea certificatului de moştenitor. Coexistenţa

calităţii de succesor testamentar cu cea de succesor legal. Valoarea notificării.

Repunerea in termenul legal de acceptare a succesiunii.



Codul civil nu exclude coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară, de

cujus putând dispune prin testament de o parte din averea sa, urmând ca restul

averii să fie deferită cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează

succesiunea legală, conform art. 650 Cod civil.

În conformitate cu dispoziţiile art. 887 Cod civil „se poate dispune prin

testament de toată sau de o fracţiune din starea cuiva sau de unul sau mai multe

obiecte determinate”.



30

Cum apelanţii pârâţi nu au contestat certificatul de moştenitor nr. 319/1991

rectificat prin încheierea nr. 1274/17.09.2009, în condiţiile art. 88 din Legea nr.

36/1995, se reţine că acesta face dovada faţă de terţi – respectiv faţă de pârâţi – cu

privire la calitatea de moştenitor testamentar al reclamantei A.M., alături de ceilalţi

doi legatari cu titlu particular.



Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe la 15.12.2006 sub nr.

4749/118/2006, reclamanta A.M. a chemat in judecata Primăria Oraşului Eforie,

Primarul Oraşului Eforie si SC U.S. SRL pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa,

pe cale de contestaţie la dispoziţia nr.750/3.11.2006 sa se dispună anularea acesteia şi

a fie obligate pârâţii Primarul si Primăria la restituirea in natura a vilei D.O. si a

terenului de 420 mp situate in Eforie, str. S. nr. 10.

In motivarea cererii sale, reclamanta a arătat ca prin notificarea nr.

94/14.02.2002 trimisa de B.E.J. V.D.G. a solicitat retrocedarea in natura a imobilului

P+1 format din 12 camere si a terenului de 420 mp ce a aparţinut autorilor ei si a fost

preluata in mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950 anexa 2, poziţia 196.

Prin dispoziţia nr. 750/2006 notificarea a fost respinsa pe motiv ca nu a făcut

dovada dreptului de proprietate asupra bunului in cauza;

Iniţial, din lipsa unei schiţe exacte a parcelarii Techirghiol-Butărescu, lotul pe

care socotise ca se afla vila a fost nominalizat ca fiind lotul nr.43, in loc de lotul nr.

47.

Totodată a arătat că în finalul adresei de revenire la notificarea nr.

97/14.02.2002, revenire înregistrata la Primăria Eforie sub nr. 8807/14.05.2003, a

făcut menţiunea ca, prin notificarea nr.94/14.02.2002 a solicitat si retrocedarea casei

cunoscute sub numele Vila D.O., care din actele depuse rezulta ca ar fi situată pe

lotul nr. 47, şi nu pe lotul nr. 43, cum aproximase iniţial din lipsa unui plan de

situaţie, insa paratele, cu rea-credinţă, au profitat din plin de acest lucru si au dat

dispoziţia de respingere susţinând ca nu a depus acte de proprietate.

In fapt, după cum s-a arătat prin notificarea nr. 94/2002 si a dovedit cu

înscrisurile pe care le-a depus la dosarul format la Primăria Eforie, conform

certificatului de moştenitor nr. 319/09/04/1991 eliberat de fostul Notariat de Stat

local sector 4 Bucureşti in dosar nr.384/1991, reclamanta are calitatea de nepoata de

sora si moştenitoare a defunctei S.V., născută D., care, la rândul ei, ca soţie

supravieţuitoare, a fost moştenitoare legala si testamentara a defunctului S.I. (zis si

S.), conform certificatului de moştenitor nr. 596/19.07.1984 emis de fostul Notariat

de Stat local, sector 4 Bucuresti, in dosarul nr. 710/1984.

In drept, s-au invocat disp. art. 6 alin.1 si art. 21 alin.1 din Legea nr.10/2001;

pentru dovedirea acţiunii s-a solicitat proba cu înscrisuri; s-au anexat copii ale

dispoziţiei 750/3.11.2006, plicul prin care s-a comunicat notificarea nr.94/2002 si

nr.97/2002, adresa nr. 3426/31.07.2006, adresa înregistrata sub nr. 18644/12.05.2003,

nr.8642/12.05.2003, nr. 8807/14.05.2003, plan parcelar.

Parata S.C. U.S. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia

lipsei calităţii procesuale pasive întrucât prin acţiunea introdusa se contesta dispoziţia

nr. 750/3.11.2006 emisa de Primarul Oraşului Eforie, societatea neavând calitatea de

eminent.



31

Calitatea de parte in proces trebuie sa corespundă fie cu calitatea de titular al

dreptului, fie cu calitatea de titular al obligaţiei ce formează conţinutul raportului

juridic de drept material asupra judecaţii. Întrucât reclamantul este cel ce declanşează

procedura judiciara, acestuia ii revine obligaţia de a justifica calitatea sa procesuala

cat şipe cea a paratului.

S-a arătat ca, prin adresa nr. 20904/7.11.2006, Consiliul Local Eforie a înaintat

in vederea soluţionării dosarul nr. 783N (conţinând notificarea nr. 97/14.02.2002

formulata in baza Legii nr. 10/2001) împreuna cu documentaţia depusa de petenţi.

Întrucât la dosarul înaintat de Consiliul Local Eforie nu existau actele doveditoare

(actele de proprietate si actele de stare civila) in original şi copii legalizate, dosarul a

fost restituit acestei instituţii in vederea comunicării documentelor solicitate.

Pârâţii Primăria Oraşului Eforie, Primarul Oraşului Eforie, deşi legal citaţi, nu

au formulat întâmpinare si nici nu au precizat – în şedinţă publică prin apărător ales -,

apărările pe care înţeleg să le folosească; s-a depus, la solicitarea instanţei,

documentaţia formulată in urma primirii notificărilor nr. 94 si nr. 97.

Prin încheierea din 15.05.2007, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii

procesuale pasive invocate de S.C. U.S. S.R.L..

Prin acţiunea înregistrată la 10.03.2008 sub nr. 1870/118/2008, reclamanţii

A.M., D.A. şi D.I. au chemat in judecata Primăria Oraşului Eforie şi Primarul

Oraşului Eforie pentru a fi obligaţi pârâţii la restituirea in natura a imobilului casa

P+1, cu 12 camere, cunoscută sub numele Vila D.O., şi a terenului aferent in

suprafaţă de 420 mp, adică lotul nr. 47, care a făcut parte din proprietatea denumită

Techirghiol – dr. Butărescu, situate in Eforie Nord, str. S. nr. 10, preluate in mod

abuziv de stat in baza Decretului nr. 92/1950, anexa II, poziţia 196 cu privire la

construcţie, şi a Decretului nr. 111/1951, cu privire la terenul aferent acesteia.

Reclamanţii au arătat că, prin două notificări, au solicitat restituirea in natura a

imobilului descris - casa cunoscuta sub numele Vila D.O. şi a terenului aferent in

suprafaţa de 420 mp, adică lotul nr. 47. Calitatea de persoane îndreptăţite rezultă din

faptul că A.M. şi autorul reclamantelor D.A. şi D.I., defunctul D.N., sunt unici nepoţi

de soră şi unici moştenitori legali ai defunctei S.V., născută D., soţie supravieţuitoare

şi moştenitoare legala si testamentara a defunctului S. (zis S.I.), conform certificatului

de moştenitor nr. 596/19.07.1984 emis de fostul Notariat de Stat local sector 4

Bucureşti in dosarul nr. 710/1984.

In drept, s-au invocat prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările şi

completările ulterioare şi Decizia nr. XX din 19.03.2007 a ICCJ.

In dovedirea susţinerilor lor, reclamanţii au solicitat proba cu înscrisuri, proba

cu interogatoriul pârâtei şi proba cu expertiza imobiliara de identificare a imobilelor

care fac obiectul cauzei.

La termenul de judecată din 13.06.2008, reprezentantul reclamanţilor a

formulat precizări in sensul ca înţelege să cheme in judecată Oraşul Eforie prin

primar şi Primarul Oraşului Eforie. De asemenea, s-a arătat că, deşi cererea de

chemare in judecată s-a formulat şi in numele moştenitorilor defunctului D.N., D.A.,

soţie supravieţuitoare si D.I., unica fiică, urmare a retragerii de către acestea a

mandatului acordat apărătorului de către defunctul D.N., acesta nu le reprezintă pe

reclamantele D.A. şi D.I. şi că a semnat cererea de chemare in judecata numai in

32

numele reclamantei A.M., in conformitate cu notificarea nr. 309/28.05.2008

înregistrată la BEJ P.S. şi P.F. din Bucureşti, şi cu copia e-mail-ului adresat de către

D.I., anexate.

In şedinţa din 16.09.2008, instanţa, având in vedere conţinutul cererilor ce

formează obiectul celor doua cauze, considerând îndeplinite disp. art. 164 Cod pr.

civila, a dispus conexarea dosarului nr. 1870/118/2008 la dosarul nr. 4749/118/2006.

După întrunirea cauzelor, reclamanta - prin avocat - a precizat obiectul acţiunii

învederând instanţei ca nu solicita restituirea lotului 43, ci a lotului 47 şi a

construcţiei Vila Doina Oltului.

In aceeaşi şedinţă, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a

domnului avocat C.C.M. in privinţa reclamantelor D.A. şi D.I., constatând că

avocatul nu a putut face dovada împuternicirii acordate de aceste persoane pentru

promovarea acţiunii ce constituie obiectul dosarului nr. 1870/118/2008. Prin urmare,

considerând îndeplinite condiţiile art.161 alin.2 Cod pr. civilă, instanţa a dispus

anularea parţiala a acestei cereri, constatându-se legal investita numai cu acţiunea

formulate de A.M.

Ulterior, prin cererea înregistrată la 21.10.2008, reclamanta a precizat obiectul

cererilor conexe arătând ca în rezolvarea directă a notificărilor nr.94 şi 97 din

14.02.2002, solicită a se dispune restituirea în natură a imobilului casă parter + etaj,

cu 12 camere, cunoscută sub numele de „Vila D.O.” şi a terenului aferent, în

suprafaţă de 420 mp, adică lotul 47 care a făcut parte din proprietatea denumită

Techirghiol - Dr. Butărescu, situat în prezent în Eforie Nord, str. S. nr.10, preluate în

mod abuziv de stat în baza Decretului nr.92/1950, publicat în Buletinul Oficial

nr.36/1950, anexa II, poziţia nr.196, cu privire la construcţie şi a Decretului

nr.111/1951, cu privire la terenul aferent acesteia.

În soluţionarea contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei nr.750/ 03.11.2006,

solicită a se dispune înlăturarea din textul dispoziţiei a tuturor menţiunilor referitoare

la „Vila D.O.”, menţiuni care privesc, în fapt, notificarea nr.97/2002, lotul 47, lot pe

care se află în realitate această vilă, şi nicidecum notificarea nr.94/2002, la care se

referă dispoziţia atacată, şi care în final priveşte numai lotul 43, lot la care nu mai

există nici o pretenţie.

La termenul din 18.11.2008, reclamanta si-a modificat acţiunea sub aspectul

cadrului procesual pasiv in sensul introducerii in cauza a S.C. U.S. S.R.L. pentru ca,

în rezolvarea directa a notificărilor nr.94 si nr. 97 din 14.02.2002, să se dispună

restituirea in natură de către aceasta a imobilului casa P+1, cu 12 camere, cunoscuta

sub numele Vila D.O., şi a terenului aferent in suprafaţă de 420 mp, adică lotul nr. 47,

care a făcut parte din proprietatea denumita Techirghiol – dr. Butărescu, situate in

Eforie Nord, str. Sportului nr. 10.

Prin sentinţa civilă nr. 4/06.01.2009 Tribunalul Constanţa a admis în parte

acţiunea înregistrată sub nr. 4749/118/2006 în contradictoriu cu Primăria Oraşului

Eforie, Primarul Oraşului Eforie şi S.C. U.S. S.R.L. A fost anulată decizia nr.

750/3.11.2006 emisă de Primarul Oraşului Eforie. A fost obligat Primarul Oraşului

Eforie să emită dispoziţie de restituire în natură a suprafeţei de 270 mp teren situat în

Eforie Nord, str. S. nr. 10. S-a respins contestaţia formulată în contradictoriu cu S.C.



33

U.S. S.R.L. Eforie Sud ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

A fost admisă în parte acţiunea înregistrată sub nr. 1870/118/2008.

A fost obligată pârâta S.C. U.S. S.R.L. Eforie Sud să emită o decizie de

restituire în natură a imobilului construcţie P+1, suprafaţă construită de 134,76 mp

situat în Eforie Nord, str. S.. nr. 10, judeţ Constanţa. S-a respins cererea de restituire

în natură a aceluiaşi imobil în contradictoriu cu Primăria Oraşului Eforie şi Primarul

Oraşului Eforie, ca neîntemeiată.

S-a respins cererea de restituire în natură a terenului formulată în

contradictoriu cu S.C. U.S. S.R.L. Eforie Sud, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie prim instanţă a reţinut, în esenţă, că

reclamanta s-a legitimat ca succesoare a defunctului I.S., fostul proprietar al Vilei

”D.O.” – construcţie având 12 camere şi o capacitate de 50 de persoane, şi a terenului

aferent în suprafaţă de 134,75 mp, imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950, aflat

în prezent în posesia S.C. U.S. S.R.L. Eforie Sud - construcţia şi a Oraşului Eforie –

terenul.

Întrucât terenul nu este afectat de detalii de sistematizare, fiind liber de

construcţii, iar Vila ”D.O.”- construcţie P+1 în suprafaţă de 134,75 mp - se află în

administrarea S.C. U.S. S.R.L. şi parţial este închiriată unor persoane fizice, instanţa

a reţinut că este posibilă restituirea în natură a întregului imobil, dispoziţiile art. 9 din

Legea nr. 10/20901 fiind pe deplin aplicabile în cauză.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel pârâţii Primarul

Oraşului Eforie, Oraşul Eforie şi S.C. U.S. S.R.L. Eforie.

Pârâţii Oraşul Eforie şi Primarul Oraşului Eforie au criticat legalitatea hotărârii

Tribunalului Constanţa sub următoarele aspecte:

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că reclamanta A.M. are calitatea de

persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Reclamanta A.M. nu are calitate de succesor al fostului proprietar - defunctul

S.I. – întrucât este doar un simplu legatar cu titlu particular al soţiei fostului

proprietar – S.V., decedată la 13 ianuarie 1991, conform certificatului de moştenitor

nr. 319/09.04.1991.

Chiar dacă întreaga masă succesorală rămasă de pe urma defunctului S.I. a fost

transmisă soţiei supravieţuitoare – S.V. – în calitate de moştenitor testamentar –

aceasta din urmă neavând descendenţi a lăsat un legat cu titlu particular în beneficiul

reclamantei, căreia i-a transmis locul de veci, iar legatari universali au fost desemnat

nepoţii A.M.R. şi A.R.C.

La rândul ei pârâta S.C. U.S. S.R.L. a criticat legalitatea şi temeinicia hotărârii

primei instanţe sub următoarele aspecte:

- Prima instanţă a dezlegat în mod greşit problema calităţii reclamantei de

persoană îndreptăţită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001, aceasta neavând calitate de moştenitoare a defunctului S.I., întrucât a fost

desemnată ca legatar cu titlu particular al defunctei S.V. – soţia supravieţuitoare a

fostului proprietar, în timp ce copii reclamantei au fost desemnaţi ca legatari

universali.



34

- Instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât proba cu epertiză

tehnică de identificare a construcţiei – Vila ”D.O.” nu a fost efectuată şi cu

participarea S.C. U.S. S.R.L., aceasta fiind introdusă în cauză în urma modificării

acţiuni reclamantei, după administrarea probei cu expertiză.

Analizându-se legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate în raport de criticile

pârâţilor se constată că apelurile sunt nefondate.

1. Criticile ce vizează modalitatea de soluţionare a problemei de drept relative

la calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii

conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul – Vila ”D.O.” şi teren aferent în suprafaţă

de 134,75 mp, fosta proprietate a defunctului S.I., invocate în ambele apeluri

formulate de pârâţi, se reţin a fi nefondate şi urmează a fi respinse, instanţa urmând să

răspundă printr-un considerent comun.

Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situaţia juridică a

unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că prin acest act

normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietari pentru

abuzurile săvârşite de stat.

Conform art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsuri

reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanelor

fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi

moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar şi necontestate de pârâţi – imobilul

notificat de reclamantă a fost proprietatea numitului S.I., zis S.

În urma decesului lui S.V., care a intervenit la data de 13.01.1991, s-a emis

certificatul de moştenitor nr. 319/09.04.1991 rectificat prin încheierea de rectificare

nr. 1274/17.09.2009, emisă de B.N.P. Asociaţi ”N” Bucureşti.

Conform certificatului de moştenitor mai sus invocat, autoarea S.V. a dispus

printr-un testament olograf de averea deţinută la data decesului, desemnându-i ca

legatari cu titlu particular atât pe A.M., în calitate de nepoată de soră - căreia i-a

revenit un loc de veci, cât şi pe numiţii A.M.R. şi A.R.C. – în calitate de nepoţi –

cărora le-a revenit un imobil şi bunurile mobile din această locuinţă.

În încheierea de rectificare a certificatului de moştenitor nr. 319/1991 s-a

menţionat în mod expres faptul că fiecare dintre cei trei moştenitori au calitate de

legatari cu titlu particular, autoarea S.V. stabilind prin testamentul autentic bunurile

ce vor reveni fiecărui nepot şi respectiv strănepot.

De reţinut că la momentul deschiderii succesiunii defunctei S.V., nu fusese

adoptată Legea nr. 10/2001, astfel încât aceasta nu a dispus prin testament cu privire

la imobilul situat în Eforie Nord, compus din vila „D.O.” şi terenul în suprafaţă de

270 mp, situaţie în care devin pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) din

Legea nr. 10/2001.

Menţiunile din certificatul de moştenitor fac deplina dovadă împotriva

succesorilor, atâta vreme cât nu s-a dovedit că acordul este urmarea unui viciu de

consimţământ.

Certificatul de moştenitor este opera acordului de voinţă al succesorilor. El va

putea fi atacat de aceştia, în cadrul procedurii jurisdicţionale contencioase, pe motiv

35

că a fost viciat prin eroare sau violenţă consimţământul unora dintre moştenitori.

Critica nu se adresează în această ipoteză direct actului notarial, ci modului în care a

fost manifestat acordul de voinţă al succesorilor, caz în care acţiunea este supusă

prescripţiei de trei ani, prevăzute de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În speţă se reţine că prin certificatul de moştenitor nr. 319/9.04.1991 rectificat

prin Încheierea de rectificare nr. 1274/17.09.2009 s-a reţinut că atât A.M., cât şi

numiţii A.R.M. şi A.H.R.C. au avut calitatea de legatari cu titlu particular ai defunctei

S.V., conform testamentului olograf încheiat la 29.04.1989, calitate pe care niciunul

dintre moştenitori nu a înţeles să o conteste, certificatul de moştenitor rectificat

nefiind contestat în justiţie.

Prin urmare la momentul apariţiei Legii nr. 10/2001 şi formulării notificării

A.M. întrunea atât calitatea de legatar cu titlu particular al defunctei S.V. –

beneficiara dreptului de proprietate asupra unui loc de veci, cât şi pe aceea de

moştenitor legal, în calitate de nepoată de soră, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr.

10/2001.

Codul civil nu exclude coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară, de

cujus putând dispune prin testament de o parte din averea sa, urmând ca restul averii

să fie deferită cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează succesiunea legală,

conform art. 650 Cod civil.

În conformitate cu dispoziţiile art. 887 Cod civil „se poate dispune prin

testament de toată sau de o fracţiune din starea cuiva sau de unul sau mai multe

obiecte determinate”.

Cum apelanţii pârâţi nu au contestat certificatul de moştenitor nr. 319/1991

rectificat prin încheierea nr. 1274/17.09.2009, în condiţiile art. 88 din Legea nr.

36/1995, se reţine că acesta face dovada faţă de terţi – respectiv faţă de pârâţi – cu

privire la calitatea de moştenitor testamentar al reclamantei A.M., alături de ceilalţi

doi legatari cu titlu particular.

Cum masa succesorală rămasă de pe urma defunctei S.V. nu a fost epuizată

prin legatele cu titlu particular menţionate în testamentul olograf întocmit la

20.04.1989, iar reclamanta A.M., pe lângă calitatea de legatar cu titlu particular,

întruneşte şi calitatea de nepoată de soră, având vocaţie legală la succesiuna mătuşii

sale, prin notificarea formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001 a fost repusă în

termenul legal de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii

speciale.

Astfel art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dispune că de prevederile acestei

legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice

îndreptăţite, iar alin. (3) al textului dispune că succesibilii care după data de 6 martie

1945 nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a

succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii.

Cererea de restituire are deci valoarea de acceptare a succesiunii pentru

bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestui act normativ, atât practica

judiciară, cât şi doctrina statuând constant că vocaţia la restituire este restrânsă doar

cu privire la persoanele ce au renunţat expres la moştenire, legea acoperind ipoteza

celor care nu au făcut acte de acceptare a moştenirii.



36

Prin urmare, Tribunalul Constanţa a reţinut în mod judicios că reclamanta

A.M. are calitate de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii pentru

imobilul notificat – „Vila D.O.” şi terenul aferent de 270 mp, bun moştenit de la

autoarea S.V. – mătuşa sa şi care la rândul său era moştenitoarea fostului proprietar al

imobilului, defunctul S.I.

Se reţine a fi nefondate şi criticile apelantei pârâte S.C. „U.S.” S.R.L. ce

vizează nulitatea expertizei tehnice imobiliare efectuate în cauză în dosarul nr.

1870/118/2008, cât şi soluţionarea cauzei cu încălcarea principiului

contradictorialităţii probelor administrate.

Principiul contradictorialităţii, ce guvernează procesul civil, impune

judecătorului sarcina de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze

soluţionarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între

părţi. Pentru a asigura respectarea acestei cerinţe, instanţa este obligată să pună în

discuţia părţilor toate chestiunile de care depinde soluţionarea cauzei, iar în cazul în

care în cauză au fost administrate probatorii cu înscrisuri sau expertize, părţilor

trebuie să li se asigure posibilitatea să se familiarizeze cu probele de la dosarul

cauzei. Conform principiului egalităţii armelor în procesul civil trebuie acordat

ambelor părţi un drept comparabil de acces la dosarul cauzei. (CEDO: Bendenoun

contra Franţei, hot. din 24.01.1994, seria A, nr. 284) În cază se reţine că

administrarea probei cu expertiză şi accesul la probatoriul administrat în cauză au fost

realizate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare fără a prejudicia vrei parte din

dosar.

Conform disp. art. 208 Cod proc. civilă „Dacă pentru expertiză este nevoie de

o lucrare la faţa locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin carte

poştală recomandată, cu dovadă de primire....”.

În cauză se reţine că expertiza tehnică imobiliară pentru identificarea ternului

în suprafaţă de 270 mp şi a construcţiei edificată pe acest teren – fostă proprietate a

autorului reclamantei, S.I. - a fost încuviinţată şi administrată în dosarul civil

nr.1870/118/2008 al Tribunalului Constanţa cu respectarea dispoziţiilor art. 208 Cod

proc. civilă, toate părţile din acest dosar fiind legal convocate la efectuarea expertizei.

La momentul realizării acestei expertize părţi în dosarul nr. 1870/118/2008 erau

numai reclamanta A.M. şi pârâţii Oraşul Eforie şi Primarul Oraşului Eforie.

Se reţine că reclamanta a formulat două notificări pentru restituirea imobilului

în litigiu şi anume nr. 97/14.02.2002 emisă prin BEJ V.D.G. – prin care se solicita

restituirea în natură a terenului - lot 47, din parcelarea „Dr. Butărăscu” în suprafaţă de

420 mp, şi notificarea nr. 94/14.02.2002 prin care se solicita restituirea în natură a

imobilului P+1 cu 12 camere -„Vila D.O.”, situat în Eforie Nord, str. S. nr. 10 şi a

terenului aferent în suprafaţă de 420 mp – lot 43 din parcelarea „Tuzla-Butărăscu”.

Notificarea nr. 97/14.02.2002 ce viza exclusiv terenul aferent construcţiei a

fost soluţionată prin emiterea dispoziţiei nr. 750/3.11.2006 contestată în dosarul civil

nr. 1870/118/2008.

Întrucât notificarea nr. 94/14.02.2002 care viza şi restituirea vilei „D.O.” nu a

fost soluţionată în termenul legal prescris de Legea nr. 10/2001, reclamanta a înţeles

să formuleze o nouă acţiune în justiţie, pentru a solicita soluţionarea directă a

notificării şi implicit cenzurarea refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a

37

restitui imobilul, cauză ce a fost înregistrată sub nr. 4749/118/2006 pe rolul

Tribunalului Constanţa. La termenul de judecată din 16.09.2009 s-a dispus conexarea

celor două cauze, în vederea soluţionării unitare a cererilor reclamantei.

După conexarea celor două dosare şi efectuarea unei expertize tehnice de

specialitate prin care s-a concluzionat că spre deosebire de teren, care se află în

proprietatea oraşului Eforie, construcţia „Vila D.O.” se află în administrarea unei

societăţi comerciale cu capital integral de stat – S.C. „U.S.” S.R.L., reclamanta şi-a

completat cererea de chemare în judecată, solicitând chemarea în judecată şi a pârâtei

S.C. „U.S.” S.R.L.

După chemarea sa în judecată, apelanta pârâtă S.C. „U.S.” S.R.L., legal citată

pentru termenul de judecată din 18.11.2008, a luat procedura din stadiul în care se

afla şi aceasta nu a înţeles să conteste constatările expertizei şi nici nu a solicitat

refacerea sau completarea acestei probe.

Mai mult, în apel reprezentantul apelantei nu contestă identificarea imobilului

notificat de reclamantă, şi arată că nu înţelege să solicite completarea probatoriului

conform art. 295 Cod proc. civilă sub aspectul identificării „Vilei D.O.”.

Constatându-se că în cauză nu s-a produs apelantei pârâte nicio vătămare, prin

probatoriul administrat în cauză şi implicit prin valorificarea de către intimată a

expertizei de identificare a construcţiei notificate de reclamantă, ce nu ar putea fi

înlăturată decât prin anularea hotărârii judecătoreşti, nefiind întrunite condiţiile art.

105 alin. (2) Cod proc. civilă, se va respinge ca nefondată şi această critică.

Conform art. 296 Cod proc. civilă pentru considerentele expuse se vor respinge

toate apelurile pârâţilor ca nefondate.

Decizia civilă nr. 272/C/25.11.2009

Dosar nr. 4749/118/2006





6. Legea nr. 8/1996. Drept de autor. Aplicarea in timp a legii şi

determinarea sferei de aplicare a prevederilor Legii nr. 8/1996, modificată prin

Legea nr. 285/2004, la tipul de aparate care cad sub incidenţa acestor norme.



Art. IV din Legea nr. 285/2004 teza a II-a stabileşte că ,,Până la aprobarea

metodologiilor negociate conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele şi

metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare’’.

Această prevedere are caracterul şi efectele unei veritabile norme tranzitorii,

legiuitorul prevăzând că până la stabilirea noilor metodologii şi până la negocierea

viitoarelor remuneraţii cuvenite titularilor de drepturi, trebuie menţinut în

domeniu un punct de reper pentru calcularea – pe perioada de tranziţie – a acestor

sume.



Prin sentinţa civilă nr. 1218/31.10.2008 a Tribunalului Constanţa-secţia civilă a

fost respinsă excepţia prescrierii dreptului la acţiune a reclamantei pentru perioada

01.06.2004 – 05.06.2004, fiind admisă în parte acţiunea formulată de C. – societate

de gestiune colectivă a drepturilor de autor BUCUREŞTI în contradictoriu cu pârâta

S.C. T.S. S.R.L. CONSTANŢA.



38

Pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 862.294,17 lei

reprezentând remuneraţie compensatorie pentru opera privată datorată pentru

perioada 01.06.2004 – 13.06.2005, precum şi suma de 41.969 lei cu titlu de dobândă

legală pentru perioada cuprinsă între iunie 2007 (data introducerii acţiunii) şi 31

ianuarie 2008, precum şi în continuare, după această dată, până la achitarea efectivă a

debitului.

Pârâta a fost obligată la plata, către reclamantă, a sumei de 6.615 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere că

reclamanta C. are calitatea de organism de gestiune colectivă a dreptului de autor,

fiind desemnată prin decizia nr.147/13.07.2005 a Oficiului Român pentru Drepturile

de Autor drept colector unic al remuneraţiei compensatorii cuvenite titularilor de

drepturi pentru copia privată - opere reproduse pe hârtie, stabilite prin Hotărârea

Arbitrală din data de 23.05.2005 publicată în Monitorul Oficial al României

nr.501/14.06.2005.

Pârâta S.C. T.S. S.R.L. este o societate ce are ca obiect de activitate importul

şi comercializarea de echipamente electronice şi IT, astfel că îi incumbă obligaţia de

plată a remuneraţiei compensatorii prevăzute de art.109 din Legea nr.8/1996.

1. Cu privire la aparatele pentru care se datorează remuneraţia compensatorie

pentru opera privată, judecătorul fondului a reţinut că textul art. 34 alin. 2 din Legea

nr.7/1996 arată că remuneraţia este datorată pentru aparatele de-sine-stătătoare,

indiferent de modul de funcţionare, concepute pentru realizarea de copii, ce permit

reproducerea acestor opere.

A fost apreciat ca nefondat punctul de vedere elaborat de societatea pârâtă,

potrivit cu care din această categorie fac parte doar fotocopiatoarele şi

multifuncţionalele care includ fotocopiatoare, deoarece numai acestea îndeplinesc în

fapt condiţia de a fi aparat de-sine-stătător, conceput pentru realizarea de copii

(celelalte aparate - scannerul şi imprimanta - neîndeplinind condiţia de a fi de-sine-

stătătoare pentru că nu pot funcţiona în absenţa computerului, fiind accesorii ale

acestuia ).

Instanţa de fond a reţinut că atât imprimanta, cât şi scanner-ul sunt aparate de-

sine-stătătoare, întrucât nu sunt componente ale unui alt sistem (cum ar fi spre

exemplu placa de bază a computerului ) şi sunt destinate realizării de copii;

împrejurarea că pentru funcţionarea acestora este necesară conectarea la un computer

este lipsită de relevanţă faţă de textul de lege care foloseşte atât expresia ,,indiferent

de modul de funcţionare”, cât şi expresia ,,indiferent dacă procedeul utilizat este unul

analog sau digital”.

Instanţa a avut în vedere şi că Hotărârea arbitrală din data de 23.05.2005 a

Comisiei arbitrale de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, pronunţate

în procedura negocierii metodologiei de aplicare a Legii nr.8/1996, aceste

metodologii fiind opozabile tuturor utilizatorilor din domeniu de la data publicării

potrivit art.1312.

S-a conchis în sensul că pârâta datorează remuneraţia pentru importul

aparatelor ce permit reproducerea operelor scrise pe suport grafic sau analog pentru:



39

imprimante, fotocopiatoare, scannere şi multifuncţionale cu sau fără funcţie de

copiere.

Asupra aplicării legii civile în timp, instanţa de fond a avut în vedere că faţă de

petitul iniţial, reclamanta şi-a restrâns perioada pretenţiilor sale la 01.06.2004-

13.06.2005, data de 14.06.2005 fiind ziua în care au intrat în vigoare noile tarife.

A fost respinsă excepţia prescrierii dreptului la acţiune pentru pretenţiile

vizând perioada 01.06.2004 - 05.06.2004, reclamanta a formulat acţiunea la data de

1.06.2007, fiind trimisă instanţei prin serviciul poştal, urmând a fi avută în vedere

data certă a trimiterii poştale, iar nu pe cea a înregistrării cererii la instanţă.

Cât priveşte apărările pârâtei privitoare la datorarea remuneraţiei pentru

perioada 05.06.2004 - 29.07.2004 în cuantumul prevăzut de Legea nr. 8/1996

nemodificată, respectiv, în procent de 5%, iar pentru perioada cuprinsă între

30.07.2004 (când a intrat în vigoare Legea nr.285/2004 de modificare a Legii

nr.8/1996) şi 13.06.2005, procentul cel mai mic posibil, de 0,5%, judecătorul

fondului a reţinut că:

Legea nr. 285/2004 a modificat art. 34 al. 2 sub aspectul cuantumului

remuneraţiei compensatorii pentru opera privată, impunând stabilirea ei prin

negociere. Art. IV din Legea nr.285/2004 dispune că ,,în termen de 6 luni de la

intrarea în vigoare a prezentei legi, organismele de gestiune colectivă sunt obligate să

iniţieze procedurile de negociere pentru stabilirea metodologiilor privind

remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi. Până la aprobarea metodologiilor

negociate conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele şi metodologiile

stabilite prin actele normative în vigoare.”

A fost interpretată sintagma ,,metodologiile stabilite prin actele normative în

vigoare” prin prisma faptului că Legea nr.8/1996 nu a suferit o abrogare prin Legea

nr.285/2004, fiind doar modificată şi completată, astfel că norma se referă la

dispoziţiile celei dintâi.

S-a considerat că legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în

sensul neaplicării (actus interpretandus est potius ut qualeat, quam ut pereat), aceeaşi

interpretare fiind cuprinsă în adresa din 3.08.2004 a Oficiului Român pentru

Drepturile de Autor.

Tribunalul a statuat, astfel, în sensul că până la data intrării în vigoare a

metodologiilor negociate cu privire la cuantumul remuneraţiei pentru copia privată

(14.06.2005), sunt aplicabile prevederile Legii nr.8/1996, pârâta datorând un procent

de 5% din valoarea importurilor de aparate efectuate.

A fost însuşită valoarea totală a remuneraţiei datorate pentru perioada

1.06.2004-13.06.2005, astfel cum a fost determinată prin raportul de expertiză.

Având în vedere că reclamanta a solicitat si acordarea dobânzii legale pentru

sumele datorate, de la data scadenţei acestora, s-a stabilit că, dată fiind natura civilă a

obligaţiei de plată a remuneraţiei pentru opera privată, datorate de persoanele la care

fac trimitere dispoziţiile art. 107 al. 2 din lege (indiferent dacă sunt comercianţi sau

nu), pârâta nu poate fi obligată decât la dobânda legală pentru obligaţiile civile.

S-a apreciat, totodată, că societatea pârâtă nu şi-a onorat obligaţia de plată la

termenele stabilite, în acord cu prevederile art.1088 C.civ., motiv pentru care

urmează a fi obligată să plătească şi daune interese constând în dobânda legală a

40

sumelor datorate începând cu data introducerii cererii de chemare in judecată,

respectiv 1.06.2004, în cuantum de 41.960 lei, astfel cum s-a determinat prin raportul

de expertiza contabilă întocmit de expert B., precum şi în continuare, până la plata

efectivă a sumei datorate.

Cât priveşte aplicarea prevederilor art. 274 cod pr.civ. instanţa de fond a

obligat pârâta - pe temeiul culpei procesuale - la plata, în favoarea reclamantei, a

sumei de 6.615 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, compusă din onorariul expertului

judiciar numit în cauză, a onorariului de avocat şi a cheltuielilor de deplasare potrivit

chitanţelor ataşate la dosar. Instanţa a exclus, însă, din cuantumul acestor cheltuieli

sumele plătite de către reclamant expertului parte participant la efectuarea expertizei

contabile, cu motivaţia că aceste sume nu îndeplinesc cerinţa de a fi absolut necesare

soluţionării cauzei şi nici nu au un caracter rezonabil în raport cu onorariul expertului

judiciar.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, atât reclamanta C.,

cât şi pârâta S.C. T.S. S.R.L. CONSTANŢA, criticile vizând aspecte legate de

netemeinicia soluţiei.

Apelanta reclamantă a solicitat să se constate că în mod greşit prima instanţă

nu a inclus în cuantumul cheltuielilor de judecată puse în sarcina pârâtei şi pe cele

generate de desemnarea expertului consilier, câtă vreme judecătorul fondului a

încuviinţat numirea lui, iar persoana astfel nominalizată şi-a spus părerea sa

profesională în legătură cu acest litigiu.

S-a făcut trimitere la prevederile art. 274 cod proc. civilă, care face vorbire de

,,…plata experţilor…’’ şi s-a apreciat că remuneraţia achitată de apelanta reclamantă

expertului-parte nu poate fi considerată ca fiind lipsită de relevanţă pentru

soluţionarea cauzei.

Un alt motiv de apel dezvoltat în calea de atac promovată de apelanta

reclamantă l-a constituit cuantumul dobânzilor reţinut ca fiind datorat de pârâtă,

criticându-se punctul de vedere al caracterului civil al acestor daune interese, câtă

vreme ar fi fost aplicabilă regula instituită prin art. 3 din O.G. nr. 9/2000, privitoare la

debitor; or, în speţă, acesta este o societate comercială care datorează dobânzi la

nivelul dobânzii de referinţă a BNR, fiind pusă de drept în întârziere faţă de art. 43,

art. 56 şi art. 4 cod com. şi art. 1088 cod civil.

Apelanta pârâtă S.C. T.S. S.R.L. a criticat soluţia Tribunalului Constanţa din

perspectiva dezlegărilor în drept date modalităţii de aplicare în timp a legii, precum şi

a determinării sferei de aplicare a prevederilor Legii nr. 8/1996, modificate prin

Legea nr. 285/2004, la tipul de aparate care cad sub incidenţa acestor norme.

Au fost reluate, în criticile formulate, susţinerile referitoare la incidenţa

procentului de 5% pentru perioada 01.06.2004 – 29.07.2004 şi a procentului de 0,5%

pentru perioada 30.07.2004 – 13.06.2005, la incorectitudinea trimiterii pretenţiilor

reclamantei la ,,metodologiile’’ reglementate prin legea veche şi aplicarea greşită a

procentului de 5% pe temeiul unui text de lege abrogat.

S-a solicitat să se constate că legiuitorul nu a făcut trimitere la metodologiile

din legea veche, ci la cele ce ar fi rezultat din negocieri; ori, procentul de 5 nu este

rezultatul niciunei proceduri de negociere.



41

Legea nr. 8/1996, anterior modificării, stipula necesitatea derulării de negocieri

pentru stabilirea metodologiilor, dar nu pentru copia privată, ci pentru determinarea

modalităţii de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor, a căror exploatare nu se

putea realiza decât pe calea gestiunii colective.

S-a solicitat să se aibă în vedere că intenţia legiuitorului însuşi a fost ca acest

procent să scadă după modificarea legii, şi deci să nu se mai aplice, pentru că dacă

s-ar fi dorit menţinerea lui acest lucru ar fi fost stabilit în mod explicit.

În legătură cu sfera de aplicare a legii, apelanta pârâtă a criticat soluţia instanţei

de fond care a apreciat că remuneraţia pentru copia privată se datorează pentru toate

aparatele menţionate în acţiune, inclusiv deci pentru multifuncţionalele fără funcţie

de copiere. S-a considerat că în mod greşit judecătorul fondului a inclus în aceeaşi

categorie imprimantele, scannerele şi multifuncţionalele fără funcţie de copiere, fără

a putea să-şi argumenteze, cel puţin pentru ultima categorie, soluţia.

S-a făcut trimitere la prevederile art. 34 al. 2 din Legea nr. 8/1996 modificată

prin Legea nr. 285/2004, care stabilesc cerinţa întrunirii cumulative a trei condiţii în

ce priveşte aparatele pentru care se datorează remuneraţia pentru copia privată:

acestea să fie de-sine-stătătoare, să fie concepute în scopul realizării de copii de pe

hârtie şi să permită reproducerea acestor opere.

Apelanta pârâtă a susţinut, ca şi la fond, că prima condiţie – referitoare la

autonomia aparatului – nu poate fi întrunită de către scanner şi imprimantă pentru că

funcţionalitatea lor depinde de conexiune la un alt aparat. S-a solicitat să se aibă în

vedere interpretarea corectă a textelor, în sensul că ,,de-sine-stătător’’ înseamnă

funcţionarea independentă de alte aparate sau echipamente la nivel extern, iar

sintagma ,,indiferent de modalitatea de funcţionare’’ presupune că aparatul îşi

păstrează independenţa în funcţionare, putând interacţiona doar cu aparate accesorii

lui.

A doua cerinţă, legată de necesitatea ca aparatele care intră sub incidenţa legii

să fie concepute pentru a realiza copii de pe hârtie, implică normala utilizare a

echipamentului în acest scop, finalitatea creării lui şi îndeplinirea scopului pentru

care a fost creat.

Din acest punct de vedere, apelanta pârâtă a arătat că imprimanta şi scannerul

nu sunt utilizate, în mod normal, pentru efectuarea de copii de pe hârtie.

S-a susţinut că aceste două tipuri de aparate nu reproduc niciodată operele de

pe hârtie, ci doar prin intermediul computerului la care sunt conectate.

Cât priveşte aparatele fără funcţie de copiere, apelanta pârâtă a arătat că din

însăşi denumirea lor reiese că nu sunt concepute în scopul copierii, iar din acest punct

de vedere experţii care au efectuat lucrarea cu ocazia judecăţii fondului au răspuns

doar obiectivelor care corespundeau opiniei exprimate de reclamantă, calculând

global, iar nu separat, suma pentru multifuncţionalele cu şi fără funcţie de copiere.

A fost criticată soluţia instanţei de fond şi din perspectiva respingerii cererii de

refacere a expertizei în acest sens, precizându-se că suma la care pârâta a fost obligată

include şi remuneraţia pentru multifuncţionalele fără funcţie de copiere, deşi pentru

această categorie este evident că nu se datora nici o sumă.







42

De altfel, a arătat societatea apelantă, expertiza a avut obiective care nu au

permis soluţionarea corectă a cauzei, pentru că nu s-a avut în vedere aplicarea

diferenţiată a procentului de 5% şi a celui de 0,5%.

Pentru toate aceste considerente, apelanta S.C. T.S. S.R.L. Constanţa a solicitat

admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii

acţiunii.

La termenul din 12.10.2009 a fost respinsă cererea de suplimentare a

probatoriului, în apel, în sensul administrării unei noi expertize contabile judiciare, cu

obiectivele propuse la termenul din 21.09.2009.

Analizând criticile de nelegalitate şi netemeinicie formulate în cauză, Curtea va

reţine următoarele considerente:

1. Asupra apelului apelantei pârâte:

Prima critică dezvoltată în speţă este cea a greşitei interpretări de către instanţa

de fond a regulilor de aplicare în timp a legii şi menţinerea procentului de 5 ulterior

perioadei în care nu se mai aplica Legea nr. 8/1996 în forma ei iniţială, ci Legea nr.

285/2004.

Aceste critici sunt, însă, nefondate.

Astfel cum a statuat tribunalul, art. IV din Legea nr. 285/2004 teza a II-a

stabileşte că ,,Până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor

prezentei legi, se aplică tabelele şi metodologiile stabilite prin actele normative în

vigoare’’.

Această prevedere are caracterul şi efectele unei veritabile norme tranzitorii,

legiuitorul prevăzând că până la stabilirea noilor metodologii şi până la negocierea

viitoarelor remuneraţii cuvenite titularilor de drepturi, trebuie menţinut în domeniu un

punct de reper pentru calcularea – pe perioada de tranziţie – a acestor sume.

Pornind de la această premisă, prima instanţă a dat o corectă interpretare

textului menţionat, înlăturând susţinerile pârâtei potrivit cu care aplicarea procentului

de 5 pentru perioada ulterioară datei de 30.07.2004 ar implica reactivarea unui text de

lege abrogat.

În mod judicios tribunalul a arătat că Legea nr. 285/2004 a vizat modificarea şi

completarea Legii nr. 8/1996, ceea ce presupune – prin trimitere la art. 57 şi 58 din

Legea nr. 24/2000 – integrarea unor noi norme, precum şi schimbarea conţinutului

celor existente în legea iniţială.

Legea nr. 8/1996 a subzistat, aşadar, datei la care a intrat în vigoare Legea nr.

285/2004, iar aplicarea procentului menţionat a fost generată doar de trimiterea

explicită a normei tranzitorii din art. IV a Legii nr. 285/2004 teza ultimă.

Aserţiunea apelantei pârâte conform căreia metodologiile sunt ,,în sensul legii,

doar rezultatul negocierilor’’ nu este fundamentată, câtă vreme norma evocată se

supune adagiului actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.

Faptul că legea nouă a redimensionat prin prevederile art. 107 al. 7 limitele de

negociere a remuneraţiilor viitoare nu semnifică, astfel cum s-a susţinut, intervenţia

oricăruia dintre procentele indicate (preferat de apelanta pârâtă a fi cel minim, de 0,5

%) pe perioada anterioară definitivării procedurii de negociere, ci doar aplicarea celui

stabilit în urma acestei operaţiuni, după epuizarea negocierilor.



43

În concluzie, pledoaria legată de aplicarea în timp a legii şi de necesitatea

definirii etapizate, în funcţie de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, a

procentajelor, porneşte de la o premisă fundamental greşită, care ignoră rolul normei

tranzitorii şi intervenţia prevederilor referitoare la limitele procentuale ale

remuneraţiilor după negocierea lor de către părţi (art. 107 al. 7 - ,, remuneraţiile

negociate de părţi …’’ ).

Cea de-a doua critică formulată de societatea pârâtă a vizat tipul de aparate

pentru care se datorează remuneraţia pentru copia privată, pe baza clasificării

acestora în funcţie de gradul de autonomie şi de funcţiile tehnologice asociate.

Sub acest aspect, Curtea va avea în vedere că la data sesizării instanţei operau

pe deplin efectele hotărârii arbitrale pronunţate de Comisia arbitrală de pe lângă

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor la 23.05.2005, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I nr. 501/14.06.2005, care potrivit art. 363 al. 3 cod proc.

civilă are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive şi care a statuat cu putere de

lucru judecat asupra sferei de aplicare a prevederilor legii, în sensul că se datorează

remuneraţia compensatorie pentru copia privată atât pentru fotocopiator şi pentru

multifuncţionalele cu funcţie de fotocopiere, cât şi pentru imprimante, scannere şi

aparatele multifuncţionale fără funcţie de fotocopiere.

Hotărârea arbitrală a statuat, de altfel, asupra cuantumului remuneraţiei pentru

fiecare din aceste aparate.

Prin urmare, apelanta pârâtă nu mai poate pune în discuţie chestiunile asupra

cărora s-a deliberat în chip definitiv prin hotărârea arătată, în sensul reinterpretării

dispoziţiilor art. 34 al. 2 din Legea nr. 8/1996 modificată prin Legea nr. 285/2004,

motiv pentru care în mod corect instanţa de fond a înlăturat solicitarea de refacere a

expertizei contabile, conform încheierii din 30.09.2008.

Pentru aceleaşi considerente Curtea a apreciat ca irelevantă pentru justa

soluţionare a litigiului completarea probatoriului în apel, conform art. 295 al. 2 cod

proc. civilă, cu o probă având aceleaşi obiective.

Cât priveşte soluţia dată chestiunii prescriptibilităţii pretenţiilor formulate

pentru perioada 01.06.2004 – 5.06.2004, aspect care deşi nu a fost formulat ca motiv

de apel distinct, a fost reluat în critica privitoare la ansamblul probator administrat

(pct. III din motive), se va reţine că tribunalul nu s-a ,,antepronunţat’’ prin înlăturarea

obiectivului referitor la calculul separat al sumelor cerute pe perioada menţionată,

câtă vreme în mod corect a stabilit că data sesizării instanţei trebuie luată în calcul în

funcţie de art. 102 şi 104 cod proc. civilă.

2. Asupra apelului apelantei reclamante:

Criticile s-au referit în acest caz la două aspecte: a). chestiunea neincluderii, în

cuantumul total al cheltuielilor de judecată, a onorariului expertului consilier şi b).

greşita definire a dobânzii datorate de societatea pârâtă.

Pornind, în analiza primului motiv de apel, de la textul art. 274 cod proc. civilă,

se va reţine că neimputarea în sarcina părţii care a pierdut procesul, pe temeiul culpei

procesuale, a cheltuielilor suportate de cel care a avut câştig de cauză (în speţă,

onorariul expertului parte) este eronată, întrucât nu se poate susţine că desemnarea

unui asemenea expert nu este utilă pentru justa soluţionare a speţei.



44

Încuviinţarea numirii expertului parte este reglementată prin art. 201 al. 5 cod

proc. civilă, iar asistarea părţii în cursul efectuării unei lucrări cu un anumit grad de

dificultate, într-un domeniu care implică părerea unor specialişti, trebuie recunoscută,

în raport de specificul speţei, ca parte integrantă a dreptului la apărare.

Nu este însă mai puţin adevărat că aceste cheltuieli trebuie să fie concordante

cu efortul depus, cu gradul de implicare al expertului consilier în sintetizarea

punctelor de vedere asupra expertizei dispuse şi cu finalitatea demersului său, dar şi

că ele nu pot constitui un mijloc de împovărare în planul obligaţiilor procesuale a

vreunei părţi, prin impunerea lor necenzurată în sarcina perdantului.

Astfel fiind, ţinând seama de faptul că onorariul expertului desemnat de parte

nu este stabilit ca în cazul expertului judiciar, de către instanţa de judecată, în

condiţiile art. 202 al. 2 cod proc. civilă şi că norma instituită prin art. 274 al. 2 cod

proc. civilă vizează necenzurarea plăţii expertului desemnat de instanţă, iar nu a

expertului consilier, se va reţine punctul de vedere al apelantei reclamante în sensul

includerii în cuantumul cheltuielilor de judecată suportate de pârâtă şi a sumei de

3.000 lei reprezentând onorariu diminuat al expertului consilier (sumă raportată la

cuantumul onorariului apreciat de către instanţă pentru expertului judiciar).

Privitor la critica fondată pe incidenţa disp. art. 43, 56 şi 4 cod com. coroborate

cu art. 3 al. 1 din O.G. nr. 9/2000, acestea urmează a fi înlăturată, întrucât natura

accesoriilor obligaţiei nu poate fi distinctă de cea a obligaţiei principale; or,

remuneraţia pentru copia privată se înscrie în ansamblul drepturilor patrimoniale

civile subsumate proprietăţii intelectuale, fiind irelevantă calitate de comerciant a

titularului obligaţiei de plată.

Astfel fiind, în mod corect prima instanţă a dispus asupra aplicării dobânzii

legale stabilite prin art. 4 din O.G. nr. 9/2000, iar nu asupra celei comerciale, întrucât

actul juridic generator de obligaţii nu este în acest caz unul comercial pentru nici una

dintre părţi, fiind disociat prin obiect şi natură de actele de comerţ uzuale ce

constituie obiectul de activitate al pârâtei.

Faţă de toate aceste considerente, va fi respins ca nefondat apelul formulat de

apelanta pârâtă S.C. T.S. S.R.L. CONSTANŢA, urmând a fi admis apelul apelantei

reclamante, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul obligării

pârâtei la plata către C.S. şi la 3.000 lei cheltuieli de judecată – reprezentând

onorariul expertului parte diminuat.

Vor fi menţinute şi celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

În temeiul art. 274 cod proc. civilă, apelanta pârâtă S.C. T.S. S.R.L. va suporta

cheltuielile de judecată efectuate de apelanta reclamantă în apel, în cuantum de 4.193

lei.

Decizia civilă nr. 245/C/26.10.2009

Dosar nr. 5431/118/2007





7. Acţiune in revendicare. Admisibilitate. Concurs intre acţiunea in

revendicare şi legea specială. Afirmarea unui ”bun” in sensul art. 1 din

Protocolul Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Depturilor Omului.





45

Se poate afirma, într-o analiză a situaţiilor pe care Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie le-a avut în vedere în dezbaterea problemei concordanţei dintre domeniul

de aplicare al Legii nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că

sunt supuse legii speciale, sub incidenţa art. 2 alin. 1 lit. b, situaţiile de confiscare a

bunurilor ca măsuri complimentare pentru infracţiuni de natură politică ori de

câte ori nu există o hotărâre judecătorească de achitare şi de înlăturare a măsurii

confiscării, situaţie în care trebuie analizate condiţiile cerute prin pct. 2.1 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. În celelalte situaţii,

când o asemenea hotărâre judecătorească există, fostul proprietar are deja „un

bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 şi poate folosi pentru

redobândirea posesiei bunului inclusiv acţiunile de drept comun, cum este acţiunea

în revendicare.



La 3 decembrie 2008 reclamantele R.M. şi G.D. au solicitat instanţei

obligarea pârâtului Municipiul Constanţa să le lase în deplină proprietate şi posesie

terenul în suprafaţă de 2000 mp situat în Constanţa, str. G.M. nr. 33.

În motivarea cererii reclamantele au arătat că autorul lor, G.H., a dobândit în

proprietate prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2881/29.10.1947, de

la Statul Român, un imobil - construcţie şi teren în suprafaţă de 2400 mp.

Prin sentinţa penală 185/16.07.1960 acesta a fost condamnat penal

dispunându-se şi confiscarea averii. Prin decizia 1366/30.05.1996 Curtea Supremă de

Justiţie a admis recursul în anulare, a casat sentinţa penală 185 şi a achitat pe

inculpaţi, inclusiv pe autorul reclamantelor, G.H. şi a înlăturat pedeapsa

complimentară a confiscării averii.

Arată reclamantele că, urmare a anularii hotărârii judecătoreşti de confiscare,

pârâtul deţine fără titlu imobilul şi că este obligat să-l restituie celui în favoarea

căruia operează prezumţia de proprietate.

Prin documentaţia depusă de pârâtul Municipiul Constanţa a fost adus la

cunoştinţa instanţei împrejurarea existenţei notificării de restituire nr.

26715/14.02.2008, cu referire la acelaşi imobil.

Prin sentinţa civilă nr. 338/17.03.2009 Tribunalul Constanţa a respins ca

inadmisibilă acţiunea formulată de reclamante.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că domeniul de

aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost definit de art. 2 cuprinde absolut toate

ipotezele în care un bun ar fi trecut în proprietatea statului în perioada de referinţă şi

cum imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamantele trebuie să urmeze

procedura prevăzută de acest act normativ.

A mai reţinut tribunalul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

calea pentru valorificarea dreptului de proprietate nu mai este acţiunea în revendicare,

ci procedura prevăzută de acest act normativ, această concluzie fiind în mod expres

prevăzută şi în art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 şi că ulterior datei de 14 februarie

2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, acţiunea în

revendicare a imobilelor la care se referă, nu mai este posibilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele R.M. şi G.D.

arătând, în esenţă, că instanţa de fond a considerat aplicabilă în speţă legea specială,



46

fără să analizeze împrejurarea în care datele speţei se circumscriu Deciziei nr.33/2008

pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite. Susţin apelantele că,

potrivit acestei decizii obligatorii, Legea nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile

posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, iar speţa de faţă, prin

elementele sale, scapă de sub domeniul de aplicare al legii speciale.

Arată apelantele că, deşi hotărârea de condamnare a autorului lor are în

vedere o infracţiune de natură politică, şi că pentru imobilul confiscat prin această

hotărâre se putea formula notificare potrivit art. 2 lit. b din Legea nr. 10/2001, se

poate reţine din motivarea deciziei de achitare pronunţată de Curtea Supremă de

Justiţie că nu erau îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 209

pct.2 din vechiul Cod penal, conform interpretării OUG nr.214/1999 şi nu suntem în

faţa unei infracţiuni politice.

Susţin de asemenea că acţiunea în revendicare este admisibilă şi pentru că

decizia pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie este anterioară apariţiei Legii nr.

10/2001, situaţie în care entitatea deţinătoare nu mai trebuia să stabilească, în

aplicarea art. 2.1 din Norme, dacă infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea

face parte din categoria infracţiunilor politice.

Arată că prin Decizia 33/2008 s-a stabilit că Legea nr. 10/2001 nu exclude în

toate situaţiile posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, o astfel de acţiune

putând a fi folosită atunci când reclamantul se poate prevala de un bun în sensul art. 1

din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Precizează

apelantele că prin desfiinţarea hotărârii judecătoreşti de confiscare de către Curtea

Supremă de Justiţie se confirmă titlul reclamantelor, că pârâtul nu poate invoca

dobândirea în mod legal a acestui bun şi că prin admiterea cererii în revendicare

securitatea circuitului civil nu este pusă în pericol, acţiunea în revendicare fiind, prin

această interpretare, admisibilă.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate de Tribunalul

Constanţa în raport cu motivele invocate în apel de către reclamante, instanţa constată

că apelul este întemeiat pentru următoarele considerente:

De regulă, Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, se aplică tuturor

situaţiilor în care se constată o preluare abuzivă a imobilului, dacă preluarea s-a făcut

în perioada de referinţă a legii, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Aplicarea prioritară a acestei legi, în baza principiului „specialia generalibus

derrogant”, nu exclude însă, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea

în revendicare, pentru că, aşa cum s-a statuat în mod obligatoriu prin Decizia nr.33

din 9 iunie 2008 pronunţată în Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în

cazul unui concurs între Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, ce are ca izvor Codul civil, instanţa este datoare să verifice dacă, în

situaţia particulară suspusă analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine în conflict cu

dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, situaţie care impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituţia

României, prioritatea normei din Convenţie.

În speţă, autorul reclamantelor, dl. G.H., a dobândit imobilul din Constanţa,

str. G.M. nr. 33, compus din teren în suprafaţă de 2400 mp prin cumpărare de la

Statul Român cu actul autentificat sub nr. 2881/29.10.1947. Bunul a fost preluat de

47

Stat prin confiscare în baza sentinţei penale nr. 185/16.07.1960, sentinţă în temeiul

căreia proprietarul a fost condamnat pentru delictul de uneltire împotriva ordinii

sociale. Măsura confiscării a fost pusă în executare prin emiterea Deciziei nr.

974/1960 prin care bunul a fost trecut în administrarea ILL Constanţa, ulterior

ICRAL Constanţa (adresa nr. 51424/14.08.2008 a Primăriei Constanţa).

În anul 1996, urmare a recursului în anulare declarat de Procurorul General

al României, autorul reclamantelor, dl. G.H., a fost achitat pentru delictul de uneltire

contra ordinii sociale prin Decizia nr. 1366/30.05.1996 pronunţată de Curtea Supremă

de justiţie, instanţa supremă dispunând, prin aceeaşi hotărâre, înlăturarea pedepsei

complimentare a confiscării averii.

După pronunţarea hotărârii de achitare şi de înlăturare a pedepsei

complimentare a confiscării averii, deci după anul 1996, este real că succesorii

autorului nu au promovat nici o acţiune separată, fie de revendicare a bunurilor

confiscate de la autorul lor, fie o cerere de întoarcere a executării şi că numai în anul

2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, o parte dintre succesibilii, respectiv dl. G.G. şi dl.

G.H., au încercat să obţină retrocedarea bunului prin notificarea trimisă Primăriei

Constanţa.

Expedierea notificărilor de către o parte dintre moştenitorii proprietarului,

care au mai şi eşuat în procedura de restituire prin jocul aplicării dispoziţiilor din

Legea nr. 10/2001 referitoare la formularea în termen a notificării şi de către persoana

care avea calitatea de moştenitor, nu prezintă însă relevanţă, câtă vreme succesorii d-

lui G.H. aveau deja „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie,

anterior adoptării Legii nr. 10/2001.

Constatarea instanţei supreme prin Decizia nr. 1366/30.05.1996, că autorul

reclamantelor nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii politice de uneltire contra

ordinii sociale şi dispoziţia de înlăturare a pedepsei confiscării averii a avut ca efect

direct desfiinţarea titlului pe care Statul Român l-a dobândit asupra bunului prin

confiscare. În aceste condiţii, chiar dacă prin Decizia nr. 1366/1996 Curtea Supremă

de Justiţie nu a stabilit în mod expres redobândirea de către inculpatul achitat a

dreptului de proprietate asupra bunurilor care au făcut obiectul confiscării,

pronunţarea unei hotărâri de achitare, cu consecinţa reabilitării condamnatului şi

înlăturarea tuturor efectelor condamnării, echivalează cu o recunoaştere a dreptului de

proprietate asupra bunurilor supuse confiscării şi are ca efect recunoaşterea indirectă

şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al autorului reclamantelor, deposedat

abuziv. Instanţa reţine şi că această constatare a ilegalităţii confiscării nu a fost

infirmată de nici o altă instanţă, dreptul redobândit prin această Decizia 1366/1996

nefiind revocabil, contestat sau infirmat până astăzi.

Consecinţa desfiinţării titlului Statului şi repunerii în toate drepturile

anterioare condamnării este aceea că reclamantele sunt beneficiarele unei „valori

patrimoniale”, relevante sub aspectul aplicării art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1,

această constatare fiind determinantă asupra recunoaşterii, cu efect retroactiv, a

dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantelor.

De altfel, în speţe similare (Cauza Czaran şi Grofcsik vs. România, hotărârea

din 02.06.2009; Cauza Reichardt vs. România, hotărârea din 13.11.2008; Cauza

Popescu şi Dimeca vs. România, hotărârea din 9 decembrie 2008) Curtea Europeană

48

a Drepturilor Omului a afirmat că recunoaşterea dreptului de proprietate al

reclamanţilor într-o modalitate indirectă şi cu efect retroactiv – doar prin

considerentele hotărârilor pronunţate şi nu în dispozitiv – „nu prezintă relevanţă şi nu

poate conduce la concluzia că aceştia nu ar avea un „bun” în sensul Convenţiei”,

deoarece prin această recunoaştere reclamanţii sunt beneficiarii unei „valori

patrimoniale” (noţiune autonomă, în sistemul convenţional), ce atrage aplicabilitatea

art. 1 al Primului Protocol.

Oricum, după pronunţarea hotărârii de achitare şi de înlăturare a pedepsei

complimentare a confiscării averii, respectiv după 1996, moştenitorii dlui G.H. aveau

cel puţin o speranţă legitimă de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare

a desfiinţării titlului Statului, iar cadrul legal al procesului de retrocedare era dreptul

comun, respectiv prevederile art. 480 şi 481 din Codul civil.

Împrejurarea că ulterior legiuitorul a dorit să repare greşelile săvârşite de

autorităţile române în perioada regimului socialist prin adoptarea Legii nr. 10/2001 şi

că au fost incluse în această lege şi situaţiile de confiscare a averii ca urmare a unei

hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute

de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar

comunist (art. 2 alin. 1 lit. b din lege) nu prezintă relevanţă în speţa de faţă, câtă

vreme,la data apariţiei acestei legi, prin efectele Deciziei nr. 1366/1996, reclamanţii

beneficiau deja de „un bun”, sau cel puţin de „o speranţă legitimă”.

Se poate chiar afirma, într-o analiză a situaţiilor pe care Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie le-a avut în vedere în dezbaterea problemei concordanţei dintre

domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului, că sunt supuse legii speciale sub incidenţa art. 2 alin. 1 lit. b situaţiile de

confiscare a bunurilor ca măsuri complimentare pentru infracţiuni de natură politică

ori de câte ori nu există o hotărâre judecătorească de achitare şi de înlăturare a

măsurii confiscării, situaţie în care trebuie analizate condiţiile cerute prin pct. 2.1 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. În celelalte situaţii,

când o asemenea hotărâre judecătorească există, fostul proprietar are deja „un bun” în

sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 şi poate folosi pentru redobândirea

posesiei bunului inclusiv acţiunile de drept comun, cum este acţiunea în revendicare.

Reţinând că situaţiei de fapt a imobilului în litigiu i se aplică numai normele

reglementate prin Legea nr. 10/2001 şi că acţiunea pornită de reclamante pentru

recuperarea bunului poate urma numai procedura acestei legi, acţiunea în revendicare

fiind inadmisibilă, tribunalul a pronunţat o soluţie greşită care le-a încălcat

reclamantelor dreptul de acces la o instanţă judecătorească, drept reglementat prin art.

6 paragraf 1 din Convenţie.

Tribunalul nu a explicat în ce măsură reclamantele mai puteau obţine o

reparaţie în temeiul legii speciale câtă vreme dispoziţia de restituire nr.

3782/31.07.2007 emisă de Primarul Municipiului Constanţa în favoarea reclamantei

R.M. a fost revocată prin dispoziţia nr. 7154/13.12.2007, emisă de acelaşi primar, iar

procedura pornită în instanţă de către reclamanta R.M. pentru anularea acestei din

urmă dispoziţii nu a fost încă finalizată şi nu există nici o garanţie în ceea ce priveşte

rezultatul acestei proceduri.



49

Prin urmare, instanţa constată că deşi reclamantele se prevalează în această

acţiune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, prin trimiterea lor

la o procedură care nu este sigur că le oferă posibilitatea reclamantelor de a-şi vedea

recuperat bunul, tribunalul le-a încălcat dreptul de acces la justiţie, drept care nu

poate fi reparat decât prin admiterea apelului reclamantelor.

Constatând că, în speţă, tribunalul s-a pronunţat nelegal prin admiterea

excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în temeiul art. 297 Cod procedură

civilă instanţa va desfiinţa sentinţa apelată şi va trimite cauza spre rejudecare primei

instanţe.

Decizia civilă nr. 214/C/30.09.2009

Dosar nr. 10796/118/2008





8. Acţiune in revendicare imobiliară formulată după intrarea in vigoare a

Legii nr. 10/2001. Concursul dintre norma generală şi legea specială.

Inadmisibilitate.



Din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a art. 6

alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezultă, cât se poate de clar, că revendicarea

bunurilor preluate fără titlu este permisă în condiţiile dreptului comun, respectiv

acţiunea în revendicare, cât timp nu există o lege specială de reparaţie care să

stabilească modalitatea, termenele şi condiţiile de restituire a acestora.

Odată adoptată o lege de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept

comun este, în principiu, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate

fără titlu putându-se valorifica doar în condiţiile legii respective.



La 4 iulie 2008 reclamanta T.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul Constanţa reprezentat prin Primar, obligarea acestuia la restituirea în

natură a imobilului teren în suprafaţă de 144,50 mp situat în Municipiul Constanţa,

str. G.S., nr.3, să se constate nulitatea absolută a deciziei de trecere a imobilului în

proprietatea statului, deoarece a fost emisă cu încălcarea legilor în baza cărora a fost

edictată şi, în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru

suprafaţa de teren care nu poate fi restituită în natură.

În cerere a arătat că a fost titulara dreptului de proprietate asupra terenului în

suprafaţă de 144,50 mp situat în Municipiul Constanţa, str. G.S. nr.3, şi asupra

construcţiei cu destinaţie de locuinţă compusă din 3 camere şi dependinţe edificată pe

teren, dobândind acest drept prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

53092/08.12.1973 la Notariatul de Stat Judeţean Constanţa prin care mama sa M.I., i-

a vândut imobilul.

În mod abuziv, în anul 1986 întreg imobilul a fost preluat în proprietatea

statului, reclamanta primind despăgubiri băneşti pentru construcţia edificată pe

terenul litigios, însă nu şi pentru teren.

În anul 2008 reclamanta s-a adresat autorităţilor competente cu o cerere prin

care solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului litigios, însă

acestei cereri nu i s-a dat curs.



50

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 480, art.481 şi art.483 din Codul civil şi

dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Ulterior, printr-o cerere precizatoare din 28.11.2008 reclamanta T.A. a

solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa reprezentat prin Primar,

Primarul Municipiului Constanţa şi Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanţelor Publice obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie

terenul în suprafaţă de 144,50 mp situat în Municipiul Constanţa, str. G.S. nr.3 sau în

situaţia în care terenul nu poate fi retrocedat în natură, să se dispună restituirea în

natură a unui teren similar ca amplasament, utilităţi, valoare de circulaţie sau

echivalent bănesc.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român a invocat excepţia inadmisibilităţii

acţiunii, apreciind că după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, acţiunea în

revendicare nu mai poate fi promovată pe calea dreptului comun reglementată de

art.480 din Codul civil şi a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

O poziţie procesuală identică cu aceea exprimată de pârâtul Statul Român au

avut şi pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr.506/13.04.2009 Tribunalul Constanţa a admis excepţia

inadmisibilităţii acţiunii şi a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă promovată de

către reclamanta T.A.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a

formulat o cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 şi pentru că

această lege a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate, o acţiune în revendicare

formulată pe calea dreptului comun este inadmisibilă, fără ca prin aceasta să se

încalce reclamantei liberul acces la justiţie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta T.A. pe care a criticat-o

pentru încălcarea dreptului său la justiţie, drept garantat de art. 21 din Constituţie, art.

3 Cod civil şi art. 6 alin. 1 CEDO şi pentru atingerea adusă în dreptul reclamantei la

respectarea bunurilor sale, drept recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

A mai susţinut apelanta reclamantă că acţiunea în revendicare este

imprescriptibilă, această cale putând fi urmată oricând de proprietar, în timp ce Legea

nr. 10/2001 instituie o cale pur administrativă, alternativă la dreptul comun, care nu

instituie o obligaţia în sarcina proprietarilor cu privire la calea ce trebuie urmată.

Arată apelanta că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare este

contrară art. 6 din CEDO pentru că afectează substanţa dreptului şi susţine că prin

interpretarea logico juridică a hotărârilor CEDO în cauzele Faimblat şi Katz contra

României se poate trage concluzia că reglementarea veche, ce nu a asigurat

respectarea drepturilor apărate de Convenţie, este abrogată implicit.

Susţine că potrivit Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ pronunţată în recurs în

interesul legii în cazul în care există concurs între legea specială şi legea generală

acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, cu excepţia situaţiei în care sunt sesizate

neconcordanţe între legea specială şi CEDO, când aceasta din urmă are prioritate.

Invocă faptul că în cauzele Viaşu c. României, Faimblat c. României, Elias c.

României CEDO a dezvăluit nereguli existente în structura fundamentală a dreptului

intern şi a impus anumite măsuri ce au ca scop eficientizarea procedurilor judiciare şi

51

că, în baza art. 46 din Convenţie, statul are obligaţia de a se conforma cu măsurile

generale prescrise.

Examinând legalitatea sentinţei apelate în raport de criticile formulate de

reclamantă, instanţa constată că apelul nu este întemeiat, pentru următoarele

considerente:

Problema supusă dezbaterii instanţei prin prezentul apel este aceea a

raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor

preluate abuziv de stat, şi Codul civil, ca lege generală, invocat de către reclamantă ca

temei al cererii sale de restituire a imobilului expropriat din Constanţa, str. G.S. nr. 3.

Susţine apelanta că, în condiţiile în care prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit

numai o cale administrativă de restituire iar acţiunea în revendicare este

imprescriptibilă, persoana interesată poate să aleagă între cele două acţiuni, ceea ce

face admisibilă acţiunea în revendicare şi după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Această susţinere nu poate fi primită, în primul rând pentru că un drept

subiectiv, cum este şi dreptul de proprietate, nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi

direct prin două acţiuni distincte, ci numai prin una singură. Legea nr. 10/2001 nu

lasă să subziste nici o acţiune în revendicare contra unităţii deţinătoare, odată cu

intrarea ei în vigoare, pentru că, instituind obligaţia efectuării procedurii

administrative directe contra unităţii deţinătoare, exclude ideea unui „cumul” de

acţiuni.

Apoi, nu se poate reţine că, în condiţiile în care imobilul a fost preluat prin

expropriere, reclamanta şi-a păstrat dreptul de proprietate, aşa cum dispune art. 2 alin.

2 din Legea nr. 10/2001, pentru că prin chiar textul citat de reclamantă se prevede in

terminis că persoanele în cauză îşi exercită calitatea de proprietar numai „după

primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor

prezentei legi, iar potrivit art. 22 alin. 5 din lege, nerespectarea termenului de 12 luni

pentru trimiterea notificării „atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent”.

În fine, din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a art.

6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezultă, cât se poate de clar, că revendicarea

bunurilor preluate fără titlu este permisă în condiţiile dreptului comun, respectiv

acţiunea în revendicare, cât timp nu există o lege specială de reparaţie care să

stabilească modalitatea, termenele şi condiţiile de restituire a acestora.

Odată adoptată o lege de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun

este, în principiu, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu

putându-se valorifica doar în condiţiile legii respective.

Abrogarea art. 480 din Codul civil prin Legea nr. 10/2001 sau o dispoziţie

expresă a legiuitorului în sensul înlăturării, de la momentul intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, a aplicabilităţii dreptului comun în materia imobilelor preluate abuziv de

stat şi care intră în domeniul de reglementare al acestei legi nu numai că nu era

posibilă (art. 480 din Codul civil referindu-se la conţinutul şi limitele dreptului de

proprietate, iar nu la mijloacele sale de apărare, printre care se regăseşte şi acţiunea în

revendicare), dar nici nu era necesară câtă vreme există un principiu de interpretare

care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, cunoscut prin

52

adagiul specialia generalibus derogant şi care, pentru a fi aplicat nu trebuie reiterat

în fiecare lege specială.

Instanţa nu poate reţine nici critica referitoare la încălcarea dreptului

reclamantei de acces la justiţie prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a

imobilului pe calea dreptului comun.

Aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33/2008

pronunţată în recurs în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din

CEDO nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că

acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie

de o anumită marjă de apreciere.

„In Romania, legiuitorul a adoptat un act normativ special, in temeiul caruia

persoanele care se considera indreptatite pot cere sa li se recunoasca dreptul de a

primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, una din aceste

masuri fiind restituirea in natura a imobilelor.

Faptul ca acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea

parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor

persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, impotriva dispozitiei sau deciziei emise

in procedura administrativa legea prevede calea contestaţiei in instanţă (art. 26),

careia i se conferă o jurisdicţie deplină”.

Câtă vreme persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv

refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii, este evident

ca are pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu

consecinta imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă articolul 6

din Conventie în situaţia în care calea oferita de legea specială pentru valorificarea

dreptului dedus pretins este efectivă.

Ori, în privinţa accesului efectiv, reclamanta nu a pretins că, deşi a folosit

procedura administrativă notificând unitatea deţinătoare, a fost lăsată nesoluţionată

cererea sa, arătând pur şi simplu că a ales calea dreptului comun prin voinţă proprie,

fără să utilizeze procedura legii speciale.

De asemenea, dreptul de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut

în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să o

îndreptăţească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranţă legitimă, drept care,

întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului,

să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoaşterii dreptului de

proprietate – fie pentru că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii

speciale, pierzând însuşi dreptul de a i se recunoaşte un asemenea drept, fie pentru că

nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaştere a acestui drept - nu se

poate reţine că, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, instanţa a

lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa, perpetuând în acest fel abuzul comis prin

expropriere. De altfel, în Cauza Poenaru contra României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat

nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă.



53

În fine, instanţa nu găseşte întemeiat nici motivul de apel referitor la

abrogarea implicită a Legii nr. 10/2001 prin efectul constatării de către Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a “neregulilor existente în structura fundamentală a

dreptului intern”.

Este real că în mai multe cauze pronunţate contra României (ex. Cauza

Păduraru, cauza Porţeanu, cauza Faimblat) instanţa de contencios european a

constatat caracterul defectuos al legislaţiei privind retrocedarea imobilelor

naţionalizate şi al modului de aplicare a acestei legislaţii de către autorităţile

administrative dar, aşa cum a arătat Curtea, Statul pârât rămâne liber, sub controlul

Comitetului Miniştrilor, să aleagă mijloacele prin care să îşi îndeplinească obligaţia

juridică prevăzută de art. 46 din CEDO, respectiv obigaţia de a se conforma

hotărârilor definitive pronunţate de Curte, mijloace care trebuie să fie compatibile cu

concluziile cuprinse în hotărârea Curţii.

Prin urmare, constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

incoerenţei legislative în legătură cu restituirea imobilelor preluate abuziv de Statul

Român nu are ca efect abrogarea implicită a actelor normative defectuoase, atributul

adoptării sau abrogării unei legi revenind numai Statului care, în privinţa Legii nr.

10/2001, a decis să o păstreze. De altfel, raţiunea adoptării acestui act normativ,

repararea abuzurilor săvârşite în perioada regimului comunist din România printr-o

procedură considerată mai facilă pentru fostul proprietar, nici nu justifică abrogarea

lui pentru că actul în ansamblu nu încalcă prevederi ale Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului.

În consecinţă, constatând că nu sunt motive de nelegalitate sau netemenicie

care să ducă la reformarea hotărârii primei instanţe, se va respinge apelul ca nefondat.

Decizia civilă nr. 231/C/14.10.2009

Dosar nr. 5407/118/2008





9. Acţiune in revendicare imobiliară. Imobil preluat in baza Decretului nr.

223/1974. Nelegalitatea titlului statului. Instrăinarea bunului către chiriaşul de

bună-credinţă conform art. 9 din Legea nr. 112/1995. Dreptul fostului

proprietar la despăgubiri băneşti. Obligaţia Statului de acoperire a prejudiciului

material in mod direct, in condiţiile in care Fondul Proprietatea nu este

funcţional.



Statul român nu se poate prevala de împrejurarea că prin acte normative

proprii a trecut din patrimoniul său în proprietatea unităţilor administrative

bunuri preluate cu sau fără titlu de la adevăraţii proprietari în perioada 6 martie

1945 – 22 decembrie 1989, fiind singura entitate chemată să asigure atât cadrul

instituţional, cât şi mecanismele de funcţionare ale acestuia, necesare soluţionării

situaţiei juridice a caselor naţionalizate (cauza Faimblat c. România).

Curtea Europeană a statuat constant, prin hotărâri pronunţate încă din anul

2006 şi culminând cu cea din ianuarie 2009 în speţa Faimblat c. României, asupra

nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea şi a incapacităţii acestui mecanism de a

răspunde imperativului menţionat.



54

Prin decizia civilă nr. 338/04.06.2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa-

secţia civilă au fost admise apelurile formulate de pârâţii S.A şi S.L., CONSILIUL

LOCAL CONSTANŢA, MUNICIPIUL CONSTANŢA şi R.A.E.D.P.P.

CONSTANŢA în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi S.C. şi S.A., precum şi cu

intimatul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor reprezentat de D.G.F.P.

Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 17495/21.12.2007 a Judecătoriei Constanţa.

Pe cale de consecinţă, a fost schimbată în tot hotărârea apelată, în sensul

respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi admiterii

acţiunii în revendicare formulate de reclamanţii S. în contradictoriu cu acest pârât,

Statul fiind obligat la plata către aceştia a unor despăgubiri echivalente valorii de

circulaţie a imobilului situat în mun. Constanţa, Bdul T. nr. 310, jud. Constanţa,

stabilită la momentul plăţii efective.

A fost respinsă acţiunea reclamanţilor faţă de pârâţii S., Consiliul Local şi

Mun. Constanţa, precum şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, ca nefondată.

A fost respins capătul de cerere privitor la constatarea nulităţii absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996 încheiat între pârâţii S. şi

Consiliul Local Constanţa.

S-a dispus deopotrivă asupra modalităţii de suportare a cheltuielilor de

judecată, de către părţile implicate.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin titlul de proprietate nr.

1630/30.01.1985, reclamanţii S.C. şi S.A. au dobândit imobilul situat în Constanţa,

Bdul T. nr. 310, preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974

conform deciziei nr. 30/04.08.1988 a fostului Consiliu Popular Constanţa.

Acest imobil a fost ulterior cumpărat în baza contractului de vânzare-

cumpărare nr. 26816/30.09.1996 de către soţii S.L. şi S.A.

Instanţa de apel a constatat că, în raport de situaţia de fapt evocată, Statul

Român este cel care a preluat în mod abuziv proprietatea reclamanţilor prin aplicarea

Decretului nr. 223/1974, realizându-se o privare de dreptul lor de proprietate fără nici

o indemnizaţie, ceea ce contravenea dispoziţiilor Constituţiei din 1948 şi ale art. 480

C.civ. De altfel, Decretul 223/1974 a fost declarat ca fiind abuziv, în mod explicit,

prin Legea nr. 10/2001.

S-a conchis în sensul că reclamanţii au fost deposedaţi în mod abuziv de

imobilul în litigiu şi că statul nu a dobândit, astfel, în mod valabil dreptul de

proprietate asupra imobilului, iar întrucât acesta este cel care a privat pe reclamanţi

de proprietatea lor, este dator să-i şi despăgubească.

În absenţa unui drept de proprietate obţinut printr-un titlu valabil, nici

vânzătorul ulterior al acestuia, care a dispus de bun în condiţiile Legii nr. 112/1995

(Municipiul Constanţa) nu a dobândit legal prerogativa de dispoziţie ce derivă din

dreptul de proprietate, ca efect al principiului de drept exprimat în adagiul „nemo

plus iuris ad alium transfere protect, quam ipse habet” (nimeni nu poate da mai mult

decât are ) şi „nemo dat quod non habet’’ (nimeni nu poate da ceva ce nu are ).

Instanţa de apel s-a raportat la jurisprudenţa în domeniu, arătând că în

conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună

credinţă al imobilului, trebuie să fie preferat cel din urmă, pe considerente legate de

55

securitatea circuitului civil şi stabilitatea raporturilor juridice, cât şi pe acordarea

eficienţei în plan juridic a principiului validităţii aparenţei în drept exprimat în

adagiul „error communis facit jus”.

S-a reţinut că în speţă sunt întrunite cumulativ cele două condiţii pentru

operarea principiului validităţii aparenţei în drept (1. eroarea să fie cu privire la

calitatea de proprietar a vânzătorului, să fie comună şi invincibilă şi 2. buna credinţă

a subdobânditorului), întrucât imobilul a fost cumpărat de pârâţii Ş.L. şi Ş.A. conform

contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996 care, până la data

cumpărării, au fost chiriaşi ai statului, neexistând dubii asupra calităţii de proprietar a

vânzătorului; mai mult, pârâţii cumpărători nu au fost notificaţi până la momentul

încheierii actului de către reclamanţi, în legătură cu vreun demers făcut la autorităţile

administrative, fiind creată astfel convingerea comună că proprietarul bunului este

statul.

S-a făcut trimitere în argumentaţie şi la jurisprudenţa CEDO, care a arătat că

„persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă să nu fie aduse în situaţia

de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut acest bunuri”

(cauza Pincova şi Pinc versus Republica Cehă, cauza Raicu contra România). S-a

avut în vedere că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat în sensul că

„vânzarea de către stat a bunului altui semen către terţi de bună credinţă, chiar dacă s-

a petrecut înaintea confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al

celuilalt semen, se analizează într-o privare a bunului. O asemenea privare,

combinată cu absenţa totală a indemnizaţiei, este contrară articolului 1 din Protocolul

nr. 1 (cauza Stoian şi alţii versus România, Păduraru versus România, Porţeanu

versus România ).

În condiţiile în care restituirea în natură a imobilului dobândit de pârâţii Ş.L. şi

Ş.A. cu bună credinţă nu mai este posibilă, reclamanţii ar fi privaţi de dreptul lor de

proprietate asupra locuinţei, iar pentru acoperirea prejudiciului astfel creat sunt

îndreptăţiţi să obţină valoarea de circulaţie a imobilului înstrăinat de stat, aceeaşi

soluţie fiind dată, prin prisma disp. art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/95 şi art. 37

din Normele metodologice de aplicare a legii, şi în privinţa terenului de 21 mp aferent

imobilului vândut.

S-a statuat, astfel, în apel, că repararea prejudiciului creat reclamanţilor prin

preluarea imobilului din Constanţa, Bdul T. nr. 310, se poate realiza numai prin

restituirea lui în echivalent, acordarea unei astfel de despăgubiri asigurând un

echilibru just între interesul general şi salvgardarea drepturilor fundamentale ale

omului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii S.C.

şi S.A., care au criticat soluţia în considerarea respingerii capătului de cerere, în apel,

privitor la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe temeiul

Legii nr. 112/1995 între pârâţii Ş. şi Consiliul Local al Mun. Constanţa.

Recurenţii apelanţi au arătat că deşi s-a constatat că nici statul şi ulterior nici

autoritatea administrativă locală care a procedat la înstrăinarea imobilului nu aveau

un titlu valabil, nu s-a avut în vedere că exista la dosar dovada formulării unei cereri

56

de restituire a bunului, anterior încheierii contractului cu foştii chiriaşi. S-a criticat

totodată faptul că instanţa nu a avut în vedere prezentarea adresei nr. R

60940/01.06.2007 a Municipiului Constanţa din care rezultă că procedura

administrativă de restituire a imobilului, fondată pe prevederile Legii nr. 10/2001, nu

a fost soluţionată.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut

buna-credinţă a terţilor dobânditori ai imobilului la momentul încheierii actului,

invocându-se cunoaşterea sau posibilitatea cunoaşterii situaţiei juridice a bunului de

către pârâţii Şeitan, prin minime diligenţe.

S-a solicitat să se constate că practica instanţelor în cauzele în care se probează

lipsa acestor diligenţe necesare este aceea de a reţine nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare potrivit art. 966 şi art. 968 cod civil şi că din acest punct de

vedere nu s-au luat în considerare probele administrate în legătură cu acest aspect.

Motivele de apel s-au referit în detaliu la chestiunea bunei-credinţe a terţului

dobânditor, precum şi la împrejurarea că, dacă s-ar fi interesat, pârâţii Ş. ar fi aflat

despre existenţa cererii de restituire a bunului, înreg. sub nr. 2237/27.07.1996, astfel

că în speţă nu se poate evoca lipsa oricărei culpe şi buna-credinţă a actualilor

proprietari.

S-a solicitat, pe cale de consecinţă, admiterea recursului şi modificarea soluţiei

tribunalului, în sensul respingerii apelului şi menţinerii sentinţei primei instanţe.

Recurentul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor, reprezentat

prin D.G.F.P. Constanţa a criticat, la rândul său, decizia Tribunalului pe aspectul

greşitei reţineri a calităţii sale procesuale pasive în prezenta cauză şi pe eronata

aplicare a dispoziţiilor legale, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.

Recurentul pârât a arătat, în susţinerea primului motiv de recurs, că nu s-au

avut în vedere disp. art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 135 din Constituţie, art. 3 al.

1 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, H.G. nr. 113/1992 şi art. 36 al. 5 lit. b din Legea nr.

215/2001, care creează cadrul legal pentru stabilirea entităţilor juridice cu calitate

procesuală pasivă într-un asemenea litigiu – anume - Municipiul Constanţa, care

deţinea acest bun în patrimoniu la data vânzării şi Consiliul Local al Mun. Constanţa,

care a aprobat înstrăinarea imobilului potrivit Legii nr. 112/1995.

S-a arătat, totodată, în susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs, că acţiunea

a vizat o revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 cod civil şi constatarea nulităţii

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996.

Recurentul a reiterat definiţia clasică a acţiunii în revendicare, apreciind că în

raport de cadrul procesual instanţele urmau să realizeze o comparare de titluri, dând

câştig de cauză părţii al cărei titlu este mai bine caracterizat şi al cărei drept este

preferabil.

S-a invocat faptul că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 223/1974 care a fost declarat neconstituţional, împrejurare ce excludea

înstrăinarea lui valabilă către terţii dobânditori; că buna-credinţă a cumpărătorilor

imobilului în condiţiile Legii nr. 112/1995 nu le conferă acestora preferabilitate în

cadrul acţiunii în revendicare formulate de adevăraţii proprietari.

57

Cât priveşte soluţia de acordare de către Statul Român a despăgubirilor, s-a

solicitat să se constate că o asemenea satisfacţie nu poate fi dispusă în afara cadrului

legal instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005; de altfel, dispoziţia nr.

3985/30.11.2005 a primarului Mun. Constanţa, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, a

vizat acordarea de despăgubiri, fiind înaintată Comisiei centrale.

O critică finală a fost formulată în legătură cu dispoziţia privitoare la

suportarea de către recurent, în apel, a cheltuielilor de judecată către ceilalţi pârâţi.

Analizând criticile de nelegalitate fondate pe disp. art. 304 pct. 9 cod proc.

civilă, se constată că recursurile formulate sunt nefondate.

În speţa de faţă, chestiunea corectei aplicări a principiului validităţii aparenţei

în drept şi statuarea, prin fundamentarea pe acest principiu, a bunei-credinţe a

chiriaşilor cumpărători ai bunului la momentul perfectării contractului de vânzare-

cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 a fost corect dezlegată în apel.

Principalul punct de reper în critica adusă soluţiei tribunalului, în motivaţia

recurenţilor reclamanţi, l-a constituit lipsa diligenţelor terţilor cumpărători în legătură

cu situaţia juridică a bunului şi cu existenţa unei cereri pe rolul autorităţilor

administraţiei publice, de retrocedare a bunului către adevăraţii proprietari.

Este evident, din acest punct de vedere, că în absenţa convingerii lipsite de

orice echivoc a subdobânditorului cu privire la calitatea de verus dominus a

vânzătorului, precum şi a erorii sale invincibile asupra acestei calităţi, nu poate

subzista elementul bunei-credinţe şi nu se poate confirma efectul juridic al actului

încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 966 şi art. 968 cod civil.

Reaua-credinţă nu se prezumă, ci ea trebuie dovedită, iar astfel cum a reţinut şi

tribunalul, în absenţa oricărei tulburări din partea adevăraţilor proprietari, intervenită

până la momentul înstrăinării bunului, chiriaşii cumpărători nu se puteau baza decât

pe legitimitatea titlului statului – prin entităţile sale locale – care în mod public şi

neechivoc era cunoscut ca titularul dreptului de proprietate asupra acestui imobil.

Chestiunea ,,minimelor diligenţe’’ evocate în acest context este interpretată

distorsionat şi de o manieră excesivă, întrucât în lipsa oricărui demers cert al

reclamanţilor faţă de chiriaşii cumpărători până la momentul înstrăinării bunului, nu

li se poate pretinde celor din urmă – care au deţinut imobilul cu chirie încă din anul

1988 – să pună sub semnul îndoielii titlul statului, pe simplul considerent că bunul

fusese preluat conform Decretului nr. 223/1974. De altfel, imobilul se afla în

patrimoniul statului ca preluat ,,cu titlu’’ chiar în accepţiunea Legii nr. 213/1998

(intrate în vigoare ulterior înstrăinării bunului), Legea nr. 112/1995 permiţând

înstrăinarea unui asemenea imobil către chiriaşii cumpărători; împrejurarea că în

cadrul acţiunii în revendicare – promovate în anul 1998 se putea statua în concret

asupra nelegalităţii modului de preluare a bunului în patrimoniul statului nu înlătură

necesitatea analizării contextului de legalitate în care a operat înstrăinarea bunului, în

1996.

Or, din acest punct de vedere, instanţele au concluzionat în mod unitar asupra

pierderii bunului de către recurenţi prin efectul unui act normativ contrar Constituţiei

din 1965, art. 481 Cod civil şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, reţinând

58

că aceştia pretind un ,,bun’’ în înţelesul dat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel cum însă s-a statuat în jurisprudenţa recentă a CEDO şi a instanţei

supreme, transpusă principial în conţinutul deciziei nr. 33/9 iunie 2008 a Î.C.C.J –

Secţiile Unite, verificarea comparativă a titlurilor părţilor în acţiunea tipică în

revendicare nu se poate mărgini la acordarea prevalenţei titlului celui deposedat

nelegitim de către stat fără a analiza şi situaţia terţului dobânditor al bunului, care la

rândul său reclamă un ,,bun’’ în sensul Convenţiei.

După cum a reţinut şi instanţa de apel, Curtea Europeană a nuanţat în

jurisprudenţa sa situaţia acţiunilor în revendicare, apreciind în mod justificat că

modalitatea de atenuare a încălcărilor dreptului de proprietate de către regimul

comunist nu trebuie să creeze ,,noi neajunsuri disproporţionate’’ (cauza Raicu c.

România) şi să nesocotească unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei

dreptului într-o societate democratică, anume, principiul securităţii raporturilor

juridice.

Reluând analiza asupra chestiunii valabilităţii contractului de vânzare-

cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se va reţine că atât instanţa de fond,

cât şi cea de apel au negat existenţa unei legături cauzale directe între constatarea

nelegalităţii preluării bunului în patrimoniul statului şi constatarea nulităţii

contractului de vânzare-cumpărare, ambele instanţe înţelegând rolul şi importanţa

aplicării principiului aparenţei în drept. Distincţia făcută s-a raportat însă la premisa

cunoaşterii de către intimaţii pârâţi Şeitan, la data încheierii contractului de vânzare-

cumpărare, a cererii formulate de către reclamanţi pentru restituirea în natură a

bunului.

Din acest punct de vedere, soluţia recurată a stabilit corect că problema bunei-

credinţe a terţului dobânditor nu se poate raporta la conduita autorităţilor statului,

astfel cum rezultă din hotărârea instanţei de fond, ci exclusiv la cea a cumpărătorilor

– care nu puteau lua act de dreptul reclamat de proprietarul deposedat decât după

notificarea lor. Cum nu cădea în sarcina cumpărătorilor (cărora legea în vigoare le

permitea să cumpere bunul deţinut în calitate de chiriaşi) să se îndoiască şi să

conteste titlul exhibat de statul român, în mod evident aceştia s-au încrezut legitim în

situaţia juridică a bunului.

Abrogarea Decretului nr. 223/1974 în anul 1989, ca şi indicarea în cererea de

cumpărare a acestui temei în drept de către cumpărători nu constituie elemente care

să infirme acest punct de vedere, iar susţinerea recurenţilor reclamanţi, în sensul că

orice subdobânditor al unui bun imobil preluat de statul român în perioada comunistă

ar trebui să manifeste de plano dubii serioase în legătură cu legalitatea titlului

statului, sunt neîntemeiate şi contrazic ipoteza aparenţei în drept.

Pe cale de consecinţă, constatând că temeiurile de reformare a hotărârii,

evocate prin motivele de recurs sunt neîntemeiate, va fi respins recursul recurenţilor

reclamanţi, ca nefondat.

Asupra recursului formulat de recurentul pârât STATUL ROMÂN prin

Ministerul Finanţelor, se va reţine că este vădit nefondat prin prisma negării calităţii

59

sale procesuale pasive în prezentul litigiu şi al oricărei răspunderi pentru consecinţele

generate de actele sale neconforme cu principiile de drept.

Motivele de recurs dezvoltate în acest context pornesc simplist de la cerinţa

comparării titlurilor persoanelor care pretind acelaşi drept real asupra unui bun, fără a

se evalua însă situaţia-premisă care a generat această situaţie şi ignorându-se că

raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat. Se ignoră

deopotrivă faptul că într-o asemenea speţă nu se ridică doar problema ,,titlului celui

mai bine caracterizat’’, ci a atenuării consecinţelor juridice ale actului nelegal al

statului şi a respectării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privitoare

la existenţa unei reparaţii echitabile, în condiţiile respectării principului securităţii

raporturilor juridice.

Astfel fiind, cum ambele instanţe au constatat că prin Decretul nr. 223/1974

reclamanţii S. au pierdut în mod nelegal şi fără o justă despăgubire dreptul de

proprietate asupra imobilului lor, se ridică problema prevalenţei dreptului subiectiv

afirmat, dar şi a existenţei speranţei legitime a acestora de redobândire a bunului în

materialitatea lui.

În analiza efectuată, s-a reţinut pe considerentele de mai sus şi în acord cu

jurisprudenţa instanţei supreme că, a considera că, indiferent de circumstanţele

concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată

fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea

vechilor atingeri ale proprietăţii să creeze noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina

dobânditorului actual.

Aceeaşi orientare jurisprudenţială se regăseşte, cu valoare de principiu, în

Cauza Raicu contra României, Curtea Europeană afirmând că persoanele care şi-au

dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta

ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Nu are relevanţă, atât pentru judecătorul naţional, cât şi pentru CEDO, care a

fost autoritatea publică implicată în procedura vânzării imobilului preluat abuziv,

întrucât statul român trebuie privit în mod unitar, dar şi prin prisma entităţilor

administrative teritoriale şi al organelor administraţiei publice descentralizate,

neputând fi disociat de acestea din urmă când se pune în discuţie încălcarea de către

stat sau de către un organ al administraţiei publice a unui drept fundamental, statuat

prin Constituţie şi prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Statul român nu se poate prevala de împrejurarea că prin acte normative proprii

a trecut din patrimoniul său în proprietatea unităţilor administrative bunuri preluate

cu sau fără titlu de la adevăraţii proprietari în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989, fiind singura entitate chemată să asigure atât cadrul instituţional, cât şi

mecanismele de funcţionare ale acestuia, necesare soluţionării situaţiei juridice a

caselor naţionalizate (cauza Faimblat c. România).

Invocarea, în recurs, a nelegalităţii propriului titlu asupra bunului litigios, ca

efect al neconformităţii decretului de preluare cu normele constituţionale şi

deopotrivă a bunei-credinţe a terţilor dobânditori (cu negarea însă pentru aceştia din

urmă a dreptului de proprietate dobândit de la stat, pe criteriul ,,preferabilităţii’’),

intră în contradicţie cu chestiunea responsabilităţii în ce priveşte respectarea

60

preeminenţei dreptului şi cu imperativul dezvoltat în jurisprudenţa recentă a CEDO,

de a se asigura de către stat o reparaţie echitabilă în acord cu art. 41 din Convenţie,

iar nu a uneia iluzorii şi îndepărtate, cum este cea reglementată prin Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 (cauza Porţeanu c. România, cauza Matache c. România, cauza

Faimblat c. România).

Prin urmare, trimiterea făcută de către recurentul pârât la procedura

administrativă statuată de Legea nr. 247/2005 este superfluă şi irelevantă, în

condiţiile în care Curtea Europeană a statuat constant, prin hotărâri pronunţate încă

din anul 2006 şi culminând cu cea din ianuarie 2009 în speţa Faimblat c. României,

asupra nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea şi a incapacităţii acestui mecanism de

a răspunde imperativului menţionat.

În acest context, demersurile jurisdicţionale ale reclamanţilor, efectuate atât pe

dreptul comun cât şi în procedura specială a Legii nr. 10/2001 nu se exclud în măsura

în care ele converg spre finalitatea asigurării unei juste şi echitabile despăgubiri

pentru bunul uzurpat.

Vor fi respinse totodată şi criticile formulate de recurentul pârât în legătură cu

stabilirea, în sarcina sa, a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată pretinse de

ceilalţi pârâţi, având în vedere că stabilirea părţii care le suportă ţine exclusiv de

criteriul culpei procesuale. Or, în speţă, instanţa de apel a stabilit în mod corect că

singura parte obligată în cauză este statul, celelalte entităţi neavând nici o culpă în

generarea raportului litigios şi, prin urmare, neputând fi prejudiciate cu valoarea

cheltuielilor de judecată ocazionate de chemarea lor în judecată în acţiunea în

revendicare.

Decizia civilă nr. 382/C/09.11.2009

Dosar nr. 9703/212/2006





10. Daune morale. Dreptul persoanei – victimă a regimului comunist din

România, prin incălcarea libertăţii sale de circulaţie, de a solicita repararea

prejudiciului moral suferit.



Restricţionarea dreptului reclamantului de a pleca din România nu a fost

justificat ca o măsură necesară pentru a ocroti securitatea naţională, ordinea

publică, sănătatea ori moralitatea publica sau drepturile si libertăţile altora, ci

pentru că s-a considerat că prin afirmarea dreptului de alegere a domiciliului în

altă ţară reclamantul are „o activitate ostilă, duşmănoasă” regimului politic de la

acea vreme pe care o manifesta „sub acoperirea cultului adventist de ziua a şaptea

– reformat”.



Printr-o cerere formulată la 15 noiembrie 2007 şi depusă la Tribunalul Tulcea

reclamantul V.I. a solicitat să se constate, în contradictoriu cu Serviciul Român de

Informaţii, că între anii 1980-1989 i-au fost îngrădite libertatea de circulaţie, dreptul

la justiţie, dreptul la gândire şi la informaţie.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că în anul 1980 a depus la Serviciul

Paşapoarte al Judeţului Tulcea o cerere de plecare definitivă din ţară, fapt ce a atras



61

numeroase persecuţii şi îngrădiri ale unor drepturi care îi erau garantate, formându-i-

se dosar informativ pentru că este adventist de ziua a şaptea şi pentru că audia ştirile

postului de radio Europa Liberă, fiind învinuit apoi de cele mai grave infracţiuni –

atentat care pune în pericol securitatea statului, mărturie mincinoasă, ofensă adusă

autorităţii de stat – cu scopul de a fi privat de libertate.

Ulterior, prin precizările depuse la termenul din 19 iunie 2008, reclamantul

V.I. a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata

daunelor morale în sumă de 500.000 euro pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor

prevăzute de Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv îngrădirea libertăţii

şi vieţii private prin întocmirea dosarului de urmărire informativă, limitarea dreptului

la emigrare şi la gândire, indicând ca temei al cererii sale art. 14 alin. 1 şi 5 Cod

procedură penală şi apoi art. 21 alin. 1 din Constituţia României şi art. 13 din

Convenţia europeană a drepturilor omului.

Reclamantul a renunţat la judecată în cererea formulată în contradictoriu cu

pârâtul Serviciul Român de Informaţii, instanţa luând act de această renunţare prin

încheierea din 6 martie 2009.

Prin sentinţa civilă nr. 615 din 10 aprilie 2009 Tribunalul Tulcea a respins ca

nefondată cererea reclamantului V.I.

În considerentele hotărârii tribunalul a reţinut că Statul Român nu poate fi

obligat la repararea prejudiciului moral suferit de reclamant ca urmare a unei fapte

ilicite câtă vreme reclamantul nu a indicat care este fapta ilicită şi culpabilă a Statului

Român şi nici nu s-a făcut dovada vreunei erori judiciare săvârşite în procesele penale

care să dea dreptul la reparare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul V.I. care a susţinut că în

mod greşit i-a fost respinsă acţiunea formulată în temeiul art. 21 alin. 1 din

Constituţie şi art. 13 din CEDO deoarece a depus dovezi suficiente în susţinerea

cererii privind îngrădirea dreptul la gândire din cauza opiniilor sale religioase.

Examinând legalitatea sentinţei pronunţate în raport cu criticile formulate de

reclamant, instanţa constată că apelul este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea formulată reclamantul a solicitat să se recunoască faptul că, în

perioada anterioară evenimentelor petrecute în România în decembrie 1989, Statul

Român, prin organele sale de securitate, i-au încălcat o serie de drepturi

fundamentale, respectiv dreptul la liberă circulaţie, dreptul la justiţie, dreptul la

gândire şi la informaţie şi a solicitat să-i fie reparate daunele produse prin aceste

încălcări, cuantificate de reclamant la 500.000 euro.

Deşi temeiul juridic invocat de reclamant, respectiv art. 21 alin. 1 din

Constituţie – accesul la justiţie – şi art. 13 din CEDO – dreptul la un recurs efectiv –

nu susţine în fond dreptul afirmat ci doar dreptul reclamantului de a se adresa unei

instanţe care să-i examineze pe fond cererea, temeiul juridic arătat de reclamant nu

este obligatoriu pentru instanţă, în virtutea dispoziţiilor art. 129 Cod procedură civilă

care consacră principiul rolului activ al judecătorului instanţa fiind aceea care trebuie

să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi în funcţie de aceasta să verifice condiţiile

de admisibilitate a cererii.

Cu privire la existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantului la liberă

circulaţie, la justiţie, în dreptul la gândire şi la informaţie instanţa este competentă să

62

se pronunţe atât în virtutea art. 21 alin. 1 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia

europeană a drepturilor omului, dar şi în virtutea dispoziţiilor art. 1 şi 54 din Decretul

nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, precum şi a dispoziţiilor Legii nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative

asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Chiar dacă ultimul act normativ invocat nu era în vigoare la data introducerii

cererii de chemare în judecată şi nici la momentul soluţionării cauzei în primă

instanţă, incidenţa acestuia în speţa de faţă este evidentă în condiţiile în care prin

acesta se urmăreşte acordarea unor reparaţii persoanelor care au suferit măsuri

abuzive pentru manifestarea opiniilor şi convingerilor lor politice considerate o

împotrivire faţă de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.

Instanţa observă că deşi prin Legea nr. 221/2009 s-a dorit repararea unor

abuzuri mai grave săvârşite asupra cetăţenilor români, respectiv condamnări penale şi

sancţiuni administrative ca dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea

în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, ea recunoaşte

totuşi la această epocă faptul că au avut loc încălcări ale unor drepturi şi libertăţi

manifestate şi sub alte forme (art. 4 alin. 2), toate măsurile abuzive având scopul

susţinerii şi consolidării regimului politic comunist.

Instanţa nu poate să nu remarce împrejurarea că Legea nr. 221/2009 a fost

adoptată după Discursul Preşedintelui României privind Condamnarea

Comunismului, din 18 decembrie 2006, în care se propuneau o serie de măsuri

legislative menite să transforme condamnarea comunismului dintr-o manieră

declarativă într-o realitate juridică cu efecte clare.

Intenţia statului român de a identifica abuzurile săvârşite în perioada regimului

comunist în legătură cu drepturile fundamentale ale omului şi victimele acestor

abuzuri, în vederea adoptării unor acte sau măsuri cu scop reparatoriu, s-a concretizat

şi prin înfiinţarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România,

prin HG 1724/2005, al cărui scop este, printre altele, şi acela de a efectua demersurile

legale pentru obţinerea reparaţiilor morale şi materiale de către victimele regimului

comunist şi ale fostei Securităţi (art. 3 alin. 1 lit. i).

Actele normative sus menţionate, la care se adaugă şi altele (ex. Decret-Lege

nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate

din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi

celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri; Ordonanţa de Urgenţă nr. 24

din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii)

afirmă deci, în prezent, că în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat, în special prin organele

securităţii statului, parte a poliţiei politice, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor

ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale şi că prin aceste acte se încearcă o

reparaţie prin obţinerea unor satisfacţii morale ori materiale acordate celor care au

fost victimele comunismului.

Reclamantul afirmă prin cererea adresată instanţei că a fost o victimă a

regimului comunist din România, prin încălcarea libertăţii sale de circulaţie, a

dreptului la justiţie, a dreptul la gândire şi la informaţie, susţinând că potrivit

documentelor obţinute de la C.N.A.S. a fost ţinut permanent sub observaţie de către

63

organele de securitate, fiind bănuit de fapte ilegale pe care nu le-a comis – trecerea

frauduloasă a frontierei de stat; confecţionarea de cartuşe şi arme artizanale; acţiuni

de atentat care pun în pericol securitatea statului; ofensă adusă organelor de stat;

mărturie mincinoasă.

Instanţa constată din probele administrate de reclamant, respectiv copiile

documentelor eliberate de C.N.S.A.S. că, după ce a depus în februarie 1980 o cerere

de plecare definitivă din România, reclamantul V.I. şi familia acestuia s-au aflat

permanent sub supravegherea organelor de miliţie şi de securitate, până în anul 1989,

rapoartele întocmite în legătură cu activitatea de urmărire evidenţiind încercarea

agenţilor de securitate de intimidare a reclamantului, de compromitere a sa printre

vecinii şi prietenii săi şi chiar în faţa familiei sale, în scopul de a-l determina să

renunţe la intenţia de a părăsi ţara şi de a-i anihila orice intenţie cu privire la mutarea

domiciliului său în altă ţară, intenţie care era considerată defăimătoare la adresa

regimului comunist din România pentru că prin manifestarea acestei intenţii se nega,

indirect, existenţa democraţiei şi a bunăstării poporului, proclamate de partidul

comunist şi de organele statului.

Deşi România ratificase din anul 1974 Pactul internaţional cu privire la

drepturile civile şi politice, care în art. 12 stipulează că „orice persoană este liberă să

părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară” şi promova la nivel declarativ

drepturile şi libertăţile înscrise în Declaraţia universală a drepturilor omului care, prin

art. 13, afirmă că „orice persoană are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa, şi de

a reveni în ţara sa”, solicitarea reclamantului V.I. de a i se permite să emigreze în

Australia, după o primă avizare favorabilă în decembrie1982, a fost ulterior respinsă.

Restricţionarea dreptului reclamantului de pleca din România nu a fost

justificat ca o măsură necesară pentru a ocroti securitatea naţională, ordinea publică,

sănătatea ori moralitatea publica sau drepturile si libertăţile altora, ci pentru că s-a

considerat că prin afirmarea dreptului de alegere a domiciliului în altă ţară

reclamantul are „o activitate ostilă, duşmănoasă” regimului politic de la acea vreme

pe care o manifesta „sub acoperirea cultului adventist de ziua a şaptea – reformat”.

Înscrisurile prezentate de reclamant susţin astfel concluzia că în mod abuziv în

perioada 1980-1989 reclamantului i-a fost încălcat un drept fundamental, dreptul la

liberă circulaţie şi dreptul de a-şi alege domiciliul, care se regăsesc în prezent

afirmate în art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Instanţa nu poate reţine şi încălcarea celorlalte drepturi reclamate prin cererea

de chemare în judecată, respectiv dreptul la justiţie, dreptul la gândire şi la informaţie

pentru că din documentele prezentate de reclamant nu rezultă că acesta a fost

împiedicat în vreun fel să obţină la acea dată recunoaşterea dreptului său în justiţie ori

că a încercat să obţină informaţii care i-au fost refuzate.

Decretul nr. 31/1954 şi Legea nr. 221/2009 permit o reparare pecuniară a

prejudiciilor morale suferite.

Reclamantul afirmă că pentru încălcarea drepturilor sale i se cuvin despăgubiri

de 500.000 euro.

Instanţa nu neagă faptul că reclamantul a suferit un prejudiciu nepatrimonial

prin încălcarea de către autorităţile comuniste a dreptului său de a-şi stabili domiciliul

în altă ţară, dar nu poate să nu observe că reclamantul nu a adus nici o dovadă a

64

vătămărilor cauzate prin încălcarea acestui drept, respectiv consecinţele negative

suferite de reclamant pe plan psihic, implicaţiile acestora în viaţa sa socială.

De aceea, recunoaşterea încălcării şi acordarea unor despăgubiri în cuantum de

100 euro sunt apreciate ca echitabile şi reprezintă o satisfacţie suficientă acordată

reclamantului.

Decizia civilă nr. 219/C/30.09.2009

Dosar nr. 182/88/2009





11. Nulitate contract de vânzare-cumpărare. Drept de proprietate asupra

unui teren agricol constituit in baza Legii nr. 18/1991. Incălcarea condiţiei de

inalienabilitate temporară reglementată de art. 32 din Legea nr. 18/1991. Natura

sancţiunii.



Legea nr. 18/1991, art. 32

Legea nr. 54/1998



Dispoziţiile art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 stabilesc o inalienabilitate

prevăzută propter rem, deci în considerarea bunului, care se caracterizează prin

aceea că este legală, specială (doar pentru acele suprafeţe de teren atribuite prin

constituirea dreptului de proprietate), parţială (se referă doar la actele juridice

între vii) şi temporară.

Cazurile de constituire a dreptului de proprietate, prevăzute de art. 32 alin. 1

din Legea nr. 18/1991, aveau in vedere fie calitatea specială a celui împroprietărit,

(art. 19 din Legea nr. 18/1991), fie se bazau pe nevoia de a asigura cultivarea

terenurilor în anumite zone (art. 21 şi art. 43).

Se justifică astfel sancţiunea drastică stabilită de lege, cu atât mai mult cu

cât, pentru persoanele vizate de aceste texte, legea nu mai are caracter reparator

(precum în cazul persoanelor din art. 8 alin. 2 – de la care a fost luat pământul), ci

reprezintă o măsură de justiţie socială în favoarea celor care nu au deloc în

proprietate vreo suprafaţă de teren.



Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanta la data de

25.09.2007 reclamanta V.S. i-a chemat în judecată pe pârâţii B.A. si B.I. pentru ca,

prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absoluta a contractului de

vânzare-cumpărare cu clauza de întreţinere si îngrijire autentificat sub nr

44788/31.10.1994 încheiat intre părţi pentru lipsa consimţământului; iar in subsidiar,

s-a solicitat să se constatate nulitatea absolută a contractului pentru încălcarea

interdicţiei temporare de vânzare prevăzută de art. 32 din Legea 18/1991, cu

obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

In motivare cererii s-a arătat că V.S., in calitate de vânzătoare, si B.A., in

calitate de cumpărător, au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu clauza de

întreţinere si îngrijire autentificat sub nr 44788/31.10.1994 pentru imobilul teren in

suprafaţa de 9000 mp situat in Constanta sola 28 parcela A 157/7. Preţul imobilului a

fost stabilit la suma de 100.000 lei si obligaţia cumpărătorului de a întreţine si îngriji

pe vânzătoare cu toate cele necesare traiului pe tot restul vieţii. Imobilul înstrăinat a

65

fost dobândit de către reclamanta prin constituirea dreptului de proprietate conform

Legii 18/1991 in baza titlului de proprietate nr 18403/237/1994.

Reclamanta a învederat că principalul motiv de anulare il constituie lipsa

consimţământului raportat la împrejurarea ca nu a avut cunoştinţă de prevederile

contractului, nu a negociat încheierea tranzacţiei si nu a cunoscut existenţa

contractului, până in momentul in care persoana căreia intenţiona să ii vândă imobilul

a formulat plângere penală împotriva ei pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune

in convenţii.

Astfel, reclamanta a precizat că, prin sentinţa penala nr. 2219/7.11.2005 a

Judecătoriei Constanţa, a fost achitată pentru savârşirea acestei infracţiuni, motivat de

faptul ca nu a avut cunoştinţă de încheierea contractului si nu si-a exprimat

consimţământul cu privire la înstrăinarea terenului. În cadrul acestui dosar, paratul a

fost audiat, recunoscând că discuţiile in legătură cu achiziţionarea suprafeţei de teren

s-au purtat cu numitul A.P., preşedintele asociaţiei care se ocupa de exploatarea

terenului si ca nu a prestat in nici un moment întreţinere in favoarea reclamantei.

Referitor la acest A.P., reclamanta a arătat că îi solicita adeseori să semneze

înscrisuri referitoare la situaţia terenului, unul din aceste înscrisuri fiind si contractul

de vânzare-cumpărare cu clauza de întreţinere; în dosarul penal a fost depus si un

înscris intitulat declaraţie, pretins scris si semnat de reclamanta la 20.11.1994, cu

privire la care s-a stabilit ca nu îi aparţine, fiind scris de soţia numitului A.P.

Reclamanta a învederat că s-a aflat in tot acest timp in posesia originalului

titlului de proprietate si nu a pierdut nici un moment posesia terenului şi, prin urmare,

nu a existat manifestarea de voinţa exteriorizata din partea cumparatorului de a

incheia contractul de vânzare-cumpărare .

In subsidiar, s-a arătat că in fapt contractul de vânzare-cumpărare a fost

încheiat la mai puţin de un an de la data eliberării titlului de proprietate in temeiul

disp. Legii 18/1991, fiind încălcata interdicţia înstrăinării timp de 10 ani, prin acte

intre vii .

Pârâţii B.A. şi B.I. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea

acţiunii ca nefondata, arătând ca in fapt contractul de vanzare cumparare autentificat

face dovada pana la înscrierea in fals in ceea ce priveste mentiunile referitoare la

constatarile personale ale agentului instrumentator, făcute in cadrul atributiilor sale de

serviciu.

Cu privire la al doilea capat de cerere, pârâţii arată că reclamanta se dezice de

prima acţiune, recunoscând contractul si invoca nulitatea pentru incalcarea normei

prevazuta de art 32 din Legea 18/1991 .

In legătura cu acest aspect, pârâţii au arătat ca reclamanta nu poate sa invoce

propria ei turpitudine, dar si împrejurarea ca textul este inaplicabil ca urmare a

modificărilor prevederilor invocate după apariţia Legii 54/1994; pârâţii au invocat si

excepţia lipsei de interes a reclamantei in legătura cu cel de al doilea capăt de cerere.

Prin încheierea din 04.02.2008 instanţa a respins ca nefondată excepţia lipsei

de interes actual a reclamantei in formularea acţiunii după modificarea prevederilor

art 32 din Legea 18/1991, reţinând ca aceste aspecte vizează fondul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 4217/10 martie 2008 Judecătoria Constanţa a admis in

parte acţiunea, constatând nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare cu

66

clauza de întreţinere si îngrijire autentificat sub nr. 44788/31.10.1994 la fostul

Notariat de Stat Judeţean Constanţa pentru încălcarea interdicţiei prev. de art. 32 din

Legea 18/1991, respingând ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulităţii

absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu pentru lipsa consimţământului.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătoria a reţinut că, reclamanta V.S. şi

pârâtul B.A. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu clauza de întreţinere

autentificat sub nr. 44788/31.10.1994 la fostul Notariat Judeţean de Stat Constanţa

având ca obiect suprafaţa de teren de 9000 mp situată în extravilanul Municipiului

Constanţa, formând sola 28 parcela A157/7.

Din cuprinsul dosarului notarial întocmit cu prilejul autentificării actului, a

rezultat că ambele părţi s-au prezentat în faţa notarului public, cererea de autentificare

a actului fiind semnată atât de către vânzătoare cât şi de către cumpărător. În

încheierea de autentificare există de altfel, menţiune făcută de notarul public

instrumentator despre prezentarea părţilor în faţa sa şi despre exprimarea

consimţământului la perfectarea actului.

În aceste condiţii, instanţa a constatat că primul capăt de cerere este nefondat,

reclamanta nefăcând dovada celor susţinute în acţiune, în sensul că nu a consimţit la

încheierea actului.

Referitor la modul de dobândire a terenului, s-a observat că în temeiul titlului

de proprietate nr. 18403/237/1994 emis de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea

Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, reclamantei V.S. i-a fost constituit

dreptul de proprietate pentru suprafaţa de teren în litigiu în temeiul Legii 18/1991.

Judecătoria a reţinut că, potrivit art. 32 din Legea 18/1991, terenul atribuit

conform art. 19, 21 şi 43 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani,

socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii

sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare. Constatarea nulităţii poate fi

cerută în justiţie de Primărie, Prefectură, procuror, precum şi de orice persoană

interesată.

Astfel, terenurile proprietate privată, indiferent de titularul lor, se află în

circuitul civil, adică ele pot fi dobândite şi înstrăinate potrivit dispoziţiilor de drept

comun şi cu respectarea dispoziţiilor speciale din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia

juridică a terenurilor. Pentru cazurile în care se constituie dreptul de proprietate

asupra terenurilor, legea a instituit o cauză de nulitate absolută expresă nefiind

necesară dovada unei vătămări sau a faptului că vătămarea nu ar putea fi înlăturată

decât prin anularea actului de vânzare-cumpărare.

Judecătoria a stabilit că, indiferent că dacă sunt situate în intravilanul sau

extravilanul localităţilor şi indiferent de întinderea suprafeţei, terenurile pot fi

înstrăinate numai prin acte juridice încheiate în forma autentică (art. 2 alin. 1 din

Legea nr. 54/1998), legea instituind unele limitări privind înstrăinarea şi respectiv

dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor astfel: terenurile atribuite prin

constituirea dreptului de proprietate nu pot fi înstrăinate prin acte juridice între vii,

timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut

înscrierea proprietăţii asupra lor, actul de înstrăinare încheiat cu nerespectarea acestui

termen fiind lovit de nulitate absolută.



67

Dat fiind ca legea a prevăzut acest caz de inalienabilitate legală de 10 ani, de la

începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii şi că dispoziţiile

respective au caracter imperativ, instanţa a admis acest capăt de cerere şi a anulat

contractul de vânzare cumpărare cu clauză de întreţinere autentificat sub nr.

44788/31.10.1994 la fostul Notariat Judeţean de Stat Constanţa.

Astfel, instanţa a reţinut că excepţia inalienabilităţii temporare propter rem a

fost menţinută şi după intrarea în vigoare a Legii 54/1994, dat fiind că dispoziţiile

acestui act normativ au abrogat expres doar prevederile art. 66-73 din Legea

18/1991, fără a abroga şi prevederile art. 32 din actul normativ menţionat. În lipsa

unei abrogări exprese a prevederilor legale aplicabile în cauză, nu poate vorbi despre

o abrogare implicită a normei speciale prevăzute de art. 32 prin art. 1 din Legea

54/1994.

Judecătoria a înlăturat apărările părţilor în legătură cu aplicarea principiului de

drept potrivit cu care nimănui nu îi este permis să îşi invoce propria turpitudine, dat

fiind că în speţă este vorba despre o cauză de nulitate absolută rezultând din

încălcarea unei interdicţii legale imperative; ori, potrivit regimului juridic al

nulităţilor, această formă de nulitate poate fi invocată de toate persoanele interesate,

iar actul lovit de nulitate nu poate fi confirmat, tocmai din prisma faptului că interesul

ocrotit este de ordine publică, astfel că, acest principiu de drept, nu este aplicabil în

cazul nulităţilor absolute, sancţiunea intervenind de drept în cazul încălcării normei

imperative.

Prin decizia civilă nr. 45 din 22 ianuarie 2009, Tribunalul Constanţa a respins

apelul ca neîntemeiat considerând că înstrăinarea terenului către pârâţii B. s-a făcut

cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative care instituiau o interdicţie temporara de

10 ani, astfel că, in mod corect, instanţa de fond a constatat nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că, in mod just,

judecătoria a reţinut ca excepţia inalienabilităţii temporare propter rem a fost

menţinută si după intrarea in vigoare a Legii 54/1994, dat fiind ca dispoziţiile acestui

act normativ au abrogat expres doar prevederile art. 66-73 din Legea 18/1991, fară a

le abroga si pe cele ale art. 32 din actul normativ menţionat.

In lipsa unui abrogări exprese a prevederilor legale invocate in cauza, nu poate

vorbi despre o abrogare implicita a normei speciale prevăzute de art. 32 prin art. 1 din

Legea 54/1994. Astfel, potrivit principiului general de drept generalia specialia non

derogant o norma generala nu poate abroga implicit o norma speciala, ci doar expres,

astfel ca, in lipsa unei dispoziţii exprese de abrogare a art.32 al legii nr.18/1991, nu se

poate considera ca, prin interpretarea art.1 al Legii nr.54/1998, se poate ajunge la o

abrogare implicita a normei speciale.

In ceea ce priveşte apărările pârâţilor-apelanţi in legătură cu aplicarea

principiului de drept, potrivit cu care nimănui nu îi este permis sa îşi invoce propria

turpitudine, tribunalul a stabilit că judicios s-a considerat de judecătorie că acest

principiu de drept nu este aplicabil in cazul nulităţilor absolute.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii, criticând hotărârea

pronunţată de instanţa de apel sub aspectul legalităţii prin prisma dispoziţiilor art. 304

pct. 5, 7, 8 şi 9 cod procedură civilă.

68

Astfel, raportat la art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, recurenţii au afirmat că

prin nesoluţionarea excepţiilor invocate de apelanţi cu privire la lipsa de calitate

procesuală activă a reclamantei intimate şi a lipsei de interes legitim actual, instanţa

de apel a produs un prejudiciu apelanţilor, ce nu poate fi îndepărtat decât prin

anularea hotărârii şi rejudecarea în fond a apelului.

Instanţa de apel a copiat considerentele hotărârii atacate fără să răspundă

motivelor de critică, a interpretat greşit actul deduc judecăţii dând un alt înţeles

actului ale cărui clauze sunt precise şi a făcut o interpretare greşită asupra naturii şi

consecinţelor pe care le produce.

Recurenţii au arătat că, prin art. 19 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 a fost abrogat

Capitolul V din Legea fondului funciar nr. 18/1991, liberalizându-se circulaţia

juridică a terenurilor aflate în proprietatea privată, agricole sau neagricole, intravilane

sau extravilane, fără a se face nicio diferenţă între titularii dreptului de proprietate.

Îngrădirile dreptului de dispoziţie asupra terenurilor prin orice act juridic

translativ de proprietate, prevăzute atât în legea nr. 18/1991, cât şi în alte acte

normative sunt în vigoare, în măsura în care acestea din urmă nu sunt contrare celor

cuprinse în Legea nr. 54/1998 (art. 8).

Legea nr. 54/1998 cuprinde atât norme de abrogare expresă directă (art. 19

alin. 2), cât şi de abrogare expresă indirectă în cuprinsul art. 18, care prevede că

dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile legislaţiei civile, în măsura în

care acestea nu sunt contrare prevederilor prezentei legi.

Articolul 32 din Legea nr. 18/1991 se referă la înstrăinarea de către titularii

dreptului de proprietate constituită prin atribuirea de terenuri în conformitate cu

prevederile art. 19, 21 şi 43 din lege, raportându-se la art. 66 privind circulaţia

juridică a terenurilor (potrivit căruia dobândirea şi înstrăinarea terenurilor se face cu

respectarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991), abrogat expres prin Legea nr. 54/1998.

Prin abrogarea expresă indirectă a normelor contrare prevederilor actului

abrogat, art. 32 nu mai are aplicabilitate, întrucât nu completează Legea nr. 54/1998

în sensul art. 18, fiind o dispoziţie contrară prevederilor ei, în textul şi spiritul

acesteia, noile dispoziţii fiind incompatibile cu cele precedente, iar legea nouă

reglementează în întregime materia circulaţiei juridice a terenurilor agricole ce era

reglementată de legea anterioară, legea nr. 18/1991.

Acest principiu are aplicabilitate în cauză întrucât cauza mediată a reclamantei

la încheierea actului juridic între părţi a fost ilicită şi imorală, scopul urmărit de

aceasta fiind obţinerea preţului vânzării, fără a fi nevoită să lucreze pământul,

obligaţie izvorâtă din lege şi asumată pentru constituirea titlului său de proprietate.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de

recurenţi raportat de situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, curtea constată că

recursul este neîntemeiat şi urmează a fi respins ca atare.

Astfel, pornind de la situaţia de fapt corect reţinută încă de la judecarea cauzei

în primă instanţă, curtea constată că instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a

legii, dând o justă interpretare a actului juridic dedus judecăţii cu înţelegerea corectă

a naturii şi înţelesului lămurit al acesteia.

Dispoziţiile legale incidente – astfel cum a invocat şi reclamanta – sunt cele ale

art. 32 din Legea nr. 18/2991, în condiţiile în care reclamanta, prin contractul

69

autentificat sub nr. 44710 din 31 octombrie 1994 la Notariatul de Stat Constanţa, a

vândut pârâtului B.A., căsătorit cu B.I., suprafaţa de teren de 1 ha teren pentru care i-

a fost constituit dreptul de proprietate prin titlul de proprietate nr. 18403/237 din 21

aprilie 1993 emis de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate

asupra Terenurilor Constanţa.

Dispoziţiile art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 stabilesc o inalienabilitate

prevăzută propter rem, deci în considerarea bunului, care se caracterizează prin aceea

că este legală, specială (doar pentru acele suprafeţe de teren atribuite prin constituirea

dreptului de proprietate), parţială (se referă doar la actele juridice între vii) şi

temporară.

Cazurile de constituire a dreptului de proprietate, avute în vedere de ipoteza art.

32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, aveau în vedere fie calitatea specială a celui

împroprietărit, (art. 19 din Legea nr. 18/1991) fie de nevoia de a asigura cultivarea

terenurilor în anumite zone (art. 21 şi art. 43).

Se justifică astfel sancţiunea drastică stabilită de lege, cu atât mai mult cu cât,

pentru persoanele vizate de aceste texte, legea nu mai are caracter reparator (precum

în cazul persoanelor din art. 8 alin. 2 – de la care a fost luat pământul), ci reprezintă o

măsură de justiţie socială în favoarea celor care nu au deloc în proprietate vreo

suprafaţă de teren.

De aceea, constatând îndeplinite condiţiile art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991:

că reclamantei V.S. i-a fost constituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1 ha

teren, că aceasta a înstrăinat - sub forma vânzării cu clauză de întreţinere (act inclus

în sfera celor interzise de lege care permitea doar transmisiunile mortis causa) - acest

teren pârâţilor înaintea încetării interdicţiei temporare de 10 ani (proprietatea s-a

constituit la 21 aprilie 1993 iar vânzarea s-a încheiat la 31 octombrie 1994), curtea

consideră că, în mod corect, instanţele de fond au calificat drept întemeiată cererea de

constatare a nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare.

Referitor la pretenţiile pârâţilor recurenţi conform cu care dispoziţiile art. 32

din Legea nr. 18/1991 ar fi fost abrogate expres de Legea nr. 54/1998, curtea observă

că, în mod just, acestea au fost înlăturate de instanţa de fond.

Astfel, reglementând circulaţia juridică a terenurilor, Legea nr. 54/1998

reiterează principiul liberei circulaţii a acestora în condiţiile stabilite de textele sale,

art. 18 statuând că legea se completează cu alte prevederi ale legislaţiei civile în

materie numai în măsura în care acestea nu sunt contrare Legii nr. 54/1998.

Cu referire directă la prevederile Legii nr. 18/1991, în art. 19 alin. 2 din Legea

nr. 54/1998 se prevede că se abrogă dispoziţiile art. 66-76 din Legea nr. 18/1991. Se

impune concluzia - din interpretarea per a contrario a acestei dispoziţii legale - că art.

32 din Legea nr. 18/1991 este în vigoare, din moment ce câmpul de aplicare a

abrogării exprese este strict delimitat: capitolul V „Circulaţia juridică a terenurilor” şi

în condiţiile în care un text care să permită – pe cale de interpretare – o abrogare

implicită, nu există (de genul „se abrogă orice alte dispoziţii contrare”).

Apoi, deoarece prevederea art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 contravine

spiritului Legii nr. 54/1998, care afirmă principiul liberei circulaţii, rezultă că

limitarea atributului de dispoziţie asupra terenurilor în cauză subzistă şi în condiţiile

unei reglementări care prevede completarea doar cu dispoziţii concordante.

70

În fine, cum în materia circulaţiei juridice a terenurilor Legea nr. 54/1998

reprezintă legea generală, referindu-se la toate terenurile proprietate privată, rezultă

că dispoziţiile Legii nr. 18/1991 sunt speciale (în cazul de faţă doar referitor la

terenurile pentru care s-a constituit dreptul de proprietate) şi derogatorii, astfel încât

interdicţia conţinută de art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 rămâne aplicabilă.

Sunt astfel înlăturate criticile recurenţilor referitoare la prevederile art. 304 pct.

8 şi 9 Cod procedură civilă, fiind evident că instanţele de fond nu au interpretat greşit

actul juridic dedus judecăţii, pronunţând deci o hotărâre cu justa aplicare a legii.

Referitor la încălcarea normelor de procedură din nesoluţionarea excepţiilor

lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei de interes legitim, curtea a

constatat şi acest motiv de nelegalitate ca neîntemeiat.

În faţa judecătoriei pârâţii au invocat doar excepţia lisei de interes (termenul

din 4 februarie 2008), excepţie care a fost respinsă de instanţă prin încheierea de la

acelaşi termen.

În faţa instanţei de apel nu au reiterat excepţia - acest lucru de altfel era

imposibil având în vedere că nu au atacat soluţia judecătoriei sub aspectul soluţionării

excepţiei lipsei de interes -, astfel că rezolvarea problemei în discuţie a căpătat

caracter irevocabil.

Este adevărat că, în şedinţa din 22 ianuarie 2009, pârâţii apelanţi, prin avocat,

au invocat situaţia că reclamanta nu ar mai avea interes în cauză, însă aspectul nu a

fost ridicat ca o veritabilă excepţie (precum la judecătorie), ci ca o situaţie sub aspect

probatoriu, în contextul depunerii unor înscrisuri.

S-a invocat doar excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei prin

prisma prevederilor art. III din Legea nr. 167/1997, excepţie respinsă motivat prin

decizia pronunţată în apel.

Trecând peste inexactitatea motivelor de recurs conform cărora cele două

excepţii ar fi fost invocate ambele atât în faţa instanţei de apel, cât şi la judecătorie –

rezultă că, în fapt, cele două instanţe au soluţionat, cu respectarea dispoziţiilor

procedurale aplicabile, excepţiile cu care au fost fiecare investite.

În fine, referitor la aplicabilitatea principiului nemo auditur propriam

turpitudinem allegrans, curtea constată că instanţele de fond au făcut o corectă

aplicare a acestei reguli jurisprudenţiale, determinând în mod just sfera de incidenţă a

principiului.

Principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegrans constituie o

sancţiune a exercitării dreptului cu încălcarea bunei credinţe în raportul civil:

persoana care, cu ştiinţă, încalcă o dispoziţie legală a cărei nerespectare atrage

anularea unui act nu poate invoca aplicarea sancţiunii, tocmai datorită că

neregularitatea a fost creată de propriul fapt.

Deoarece este în discuţie soarta unui act juridic prin raportare la

comportamentul ilicit al unei persoane reiese că, pentru a constata nevalabilitatea

actului în cauză – în ciuda existenţei unei cauze de anulabilitate dovedită –, interesul

protejat prin cauza de nulitate să fie superior interesului ce a condus la instituirea unei

sancţiuni a exercitării dreptului cu ignorarea regulii bunei credinţe.

Rezultă astfel că principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegrans se

aplică doar în situaţia unor ipoteze de nulitate relativă, căci numai în aceste

71

împrejurări se poate aprecia prevalenţa unor interese personale asupra altora (cauza

de nulitate raportat la sancţionarea relei-credinţe - ce se apreciază exclusiv prin

raportare la comportamentul părţii); în cazul unei nulităţi absolute - care protejează

un interes de ordine publică -, principiul nu-şi va găsit aplicarea, căci funcţia

sancţionatoare a instituţiei nulităţii se impune cu necesitate.

Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. pr. civ. conform cărora partea care a

căzut în pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, faţă de situaţia că

intimată a achitat avocatului ales un onorariu de 357 lei prin chitanţa seria HH nr.

1979/19.05.2009, vor fi obligaţi recurenţii la plata acestei sume.

Decizia civilă nr. 392/C/13.11.2009

Dosar nr. 15622/212/2007





12. Principiul contradictorialităţii şi principiul egalităţii armelor in

procesul civil – garanţii ale unui proces echitabil in sensul art. 6 din CEDO.

Incălcarea acestor principii. Efecte cu privire la legalitatea hotărârii recurate.



În jurisprudenţa CEDO, principiul egalităţii armelor semnifică tratarea

egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără

ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces. Acest

principiu – unul din elementele noţiunii mai largi de proces echitabil – impune

fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în

condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu

„adversarul” ei (cauza Ankerl contra Suediei, hotărârea din 18 februarie 1997;

cauza Niderost – Huler contra Suediei, hotărârea 1997-I/24 noiembrie 1997).



Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 666/212/2008,

reclamanţii M.I. şi D. au chemat în judecată pârâtul Statul Român – prin Ministerul

Finanţelor pentru a se dispune obligarea acestuia la plata valorii de circulaţie a

apartamentului din imobilul situat în Constanta, bdul F. nr. 30 si a cheltuielilor de

judecata.

In argumentarea cererii de chemare in judecata s-a aratat ca reclamantii au

cumpărat in anul 2006 de la R.A.E.D.P.P. (denumita in continuare Regia) imobilul in

discutie in temeiul art. 9 din Lg.nr. 112/1995. Validitatea contractului a fost verificată

de instanţele judecătoreşti, prin decizia civilă 54/31.01.2000 a Tribunalului Constanţa

ramasa irevocabilă prin decizia civilă nr. 248/C/07.05.2007 a Curţii de Apel

Constanta, stabilindu-se faptul că vanzatorul bunului, respectiv Statul roman a

dobândit imobilul în discuţie fără titlu. In drept reclamantii s-au prevalat de

dispozitiile art.48 si 50 din Lg. nr.10/2001.

In aparare paratul a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a

Regiei Autonome Exploatarea Domeniului Public si Privat Constanta. S-a sustinut ca

in raport de prevederile art. 50 al.3 din Lg.nr.10/2001 restituirea preţului plătit de

chiriaşii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor

Lg.nr.112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile,

se face de Ministerul Economiei si Finantelor din fondul extrabugetar constituit în



72

temeiul acestuia act normativ. A susţinut, de asemenea, ca potrivit art.9 alin.3 şi 5 din

acelaşi act normativ comisionul cuvenit unităţilor specializate care evaluează şi vând

apartamentele este 1% din valoarea acestora, astfel că o parte din valoarea imobilului

în cauză a fost încasat de mandatarul RAEDPP, care în situaţia în care s-a probat

faptul că pentru bunul în cauză statul nu deţine un titlu, reţinerea comisionului nu mai

are temei legal.

Prin sentinta civila nr. 2389/10.02.2009 Judecatoria Constanta a admis actiunea

si a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 230.000 lei cu titlu de

despăgubiri constând în preţul de circulaţie al imobilului, a sumei de 1253,41 lei cu

titlu de impozit achitat de reclamanţi în perioada 1997-2007. Pârâtul a fost obligat si

la plata cheltuielilor de judecata atat catre reclamanti cat si catre chematul in garantie.

A fost respinsa excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârât, precum si

cererea de chemare în garanţie.

A motivat instanţa de fond că prin contractul de vânzare cumpărare nr.

28143/6.12.1996 reclamantii au dobândit, în temeiul Legii 112/1995, imobilul,

deţinut anterior cu contract de închiriere, situat în Constanţa, Bd. F. nr. 30.

Validitatea titlului reclamantului a fost verificată cu ocazia soluţionării acţiunii

în revendicare promovata de reclamanta D.M.M. reţinându-se calitatea de dobânditor

de bună credinţă a reclamanţilor, prin decizia civilă 54/31.01.2000 a Tribunalului

Constanţa, irevocabilă prin Decizia civilă nr.248/C din 07.05.2007 a Curţii de Apel

Constanta. S-a reţinut că titlul statului pentru imobilul situat în Constanta, Bdul F.

nr.30 este nelegal constituit. Instanta de fond a facut trimitere la jurisprudenta Curtii

Europene a Drepturilor Omului. Instanta de fond a apreciat incidente prevederile

art.501 din Lg. nr.10/2001. Cu privire la cererea de chemare in garantie s-a aratat in

motivare ca Regia a avut numai calitatea de mandatar la incheierea contractului de

vânzare – cumpărare a imobilului, astfel ca efectele contractului, printre care şi

încasarea preţului, nu s-au produs în patrimoniul acesteia.

Sustinerile partilor din calea de atac;

Impotriva acestei solutii a declarat apel paratul Statul roman prin M.F.P. prin

D.G.F.P. Constanta care a criticat hotararea instantei de fond sub aspectul solutionarii

exceptiei calitatii procesuale pasive, incalcarea dreptului la aparare si a prevederilor

legale in materie.

Sustine apelantul ca in raport de prevederile art.50 din Lg. nr.10/2001

coroborat cu art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995 calitatea procesuala pasiva incumba

M.F.P. care nu a fost citat niciodata in nume propriu la solutionarea cauzei.

A aratat apelantul ca rapoartele de expertiza efectuate in cauza nu i-au fost

comunicate niciodata ci numai suplimentul intocmit de expert V. Instanta de fond nu

a comunicat paratului nici cererea completatoare si nici precizarile depuse la

2.12.2008. Procedând intr-o asemenea manieră, a fost incalcat dreptul la apărare al

paratului.

Sub aspectul legalitatii, apelantul a sustinut că instanţa de fond trebuia sa

dispună restituirea pretului actualizat şi nu a valorii de circulatie a imobilului. Mai

mult decat atât, in mod nelegal, instanta a respins si cererea de chemare in garantie a

Regiei, care a incasat comisionul de 1% ce trebuie dedus din pretul restituit,

principiul imbogatirii fara just temei fiind aplicabil acesteia.

73

Intimatii nu au formulat intampinare, insa au depus concluzii scrise la dosarul

cauzei.

Prin decizia civilă nr. 377 din 19 iunie 2009, Tribunalul Constanţa a respins

apelul pârâţilor ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că

excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului este nefondată, motivat de faptul

că în cazul unei evicţiuni totale, statul – în calitate de vânzător al imobilului în baza

Legii nr. 112/1995, este singurul ţinut să garanteze pentru evicţiune pe cumpărătorul

evins. S-a mai reţinut că în speţă nu pot fi reţinute ca fondate criticile apelantului

pârât ce vizează încălcarea dreptului său la apărare, cât şi caracterul echitabil al

procedurii judiciare desfăşurată în primă instanţă, întrucât pârâtul a avut posibilitatea

să ia cunoştinţă din dosar de concluziile rapoartelor de expertiză efectuate, iar în ceea

ce priveşte necomunicarea precizărilor depuse de reclamanţi s-a reţinut că acestea nu

erau esenţiale pentru soluţionarea cauzei, fiind modificat numai cuantumul

despăgubirilor, nu şi cauza răspunderii pârâtului pentru evicţiune.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs Statul Român prin

M.F.P. prin D.G.F.P. Constanţa care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele

aspecte, conform art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.

1. Calitate procesual pasivă în speţă are M.F.P., iar nu Statul Român, aşa cum

au reţinut instanţele de fond şi de apel, conform art. 1337 Cod civil.

2. Procedura judiciară desfăşurată în faţa primei instanţe nu a avut un caracter

echitabil, datorită încălcărilor repetate ale dreptului pârâtului la apărare, căruia nu i-

au fost comunicate expertizele efectuate în cauză.

Mai mult, instanţa de fond nu a comunicat pârâtului nici cererea

completatoare şi precizările depuse la termenul din 2 decembrie 2008. Această cerere

completatoare, despre care pârâtul nu a avut cunoştinţă, a fost determinantă pentru

soluţionarea cauzei, deşi ea nu era o simplă cerere de mărire a câtimii pretenţiilor, ci

o cerere modificatoare a acţiunii introductive.

3. Pe fondul cauzei sentinţa civilă nr. 2389 din 10 februarie 2009, pronunţată

de Judecătoria Constanţa este nelegală, întrucât instanţa a dispus obligarea pârâtului

la plata către reclamanţi a valorii de circulaţie a imobilului, deşi la momentul

soluţionării cauzei erau în vigoare dispoziţiile art. 50 alin.(3) din Legea nr. 10/2001

care instituiau dreptul proprietarilor evinşi la restituirea preţului actualizat plătit de

chiriaşii care au achiziţionat locuinţele în sistemul Legii nr. 112/1995.

De asemenea, se apreciază că, în mod nelegal a fost respinsă cererea de

chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa pentru comisionul de 1% din preţul de

vânzare.

Prin întâmpinare, intimaţii reclamanţi şi intimata chemată în garanţie au

solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând legalitatea hotărârii recurate, în raport de criticile recurentului

pârât, Curtea reţine următoarele:

1. Critica ce vizează greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual

pasive a Statului Român este nefondată pentru următoarele considerente:







74

Calitatea procesual pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana

pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus

judecăţii.

Prin Legea nr. 112/1995, statul a înţeles să dispună de locuinţele deţinute în

patrimoniul său în anul 1995, într-un anumit context social, vânzarea fiind făcută la

preţuri inferioare valorii de circulaţie a bunului, aceste dispoziţii constituind măsuri

de politică socială, asupra oportunităţii lor numai statul putând aprecia.

În speţă, se reţine că raportul juridic ce rezultă din actul de vânzare-

cumpărare încheiat sub nr. 28143 din 6 decembrie 1996 s-a legat între vânzătorul –

Statul Român şi reclamanţii M.I. şi D., situaţie în care obligaţia de garanţie pentru

evicţiune, incumbă exclusiv Statului Român în calitate de vânzător.

Dispoziţiile art. 13 alin.(6) din Legea nr. 112/1995 nu fac decât să arate că

despăgubirile acordate foştilor proprietari se acordă dintr-un fond extrabugetar

constituit la dispoziţia Ministerului de Finanţe. De asemenea, art. 50 alin.(3) din

Legea nr. 10/2001 arată că, în ipoteza în care chiriaşul cumpărător a fost evins,

restituirea preţului prevăzut la alin.(1) şi (2) se face de către Ministerul Economiei şi

Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.(6) din Legea nr.

112/1995 cu modificările ulterioare. Acest lucru nu echivalează însă cu faptul că

Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitate procesual pasivă în astfel de cereri, el

este un simplu reprezentant al Statului – singur responsabil pentru evicţiunea

chiriaşului cumpărător al unui apartament dobândit în temeiul art.9 din Legea nr.

112/1995.

De altfel, prin acţiunea modificată, reclamanţii au solicitat angajarea

răspunderii pentru evicţiune a statului în temeiul dispoziţiilor art. 1337 Cod civil, care

prevede în mod expres că vânzătorul este cel care răspunde pentru evicţiune.

Ori, în speţă, se reţine că vânzătorul imobilului în litigiu, a fost Statul Român,

care a înstrăinat reclamanţilor chiriaşi locuinţa în temeiul Legii nr. 112/1995, prin

intermediul unui mandatar legal – R.A.E.D.P.P. Constanţa – unitate specializată în

administrarea şi vânzarea locuinţelor ce făceau parte din fondul locativ de stat.

Pentru considerentele expuse, se va reţine că atât prima instanţă, cât şi

instanţa de apel au soluţionat în mod corect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive

a Statului Român, critica recurentului, sub acest aspect fiind nefondată.

2. Se reţine a fi însă fondată critica ce vizează soluţionarea cauzei în primă

instanţă cu încălcarea dreptului la apărare al Statului Român, cât şi cu privire la

nerespectarea principiilor contradictorialităţii şi al egalităţii armelor în procedura

jurisdicţională desfăşurată în prima instanţă.

În jurisprudenţa CEDO principiul egalităţii armelor semnifică tratarea egală a

părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una din ele

să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces. Acest principiu – unul din

elementele noţiunii mai largi de proces echitabil – impune fiecărei părţi să i se ofere

posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-o

situaţie de net dezavantaj în raport cu „adversarul” ei (cauza Ankerl contra Suediei,

hotărârea din 18 februarie 1997; cauza Niderost – Huler contra Suediei, hotărârea

1997-I/24 noiembrie 1997).



75

Înţeles în aceşti termeni, principiul discutat permite aprecierea modului în

care instanţa înţelege să menţină „echilibrul” necesar desfăşurării unui proces

echitabil, în special în privinţa comunicării între părţi a tuturor pieselor dosarului care

vor servi la adoptarea deciziei sale.

De asemenea, dreptul la o procedură contradictorie, implică, în esenţă,

posibilitatea pentru părţile unui proces de a lua cunoştinţă de toate piesele şi

observaţiile prezentate judecătorului şi de a le discuta (cauza Morel contra Franţei,

hotărârea din 6 iunie 2000).

În speţă, se reţine că după comunicarea acţiunii iniţiale către pârâtul Statul

Român şi, respectiv, după depunerea întâmpinării şi administrării probatoriului în

dovedirea acţiunii reclamanţilor care pretindeau de la pârât preţul actualizat al

imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 28143 din 06

decembrie 1996, la data de 2 decembrie 2008 reclamanţii au depus o cerere

modificatoare în care au solicitat angajarea răspunderii statului pentru evicţiune

conform art. 1337 Cod civil, pretinzând obligarea pârâtului la plata valorii de

circulaţie a locuinţei dobândită în temeiul Legii nr. 112/1995 şi în legătură cu care au

fost evinşi.

Această cerere precizatoare nu s-a comunicat pârâtului, pentru ca acesta să îşi

expună punctul de vedere cu privire la natura cererii – cerere de majorare a câtimii

pretenţiilor, sau o cerere de modificare a obiectului şi temeiului acţiunii de chemare

în judecată, cât şi cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1337 Cod civil ce

reglementau răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.

Este real faptul că jurisprudenţa CEDO a statuat în sensul că este încălcat

dreptul de proprietate al reclamanţilor atunci când aceştia sunt obligaţi să restituie un

bun ce a aparţinut unui proprietar deposedat de stat prin preluarea pe temeiul unor

dispoziţii legale adoptate de fosta putere comunistă instaurată în ţară şi care a obţinut

în justiţie retrocedarea lui în urma adoptării unor norme reparatorii de către noua

putere dacă actualii proprietari, care au cumpărat acel bun cu bună credinţă, au primit

o indemnizare la valoarea la care l-au cumpărat şi nu la valoarea lui actuală (CEDO

05 noiembrie 2002, Pincova şi Pinc contra Republica Cehă; Cauza Raicu contra

României, hotărârea din 19 octombrie 2006).

Această împrejurare nu era însă de natură să conducă la concluzia că nu era

necesară comunicarea cererii de modificare şi către pârât, cu atât mai mult cu cât ea a

fost esenţială la soluţionarea cauzei în primă instanţă, Judecătoria Constanţa

pronunţându-se în raport de pretenţiile şi argumentele reclamanţilor din această

acţiune precizatoare.

Astfel, dacă iniţial, în baza acţiunii reclamanţilor, de sesizare a instanţei, la

data de 17 iunie 2008 Judecătoria Constanţa a încuviinţat o expertiză tehnică

contabilă pentru stabilirea valorii actualizate a preţului de vânzarea apartamentului în

raport de indicii de inflaţie în perioada 6 noiembrie 1996 şi data efectuării expertizei

şi a expertizei tehnice imobiliară pentru stabilirea valorii lucrărilor necesare şi utile

efectuate la imobil; probatorii supuse dezbaterii părţilor, ulterior, după modificarea

acţiunii, instanţa de fond a încuviinţat o nouă notă de probatorii solicitată de

reclamanţi – respectiv efectuarea unei expertize de evaluare a imobilului la data

evicţiunii, un supliment la expertiza contabilă pentru actualizarea sumelor plătite de

76

reclamanţi cu titlu de impozit pe proprietate – probe ce nu au mai fost puse în discuţia

contradictorie a părţilor şi nu s-au comunicat pârâtului.

La efectuarea suplimentului la expertiza efectuată ing. V.C., recurentul pârât

nu a mai fost convocat, iar concluziile acestei expertize au fost însuşite în totalitate de

prima instanţă.

Se constată astfel, că procedura desfăşurată în faţa primei instanţe nu

corespunde exigenţelor art.6 din CEDO şi nici jurisprudenţei Curţii Europene care a

reţinut constant că „sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele

susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului, să facă obiectul unei

dezbateri în contradictoriu între părţi (cauza Ruiz – Mateos contra Spaniei, hotărârea

din 23 iunie 1993, seria A, nr. 262.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut că cererea formulată de reclamanţi la

data de 2 decembrie 2008 nu constituie o modificare a acţiunii, ci numai o majorare a

câtimii pretenţiilor reclamanţilor, cât timp obiectul şi temeiul acţiunii au fost

modificate, reclamanţii solicitând angajarea răspunderii statului pentru evicţiune

conform art. 1337 şi urm. Cod civil. De altfel, chiar reclamanţii au confirmat

împrejurarea că prin cererea formulată la 2 decembrie 2008 s-au modificat cererea de

investire a instanţei, poziţia lor fiind precizată atât în încheierea de dezbateri din 2

decembrie 2008, cât şi în concluziile scrise depuse la 10 februarie 2009.

Constatând că procedura desfăşurată în faţa primei instanţe nu respectă

exigenţele art.6 din CEDO – cauza fiind soluţionată cu încălcarea principiilor

egalităţii armelor şi al contradictorialităţii, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se

va admite recursul pârâtului, se vor casa atât decizia, cât şi sentinţa recurate, cauza

fiind trimisă spre rejudecare Judecătoriei Constanţa.

După casare, prima instanţă urmează să analizeze, cu ocazia soluţionării

cauzei şi celelalte critici invocate de recurentă, care vizează fondul litigiului,

respectiv şi modalitatea de soluţionare a cererii de chemare în garanţie a

R.A.E.D.P.P. Constanţa.

Decizia civilă nr. 317/C/07.10.2009

Dosar nr. 666/212/2008





13. Legea nr. 7/1996. Plângere impotriva incheierii de respingere a cererii

de intabulare. Depunerea unor acte noi in căile de atac. Consecinţe asupra

cererii de intabulare.



Interpretând prevederile art. 55 din Regulament, în practica judiciară s-a

decis că nici în calea de atac nu pot fi avute în vedere alte înscrisuri decât cele

depuse iniţial, de natură să ducă la întregirea cererii de înscriere. Aceasta deoarece

încheierea de carte funciară se pronunţă în temeiul documentaţiei ataşate cererii

de înscriere, depuse iniţial, condiţii în care în calea de atac declarată împotriva

încheierii de respingere nu pot fi avute în vedere alte înscrisuri, care tind la

modificarea cererii, căci odată înregistrată, cererea de înscriere nu mai poate fi

întregită, fiind necesară înregistrarea unei noi cereri.





77

La 4 iulie 2008 petenta SC V. SA a formulat plângere împotriva încheierii

nr. 22403/26.03.2008 emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară

Constanţa şi a solicitat întabularea dreptului de folosinţă asupra terenului în suprafaţă

de 836,58 mp şi întabularea dreptului de proprietate asupra activului spaţiu comercial

situat în Constanţa, str. G. nr. 32, jud. Constanţa (fost P.G. nr. 1).

Conform Încheierii nr. 22403 din 26.03.2008 au existat piedici la înscriere

deoarece nu s-a depus hotărârea de inventariere a terenului şi actul prin care s-a

transmis dreptul de proprietate asupra construcţiei

Se arată în plângerea formulată că prin Hotărârea nr. 280/09.05.2008

Consiliul Local Constanţa şi-a dat acordul pentru înscrierea dreptului asupra

terenului, iar în privinţa construcţiei s-a arătat că aceasta a fost preluată de petenta SC

V. SA, printr-un protocol încheiat cu A. Constanţa, care a construit spaţiul comercial,

aspect care rezultă şi din sentinţa civilă nr. 3595/18.11.1991 a Judecătoriei Constanţa

şi din Actul Adiţional nr. 1/1998 la Statutul societăţii. Apreciază petenta că fişa

mijlocului fix este o dovadă suficientă a achiziţionării construcţiei cu destinaţia de

spaţiu comercial.

Prin sentinţa civilă nr. 18488/23.10.2008 Judecătoria Constanţa a respins

plângerea formulată de SC V. SA Constanţa, cu motivarea că nu au fost depuse la

dosarul de întabulare deschis sub nr. 22043 hotărârea de inventariere a bunurilor ce

aparţin domeniului public sau privat al Municipiului Constanţa şi nici înscrisurile

cerute conform art. 20 din Legea nr. 7/1996 pentru a se dovedi dreptul de proprietate

asupra construcţiei.

Apelul declarat de petenta SC V. SA împotriva sentinţei nr. 18488/2008,

pronunţată de Judecătoria Constanţa, a fost respins ca nefondat prin decizia nr.

145/27.02.2009, Tribunalul Constanţa reţinând în motivare, ca şi judecătoria, că nu s-

a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei, lista de

inventariere a mijlocului fix nefiind o asemenea dovadă cerută de art. 20 din legea

publicităţii imobiliare, iar pentru teren nu există carte funciară deschisă pe numele

proprietarului, respectiv pe numele Municipiului Constanţa, inventarierea terenului

prin HCLM nr. 280/2008 nefiind suficientă pentru înscrierea dreptului de folosinţă în

favoarea petentei în ceea ce priveşte suprafaţa de 836,58 mp.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs petenta SC V. SA Constanţa care,

invocând art. 304 pct. 8 şi 9 din Codul de procedură civilă, a susţinut că în mod greşit

a fost respinsă cererea de întabulare în condiţiile în care a la data depunerii plângerii

se complinise cerinţa includerii terenului de 836,58 mp în lista de inventar a

terenurilor din domeniul privat al Municipiului Constanţa, iar prin sentinţa nr.

3695/1991 un judecător a confirmat includerea în capitalul social al societăţii a

spaţiului comercial inventariat în lista mijloacelor fixe preluate de la A. Constanţa.

Arată recurenta că din actele depuse rezultă clar faptul că A. Constanţa a fost

unul dintre beneficiarii Complexului Comercial Central P.G. şi că, ţinând seama de

efectul înscrierii în cartea funciară, acela de opozabilitate şi nu de constituire a

vreunui drept real, nu se justifică refuzul înscrierii dreptului său.

În recurs petenta SC V. SA a înţeles să completeze cererea de înscriere în

cartea funciară cu documente noi, depunând în scopul dovedirii dreptului de

proprietate asupra construcţiei: memoriu justificativ la Proiect nr.66/1975

78

„Amenajarea P.G.”, act de cooperare între ICS A. Constanţa, ILF Constanţa şi A.

Constanţa pentru realizarea investiţiei „Amenajarea P.G.”, proces verbal de recepţie

preliminară al obiectivului de investiţii Amenajare P.G. încheiat la 5 august 1976,

plan releveu al construcţiei Spaţiu comercial P+1 parter, autorizaţie pentru executare

lucrări nr. 19409/22.05.1975 pentru Amenajare P.G., eliberată la cererea ICS A.,

Aviz CTE Comun din 27 decembrie 1973 pentru lucrarea Amenajare P.G., Notă de

aprobare nr. 2/29.01.1975, adrese.

Examinând legalitatea hotărârii recurate în raport cu motivele invocate de

petenta SC V. SA, Curtea constată că recursul nu este întemeiat, pentru următoarele

considerente:

Petenta a solicitat întabularea dreptului de folosinţă asupra terenului în

suprafaţă de 836,58 mp şi dreptul de proprietate asupra construcţiei situate la adresa

din Constanţa, str. G. nr. 32, anexând cererii Acordul de întabulare teren emis de

Primăria Constanţa sub nr. 15179/21.03.2008, pentru dovedirea dreptului de

folosinţă, iar pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra construcţiei depunând

Act de cooperare între ICS A., ILF Constanţa şi A., Proces verbal de recepţie din

5.08.1976 şi Sentinţa civilă nr. 3595/C/1991 emisă de Judecătoria Constanţa privind

autorizare funcţionare, Actul adiţional nr. 1/1998 şi Fişa mijlocului fix întocmită în

perioada 1976 – prezent.

Cererea de întabulare a fost respinsă de registratorul de carte funciară cu

motivarea că nu s-a depus hotărârea de inventariere a terenului şi nici actul prin care

s-a transmis dreptul de proprietate asupra construcţiei. Încheierea astfel motivată este

temeinică şi legală.

Susţinerea petentei în sensul că lipsurile constatate în încheierea de

respingere au fost complinite deoarece la momentul formulării plângerii s-a depus

Hotărârea nr. 280/09.05.2008 a Consiliului Local al Municipiului Constanţa prin care

terenul de 836,58 mp de la adresa din Constanţa, str. G. nr. 32 a fost inventariat în

domeniul privat al Municipiului Constanţa, iar ulterior, în cursul soluţionării

recursului, a fost depusă autorizaţia pentru executare lucrări nr. 19409/1975 eliberată

la cererea beneficiarului ICS A. şi memoriul justificativ întocmit pentru Proiectul

nr.66/1975 pentru Amenajarea P.G,, nu poate fi primită.

Într-adevăr, deşi petenta a depus odată cu plângerea formulată şi hotărârea

de inventariere a terenului şi autorizaţia de construcţie, prin depunerea acestora după

respingerea cererii de întabulare a avut loc o completare a cererii care nu poate fi

primită.

Conform art. 55 alin. 3 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a

birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, odată înregistrată, cererea nu mai

poate fi modificată sau completată, fiind necesară înregistrarea unei noi cereri.

Interpretând prevederile art. 55 din Regulament, în practica judiciară s-a

decis că nici în calea de atac nu pot fi avute în vedere alte înscrisuri decât cele depuse

iniţial, de natură să ducă la întregirea cererii de înscriere. Aceasta deoarece încheierea

de carte funciară se pronunţă în temeiul documentaţiei ataşate cererii de înscriere,

depuse iniţial, condiţii în care în calea de atac declarată împotriva încheierii de

respingere nu pot fi avute în vedere alte înscrisuri, care tind la modificarea cererii,



79

căci odată înregistrată, cererea de înscriere nu mai poate fi întregită, fiind necesară

înregistrarea unei noi cereri.

Reconsiderarea practicii Curţii de Apel Constanţa în sensul celor menţionate

a fost determinată nu numai de argumentul de text dedus din art. 55 alin. 3 din

Regulament – unde noţiunea de „cerere” folosită în text poate comporta o accepţiune

mai restrânsă (dreptul real sau personal şi obiectul material la care se referă dreptul

solicitat a fi înscris în cartea funciară) ori una mai largă (dreptul a cărui înscriere se

solicită şi înscrisurile doveditoare ale dreptului) – dar şi de interdicţia expresă din art.

73 alin. 2 din Regulament („Cel care a cerut înscrierea nu va putea modifica sau

întregi, prin căile de atac exercitate - cererea pe care s-a întemeiat încheierea

registratorului”), precum şi de argumentul dedus din respectarea principiului

priorităţii înscrierilor în cartea funciară, potrivit cu care orice înscriere produce efecte

numai în folosul aceluia care a înregistrat primul cererea în cartea funciară, dacă

aceasta are acelaşi obiect şi este formulată împotriva aceluiaşi antecesor tabular dar şi

din respectarea principiului legalităţii materiale, care guvernează această materie.

De asemenea, nu a putut fi ignorat nici argumentul dedus din caracterul

necontencios al procedurii de înscriere în cartea funciară, care are ca efect lipsa

autorităţii de lucru judecat a încheierilor date în această materie, precum şi dreptul

solicitantului de a formula oricând o nouă cerere de înscriere a dreptului său, întregită

cu înscrisurile obţinute după respingerea primei cereri.

Pe de altă parte, înscrisurile care au fost depuse de petentă în fundamentarea

cererii de întabulare nu sunt suficiente pentru înscrierea dreptului său de folosinţă

asupra terenului şi a dreptului de proprietate asupra construcţiei, instanţele de fond şi

de apel reţinând întemeiat legalitatea încheierii de respingere pronunţată de

registratorul de carte funciară.

Astfel, acordul dat de Consiliul Local Constanţa pentru instituirea în

favoarea petentei a unui drept de folosinţă pe terenul de 836,53 mp nu este suficient

în lipsa actului care face dovada dreptului de proprietate al unităţii administrativ

teritoriale, Municipiul Constanţa, asupra acestui teren, drept de proprietate a cărui

atestare se supune actelor normative speciale (ex: Legea nr. 213/1998) şi pentru a

cărui opozabilitate este necesară înscrierea în cărţile funciare speciale ţinute de biroul

de cadastru şi publicitate imobiliară în conformitate cu prevederile art. 46 din Legea

nr. 7/1996.

De asemenea, procesul verbal de recepţie preliminară a construcţiei P.G.,

întocmit în august 1976 pentru beneficiarul ICS A. (în nume propriu şi ca

reprezentant convenţional al A.), Actul de Cooperare, Fişa mijlocului fix – Magazin

de cărămidă P.G. nr.1 şi sentinţa de autorizare a funcţionării SC V. SA nu îndeplinesc

cerinţa instituită prin art. 20 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, respectiv aceea de a fi acte

care fac dovada constituirii ori transmiterii valabile a dreptului de proprietate. Actele

depuse odată cu cererea de întabulare dovedesc doar dobândirea prin construire a

dreptului de către ICS A. şi identificarea construcţiei, mijloc fix, după constituirea

societăţii, în patrimoniul SC V. SA, fără să existe şi actul prin care bunul a fost

transmis din patrimoniul Agrocoop în cel al SC V. SA. Deşi în contractul de societate

autentificat sub nr. 23292/04.11.1991 la Notariatul de Stat Constanţa, s-a stabilit prin

voinţa asociaţilor preluarea întregului activ al A. Constanţa de către SC V. SA, iar

80

acest înscris este apt să transfere dreptul pe care Agrocoop îl deţinea asupra spaţiului

comercial la data transferului, era necesar să se depună înscrisuri care să

individualizeze construcţia pentru care se solicită întabularea dreptului de proprietate,

asupra căreia a avut loc transmisiunea dreptului. Asta în condiţiile în care din nici un

înscris depus nu rezultă asupra cărui spaţiu din complexul comercial s-a asociat

autoarea petentei şi prin urmare asupra cărei construcţii a dobândit A. un drept de

proprietate pe care l-a transmis, prin convenţie, SC V. SA.

În consecinţă, constatând că instanţele au interpretat şi aplicat corect

prevederile Legii nr. 7/1996 la speţă, recursul va fi respins ca nefondat.

Decizia civilă nr. 308/C/30.09.2009

Dosar nr. 16504/212/2008





14. Legea nr. 7/1996. Plângere impotriva incheierii de intabulare a

dreptului de proprietate formulată de un terţ. Caracterul necontencios al

cererii. Distincţie intre plângerea formulată in temeiul art. 49 din Legea nr.

7/1996 şi acţiunea in rectificare de Carte funciară (art. 33 şi 34 din Legea nr.

7/1996).



In soluţionarea unei plângeri împotriva unei încheieri de carte funciară

(oricât de îndreptăţită ar părea solicitarea petentului fi momentul acestei rezolvări),

instanţa învestită va fi legată – definitiv – de documentaţia pe care s-a bazat

înscrierea contestată.

Alta este situaţia când nu se invocă nelegala înscriere, ci împrejurarea că,

ulterior, au intervenit anumite situaţii ce fac ca menţiunile cărţii să nu mai

corespundă realităţii juridice sau materiale.

Rezultă de aici că, spre deosebire de plângere, rectificarea se justifică faptic

întotdeauna pe împrejurări ivite după rămânerea definitivă a înscrierii care se vrea

astfel pusă în concordanţă cu noua realitate juridică.



Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la 29.10.2008

reclamantul A.N. a solicitat anularea încheierii nr.3294/11.11.2002 a B.C.F. Mangalia

prin care a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea numitului M.A., asupra

imobilului teren în suprafaţă de 1005 mp.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că pârâtul a ocupat acest teren de la

C.I., iar aceasta a cumpărat imobilul de la A.I., pârâtul dobândind terenul prin

contractul de vânzare cumpărare 938/2002, deşi între reclamant şi vânzători există

mai multe procese pe rol privind acest imobil.

S-a mai arătat că, întrucât prin decizia civilă nr.214/19.04.2007 a Tribunalului

Constanţa, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare

nr.6455/1990 încheiat între A.I. şi M. – vânzători, şi C.I. şi C.G. - cumpărători, pentru

suprafaţa de 471 m.p., rămânând valabilă vânzarea numai pentru 405 m.p. teren,

urmează ca şi dreptul dobândit de pârât prin cumpărare de la C.I. să fie diminuat cu

suprafaţa de 471 m.p. aşa încât în Cartea funciară a imobilului să se menţioneze că a

dobândit numai 534 m.p. în loc de 1005 m.p.



81

Prin sentinţa civilă nr.74/C/12.01.2009, Judecătoria Mangalia a admis în parte

plângerea şi a anulat în parte încheierea nr. 3294/11.11.2002 a B.C.F. Mangalia prin

care s-a intabulat dreptul de proprietate pentru 1005 mp. teren intravilan în favoarea

intimatului, în sensul radierii din cartea funciară a imobilului în ceea ce priveşte

suprafaţa de 471 mp ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a contractului

de vânzare-cumpărare nr. 6455/1990 încheiat între A.I. şi M. în calitate de vânzători

şi C.G. şi C.I. în calitate de cumpărători, act ce a stat la baza vânzării-cumpărării

autentificate prin contractul nr. 938/5.11.2002 B.N.P. F.A.R. – Bucureşti, încheiat cu

intimatul, nulitate constată prin SC 214/19.04.2007 a Tribunalului Constanţa rămasă

definitivă prin Decizia Civilă nr. 474/5.11.2007 a Curţii de Apel Constanţa.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătoria a reţinut că: pârâtul M.A. a

cumpărat de la numiţii C.I. şi C.G. o suprafaţă de 1005 m.p. prin contractul de

vânzare cumpărare 938/2002, teren în care a fost inclusă şi suprafaţa de 471 m.p.

pentru care, prin decizia civilă 214/19.04.2007 Tribunalul Constanţa a constatat că

vânzarea este nulă absolut - soluţie menţinută prin decizia civilă 474/5.11.2007 a

Curţii de Apel Constanţa.

Cum vânzarea este nulă pentru suprafaţa de 471 m.p., nici pârâtul nu putea

dobândi mai mult decât putea vânzătorul să-i înstrăineze, aşa încât intabularea

dreptului său de proprietate pentru 1005 m.p. este nefondată.

Împotriva sentinţei civile mai sus menţionate a formulat apel pârâtul M.A., prin

care a criticat hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea apelului, s-a arătat că este inadmisibilă calea de atac a plângerii

împotriva încheierii pronunţată de judecătorul de carte funciară, iar în subsidiar să

se reţină tardivitatea plângerii în ipoteza recalificării acesteia ca apel.

S-a mai precizat că, în cauză, s-a încălcat principiul relativităţii efectelor

hotărârilor judecătoreşti în sensul că hotărârea pronunţată în contradictoriu cu numiţii

C.G., C.I. şi A.N., în care apelantul M.A. nu a fost parte ar fi produs efecte şi

împotriva terţilor, încălcându-se prezumţia de adevăr instituită în favoarea hotărârilor

judecătoreşti definitive şi irevocabile.

La termenul de judecată din 10 aprilie 2009, numitul A.S. a depus la dosar

cerere reconvenţională prin care a arătat că solicită respingerea apelului formulat de

M.A. şi constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului nr. 938/2002 pentru

suprafaţa de 805 mp teren care depăşeşte lotul vânzătorului, obligarea la restituirea

terenului şi eliberarea suprafeţei de teren, cu daune cominatorii de 50 lei/zi de

întârziere şi plata cheltuielilor de judecată.

Intimantul A.N. a formulat întâmpinare, prin care s-a arătat că numita C.I. a

întocmit cu vânzătorul A.I., în prezent decedat, contractul de vânzare-cumpărare

nr.6455/1990 pentru suprafaţa de 876 mp teren şi un antecontract de vânzare-

cumpărare pentru suprafaţa de 129 mp rezultând o suprafaţă totală de 1005 mp, însă

la efectuarea partajului vânzătorul a fost pus în posesia pe lotul nr. 3, în suprafaţă de

600 mp teren, situaţie dovedită prin hotărârea de partaj nr.2427/1999 a Judecătoriei

Constanţa rămasă definitivă şi irevocabilă.

S-a mai arătat că numita C.I. nu a respectat hotărârea de partaj şi a ocupat în

întregime şi lotul nr.2, în suprafaţă de 600 mp teren neconstruit, proprietatea lui A.S.,

precum şi 205 mp teren din lotul nr.1. proprietatea reclamantului A.N.

82

Prin decizia civilă nr. 261, pronunţată la data de 10 aprilie 2009, în dosarul nr.

2762/254/2008, Tribunalul Constanţa, a respins ca inadmisibilă cererea

reconvenţională formulată de numitul A.S. şi a admis apelul cu consecinţa

schimbării în tot a sentinţei civile apelată nr.74/C/12.01.2009, în sensul că a fost

respinsă acţiunea ca nefondată; de asemenea a fost respinsă cererea de intervenţie în

interes alăturat formulată de A.S.

Referitor la soluţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, tribunalul a

constatat că, în cauză nu a fost formulată la instanţa de fond o cerere reconvenţională,

astfel încât instanţa de apel este obligată să se pronunţe în limitele sesizării, ca efect

al principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, având în vedere si

prevederile art.294 alin.1. C. pr. civ., conform cărora, în apel, nu se poate schimba

calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se poate

face alte cereri noi.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că, prin încheierea nr.3294/2002, s-a dispus

intabularea dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţă de 1005

mp în favoarea numiţilor M.A. şi A.M., precum şi notarea în partea a III-a a cărţii

funciare a litigiilor ce formează obiectul dosarului nr. D4969/2002 al Judecătoriei

Constanţa şi D 7550/2002 al Judecătoriei Brăila, având ca părţi pe numiţii A.N. şi

A.S. în calitate de reclamanţi şi vânzătorii: C.G. şi I., precum şi Primăria Limanu, în

calitate de pârâţi.

La momentul înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea

numiţilor M.A. şi M.A.M., s-a avut în vedere contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr.938/05.11.2002 la B.N.P. R.A.F.

Anterior, prin încheierea nr.2868/03.10.2002 s-a dispus, în favoarea numiţilor

C.G. şi I., intabularea dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţă

de 1005 mp, în baza contractului de vânzare–cumpărare nr.6455/26.04.1990 şi a

sentinţei civile nr. 3377/30.03.1993 a Judecătoriei Constanţa.

Prin urmare, în mod întemeiat s-a dispus intabularea dreptului de proprietate

asupra imobilului în favoarea subdobânditorilor M.A. şi A.M., având în vedere

înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum şi notarea în partea a III a cărţii funciare

a dosarelor aflate pe rol.

Astfel, plângerea îndreptată împotriva încheierii biroului de carte funciară al

Judecătoriei Mangalia are un caracter necontencios, deoarece prin aceasta nu se

urmăreşte stabilirea unui drept de proprietate în condiţii de contradictorialitate, ci

numai verificarea legalităţii înscrierilor în cartea funciară de către judecătorul delegat

sau funcţionarul desemnat de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară -

Biroul de carte funciară teritorială Constanţa.

Împrejurarea că, printr-o hotărâre judecătorească, s-a dispus anularea sau

constatarea nulităţii unui act translativ de proprietate dă posibilitatea părţii interesate

de a formula o acţiune în rectificare de carte funciară ce se judecă în condiţiile de

contradictorialitate cu cel împotriva căruia se pretinde un drept real.

Prin urmare, a concluzionat tribunalul, în mod neîntemeiat prima instanţă a

dispus anularea în parte a încheierii nr.3294/2002, reţinând că pârâtul a cumpărat o

suprafaţă de teren în care a fost înscrisă şi suprafaţa de 471 mp. pentru care s-a

constatat nulitatea vânzării printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

83

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A.N., în nume propriu

şi pentru A.S., solicitând restabilirea situaţiei anterioare în sensul de a fi repuşi în

drepturile succesorale pe loturile stabilite de instanţă prin hotărârea de partaj,

obligarea pârâţilor C.I. şi M.A. să le lase în deplină proprietate şi posesie loturile, să

ridice gardurile de împrejmuire cu daune cominatorii în sumă de 50 lei pe zi.

Recurentul a motivat că decizia civilă nr. 261/2009 este în contradicţie cu

decizia civilă nr. 214/2007 a Tribunalului Constanţa care este rămasă definitivă, cu

autoritate de lucru judecat şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 474C/2007 a Curţii de

Apel Constanţa depusă la dosar. Din aceste hotărâri rezultă că validitatea unui

contract privind vânzarea unui bun în stare de indiviziune, depinde de hotărârea de

partaj dacă la partajare bunul vândut nu a intrat pe lotul vânzătorului, vânzarea şi

actul de vânzare sunt desfiinţate retroactiv pentru lipsa calităţii de proprietar al

vânzătorului.

Faţă de acestea, solicită admiterea recursului, radierea din Cartea Funciară

Mangalia a suprafeţei de 1005 m.p. teren, casarea deciziei recurate, anularea

contractelor 6455/1990 şi 938/2002, precum şi a încheierilor 2868/2002 şi

3294/2002, repunerea în drepturile succesorale, pe loturile atribuite în proprietate prin

hotărârea de partaj şi planul de situaţie, depuse la dosar, cu repararea pagubelor.

Analizând decizia recurată din punct de vedere al motivelor de recurs

invocate, instanţa constată că recursul este neîntemeiat şi urmează a fi respins ca

atare.

Printr-o petiţie adresată O.C.P.I. Mangalia, numitul A.N. a formulat o

„contestaţie” împotriva unei încheieri a Biroului de Carte Funciară al Judecătoriei

Mangalia nr. 3294 din 11 noiembrie 2002, prin care s-a intabulat, pe numele M.A. şi

A.M., dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 1005 m.p. situat în

localitatea Limanu, sat 2 Mai, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 938/2504.2002 la B.N.P R.F., din Bucureşti.

Cei doi au dobândit proprietatea de la numiţii C.I. şi G., proprietarii

imobilului în cauză, menţionându-se în act că aceştia, la rândul lor, au bunul de la

A.I. şi A.M. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6455/ 26 aprilie

1999 la Notariatul de Stat Constanţa (suprafaţa de 876 m.p.) şi prin sentinţa civilă nr.

3377 din 30 martie 1993 a Judecătoriei Constanţa (suprafaţa de 129 m.p.) imobilul, în

întregul său, fiind înscris în Cartea Funciară nr. 477/N a localităţii Limanu.

În încheierea contestată (nr. 3294/11.11.2002) s-a notat şi situaţia că între

A.N. şi A.S., în calitate de reclamanţi şi vânzătorii C.G. şi I., în calitate de pârâţi,

există două litigii înregistrate pe rolul Judecătoriei Constanţa – dosar nr. 4959/2002 şi

Judecătoria Brăila – dosar nr. 7550/2002.

Prin decizia nr. 214 din 19 aprilie 2007, irevocabilă prin decizia civilă nr.

474/C/2007 a Curţii de Apel Constanţa, a admis apelul numiţilor A.N. şi A.S. şi a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6455/1990 la

limita suprafeţei de 471 m.p.

Potrivit art. 48 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 7/1996, în cazul în care registratorul

admite cererea, dispune intabularea sau înscrierea provizorie prin încheiere, dacă

înscrisul îndeplineşte următoarele condiţii: a) este încheiat cu respectarea formelor

prescrise de lege; b) indică numele părţilor; c) individualizează imobilul printr-un

84

identificator unic; d) este însoţit de o traducere legalizată, dacă actul nu este întocmit

în limba română; e) este însoţit, după caz, de o copie a extrasului de carte funciară

pentru autentificare sau a certificatului de sarcini ce a stat la baza întocmirii actului.

Încheierea va cuprinde determinarea dreptului sau a faptului, indicarea

numărului cadastral al imobilului şi al cărţii funciare, precum şi a părţii cărţii funciare

în care urmează a se face înscrierea. De asemenea, se vor indica poziţiile ce au fost

radiate şi numele celui în favoarea sau împotriva căruia s-au făcut înscrierile,

indiferent de felul lor.

Dacă se constată că cererea de înscriere în cartea funciară nu întruneşte

condiţiile legale, se va respinge printr-o încheiere motivată. Despre respingerea

cererii se va face menţiune în registrul de intrare, în dreptul înregistrării acesteia,

precum şi în cartea funciară. Încheierea de înscriere sau de respingere poate fi atacată

cu plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la biroul teritorial. Plângerea

împotriva încheierii se depune la biroul teritorial şi se va înscrie din oficiu în cartea

funciară. Oficiul teritorial este obligat să înainteze plângerea judecătoriei în a cărei

rază de competenţă teritorială se află imobilul, însoţită de dosarul încheierii şi copia

cărţii funciare (art. 49 şi 50 alin. 2 din Legea nr. 7/1996).

După cum a reţinut, în mod judicios, tribunalul plângerea îndreptată

împotriva unei încheierii biroului de carte funciară al Judecătoriei Mangalia are un

caracter necontencios, deoarece prin aceasta nu se urmăreşte stabilirea unui drept de

proprietate în condiţii de contradictorialitate, ci numai verificarea legalităţii

înscrierilor în cartea funciară de către judecătorul delegat (anterior modificării Legii

nr. 7/1996, prin O.U.G. nr. 41/2004) sau funcţionarul desemnat de către Oficiul de

Cadastru şi Publicitate Imobiliară - Biroul de carte funciară teritorială Constanţa.

Deşi dispoziţii legale expuse din capitolul privind procedura înscrierii nu o

stipulează expres, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil

se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au

transmis în mod valabil (art.20 al.1 din lege).

Semnificaţia acestei prevederi legale este aceea că persoana care pretinde

înscrierea unui drept real trebuie să facă dovada tuturor condiţiilor de valabilitate a

actului prin care bunul a intrat în patrimoniul său.

Dintre aceste condiţii, cea mai importantă (cu relevanţă în cauza de faţă) este

aceea că persoana care a transmis bunul, avea un drept de proprietate asupra acestuia;

acesta este o condiţie esenţială a oricărui act translativ de proprietate, ştiut fiind că

„nemo dat quod non habet” şi „nemo ad alium transferre potest quam ibse habet”.

Aceasta este, în esenţă, justificarea îndreptăţirii registratorului de carte funciară

de a verifica, prin filtrul art. 48 din lege, nu doar actul în temeiul căruia se vrea

soluţionată cererea de înscriere cu care este învestit, ci şi actul pe care se întemeia

dreptul celui care a transmis.

De aceea, nu doar art.23 din lege, ci obligaţia - conţinută de art. 20 alin. 1 - de

verificare a transmiterii dreptului real, impune analizarea transmiterilor succesive

pentru a constata dacă, în şirul actelor care stau la baza cererii de înscriere, fiecare

persoană a avut calitatea de proprietar – aceasta cu atât mai mult cu cât niciuna dintre

transmiteri nu a făcut obiectul înscrierii în cartea funciară.



85

Potrivit art.47 al. 1 din Legea nr.7/1996, cererea de înscriere în cartea funciară

se va depune la birourile teritoriale ale oficiului teritorial şi va fi însoţită de înscrisul

original sau de copia legalizată de pe acesta, prin care se constată actul sau faptul

juridic a cărui înscriere se cere.

Îndeplinirea condiţiilor de înscriere se face printr-o verificare efectuată la

momentul înregistrării cererii; de aceea, la analiza plângerii, Oficiul este obligat să

înainteze instanţei şi dosarul încheierii şi copia cărţii funciare.

Reiese, aşadar că, în soluţionarea unei plângeri împotriva unei încheieri de

carte funciară (oricât de îndreptăţită ar părea solicitarea petentului fi momentul

acestei rezolvări), instanţa învestită va fi legată – definitiv – de documentaţia pe care

s-a bazat înscrierea contestată.

Alta este situaţia când nu se invocă nelegala înscriere, ci împrejurarea că,

ulterior, au intervenit anumite situaţii ce fac ca menţiunile cărţii să nu mai

corespundă realităţii juridice sau materiale.

Astfel, Legea nr. 7/1996 a prevăzut situaţia rectificării cărţii funciare, prin care

- în cazul în care cuprinsul cărţii funciare nu corespunde situaţiei juridice reale - se

înţelege radierea, îndreptarea sau menţionarea înscrierii oricărei operaţiuni,

susceptibilă a face obiectul unei înscrieri în cartea funciară (art. 33 alin.2).

Prin raportare la definiţia legală a „modificării” - orice schimbare privitoare

la aspecte tehnice ale imobilului, schimbare care nu afectează esenţa dreptului

care poartă asupra acelui imobil (alin.3) -, rezultă că „rectificarea” vizează aspecte

esenţiale dreptului de proprietate sau al celorlalte drepturi reale succesibile de

înscriere în cartea funciară (obiect, titular, modalităţi, desmembrăminte).

Conform art. 33 alin.4 şi 34 din Legea nr. 7/1996, rectificarea înscrierilor în

cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declaraţie autentică, fie în caz

de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea

funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a

constatat că: 1. înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost

valabil;3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au

încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;

Rezultă de aici că, spre diferenţa de plângere, rectificarea se justifică faptic

întotdeauna pe împrejurări ivite după rămânerea definitivă a înscrierii care se vrea

astfel pusă în concordanţă cu noua realitate juridică.

Mai mult, legea impune şi condiţii procedurale de admisibilitate a unei

acţiuni în rectificare (în lipsa cărora, o astfel de cerere, ar trebui calificată deci

inadmisibilă) de constatare a situaţiei pe care se întemeiază rectificarea doar printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă.

Este, în parte, şi situaţia recurentului care invocă în plângerea sa constatarea

nelegalităţii unui act de înstrăinare cu tangenţă asupra valabilităţii înscrisului asupra

căruia s-a întocmit încheierea nr. 3294/11.11.2002.

Trebuie evidenţiată un aspect esenţial că în plângere nu se invocă

nevalabilitatea actului în baza căruia s-a făcut înscrierea contractului de vânzare-

cumpărare nr. 938/05.11.2002 – ci a actului subsecvent acestuia prin care

înstrăinătorii C.I. şi C.G. au transmis proprietarilor tabulari M.A. şi M.A.M.; de

86

asemenea, nulitatea nu era integrală, ci doar parţială în limita suprafeţei de 471 m.p.

(din 876 m.p. înstrăinaţi; restul de 129 m.p. fiind dobândiţi prin uzucapiune nu pot fi,

de asemenea, afectaţi de această cauză de nelegalitate).

Constatarea anterioară impune concluzia că nu se putea cerere nici

rectificarea cărţii funciare, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile art. 34 pct.1 din

legea nr. 7/1996, în condiţiile în care hotărârile judecătoreşti invocate de petent nu

vizează nevalabilitatea actului în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea, ci a

actului anterior.

De aceea, chiar dacă – teoretic – ar fi incident principiul conform căruia ceea

ce este nul nu produce nici un efect, în situaţia în care, în sistem judiciar român

nulitatea este esenţialmente judiciară, cum petentul nu a dovedit existenţa unor

hotărâri judecătoreşti irevocabile în care să fie afectată (chiar şi parţial) valabilitatea

contractului de vânzare nr. 938/05.11.2002 - este evident că nu se poate solicita nici

rectificarea cărţii funciare nr. 474/N a localităţii Limanu.

Având în vedere dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă, potrivit cărora,

partea care cade în pretenţiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de

judecată şi împrejurarea că judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru şi orice

alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut, dar au însă dreptul

să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în

tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite

de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat,

Raportat la importanţa cauzei – o speţă privind o procedură necontencioasă

care lasă neafectat dreptul intimaţilor; dificultatea problemelor de drept în discuţie

– o plângere împotriva unei încheieri de carte funciară, întemeiată pe acte de mult

ulterioare înscrierii şi care nu priveau proprietarii tabulari, elemente de a evidenţia,

din start, netemeinicia acţiunii şi, în special, volumul şi calitatea muncii îndeplinite

de avocatul intimatului în recurs: întimpinare depusă tardiv astfel încât s-a impus

calificarea ei drept concluzii scrise; „notele” nu conţin precizări cu privire la

temeiurile de drept aplicabile fondului dreptului, dar au inserate şi mai multe

inexactităţi,

Curtea va reduce onorariul avocatului ales al intimaţilor de la suma de 3570

lei la 1500 lei.

Faţă de regula conţinută de art. 274 alin.1 Cod procedură civilă, cum prin

respingerea recursului, A.N. are calitate de căzut în pretenţii, va fi obligat acesta la

plata către intimat a sumei de 1607 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu

avocat redus şi cheltuieli de deplasare.

Decizia civilă nr. 319/C/07.10.2009

Dosar nr. 2762/254/2008





15. Contract de vânzare-cumpărare a unui imobil. Recunoaşterea unui

drept de habitaţie viageră in favoarea vânzătorului. Nerespectarea dreptului de

habitaţie viageră. Mijloace legale de apărare a acestui drept.



In situaţia în care titularul dreptului de dispoziţie nu respectă folosinţa

recunoscută titularului desmembrământului de habitaţie, nu poate fi niciodată

87

vorba despre neexecutarea culpabilă a obligaţiei asumate, care să dea dreptul la

rezoluţiune.

Se impune observaţia că dreptul de folosinţă nu este consecinţa existentei

unei obligaţii asumate de părţi (văzută ca îndatorire de a da, a face sau a nu face

ceva), care să corespundă unui drept subiectiv colectiv recunoscut reclamantului

prin contractul de vânzare-cumpărare.



Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 16.04.2008,

reclamantul D.Z.G. a chemat-o în judecată pe pârâta I.P.A., pentru ca prin hotărârea

ce se va pronunţa să se dispună rezoluţiunea contractului de vânzare–cumpărare a

apartamentului înstrăinat acesteia, situat în municipiul Constanta, bd. T. nr. 238,

judeţul Constanta, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta un contract de

vânzare-cumpărare cu clauză de habitaţie viageră, iar aceasta nu îi lasă liber întreg

apartamentul.

S-a mai arătat că a vândut imobilul către pârâta I.P.A. cu care intenţiona să

încheie căsătoria, acesta fiind si motivul pentru care a convenit ca preţul imobilului să

fie situat sub preţul pieţei imobiliare de la acel moment, însă aceasta nu înţelege să îşi

execute obligaţia corelativă de a-i respecta dreptul de habitaţie asupra respectivului

imobil, îngrădindu-i accesul în apartament, pe care îl ocupă împreună cu o altă

persoană, situaţie în care se justifică rezolutiunea contractului de vânzare cumpărare,

cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului ed vânzare

cumpărare si obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1337/23.01.2009, Judecătoria Constanţa a admis

acţiunea şi a dispus rezoluţiunea contractului autentificat sub nr. 682/31.03.2005 la

B.N.P. S.M., având ca obiect vânzarea apartamentului situat în Constanţa, Bdul T. nr.

238, judeţul Constanţa, obligând pârâta la plata către reclamant a sumei de 6891,52

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătoria a reţinut că prin contractul de

vânzare cumpărare autentificat sub nr. 682/31.03.2005 la Biroul Notarului Public

S.M., reclamantul D.Z.G. a încheiat cu pârâta I.P.A. un contract de vânzare-

cumpărare cu clauză de abitaţie viageră; astfel, actul conţine o clauză prin care

vânzătorul şi-a rezervat dreptul de abitaţie viageră asupra întregului apartament, astfel

încât în perioada cât reclamantul este în viaţă, pârâta nu are nici un titlu în temeiul

căruia să locuiască în apartament, întrucât în temeiul clauzei arătate trebuie să lase

întregul apartament la dispoziţia reclamantului, clauza contractuală devenind fără

efect.

Cum, potrivit art. 1020 Cod civil, condiţia rezolutorie este subînţelesă

întotdeauna în contractele sinalagmatice, în situaţia când una dintre părţi nu

îndeplineşte angajamentul său, iar, în cauză, raportul juridic sinalagmatic dintre părţi

a fost dovedit şi, din recunoaşterea pârâtei, a reieşit că aceasta locuieşte în

apartament, deci şi-a încălcat obligaţiile contractuale, obligaţie care ar fi fost

respectată numai în ipoteza în care pârâta după încheierea contractului nu ar fi locuit

sub nici o formă în apartament, se impunea rezoluţiunea contractului.

Împotriva acestei sentinţei a formulat apel pârâta I.P.A., prin care a criticat

88

hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea căii de atac s-a arătat că, potrivit doctrinei, pentru realizarea

dreptului său, reclamantul are la dispoziţie acţiune în evacuare, întrucât apelanta şi-a

îndeplinit toate obligaţiile prevăzute în contractul de vânzare–cumpărare, cu incidenţa

dispoziţiilor art. 1020 Cod civil.

S-a mai arătat că apelanta mai deţine şi un alt imobil în proprietate şi în măsura

în care reclamantul i-ar fi cerut să părăsească imobilul ar fi făcut acest lucru, însă,

convenţia acestora a fost aceea de a locui în continuare în apartamentul situat în

municipiul Constanta, bdul T., pentru a-l întreţine dar şi pentru achitarea unor

cheltuieli ocazionate cu transportul mobilei etc.

Prin decizia civilă nr. 328/19.05.2009 Tribunalul Constanţa a admis apelul, a

schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că actul autentic a cărui

rezoluţiune se cere reprezintă un act juridic civil prin care părţile au înţeles să

transmită dreptul de proprietate asupra imobilului la întocmirea înscrisului în formă

autentică, cu plata integrală a preţului şi cu rezervarea pentru vânzător a dreptului de

a locui în imobil ce a format obiectul convenţiei, pe durata vieţii acestuia.

Rezoluţiunea judiciară întemeiată pe dispoziţiile art. 1020 Cod civil priveşte

desfiinţarea pentru viitor a unui act juridic sinalagmatic ce poate fi cerută în justiţie

de către partea care şi-a executat obligaţia asumată prin contract, împotriva aceluia

care nu şi-a executat obligaţia din culpa sa, ori a executat-o în mod necorespunzător.

În cauză, reclamantul D.Z.G. a solicitat în faţa instanţei de fond rezoluţiunea

contractului de vânzare cumpărare mai sus menţionat, invocând împrejurarea că

pârâta nu a înţeles să îşi execute obligaţia corelativă asumată prin contract, aceea a

respectării dreptului de abitaţie viageră.

Instanţa de fond, în mod eronat, a dispus admiterea acţiunii întrucât,

nerespectarea dreptului de folosinţă de către cel ce şi-a asumat obligaţia respectării

clauzei de abitaţie viageră nu atrage rezoluţiunea actului de vânzare cumpărare, ci dă

dreptul celui interesat de a formula o acţiune personală privind evacuarea din

respectivul imobil.

Referitor la taxa judiciară de timbru în cuantum de 3500 lei, instanţa de apel a

constatat că apelanta pârâtă a fost citată cu menţiunea achitării numai a taxei de

timbru de 4 lei şi, în mod eronat, aceasta a achitat suma de 3.500 lei, astfel că se

impunea restituirea taxei ca nedatorată.

Împotriva acestei decizie a formulat recurs reclamantul D.Z.G., prin care a

criticat hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea căii de atac s-a arătat că prin contractul litigios se consfinţeşte un

drept de habitaţie pe durata vieţii în favoarea sa; din probatoriu a rezultat, fără putinţă

de tăgadă, că pârâta-intimată a încălcat în mod brutal acest drept ajungând până la a-

şi aduce amantul în casă şi a se culca împreună în acelaşi pat cu el, în speranţa că va

renunţa - scârbit şi ameninţat- la acest drept.

Aşadar, încălcarea culpabilă a obligaţiei asumate prin contract este pe deplin

dovedită fie şi numai prin răspunsurile pârâtei la interogatoriul luat în faţa primei

instanţe, ceea ce crează premiza acţiunii condiţiei rezolutorii.



89

Mai învederează recurentul că, în conformitate cu prevederile art. 1021 C.civ.,

nu există o ierarhizare a acţiunilor concrete - a obţine executarea obligaţiei şi a cere

desfiinţarea convenţiei - ci legea stabileşte dreptul creditorului obligaţiei în discuţie

de a opta, potrivit interesului său actual, asupra uneia dintre cele două acţiuni.

Acest drept la opţiune fiind prevăzut explicit de lege nu este supus nici unei

cenzuri.

Clauza privind dreptul de habitaţie este una esenţială, ea referindu-se la un

dezmembrământ al dreptului de proprietate (dosar curte).

Constatându-se că instanţa de apel a dat hotărârea cu încălcarea art.1020 şi

1021 Cod civil în temeiul disp. art. 312 alin.3 Cod pr.civilă, recurentul a solicitat

admiterea recursului şi modificarea ei în sensul respingerii ca nefondat a apelului şi

menţinerea hotărârii primei instanţe ca temeinică şi legală.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de

recurent, raportat de situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, curtea constată că

recursul este neîntemeiat şi urmează a fi respins ca atare.

Astfel, după cum au constatat instanţele de judecată, în etapele procesuale

anterioare, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 682/31.03.2005

la Biroul Notarului Public S.M., reclamantul D.Z.G. a vândut pârâtei I.P.A. dreptul de

proprietate asupra unui imobil situat în Constanţa bd. T. nr. 238, judeţul Constanta,

compus din patru camere şi dependinţe cu o suprafaţă utilă de 79, 76 m.p, la preţul de

1.000.000.000 lei, preţ achitat integral de către cumpărător mai înainte de

autentificarea actului.

Prin acelaşi contract, părţile au convenit ca reclamantul să îşi rezerve dreptul

de abitaţie viageră asupra întregului apartament ce formează obiectul înstrăinării,

clauză pe care cumpărătoarea a declarat în faţa notarului public că înţelege să o

respecte, potrivit dispoziţiilor legii.

Această constatare, deşi corectă - din punct de vedere al conţinutului literal al

contractul în discuţie - nu este riguros exactă din perspectiva conţinutului juridic al

actului, în special cu referire la obiectul vânzării.

Astfel, potrivit art.480 Cod civil, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se

bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate

de lege.

Această definiţie legală - criticată pe bună dreptate în doctrina de drept civil

deoarece nu cuprinde esenţa acestui drept, adică conţinutul social-economic –

cuprinde, în fapt, o enumerare a atributelor pe care dreptul de proprietate le conferă

titularului său.

De aceea o definiţie riguroasă a dreptului de proprietate este aceea conform

căreia este un drept subiectiv care să expresie aproprierii unui lucru şi care permite

titularului său să posede, să folosească şi să dispună de acel bun, în putere şi în

interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente.

Astfel înţeles, dreptul de proprietate este un drept real complet cuprinzând

toate cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia pe care titularul dreptului le

exercită în plenitudinea lor, cu excluderea oricăror alte puteri ale altei persoane

asupra aceluiaşi lucru.



90

Din conţinutul juridic al dreptului de proprietate stabilit de art. 480 Cod civil,

cu relevanţă în speţa de faţă este posibilitatea proprietarului de a se „bucura ... de …

lucru”, noţiune în care legiuitorul a inclus, în realitate, două dintre atributele

proprietăţii: dreptul de folosinţă (jus utendi) şi dreptul de a culege fructele (jus

fruendi).

Atributul folosinţei presupune exercitarea de către titularul dreptului de

proprietate a unei stăpâniri efective a bunului în materialitatea sa din punct de vedere

fizic şi economic, direct şi nemijlocit, prin putere proprie şi în interes propriu sau de a

consimţi ca stăpânirea să fie exercitată în numele şi interesul lui (al proprietarului) de

o altă persoană.

Alta este situaţia când acest atribut al proprietarului nu este exercitat de

titularul dreptului de proprietate ci, prin separarea atributelor proprietăţii şi formarea

unor drepturi reale distincte, o altă persoană valorifică atributul folosinţei cu titlu de

drept real.

Suntem deci în prezenţa unui dezmembrământ al dreptului de proprietate - un

drept real principal, derivat, purtând asupra bunului altuia, opozabil tuturor, inclusiv

proprietarului - dezmembrământ constituit prin desprinderea atributului folosinţei

din conţinutul juridic al dreptului de proprietate.

Un dezmembrământ al dreptului de proprietate este şi dreptul de habitaţie (art.

565 – 575 Cod civil).

În temeiul acestui drept real (al cărui conţinut este determinat de aplicarea prin

analogie a dispoziţiilor legal privind uzufructul, cu excepţiile conţinute de

reglementarea specială), titularul său are dreptul de a folosi locuinţa asupra căruia

poartă pentru satisfacerea nevoilor sale locative.

Pe lângă această folosinţă, titularul dreptului poate închiria partea din clădire

ce îi prisoseşte fără ca proprietarul să se poată opune acestui act juridic dintre titularul

dreptului de abitaţie şi terţul în cauză.

Pentru valorificarea dreptului său, titularul dreptului de abitaţie are alegerea

între o acţiune confesorie (aşa având caracterul real îndeplineşte pentru el acelaşi rol

pe care acţiunea în revendicare îl are pentru proprietar) şi o acţiune personală

formulată pe actul juridic ce constituie titlul abitaţiei.

Raportând aceste consideraţii teoretice la conţinutul contractului de vânzare-

cumpărare autentificat sub nr.682/31.03.2005, rezultă că, în mod evident, ceea ce a

constituit obiectul vânzării nu a fost dreptul de proprietate în plenitudinea atributelor

sale, ci un drept dezmembrat prin care s-a înstrăinat doar nuda proprietate

conţinând exclusiv dreptul de dispoziţie asupra apartamentului, înstrăinătorul

păstrându-şi dreptul de a folosi bunul şi dreptul de a-i culege fructele civile (conform

art.572 al.2 Cod civil).

Astfel văzut obiectul contractului în discuţie, rezultă că, în cauză, în situaţia în

care titularul dreptului de dispoziţie nu respectă folosinţa recunoscută titularului

desmembrământului de abitaţie, nu poate fi niciodată vorba despre neexecutarea

culpabilă a obligaţiei asumate, care să dea dreptul la rezoluţiune.

În primul rând, se impune observaţia că dreptul de folosinţă nu este consecinţa

existentei unei obligaţii asumate de părţi (văzută ca îndatorire de a da, a face sau a nu



91

face ceva), care să corespundă unui drept subiectiv colectiv recunoscut reclamantului

prin contractul de vânzare-cumpărare.

Aceasta deoarece obiectul vânzării nu l-a constituit dreptul de proprietate

complet, ci un drept dezmembrat vizând doar dispoziţia asupra apartamentului,

contractul fiind şi actul de stabilire (art.565 rap. la art.578 Cod civil) a dreptului de

abitaţie al înstrăinătorului constituit până la decesul titularului desmembrământului

(situaţie permisă de art. 557 Cod civil aplicat prin analogie).

În lipsa unui astfel de dezmembrământ, folosinţa viageră nici nu era admisibilă

având în vedere caracterul esenţialmente temporar al unui eventual contract de

locaţiune (art.1411 Cod civil), contract în temeiul căruia s-ar fi putut discuta despre o

obligaţie de a permite folosinţa căreia să-i corespundă un drept de creanţă şi nu un

drept real.

Constatarea anterioară produce efecte importante asupra solicitării

reclamantului de rezoluţiune a actului de înstrăinare.

Pronunţarea rezoluţiunii - înţeleasă drept sancţiune a neexecutării culpabile a

contractului sinalagmatic constituie desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea

părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului -, presupune verificarea anumitor

condiţii de admisibilitate şi constatarea existenţei unui temei juridic care să permită

pronunţarea acestei desfiinţări.

Trecând peste conţinutul literal al art.1020 Cod civil, se consideră că

rezoluţiunea are drept justificare reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din

contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza

juridică a celeilalte, astfel încât neîndeplinirea culpabilă a unei obligaţii lipseşte de

suport juridic obligaţia reciprocă, astfel încât desfiinţarea întregului contract se

impune.

Reţinând această condiţie, se impune revenirea la obiectul contractului în

discuţie, după ce s-a stabilit că acesta privea doar dreptul de dispoziţie asupra

apartamentului.

Definiţia vânzării-cumpărării (mai cuprinzătoare decât ceea ce prevede

art.1294 Cod civil) priveşte acel contract prin care o persoană strămută/transmite un

drept al său asupra unui bun asupra celeilalte părţi care se obligă în schimb a plăti un

preţ (fiind deci calificată vânzare orice contract prin care se transmite în schimbul

unui preţ orice alt drept şi nu doar cel de proprietate, precum un alt drept real, un

drept de creanţă ş.a.)

Astfel văzută vânzarea, reiese că, din punct de vedere al caracterului

sinalagmatic, aceasta creează obligaţii ambelor părţi: pentru vânzător - de a preda

bunul, iar pentru cumpărător - de a plăti preţul, de a prelua bunul şi, în lipsă de

stipulaţie contrară, de a suporta cheltuielile vânzării.

Din perspectiva acestor prevederi privind obligaţiile părţilor din contractul de

vânzare-cumpărare şi raportat la conţinutul actului în discuţie, rezultă că părţile şi-au

îndeplinit obligaţiile create prin vânzare: privind chiar actul în cauză s-a transmis

(nuda) proprietate asupra apartamentului (art.1295 Cod civil), iar preţul a fost achitat

anterior autentificării.

În fapt, dintre toate obligaţiile pe care legea le-a stabilit în sarcina

cumpărătorului, doar neplata preţului este sancţionată cu rezoluţiunea vânzării

92

(art.1365 Cod civil) - a cărei analiză, prin datele speţei, nu se impune - neîndeplinirea

celorlalte obligaţii dând dreptul doar la dezdăunări.

Faţă de cele arătate, considerând că, în mod corect, tribunalul a admis apelul şi

a respins acţiunea introductivă,

Pentru prezentele considerente - care le vor înlocui pe cele ale instanţei de apel

- ce vizează, în esenţă, faptul că obiectul vânzării nu l-a constituit dreptul de

proprietate în plenitudinea atributelor sale şi că dreptul de abitaţie viageră nu era o

simplă obligaţie contractuală, ci chiar un drept real (după cum chiar recurentul a

precizat în calea sa de atac) susceptibil de protecţie inclusiv împotriva titularului

dreptului de proprietate, pe calea unei acţiuni confesorii sau a unei acţiuni personale

(întemeiată deci pe actul constitutiv al dreptului de folosinţă), va fi respins recursul ca

neîntemeiat.

Având în vedere prevederile art. 20 al. 5 din Legea nr.146/1997, conform

cărora, în situaţia în care instanţa judecătorească, învestită cu soluţionarea unei căi de

atac ordinare sau extraordinare, constată că în fazele procesuale anterioare taxa

judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la

plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu

executoriu,

Faţă de situaţia că, în mod eronat, tribunalul a considerat că apelanta datorează

o taxă judiciară de timbru fixă de 4 lei, cu toate că în considerarea prevederilor

Deciziei nr.32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi art.11 al.2 liniuţa a II-a din

Legea nr.146/1997 apelul se timbra la valoarea obiectului cererii (lucru pe care de

altfel, în mod judicios, apelanta l-a făcut încă dinaintea primului termen de judecată

în apel), va fi obligată pârâta la plata către stat a sumei 3.438,25 lei taxă de timbru

datorată în apel.

Decizia civilă nr. 337/C/12.10.2009

Dosar nr. 7927/212/2008





16. Contract de vânzare-cumpărare incheiat conform art. 9 din Legea nr.

112/1995. Obligaţia unităţii administrativ teritoriale de a instrăina bunul deţinut

de chiriaş constituie o obligaţie in rem. Refuzul unităţii administrativ teritoriale

de a instrăina locuinţa in condiţiile Legii nr. 112/2005. Efecte.



Obligarea unităţii administrativ-teritoriale, prin primar, la vânzarea

spaţiului locativ aflat sub incidenţa Legii nr. 112/1995, în condiţiile prevăzute de

acest act normativ, nu aduce atingere dreptului său de dispoziţie asupra bunului,

deoarece obligaţia de a vinde este o obligaţie in rem, instituită în considerarea

obiectului (locuinţa preluată în proprietatea statului, care nu se restituie fostului

proprietar), iar nu o obligaţie in personam, reglementată în considerarea

subiectului, respectiv a unităţii administrativ-teritoriale; mai mult, trebuie avut în

vedere şi că actualul titular al locuinţelor supuse vânzării a deţinut doar un drept

de administrare asupra acestor imobile, devenind proprietar ca efect al legislaţiei

de după 22 decembrie 1989, iar aplicarea acestor acte normative nu poate avea

drept consecinţă crearea unor situaţii inechitabile, prin recunoaşterea dreptului

„noului” proprietar de a stabili în mod arbitrar asupra înstrăinării imobilelor

93

aflate sub incidenţa Legii nr. 112/1995, în raport de momentul la care chiriaşul şi-

a exprimat opţiunea de a cumpăra.



Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 11223/2008,

reclamantul C.S. a chemat în judecată pe pârâţii R.A.E.D.P.P. Constanţa, Consiliul

Local Constanţa, Primăria Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa,

solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

- obligarea pârâtelor la efectuarea formalităţilor de vânzare-cumpărare către

reclamant a imobilului ce face obiectul contractului de închiriere nr.1524 din

25.10.2004 încheiat cu R.A.E.D.P.P. Constanţa, spaţiu locativ cu destinaţie de

locuinţă, conform Legii nr. 112/1995;

- obligarea pârâtelor la plata unor amenzi civile în sumă de 50 lei per zi de

întârziere cu începere de la data definitivării hotărârii pronunţate şi până la

îndeplinirea obligaţiei, conform art. 580 ind.3 alin.(l) din Codul de Procedură Civilă;

- obligarea pârâtelor la plata unor daune-interese în sumă de 100 lei per zi de

întârziere cu începere de la data definitivării hotărârii pronunţate şi până la

îndeplinirea obligaţiei, conform art. 580 ind.3 alin.(2) din Codul de procedură civilă;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că, potrivit contractului înregistrat la Regia

pârâtă (R.A.E.D.P.P. Constanţa), aceasta a închiriat reclamantului spaţiul locativ cu

destinaţie de locuinţă compus din trei camere şi dependinţe (conform fişei suprafeţei

locative închiriate, anexă la contractul de închiriere) situat la etajul 1 al clădirii din

str. T. nr.37, în folosinţă exclusivă.

S-a precizat că din adresele nr. R 16368/2004 emisă de Primăria municipiului

Constanţa şi nr.3613/30-05.2005 emisă de R.A.E.D.P.P. Constanţa, rezultă că

imobilul respectiv nu a fost revendicat în baza Legii nr. 10/2001 de către foştii

proprietari.

S-a menţionat că reclamantul s-a adresat în repetate rânduri pârâtelor în

vederea obţinerii cumpărării spaţiului locativ pe care îl foloseşte, dar acestea au

refuzat sau au comunicat că vor efectua într-un viitor neprecizat vânzarea respectivă,

iar potrivit art. 9 al. 1 din Legea 112/1995 paratele aveau obligaţia legală de a

perfecta actele de vânzare-cumpărare către reclamant a locuinţei ce o deţinea,

obligaţie pe care fără nici un motiv legal au refuzat şi până în prezent să şi-o

îndeplinească.

Prin sentinţa civilă nr.21108/24.11.2008 pronunţată de Judecătoria Constanţa

în dosarul civil nr.11203/2008 a fost respinsă ca nefondată, excepţia lipsei calităţii

procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al municipiului Constanţa şi a fost

admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei PRIMĂRIA MUNICIPIULUI

CONSTANŢA.

A fost respinsă cererea formulată de reclamantul C.S., în contradictoriu cu

pârâta Primăria Municipiului Constanţa, ca fiind promovată împotriva unei persoane

fără capacitate de folosinţă.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul C.S., în contradictoriu

cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului

Constanţa.

94

Au fost obligaţi pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local al

Municipiului Constanţa să efectueze formalităţile de vânzare-cumpărare către

reclamant a imobilului situat în municipiul Constanţa strada T. nr. 37, etaj 1, ce face

obiectul contractului de închiriere nr. 1524/25.10.2004 încheiat cu R.A. Exploatarea

Domeniului Public şi Privat Constanţa.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor Municipiul

Constanţa şi Consiliul Local al municipiului Constanţa la plata amenzii civile, ca

prematur.

Totodată a fost respins ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect obligarea

pârâţilor Municipiul Constanţa şi Consiliul Local al municipiului Constanţa la plata

de daune interese iar cererea formulată de reclamantul C.S., în contradictoriu cu

pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa pentru existenţa autoritătii de lucru judecat.

În considerentele sentinţei civile mai sus menţionate s-a reţinut că reclamantul

a locuit în imobilul situat în municipiul Constanţa, strada T. nr. 37, et. 1, neîntrerupt

din anul 1991 în calitate de locatar în baza contractului de închiriere nr.

1524/01.11.1991 încheiat cu RA C.U. Constanţa (contract depus în dosarul

1618/2005) – contract ce a fost reînnoit, în prezent fiind în vigoare contractul încheiat

la 25.10.2004.

Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului 69/1960 astfel cum rezultă din

Decizia 1463/30.12.1960.

Deşi conform adresei nr. 1711/09.11.2007 emisa de Regia Autonomă

Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa numitul I.C. a formulat cerere

pentru amânarea vânzării, prin declaraţia autentificata sub nr. 269/07.03.2008 B.N.P.

N.icolae Cauţinuc, acesta a declarat că nu a depus nici o cerere pentru revendicarea

sau cumpărarea imobilului în litigiu.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea 112/1995, chiriaşii titulari de contract ai

apartamentelor care nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorii

acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14 (6 luni de la intrarea

în vigoare a legii) pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în

rate a preţului.

S-a mai arătat că reclamantul îndeplineşte condiţiile prevăzute de acest text de

lege, având calitatea de chiriaş la data intrării în vigoare a legii, imobilul nefiind

restituit în baza acestei legi şi nici notificat în baza Legii 10/2001, iar reclamantul nu

a dobândit şi nu a înstrăinat o locuinţă proprietate personală după 01.01.1990 în

localitatea de domiciliu (municipiul Constanţa) conform certificatului fiscal depus la

dosar (f. 12) şi declaraţiei autentificata sub nr. 497/21.06.2004 BNP Nicolae Cauţinuc

data de reclamant.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Municipiul

Constanţa şi Consiliul Local Constanţa, care au criticat-o pentru nelegalitate şi

netemeinicie sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a

pârâtului Consiliul Local Constanţa, cât şi sub aspectul constatării împrejurării că

reclamantul întruneşte toate condiţiile legale pentru cumpărarea locuinţei conform

Legii nr. 112/1995, deşi nu s-a făcut dovada că acesta a depus o cerere de cumpărare

a locuinţei, înţelegând să acţioneze pârâţii direct în instanţă.



95

Prin decizia civilă nr. 259 din 10 aprilie 2009 Tribunalul Constanţa a respins

apelul pârâţilor ca nefondat. Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a

reţinut, în esenţă, că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanţa este un organ

deliberativ care aprobă încheierea actelor de administrare şi de dispoziţie asupra

bunurilor aflate în patrimoniul Municipiului Constanţa, iar prin H.C.L.M. nr. 37/2002

a mandatat R.A.E.D.P.P. Constanţa să efectueze vânzarea bunurilor aflate în

proprietatea privată a Municipiului Constanţa, situaţie în care aceasta are calitate

procesuală pasivă în prezenta cauză.

S-a mai reţinut că este nefondată şi critica ce vizează faptul că reclamantul nu

poate formula o acţiune privind obligaţia de a i se vinde locuinţa conform Legii nr.

112/1995, motivat de faptul că legea nu condiţionează exercitarea dreptului la acţiune

de depunerea unei cereri prealabile.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâţii Municipiul

Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa care au criticat-o pentru

nelegalitate conform art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, sub următoarele aspecte:

- Instanţele de fond şi de apel au soluţionat în mod nelegal excepţia lipsei

calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Constanţa, ca

urmare a interpretării greşite a dispoziţiilor Legii nr. 215/2001 şi ale Legii nr.

112/1995, coroborate cu H.C.L.M. nr. 332/1996, privind înfiinţarea R.A.E.D.P.P.

Constanţa.

- În mod greşit Tribunalul Constanţa a reţinut că reclamantul întruneşte toate

condiţiile legale pentru perfectarea actului de vânzare-cumpărare conform Legii nr.

112/1995, act normativ care a fost modificat prin alte legi – Legea nr. 10/2001 şi

O.U.G. nr. 40/1999 care conferă reclamantului numai un drept de preempţiune la

cumpărarea acestui imobil.

Prin obligarea pârâtelor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare se

încalcă dreptul de proprietate al unităţii administrativ-teritoriale, drept absolut şi

inviolabil, ce conferă titularului său posibilitatea de a dispune în mod liber de bunul

ce îi aparţine.

- Dreptul reclamantului de a solicita vânzarea locuinţei deţinută în calitate de

chiriaş s-a prescris, iar reclamantul nu a formulat niciodată o cerere de vânzare a

locuinţei, în lipsa acestei cereri dreptul reclamantului la cumpărarea locuinţei nu s-a

născut.

Prin întâmpinare intimatul reclamant a solicitat respingerea apelului ca

nefondat.

Analizând legalitatea hotărârii recurate, în raport de criticile celor doi

pârâţi, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii

procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Constanţa se reţine a fi

nefondată.

Calitatea procesual pasivă presupune existenţa unei identităţi între pârât şi

persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii.

În timp ce R.A.E.D.P.P. Constanţa este administratorul fondului locativ al

Municipiului Constanţa şi în condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, ea încheie

contractul de vânzare-cumpărare, în numele şi pe seama Municipiului Constanţa,

96

pentru locuinţele ce cad sub incidenţa acestei legi speciale, pârâtul Consiliul Local al

Municipiului Constanţa este organul deliberativ al unităţii administrativ teritoriale,

care, potrivit art.36 alin.(2) lit.(c) din legea nr. 215/2001 aprobă încheierea actelor de

administrare şi de dispoziţie asupra bunurilor aflate în patrimoniul Municipiului

Constanţa.

În calitate de organ deliberativ care hotărăşte asupra modalităţii de utilizare a

domeniului public şi privat al Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa a

emis H.C.L.M. nr. 37/2002 prin care a mandatat R.A.E.D.P.P. Constanţa pentru

efectuarea vânzării bunurilor aflate în proprietate privată a Municipiului Constanţa.

Prin urmare, titularul dreptului de a dispune cu privire la administrarea domeniului

privat al Municipiului Constanţa este Consiliul Local Constanţa, care, în calitate de

mandant a împuternicit o unitate specializată în vânzarea imobilelor proprietatea

Municipiului Constanţa – R.A.E.D.P.P. Constanţa să efectueze actul juridic de

vânzare-cumpărare.

Raporturile dintre Consiliul Local Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa,

conform H.C.L.M. nr. 37/2002 sunt raporturi ce izvorăsc dintr-un contract de mandat,

situaţie în care limitele în care acţionează mandatarul sunt stabilite de către mandant

prin H.C.L.M. nr. 37/2002, iar efectele mandatului se produc direct în patrimoniul

mandantului – Consiliul Local al Municipiului Constanţa ca organ deliberativ al

Municipiului Constanţa.

Un argument de text în sensul că pârâtul Consiliul Local al Municipiului

Constanţa care calitatea procesual pasivă în prezenta cauză îl constituie şi dispoziţiile

art. 12 alin.(4) şi (5) din Legea nr. 213/2005 care prevăd că în litigiile referitoare la

dreptul de proprietate asupra bunului, unităţile administrativ-teritoriale sunt

reprezentate de către Consiliile Judeţene, de Consiliul General al Municipiului

Bucureşti sau de consiliile locale, după caz.

Nici criticile ce vizează modalitatea de soluţionare a fondului litigiului dedus

judecăţii nu pot fi reţinute ca fondate.

Legiuitorul de după 1989 a adoptat o politică socială constantă şi a edictat o

serie de măsuri de protecţie a chiriaşilor aflaţi în folosinţa fondului locativ de stat,

constituit, la vremea respectivă, nu numai din acele locuinţe construite de stat sau de

unităţile economice sau bugetare de stat, ci şi din locuinţele preluate abuziv după data

de 06 martie 1945, aparţinând persoanelor fizice sau juridice, cu capital mixt sau

privat.

Ignorarea proprietăţii private, promovată şi susţinută de sistemul totalitar, în

paralel cu exacerbarea superiorităţii dreptului de proprietate socialistă a întregului

popor, au fost cauze care au contribuit la extinderea pe scară largă a proprietăţii de

stat, sub toate formele pe care aceasta le-a îmbrăcat, au dus la crearea unui număr

impresionant de locuinţe în fondul statului, închiriate pe termene îndelungate, chiar

zeci de ani, prin prorogări succesive legale, contra unor sume de bani modice.

Aceasta a fost una dintre raţiunile pentru care obiectiv şi legitim, statul a edictat o

serie de măsuri de protecţie a acestor categorii de chiriaşi, printre care şi prevederea

din art.9 din Legea nr. 112/1995, acordându-le dreptul să cumpere locuinţele la un

preţ preferenţial, sub nivelul practicat pe piaţa liberă.



97

În speţă, reclamantul a deţinut locuinţa în litigiu cu titlu de chiriaş, începând cu

anul 1991, când a fost încheiat contractul de închiriere nr. 1524/1991, prelungit

succesiv, ultimul contract în vigoare fiind contractul nr. 1524/2004.

Refuzând soluţionarea cererii reclamantului de vânzare-cumpărare a spaţiului

în litigiu, cu motivarea că spaţiul urmează să fie înstrăinat potrivit metodologiei de

vânzare a bunurilor imobile aparţinând domeniului privat al Municipiului Constanţa,

aprobată prin H.C.L.M. nr. 37/2002 şi că nu este scos la vânzare, pârâţii au refuzat de

fapt încheierea contractului de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995, iar

această atitudine îndreptăţeşte chiriaşul să îşi valorifice în instanţă vocaţia la

cumpărare, în limita drepturilor locative conferite prin contractul de închiriere.

Este reală susţinerea recurenţilor referitoare la împrejurarea că, potrivit O.U.G.

nr. 40/1999 şi art. 42 din legea nr. 10/2001, republicată, imobilele cu destinaţie de

locuinţe care în urma procedurilor prevăzute la capitolul III nu se restituie

persoanelor îndreptăţite pot fi înstrăinate potrivit legislaţiei în vigoare, chiriaşii având

un drept de preempţiune.

Recunoaşterea dreptului de preempţiune în favoarea chiriaşilor presupune

posibilitatea legală a deţinătorilor de a vinde unor terţe persoane atunci când oferta

concretă a proprietarului nu se întâlneşte cu acceptarea fermă a chiriaşului.

Dar problema este căror categorii de chiriaşi le sunt incidente cele două acte

normative evocate, cine sunt subiecţii reglementărilor din art.9 din Legea nr.

112/1995 şi art. 43 din Legea nr. 10/2001, cum se rezolvă conflictul aplicării lor în

timp.

Dată fiind contradictorialitatea evidenţiată în cazul celor două texte legale, este

important de ştiut cum se manifestă ele în timp, pentru că, de principiu, legea civilă

începe să acţioneze din momentul intrării în vigoare şi nu are putere retroactivă.

Înseamnă că norma nouă nu are în vedere relaţiile civile născute înaintea intrării ei în

vigoare, ceea ce creează cadrul teoretic pentru coexistenţa unor legi diferite în

intervalul necesar până la epuizarea raporturilor juridice.

Chestiunea se simplifică dacă se analizează câmpul de aplicare al celor două

legi, prin prisma subiecţilor cărora li se adresează. În vreme ce Legea nr. 112/1995 se

referă la chiriaşii titulari de contract, Legea nr. 10/2001 vorbeşte despre chiriaşi, la fel

şi normele explicative din H.G. nr. 498/2003. Detaliile sunt oferite în privinţa Legii

nr. 112/1995, deoarece art.6 din H.G. nr. 11/1997 stipulează că dreptul de a cumpăra

apartamentele în care locuiesc îl au numai chiriaşii care, având un contract de

închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare

a legii.

Rezultă că dreptul la cumpărare conferit titularilor contractelor de închiriere,

corelativ obligaţiei de vânzare în sarcina deţinătorilor, este condiţionat de

valabilitatea contractului, dar şi de împrejurarea ocupării efective a locuinţei la data

de 29 ianuarie 1996 – data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.

Dreptul de a pretinde locatorului perfectarea actului juridic de înstrăinare

trebuie apreciat ca unul de natură patrimonială, ce-i asigură chiriaşului titular de

contract dobândirea unui bun în proprietate şi, odată câştigat prin întrunirea celor

două cerinţe inserate în H.G. nr. 11/1997, nu poate fi declarat ca pierdut prin

edictarea ulterioară a acestor dispoziţii în materie. Dreptul de a cumpăra derivat din

98

legea în vigoare nu poate fi înlăturat doar prin argumentul trecerii timpului şi

modificării legislative survenite la data depunerii solicitării de cumpărare,

diferenţierea între chiriaşii care s-au grăbit să dobândească locuinţa şi cei care au

omis să ceară vânzarea până la adoptarea Legii nr. 10/2001 neavând o raţiune

obiectivă, legală.

Nu prezintă relevanţă în stabilirea naturii dreptului dedus judecăţii de

reclamant prevederile O.U.G. nr. 40/1999, invocate de recurentul Municipiul

Constanţa, pentru că dreptul de preempţiune stabilit de dispoziţiile art. 18 alin.(1) din

actul normativ menţionat vizează situaţia imobilelor restituite în natură foştilor

proprietari sau moştenitorilor acestora, în cazul în care proprietarul îşi manifestă

voinţa de a o vinde înainte de expirarea termenului închirierii, or, în speţă nu este

vorba despre un imobil restituit în natură proprietarului anterior.

Obligarea unităţii administrativ-teritoriale, prin primar, la vânzarea spaţiului

locativ aflat sub incidenţa Legii nr. 112/1995, în condiţiile prevăzute de acest act

normativ, nu aduce atingere dreptului său de dispoziţie asupra bunului, deoarece

obligaţia de a vinde este o obligaţie in rem, instituită în considerarea obiectului

(locuinţa preluată în proprietatea statului, care nu se restituie fostului proprietar), iar

nu o obligaţie in personam, reglementată în considerarea subiectului, respectiv a

unităţii administrativ-teritoriale; mai mult, trebuie avut în vedere şi că actualul titular

al locuinţelor supuse vânzării a deţinut doar un drept de administrare asupra acestor

imobile, devenind proprietar ca efect al legislaţiei de după 22 decembrie 1989, iar

aplicarea acestor acte normative nu poate avea drept consecinţă crearea unor situaţii

inechitabile, prin recunoaşterea dreptului „noului” proprietar de a stabili în mod

arbitrar asupra înstrăinării imobilelor aflate sub incidenţa Legii nr. 112/1995, în

raport de momentul la care chiriaşul şi-a exprimat opţiunea de a cumpăra.

În aprecierea existenţei unei eventuale încălcări a dreptului de dispoziţie al

vânzătorului trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia de a vinde este instituită

printr-o dispoziţie legală conformă prevederilor art. 41 din Constituţie care, garantând

dreptul de proprietate, prevăd expres şi că limitele şi conţinutul acestor drepturi sunt

stabilite de lege.

Determinând „conţinutul şi limitele acestor drepturi” legiuitorul are în vedere

ocrotirea unor valori politice, sociale sau juridice deosebite, în considerarea cărora

stabileşte dimensiuni şi limite, iar dacă ne raportăm la cazul dedus judecăţii în speţă,

trebuie menţionată obligaţia statului de a crea condiţiile necesare pentru creşterea

calităţii vieţii, stabilită de art. 134 alin.(2) lit. f) din Constituţie şi, mai ales, de a lua

măsuri de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent

(art. 43 alin.(1) din Constituţie), or, prin art.9 din Legea nr. 112/1995 legiuitorul

realizează o măsură în acest sens.

Nu poate fi reţinută ca un impediment la vânzarea locuinţei nici împrejurarea

că anterior declanşării prezentei acţiuni reclamantul nu a formulat o cerere de vânzare

cumpărare a locuinţei deţinută cu titlu de chiriaş.

Se constată că, anterior prezentei cereri, reclamantul a mai iniţiat o acţiune

pentru cumpărarea locuinţei în anul 2003, în contradictoriu cu R.A.E.D.P.P.

Constanţa, care fusese mandatat de Consiliul Local al Municipiului Constanţa să

efectueze vânzarea unor imobile din patrimoniul Municipiului Constanţa, dar

99

acţiunea a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesual pasivă a R.A.E.D.P.P.

Constanţa, motivat de faptul că aceasta nu era titulara dreptului de proprietate asupra

locuinţei, iar litigiul se impunea a fi soluţionat în contradictoriu cu Municipiul

Constanţa şi Consiliul Local Constanţa (decizia civilă nr. 516/C din 1 noiembrie 2006

a Curţii de Apel Constanţa).

Deşi reclamantul a efectuat demersuri pentru vânzarea-cumpărarea locuinţei,

titularul dreptului de proprietate nu a înţeles să perfecteze contractul de vânzare-

cumpărare conform Legii nr. 112/1995, mai mult, a edictat o altă normă – H.C.L.M.

nr. 37/2002 în care instituia condiţii diferite de cele ale Legii nr. 112/1995 pentru

înstrăinarea locuinţelor aflate în patrimoniul Municipiului Constanţa.

Legea nr. 112/1995 nu impune chiriaşului cumpărător obligaţia de a iniţia o

procedură administrativă prealabilă în vederea aplicării dispoziţiilor art.9 din Legea

nr. 112/1995, iar în lipsa unei asemenea reglementări, accesul reclamantului la justiţie

nu poate fi îngrădit, reclamantul putând iniţia o acţiune în justiţie în vederea

valorificării drepturilor sale edictate de Legea nr. 112/1995, cu respectarea tuturor

garanţiilor prevăzute de art.6 din CEDO.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va

respinge recursul pârâţilor ca nefondat.

În baza art. 274 Cod procedură civilă, obligă recurenţii la 100 lei cheltuieli de

judecată către intimata R.A.E.D.P.P. Constanţa.

Decizia civilă nr. 344/C/21.10.2009

Dosar nr. 11223/212/2007





17. Legea nr. 85/1992. Imobil construit din fondurile statului şi exploatat

de o societate comercială in scopul realizării obiectului său de activitate –

inchiriere spaţii de locuit. Domeniul de aplicare al art. 7 din Legea nr. 85/1992.



Criticile de nelegalitate formulate de recurent sunt nefondate, întrucât

intimata S.C. C. CM S.A. a probat nu doar că această clădire a fost construită

anterior anului 1989 din fondurile statului, fiind preluată odată cu înfiinţarea

societăţii potrivit Legii nr. 15/1990 ca activ în patrimoniul propriu (art. 20), prin

preluarea activului şi pasivului fostului T.A.G.C.M. Constanţa şi că a predat-o

recurentului reclamant pentru satisfacerea nevoilor locative, ci şi că acest Cămin

figurează ca punct de lucru al societăţii, iar una dintre activităţile care definesc

obiectul de activitate îl reprezintă închirierea de spaţii de cazare, pe care o exercită

inclusiv în ce priveşte spaţiul în litigiu.



Prin decizia civilă nr. 21/15.01.2009 a Tribunalului Constanţa-secţia civilă a

fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul reclamant CIOLAN NICOLAE

în contradictoriu cu intimata S.C. C. CM S.A. CONSTANŢA şi intimaţii chemaţi în

garanţie M.F.P. şi A.V.A.S. BUCUREŞTI, împotriva sentinţei civile nr.

17268/20.12.2007 a Judecătoriei Constanţa.

Instanţa de apel a reţinut că la 29.09.2004, între pârâta S.C. C. CM S.A.

Constanţa şi reclamantul C.N. a fost întocmit procesul-verbal de predare-primire a

suprafeţei locative, înregistrat sub nr. 12286 din 29.09.2004, potrivit cu care

100

reclamantului i-a fost închiriată o cameră de 15,09 m.p. dotată cu o fereastră în două

canate, instalaţie electrică, 1 hol cameră de 4,63 mp. în folosinţă exclusivă şi o

cameră baie de 19,72 mp, dotată cu instalaţie electrică, instalaţie sanitară, 16 robineţi,

8 duşuri, în folosinţă comună.

Din cuprinsul fişei de calcul rezultă că termenul de închiriere a fost stabilit la 1

an, prelungit succesiv pe aceeaşi perioadă de timp, ultima perioadă fiind 01.09.2004-

01.09.2005.

Asupra regimului juridic al clădirii, s-a constatat că aceasta a fost construită în

anul 1975 pe o suprafaţă de teren trecută din administrarea oraşului Mangalia în

administrarea fostului Trust de Construcţii Locale Constanţa, în prezent, atât imobilul

,,Căminul P.’’ cât şi terenul aferent fiind în proprietatea pârâtei S.C. C. CM S.A.

S-a avut în vedere că societatea pârâtă a dobândit dreptul de proprietate asupra

aceste clădiri în temeiul art. 20 alin. 2 din Legea 15/1990, odată cu reorganizarea sa

din unitate economică de stat în societate comercială pe acţiuni, astfel că data

construirii imobilului este cert anterioară anului 1990, anume, în anul 1975 când

pârâta a primit în administrare terenul aferent acestei construcţii prin decizia nr.

357/20.08.1975.

S-a făcut trimitere la prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992 republicată,

potrivit cu care locuinţele construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare

de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuinţele de

intervenţie, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu

plata integrală sau în rate a preţului, în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale

prezentei legi.

Instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr.5/21.01.2008 pronunţată de către

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite s-a statuat, în recursul în interesul

legii, că dispoziţiile Legii nr. 85/1992 privind vânzarea locuinţelor şi spaţiilor cu altă

destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau

bugetare de stat, republicată, sunt aplicabile şi în cazul contractelor de închiriere

încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ. S-a conchis în sensul că

pentru a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 85/1992 republicată, reclamantul urma să

dovedească, la momentul înaintării cererii de vânzare a locuinţei închiriate,

îndeplinirea următoarelor condiţii: existenţa unui contract de închiriere valabil

încheiat cu privire la locuinţa respectivă, încadrarea ei în categoria celor construite

din fondurile statului, neapartenenţa la categoria locuinţelor de intervenţie şi

destinaţia de locuinţă în sensul prevăzut de Legea nr. 114/1996.

Tribunalul a arătat că spaţiul locativ litigios aflat în ,,Căminul P.’’ este însă

folosit de către S.C. C. CM S.A. pentru prestarea de servicii de cazare pentru terţi,

aducând societăţii venituri în cadrul obiectului de activitate, conform actelor depuse

la dosar, motiv pentru care acestuia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în Legea

nr. 85/1992.

S-a reţinut că intimata pârâtă este organizată sub forma unei societăţi

comerciale pe acţiuni, imobilul ,,Cămin P.’’ constituindu-se ca activ în patrimoniul

acesteia; că potrivit obiectului de activitate al societăţii pârâte reflectat prin actele

constitutive, aceasta se ocupă şi de oferirea de servicii de cazare, ,,Căminul P.’’

101

constituind un punct de lucru utilizat pentru realizarea acestui obiect de activitate.

Activitatea de închiriere fiind un act de comerţ, venitul obţinut din această activitate

reprezintă profit al societăţii, care achită către stat impozitul aferent acestui profit.

S-a reţinut, deopotrivă, că acest activ a fost dobândit de către pârâtă în

procesul de privatizare, dar nu pentru a fi folosit ca locuinţă în sensul definit de

Legea nr. 114/1996 (nefiind locuinţă de serviciu sau de intervenţie), ci ca spaţiu

necesar realizării a însuşi obiectului de activitate al societăţii, iar în situaţia obligării

intimatei pârâte la înstrăinarea acestuia, s-ar ajunge la situaţia în care societatea

intimată să nu îşi mai poată realiza obiectul de activitate.

Instanţa de apel a apreciat că, din acest punct de vedere, soluţia primei instanţe

este legală şi temeinică, apelul fiind nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.N.,

care a criticat-o pe temei de nelegalitate în raport de disp. art. 304 pct. 9 cod proc.

civilă.

Recurentul reclamant a arătat că instanţele nu au ţinut seama de faptul că

garsoniera ocupată în temeiul contractului de închiriere constituie o locuinţă de

serviciu, iar nu o locuinţă de intervenţie şi prin urmare s-a făcut o greşită raportare la

decizia nr. II din 29.09.1997 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurentul a apreciat că în speţă se aplică decizia nr. 5/21.01.2008 pronunţată

de Secţiile Unite în dosarul nr. 59/2007, care a statuat asupra aplicării prevederilor

Legii nr. 85/1992 şi la contractele de închiriere care au luat fiinţă sub imperiul său.

S-a solicitat să se constate că acest spaţiu constituie singura posibilitate

locativă a recurentului şi a familiei sale şi că are dreptul legal să o cumpere în raport

de dispoziţiile art. 7 alin. 5 din Legea nr. 85/1992 r., pentru că acest cămin a fost

construit în anii 1974 – 1975 din fondurile statului, iar societatea intimată l-a

dobândit în procedura privatizării, fără să aloce fonduri pentru achiziţionarea lui.

S-a mai susţinut că în contractele de închiriere s-a stipulat caracterul de

locuinţă de serviciu şi s-a negat apartenenţa acestui activ la prevederile art. 7 al. 7

din lege.

Recursul a vizat, deopotrivă, necesitatea asigurării egalităţii cetăţenilor român

în faţa legii, fiind evocate normele cuprinse în Decretul-Lege nr. 61/1990, care ca şi

în situaţia celor din Legea nr. 85/1992 au caracter special, fiind aplicabile din

momentul adoptării lor tuturor situaţiilor juridice similare.

S-a susţinut că Legea nr. 85/1992 nu are aplicabilitate limitată în timp şi nu

face discriminări între chiriaşi, în sensul că ar beneficia de prevederile acestei legi

doar cei care aveau contracte de închiriere la data de 29.07.1992.

Recursul a vizat admiterea căii de atac şi reformarea soluţiilor anterioare, în

sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi obligarea societăţii pârâte la

vinderea către reclamant a garsonierei – locuinţă de serviciu, deţinută în baza

contractelor de închiriere.

Ambele părţi au depus concluzii scrise, iar în raport de criticile formulate, care

se încadrează formal în prevederile art. 304 pct. 9 cod proc. civilă (,,încălcarea sau

aplicarea greşită a legii’’), se vor reţine următoarele considerente:

Situaţia premisă la care trebuie să se raporteze orice analiză a raportului litigios

în speţă o constituie definirea naturii juridice a spaţiului deţinut de recurentul

102

reclamant cu titlu locativ şi care permite în final să se constate incidenţa sau,

dimpotrivă, inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 85/1992 republicate.

Norma evocată în proces de către reclamant reglementează vânzarea de

locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile

unităţilor economice sau bugetare de stat şi constituie, prin finalitate, o reflectare a

justiţiei sociale asumate de legiuitor în legătură cu acest tip de spaţii locative.

Prin Decizia nr. V din 21.01.2008 a Î.C.C.J. – Secţiile Unite, s-a statuat, în

recursul în interesul legii, asupra unui aspect care însă nu are – astfel cum a susţinut

recurentul – relevanţă în speţă, anume, existenţa aptitudinii chiriaşului spaţiului

locativ construit din fondurile statului de a beneficia de acelaşi drept ca şi cel care

deţinea locuinţa cu contract de închiriere valabil la data intrării în vigoare a Legii nr.

85/1992.

În mod judicios tribunalul a reţinut, însă, că deşi această decizie – publicată

după pronunţarea soluţiei de către instanţa de fond – tranşează o chestiune soluţionată

diferit în jurisprudenţă până la acea dată, ea nu are incidenţă în cauză câtă vreme nu

sunt întrunite în mod cumulativ cerinţele de raportare la Legea nr. 85/1992. Sub acest

aspect, existenţa unor raporturi juridice de natura locaţiunii şi apartenenţa spaţiului

(predat reclamantului pe baza procesului-verbal din 2004) în ansamblul unui Cămin

cu mai multe astfel de încăperi, nu sunt suficiente pentru a aprecia în mod just că în

speţă sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 85/1992, deoarece astfel cum s-a reţinut şi

în apel, spaţiul în litigiu nu este o locuinţă în înţelesul dat de Legea nr. 114/1996 şi nu

în ultimul rând de Decretul-lege nr. 61/1990 (la care face de altfel trimitere actul

normativ din 1992 ).

Legea nr. 85/1992 a urmărit complinirea şi reglementarea unor situaţii similare

locuinţelor la care se referă Decretul-lege nr. 611990, dar care aveau un regim juridic

distinct de acestea – anume, cele care erau construite din fondurile statului, dar nu se

aflau în administrarea unităţilor specializate pentru vânzarea către populaţie, precum

şi cele construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, până la data

intrării în vigoare a legii.

În speţă, criticile de nelegalitate formulate de recurent sunt nefondate, întrucât

intimata S.C. C. CM S.A. a probat nu doar că această clădire a fost construită

anterior anului 1989 din fondurile statului, fiind preluată odată cu înfiinţarea

societăţii potrivit Legii nr. 15/1990 ca activ în patrimoniul propriu (art. 20), prin

preluarea activului şi pasivului fostului T.A.G.C.M. Constanţa şi că a predat-o

recurentului reclamant pentru satisfacerea nevoilor locative, ci şi că acest Cămin

figurează ca punct de lucru al societăţii, iar una dintre activităţile care definesc

obiectul de activitate îl reprezintă închirierea de spaţii de cazare, pe care o exercită

inclusiv în ce priveşte spaţiul în litigiu.

Prin urmare, încadrarea acestui spaţiu în categoria locuinţelor de intervenţie

sau a locuinţelor de serviciu nu are relevanţă, întrucât ceea ce este determinant în

speţă este – astfel cum a conchis şi instanţa de apel – inaptitudinea acestuia de a fi

supus regimului juridic al locuinţei, în sensul definit de Legea nr. 114/1996, dar şi de

Decretul-lege nr. 61/1990.

Pentru toate aceste considerente, constatând că instanţa de apel a făcut o

corectă interpretare, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, a situaţiei de fapt şi că

103

nu există temeiuri de reformare în raport de disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civilă a

deciziei recurate, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat.

Decizia civilă nr. 365/C/12.10.2009

Dosar nr. 446/254/2007









LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE









18. Incadrarea într-un post cu studii superioare in lumina dispoziţiilor art.

7 din OG nr. 9/2005 se poate face începând cu primul nivel al noului post ocupat

cu studii superioare, nefiind posibilă menţinerea gradaţiilor obţinute în

considerarea postului cu studii medii.



Prin actualul cod al muncii, respectiv prin Legea 53/2003, nu se mai prevede

obligaţia instanţei de a dispune din oficiu reintegrarea contestatorului.

Art.6(2) din OG 9/2005 dispune:” Promovarea în condiţiile legii a

persoanelor încadrate pe funcţia de debutant, precum şi a celor care au absolvit

studii de nivel superior într-un domeniu care să cuprindă activitatea respectivă se

face prin transformarea postului pe care acestea sunt încadrate într-un post de

nivel superior.”

Art.7 din OG 9/2005 prevede: „Absolvenţii învăţământului superior de lungă

sau de scurtă durată care la data trecerii pe funcţia corespunzătoare studiilor

absolvite erau încadraţi pe funcţii cu nivel de studii inferior specifice domeniului în

care au absolvit studiile universitare se încadrează la gradul profesional

corespunzător studiilor absolvite, la care se adaugă o creştere cu până la 20% a

salariului de bază avut.”

Prin HG 749/1998 s-a aprobat metodologia pentru stabilirea normelor de

evaluare a performanţelor profesionale individuale şi de aplicare a criteriilor de

stabilire a salariilor de bază între anumite limite.



G.C. şi C.L.M. au declarat recurs la data de 16.07.2009 împotriva sentinţei

civile nr.1191/19 iunie 2009 pronunţate de Tribunalul Tulcea, pe care a criticat-o

pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În fapt, prin cererea adresată Tribunalului Tulcea şi înregistrată sub

nr.726/88/2009, reclamantele G.C., C.L.M., M.C. şi R.P., au chemat în judecată

Biblioteca Judeţeană „P.C.” Tulcea pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se

dispună aplicarea prevederilor HG nr.281/1993, OUG 10/2008, OG 277/2002,

Metodologiei nr.636/1995, precum şi încadrarea corectă a salariatei G.C., corectarea



104

înregistrărilor efectuate în cartea de muncă a acesteia, precum şi plata drepturilor

salariale, datorate încadrării eronate a salariatei.

În motivare, reclamantele au arătat că, în anul 2004, G.C. a ocupat prin concurs

postul de contabil şef la Biblioteca Judeţeană „P.C.” Tulcea, salariul de încadrare

fiindu-i eronat stabilit. Conform Legii 154/1998 valoarea sectorială la acea vreme

pentru contabil studii medii, treapta IA, era de 522.000 lei, iar coeficienţii de

multiplicare: 1,125 minim şi 2,250 maxim. Aplicând OUG nr.24/2000, salariul

maxim al contabilului studii medii, treapta IA, devine: 1.158.000 minim şi maxim:

2.292.000. Aplicând majorările salariale în conformitate cu: OUG 42/2001, OUG

nr.187/2001, OUG 191/2002, OUG 123/2003, la data de 01.01.2004 salariul de

încadrare a unui contabil cu studii medii treapta IA era de:2.082 lei minim şi

4.119.000 lei maxim. Nota obţinută la concursul de angajare fiind 10,00 salariul de

încadrare ar fi trebuit să fie la treapta maximă aceea de 4.119.000 lei şi nu aşa cum s-

a făcut şi consemnat în cartea de muncă:4.022.700 lei.

S-a mai arătat că, în ceea ce o priveşte pe reclamanta G.C., în anul 2005,

conform OG 9/2005, după aplicarea succesivă a măririlor salariale aplicate conform

actelor normative anuale de majorare a salariilor în sistemul bugetar, un contabil cu

studii medii treapta IA avea salariul de încadrare (la limita maximă – în urma

evaluărilor anuale calificativele fiind de foarte bine), de 4.935.000 lei. Prin absolvirea

în anul 2005, a Academiei de Studii Economice Bucureşti, i s-a transformat postul

din studii medii în studii superioare. Aplicând majorarea de 20% conform art.7, din

OUG 9/2005, ar fi trebuit ca salariul de încadrare să fie de: 494 * 20% = 592 lei.

S-a mai arătat că, prin prelungirea termenului de aplicare a OUG 10/2008,

conform articolului 7 din actul menţionat, promovarea în grad a salariaţilor încadraţi

pe posturi unice se face prin transformarea postului pe care sunt încadraţi. Unicitatea

postului este dată de fişa postului, iar în cazul salariatei C.L., această condiţie este

deplină.

Conform HG 281/1993, promovarea pe un grad superior se face după

împlinirea unui an de la obţinerea gradului anterior.

S-a mai precizat că reclamanta C.L., a depus cererea înregistrată sub

nr.161/16.03.2009 pentru a obţine gradul superior.

S-a menţionat că salariata M.C. a absolvit o formă de învăţământ superior cu

profil economic, fiind încadrată pe post de operator studii medii. În vederea

transformării postului pe care este încadrată, ţinând cont de necesităţile instituţiei, în

post de bibliotecar cu studii superioare, menţinând în fişa postului şi atribuţiile de

operator, prevalându-se de OUG 10/1208, HG 281/1993, Metodologia nr.636/1995,

Legea 334/2003 republicată, subliniind faptul că Biblioteca Judeţeană „P.C.” Tulcea,

este o bibliotecă cu profil enciclopedic şi în consecinţă studiile superioare absolvite

pot fi asimilate postului, a depus la secretariatul instituţiei o cerere înregistrată sub

nr.654/17.10.2008, prin care se solicită transformarea postului, la care nu a primit nici

un răspuns.

În cazul salariatei R.P., s-a arătat că aceasta a absolvit o formă de învăţământ

superior profil economic, transformarea postului fiind îndelung amânată.

În dovedire, reclamantele au depus la dosarul cauzei în copie: C.I. cererile

nr.161/16.03.2009, nr.654/2008, nr.169/2009, carnetele de muncă; tabele cu

105

recalcularea drepturilor salariale, acte normative, diplomele de licenţă, foaia

matricolă a reclamantei I.P., fişa postului reclamantei C.L. şi fişa de evaluare,

dispoziţiile nr.26/2007, nr.31/2008, nr.82/2005, nr.8/2004, nr.6/2004, fişa de evaluare

a reclamantei G.C., contractul individual de muncă al reclamantei G.C., hot. nr.

57/2001 a C.J. Tulcea; anexa nr.1 reprezentând inventarul bunurilor care aparţin

domeniului public al judeţului, precizări, fişa postului reclamantei M.C.

În apărare, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare şi în copie: cererile

înregistrate sub nr.169/2009; adresele nr.11/44/2008, nr.661/31.07.2006; adeverinţa

nr.267/2006, fişa de înscriere la concurs a reclamantei G.C.; dispoziţiile nr.6/2004;

nr.82/2005; adresa nr.573/2005; statul de funcţii pentru anul 2008; hot.nr.80/2004 a

C.J.Tulcea; statul de funcţii al Consiliului Judeţean Tulcea; statul de funcţii al pârâtei

aferent anului 2005.

Prin sentinţa civilă nr. 1191/19.06.2009 Tribunalul Tulcea a respins cererea în

totalitate, formulată de reclamantele G.C., C.L.M., M.C. şi R.P., în contradictoriu cu

pârâta BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ „P.C.”, ca nefondată.

Pentru a dispune astfel instanţa a avut în vedere următoarele:

Reclamantele sunt încadrate în muncă la Biblioteca Judeţeană „P.C.” Tulcea.

În ceea ce o priveşte pe reclamanta G.C., instanţa reţine că aceasta a fost

angajată, începând cu data de 2 februarie 2004, pe postul de contabil şef la Biblioteca

Judeţeană „P.C.” cu un salariu de bază în sumă de 4.022.700 lei, o indemnizaţie de

conducere în procent de 40% şi un spor în procent de 7,5% din salariul de bază pentru

volumul şi complexitatea activităţii financiar-contabile şi de control financiar

preventiv propriu, aşa cum rezultă din dispoziţia nr. 6 din 2 febr.2004.

Întrucât în luna august 2005 reclamanta G.C. a absolvit facultatea de economie

agroalimentară şi a mediului, pârâta a dispus promovarea acesteia în postul de

contabil şef cu studii superioare S.III, prin dispoziţia nr.82 din 18 august 2005.

Potrivit art. 6 din OUG nr. 24/2000, stabilirea salariului de bază pentru

personalul contractual se face pe baza normelor metodologice pentru evaluarea

performanţelor profesionale conform art.12 din Legea nr.154/1998, iar potrivit art.4

din aceeaşi ordonanţă, salariile trebuie să se încadreze în fondurile alocate de la

bugetul de stat.

Art.12 alin.2 din Legea nr.154/1998 prevede că pentru structurile administraţiei

publice locale, criteriile de stabilire a salariilor de bază între limite, normele de

evaluare a performanţelor profesionale individuale şi metodologiile de aplicare a

acestora, se propun de către departamentul pentru administraţie publică locală, cu

consultarea comisiilor judeţene şi a consiliilor locale.

Prin HG nr.749/1998 s-a aprobat metodologia pentru stabilirea normelor de

evaluare a performanţelor profesionale individuale şi de aplicare a criteriilor de

stabilire a salariilor de bază între limite.

Art.26 alin.(1) din această hotărâre prevede că ordonatorii de credite bugetare

asigură ca stabilirea salariilor de bază între limite să se realizeze cu încadrarea în

resursele financiare alocate anual şi în numărul de posturi stabilit.

Ori, în ceea ce priveşte pe reclamanta G.C., la stabilirea salariului acesteia între

limite, trebuie să se aibă în vedere art.26 alin.(1) şi (2) din HG 749/1998.



106

Deşi reclamanta susţine că avea o vechime în contabilitate de 10 ani la data la

care i-a fost transformat postul, instanţa reţine că încadrarea în gr.I A (economist) nu

se poate face direct ci se face la gr.III al noului post (primul grad), având în vedere că

vechimea acesteia era în funcţia de contabil cu studii medii şi nu în aceea de contabil

cu studii superioare.

Faţă de aceste considerente, instanţa a respins ca nefondat capătul de cerere

privind obligarea pârâtei la încadrarea reclamantei G.C. din economist studii

superioare gr.III, în economist studii superioare gr.I A.

Nefondate sunt şi capetele de cerere privind corectarea înregistrărilor în

carnetul de muncă şi plata diferenţelor salariale.

Prin cererea adresată instanţei, M.C. a solicitat transformarea postului pe care

este încadrată de operator studii medii în bibliotecar studii superioare întrucât a

absolvit facultatea de economie şi arte.

La data de 17.10.2008 reclamanta M.C. a depus la pârâtă cererea înregistrată

sub nr.654 prin care a solicitat transformarea postului de operator studii medii

superioare, conform dispoziţiilor OUG nr.10/2008, cerere ce i-a fost aprobată.

Potrivit art.7 alin.1 din OUG nr.10/2008, promovarea personalului contractual

se poate face numai pe un post vacant de natura celui pe care urmează să fie

promovată persoana, cu excepţia persoanelor încadrate pe posturi unice, prevăzute în

statul de funcţii, cu încadrarea în nivelul alocaţiilor bugetare aprobate pentru

cheltuielile cu salariile, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, promovarea persoanelor

care au absolvit studii de nivel superior într-un domeniu care să cuprinsă activitatea

respectivă se face prin transformarea postului pe care acestea sunt încadrate într-un

post de nivel superior.

Art.8 din aceeaşi ordonanţă stipulează că absolvenţii învăţământului superior

de lungă sau de scurtă durată care, la data trecerii pe funcţia corespunzătoare studiilor

absolvite, erau încadraţi pe funcţii cu nivel de studii inferior, specifice domeniului în

care au absolvit studiile, se încadrează la gradul profesional corespunzător studiilor

absolvite.

Instanţa nu poate obliga pârâta să-i transforme reclamantei postul de operator

cu studii medii în bibliotecar cu studii superioare, întrucât aceste două posturi nu sunt

similare având în vedere că operatorul de calculator se ocupă cu instalarea şi

configurarea calculatoarelor, asigurarea funcţionării şi întreţinerii acestora etc., iar

bibliotecarul colecţionează, conservă cărţi, selecţionează lucrări şi alte documente în

vederea achiziţionării etc., iar în ceea ce priveşte grila de salarizare şi treptele/gradele

pe care poate fi promovat operatorul, acestea sunt prevăzute în adresa nr.5/1b pct.III,

iar pentru bibliotecar sunt prevăzute în anexa nr.4/2 b.

Faţă de aceste considerente, având în vedere şi faptul că reclamanta a absolvit

facultatea de economie şi arte, specializarea relaţii economice internaţionale şi nu o

facultate de profil, instanţa a respins ca nefondat capătul de cerere privind

transformarea postului reclamantei M.C. din operator studii medii în bibliotecar studii

superioare.

Prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, reclamanta R.P. a solicitat să fie

obligată pârâta să-i transforme postul de bibliotecar studii medii pe care este

încadrată, în bibliotecar studii superioare.

107

După cum rezultă din copia diplomei de licenţă a reclamantei R.P., aceasta a

absolvit în anul 2006 Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos”

din Galaţi.

Potrivit art.7 alin.2 din OG nr.3/2006, promovarea persoanelor care au absolvit

studii de nivel superior într-un domeniu care să cuprindă activitatea respectivă se face

prin transformarea postului pe care acestea sunt încadrate într-un post de nivel

superior.

Prevederile art.7 alin.(2) din OG nr.3/2006 au fost menţinute şi în OG

nr.10/2008.

Este nefondat capătul de cerere formulat de către reclamanta R.P., având în

vedere că aceasta ocupă în cadrul pârâtei postul de bibliotecar cu studii medii, iar

facultatea absolvită este cea de drept.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta C.L.M. a solicitat să-i fie

transformat postul pe care este încadrată, de bibliotecar studii superioare gr.I, în

bibliotecar studii superioare gr.I A.

Cererea reclamantei este nefondată, având în vedere disp.OG nr.10/2008,

potrivit cărora promovarea se poate face în cazul posturilor unice, prevăzute în statul

de funcţii, cu încadrarea în nivelul alocaţiilor bugetare aprobate pentru cheltuielile

salariale, iar postul reclamantei nu este post unic după cum rezultă din statul de

funcţii aferent anului 2008.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:

1. Reclamanta – recurentă G.C. a invocat nelegalitatea sentinţei civile din

perspectiva următoarelor motive:

Reclamanta a fost încadrată în muncă în funcţia de contabil şef prin Dispoziţia

nr.6 din 2 februarie 2004 corespunzător gradaţiei 1A pentru o persoană care ocupa

postul având doar studii medii. Urmare absolvirii facultăţii de economie agro -

alimentară s-a emis Dispoziţia 82/18.08.2005 prin care s-a menţinut funcţia de

contabil dar s-a schimbat clasa de salarizare din 1A în SIII.

Tribunalul Tulcea a apreciat salarizarea corectă, făcând însă abstracţie de

dispoziţiile art.7 din O.G. 9/2005 care prevede asigurarea unei creşteri de până la

20% din salariul de bază avut, dispoziţie în vigoare la data emiterii Dispoziţiei 82/18

august 2005 şi care a fost preluat şi în OG 10/2008 la art. 8.

În aceste condiţii încadrarea corectă a reclamantei recurente era de contabil şef

gradul 1A şi nu gradul III.

Se impune în aceste condiţii încadrarea recurentei reclamante în gradul

profesional corespunzător studiilor absolvite, respectiv contabil şef gradul 1A.

2. În ceea ce o priveşte pe reclamanta recurentă C.M. au fost invocate

următoarele critici:

Prin acţiunea introductivă, aceasta a solicitat transformarea postului de

bibliotecar studii superioare grad 1A motivat de faptul că de la obţinerea gradului I

până la introducerea cererii a trecut mai mult de 1 an.

Instanţa de fond a respins eronat cererea motivat de faptul că postul de

bibliotecar ocupat de reclamanta recurentă nu este post unic, după cum rezultă din

statul de funcţii pe 2008 şi că potrivit OG10/2008 promovare se face în cazul

posturilor unice cu încadrarea la nivelul alocaţiilor bugetare aprobate pentru

108

cheltuielile salariale, fără a observa că postul de bibliotecar studii superioare de la

secţia documentare europeană era unic, celelalte posturi fiind de bibliograf.

Întrucât la data de 16 martie 2008 reclamanta recurentă a solicitat

transformarea postului de la secţia documentare europeană din bibliotecar gradul I în

bibliotecar gradul 1A, intimata avea obligaţia să dea cererii o soluţionare favorabilă

reţinând că de la acordarea gradaţiei I a trecut o perioadă mai mare de 1 an.

A solicitat modificarea sentinţei sub acest aspect în ceea ce o priveşte pe

reclamanta recurentă C.L.M.

Recursul nu este fondat.

Curtea analizând sentinţa atacată din perspectiva criticilor formulate prin

motivele de recurs îl va respinge pentru următoarele considerente de fapt şi de drept.

1. În ceea ce o priveşte pe recurenta G.C., Curtea are în vedere următoarele:

Texte de lege incidente în cauză.

Art.6(2) din OG 9/2005 dispune:” Promovarea în condiţiile legii a persoanelor

încadrate pe funcţia de debutant, precum şi a celor care au absolvit studii de nivel

superior într-un domeniu care să cuprindă activitatea respectivă se face prin

transformarea postului pe care acestea sunt încadrate într-un post de nivel superior.”

Art.7 din OG 9/2005 prevede: „Absolvenţii învăţământului superior de lungă

sau de scurtă durată care la data trecerii pe funcţia corespunzătoare studiilor absolvite

erau încadraţi pe funcţii cu nivel de studii inferior specifice domeniului în care au

absolvit studiile universitare se încadrează la gradul profesional corespunzător

studiilor absolvite, la care se adaugă o creştere cu până la 20% a salariului de bază

avut.”

Prin HG 749/1998 s-a aprobat metodologia pentru stabilirea normelor de

evaluare a performanţelor profesionale individuale şi de aplicare a criteriilor de

stabilire a salariilor de bază între anumite limite.

Este de necontestat că recurenta are o vechime de 10 ani, însă aceasta este în

funcţia de contabil cu studii medii, astfel că pentru a accede la încadrarea în postul de

contabil cu studii superioare (economist) gradul 1A trebuie să înceapă cu nivelul de

salarizare gr.III (primul nivel al noului post ocupat cu studii superioare).

Pretenţia recurentei de a fi încadrată într-o clasă de salarizare superioară fără a

se ţine seama de vechimea în specialitatea postului corespunzătoare nivelului

studiilor absolvite nu poate fi primită.

Prin încadrarea recurentei în postul de contabil şef cu studii superioare

începând cu nivelul de salarizare gr.III (primul nivel al noului post ocupat cu studii

superioare) nu s-a realizat o suprimare a gradaţiilor câştigate în decursul timpului

întrucât toate acele gradaţii au fost dobândite în considerarea postului ocupat în

temeiul Dispoziţiei de încadrare iniţiale şi anume contabil şef cu studii medii.

În cadrul noului post de contabil şef cu studii superioare recurenta are

posibilitatea de a dobândi toate gradaţiile corespunzătoare unui post cu studii

superioare.

Aceasta este interpretarea corectă a dispoziţiilor legale mai sus invocate de

către recurentă dar şi a art.8 OG 10/2008, având în vedere şi împrejurarea că trecerea

pe noul post de contabil şef cu studii superioare a fost o opţiune a acesteia, astfel că

nu se poate prevala de posibilitatea de a beneficia de avantajele oferite de ambele

109

posturi, respectiv gradaţiile postului cu studii medii şi încadrarea pe un post nou cu

studii superioare.

2. În ceea ce o priveşte pe recurenta C.L.M. şi criticile formulate de aceasta

urmează a fi înlăturate pentru următoarele considerente:

Este reală susţinerea recurentei că prin prelungirea termenului de aplicare a

OUG 10/2008, conform art. 7, promovarea în grad a salariaţilor încadraţi în posturi

unice se face prin transformarea postului pe care sunt încadraţi.

Unicitatea postului însă nu este dată de fişa postului, aşa cum susţine recurenta,

ci de statul de funcţii aprobat de ordonatorul de credite.

Pe de altă parte promovarea se poate face în cazul posturilor unice, prevăzute

în statul de funcţii dar cu încadrarea în nivelul alocaţiilor bugetare aprobate pentru

cheltuielile salariale.

Cu alte cuvinte chiar dacă postul ocupat ar fi unic în statul de funcţii în lipsa

alocaţiilor bugetare aprobate pentru cheltuielile salariale nu este posibilă acordarea

gradaţiei salariale pretinse.

Nu se contestă vocaţia recurentei de a pretinde încadrarea într-o gradaţie

superioară, însă această trecere nu se poate face în afara condiţiilor legale mai sus

redate.

Pe cale de consecinţă, găsind criticile neîntemeiate, Curtea respinge recursul ca

nefondat în baza art. 312 C.pr.civ., hotărârea atacată fiind legală şi temeinică.

Decizia civilă nr. 577/CM/13.10.2009

Dosar nr. 726/88/2009





19. Concediere in temeiul art. 65 din Codul muncii. Limitele in care

instanţa poate cenzura măsura luată de unitate din perspectiva oportunităţii

acesteia.



Conform art. 65 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de

persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă

determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai

multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă

trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă

Concedierea dispusă în baza art. 65 Codul muncii trebuie să îndeplinească

două condiţii de fond: cauza concedierii să constea în desfiinţarea locului de

muncă pentru unui din motivele avute în vedere de legiuitor şi decizia de

concediere să emane de la organul competent. Noţiunea de loc de muncă se referă

la postul ocupat de salariat fie la locul muncii (în ipoteza mutării angajatorului în

altă localitate).

Postul concretizează, în organigrama angajatorului, necesarul de personal

pentru o anumită funcţie sau meserie; de aceea, desfiinţarea postului trebuie să

ducă la eliminarea acestuia din statul de funcţii, pentru a putea fi considerată

efectivă.

Pentru ca desfiinţarea locului de muncă să fie considerată reală şi serioasă,

aceasta trebuie să fie reclamantă de unul din motivele expres menţionate de art.

65; apoi, această cauză trebuie să fie precisă, în sensul că reprezintă adevăratul

110

motiv al concedierii, fără a disimula vreun alt motiv. De asemenea, motivele care

au determinat măsura trebuie să prezinte o anumită gravitate, adică să existe o

proporţionalitate cu importanţa măsurii adoptate. Astfel, seriozitatea cauzei trebuie

raportată la situaţia angajatorului - stabilirea interesului său legitim pentru

concedierea salariatului - pentru a se stabili dacă sunt sau nu posibile şi alte soluţii

în afara concedierii.



S.C. R.R. a declarat recurs la 24.07.2009 împotriva sentinţei civile pronunţate

de Tribunalul Constanţa pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În fapt, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la

09.02.2009, reclamantul B.M. a chemat în judecată S.C. R.R. S.A. pentru ca, prin

hotărârea ce se va pronunţa, pe cale de contestaţie la decizia nr. 12/22.01.2009 să se

dispună anularea acesteia, reintegrarea în funcţia avută anterior cu obligarea la plata

unor despăgubiri calculate de la data concedierii cu obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii sale, reclamantul a arătat că şi-a desfăşurat activitatea în

baza contractului individual de muncă nr. 219600/28.01.1998 şi având numărul de

marcă 606403, până la data concedierii având funcţia de inginer mecanic, în cadrul

Direcţiei Administrative şi Relaţii cu Terţii din cadrul S.C. R.R. S.A.

Potrivit art.2 din decizia nr. 12/22.01.2009, măsura concedierii s-a întemeiat pe

disp. art. 65 alin.1 din Codul Muncii, data fiind desfiinţarea locului de muncă ocupat

de reclamant şi că societatea nu dispune de locuri de muncă vacante conform

pregătirii profesionale ori calificării sale; în conformitate cu art. 3 din aceeaşi decizie,

s-a precizat că beneficiază de un preaviz de 45 de zile lucrătoare, conform art. 20 din

contractul colectiv de muncă aplicabil, coroborat cu art. 73 alin.1 din Codul Muncii

începând cu data de 14.11.2008.

Argumentele prezentate de Consiliul de Administraţie al S.C. R.R. S.A. şi

intitulate „justificare” privind desfiinţarea postului de inginer mecanic pe care l-a

ocupat reclamantul, sunt sumare şi generice, nu sunt suficient de temeinice şi mai

mult decât atât sunt subiective în sensul că activitatea reclamantului urma să fie

preluată de către o altă persoană, mai precis doamna C.P., de profesie inginer

petrochimist, care comparativ cu el, nu are nici un fel de experienţă în gestionarea

contractelor de prestări servicii, închiriere spaţii, mijloace fixe şi servicii, de care s-a

ocupat exclusiv.

În aceste condiţii, anterior aplicării măsurii preavizului angajatorul trebuia să

analizeze temeinic toate variantele atât în ceea ce priveşte necesitatea desfiinţării

locului de muncă din motive organizatorice şi economice, cât şi în ceea ce priveşte

situaţia personală a subsemnatului, aflat la final de carieră, cu probleme de sănătate şi

care în cursul acestui an îndeplinesc condiţiile de pensionare în conformitate cu

prevederile Legii 19/2000, motiv pentru care reclamantul a demarat activităţile în

vederea depunerii dosarului de pensionare.

Mai apreciază reclamantul că, prin emiterea deciziei de concediere, conducerea

societăţii nu a analizat situaţia reclamantului în conformitate cu prevederile

capitolului V din Contractul Colectiv de Muncă.



111

Astfel, potrivit art. 76 pct.2 lit. „c” teza ultimă, din acest capitol, „măsura luată

urmează să afecteze în ultimul rând femeile care au în îngrijire copiii, bărbaţii văduvi

sau divorţaţi care au în îngrijire copii, bărbaţi văduvi sau divorţaţi care au în îngrijire

copii, precum şi salariaţi bărbaţi sau femei care mai au cel mult 3 ani până la

pensionare la cererea lor.”

Având în vedere decizia de concediere care urma să fie emisă, reclamantul nu a

beneficiat de nici un fel de majorare salarială şi nici de echipamentul de lucru şi

protecţie, care potrivit normativelor interne trebuia acordat anual (în anul 2008 nu a

primit).

Astfel a fost privat de aceste drepturi în perioada premergătoare emiterii

deciziei de concediere şi în condiţiile în care s-ar proceda la anularea acestei măsuri

de către instanţă, reclamantul solicită ca angajatorul să fie obligat la plata drepturilor

neacordate în mod nejustificat.

Reclamantul solicită, de asemenea, ca angajatorul să plătească drepturile

cuvenite pe perioada de 45 de zile a preavizului, motivul fiind acela ca în această

perioadă şi-a desfăşurat activitatea în mod normal conform fişei postului, deşi

preavizul îi oferea posibilitatea de a nu se prezenta la serviciu.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca

neîntemeiată.

În apărare, s-a arătat că decizia contestată întruneşte cumulativ toate cerinţele

de legalitate prevăzute de art. 65, 73 şi 74 Codul Muncii.

Astfel, măsura concedierii a fost dispusă cu respectarea întocmai a dispoziţiilor

art. 65 şi urm. din Codul Muncii, respectiv existenţa unei motivaţii temeinice pentru

desfiinţarea locului de muncă, care trebuie să aibă o cauză reală şi serioasă şi ca

măsură să fi fost efectivă.

Aşadar, managementul societăţii, având girul organului suprem de conducere

al S.C. R.R. S.A., prin Decizia Consiliului de Administraţie nr. 1 din data de

01.10.2008, a considerat că activitatea desfăşurată de contestator poate fi desfăşurată

în condiţii de eficienţă organizatorică de un angajat din cadrul Departamentului

Facilităţi care practic a preluat sarcinile avute de contestator.

Potrivit justificării care a stat la baza concedierii individuale, activităţile

desfăşurate de contestatorul B.M. ar trebui trecute în apanajul Departamentului

Facilităţi pentru a se putea asigura o centralizare şi gestionare mai eficientă a tuturor

facilităţilor operaţionale, pe fondul unei evidente tendinţe de încărcare a timpului de

muncă pe fiecare post/salariat în parametrii eficienţei.

La termenul din 20.03.2009, reclamantul şi-a modificat acţiunea în sensul

completării acesteia cu două nou capete de cerere, respectiv: obligarea pârâtei la plata

către reclamant a drepturilor cuvenite pe perioada de 45 de zile a preavizului, motivul

fiind acela că în perioada de referinţă şi-a desfăşurat activitatea în mod normal,

conform fişei postului, deşi preavizul îi oferea reclamantului posibilitatea de a nu se

prezenta la serviciu; şi obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei daune morale, ca

o compensare a suferinţelor psihice la care a fost supus reclamantul în calitate de

subiect pasiv al acestei măsuri abuzive şi în condiţiile în care era foarte aproape de

momentul pensionării şi cu numeroase probleme de sănătate.

Prin sentinţa civilă nr.636/11.05.2009, Tribunalul Constanţa a admis în parte

112

acţiunea reclamantului, a anulat decizia nr. 12/22.01.2009 de încetare a contractului

individual de muncă al reclamatului, a obligat intimata să-l reintegreze pe reclamant

în postul avut anterior concedierii, cu plata unei despăgubiri egale cu salariile

indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat

salariata şi a respins celelalte cereri, ca neîntemeiate.

Prin contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 219600/28.01.1998,

reclamantul B.M. (angajat din 23.05.1985) s-a obligat să presteze în favoarea S.C. P.

S.A. (devenită ulterior actuala S.C. R.R. S.A.) funcţia de şef birou în cadrul

Serviciului Transporturi, conform atribuţiilor stabilite în fişa postului.

În fişa anexă acestui contract, semnată la 08.10.2008, aferentă postului de

inginer mecanic în cadrul Direcţia Administrativă şi de Relaţii cu Terţii/Birou

Aprovizionare Generală s-a stabilit că reclamantul are ca principale obligaţii:

derularea contractelor de închiriere/prestări servicii pentru asigurarea condiţiilor

optime pentru desfăşurarea activităţii companiei:primire contract/act adiţional;

verificare pe teren a calităţii serviciilor semnare, înregistrare, distribuţie, arhivare

contract/act adiţional; primire, acceptare (în colaborare cu direcţia Comercială unde

este cazul), distribuţie, arhivare factură corespondenţă; participă, la solicitarea

supervizorului, în proiecte sau activităţi intră şi interdepartamentele, cu caracter

temporar, în funcţie de rolul şi competenţele sale, pentru a contribui la realizarea

obiectivelor echipei.

Prin „justificarea” înregistrată sub nr. 9217/13.08.2008, se propunea

desfiinţarea unui post de inginer mecanic din cadrul Departamentului Aprovizionare

(ocupat de reclamantul B.M.) şi preluarea atribuţiilor respective de un ocupant al

postului de analist Servicii Clienţi din cadrul Departamentului Facilităţi.

Scopul justificării era „eficientizarea activităţii din cadrul Direcţiei

Administrative şi de Relaţii cu Terţii, precum şi evitarea suprapunerii de atribuiţii în

cadrul direcţiei”.

Drept urmare a acestui material s-a aprobat prin decizia nr. 1/01.10.2008 a

Consiliului de Administraţie al S.C. R.R. S.A. desfiinţarea postului ocupat de

reclamant şi modificarea organigramei Direcţiei.

Astfel, deoarece anterior în cadrul Departamentului Aprovizionare Generală

erau angajate 2 persoane, reclamantul B.M. şi numita D.S., în calitate de „agent

contractări şi achiziţii”, după data de 01.10.2008 în cadrul acestui compartiment a

rămas să lucreze în continuare doar D.S.

În „justificarea” din dosar nu se menţionează precis care salariat urmează a

prelua atribuţiile de serviciu ale reclamantului.

De asemenea, deşi întâmpinarea a fost depusă la 27.02.2009 (deci la o lungă

perioadă după punerea în aplicare a deciziei de concediere), nici în ansamblul

apărărilor pârâtei nu se invocă clar care dintre ceilalţi salariaţi a primit în plus şi

obligaţiile de serviciu ale lui B.M., fiind indicat, generic, „un salariat din cadrul

Departamentului Facilităţi”.

Cu toate acestea, în justificarea înregistrată sub nr. 9217/13.08.2008, care

deşi are acelaşi număr şi dată, are un conţinut total diferit de „justificarea” de la fila

110, se arată că atribuţiile postului de inginer auto vor fi preluate de C.P.



113

Această justificare arată că, în urma reorganizării departamentului

administrativ, sarcinile şi responsabilităţile aferente postului inginer mecanic aşa cum

sunt definite prin fişa postului – derulare a contractelor de prestări servicii transport

(auto, CF şi naval), de prestări servicii măsurători topografice, de închiriere depozite

carburanţi către R.O. S.A., de prestării servicii operare rampe şi prestării servicii

reparaţii şi /sau întreţinere linii CF de către R.L., din cadrul Departamentului

Aprovizionare vor trece în cadrul Departamentului Facilităţi şi vor fi preluate de

către C.P., inginer petrochimist. Astfel, în urma reorganizării, în cadrul

departamentului Facilităţi va exista o singură persoană care derulează toate

contractele de prestări servicii, închiriere spaţii, mijloace fixe, telefonie etc. În

numele tuturor societăţilor grupului R. situate pe platforma P. şi V. conform

contractelor de mandat încheiate cu acestea.

Activitatea de derulare a contractelor de prestării servicii transport (auto, CF şi

naval), de prestări servicii, măsurători topografice, de închiriere depozite carburanţi

către R.O. S.A., de prestări servicii operare rampe şi prestări servicii reparaţii şi /sau

întreţinere linii CF de către R.L. – Suc. Transport Constanţa, nu acoperă în totalitate

cele 40 de ore de lucru săptămânale, fapt pentru care nu s-a considerat necesar

menţinerea postului. Prin trecerea responsabilităţilor postului de inginer mecanic în

cadrul postului de inginer petrochimist se urmăreşte o prestaţie unitară, trasabilă şi

are scopul de a menţine eficienţa departamentului administrativ.

Deşi decizia nr. 1/01.10.2008 a Consiliului de Administraţie al pârâtei are la

bază justificarea 9217/13.08.2008 (cu toate că există 2 astfel de justificări, ambele

vorbesc de desfiinţarea postului reclamantului şi predarea atribuţiilor sale altor

persoane), la 08.10.2008, data la care s-au semnat noi fişe ale posturilor pentru toţi

salariaţii Direcţiei Administrative şi de Relaţii cu Terţii, nici un alt salariat nu primise

sarcinile de serviciu ale reclamantului, astfel cum acestea erau descrise în justificarea

de la fila 25 din dosar.

Deşi instanţa a pus în vedere pârâtei să depună la dosarul cauzei fişa postului

ocupat de reclamant, intimata nu a răspuns acestei solicitări, depunând o revizuire a

fişei, produsă după adoptarea deciziei de desfiinţare a postului în care salariatul B.M.

are atribuţii generice.

Cu toate acestea, din conţinutul justificării de la fila 25 (înscris depus chiar de

intimată), instanţa poate reţine că sarcinile şi atribuţiile aferente postului inginer

mecanic sunt acelea privind derularea contractelor de prestări servicii transport (auto,

CF şi naval), de prestări servicii măsurători topografice, de închiriere depozite

carburanţi către R.O. S.A., de prestării servicii operare rampe şi prestării servicii

reparaţii şi /sau întreţinere linii CF de către R.L.

După adoptarea deciziei nr. 1/2008 a Consiliului de Administraţie, reclamantul

B.M. a primit un preaviz în care era înştiinţat că, de la data de 14.11.2008 începe să

curgă un termen de 45 de zile la finalul căruia urmează a i se înceta contractul

individual de muncă în temeiul art. 65 alin.1 Codul muncii ca urmare a desfiinţării

locului de muncă.

Drept consecinţă, prin decizia nr. 12/22.01.2008 pârâta a procedat la

concedierea reclamantului începând cu data de 23.04.2009, menţionându-se că

unitatea nu dispune de locuri de muncă vacante conform calificării salariatului.

114

În motivarea deciziei s-au reluat considerentele justificării de la fila 25 (nu cea

de la fila 109).

Această constatare, coroborată şi cu situaţia că decizia în cauză a fost

comunicată la 22.01.2009 reclamantului, duce la concluzia că motivaţia reală care a

stat la baza concedierii acestuia este cea expusă la fila 25 şi nu cea de la fila 109 şi

urm., în special „organigramele” anexa deciziei nr. 01/2008, ce par a fi acte întocmite

pro causa, în susţinerea apărărilor.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât reclamantul B.M. a înţeles să conteste separat

şi preavizul (dosar 11178/118/22008 al Tribunalului Constanţa), astfel încât pârâta a

putut lua cunoştinţă de pretenţiile sale şi a reacţiona în consecinţă.

Pe lângă observaţiile că fişa postului reclamantului s-a modificat la 08.10.2008

(deşi de la 01.10.2008 postul său a fost desfiinţat) şi nici un alt salariat nu a primit

atribuţiile sale, se impune constatarea că abia la 30.01.2009 o salariată a Direcţiei

Administrative şi de Relaţii cu Terţii a dobândit şi obligaţiile reclamantului.

Astfel, numitei C.P. (indicată şi în justificarea de la fila 25) i-au fost atribuite şi

activităţile privind derularea contractelor de prestări servicii transport (auto, CF şi

naval), de prestări servicii măsurători topografice, de închiriere depozite carburanţi

către R.O. S.A., de prestării servicii operare rampe şi prestării servicii reparaţii şi /sau

întreţinere linii CF de către R.L. care, anterior datei de 08.10.2008, aparţineau

reclamantului.

Aceasta, în contextul în care, de la 22.01.2009 reclamantul nu mai exercita

efectiv aceste atribuţii (scriptic de la 08.10.2008, astfel încât în acest interval nimeni

nu se mai ocupa cu cele menţionate), iar de la 14.11.2008 B.M. se afla în preaviz,

având dreptul să lipsească timp de 45 de zile de la serviciu.

Această măsură organizatorică „menită să conducă la reducerea costurilor,

creşterii eficienţei la nivel de departament având scopul eliminării posibilităţii de

suprapunere a responsabilităţilor în anumite segmente de activitate”, nu corespunde

cerinţelor legale imperative, referitor la cauza reală şi serioasă a desfiinţării locului de

muncă.

Conform art. 65 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de

persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă

determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai

multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă

trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă

Concedierea dispusă în baza art. 65 Codul muncii trebuie să îndeplinească

două condiţii de fond: cauza concedierii să constea în desfiinţarea locului de muncă

pentru unui din motivele avute în vedere de legiuitor şi decizia de concediere să

emane de la organul competent. Noţiunea de loc de muncă se referă la postul ocupat

de salariat fie la locul muncii (în ipoteza mutării angajatorului în altă localitate).

Postul concretizează, în organigrama angajatorului, necesarul de personal

pentru o anumită funcţie sau meserie; de aceea, desfiinţarea postului trebuie să ducă

la eliminarea acestuia din statul de funcţii, pentru a putea fi considerată efectivă.

Pentru ca desfiinţarea locului de muncă să fie considerată reală şi serioasă,

aceasta trebuie să fie reclamantă de unul din motivele expres menţionate de art. 65;

apoi, această cauză trebuie să fie precisă, în sensul că reprezintă adevăratul motiv al

115

concedierii, fără a disimula vreun alt motiv. De asemenea, motivele care au

determinat măsura trebuie să prezinte o anumită gravitate, adică să existe o

proporţionalitate cu importanţa măsurii adoptate. Astfel, seriozitatea cauzei trebuie

raportată la situaţia angajatorului - stabilirea interesului său legitim pentru

concedierea salariatului - pentru a se stabili dacă sunt sau nu posibile şi alte soluţii în

afara concedierii.

Sintagma invocată de pârâtă în decizia de concediere „reducerea costurilor,

creşterii eficienţei …” (aplicabilă situaţiei generice „dificultăţi economice”) implică

nu doar existenţa unor simple motive de ordin economic, cum ar fi creşterea

profitului respectiv diminuarea pierderilor – ci este necesară dovedirea unor greutăţi

reale în ansamblul activităţilor de producţie şi distribuţie a produselor ce fac obiectul

activităţii societăţii.

Raportat la aceasta, unitatea trebuia să-şi bazeze decizia de concediere pe

împrejurări – constatate într-o perioadă suficient de lungă care să îndreptăţească

presupunerea că nu este cazul unor situaţii accidentale – care au dus la pierderi

economice precum creşterea costurilor de producţie, închiderea unor pieţe de

desfacere tradiţionale, apariţia unor elemente concurenţiale foarte puternice care au

pus produsele unităţii într-o situaţie de inferioritate în ansamblul cererii şi ofertei si

altele asemenea.

Or, pârâta nici măcar nu a invocat o astfel de situaţie, cu atât mai puţin să o

dovedească.

De asemenea, societatea nu a demonstrat că desfacerea contractului individual

de muncă al reclamantului este singura soluţie posibilă în redresarea sa economică,

celelalte măsuri de reorganizare dovedindu-se insuficiente sau neadecvate.

Pentru aceste motive, constatându-se că desfiinţarea locului de muncă nu a fost

una reală şi efectivă, faţă de dispoziţiile art.78 alin.2 din Codul muncii potrivit cu

care, la solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune

părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere,

S-a anulat decizia nr. 874/23.09.2008 emisă de societatea intimată şi se va

dispune reintegrarea contestatorului în funcţia inginer mecanic.

Avându-se în vedere dispoziţiile art.78 alin.1 din Codul muncii conform cărora

în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa a

dispus anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile

indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat

salariatul,

Luând în considerare şi efectele nulităţii privind repunerea părţilor în situaţia

anterioară încheierii actului anulat, se va obliga intimata la plata, către contestator, a

despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu

celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, de la data de 22.01.2009 şi până la

reintegrarea efectivă.

Cu privire la plata daunelor morale, instanţa a respins cererea având acest

obiect ca neîntemeiată.

Toate elementele răspunderii civile delictuale trebuie dovedite (în temeiul art.

1169 Cod civil) de cel care se pretinde prejudiciat. Aceasta înseamnă că reclamantul

care solicită acoperirea prejudiciului trebuie să dovedească existenţa unor consecinţe

116

negative (fizice-materiale sau morale) ca urmare a comiterii de către pârâta a unei

fapte ilicite.

Cerinţa probării se extinde inclusiv asupra daunelor morale, chiar dacă, prin

natura lor, acestea nu sunt perceptibile fizic, tocmai pentru că aduc atingere unor

drepturi nepatrimoniale.

Or, concedierea conform art. 65 din Codul muncii pentru motive fără legătură

cu persoana salariatului tocmai datorită că au fost invocate cauze obiective, reale şi

serioase care împiedică continuarea raporturilor de muncă nu poate fi, în sine,

cauzatoare de prejudicii morale în modalitatea invocată de reclamant – crearea unui

impediment la viitoare potenţiale angajări; apoi, reclamantul nu a făcut dovada că la

data încetării raporturilor de muncă cu pârâta nu ar mai fi fost angajat sau că ar fi

încercat obţinerea unui alt loc de muncă conform pregătirii şi aptitudinilor sale.

De asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată şi solicitarea din completările

acţiunii privind plata drepturilor corespunzătoare preavizului; dispunând repunerea

părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri la fel ca şi

în situaţia în care reclamantul ar fi prestat munca, solicitarea de achitare drepturi

cuvenite în perioada preavizului este neîntemeiată, din moment ce însăşi decizia de

concediere, care stă la baza acordării preavizului s-a dovedit a fi nelegală.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:

Concedierea salariatului s-a făcut în temeiul art. 65 alin.1 din CM legat de

împrejurarea că postul ocupat de acesta a fost desfiinţat.

Instanţa de judecată investită în asemenea cauze trebuie să examineze dacă

măsura a fost precedată de procedura instituită de art. 66 şi art. 67 din Codul Muncii

şi dacă este o măsură reală, efectivă şi serioasă şi nicidecum sub aspectul probităţii

profesionale.

Pentru combaterea acestui prim aspect reţinut în mod nefondat de instanţa de

fond ca motiv de nelegalitate a concedierii, dincolo de faptul că instanţa nu are

dreptul să se subroge în activitatea societăţii şi de a aprecia probitatea profesională a

angajaţilor, recurenta a învederat pe de o parte că salariata care a preluat atribuţiile

postului ocupat de contestatorul intimat este angrenată exclusiv în acest gen de

activităţi încă din anul 2007 iar pe de altă parte partea din responsabilităţi care au fost

preluate se încadrează în mod evident în scopul postului ocupat de salariata Palimaru

Carmen.

Salariatul B.M. a fost concediat deoarece o parte din activităţile desfăşurate

prin intermediul postului sau au fost externalizate (aprox. 60 – 70%) iar partea

rămasă (aprox.30-40%), care nu mai acoperea norma de muncă a fost comasată în

aria de responsabilităţi ale altui post din alt departament pentru considerente care ţin

exclusiv de organizare şi eficienţă.

O altă consideraţie străină de limitele de competenţă este aceea legată de modul

în care angajatorul ar fi trebuit să-şi aprecieze propriile nevoi, luând drept motivare

situaţia personală a salariatului în ceea ce priveşte finalul acestuia de cariera şi

probabilele probleme de sănătate.

A învederat că salariatul concediat nu trebuia să iasă la pensie în acest an, aşa

cum nereal reţine instanţa de fond, ci în anul 2012, când acesta împlineşte vârsta

standard de pensionare conform anexei 4 a Legii nr.19/2000, în baza actelor deţinute

117

la dosarul de personal la acel moment. Este posibil ca el să fi avut pe acasă ceva

adeverinţe din trecut, nedepuse la dosar şi atunci nu aveau cum să ştie că ar avea

dreptul.

Cât priveşte criteriile de selecţie pe motive de ordin social, a susţinut că în

situaţia unor concedieri individuale realizate prin desfiinţarea postului şi nu a unui loc

de muncă din cadrul unui post, criteriile de selecţie nu pot fi avute în vedere pentru că

măsura nu vizează pe salariat ci postul ocupat de acesta.

Intimatul contestator era singurul ocupant postului desfiinţat şi în atare condiţii

nu se puteau avea în vedere criterii de selecţie care vizează comparaţia salariaţilor

ocupanţi ale unui acelaşi post şi unde intervine de fapt Cap.V din CCM la nivel de

unitate.

Cu privire la modul în care instanţa de fond (în speţă judecătorul care a motivat

hotărârea) a înţeles să aprecieze probatoriul administrat, urmează a constata că tot

ansamblul probator a fost transpus pe o linie care urmărea în mod evident avantajarea

contestatorului şi era cu mult peste limitele de echidistanţă şi obiectivitate pe care

trebuia să le aibă în vedere.

Revenind la continuarea criticilor hotărârii recurate solicită să se aibă în vedere

că un alt argument ”pro causa” pe care se calează motivarea este acela că

întâmpinarea ar fi fost depusă cu mult după momentul concedierii şi că în aceasta nu

se precizează cine ar fi preluat atribuţiile postului.

Accentuând în mod „obiectiv” analiza justificării măsurii, instanţa identifică

cheia cauzei şi reţine fără să se lămurească de ce, că la dosarul cauzei ar fi existat

două justificări cu număr identic şi concluzionează că una dintre acestea ar fi fost

realizată pro causa.

Instanţa constată în mod nereal că ar fi depus la dosar o revizuire a fişei

postului domnului B.M. care ar fi cuprins atribuţii generice şi nu fişa postului

completă.

Instanţa de fond a interpretat eronat caracterul concedierii individuale care nu

ţine de persoana salariatului, prin aceea că la paragraful 6 de la pag.6 se reţine că la

data deciziei CA s-ar fi desfiinţat postul contestatorului şi că abia în 30.01.2009

salariata P.C. a preluat atribuţiile rămase.

Concedierea efectivă nu are cum să fie concomitentă aprobării unei măsuri de

acest gen, fie şi pentru simplul motiv că între aprobarea măsurii şi aplicarea eu

efectivă trebuie să existe măcar un termen de preaviz.

Prin decizia organului suprem de conducere a unei societăţi se aprobă

modificarea organigramei şi implicit desfiinţarea ori înfiinţarea de posturi, dar

punerea în practică a unei astfel de măsuri necesită perioade de timp.

Un ultim aspect este acela că hotărârea instanţei prezintă caracteristicile unei

soluţii nelegale şi netemeinice, prin aceea că instanţa de fond, prin măsura dispusă,

obligă societatea să îşi modifice organigrama aprobată de organul suprem de

conducere şi astfel depăşeşte limitele de competenţă legal prevăzute, în sensul că

intervine în activitatea societăţii.

Recursul nu este fondat.

Curtea analizând sentinţa din perspectiva criticilor formulate prin motivele de

recurs îl va respinge pentru urmǎtoarele considerente de fapt şi de drept:

118

Prin decizia 12/22.01.2009 s-a dispus desfacerea contractului individual de

muncă pentru motive neimputabile salariatului, pe temeiul art. 65 alin.1 din Codul

muncii, data fiind desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat.

La adoptarea acestei decizii au fost avute în vedere decizia 1/2008 a consiliului

de administraţie al S.C. R.R. S.A. şi preavizul din 14.11.2008.

La 13.08.2008 s-a înregistrat la nivelul societăţii ”justificarea nr.9217” prin care

se propune desfiinţarea unui post de inginer mecanic din cadrul Departamentului

Aprovizionare (ocupat de B.M.) şi preluarea atribuţiilor acestuia de un ocupant al

postului de analist Servicii clienţi din cadrul Departamentului Facilitat.

Deşi din cuprinsul Anexei 1 la Decizia Consiliului de Administraţie

1/01.10.2008 rezultă că postul de analist servicii clienţi era ocupat de salariata M.A.,

aceasta nu este nominalizată ca fiind salariata ce urma să preia atribuţiile

reclamantului, lăsând ca “justificarea” să fie generică şi să lase loc de interpretări.

De asemenea, în decizia de concediere nu se arată în concret motivele care au

determinat măsura concedierii salariatului, şi de această dată angajatorul folosind

noţiuni generice “reducerea costurilor, creşterea eficienţei”.

Concedierea dispusă în baza art. 65 din codul muncii trebuie să îndeplinească

două condiţii de fond: cauza concedierii să constea în desfiinţarea locului de muncă

pentru unul din motivele avute în vedere de legiuitor şi decizia de concediere să

emane de la organul competent.

În ipoteza reţinută de art.65 din Codul muncii este vizată încetarea contractului

individual de munca ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat.

Pentru ca desfiinţarea locului de muncă să fie considerată reală şi serioasă

aceasta trebuie să fie determinată de unul din motivele prevăzute de art. 65, de

asemenea cauza trebuie să fie precisă, în sensul că reprezintă adevăratul motiv al

concedierii, fără a disimula vreun alt motiv.

Este necontestată împrejurarea că instanţa nu poate cenzura măsura luată de

unitate din perspectiva oportunităţii acesteia, din punct de vedere managerial, dar

poate analiza măsura sub aspectul caracterului real, efectiv şi serios.

Tocmai din acest motiv, în adoptarea măsurii trebuie să rezulte cu claritate

necesitatea adoptării, in caz contrar activitatea economică a unităţii putând să fie

afectată.

În aceste circumstanţe, angajatorul trebuia să arate în concret care este fişa

postului pentru salariatul ce a preluat atribuţiile postului desfiinţat, pentru ca instanţa

să poată verifica în mod obiectiv dacă atribuţiile postului desfiinţat se regăsesc în fişa

postului ce le-a preluat.

De asemenea angajatorul trebuie să aducă justificări serioase legate de

necesitatea desfiinţării postului, raportat la motivele de ordin economic, de dovedirea

unor greutăţi reale din punct de vedere financiar, pe care nu le poate depăşi decât prin

desfiinţarea postului.

Asemenea dovezi constau în bilanţuri contabile, situaţia contului de profit şi

pierderi anterioare şi ulterioare desfiinţării postului, probe în măsură să convingă

instanţa că nu suntem în faţa unei măsuri arbitrare ci a uneia corect motivată si

necesară la nivelul unităţii.



119

Recurenta nu a demonstrat cu date economice în ce măsură s-a redresat

societatea ca urmare a desfiinţării postului ocupat de salariat.

Neseriozitatea măsurii luate de angajator rezultă cu prisosinţă şi din

împrejurarea că justificarea 9217/ 13.08.2008 are două conţinuturi diametral opuse,

sub acelaşi număr fiind înregistrate două înscrisuri care se contrazic, de unde şi

concluzia că măsura este una arbitrară.

Astfel, în una din justificările din 9217/ 13.08.2008 se arată că atribuţiile

postului de inginer mecanic ocupat de M.B. vor fi preluate de Departamentul

Facilităţi postul inginer petrochimist (fila 25 dosar Tribunal), iar în cealaltă se arată

că atribuţiile postului de Inginer Mecanic din cadrul Departamentului Aprovizionare

vor fi preluate de postul Analist Servicii Clienţi din cadrul Departamentului Facilităţi.

Această situaţie confuză ne formează convingerea că angajatorul nu a avut o

imagine clară cu privire la necesitatea luării măsurii de desfiinţare a postului de

inginer mecanic din Departamentul Aprovizionare si, implicit, de lipsa unei

reprezentări reale a măsurii în care se rentabilizează şi se eficientizează activitatea

economică, făcând-o mai profitabilă.

Criticile referitoare la desfiinţarea postului urmare a externalizării sarcinilor

(60- 70% ) sunt de asemenea neconfirmate probator, fiind simple susţineri aleatorii ce

nu pot fi cuantificate şi verificate de instanţa de control judiciar întrucât însăşi

recurenta nu arată de unde a extras aceste procente.

Aceste critici sunt lipsite de substanţă si prin raportare la faptul că, deşi la

01.10.2008 postul salariatului apare ca desfiinţat, la o dată ulterioară, respectiv

08.10.2008 se întocmeşte o fişă a postului, modificată, aceste atribuţii nefiind

nominalizate decât începând cu data de 30.01.2009 la o altă salariată.

Ori dacă la 01.10.2008 postul era desfiinţat, se pune întrebarea cum putea acest

post să aibe alte atribuţii la data de 08.10.2008.

Această modalitate de desfăşurare a lucrurilor ne conduce la concluzia că nu a

fost vizată desfiinţarea postului după cum este cerinţa impusă de art. 65 din Codul

Muncii ci a fost vizat salariatul.

Nu a constituit argumentaţie decisivă în pronunţarea sentinţei, împrejurarea că

salariatul ar fi fost în situaţia de a se pensiona în anul 2009, astfel încât şi această

critică urmează a fi înlăturată ca nefondată, aceleaşi considerente şi cu privire la

aplicarea criteriilor de selecţie în cazul concedierilor individuale realizate prin

desfiinţarea postului.

Hotărârea pronunţată de Tribunal s-a situat pe principii echidistante, ea fiind

rezultatul unei analize logice a tuturor probatoriilor administrate şi al temeiurilor de

drept incidente în cauză.

Sentinţa pronunţată de Tribunal nu obligă unitatea să adopte altă organigramă,

înţelegând că prin aceasta se exercită imixtiunea în atribuţiile organismului de

conducere, ci are menirea de a cenzura şi sancţiona măsura nelegală de desfiinţare

aleatorie a postului fără o motivaţie clară, fiind atributul exclusiv al unităţii de a

transpune în fapt modalitatea de punere în executare a acestei hotărâri judecătoreşti.

Orice altă argumentare contrară, pornind de la premisa oferită de recurentă, ar

conduce la concluzia că instanţa de judecată nu ar fi în măsură să analizeze decizia de

concediere întemeiată pe disp. Art. 65 din codul muncii, ceea ce fără îndoială nu a

120

fost în intenţia legiuitorului, orice măsură luată de unitate concretizată într-o decizie

fiind supusă controlului judiciar după natura actului emis fiind competentă o anumită

instanţă.

Pe cale de consecinţă, Curtea găsind toate criticile neîntemeiate va respinge

recursul în conformitate cu art. 312 C pr. Civ. hotărârea atacată fiind legală şi

temeinică.

În baza art. 274 C pr. civ. va fi obligată recurenta la plata cheltuielilor de

judecată în cuantum de 2000 de lei, în favoarea intimatului reclamant, reprezentând

onorariu avocat.

Decizia civilă nr. 701/CM/24.11.2009

Dosar nr. 1156/118/2009





20. Prescripţia dreptului la acţiune din perspectiva dispoziţiilor art. 283

alin.1 lit. A Codul muncii.



Comunicarea deciziei unilaterale a angajatorului referitoare la incheierea,

executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de

muncă, nu are semnificaţia luării la cunoştinţă prin orice mod, ci a remiterii

efective a acesteia.



S.C. T.T. a declarat recurs la 10.09.2009 împotriva sentinţei civile nr. 649

din 14 mai 2009 pronunţate de Tribunalul Constanţa şi împotriva încheierii de şedinţă

din 29.04.2009, pe care le-a criticat pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În fapt, prin contestaţiile înregistrate pe rolul Tribunalului Constanţa la data

de 18.12.2008, contestatorii A.V.G. şi A.N. au solicitat în contradictoriu cu intimata

SC T.T. SRL Constanţa, anularea deciziilor de încetare a contractelor de muncă nr.

2627/28.11.2008 şi 2630/28.11.2008 emise de intimată, reintegrarea în funcţiile

deţinute anterior, plata tuturor drepturilor salariale şi celorlalte drepturi de care au

fost lipsiţi de la data desfacerii contractelor şi până la efectiva reintegrare inclusiv

pentru perioada 07.11.2008-28.11.2008 în care ambii contestatori au avut contractele

de muncă suspendate conform art. 52 (2) c.m pe perioada cercetării disciplinare şi

cheltuieli de judecată.

În motivare s-a arătat că la data de 28.10.2008 şeful serviciului resurse umane

M.F. a chemat toţi şoferii din unitate solicitîndu-le demisiile, situaţie în care salariaţii

şoferi au mers la ITM şi li s-a spus că nu este bine să prezinte demisiile pentru că nu

mai beneficiază de şomaj, astfel că un grup de salariaţi a chemat televiziunea Neptun.

După acest incident, intimata a desfăcut contractele de muncă disciplinar,

ilegal cît timp ambii contestatori doar au asistat cînd colegii lor au avut discuţii cu

reprezentanţii presei şi când s-au plâns de neajunsurile din unitate, colegi care nici nu

au fost sancţionaţi disciplinar.

De asemenea, individualizarea sancţiunii s-a făcut eronat deoarece intimata a

amplificat fapta contestatorilor care nu au participat la acele discuţii deşi erau direct

interesaţi, fiind şi ei vizaţi pentru disponibilizare şi îi interesa modalitatea de

soluţionare a situaţiei.



121

În convocatorul pentru cercetarea disciplinară s-a menţionat că fapta imputată

constă în defăimarea societăţii , încălcarea unor sarcini de serviciu .

Referitor la defăimarea societăţii, s-a arătat că articolul din presă constă în

relatarea obligării unui număr de 50 salariaţi care şi-au dat demisia şi că oamenii sunt

disperaţi pentru că nu pot beneficia de şomaj, conducerea intimatei refuzând să stea

de vorbă cu salariaţii sau cu presa, ori nu se poate prevala conducerea de propria

incorectitudine, reprezentanţii intimatei fiind cei care au declanşat conflictul

declarând că salariaţii mai trebuie să vină la muncă doar să-şi depună demisiile.

Contestatorul A.V.G. se afla în concediu legal de odihnă la momentul

desfacerii contractului său de muncă, respectiv în perioada 27.10.2008 - 17.11.2008,

fiind suspendate raporturile de muncă, contestatorul nu mai avea obligaţia respectării

regulamentului intern şi CCM la nivelul intimatei astfel că fapta imputată nu are

legătură cu serviciul.

Se susţine că în privinţa sa concedierea a fost premeditată, deoarece se reţine

în decizia contestată că a părăsit locul de muncă fără aprobarea şefului direct, că şi-a

neglijat sarcinile de serviciu, fapte străine de contestatorul care nu se afla la muncă.

În cazul contestatorului A.N. pentru că mai are de activat circa un an până la

pensie, beneficiază de protecţie, la data de 03.11.2008 i s-a comunicat că are dreptul

să stea la muncă 4 ore după care să-şi caute alt loc de muncă pentru că maşina pe

care lucrase iniţial fusese repartizată altui coleg.

Pentru că poarta era închisă datorită presei prezente, contestatorul a sărit

gardul, iar această faptă nu este suficientă pentru o asemenea sancţiune disciplinară,

contestatorul neavând legătură cu grupul care a dat declaraţii considerate

defăimătoare.

Anexat contestaţiei se depun deciziile contestate şi dovezile de convocare la

cercetarea disciplinară.

Intimata, prin întâmpinare a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de

reprezentant a persoanei care a exercitat dreptul la contestaţie, deoarece contestatorii

nu au semnat cererea ci avocatul ales ,iar pe fond se solicită respingerea contestaţiei

ca inadmisibilă potrivit art. 47 C. pr. Civ., neexistînd coparticipare procesuală.

Ulterior, la data de 11.03.2009, intimata faţă de depunerea contractului de asistenţă

juridică a avocatului ales şi semnarea contestaţiei de către contestatori, a renunţat la

această excepţie.

Pe fondul contestaţiei intimata a arătat că la data de 30.10.2008 s-a luat decizia

de reorganizare a activităţii, reorganizare care afecta 17 persoane, printre care doar

A.V.G.

Ca urmare a acestei decizii de reorganizare, la data de 03.11.2008 şeful

serviciului resurse umane la intrarea în incintă a fost agresat de un grup de 15-20

salariaţi printre care şi contestatorii, nemulţumiţi că societatea intra în faliment şi că

nu mai aveau altă posibilitate de angajare, situaţie în care şeful a încercat să el explice

că nu era vorba de falimentul societăţii, dar nu a reuşit şi a fost salvat de către ceilalţi

angajaţi din depozitul central.

În acest timp, una din persoanele din grupul agresiv a chemat presa –

Televiziunea Neptun, reporterii au ajuns la depozit în jurul orei 12,30, solicitând

grupului de salariaţi din care făceau parte şi contestatorii, în scopul accentuării

122

dramatismului, să declare că poarta, deşi era închisă pentru lucrări de betonare, a fost

închisă pentru a limita dreptul salariaţilor la mişcare şi accesul la muncă.

Declaraţii au dat în acest sens toţi salariaţii din grup inclusiv contestatorii, şi tot

la îndemnul reporterilor, salariaţii au escaladat gardul din interior spre exterior, dând

declaraţii în sensul că intimata este în incapacitate de plată şi toţi cei 50 de salariaţi

au fost forţaţi să-şi dea demisia.

Urmare a interviurilor, timp de 2 săptămâni au scăzut livrările de marfă,

cumpărări de marfă la un preţ mai mare şi cu plata în avans, cauzând o pierdere de

circa 1.200.000 USD.

Intimata a susţinut că nu a existat premeditare deoarece anterior desfacerii

contractelor de muncă, prin adresa din data de 24.11.2008 serviciul resurse umane îi

informa asupra soluţiei luate ca urmare a cercetării disciplinare prealabile de către

administratorul intimatei, informare obligatorie şi înregistrată la ITM Constanţa.

Referitor la cazul contestatorului A.V.G. s-a arătat că acesta se afla în

concediul legal de odihnă, dar suspendarea raporturilor de muncă nu este aplicabilă

nefiind nici una din situaţiile prevăzute de art. 49-54 codul muncii, şi chiar dacă era

aplicabilă vreuna din aceste situaţii, contestatorul ar fi rămas în continuare sub

incidenţa prevederilor regulamentului intern şi CCM.

Pe lângă faptele reţinute în decizie, contestatorului i s-au mai reţinut şi alte

fapte – comiterea sau incitarea la orice acte care tulbură armonia salariaţilor,

recurgerea la violenţe de natură să producă accidente, provocarea perturbării

programului de lucru prin producerea sau declanşarea de greve, atitudinea jignitoare

în relaţiile de serviciu, rezolvarea unui diferend personal pe teritoriul intimatei, fapte

pe care contestatorul nu le-a contestat.

În cazul contestatorului A.N., intimata a arătat că au existat mai multe motive

de concediere disciplinară, dar în contestaţie face vorbire de doar unul dintre ele, fără

referire la celelalte, care constă în transmiterea de informaţii legate de activitatea

societăţii către persoane străine, discuţii de grup şi neglijarea sarcinilor de serviciu –

art. 33 alin. 8 şi 17 din regulament şi comiterea sau incitarea la orice acte ce tulbură

armonia salariaţilor, recurgerea la violenţe de natură să producă accidente umane sau

tehnice – art. 33 alin. 8 din regulament, provocarea perturbării programului de lucru

prin producerea sau declanşarea de greve fără a încerca rezolvarea conflictului de

muncă pe căi paşnice şi legale – art. 33 alin. 19 din regulament, atitudine jignitoare în

relaţiile de serviciu, rezolvarea unui diferend de ordin personal pe teritoriul societăţii

- art. 33 alin. 22 din regulament.

S-a invocat de asemenea încălcarea disp. art. 33 din regulament care prevede

că salariaţii au interdicţie în ceea ce priveşte transmiterea de informaţii persoanelor

străine de societate – abatere care se sancţionează cu desfacerea disciplinară a

contractului individual de muncă.

Contestatorii au contestat şi decizia nr. 2444/10.11.2008 prin care intimata a

dispus modificarea salariului ambilor contestatori de la 1.200 lei la 648 lei.

Intimata a invocat excepţia prescrierii dreptului la acţiune faţă de faptul că s-a

depăşit termenul de 30 zile prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. a din codul muncii, fără a

solicita repunerea în termen.



123

Intimata a formulat de asemenea cerere reconvenţională prin care a solicitat

obligarea contestatorilor la plata sumelor de 3.600 lei reprezentând diferenţa de

salariu dintre ultimul salariu stabilit de către părţi prin acte adiţionale, respectiv cel

cu nr. 2.

Prin sentinţa civilă nr.649/14.05.2009, Tribunalul Constanţa a admis în parte

contestaţiile formulate de reclamanţii A.V.G. şi A.N. în contradictoriu cu pârâta SC

T.T. SRL.

A anulat deciziile nr.2627/28.11.2008 şi 2630/28.11.2008 emise de intimat.

A dispus reintegrarea contestatorilor în funcţiile deţinute anterior emiterii

deciziilor.

A obligat intimata către contestatori la plata drepturilor salariale cuvenite de la

data de 07.11.2008 si până la efectiva reintegrare.

A respins ca nefondată excepţia prescrierii dreptului la acţiune referitor la

contestarea deciziei nr.2444/10.11.2008.

A admis contestaţia împotriva deciziei nr.2444/10.11.2008 în privinţa

contestatorilor.

A respins ca nefondată cererea reconvenţională.

A obligat intimata către contestatori la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de

judecată - onorariu avocat.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Prioritar instanţa a analizat prescrierea dreptului la acţiune pentru capătul de

cerere ce vizează contestarea deciziei de modificare a salariilor, constatând că singura

dovadă de comunicare a acestei decizii este data de 01.04.2009, termenul de judecată

la care intimata a înmânat contestatorilor şi această decizie pe lângă celelalte

documente ce au stat la baza emiterii deciziilor de concediere.

În aceste împrejurări, termenul de 30 zile este respectat, excepţia fiind respinsă

cu această motivaţie.

Pe fondul contestaţiei, referitor la deciziile de concediere, s-au constatat

următoarele:

Pentru ambii contestatori au fost reţinute drept abateri disciplinare grave care

au condus la desfacerea contractelor individuale de muncă mai multe fapte respectiv

părăsirea locului de muncă fără aprobarea şefului direct – art.33 alin. 1.1 din

regulamentul intern.

Această faptă nu este dovedită de intimată , nici declaraţiile martorilor audiaţi

– C.I. şi C.A. la cererea sa nu confirmă acest lucru.

Sub aspectul părăsirii locului de muncă pentru a desfăşura aceste fapte , se

reţine că în realitate, contestatorul A.V. nici nu se afla în timpul serviciului, fiind în

concediu, dovada fiind adresa nr. 2251/24.10.2008, pentru perioada 27.10 -

17.11.2008, deci, cu atât mai mult în privinţa sa nu se poate reţine comiterea acestei

abateri iar A.N., se afla în incinta societăţii ca şi ceilalţi angajaţi.

Primul martor a relatat că în dimineaţa zilei de 03.11.2008 orele 7,30 în calitate

de ofiţer IPS, C.I. a fost chemat de directorul de producţie şi i s-a spus că sunt

pregătite lucrările de betonare la poarta 1, să lipească afiş prin care să îndrume

accesul autovehiculelor pe la poarta 2, afiş care a fost plasat pe la orele 8,30, situaţie



124

în care prima maşină a intrat în unitate pe la orele 11- oră până la care nu se turnase

beton, dar a doua zi martorul a constatat că se turnase beton la poarta 1.

În jurul orei 10 directorul l-a chemat şi l-a anunţat că a venit o echipă de

televiziune, ocazie cu care martorul a văzut la poarta 1 un grup de 6-7 salariaţi, unii

dintre ei discutând cu membrii echipei.

A.N. a sărit gardul în exteriorul societăţii la fel ca şi ceilalţi salariaţi ,poarta

fiind închisă în cursul dimineţii pretext fiind lucrările de betonare, efectuate în acea

zi, dar martorul nu l-a văzut să fi discutat cu echipa de reporteri, iar pe A.V. martorul

nici nu l-a observat în zonă.

Martorul C.A. a relatat că în calitate de şef de tură, în ziua de 03.11.2008 a

văzut în curtea societăţii circa 10-15 salariaţi pe la orele 09-10, nemulţumiţi de

restructurările ce urmau, reclamanţii aflându-se printre aceştia, agresiune asupra

numitului N.F. a exercitat alt salariat, nu contestatorii.

Nici acest martor nu confirmă instigarea salariaţilor de către contestatori la

agresarea numitului N. şi nici darea de interviuri de către aceştia-faptă încadrată în

art. 18 şi 19 din regulament.

Ca urmare, fapta de alăturare a contestatorilor altor salariaţi care au blocat

accesul numitului N.F. în societate, crearea de tensiuni, agitaţie, ameninţări la adresa

acestui angajat, încercarea de agresare fizică, nu se confirmă.

Singura faptă care se poate reţine în sarcina contestatorului A.N. este

escaladarea gardului societăţii, dar aceasta s-a datorat închiderii porţii 1, unde era

prezentă o echipă TV Neptun care filma, astfel că accesul urma să se realizeze pe la

poarta 2, dar aceasta nu este de o asemenea gravitate încât să conducă la desfacerea

contractului de muncă, având în vedere criteriile de individualizare prevăzute de

codul muncii.

S-a reţinut de asemenea în sarcina contestatorilor participarea la interviuri

denigratoare la adresa societăţii, transmiterea de informaţii legate de activitatea

societăţii către persoane străine acesteia - art. 33 alin. 8 şi alin. 22, însă aceiaşi

martori audiaţi relatează că cei doi contestatori se aflau în grupul de salariaţi care au

discutat cu operatorii de TV, însă nu i-au văzut dând interviuri, transmiţând

informaţii legate de activitatea societăţii.

Atitudinea jignitoare reţinută drept abatere – art. 33 alin. 22 din regulament,

constă în realitate în nemulţumirea manifestată de contestator şi ceilalţi salariaţi

referitor la activitatea viitoare proprie lor, respectiv la disponibilizările salariaţilor,

printre cei vizaţi fiind şi cei doi contestatori.

Din toate aceste considerente, s-a apreciaat că nu se regăsesc întrunite

condiţiile cumulative care definesc răspunderea disciplinară, însăşi faptele reţinute,

prevăzute de regulamentul intern al societăţii nu se dovedesc, astfel că în absenţa

faptei care să poată fi calificată drept abatere în accepţiunea codului muncii,

răspunderea disciplinară nu operează.

Astfel, s-au admis contestaţiile formulate şi pe cale de consecinţă, s-au anulat

deciziile emise şi s-a dispus reintegrarea contestatorilor în funcţiile deţinute anterior,

cu obligarea intimatei la plata tuturor drepturilor băneşti cuvenite, de la data de

07.11.2008 până la efectiva reintegrare.



125

Referitor la decizia nr. 2444/2008 contestată, pe fondul cauzei, s-a constatat că

prin aceasta angajatorul a dispus unilateral modificarea unuia dintre elementele

esenţiale ale contractului individual de muncă respectiv salariul, ceea ce nu se poate

efectua fără acordul salariatului – art. 41 codul muncii iar în cazul în care angajatorul

procedează la reducerea, ca în speţă a salariului salariatului, fără acordul acestuia,

sancţiunea este nulitatea acestei măsuri.

Ca procedură de urmat în cazul în care angajatorul are iniţiativa modificării

elementelor contractului, îi revine obligaţia de informare anterioară a salariatului

referitor la aceste element ce va suferi modificări, încheierea unui act adiţional la

contractul de muncă, ceea ce nu s-a realizat în speţă.

Comunicarea acestei modificări s-a făcut în timpul derulării litigiului, dată de

la care salariaţii au luat la cunoştinţă despre acest aspect şi au contestat măsura în

termen legal, fapt pentru care pe fondul pretenţiei contestatorilor, decizia de

modificare a salariului, deşi priveşte mai mulţi salariaţi, a fost anulată parţial, doar în

privinţa contestatorilor, pentru restul salariaţilor, producându-şi efectele.

În privinţa cererii reconvenţionale a intimatei, s-a constatat că se solicită

restituirea de către contestatori a unor sume de bani ce reprezintă diferenţe de salariu

conform ultimelor acte adiţionale. Faţă de modalitatea de soluţionare a capătului de

cerere ce viza anularea deciziei de modificare a salarizării contestatorilor, rezolvarea

acestor pretenţii este strâns legată, derivată din acesta în sensul că, nefiind legală

decizia de modificare a salariului, nu poate constitui temei nici pentru restituirea

sumelor astfel obţinute de salariaţi.

Ca urmare, pretenţiile din cererea reconvenţională a intimatei au fost respinse

ca nefondate.

Conform dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, a fost obligată intimata la

plata cheltuielilor de judecată către contestatori, reprezentând onorarii de avocat.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:

1. Cererea prin care reclamanţii şi-au modificat acţiunea la data de 01.04.2009 a

fost formulată cu depăşirea primei zile de înfăţişare calculată la data de 28.01.2009.

Deşi instanţa a reţinut corect că este o modificare a acţiunii, a respins apărările

intimatei, cu motivarea că această modificare a fost făcută în termen, deşi

documentele care atestau modificarea unilaterală a salariului reclamanţilor au fost

comunicate reclamanţilor la 28.01.2009. În aceste condiţii, prima zi de înfăţişare

putea fi considerată data de 18.02.2009 şi nu 01.04.2009.

1) Pe cale de excepţie a fost invocată prescripţia dreptului material la actiune a

reclamanţilor, de a formula contestaţia împotriva deciziei nr.

2444/10.11.2008, întrucât aceasta a fost fost formulată cu depaşirea

termenului de 30 zile prev. de art. 283 alin.1 lit. a din Codul muncii. Au

învederat că reclamanţii au cunoscut cuantumul salariului şi nu l-au contestat

încă din data de 15.12.2008 când şi-au primit drepturile salariale aferente

lunii noiembrie 2008.

În mod eronat, a respins tribunalul această excepţie cu motivarea că decizia a

fost înmânată contestatorilor la 01.04.2009, în condiţiile în care aceasta a fost

comunicată în şedinţă la termenul din 28.01.2009, însă reclamanţii au ales să îşi



126

modifice acţiunea la 01.04.2009, în afara perioadei de 30 de zile stabil. de art. 283

alin. 1 lit. a din Codul muncii.

3. Pe fondul cauzei, recurenţii au modificat sentinţa pentru următoarele motive:

societatea a luat decizia la 30.10.2008 de a reorganiza activitatea care urma să

afecteze 17 persoane, dintre care numai unul dintre reclamanţi era afectat şi anume

Albu Vili Gabriel.

În urma acestei decizii, la 03.11.2008 orele 11:30, în timp ce şeful serviciului

resurse umane se îndrepta către maşina societăţii, un grup de 15-20 persoane, printre

care şi reclamanţii l-au agresat, situaţia devenind conflictuală.

Reclamantul A.V.G. a confirmat, prin răspunsurile la interogatoriu, că a fost

în grupul de persoane, dar că nu l-a agresat pe şeful serviciului de resurse umane.

Cu această ocazie, unul dintre salariaţi a chemat televiziunea Neptun cu

pretextul că societatea a închis poarta, în acest interviu au apărut şi reclamanţii.

Motivul real al închiderii porţii nr. 1 a fost acela determinat de efectuarea

unor lucrări de betonare iar salariaţii au fost îndrumaţi spre poarta nr.2 aflată la 50-60

metri distanţă. Cu toate acestea, salariaţii au preferat să escaladeze poarta 1 şi să facă

afirmaţii denigratoare la adresa societăţii în cadrul interviului televizat, împrejurare

de natură să afecteze activitatea economică a societăţii.

Afirmaţia reclamanţilor potrivit căreia conducerea societăţii a refuzat să stea

de vorbă cu salariaţii nu este reală întrucât este de notorietate că administratorul

societăţii trecea zilnic de cel puţin doua ori prin depozitele din Constanţa şi cunoştea

foarte bine fiecare salariat în parte.

În urma interviurilor formulate de angajaţi printre care se aflau şi

reclamanţii, livrările de marfă au scăzut de la 1200-1500 tone/zi la 200-400 tone/zi

ceea ce a dus la o pierdere a societăţii de circa 1.200 000 USD.

Referitor la susţinerile reclamanţilor conform cărora societatea nu a respectat

criteriile de individualizare a sancţiunilor disciplinare acestea urmează a fi respinsă

întrucât cercetarea s-a desfăşurat pentru toţi participanţii la acele evenimente iar

măsurile propuse de comisia de cercetare disciplinară au fost individualizate după

gravitatea faptelor.

În privinţa reclamantului A.V.G., se susţine că acesta se afla în concediu de

odihnă în perioada 27.10.2008-17.11.2008, iar fapta imputată nu are legătură cu

raporturile de muncă, contractul de muncă fiind suspendat acesta nu poate răspunde

disciplinar.

Susţinerea este eronată, contractul de muncă nu se suspendă pe perioada

concediului de odihnă, iar în această perioadă subzista interdicţia pentru salariaţi de a

transmite informaţii legate de societate în conformitate cu art. 55 din Regulamentul

Intern.

Mai mult, acesta se face vinovat de încălcarea disp. art. 33 alin. 19, art. 33

alin. 18 şi art. 33 alin. 22 din regulament.

În cazul lui A.N., acesta nu era afectat de decizia de reorganizare a societăţii,

astfel că urmează a fi înlăturate ca neadevărate afirmaţiile potrivit cu care şeful de

coloană i-a comunicat că ar urma să fie disponibilizat.

Şi acest reclamant face vorbire numai de unul dintre motivele care au stat la

baza răspunderii disciplinare (părăsirea locului de muncă fără aprobarea şefului direct

127

- art. 33 alin. 1.1 .din Regulamentul Intern), fără a formula apărări cu privire la

celelalte motive care au stat la baza deciziei contestate.

Reclamantul se face vinovat de încălcarea disp. art. 33 din Regulamentul

Intern, sancţiunea fiind prevăzută de art. 55 din regulament.

Respectarea normelor de disciplină a muncii constituie o condiţie esenţială

pentru desfăşurarea normală a raporturilor de muncă. Ea generează obligaţia

salariatului de a respecta normele de disciplină a muncii, atât cele prevăzute în acte

normative cât şi cele prevăzute în contractele colective de muncă, în contractele

individuale de muncă.

Subordonarea ierarhică conferă angajatorului dreptul de a aplica sancţiuni

disciplinare în situaţia în care acestea încalcă normele de disciplina muncii.

Art. 257 din Codul muncii instituie obligativitatea pentru angajator, de a

întocmi regulamentul intern, ale cărui norme trebuie respectate de toţi salariaţii.

În acest context, dacă în derularea raportului de muncă salariatul a săvârşit o

faptă calificată de angajator ca fiind gravă, sancţiunea aplicată va fi desfacerea

disciplinară a contractului individual de muncă, deoarece conform Regulamentului

Intern, pentru acea faptă, angajatorul stabilise aplicarea sancţiunii mai sus

menţionate.

Instanţa nu poate (în virtutea principiului relativităţii efectelor contractului)

interveni, în situaţia în care fapta a fost calificată “abatere gravă“ prin normele

interne; ea are această posibilitate, numai dacă fapta săvârşită nu este calificată,

potrivit reglementărilor interne.

În drept au fost invocate disp. art. 3041 C. pr. civ.

Recursul nu este fondat.

Curtea analizând sentinţa din perspectiva criticilor formulate prin

motivele de recurs îl va respinge pentru următoarele considerente:

1. Referitor la modificarea cererii de chemare în judecată, Curtea are în

vedere următoarele:

La data de 28.01.2009 pârâtul a depus întâmpinarea şi un set de înscrisuri în

susţinerea apărărilor, sens în care s-a acordat termen de judecată la 18.02.2009.

La termenul de judecată din 18.02.2009, cauza s-a amânat faţă de cererea

motivată depusă de apărătorul intimaţilor, dar şi pentru a se pune în discuţia părţilor

excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a exercitat dreptul de

chemare în judecată, excepţie invocată prin întâmpinare de pârât, sens în care s-a

acordat termen de judecată la 11.03.2009.

La termenul de judecată pârâta a învederat că excepţia invocată nu este aceea

a lipsei dovezii calităţii de reprezentant ci excepţia nulităţii cererii faţă de nesemnarea

acesteia de către reclamanţi, precizând totodată că nu insistă în excepţia lipsei

calităţii de reprezentant, dar întrucât cererea a fost semnată de reclamanţi nu mai

insistă în această excepţie şi s-a acordat termen de judecată la 01.04.2009 pentru

administrarea de probe.

La termenul de judecată din 01.04.2009, prin notele de şedinţă depuse de

reclamant, Tribunalul a observat că aceasta reprezintă o modificare a acţiunii, însă

reclamantul prin apărător a învederat că modificarea a intervenit în urma comunicării

setului de înscrisuri din partea pârâtei.

128

Într-adevăr, la 01.04.2009, reclamanţii prin avocat au solicitat Tribunalului

să oblige pe pârât să depună la dosar actele adiţionale la contractul individual de

muncă prin care s-a diminuat salariul, conform deciziei nr. 2444/10.11.2008

necomunicată până la 01.04.2008.

A susţinut totodată că în eventualitatea în care asemenea decizie există

înţelege să invoce excepţia nulităţii acesteia datorită modificării unilaterale a

contractului individual de muncă.

În urma verificării setului de înscrisuri, depuse la 01.04.2008, observăm că

printre acestea se află şi decizia 2444/10.11.2008 prin care s-a diminuat salariul de

bază pentru cei doi reclamanţi la un cuantum de 648 lei lunar, fără a fi fost însoţită de

o dovadă de comunicare, care să ateste împrejurarea că reclamanţii ar fi luat

cunoştinţă de existenţa acesteia la o dată anterioară.

Iată deci că în lumina disp. art.139 C. pr. civ., Tribunalul a hotărât judicios

că există o modificare a acţiunii la 01.04.2009, dar aceasta se datorează setului de

înscrisuri depuse de pârât prin avocat, astfel că nu se poate vorbi de acceptarea

modificării cu depăşirea primei zi de înfăţişare, astfel cum este ea definită de textul

de lege mai sus indicat.

2. Relativ la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune din perspectiva disp.

art. 283 alin.1 lit. A din Codul muncii, Curtea reţine următoarele: art. 283 alin. 1 lit. a

din Codul muncii Curtea reţine următoarele;

Art. 283 alin.1 lit.a din Codul muncii dispune: “Cererile în vederea

soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: a) în termen de 30 de zile

calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului

referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea

contractului individual de muncă.”

Esenţială în calcularea termenului este dovada comunicării deciziei

unilaterale a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea,

suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă.

Recurenta nu se află în posesia unei asemenea dovezi, însă învederează că a

comunicat verbal tuturor angajaţilor, inclusiv reclamanţilor, şi că oricum la

15.12.2008 când şi-au primit drepturile salariale aferente lunii noiembrie, salariaţii au

observat salariul diminuat.

În aceste condiţii, susţine recurenta, calculul termenului de 30 de zile trebuia

să se facă prin raportare la data de 15.12.2008.

Critica excede dispoziţiei legale invocată chiar de către recurenţi, textul de

lege nefiind susceptibil de interpretări în sensul că legiuitorul prevede şi în mod

explicit necesitatea comunicării deciziei unilaterale a angajatorului.

Comunicarea deciziei nu are semnificaţia luării la cunoştinţă prin orice mod

ci al remiterii efective a actului unilateral prin care se aduce atingere elementelor

contractului individual de muncă.

Raţiunea unei comunicări efective a actului emis de către angajator este

aceea de a asigura posibilitatea contestării acestuia de către salariatul nemulţumit de

modificările aduse.







129

De asemenea nici faptul de a fi încasat un salariu diminuat nu are

semnificaţia luării la cunoştinţă de existenţa unei decizii emisă în acest scop de către

angajator.

Drept urmare Tribunalul a apreciat în mod just în sensul respingerii excepţiei

prescripţiei dreptului la acţiune, referitor la decizia nr. 2444 din 10.11.2008 raportat

şi la împrejurarea că în setul de înscrisuri depus la 28.01.2009 nu s-a regăsit şi această

decizie.

Pe fondul cauzei, Curtea are în vedere următoarele:

Referitor la A.N., se arată că acesta a fost concediat cu data de 28.11.2008

pe motive disciplinare pentru încălcarea disp. art. 33 alin.1.1 (părăsirea locului de

muncă fără aprobarea şefului direct), alin. 8, (transmiterea de informaţii legate de

activitatea societăţii către persoane străine de societate); alin. 17 (discuţii în grup şi

neglijarea sarcinilor de serviciu), alin. 18 (comiterea de acte sau incitarea la orice acte

ce tulbură armonia salariaţilor, recurgând la violenţe de natură să producă accidente

umane sau tehnice); alin. 19 (provocarea perturbării programului de muncă); alin. 22

(atitudini jignitoare în relaţiile de serviciu).

În vederea dovedirii existenţei acestor abateri, au fost audiaţi martorii: G.I.,

C.A., P.G. şi I.I.

Referitor la reclamantul A.N., G.I. a declarat că l-a văzut sărind gardul în

exterior la fel ca alţi salariaţi, dar nu l-a văzut să vorbească cu reporterii, nici să

vocifereze la adresa vreunui membru al conducerii, ci doar a fost filmat făcând parte

din grup fără să se manifeste în nici un fel.

Martorul C.A. a arătat, de asemenea, că reclamantul nu l-a agresat pe N.F. şi

nici nu a mers la el în birou.

A arătat că l-a văzut sărind gardul, dar mulţi salariaţi au procedat în acelaşi

fel. A declarat că reclamantul doar a asistat la cele întâmplate, nu l-a agresat pe N.F.,

nu a dat interviu la TV Neptun, şi nu era în stare de ebrietate.

Aceleaşi aspecte le-a relatat şi martorul P.G., cât şi martorul I.I.

În aceste circumstanţe, nicio faptă dintre cele indicate, ca abateri disciplinare

nu poate fi reţinută în sarcina lui A.N., decât aceea de escaladare a gardului, faptă cu

privire la care Tribunalul a apreciat în mod just că nu poate fi de o asemenea gravitate

încât să atragă desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

Fără a se aduce atingere dreptului angajatorului de a aplica sancţiunile

disciplinare după gravitatea faptei săvârşite, nu se poate contesta dreptul instanţei de

judecată de a cenzura măsurile luate de angajator, în caz contrar, rolul instanţei de

judecată ar fi acela al unui arbitru, ceea ce ar crea iluzoriu dreptul de acces la o

instanţă de judecată pentru salariatul care apreciază că a fost sancţionat pe nedrept de

către patronat.

Judecata efectivă nu înseamnă o analiză a cercetării disciplinare efectuată de

angajator, urmată de confirmarea sau infirmarea acesteia de către instanţă, ci de o

analiză nemijlocită a tuturor probatoriilor, întrucât instanţa de judecată este aceea

care trebuie să îşi formeze convingerea cu privire la gravitatea faptelor imputate

salariatului de natură să atragă aplicarea celei mai aspre dintre sancţiuni, cum este

aceea a desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.

În privinţa reclamantului A.V., Curtea are în vedere următoarele:

130

La data producerii incidentului din 3.11.2008, acesta se afla în concediu de

odihnă.

În privinţa acestuia, comisia de cercetare a reţinut încălcarea disp. art. 33

alin 1.1. (părăsirea locului de muncă fără aprobarea şefului direct; alin. 8, alin. 17,

alin. 18, alin. 19, alin.22).

Este neîndoielnic faptul că acesta nu se poate face culpabil de părăsirea

locului de muncă de vreme ce se afla în concediu, iar în privinţa celorlalte fapte

reţinute (similare cu cele ale lui A.N.), martorii audiaţi în cauză au arătat că nu a

participat la agresarea nici unei persoane, nu a dat interviuri împotriva societăţii, nu a

perturbat programul de lucru, tocmai pentru că se afla în concediu de odihnă.

Tribunalul a analizat în mod obiectiv probatoriile administrate şi cu privire

la acest reclamant, reţinând în mod just că nici acesta nu a săvârşit fapte de natură a

atrage aplicarea sancţiunii disciplinare de desfacere a contractului individual de

muncă.

Este de necontestat ca acesta a fost şi el prezent când a filmat televiziunea

TV Neptun, dar nu a avut nici o manifestare exterioară, de natura celor enumerate de

angajator în cuprinsul deciziei de desfacere a contractului individual de muncă.

Nici o conexiune nu se poate face între interviurile acordate de alţi angajaţi

şi faptele imputate acestora, în măsură să atragă consecinţe economice de natura celor

afirmate de recurenţi, referitoare la reducerea cantităţii de marfă livrată.

Oricum asemenea critici exced faptele imputate prin deciziile de desfacere

disciplinară a contractului individual de muncă.

În aceste împrejurări se confirmă susţinerea reclamanţilor că sancţiunea

aplicată este rezultatul nerespectării criteriilor de individualizare a sancţiunilor

disciplinare.

Nu se poate contesta faptul că respectarea normelor de disciplină a muncii

constituie o condiţie esenţială pentru desfăşurarea normală a raporturilor de muncă şi

că subordonarea ierarhică specifică raportului de muncă conferă angajatorului dreptul

de a aplica sancţiuni disciplinare salariaţilor care încalcă normele de disciplină a

muncii, dar acest atribut nu are semnificaţia unei atitudini suverane din partea

angajatorului, actele emise de către acesta fiind supuse controlului judecătoresc, în

modalitatea prevăzută de codul muncii, atunci când acestea prevăd raporturi juridice

de muncă de natura celor existente în cauză.

Chiar dacă atributul angajatorului este acela de a aprecia de la caz la caz

gravitatea abaterii săvârşite nu se poate contesta menirea instanţei de judecată de a

analiza legalitatea şi temeinicia deciziilor adoptate de acesta.

Se reţine astfel că în mod just a respins Tribunalul Constanţa atât apărările

formulate de recurentul pârât cât şi cererea reconvenţională având ca obiect obligarea

fiecărui reclamant la plata sumei de 3600 lei faţă de modalitatea de soluţionare a

capătului de cerere ce viza anularea deciziei de modificare a salarizării

contestatorilor, rezolvarea acestei pretenţii fiind strâns legată, derivată din acesta.

Pe cale de consecinţă Curtea găsind toate criticile neîntemeiate, va respinge

recursul ca nefondat.

Conform dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, va fi obligată recurenta

către intimaţi la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

131

Decizia civilă nr. 704/CM/24.11.2009

Dosar nr. 11322/118/2008





21. Concediere colectivă. Plăţi compensatorii. Prime.



În conformitate cu dispoziţiile art. 42 alin. 1 lit. „d” din contractul colectiv

de muncă la nivelul ramurii transporturi, astfel cum a fost modificat prin actul

adiţional nr. 2837/27.12.2006: „în domeniul transportului naval primele plătite de

către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea

navelor în porturi într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare,

se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de

încărcare–descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch

money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit

direct la încasarea acesteia.

(2) Condiţiile de diferenţiere, diminuare sau anulare a participării la

fondurile de stimulare sau de premiere, precum şi perioada la care se acordă cota

parte cuvenită salariaţilor, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin

contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi, după caz, instituţie”.

Din prevederile contractului colectiv de muncă, invocate mai sus, rezultă în

mod clar că prima de operare cu celeritate va fi folosită pentru acordarea de premii

salariaţilor care au contribuit la încasarea lor.

Dispatch money reprezintă suma de bani care se plăteşte de către beneficiar

operatorului portuar atunci când acesta din urmă, prin angajarea şi folosirea de

resurse suplimentare reuşeşte să presteze operaţiunea într-un timp mai scurt decât

timpul prevăzut în contractul încheiat între beneficiar şi operatorul portuar.

Contribuţia directă a salariaţilor la realizarea dispatch-ului poate fi

reţinută atunci când acestea participă la diminuarea timpului de operare faţă de

cel contractual, în funcţie de atribuţiile pe care le au în procesul tehnologic utilizat

pentru operaţiunile de încărcare–descărcare.

Atât timp cât părţile s-au înţeles prin contractul colectiv de muncă la

nivelul ramurii transporturi să acorde prime de celeritate doar salariaţilor care au

contribuit direct la încasarea ei, iar pârâta susţine că datorită perfecţionărilor

tehnologice contribuţia factorului uman a scăzut, se impunea efectuarea unei

expertize tehnice pentru lămurirea acestor aspecte.



1. Prin cererea de chemare în judecată formulată la 02.06.2008, reclamanta

B.I. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. CONSTANŢA şi pe

baza probelor administrate, să se dispună:

- anularea deciziei nr.358/06.05.2008, prin care a fost desfăcut contractul

individual de muncă al reclamantului şi ca urmare a acestui fapt, reintegrarea

în funcţia avută anterior, cu plata drepturilor pentru perioada ulterioară

desfacerii contractului şi până la reintegrarea în funcţie, reactualizate şi

majorate cu rata inflaţiei;





132

- plata, în cazul respingerii primului capăt de cerere, în conformitate cu

prevederile art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C.

C. S.A., înregistrat la D.M.S.S.F. Constanţa sub numărul 19510/27.09.2006, a

sumei de 9.850 lei, reprezentând diferenţă plată salarii compensatorii

neacordate;

- plata sumei de 500 lei, reprezentând “prima de Crăciun 2007”;

- plata sumei de 230 lei, reprezentând “prima de Paşti 2008”;

- plata sumei de 990,16 lei reprezentând drepturi salariale brute neacordate

pentru lunile martie şi aprilie 2008;

- plata unei despăgubiri reprezentând reactualizarea cu rata inflaţiei a

drepturilor salariale neacordate pe lunile martie, aprilie 2008, de la data

scadenţei acestora şi până la momentul achitării;

- contravaloarea tichetelor de masă neacordate pe lunile martie şi aprilie

2008;

- plata sumei de 894 lei, reprezentând cel de-al 13-lea salariu pentru anul

2007;

- plata sumei de 3.562 lei, reprezentând dispatch pentru perioada

01.01.2007 – 31.06.2007;

- plata sumei de 1.235,4 lei, reprezentând diferenţă spor condiţii nocive,

pentru perioada 2005-2008, ce nu i-au fost acordate;

- cu cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.

În considerente s-a arătat că la data de 06.05.2008 i-a fost comunicată

reclamantei decizia nr. 358/06.05.2008, prin care i s-a adus la cunoştinţă că după

expirarea perioadei de preaviz de 20 de zile lucrătoare, contractul individual de

muncă încetează; decizia a fost emisă ca urmare a procedurii de concediere colectivă

ce s-a desfăşurat în S.C. C. S.A.

A fost invocată nulitatea absolută a procedurii de concediere colectivă, pentru

următoarele considerente:

a) încălcarea prevederilor art. 711 C. muncii;

Conform acestei dispoziţii legale, angajatorul poate decide aplicarea măsurii

concedierii colective numai după consultarea prealabilă a organizaţiei sindicale sau a

reprezentanţilor salariaţilor.

b). nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale cu 30 de zile

înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 79 din

contractul colectiv de muncă la nivel naţional;

Art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional dispune că

angajatorul are obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul în situaţia în care

intenţionează să efectueze concedieri colective, în “timp util”; această dispoziţie

contractuală reia şi explică în acelaşi timp dispoziţiile legale cuprinse în art. 69 Codul

muncii, părţile semnatare stabilind în mod imperativ un termen.

133

c) emiterea deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de

zile, stabilit prin notificarea de anunţare a intenţiei de concediere colectivă, conform

dispoziţiilor art. 69 din contractul colectiv la nivel naţional, coroborat cu dispoziţiile

art. 711 Codul muncii;

Mai mult, la 06.05.2008, când a fost emisă decizia de concediere, termenul

minim de 60 de zile nu era împlinit, acesta epuizându-se la 09.05.2008.

d). nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale, cu 45 de

zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81

din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi;

Astfel, conform art. 79 din CCM la nivel naţional, angajatorul are obligaţia de

a iniţia consultări cu sindicatul în scopul ajungerii la o înţelegere, cu cel puţin 30 de

zile înainte de comunicarea notificării prevăzute la art. 711 C. muncii.

e). nerespectarea dispoziţiilor contractelor colective de muncă în vigoare

privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere;

Cu privire la capătul 2 de cerere, subsidiar, privitor la plata salariilor

compensatorii, reclamanta a menţionat că la finalul negocierilor colective din luna

august 2006, la nivelul S.C. C. S.A. a fost încheiat contractul colectiv de muncă

înregistrat la D.M.S.S. Constanţa sub numărul 19510/27.09.2006.

Art. 7 alin. 1 din contract a stabilit că acesta este valabil până la data de

31.08.2007, dar în acelaşi timp, alin. 3 prevedea că: “dacă nici una din părţi nu

denunţă contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost

încheiat, valabilitatea acestuia se prelungeşte până la încheierea unui nou contract,

dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv un an calendaristic.”

În luna august 2007, deci anterior împlinirii unui an de la încheierea acestui

contract, reprezentanţii conducerii societăţii şi-au exprimat intenţia de denunţare a

contractului colectiv şi în acest sens au înştiinţat Sindicatul Lucrătorilor Portuari C.;

această adresă, înregistrată sub numărul 4403, a fost înaintată către SLP în data de

03.07.2007. Astfel, nu a fost respectat termenul de 30 de zile stabilit de art. 7 alin. 3

din contract, denunţarea nerealizându-se în condiţiile de validitate contractuale

convenite, motiv pentru care îşi produce efectul dispoziţia ce stabileşte că în lipsa

unei denunţări valide, contractul colectiv se prelungeşte cu încă un an.

Reclamanta a concluzionat că din acest punct de vedere contractul este în

vigoare până la data de 31.08.2008.

Ori, în această situaţie, art. 132 din contractul colectiv la nivel de unitate

stabileşte o plată compensatorie, în funcţie de vechimea în muncă.

În contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. C. S.A., înregistrat la

D.M.S.S.F. Constanţa sub numărul 19510/27.09.2006, art. 96 a stabilit că prima de

Crăciun pentru fiecare angajat este de 500 lei, sumă ce nu a fost primită pe anul 2007.

Acelaşi text a prevăzut că prima de Paşti este în cuantum de 230 lei, drept care nu a

mai fost achitat pentru anul 2008.





134

Art. 43 alin. 2 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii

transporturi prevede totodată pentru toţi salariaţii încadraţi în această ramură de

activitate (în care sunt incluşi şi salariaţii S.C. C. S.A.) dreptul de a primi al 13-lea

salariu; acesta este stabilit ca fiind egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în

luna decembrie al anului precedent. Reclamanta a menţionat, în privinţa termenului în

care acest drept este acordat, că aceeaşi clauză stabileşte că plata se face în primul

semestru al anului următor - în cazul de faţă, în primul semestru din anul 2008.

Sub aspectul plăţii sumei de 3.562 ron reprezentând dispatch pentru perioada

01.01.2007 – 31.06.2007:

Reclamanta a menţionat, în ce priveşte aceste pretenţii, că în cursul anului 2007

Sindicatul Lucrătorilor Portuari C. Constanţa, în numele unora dintre membrii de

sindicat, a chemat în judecată S.C. C. S.A. pentru a fi obligată să respecte prevederile

art. 42 alin. 1 lit. d) din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi,

modificat prin Actul adiţional din data de 18.12.2006, înregistrat la M.M.S.S.F. sub

nr. 2837/27.12.2006, care stabilesc că primele de operare cu celeritate (dispatch

money) vor fi folosite pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct

la încasarea acestora.

2. Societatea pârâtă a depus întâmpinare, invocând că, situaţia ce a

determinat luarea deciziei de către Consiliul de Administraţie de a desfiinţa un

număr de posturi a constituit-o importanta scădere a traficului de mărfuri

operat în anul 2007 (la sfârşitul anului fiind înregistrată o scădere a traficului

de marfă cu 36% faţă de anul 2006), dar şi greva generală declanşată în data

de 26.10.2007 şi care a durat aproximativ 3 luni (până la 14.01.2008), care a

generat o întrerupere a activităţii şi pe cale de consecinţă pierderea unor

clienţi tradiţionali.

S-a susţinut că decizia de concediere a fost dispusă cu respectarea dispoziţiilor

prevăzute de lege în această materie.

Astfel, în şedinţa Consiliului de Administraţie s-au analizat motivele care

au dus la declinul financiar al societăţii şi soluţiile necesare pentru creşterea

eficienţei economice, propunându-se desfiinţarea unui număr de 187 de posturi;

nu s-a decis însă aplicarea măsurii concedierii colective, ci doar reorganizarea

societăţii şi stabilirea posturilor pe care patronatul preconiza să le desfiinţeze .

Dispoziţiile legale speciale care reglementează procedura concedierii

colective conferă sindicatului în acest caz un statut cu caracter special, de

consultant, iar în situaţia în care, în urma consultărilor cu sindicatul nu se

ajunge la nici o soluţie de evitare sau de diminuare a numărului concedierilor,

angajatorul va decide aplicarea măsurii concedierii colective şi desfiinţarea

posturilor care sunt afectate de această măsură.

Pârâta a menţionat că din perspectiva art. 69 alin. (1) din Codul muncii,

termenul de „timp util" poate fi definit ca fiind un termen limită în care

sindicatul îşi poate formula propunerile privind măsurile de evitare a

concedierilor ori de diminuare a numărului de salariaţi concediaţi, respectiv 10



135

zile de la momentul primirii notificării prevăzute de art. 69 alin.(2) din Codul

muncii şi a informaţiilor necesare.

Având în vedere că sindicatul şi societatea, cu ocazia consultării, n u au

găsit soluţii optime care să fie în măsură să elimine cauzele care generau

reorganizarea preconizată, în data de 04.04.2008 Consiliul de Administraţie a

dispus aplicarea măsurii concedierii colective şi desfiinţarea celor 187 de

posturi, iar în 04.04.2008, potrivit art.71 1 din Codul muncii, au fost notificaţi

ITM Constanţa, AJOFM Constanţa şi sindicatul cu privire la acest fapt.

Societatea pârâtă a precizat că desfiinţarea posturilor ca urmare a reorganizării

a fost reală şi efectivă, iar faptul că, în unele cazuri, anumite atribuţii au fost

absorbite de posturi care presupun un grad mai mare de specializare şi de

complexitate, nu poate duce la concluzia că postul nu a fost desfiinţat.

Cu privire la cererile reclamantei referitoare la obligarea la:

- plata unei diferenţe, reprezentând salarii compensatorii neacordate, conform

art. 132.1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. C. S.A. înregistrat

la D.M.S.S.F. Constanţa sub nr.19510/27.09.2006 ;

- plata primei de Crăciun pe anul 2007 şi a primei de Paşti pe anul 2008,

conform art. 96 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. C. S.A.

înregistrat la D.M.S.S.F. Constanţa sub nr.19510/27.09.2006, societatea le-a apreciat

ca fiind nefondate, deoarece contractul colectiv de muncă invocat şi-a încetat efectele

începând cu data de 27.09.2007.

Cererea reclamantei referitoare la plata celui de-al 13-lea salariu aferent anului

calendaristic 2007 a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece contractul colectiv de

muncă la nivel de ramură pe care reclamanta îşi întemeiază cererea produce efecte

începând cu data de 24.02.2008.

În legătură cu solicitarea vizând plata sumei reprezentând dispatch-ul aferent

perioadei 01.01.2007 - 31.06.2007, pârâta a susţinut că aceasta este inadmisibilă,

fiind prematură, iar pe fond, neîntemeiată.

Printr-un Protocol încheiat în data de 05.03.2007 între Organizaţia

Patronală „Operatorul Portuar Constanţa" şi Federaţia Naţională a Sindicatelor

Portuare Constanţa s-a prevăzut că: „Prima de operare cu celeritate (dispatch

money), va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit la

încasarea ei, precum şi pentru plata penalităţilor de depăşire a termenului de

staţionare a navelor. Modalitatea concretă, procentele în care se acordă şi categoriile

de salariaţi care beneficiază de aceste prime, se stabilesc prin contract colectiv de

muncă la nivel de unitate".

Prin sentinţa civilă nr.558/14.04.2009 Tribunalul Constanţa a admis în parte

acţiunea reclamantei..

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.605 lei cu titlu de primă de

dispatch corespunzătoare perioadei 01.01.2007 – 31.06.2007, precum şi drepturile

cuvenite cu titlu de spor condiţii nocive reprezentând diferenţa dintre 10% din salariul



136

de bază minim brut la nivel de unitate şi 5% din salariul de bază minim individual,

pentru perioada 01.09.2005 – 31.05.2008.

A respins celelalte pretenţii ale reclamantei, precum şi capătul de cerere privitor

la anularea deciziei de concediere nr.358/06.05.2008.

A obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 125 lei reprezentând ½ din

cheltuielile de judecată (onorariu avocat ).

Pentru a soluţiona astfel Tribunalul a avut în vedere următoarele:

În analiza legalităţii concedierii reclamantei prin prisma concedierii colective

desfăşurate în cadrul societăţii, vor fi avute în vedere următoarele aspecte:

a). cu privire la încălcarea disp. art. 711 Codul muncii.

Alin. 1 al textului indicat precizează că: ,,În situaţia în care, ulterior

consultărilor cu sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, potrivit prevederilor art. 69

şi 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are

obligaţia de a notifica în scris inspectoratul teritorial de muncă şi agenţia teritorială de

ocupare a forţei de muncă, cu cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei

emiterii deciziilor de concediere’’.

În fapt, susţinerile reclamantei s-au raportat la momentul anterior celui

reglementat prin art. 711 Codul muncii, anume, că măsura concedierii colective s-a

hotărât în Consiliul de Administraţie la 26.02.2008, la a cărui şedinţă sindicatul

reprezentativ nu a fost invitat.

O asemenea susţinere nu este, însă, fondată, în măsura în care legea impune

angajatorului, conform art. 69 alin. 1 Codul muncii, doar obligaţia de a iniţia

consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire la:

metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a

numărului de salariaţi care vor fi concediaţi, precum şi la posibilităţile de atenuare a

consecinţelor concedierii.

Nici o dispoziţie legală nu impune şi nici nu sancţionează cu nulitatea absolută

situaţia invocată de către reclamantă, anume, stabilirea de către angajator, în forul de

conducere şi fără invitarea reprezentanţilor salariaţilor, a măsurilor de concediere

colectivă.

Ceea ce reglementează disp. art. 69 Codul muncii este obligaţia informării

sindicatului asupra intenţiei de realizare a unor concedieri colective şi de a se iniţia în

acest sens consultări între partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informaţiilor

necesare identificării soluţiilor (motivaţia măsurii preconizate, numărul şi categoriile

de salariaţi afectaţi etc.).

Această obligaţie legală vine în concordanţă cu cele statuate prin art. 70 şi art.

1

71 Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor scrise.

Ori, aceste obligaţii au fost îndeplinite în cauză.

În privinţa prevederilor art. 87 din contractul colectiv de muncă la nivel

naţional, art. 98 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi şi



137

respectiv, art. 140 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, privitoare la

obligaţia patronatului de a invita la şedinţele Consiliului de Administraţie pe

reprezentanţii sindicali în cazul în care sunt luate în discuţie probleme cu caracter

social economic, se va reţine că acestea – deşi au forţa juridică dată prin art. 7 din

Legea nr. 130/1996 republicată (legea părţilor ) – nu stabilesc şi nici nu pot determina

peste voinţa legiuitorului alte situaţii de nulitate absolută.

b). cu privire la încălcarea disp. art. 79 din contractul colectiv de muncă la

nivel naţional.

Reclamanta a precizat că, în speţă, angajatorul nu a respectat termenul de 30

de zile reglementat prin textul enunţat ( având în vedere încadrarea S.C. C. S.A. în

categoria societăţilor cu peste 250 de angajaţi ), stabilind în condiţiile art. 71 1 Codul

muncii o durată mai redusă pentru aceste consultări.

Se va reţine, astfel, că în speţă, societatea pârâtă a comunicat Sindicatului

Lucrătorilor Portuari C. (ca de altfel şi I.T.M. şi A.J.O.F.M. Constanţa) o notificare

fondată pe disp. art. 69 alin. 2 Codul muncii la data de 03.03.2008, reprezentantul

sindicatului primind sub semnătură acest înscris.

Între data primirii acestei notificări şi cea emisă în condiţiile art. 71 1 Codul

muncii (înregistrată la instituţii şi primită de sindicat la 04.04.2008) sunt mai mult de

30 de zile calendaristice, norma de trimitere nefăcând distincţie sub aspectul

modalităţii de calcul (zile calendaristice sau zile lucrătoare).

Faptul că acest termen a fost respectat este demonstrat, de altfel, de

formularea, la 21.03.2008 (şi înaintarea cu adresa nr. 3301 din aceeaşi dată), a

propunerilor sindicale.

c). în privinţa emiterea deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului

de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunţare a intenţiei de concediere colectivă,

conform dispoziţiilor art. 69 din contractul colectiv la nivel naţional, coroborat cu

dispoziţiile art. 711 Codul muncii.

Motivarea referitoare la modalitatea de calcul a acestei perioade – anume, cu

luarea în calcul a zilei de comunicare către reprezentantul sindical a Addendum-ului la

notificare – este însă neîntemeiată şi nefundamentată, întrucât termenul de iniţiere a

concedierii colective a fost prorogat în corelare cu data la care angajatorul şi-a făcut

cunoscută intenţia de reorganizare, în speţă, 03.03.2008.

Art. 711 Codul muncii, singurul aplicabil în acest context, impune respectarea de

către patronat a unui termen de cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei

emiterii deciziilor de concediere, calculat de la data comunicării notificării scrise

reglementate de acest text. Ori, în cauză, faţă de data de 04.04.2008 a notificării

formulate în temeiul art. 711 Codul muncii, emiterea deciziei reclamantei a respectat

această cerinţă legală.

d). cu privire la nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale,

cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor

art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi.



138

Textul art. 81 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură

transporturi pentru anii 2008 - 2010, publicat în Monitorul Oficial Partea a V-a nr.

3/11.02.2008, dispune în sensul că în cazul reducerilor de personal efectuate la

societăţile supuse acestui CCM, determinate de restrângerea activităţii,

retehnologizare, automatizare şi robotizare a procesului de producţie, patronul va pune

la dispoziţia organizaţiei sindicale, cu 45 de zile calendaristice anterioare, justificarea

tehnico-economică în legătură cu măsurile privind posibilităţile de redistribuire a

personalului, modificarea programului de lucru, etc., precum şi va informa organizaţia

sindicală asupra motivelor ce stau la baza reducerii numărului de salariaţi.

Astfel cum s-a arătat în precedent, dispoziţia nu este de natură să completeze, în

sensul denaturării normelor legale şi nici nu este susceptibilă a produce vreo nulitate

câtă vreme asemenea prevederi urmăresc protejarea drepturilor salariaţilor de a

cunoaşte, prin intermediul sindicatelor şi de a face în termen util propuneri pentru

evitarea disponibilizărilor.

e). în ce priveşte nerespectarea dispoziţiilor contractelor colective de muncă în

vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere.

În speţă, însă, criticile vizează modificarea unor posturi şi implicit a unor

contracte individuale de muncă în derulare, prin condensarea şi preluarea unor atribuţii

de către unii dintre salariaţi în condiţiile desfiinţării altor posturi de natura celor

menţionate în notificarea datată 03.03.2008.

Această măsură nu este nelegală, câtă vreme angajatorul are posibilitatea de a

stabili posturile căror salariaţi sunt afectate de reorganizare, sindicatul având dreptul

de a propune, la rândul său, punctual, alte măsuri.

În cauză, SLP C. nu a propus, cu ocazia formulării adresei din 21.03.2008,

impunerea unor criterii de selecţie, ci doar iniţierea unor cursuri de formare

profesională pentru cei supuşi concedierii.

Nu se poate susţine întemeiat că societatea a acţionat într-un mod nelegal

stabilind în final, pe baza evidenţei de ansamblu a numărului de posturi ce urmau a fi

restructurate, care personal rămâne în activitate şi care este concediat, câtă vreme nu s-

a dovedit că au fost concediaţi exclusiv salariaţii membri de sindicat şi că nu au fost

respectate criterii de selecţie convenite de partenerii sociali.

Nu s-a dovedit, pe de altă parte, că sunt neîntemeiate apărările vizând

desfiinţarea tuturor posturilor de aceeaşi natură cu cele ocupate de salariaţii afectaţi de

concedierea colectivă, motiv pentru care nu mai avea obiect aplicarea criteriilor de

prioritate la concediere.

Cu toate că derularea unei greve legale nu poate constitui în sine o motivaţie

pentru operarea concedierilor colective, în cauză, măsurile propuse de patronat au fost

justificate de situaţia economico-financiară a societăţii, restrângerea de personal, pe

sectoare de activitate, fiind motivată şi prezentată sindicatului în raport de situaţia

efectivă a posturilor.







139

Faptul că ulterior concedierii, în cadrul S.C. C. S.A. au fost realizate angajări nu

contrazice demersul angajatorului, fiind dovedit că personalul nou angajat s-a încadrat,

ca titulatură a funcţiei şi a atribuţiilor locului de muncă, în structura noii organigrame.

4.2. În ce priveşte capătul de cerere subsidiar, vizând obligarea societăţii la plata

diferenţelor rezultate din drepturile corespunzătoare salariilor compensatorii, conform

art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii, înregistrat sub

nr. 19510/27.09.2006 la D.M.S.S.F. Constanţa.

Astfel, art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 r. stabileşte că regula este cea a

aplicării contractelor colective de muncă de la data înregistrării (în speţă, 27.09.2006 ),

părţile având doar posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară (deci, nu

anterioară) celei de înregistrare.

Art. 23 alin. 1 din lege dispune, totodată, că un contract colectiv de muncă se

încheie pe o perioadă determinată, care însă nu poate fi mai mică de 12 luni.

Ori, în cauză, textul enunţat, coroborat cu cel al art. 25 alin. 3, atestă că CCM la

nivel de societate putea să-şi producă în mod legal efectele până la 27.09.2007.

Mai mult, art. 13 din Legea nr. 168/1999 dispune în sensul că pe durata

valabilităţii unui contract colectiv de muncă salariaţii nu pot declanşa conflicte de

interese, cu excepţiile strict prevăzute (inaplicabile în litigiu). În cauză, însă, la data de

4.10.2007 Sindicatul Lucrătorilor Portuari C. a înregistrat cererea de conciliere

prealabilă, invocând existenţa unui conflict de interese având ca principal obiectiv

încheierea unui nou contract colectiv de muncă la nivel de unitate.

Pornind de la acest punct de vedere, se va reţine că după data menţionată,

niciuna dintre clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate nu mai putea

să producă efecte, fiind incidente, într-o asemenea situaţie, prevederile contractului

colectiv aplicabil la nivel superior – în speţă, contractul colectiv de muncă la nivel de

ramură transporturi pe anii 2006 - 2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6

din 17.04.2006.

Textul aplicabil era, aşadar cel al art. 79, care prevedea că la desfacerea

contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, salariaţii să primească pe

lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, şi o plată

compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.

Nu s-a contestat acordarea acestor compensaţii, astfel cum de altfel a susţinut şi

societatea.

4.3. Aceleaşi considerente ca în precedent, legate de valabilitatea contractului

colectiv de muncă la nivel de unitate ulterior datei de 27.09.2007, vor fi avute în

vedere şi în raport de pretenţiile vizând plata primei de Crăciun pe anul 2007 şi a celei

de Paşti pe anul 2008, invocate şi întemeiate în acţiune prin raportare la prevederile

art. 96 din CCM la nivel de unitate.

Aceste drepturi de natură salarială nu sunt cuprinse în contractul colectiv de

muncă la nivel superior (respectiv, cât priveşte prima de Crăciun, în contractul

colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006 - 2007, publicat în



140

Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 17/04/2006, iar cât priveşte prima de Paşti 2008,

contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010,

publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008 ), motiv pentru care aceste

pretenţii nu pot fi întemeiate nici pe dispoziţii ale acestor contracte.

4.4. Cât priveşte plata celui de-al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al

angajatului avut în luna decembrie a anului precedent şi acordat în primul semestru al

anului următor, instanţa va reţine că această dispoziţie nu s-a regăsit în contractul

colectiv de muncă la nivel de ramură (art. 43 alin. 2) decât în forma publicată la

11.02.2008.

Prin urmare, acest drept nu va putea fi pretins cu titlu retroactiv, pentru o

perioadă care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor contractului colectiv de muncă la

nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea

V nr. 3 din 11.02.2008.

4.5. În fine, cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 3.562 lei cu titlu de

dispatch pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007, instanţa va reţine următoarele

aspecte:

Prin Actul adiţional la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură

transporturi pe anii 2006 – 2007 încheiat la 18.12.2006 şi înregistrat la M.S.S.F. sub

nr. 2837/27.12.2006 a fost completat textul art. 42, în sensul că la lit. d s-a consemnat,

prin voinţa partenerilor sociali semnatari, că:

,,În domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori (dispatch

money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un

termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către

unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare-descărcare a

navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru

acordarea de premii salariaţilor care au contribuit, direct la încasarea acesteia’’.

Conform art. 11 alin. 1 lit c din Legea nr. 130/1996 republicată, ,,clauzele

contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează: ( … ) - pentru toţi

salariaţii încadraţi în toate unităţile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat

contractul colectiv de muncă’’.

Modalitatea în care prima de dispatch trebuie repartizată între salariaţi, anume,

în mod egal sau, dimpotrivă, în directă corelare cu contribuţia adusă de fiecare salariat

la încasarea sumei de către operator, reprezintă însă o chestiune ce urma a fi stabilită

de Comisia Paritară şi soluţionată de comun acord sau prin mediere de către partenerii

sociali.

Acesta este considerentul pentru care nu a fost reţinută ca fiind concludentă în

cauză efectuarea unei expertize contabile judiciare, după cum nu va fi recunoscută în

favoarea reclamantului nici suma pretinsă prin acţiune cu acest titlu, întrucât calculul

abstract efectuat în cauză excede prevederilor contractuale aplicabile.

4.6. În temeiul art. 274 cod proc. civilă, având în vedere admiterea într-o măsură

redusă a pretenţiilor reclamantului, pârâta urmează a fi obligată la plata doar a ½ din

cheltuielile de judecată (onorariul avocaţial), respectiv, la 125 lei.

141

Împotriva sentinţei tribunalului au formulat recurs reclamanta B.I. şi pârâta S.C.

C. S.A.

I. Critica sentinţei prin motivele de recurs formulate de S.C. C. S.A. a vizat în

esenţă următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă.

Tribunalul şi-a depăşit atribuţiile judecătoreşti, subrogându-se rolului

partenerilor sociali în ceea ce priveşte acordarea primei de dispatch în cuantum de

2.605 lei.

Prin actul adiţional la contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură

transporturi pentru anii 2006–2007 încheiat la 18.12.2006 şi înregistrat la M.S.S.F. sub

nr. 2837/27.12.2006 a fost completat art. 42, în sensul că la lit. „d” s-a stabilit prin

voinţa partenerilor sociali modalitatea şi condiţiile de acordare a primei de operare cu

celeritate.

Modalitatea în care prima urmează să fie repartizată egal sau dimpotrivă în

directă corelare cu contribuţia adusă de fiecare salariat la încasarea sumei de către

operator, reprezintă o chestiune ce urmează a fi stabilită de comisia paritară.

Tribunalul nu a avut de asemenea în vedere faptul că suma totală reţinută cu titlu de

dispatch nu este netă, ci brută, din ea urmând a fi scăzute în prealabil toate cheltuielile

societăţii care au fost efectuate pentru realizarea primei de dispatch.

După stabilirea valorii nete a dispatch-ului încasat pentru operaţiunile derulate

în perioada 01.01.2007 – 31.06.2007 urmează a se stabili care sunt salariaţii care au

contribuit direct la obţinerea acestuia şi care este ponderea în care respectivul dispatch

se datorează acestora.

II. Recursul reclamantei:

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat, în esenţă, următoarele:

În motivarea soluţiei date, instanţa de fond a reţinut că în cazul concedierii

colective ce a avut loc la S.C. „C” S.A. în perioada martie–iunie 2008, proces în urma

căruia a încetat şi contractul individual de muncă al recurentei reclamante, nu sunt

aplicabile dispoziţiile art. 76 din Codul muncii.

Au fost avute în vedere argumente construite pe o aplicare greşită a legii, prin

indicarea dispoziţiilor art.711 din Codul muncii şi art.79 din CCM Naţional.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 711, angajatorul are dreptul de a

adopta o asemenea măsură, de concediere colectivă numai după ce în prealabil s-a

consultat cu reprezentanţii sindicatului sau reprezentanţii salariaţilor.

Măsura concedierii colective a fost luată la 26.02.2008 în timp ce prima

notificare cu privire la intenţia de a lua în considerare posibilitatea de concediere

colectivă a unei părţi dintre salariaţi s-a transmis sindicatului în data de 3.03.2008,

după ce decizia de concediere colectivă în cadrul Consiliului de administraţie al

societăţii fusese luată.





142

Cu privire la încălcarea art. 79 din CCMN a învederat că în conformitate cu

acesta angajatorul are obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul, „în timp util”, în

situaţia în care intenţionează să efectueze concedieri colective. Practic această

dispoziţie contractuală reia şi explică în acelaşi timp dispoziţiile legale cuprinse în art.

69 din Codul muncii, părţile semnatare stabilind în mod imperativ un termen.

În continuarea aceleiaşi clauze se precizează că prin sintagma „timp util” în

cazul unei societăţi cu peste 250 salariaţi, se înţelege un termen de 30 de zile înainte

de notificarea prevăzută de art. 71 Codul muncii.

În ceea ce priveşte notificarea în forma finală întocmită conform art. 69 Codul

muncii, care anunţă intenţia de realizare a concedierii colective, această a fost adusă la

cunoştinţa sindicatului în data de 10.03.2008.

Astfel, angajatorul a emis, în conformitate cu art. 711 Codul muncii, notificarea

prin care anunţa hotărârea sa de aplicare a măsurii concedierii colective în data de

4.04.2008, anterior împlinirii termenului stabilit prin art. 79 din CCM, care ar fi fost

11.04.2008.

Decizia de concediere este nelegală şi pentru că a fost emisă anterior împlinirii

termenului de 60 de zile stabilit prin notificarea de anunţare a intenţiei de concediere

colectivă, conform dispoziţiilor art. 79 din CCMN, coroborate cu prevederile art. 71 1

Codul muncii.

De la momentul transmiterii intenţiei angajatorului de realizare a unei

concedieri colective şi până la data emiterii deciziei ar fi trebuit să existe un termen

de 60 de zile. În acest caz nu s-a întâmplat aşa, notificarea transmisă conform

prevederilor art. 69, în forma finală, (inclusiv addendumul la notificare) a fost

transmis reprezentanţilor sindicatului salariaţilor în data de 10.03.2008, în timp ce

decizia de concediere a fost transmisă salariaţilor în data de 6.05.2008, după 56 de

zile şi nu după 60.

Angajatorul nu a respectat termenul de informare a organizaţiei sindicale, cu 45

de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81

din CCMR.

A învederat, totodată că, nu au fost respectate dispoziţiile contractelor colective

de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere.

A susţinut că încadrarea pe posturile de mecanizatori a celor care au fost de

acord cu modificarea contractului individual de muncă, în condiţiile impuse de

conducerea societăţii, cu câteva zile anterior comunicării notificării prin care era

anunţată concedierea colectivă, fără ca în prealabil să fie comunicată o nouă

organigramă a societăţii în care să apară şi această funcţie sau criteriile în baza cărora

unora dintre angajaţi le-a fost schimbată încadrarea, se constituie într-o măsură

inegală al cărui unic scop este eludarea prevederilor art. 81 din CCMN dar şi ale art.

83 din CCM la nivelul ramurii transporturi care prevedeau criteriile de stabilire a

ordinii de prioritate.

După momentul concedierii societatea a făcut noi angajări încălcând astfel şi

prevederile art.72 din Codul muncii care interzice noi angajări pe locurile celor

concediaţi. Au fost angajaţi docheri, operatori dană, astfel cum rezultă din înştiinţarea

I.T.M. Constanţa, apărarea societăţii fiind în sensul că nu a fost posibilă angajarea de

143

„mecanizatori” pentru că această meserie nu este prevăzută în C.O.R., iar de aceea a

angajat „docheri”, însă cu privire la „operatori dană” nu a susţinut nimic.

Reclamanta a criticat soluţia şi sub aspectul solicitării de obligare la plata

sumei reprezentând cel de-al 13-lea salariu pentru anul 2007.

A susţinut că al 13-lea salariu este un drept salarial prevăzut în contractul

colectiv de mu că la nivel de ramură transporturi pe anii 2008–2010 şi că acest temei

de drept a fost precizat în faţa instanţei de fond, inclusiv prin precizările scrise depuse

la dosarul cauzei.

A învederat că în interpretarea temeiului convenţional al acestui drept

salarial, adoptat de Tribunal, se omite unul din elementele definitorii ale contractului

colectiv: acesta a fost încheiat pentru o perioadă de trei ani.

Acceptarea interpretării propuse de pârâta intimată şi adoptată de instanţă ar

fi de natură să lipsească de efecte, pentru un an acest contract.

Fiind încheiat pentru o perioadă de 3 ani în mod evident, salariaţii cărora le

este aplicabil acest contract colectiv trebuiau să beneficieze, de trei ori, de acest

drept, ori interpretarea intimatei presupune acordarea acestui drept doar de două ori,

în anii 2009 şi 2010.

Conform art.43 alin.2 lit.„a”, toţi salariaţii încadraţi în ramura transporturi

beneficiază de acest drept salarial numit al 13-lea salariu, atât în anul 2008, cât şi în

anii 2009 şi 2010.

Recurenta a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul neacordării

diferenţelor de plăţi compensatorii, a primei de Paşti şi a Primei de Crăciun, apreciind

că în cauză era aplicabil CCM la nivel de unitate şi nu CCM la nivel de ramură

transporturi cum a apreciat instanţa în mod greşit.

În final, recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond întrucât pârâta a fost

obligată la plata primei de dispatch într-un cuantum diferit decât cel solicitat prin

acţiune.

Recurenta a criticat totodată hotărârea instanţei de fond, arătând că aceasta a

admis obligarea pârâtei la plata diferenţei reprezentând spor condiţii nocive, însă

calculat conform bazei stabilite în contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii

transporturi(conform punctului de vedere al pârâtei) şi nu conform bazei din

contractul individual de muncă al recurentei (la care i-au fost calculate toate

sporurile).

Curtea analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, va

admite recursul reclamantei şi al pârâtei, va casa în parte sentinţa recurată, cu

consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare cu privire la prima de dispatch şi

spor condiţii nocive, în vederea efectuării unei expertize contabile.

Cu privire la recursul reclamantei.

a) Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 711 Codul muncii:

Alineatul 1 al textului indicat precizează că: „În situaţia în care ulterior

consultărilor cu sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, potrivit art. 69 şi 71,

angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligaţia de a

notifica în scris inspectoratul teritorial de muncă şi agenţia teritorială de ocupare a

forţei de muncă, cu cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii

deciziilor de concediere.

144

Recurenta critică hotărârea raportat la împrejurarea că măsura concedierii

colective s-a hotărât de Consiliul de Administraţie la 26.02.2008, la a cărui şedinţă

sindicatul reprezentativ nu a fost invitat.

Legea impune în conformitate cu art. 69 alin.1 Codul muncii doar obligaţia

de a iniţia consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu

privire la metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a

numărului de salariaţi care vor fi concediaţi, precum şi la posibilitatea de atenuare a

consecinţelor concedierii.

Nici o dispoziţie legală nu impune şi nici nu sancţionează cu nulitatea

absolută situaţia invocată de către reclamantul recurent, anume, stabilirea de către

angajator, în forul de conducere şi fără invitarea reprezentanţilor salariaţilor, a

măsurilor de concediere colectivă.

Articolul art.69 din Codul muncii reglementează obligaţia informării

sindicatelor asupra intenţiei de realizare a unor concedieri colective, de a se iniţia în

acest sens consultări cu partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informaţiilor

necesare identificării soluţiilor (motivaţia măsurii preconizate, numărul şi categoriile

de salariaţi afectaţi).

Obligaţia instituită de art.69 Codul muncii vine în concordanţă cu cele

statuate prin art. 70 şi art. 711 Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor, iar

aceste obligaţii au fost îndeplinite în cauză.

b) Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 79 din contractul colectiv de

muncă la nivel naţional:

Recurenta critică hotărârea cu motivarea că Tribunalul nu a sancţionat în mod

corespunzător încălcarea săvârşită de patronat prin nerespectarea termenului de 30 de

zile între momentul notificării intenţiei de realizare a concedierii colective şi

aplicarea măsurii, respectiv 4.04.2008.

Articolul 69 Codul muncii nu explicitează noţiunea de „timp util”, astfel că

art. 79 din CCM la nivel de ramură prevede următoarele: „Prin sintagma timp util se

înţelege: – la întreprinderile cu peste 250 de salariaţi, cu 30 de zile înainte de

notificarea prevăzută la art. 711 din Codul muncii, cu modificările ulterioare”.

În speţă, societatea a comunicat Sindicatului Lucrătorilor Portuari C. încă de

la 3.03.2008 intenţia de concediere colectivă, astfel cum rezultă din Addendumul la

Notificarea nr.2357/3.03.2008 înregistrat sub nr.2580 din 7.03.2008 şi primit de

reprezentanţii sindicatului în data de 10.03.2008.

c) În privinţa emiterii deciziilor de concediere anterior împlinirii

termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunţare a intenţiei de concediere

colectivă, conform dispoziţiilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel

naţional şi art. 711 din Codul muncii şi această critică este nefondată.

Recurenta apreciază că prin emiterea deciziei de concediere la 6.05.2008 au

trecut numai 56 de zile – prin raportare la 10.03.2008 momentul transmiterii

notificării de concediere – şi nu 60 de zile, cum prevăd dispoziţiile art. 79 din CCMN

prin raportare la art. 711 Codul muncii.

Motivarea referitoare la modalitatea de calcul a acestei perioade – anume cu

luarea în calcul a zilei de comunicare către reprezentantul sindical a Addemdumului

la notificare – este neîntemeiată, întrucât termenul de iniţiere a concedierii colective a

145

fost prorogat în corelare cu data la care angajatorul şi-a făcut intenţia de reorganizare

şi concediere colectivă, în speţă la 3.03.2008.

Articolul 711 Codul muncii, impune respectarea de către patronat a unui

termen de cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de

concediere, calculat de la data comunicării notificării scrise reglementate de acest

text. Ori, în cauză, faţă de data de 4.04.2008 a notificării formulate în temeiul art. 71 1

Codul muncii, emiterea deciziei reclamantului a respectat această cerinţă legală.

d). O altă critică vizează nerespectarea termenului de informare a organizaţiei

sindicale, cu 45 de zile înaintea luării măsurii de concediere colectivă, conform

prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.

Textul art. 81 din CCM la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008–

2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, nr. 3/11.02.2008 dispune în sensul

că, în cazul reducerilor de personal efectuate la societăţile supuse acestor CCM,

determinate de restrângerea activităţii, retehnologizare, automatizare şi robotizare a

procesului de producţie, patronul va pune la dispoziţia organizaţiei sindicale, cu 45 de

zile calendaristice anterioare – justificarea tehnico-economică în legătură cu măsurile

privind posibilităţile de redistribuire a personalului, modificarea programului de

lucru, etc., precum şi va informa organizaţia sindicală asupra motivelor ce stau la

baza reducerii numărului de salariaţi.

Ne însuşim considerentele Tribunalului Constanţa, în sensul că acest termen

nu se constituie într-o condiţie de validitate, nefiind deci susceptibil a produce vreo

nulitate, nerespectarea acestora atâta timp cât oricum s-a respectat termenul de 30 de

zile prevăzut de art. 79 din CCM la nivel naţional, aceste prevederi urmăresc

protejarea salariaţilor de a cunoaşte prin intermediul sindicatelor şi de a face în

termen util propuneri pentru evitarea disponibilizărilor.

e) Reclamanta critică hotărârea şi sub aspectul încălcării dispoziţiilor

contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de

prioritate la concediere.

Recurenta învederează încălcarea prevederilor art. 81 din CCM la nivel

naţional şi art. 83 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi,

dar trebuie arătat că aceste prevederi legale creează cadrul negocierilor între patronat

şi sindicat/reprezentanţii salariaţilor în vederea identificării condiţiilor concrete de

reducere a personalului.

În cuprinsul acestei critici se arată şi faptul că în luna februarie 2008, din

totalul celor 100 de docheri angajaţi ai S.C. „C”, pentru 45, s-au modificat contractele

individuale de muncă, prin schimbarea funcţiei în cea de „mecanizator”, însă

reclamantul nu a investit Tribunalul cu o cerere având ca obiect sancţionarea măsurii

de modificare unilaterală a contractului individual de muncă sub acest aspect.

Pe de altă parte, condensarea şi preluarea unor atribuţii de către unii dintre

salariaţi, în condiţiile desfiinţării altor posturi de natura celor menţionate în

notificarea datată 3.03.2008 nu este nelegală, câtă vreme angajatorul are posibilitatea

de a stabili posturile căror salariaţi sunt afectate de reorganizare, sindicatul având

dreptul de a propune, la rândul său, punctual, alte măsuri.







146

Trebuie arătat şi faptul că S.L.P. C. nu a propus, cu ocazia formulării adresei

din 21.03.2008, impunerea unor criterii de selecţie, ci doar iniţierea unor cursuri de

formare profesională pentru cei supuşi concedierii.

Criticile referitoare la angajarea altor persoane după efectuarea concedierilor

colective cu încălcarea dispoziţiilor art.72 din Codul muncii nu poate fi primită,

situaţia de fapt fiind corect reţinută din acest punct de vedere de Tribunalul

Constanţa, care după verificarea comparativă a atribuţiilor categoriilor de personal

nou angajate a stabilit că prin fişa postului acestea sunt diferite de cele ale

personalului concediat.

Pe de altă parte, nerespectarea prevederilor art. 72 din Codul muncii nu se

poate constitui într-un temei de nulitate a deciziei de concediere întrucât ea este

ulterioară şi nu concomitentă sau anterioară emiterii actului, ea putându-se eventual

constitui într-un motiv de nulitate a contractelor colective individuale nou încheiate.

Având în vedere că în cuprinsul recursului au fost conturate şi alte aspecte are

vizează legalitatea concedierii, se va analiza în ansamblu situaţia arătată de societatea

pârâtă – prin prisma dificultăţilor economice evocate şi reţinute în mod judicios de

Tribunalul Constanţa.

În acest context, se va avea în vedere faptul că documentaţia prezentată la

dosar (decizia Consiliului de Administraţie întrunit la 26.02.2008, organigrama

anterioară şi ulterioară concedierii colective, raportul administratorilor societăţii

pentru perioada 1.01.–31.12.2007, hotărârea A.G.A. din 17.04.2008 cu privire la

aprobarea situaţiei financiare a societăţii) atestă că S.C. „C” S.A. a finalizat anul 2007

cu pierderi în ansamblul înregistrării unor cheltuieli totale mai mari decât veniturile,

determinate îndeosebi de reducerea traficului de mărfuri ca urmare a închiderii unor

capacităţi de producţie naţionale în domeniul produselor chimice, dar şi de greva

generală a salariaţilor, derulată pe perioada 26.10.2007–14.01.2008, care au condus la

neoperarea în cursul lunii noiembrie a nici unei nave şi operarea în luna decembrie

2007 a unui volum de cca. 12% din traficul realizat în aceeaşi perioadă a anului

precedent.

Cu toate că derularea unei greve legale nu poate constitui în sine o motivaţie

pentru operarea concedierilor colective, în cauză, măsurile propuse de patronat au

fost justificate de situaţia economico-financiară a societăţii, restrângerea de personal,

pe sectoare de activitate, fiind motivată şi prezentată sindicatului în raport de situaţia

efectivă a posturilor.

Faptul că ulterior concedierii, în cadrul S.C. „C” S.A. au fost realizate

angajări nu contrazice demersul angajatorului, fiind dovedit că personalul nou angajat

s-a încadrat, ca titulatură a funcţiei şi a atribuţiilor locului de muncă, în structura noii

organigrame.

Pe cale de consecinţă, se va reţine că, procedura concedierii colective nu a

fost iniţiată şi derulată contrar legii, astfel că măsura desfacerii contractului

individual de muncă al reclamantului a fost legală şi temeinică.

O altă critică vizează respingerea pretenţiei referitoare la plata salariului 13

pentru anul 2007.







147

Critica va fi respinsă ca nefondată, întrucât această dispoziţie nu s-a regăsit în

contractul colectiv de muncă la nivel de ramură (art. 42 (2) decât în forma publicată

la 11.02.2008.

Prin urmare, acest drept nu va putea fi pretins cu titlu retroactiv pentru o

perioadă care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor contractului colectiv de muncă la

nivel de ramură transporturi pe anii 2008–2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea

a V-a, nr. 3 din 11.02.2008.

În ceea ce priveşte diferenţele de plăţi compensatorii, prima de Paşti şi Prima

de Crăciun, în mod corect prima instanţă a apreciat că în cauză este aplicabil CCM la

nivel de ramură transporturi.

Conform art. 25 al.3 din legea 130/1996 regula referitoare la efectele

contractelor colective de muncă este cea a aplicării lor de la data înregistrării părţile

având posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară celei de înregistrare.

Aceste dispoziţii legale se coroborează cu cele ale art. 23 al.1 care prevăd că

un contract colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată care nu poate fi

mai mică de 12 luni.

În speţă, faţă de prevederile legale enunţate mai sus, CCM la nivel de

societate îşi producea efectele până la data de 27.09.2007.

În plus, art. 13 din legea 168/1999 dispune în sensul că pe durata valabilităţii

unui contract colectiv de muncă salariaţii nu pot declanşa conflicte de interese cu

excepţiile strict prevăzute de lege, inaplicabile în speţă.

Din documentaţia transmisă Direcţiei de muncă rezultă că sindicatul a

precizat că în perioada 27.08 – 28.09.2007 au avut loc negocieri între parteneri sociali

pentru a se ajunge la modificarea anumitor clauze ale contractului. În cadrul

conflictului de interese a fost parcursă procedura concilierii, iar la data de 23.10.2007

a fost anunţată greva generală, grevă a cărui legalitate a fost recunoscută de instanţele

judecătoreşti.

În aceste condiţii, este evident că efectele CCM la nivel de unitate au încetat

la data de 27.09.2007.

În ceea ce priveşte prima de dispatch, instanţa nu poate stabili suma exactă

cuvenită reclamantei, deoarece determinarea ei nu poate fi făcută prin simpla

împărţire a sumei obţinută de pârâtă pentru operaţiunile efectuate de societate pentru

perioada 1.01.2007 – 31.06.2007, la numărul de salariaţi, ci numai după scăderea

cheltuielilor suportate de unitate, urmând a se stabili de asemenea, care sunt salariaţii

ce pot beneficia de această primă în raport de contribuţia adusă la obţinerea acestei

prime.

Cu privire la sporul pentru condiţii nocive.

Prin cererea formulată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata

diferenţei sporului condiţii nocive pentru perioada 2005-2008.

Prima instanţă a calculat diferenţele de drepturi băneşti aferente acestui spor

raportat la contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi. Pentru toţi cei

trei ani.

Pentru anul 2008, în mod corect prima instanţă s-a raportat la CCM – ramură

2008, având în vedere faptul că efectele CCM unitate au încetat la data de 27.09.2007

pentru considerentele expuse mai sus.

148

Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură 2008 prevede la art. 42 al.1

lit.b) că sporul pentru condiţii nocive de 10% se calculează din salariul de bază

minim brut la nivel de unitate.

Pentru anii anteriori, prima instanţă trebuie să se raporteze la contractele

colective de muncă în vigoare pentru acea perioadă.

În mod greşit prima instanţă a reţinut că din adresa nr.2068/25.02.2008 emisă

de Sindicatul Lucrătorilor Portuari C. rezultă că acesta a solicitat calcularea sporului

de 10% pentru toţi salariaţii raportat la CCM la nivel de ramură.

Dimpotrivă, din această adresă rezultă că sindicatul a solicitat pentru anii

2005 -2007 calcularea sporului de 10% raportat la salariile de bază ale angajaţilor, în

funcţie de prevederile CCM la nivel de unitate.

Întrucât în cauză este necesară o cuantificare a sumelor ţinând cont de

prevederile contractelor colective de muncă aplicabile, Curtea a apreciat că şi pe acest

capăt de cerere se impune casarea sentinţei şi administrarea probei cu expertiză

contabilă.

Cu privire la recursul pârâtei S.C. „C” S.A.

În conformitate cu dispoziţiile art. 42 alin. 1 lit. „d” din contractul colectiv de

muncă la nivelul ramurii transporturi, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional

nr. 2837/27.12.2006: „în domeniul transportului naval primele plătite de către

armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în

porturi într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează

de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare–

descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi

folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea

acesteia.

(2) Condiţiile de diferenţiere, diminuare sau anulare a participării la fondurile

de stimulare sau de premiere, precum şi perioada la care se acordă cota parte cuvenită

salariaţilor, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de

muncă la nivel de unitate şi, după caz, instituţie”.

Din prevederile contractului colectiv de muncă, invocate mai sus, rezultă în

mod clar că prima de operare cu celeritate va fi folosită pentru acordarea de premii

salariaţilor care au contribuit la încasarea lor.

Dispatch money reprezintă suma de bani care se plăteşte de către beneficiar

operatorului portuar atunci când acesta din urmă, prin angajarea şi folosirea de

resurse suplimentare reuşeşte să presteze operaţiunea într-un timp mai scurt decât

timpul prevăzut în contractul încheiat între beneficiar şi operatorul portuar.

Contribuţia directă a salariaţilor la realizarea dispatch-ului poate fi reţinută

atunci când acestea participă la diminuarea timpului de operare faţă de cel

contractual, în funcţie de atribuţiile pe care le au în procesul tehnologic utilizat pentru

operaţiunile de încărcare–descărcare.

Faţă de susţinerile contradictorii ale părţilor, în cauză era utilă efectuarea unei

expertize tehnice contabile prin care expertul să stabilească care sunt salariaţii care au

contribuit în mod direct la încasarea primei de operare cu celeritate (dispatch money)

şi care este cuantumul sumei încasată de pârâtă cu titlu de dispatch pentru perioada

1.01.2007–iunie 2007.

149

Prin raportul semestrial privind situaţia economico-financiară şi analiza

activităţii S.C. C. S.A. la data de 30.06.2007, s-a menţionat că în semestrul I 2007

veniturile societăţii au crescut şi că această creştere se datorează depăşirii ratelor de

operare a navelor.

Expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanţa sau părţile por

recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare

cunoştinţe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.

Atât timp cât părţile s-au înţeles prin contractul colectiv de muncă la nivelul

ramurii transporturi să acorde prime de celeritate doar salariaţilor care au contribuit

direct la încasarea ei, iar pârâta susţine că datorită perfecţionărilor tehnologice

contribuţia factorului uman a scăzut, se impunea efectuarea unei expertize tehnice

pentru lămurirea acestor aspecte.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 alin. 3 Cod procedură

civilă, Curtea a casat în parte sentinţa recurată cu privire la obligarea pârâtei la

achitarea primei de dispatch pe perioada 1.01.2007–iunie 2007 şi spor condiţii nocive

şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă spre rejudecare în vederea efectuării unei

expertize tehnice contabile, cu obiectivele arătate în considerentele expuse mai sus.

Decizia civilă nr. 655/CM/03.11.2009

Dosar nr. 4094/118/2008





22. Stagiile de cotizare realizate în sistemul neintegrat.



Stagiile de cotizare realizate in sistemul neintegrat vor fi avute in vedere la

determinarea stagiului total de cotizare, insă nu vor conduce şi la reducerea vârstei

de pensionare.



Prin acţiunea înregistrată la 9.03.2009 pe rolul Tribunalului Constanţa,

reclamantul B.N. a chemat in judecata Casa Judeţeana de Pensii pentru ca, prin

hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea deciziei nr.37472/05.02.2009

privind acordarea pensiei pentru limita de vârstă emisă de Casa Judeţeana de Pensii

Constanţa, obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii de pensionare, recalcularea

vârstei standard de pensionare si recunoaşterea grupei I de muncă şi asimilarea şi

cumularea vechimii in perioada in care a fost cadru militar si civil, si obligarea

acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

In motivarea contestaţiei sale, reclamantul a arătat că prin decizia

nr.37472/05.02.2009, i-a fost respinsă cererea de acordare a pensiei reţinându-se

nejustificat că vârsta la data înscrierii la pensie este mai mică decât vârsta standard de

pensionare. De asemenea, în decizia contestată i-a fost reţinut un stagiu de cotizare de

41 ani, 1 luna si 12 zile, calcul care este greşit deoarece nu a efectuat niciodată

activităţi de gradul II cotizare si numai in grupa I de cotizare, iar perioada nu este la

această rubrica doare de 6 ani ci 6 ani si 1 luna in gradul I de cotizare. In această

grupă a desfăşurat activitate in grupa I specială si are un stagiu de 18 ani, 8 luni si 26

de zile.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca

neîntemeiată.

150

În apărare, s-a arătat că cererea reclamantului a fost respinsă deoarece nu erau

îndeplinite condiţiile prevăzute de art.41 in sensul că vârsta la data înscrierii era mai

mică decât vârsta standard de pensionare; aceasta, chiar dacă această vârstă a fost

redusă cu 4 ani conform art.4 din Legea 226/2006

Astfel, vârsta reclamantului la data înscrierii la pensie (12.12.2008) a fost de

55 de ani şi 8 luni, iar vârsta standard de pensionare este de 65 de ani.

În vederea aplicării dispoziţiilor art. 1671 din Legea nr. 19/2000, reclamantul

ar fi trebuit să fi realizat în sistemul public un stagiu de cotizare de 32 de ani, fără a fi

luat în calcul stagiul realizat în sisteme neintegrate; din calculul stagiului de cotizare

realizat rezultă numai 27 ani 5 luni şi 26 de zile, inclusiv stagiul aferent grupei I de

muncă, 6 ani.

Prin sentinţa civilă nr. 232/11.05.2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa,

s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul B.N., în contradictoriu

cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Constanţa.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond, din analiza materialului

probator administrat la dosarul cauzei – înscrisurile depuse de părţi, a reţinut

următoarea situaţie de fapt:

Prin cererea înregistrată sub nr.37472/12.12.2008 petentul B.N. a solicitat

înscrierea la pensie pentru limită de vârsta începând cu 12.12.2008 avându-se in

vedere informaţiile privind activitatea sa in muncă rezultând din carnetul de muncă,

livretul militar si adeverinţa eliberată de angajatori.

Prin decizia nr.37472/05.02.2009 intimata a respins solicitarea considerând

că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.41 din Legea nr.19/2000 respectiv

vârsta asiguratului era mai mică decât vârsta standard de pensionare.

Conform art.41 din Legea nr.19/2000, pensia pentru limită de vârstă se

acordă asiguraţilor care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind

vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public.

Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani

pentru bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13

ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin creşterea vârstelor de

pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi,

conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 3.

Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi este de 15

ani. Creşterea stagiului minim de cotizare de la 10 ani la 15 ani se va realiza în

termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, conform eşalonării

prevăzute în anexa nr. 3.

Raportat la data formulării de către reclamant a solicitării de acordare a

pensiei pentru limită de vârstă – decembrie 2008 – conform anexei nr.3 din Legea

19/2000 reiese că, pentru acesta, vârsta standard de pensionare era de 63 de ani si 5

luni iar stadiul complet de cotizare de 32 ani (condiţie care nu este in discuţie in cazul

de faţă)

Potrivit adeverinţei eliberate de S.C. P. S.A. in perioada 01.22.1987 –

01.11.2001 (în intervalele precizate in act) reclamantul a lucrat in grupa I de muncă

conform Ordinului nr. 50/1990; de asemenea, in perioada 17.02.2004 – 01.09.2004 a



151

fost încadrat in locul de muncă considerat in condiţiile speciale conform Legii

226/2006.

Astfel, reclamantul a totalizat 12 ani si 1 luna de stagiu prestate in grupa I de

munca si 7 luni in condiţii speciale conform Legii 226/2006

Locurile de muncă şi activităţile cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte

condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării

Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de

Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii

Speciale şi Ministerul Justiţiei s-au stabilit prin H.G. nr.1294/2001.

Locurile de muncă în condiţii deosebite, în sensul art. 19 din Legea nr.

19/2000, în care lucrează personalul civil din instituţiile prevăzute la art. 1 din

prezenta hotărâre, se stabilesc prin ordin al conducătorilor acestora, cu respectarea

criteriilor şi metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind

criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu

modificările şi completările ulterioare, cu avizul structurilor proprii cu atribuţii de

inspecţie a muncii, potrivit prevederilor legale. (art. 3 din H.G. nr.1294/2001).

Se impune observaţia esenţială ca însuşi actul care defineşte locurile de

muncă şi activităţile cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice

pentru cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale ş.a. face

distincţie intre personalul civil şi cadrele militare.

Din această situaţie rezultă că, pentru obţinerea unor drepturi de asigurări

sociale in sistemul public guvernat de Legea 19/20000, asiguraţii se pot folosi

exclusiv de actele emise in completarea si aplicarea acestei legi.

Corespunzător, pentru obţinerea unei pensii militare de stat (Legea 164/2007)

- sistem in care sunt aplicate (doar) principiile generale prevăzute de art. 2 al Legii

19/2000 (art.1 alin.2 din Legea 164/2001) -, trebuie îndeplinite condiţiile stabilite in

această lege specială.

Reiese din analiza comparată a celor două sisteme de pensii, că fiecare

lucrează cu principii comune, insă cu reglementări distincte referitoare la

condiţiile de acordare a pensiilor sau modalităţile de calcul, deşi cunosc instituţii

comune (tipurile de pensie – art.11 din Legea 164/2001 si art.40 lit. a-c din Legea

19/2000; condiţiile de muncă - art.9 fin Legea 164/2001 si art.19, 20 din Legea

19/2000 ş.a.).

Cu toate acestea, modul de funcţionare al sistemului de pensii militare si

sistemul public al asigurărilor sociale sunt esenţialmente diferite, relaţiile dintre

acestea fiind strict reglementate (şi deci de limitată aplicare).

Astfel, conform art. 20 din Legea 164/2001, între sistemul pensiilor militare

de stat şi sistemul public de pensii se recunosc reciproc perioadele de vechime în

serviciu, respectiv stagiile de cotizare, în vederea deschiderii dreptului la pensie şi a

altor drepturi de asigurări sociale. În situaţia prevăzută la alin. 1, pensia militară de

stat se stabileşte doar pentru perioadele de vechime în serviciu.

Asemănător, art.194 alin.1 din Legea 19/2000 statuează că între sistemul

public şi celelalte sisteme proprii de asigurări sociale, neintegrate până la data intrării

în vigoare a prezentei legi, inclusiv sistemul pensiilor militare, se recunosc reciproc

stagiile de cotizare, respectiv vechimea în muncă sau vechimea în serviciu, în

152

vederea deschiderii drepturilor la pensie pentru limită de vârstă, de invaliditate şi de

urmaş, precum şi a altor drepturi de asigurări sociale prevăzute de prezenta lege.

Se observă şi o similitudine de reglementări in sensul că ambele acte

normative vorbesc doar de recunoaşterea „stagiilor de cotizare, vechimea in muncă,

vechimea in serviciu”.

Legile in cauză nu asimilează şi munca prestată intr-un sistem ca fiind muncă

prestată in celălalt sistem in aceleaşi condiţii – deosebite sau speciale.

Prevederile art.194 din Legea 19/200 au făcut in repetate rânduri (decizia

nr.355/2002, decizia 820/2006, decizia 461/2008 ş.a.) obiectul unor excepţii de

neconstituţionalitate, raportate tocmai la situaţia că cele două sisteme de asigurării

sociale recunosc doar stagiu de cotizare realizat şi nu şi efectuarea acestor stagii in

anumite condiţii de muncă.

Curtea a arătat şi că prevederile art. 194 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, cu

modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora prestaţiile de asigurări sociale

în sistemul public se stabilesc numai pentru stagiul de cotizare realizat în acest

sistem, reprezintă voinţa legiuitorului, care a înţeles ca persoanele care nu se află în

asemenea situaţii să beneficieze de alte reglementări legale, în speţă, de cele cuprinse

în Legea nr. 164/2001. Această reglementare a fost considerată ca fiind în perfect

acord cu principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, care nu exclude, ci, dimpotrivă,

presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite.

Fată de aceste motive, constatând că anumite perioade de activitate in muncă

intr-un sistem de pensii sunt considerate stagii de cotizare si in alt sistem de pensii,

fără a fi recunoscute si condiţiile in care s-a lucrat efectiv.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamantul

Barbu Nicolae, criticând-o pentru următoarele motive:

Motivul de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041

Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită

a legii.

Instanţa a pronunţat o sentinţă greşită şi a reţinut nelegal că nu îndeplineşte

condiţiile de pensionare.

Mai mult, nu a analizat dispoziţiile invocate de recurent care stabileau

concret împrejurarea că cele două sisteme de pensionare îşi recunosc reciproc stagiul

de cotizare.

S-a reţinut greşit că cele două sisteme de pensii militar şi cel civil au

reglementări diferite şi nu poate beneficia de perioadele în care a funcţionat în calitate

de angajat militar şi alăturat perioada în care a beneficiat de sistem civil.

În vederea aplicării dispoziţiilor art. 167 din Legea nr. 19/2000, a reţinut

instanţa că reclamantul ar fi trebuit să fi realizat în sistemul public un stagiu de

cotizare de 32 de ani, fără a fi luat în calcul stagiul realizat în sisteme neintegrate; din

calculul stagiului de cotizare realizat rezultă numai 27 ani, 5 luni şi 26 de zile,

inclusiv stagiul aferent grupei I de muncă, 6 ani.

Pentru reducerea vârstei de pensionare i se aplică dispoziţiile art. 167 1 din

Legea nr. 19/2000, aşa cum a fost modificată de Legea nr. 164/2001 şi Legea nr.

90/2007.



153

Potrivit art. 41 din Legea nr. 19/2000 pensia pentru limită de vârstă se acordă

asiguraţilor care îndeplinesc cumulativ două condiţii: să aibă vârsta standard de

pensionare şi un stagiu complet de cotizare.

La alin. 2 al aceluiaşi articol se arată că vârsta standard de pensionare este de

60 de ani pentru femei.

În ceea ce priveşte stagiul de cotizare minim, la alin. 3 se arată că acesta este

de 15 ani.

Potrivit art. 42 din Legea nr. 19/2000 asiguraţii care au realizat un stagiu

complet de cotizare şi care şi-au desfăşurat activitatea total sau parţial în condiţii

deosebite de muncă au dreptul la pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea vârstei

standard de pensionare.

Potrivit alin. 2 din Legea nr. 19/2000, vârstele de pensionare reduse nu pot fi

mai mici de 50 de ani pentru femei.

Conform prevederilor art. 164 din Legea nr. 19/2000, modificată şi

completată, la determinarea punctajului mediu anual, pe lângă salariile nete sau brute,

după caz, se utilizează şi sporurile care au făcut parte din baza de calcul a pensiei,

precum şi sporurile cu caracter permanent.

Conform adeverinţelor depuse la dosar, recurentul arată că a desfăşurat

activităţi în calitate de militar şi în aceste condiţii beneficiază de dispoziţiile speciale

care recunosc stagiile şi perioada lucrată în sistemul militar de pensii cu cel

desfăşurat în sistemul civil de pensii.

În acest sens stipulează atât legea generală art. 194 din Legea nr. 19/2000, cât

şi o dispoziţie specială din Legea nr. 164/2001 art. 20.

(1) Între sistemul public şi celelalte sisteme proprii de asigurări sociale,

neintegrate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, inclusiv sistemul pensiilor

militare, se recunosc reciproc stagiile de cotizare, respectiv vechimea în muncă sau

vechimea în serviciu, în vederea deschiderii drepturilor la pensie pentru limită de

vârstă, de invaliditate şi de urmaş, precum şi a altor drepturi de asigurări sociale

prevăzute de prezenta lege.

Articolul 20.

(1) Între sistemul pensiilor militare de stat şi sistemul public de pensii se

recunosc reciproc perioadele de vechime în serviciu, respectiv stagiile de cotizare, în

vederea deschiderii dreptului la pensie şi a altor drepturi de asigurări sociale.

(2) În situaţia prevăzută la alin. (1) pensia militari se stabileşte doar pentru

perioadele de vechime în serviciu.

(3) Perioadele de vechime în serviciu prevăzute la art. 17, care sunt

recunoscute ca perioade de contribuţie în sistemul public de pensii, se au în vedere la

stabilirea pensiei în unul dintre cele două sisteme.

Consideră recurentul că deşi avea posibilitatea de a beneficia de dispoziţiile

legale care îl îndreptăţesc să opteze pentru pensie, nu i s-au luat în calcul anii

desfăşuraţi în condiţii speciale aşa cum cer dispoziţiile legale.

Instanţa nu reţine împrejurarea că militarii au lege specială de salarizare şi de

pensionare H.G. nr. 1294 şi în acest sens face confuzii făcând inutile paralele

teoretice între cele două sisteme.



154

Articolul 3 din H.G. nr. 1294/2001 impune condiţia ca locurile de muncă

ocupate de personalul civil să fie prevăzute de art. 19 din Legea nr. 19/2000 (şi nu de

legislaţia specială în domeniul pensiilor militare).

Ori se regăsesc în Legea nr. 19/2000 aceste aspecte în art. 46 care stipulează

că asiguraţii care au realizat stagii de cotizare atât în condiţii deosebite şi în condiţii

speciale beneficiază cumulativ de reduceri corespunzătoare fiecărei situaţii, fără ca

aceasta să depăşească 12 ani.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins

recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată sub nr. 37472/12.12.2008, contestatorul B.N. a

solicitat acordarea pensiei pentru limită de vârstă conform Legii nr. 19/2000.

Prin decizia nr. 37472/5.02.2009 s-a respins cererea de pensionare a

contestatorului deoarece nu sunt îndeplinite prevederile art. 41 alin. 1 din Legea nr.

19/2000, în sensul că vârsta la data înscrierii la pensie este mai mică decât vârsta

standard de pensionare.

Potrivit art. 41 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 pensia pentru limită de vârstă se

acordă asiguraţilor care îndeplinesc cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind

vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public.

…alin. (2): „vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi

65 de ani pentru bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în

termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin creşterea vârstelor

de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru

bărbaţi, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 3.

Raportat la data formulării de către reclamant a cererii de acordare a pensiei

pentru limită de vârstă, respectiv 12.12.2008, conform anexei 3 din Legea nr.

19/2000, vârsta standard de pensionare este de 63 de ani şi 5 luni, iar stagiul complet

de cotizare de 32 de ani.

La data formulării cererii, contestatorul avea vârsta de 55 ani şi 8 luni.

Contestatorul invocă faptul că a desfăşurat activitate în grupa I specială: 18

ani, 8 luni şi 26 zile care atrăgeau reducerea vârstei de pensionare şi astfel era

îndreptăţit la admiterea cererii de pensionare.

Din adeverinţa eliberată de S.C. „P” rezultă că reclamantul a prestat activitate

care se încadrează în grupa I de muncă, în total 12 ani şi 1 lună, iar în perioada

17.02.2004 – 01.09.2004 a fost încadrat în locuri de muncă cu condiţii speciale

conform Legii nr. 226/2006.

Din adeverinţa nr. 28849/22.08.2008 rezultă că reclamantul a fost angajat în

perioada 1977–1987 la Ministerul Administraţiei şi Internelor, iar în perioada

1.02.1981 – 4.11.1988 şi 24.12.1985 – 30.04.1987 reclamantul a lucrat în condiţii

speciale de muncă potrivit prevederilor Decretului-Lege nr. 68/1990, Decretului nr.

247/1977, H.G. nr. 1298/2001.

Conform art. 20 din Legea nr. 164/2001 între sistemul pensiilor militare de

stat şi sistemul public de pensii se recunosc reciproc perioadele de vechime în

serviciu, respectiv stagiile de serviciu, în vederea deschiderii dreptului la pensie şi a

altor drepturi de asigurări sociale. În situaţia prevăzută la alin. (1) pensia militară de

stat se stabileşte doar pentru perioadele de vechime în serviciu.

155

În mod similar, prin art. 194 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 se prevede că între

sistemul public şi celelalte sisteme proprii de asigurări sociale, neintegrate până la

data intrării în vigoare a prezentei legi, inclusiv sistemul pensiilor militare, se

recunosc reciproc stagiile de cotizare, respectiv vechimea în muncă sau vechimea de

serviciu, în vederea deschiderii drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, de

invaliditate şi de urmaş, precum şi a altor drepturi de asigurări sociale prevăzute de

prezenta lege.

Din dispoziţiile legale menţionate mai sus, rezultă că legiuitorul vorbeşte

doar de recunoaşterea stagiilor de cotizare, vechime în muncă şi nu de asimilarea

muncii prestate într-un sistem ca fiind muncă prestată în celălalt sistem în aceleaşi

condiţii deosebite sau speciale.

În consecinţă, anumite perioade de activitate în muncă într-un sistem sunt

considerate stagii de cotizare şi în alt sistem de pensii, fără a fi recunoscute şi

condiţiile în care s-a lucrat efectiv.

Recunoaşterea reciprocă a stagiilor de cotizare are loc doar pentru

deschiderea drepturilor de pensie nu şi în ceea ce priveşte beneficiile specifice

acordate potrivit prevederilor legale care reglementează diferite sisteme de asigurări

sociale.

În aceste condiţii reducerea vârstelor de pensionare poate fi acordată numai în

temeiul normativ al sistemului în care se solicită acordarea pensiei şi pentru stagiile

de cotizare realizate în cadrul acestuia.

Cererea reclamantului pentru aplicarea art. 1671 din Legea nr. 19/2000 pentru

sisteme neintegrate este lipsită de suport legal.

Aceste stagii de cotizare vor fi avute în vedere la determinarea stagiului total

de cotizare în vederea deschiderii dreptului la pensie, însă nu vor conduce şi la

reducerea vârstei de pensionare.

Cum reclamantul nu beneficiază de reducerea vârstei de pensionare pentru

stagiul de cotizare realizat în sistemele de asigurare neintegrate la data formulării

cererii de pensionare, acesta nu îndeplinea condiţiile de vârstă prevăzute de lege,

pentru a fi pensionat pentru limită de vârstă.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 Cod procedură civilă,

Curtea a respins recursul ca nefondat.

Decizia civilă nr. 316/AS/17.11.2009

Dosar nr. 2478/118/2009





23. Cerere grefieri arhivari pentru aplicarea coeficienţilor de multiplicare

prevăzuţi de OG nr. 8/2007 pentru grefierii de şedinţă.



Opţiunea legiuitorului de a delimita o parte însemnată a personalului de

specialitate utilizând unitar termenul de grefier nu trebuie interpretată în sensul că

salarizarea tuturor grefierilor, independent de orice alte împrejurări care

determină diferenţe obiective, trebuie să fie egală.

Din prevederile OG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar precum

şi din dispoziţiile Legii 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de



156

specialitate rezultă că legiuitorul a înţeles să atribuie anumitor categorii de grefieri

un coeficient de multiplicare superior.

Diferenţierea de salarizare aplicată nu este însă arbitrară, ci are la bază

criterii obiective, privind pregătirea profesională diferită, specializată, atribuţiile de

serviciu concrete ale diferitelor categorii de personal auxiliar, complexitatea

atribuţiilor.

Din cuprinsul prevederilor art.54, art.60, art.61 şi art. 62 din Regulamentul

de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii nr.387/2005, cu modificările şi completările

ulterioare, rezultă că atribuţiile de serviciu ale grefierului arhivar sunt diferite în

raport cu cele ale grefierului de şedinţă, grefierului statistician şi grefierului

documentarist.

În consecinţă, având în vedere atribuţiile de serviciu diferite ale

reclamanţilor faţă de celelalte categorii de grefieri, gradul diferit de complexitate al

acestor atribuţii, concretizat inclusiv în sistemul de recrutare al grefierilor, în mod

corect prima instanţă a constatat că reclamanţii nu se află într-o situaţie analoagă

sau comparabilă cu celelalte categorii de grefieri pentru a se putea constata

existenţa unei discriminări în materie de salarizare.



Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa sub nr. 2220/118/2008,

reclamanţii B.A. s.a. au solicitat obligarea pârâţilor Curtea de Apel Constanţa,

Tribunalul Constanţa, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice să le

plătească drepturile restante reprezentând diferenţa între coeficienţii de multiplicare

ce se aplică grefierilor, grefierilor statisticieni şi grefierilor documentarişti cu studii

medii şi coeficienţii de multiplicare ce se aplică grefierilor arhivari şi grefierilor

registratori, începând cu luna ianuarie 2007 şi să fie obligaţi pârâţii să le achite aceste

drepturi salariale până la prevederea lor în legea specială de salarizare şi pentru aceste

categorii de arhivari. Au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Economiei şi

Finanţelor Publice la alocarea fondurilor necesare achitării acestor drepturi.

Reclamanţii au solicitat citarea în cauză şi a Consiliului Naţional pentru

Combaterea Discriminării, împotriva căruia nu au formulat însă nici un fel de

pretenţii.

În motivare au arătat următoarele: Legea nr. 567/2004 reglementează statutul

personalului auxiliar între care şi funcţia de grefier arhivar, iar singura condiţie

necesară în plus pentru numirea unui grefier este aceea de a avea studii medii şi de a

avea cunoştinţe de operare calculator sau dactilografiere, aspect care rezultă din

coroborarea art.33 şi art.36 cu art.38 din lege; salarizarea diferenţiată instituită de OG

nr. 8/2007 constituie o discriminare prin prisma prevederilor Codului Muncii (art.6

al.2), ale OG nr. 137/2000, ale art.20 din Constituţia României şi art.23 din Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului şi raportat la atribuţiile de serviciu pe care le au,

similare cu ceilalţi grefieri şi esenţiale pentru activitatea celorlalţi grefieri;

discriminarea constă în aceea că salarizarea este diferită fără a exista un criteriu

obiectiv şi raţional deşi munca acestei categorii de personal este mai solicitantă, fiind

vorba de activităţi cu publicul. În continuare au fost prezentate atribuţiile de serviciu

şi s-au invocat prevederile OG nr. 137/2000.

157

De asemenea, reclamanţii au depus practică judiciară în materie.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a arătat că

acţiunea este nefondată. În acest sens, s-a arătat că diferenţierea salarială nu este

arbitrară ci are la bază criterii obiective privind pregătirea profesională diferită,

specializată, precum şi atribuţiile concrete ale diferitelor categorii de personal

auxiliar; complexitatea activităţii precum şi pregătirea de către Şcoala naţională de

grefieri în stagii speciale au fost alte aspecte invocate pentru a justifica salarizarea

diferită. De asemenea, s-a arătat că nu poate fi vorba de un tratament discriminatoriu

întrucât reclamanţii nu se găsesc în situaţii comparabile cu ceilalţi grefieri. A mai

arătat că drepturile pretinse de reclamanţi nu sunt prevăzute de lege situaţie în care

instanţa nu le poate acorda întrucât ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat şi

ar depăşi limitele puterii judecătoreşti.

La rândul său, Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare prin

care a solicitat respingerea acţiunii ca nelegală şi netemeinică întrucât nu are calitate

în litigiu, atribuţiile sale fiind numai de administrare a bugetului de stat care este însă

aprobat de Parlament, sens în care a reprodus textele legale incidente.

Prin sentinţa civilă nr. 605/16.05.2008 Tribunalul Constanţa a respins ca

nefondată acţiunea formulată de reclamanţi.

Pentru a soluţiona astfel instanţa a avut în vedere următoarele:

Reclamanţii au calitatea de personal auxiliar – grefier registrator şi grefier

arhivar.

Referitor la primul capăt de cerere:

Reclamanţii sunt salarizaţi potrivit OG nr. 8/2007 privind salarizarea

personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă

acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei.

Potrivit art. 3 (1) din acest act normativ, salariile de bază pentru personalul

auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe

lângă acestea se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de

multiplicare, pe grade sau trepte profesionale, în raport de funcţia deţinută, de nivelul

studiilor, de vechimea în specialitate, precum şi de nivelul instanţei sau al

parchetului.

În Anexa 1 la acest act normativ se stabilesc coeficienţii de multiplicare pentru

personalul auxiliar de specialitate din cadrul judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă

acestea (art.3 alin.4).

Pentru funcţia de grefier arhivar se stabilesc însă coeficienţi de multiplicare

diferiţi faţă de cei stabiliţi pentru grefieri, grefieri statisticieni şi grefieri

documentarişti.

Ori, în aceste condiţii nu pot fi obligaţi pârâţii să salarizeze pe reclamanţi în alt

mod şi cu aplicarea altor coeficienţi de multiplicare decât prevede actul normativ

aplicabil, întrucât aceasta ar echivala cu crearea unei noi legi, ceea ce nu este permis

instanţelor de judecată.

Pe de altă parte, în raport de prevederile art.37 din Legea nr. 567/2004, câtă

vreme încadrarea într-o anumită funcţie, făcută prin Decizia nr. 71/14.02.2005 emisă

de Preşedintele Curţii de Apel Constanţa nu este schimbată, nu se poate schimba



158

coeficientul de multiplicare prin aplicarea căruia se determină indemnizaţia

reclamanţilor.

Reclamanţii invocă discriminarea de natură salarială în susţinerea acţiunii, dar

art. 27(1) din OG nr. 137/2000 prevede că persoana care se consideră discriminată

poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri

şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin

discriminare, potrivit dreptului comun.

Este adevărat că art. 27(1) din OG nr. 137/2000 prevede că persoana care se

consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru

acordarea de despăgubiri.

În acest sens este însă necesar a se constata existenţa unei situaţii

discriminatorii.

Pentru ca o faptă să fie calificată drept discriminatorie trebuie să îndeplinească

cumulativ mai multe condiţii:

Mai întâi, trebuie să genereze un tratament diferenţiat prin deosebire,

excludere, restricţie sau preferinţă, în cazul de faţă fiind vorba de o excludere a unei

părţi a personalului auxiliar de la acordarea unor drepturi băneşti.

Apoi, trebuie să existe un criteriu de discriminare – în cazul de faţă este vorba

de categoria profesională.

Tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii,

folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege – în

cauză efectul constă în obţinerea unei indemnizaţii de serviciu mai mică.

Tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar

metodele de atingere ale scopului să nu fie adecvate şi necesare.

Toate aceste criterii trebuie aplicate în referire la situaţia reclamanţilor raportat

la situaţia altor persoane aflate în situaţii analoage şi comparabile.

Un tratament diferenţiat devine discriminatoriu prin prisma condiţiilor enunţate

anterior numai dacă determină distincţii între persoane aflate în situaţii analoage şi

comparabile, astfel încât unele dintre acestea sunt tratate diferit din cauza

apartenenţei la o categorie care constituie şi motivul tratamentului diferenţiat.

Trebuie avut în vedere că aceasta este o chestiune de fapt, în sensul că trebuie

determinat de la caz la caz, în concret, dacă persoana care reclamă o discriminare se

regăseşte într-o situaţie analogă şi comparabilă cu alte persoane la care se raportează

şi care beneficiază de un tratament diferenţiat, favorabil.

Ca urmare, simpla includere a tuturor categoriilor de personal din cadrul

instanţelor în funcţia de grefier, nu constituie un element care în sine să determine

constatarea că toate sub categoriile de grefieri se regăsesc în aceeaşi situaţie sau în

situaţii analoage şi comparabile, fiind necesar a se verifica dacă activitatea

desfăşurată, conform atribuţiilor de serviciu, este una comparabilă.

Pe de altă parte însă, activitatea desfăşurată fiind în strânsă legătură cu

atribuţiile de serviciu, este posibil ca, în unele cazuri, din simpla analiză a atribuţiilor

de serviciu stabilite de legi şi regulamente să rezulte în mod neechivoc că persoana

care reclamă o discriminare nu se putea afla într-o situaţie analogă cu persoanele la

care se raportează, dispoziţiile legale împiedicând-o să desfăşoare activităţi similare

cu persoanele la care se raportează. Existenţa acestei posibilităţi nu conduce însă

159

deîndată la concluzia că aceste activităţi sunt desfăşurate în fapt, fiind necesar a se

analiza fişa postului ocupat.

Din această perspectivă este relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului în legătură cu art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, Curtea a stabilit că diferenţa de tratament devine discriminatorie în

sensul acestui articol din Convenţie, când se induc distincţii între situaţii analoage şi

comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. În

acest sens s-a decis că pentru ca o încălcare a art. 14 din Convenţie să se producă,

trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, în materie,

beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nici o

justificare obiectivă sau rezonabilă.

În cauză, reclamanţii se raportează la grefierii care participă la şedinţele de

judecată, la grefierii statisticieni şi la grefierii documentarişti.

Trebuie analizat aşadar dacă reclamanţii se regăsesc în situaţii similare sau

analoage cu aceşti grefieri.

În acest sens trebuie analizate mai întâi atribuţiile de serviciu ale reclamanţilor

şi grefierilor care participă la şedinţele de judecată, ale grefierilor statisticieni şi ale

grefierilor documentarişti.

Prima instanţă, analizând atribuţiile de serviciu ale reclamanţilor comparativ cu

cele ale grefierilor faţă de care se invocă discriminarea, a ajuns la concluzia că aceşti

grefieri nu se află în situaţii similare sau analoage pentru a se putea reţine o situaţie

discriminatorie.

Împotriva sentinţei civile nr.605/16.05.2008 pronunţată de Tribunalul

Constanţa au declarat recurs reclamanţii.

În motivarea cererii s-au invocat în esenţă următoarele motive de recurs:

1. Nulitatea prevăzută de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă în ce

priveşte aplicarea greşită a legii.

Reclamanţii consideră că le sunt în totalitate aplicabili coeficienţii de

multiplicare ce se aplică grefierilor de şedinţă, inclusiv grefierilor informaticieni,

grefierilor statisticieni şi grefierilor documentarişti cu studii medii, astfel că sunt

discriminaţi în raport cu aceştia.

Din luna ianuarie 2007, legea specială de salarizare aplicabilă personalului

auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti este O.G. nr.8/2007,

ordonanţă care a fost aprobată cu modificări prin Legea nr.247/2007.

La art. 3 alin.1 din OG nr.8/2007 se prevede că: „Salariile de bază pentru

personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti se stabilesc pe

baza valorii de referinţă sectorială de multiplicare, pe grade sau trepte profesionale, în

raport de funcţia deţinută, de nivelul studiilor, de vechimea în specialitate, precum şi

de nivelul instanţei sau parchetului.”

Potrivit art. 3 alin.1 din Legea nr. 567/2004 cu modificările şi completările

ulterioare, „Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti este format

din: grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri informaticieni,

grefieri arhivari şi grefieri registratori.”



160

Din coroborarea dispoziţiilor art. 33 şi art.36 cu art. 38 din Legea nr.567/2004,

rezultă că singura cerinţă ce se solicită în plus pentru numirea unui grefier faţă de

numirea în funcţie a unui grefier arhivar sau registrator, este aceea de a avea studii

medii, cunoştinţe de operare pe calculator sau de dactilografiere.(prevăzută de art. 33,

litera e).

Reclamanţii consideră că îndeplinesc această cerinţă prevăzută de lege pentru

numirea în funcţie a unui grefier, astfel că activitatea prestată în cadrul funcţiei în

care sunt numiţi este egală cu activitatea prestată de ceilalţi grefieri cu studii medii.

În trecut, funcţiile de arhivar şi registrator au fost reglementate în afara

corpului profesional al grefierilor, cu alte cuvinte, persoanele care exercitau funcţia

de arhivar sau registrator nu erau grefieri şi nu puteau beneficia de salarizarea

prevăzută pentru această categorie socio-profesională. Într-adevăr, prin Anexa 2 a

Legii nr.50/1996 au fost stabiliţi coeficienţi de multiplicare diferiţi pentru arhivari –

registratori faţă de coeficienţii stabiliţi pentru grefieri.

Însă, prin modificările intervenite în statutul acestui personal, ca efect al art. 3

alin.1 şi 2 din Legea nr.567/2004, arhivarii şi registratorii au fost integraţi, în mod

firesc, în corpul profesional al grefierilor, aceştia făcând parte din categoria

grefierilor cu studii medii.

În ceea ce priveşte aspectul atribuţiilor concrete de serviciu ale grefierilor,

legiuitorul nu a operat nicio diferenţiere de salarizare între grefierii cu studii medii,

indiferent dacă aceştia sunt grefieri de şedinţă, grefieri statisticieni sau grefieri

documentarişti (anexele nr.1 la OG 8/2007), deşi este evident că aceştia au atribuţii

net diferite. Această diferenţiere s-a făcut numai faţă de grefierii arhivari şi cei

registratori. Însă, pe de o parte, nu se poate afirma că atribuţiile şi gradul de solicitare

al grefierilor arhivari şi a celor registratori ar fi mai redus decât cel al grefierilor

documentarişti, ci dimpotrivă.

Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea

tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare, în

vederea definirii şi constatării discriminării directe, tratamentul diferenţiat trebuie

analizat prin prisma unor persoane aflate în situaţii doar comparabile, iar nu neapărat

în situaţii chiar similare.

În speţă, este fără putinţă de tăgadă apartenenţa noastră la corpul grefierilor cu

studii medii, noi prestând muncă alături de restul grefierilor cu studii medii.

Principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi

obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie

comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeaşi situaţie a încadrării în

corpul profesional al grefierilor cu studii medii, trebuie să li se recunoască, pentru

unul şi acelaşi element faptic generator de drept salarial, acelaşi element salarial:

acelaşi coeficient salarial. Din moment ce sunt într-o situaţie identică cu restul

grefierilor cu studii medii, rezultă că nu pot fi trataţi diferit, în mod discriminatoriu

faţă de restul personalului, prin refuzul acordării coeficienţilor de salarizare

corespunzătoare profesiei.

În concluzie, prin neacordarea coeficientului de salarizare pentru grefierii cu

studii medii, recurenţii sunt în mod evident şi grav discriminaţi, deoarece se află în

aceeaşi situaţie juridică şi faptică care fundamentează şi generează acest coeficient

161

salarial şi pentru restul grefierilor cu studii. De altfel, doctrina juridică şi practica

judiciară au statuat în mod unanim şi constant existenţa discriminării în materie de

muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor

categoriilor profesionale care întruneau elementul generator al respectivului spor sau

adaos specific(de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul

unităţii numai şefilor de proiecte şi respingerea acordării acestuia şi cadrelor medii,

echivalează cu o discriminare.

Ca atare, existenţa discriminării directe rezultă şi din dispoziţiile: art.7 şi art.

23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la

protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie

echitabilă şi satisfăcătoare); art.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile

economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează

dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice şi la egalitate de tratament în salarizare,

fără nicio distincţie); art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenţie

(care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată

prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6,

art.8, art. 39 alin.1 lit.a, art. 40 alin.2 lit.c şi f, art. 54 alin.3, art. 165 şi art. 155

raportat la art. 1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de

natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53

şi art.41 din Constituţie (care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în

raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului

constituţional la muncă) şi care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

La alin. 3 din art. 2 al aceluiaşi act normativ se arată că sunt discriminatorii

prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite

persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, faţă de alte persoane, în afara cazului

în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop

legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare. Ori criteriul

după care s-a făcut distincţia este categoria socio-profesională, criteriu de diferenţiere

injust a personalului din corpul profesional al grefierilor cu studii medii.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci

reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 codul muncii, care garantează dreptul la

despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Obligaţia pârâţilor de plată a drepturilor băneşti, solicitate prin acţiune este o

obligaţie solidară.

În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori

(art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în

materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor băneşti sunt implicate mai

multe unităţi, regula este că acestea răspund solidar.

Potrivit art. 19 din Legea nr.500/2002, privind finanţele publice, Ministerul

Economiei şi Finanţelor, coordonează acţiuni care sunt în responsabilitatea

Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale

legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual

de execuţie. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei şi Finanţelor rezultă

şi din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 şi ale art.3 din HG nr.386/2007.

162

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate Curtea a respins

recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Reclamanţii au calitatea de personal auxiliar, respectiv grefieri arhivari, astfel

cum rezultă din relaţiile înaintate de biroul resurse umane al Tribunalului Constanţa

şi sunt salarizaţi potrivit OG nr.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din

cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din

cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei.

Potrivit art.3 (1) din acest act normativ, salariile de bază pentru personalul

auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe

lângă acestea se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de

multiplicare, pe grade sau trepte profesionale, în raport de funcţia deţinută, de nivelul

studiilor, de vechimea în specialitate, precum şi de nivelul instanţei sau al

parchetului.

În anexa 1 la acest act normativ se stabilesc coeficienţii de multiplicare pentru

personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor

de pe lângă acestea.

Pentru funcţia de grefier arhivar se stabilesc însă coeficienţi de multiplicare

diferiţi faţă de cei stabiliţi pentru grefieri, grefieri statisticieni şi grefieri

documentarişti.

Opţiunea legiuitorului de a delimita o parte însemnată a personalului de

specialitate utilizând unitar termenul de grefier nu trebuie interpretată în sensul că

salarizarea tuturor grefierilor, independent de orice alte împrejurări care determină

diferenţe obiective, trebuie să fie egală.

Din prevederile OG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar precum şi

din dispoziţiile Legii 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate

rezultă că legiuitorul a înţeles să atribuie anumitor categorii de grefieri un coeficient

de multiplicare superior.

Diferenţierea de salarizare aplicată nu este însă arbitrară, ci are la bază criterii

obiective, privind pregătirea profesională diferită, specializată, atribuţiile de serviciu

concrete ale diferitelor categorii de personal auxiliar, complexitatea atribuţiilor.

Din cuprinsul prevederilor art.54, art.60, art.61 şi art. 62 din regulamentul de

ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii nr.387/2005, cu modificările şi completările

ulterioare, rezultă că atribuţiile de serviciu ale grefierului arhivar sunt diferite în

raport cu cele ale grefierului de şedinţă, grefierului statistician şi grefierului

documentarist.

Grefierul de şedinţă este singurul grefier ce participă în mod nemijlocit la

şedinţele de judecată, situaţie în care îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege şi de

regulament, sub controlul preşedintelui completului de judecată şi întocmeşte actele

de procedură dispuse de completul de judecată, operaţiuni cu un grad de complexitate

sporit faţă de alte activităţi desfăşurate de celelalte categorii de personal auxiliar.

Însăşi Legea 567/2004 privind personalul auxiliar diferenţiază sub aspectul

complexităţii sarcinile de serviciu ale grefierului de şedinţă de cel ale grefierilor

arhivari şi registratori, instituind regula că recrutarea grefierilor se face prin Şcoala

Naţională de Grefieri, în urma promovării unui concurs la nivel naţional şi efectuarea

163

unui stagiu de pregătire de 6 luni ori 1 an (funcţie de studiile avute, superioare sau

medii), finalizate prin examen.

Recrutarea grefierilor arhivari, grefierilor registratori şi a personalului conex

nu presupune această procedură, ci organizarea unui concurs la nivelul Curţilor de

Apel, candidaţii admişi urmând să efectueze stagii cu o durată de 2 luni în cadrul

Şcolii Naţionale de Grefieri.

Grefierul documentarist ţine evidenţa legislaţiei, jurisprudenţei şi doctrinei,

informarea periodică despre necesarul de carte sau de alte publicaţii, evidenţa în

gestiunea bibliotecii, întocmirea la cererea conducerii instanţei de lucrări privind

modificările legislative.

În ceea ce priveşte grefierii informaticieni, atribuţiile de serviciu ale acestora

prevăzute de art. 67 al.3 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor

judecătoreşti, sunt radical diferite de cele ale grefierilor arhivari. În plus, între cele

două categorii de grefieri nu se poate constata o situaţie analoagă sau comparabilă,

având în vedere faptul că prin art.34 din legea 567/2004 se prevede că pentru numirea

în funcţia de grefier informatician este necesară absolvirea de studii superioare de

specialitate.

În consecinţă, având în vedere atribuţiile de serviciu diferite ale reclamanţilor

faţă de celelalte categorii de grefieri, gradul diferit de complexitate al acestor

atribuţii, concretizat inclusiv în sistemul de recrutare al grefierilor, în mod corect

prima instanţă a constatat că reclamanţii nu se află într-o situaţie analoagă sau

comparabilă cu celelalte categorii de grefieri pentru a se putea constata existenţa unei

discriminări în materie de salarizare.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 C.pr.civ. Curtea a

respins recursul ca nefondat şi a menţinut sentinţa recurată ca legală şi temeinică.

Decizia civilă nr. 591/CM/13.10.2009

Dosar nr. 2220/118/2008





24. Concediere in baza art. 65 alin. 1. din Codul muncii.



Potrivit art.65 alin.(1) din Codul muncii :”concedierea pentru motive care

nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de

muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat din unul

sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia”, iar potrivit alin.(2):

”desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi

serioasă”.

Concedierea contestatorului a avut o cauză reală şi serioasă, fiind impusă

de dificultăţile economice şi transformări tehnologice.

Măsura desfiinţării postului de agent de pază din cadrul Compartimentului

de Pază a fost motivată şi de faptul că SC O.T. SA are încheiat un contract de

prestări servicii, având ca obiect activitatea de apărare şi pază, pe de o parte,

precum şi implementarea unui sistem de supraveghere electronică, fiind efectuate

transformări tehnologice.

Angajatorul a respectat criteriile privind concedierea, impuse de contractul

colectiv de muncă încheiat la nivelul SC O.T. SA.

164

În conformitate cu prevederile art.114 din C.C.M. la nivel de unitate :”la

aplicarea efectivă a reducerii de personal, după reducerea posturilor vacante de

natura celor desfiinţate, selectarea personalului care urmează să i se desfacă

contractul de muncă se va face cu consultarea sindicatului, având în vedere

următoarea ordine la competenţa profesională egală: a) contractele de muncă ale

persoanelor care cumulează două sau mai multe funcţii şi a celor care cumulează

pensia cu salariul…..”.

La aplicarea măsurii reducerii de personal, angajatorul a avut în vedere în

raport cu prevederile art.114 din CCM pe unitate, faptul că reclamantul cumulează

pensia cu salariul.

Întrucât salariatul V.N. nu a mai corespuns din punct de vedere medical

profesiei pe care a exercitat-o – din cauza stării de boală a devenit un caz social şi a

fost încadrat începând cu 01.11.2008 în funcţia de agent de pază, în cadrul

Biroului de Pază şi Administrativ, şi începând cu 16.03.2009 ocupă postul de

pompagiu PSI.

Salariatul N.C., care ocupa din anul 2002 funcţia de programator

producţie manipulant în cadrul Secţiei Platformă Sud, în urma testării

profesionale din octombrie 2008, întrucât nu a corespuns din punct de vedere

profesional, a fost transferat în cadrul Biroului Pază şi Administrativ.



Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.

11366/118/2008, reclamantul D.C. a chemat în judecată pe pârâta SC O.T. SA

solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea deciziei

nr.390/14.11.2008, reintegrarea în postul deţinut anterior încetării raporturilor de

muncă, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite de la data încetării

contractului de muncă şi până la efectiva reintegrare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiuni, reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei, ocupând

funcţia de şef compartiment pază, până la data de 14.11.2008 când prin decizia

contestată angajatorul a dispus încetarea raporturilor de muncă în temeiul

dispoziţiilor art.65 alin.1 din Legea nr.53/2003.

S-a apreciat de către reclamant că decizia de concediere este nelegală, întrucât

în societate nu a operat o concediere efectivă, reală şi serioasă. Adevăratul motiv al

concedierii,a mai susţinut reclamantul, a fost reprezentat de situaţia sa personală, în

condiţiile în care beneficia atât de salariu cât şi de pensie militară. In plus, din cele 29

de posturi menţionate de către pârâta ca fiind desfiinţate numai 5 au fost în mod

efectiv ocupate, restul fiind posturi vacante, care nu împovărau din punct de vedere

financiar societatea.

Pârâta şi-a precizat poziţia procesuală pe calea întâmpinării, solicitând

respingerea acţiunii ca nefondată, motivat de faptul că desfiinţarea locului de muncă

ocupat de către reclamant este legală şi temeinică, fiind întrunite toate condiţiile de

legalitate prevăzute de art.62 alin.2 din Codul Muncii. Astfel, prin decizia

nr.3/30.09.2008 a fost desfiinţat intreg comperatimentul pază, salariaţii acestui

compartiment fiind transferaţi în cadrul Biroului Pază şi Administrativ.

De asemenea, s-a arătat că reclamantul era pensionat în baza Ordonanţei

nr.7/1998, cumulând astfel pensia cu salariul, aspect care a fost avut în vedere de

165

către angajator la aplicarea măsurii în raport de prevederile art.114 din Contractul

Colectiv de Muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 568/16.04.2009, Tribunalul Constanţa, a admis acţiunea

formulată de reclamantul D.C., în contradictoriu cu pârâta SC O.T. SA şi a anulat

decizia de concediere nr. 390/14.11.2008 emisă de pârâtă.

A fost obligată pârâta la reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior,

precum şi la plata drepturilor salariale cuvenite de la data concedierii până la data

reintegrării în funcţie, drepturi salariale ce urmează a fi indexate, majorate şi

reactualizate.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele :

Reclamantul a fost angajat al societăţii pârâte pe funcţia de şef formaţie pază şi

ordine. Prin decizia nr. 390/14.11.2008-contestată prin cererea de faţă, angajatorul a

dispus concedierea reclamantului ca urmare a desfiinţării postului ocupat de

acesta,fiind invocate dispoziţiile art. 65 alin.1 Codul muncii.

Procedând la analiza legalităţii şi temeiniciei deciziei contestate, instanţa va

verifica dacă împrejurările ce au determinat luarea măsurii concedierii pot fi încadrate

în prevederile textului legal anterior menţionat.

Astfel, potrivit art. 65. alin.1 din Codul Muncii concedierea pentru motive care

nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă,

determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a

dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii.

Condiţia de legalitate impusă de alin.2 al aceluiaşi articol este ca desfiinţarea

locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Din analiza coroborată a organigramelor şi statului de funcţiuni, rezultă că

postul ocupat de reclamant a fost suprimat din structura angajatorului, astfel încât,

sub aspectul caracterului efectiv al desfiinţării, decizia de concediere este legală.

În ceea ce priveşte însă existenţa unei cauze reale şi serioase care să fi avut

drept consecinţă concedierea salariatului, instanţa reţine că din interpretarea

dispoziţiilor art.65 alin.1 Codul Muncii se desprind mai multe condiţii care definesc

cauza reală şi serioasă.

Astfel, în primul rând, cauza reală trebuie să aibă caracter obiectiv, adică să fie

reclamată de existenţa uneia dintre situaţiile expres menţionate în art.65 Codul

Muncii, respectiv: dificultăţi economice, transformări tehnologice, reorganizarea

activităţii.

În al doilea rând, cauza este serioasă dacă este precisă, în sensul că reprezintă

adevăratul motiv al concedierii, neavând rolul de a disimula existenţa unui alt motiv.

Revine aşadar instanţei de judecată rolul de a aprecia în fiecare caz concret, in

funcţie de probatoriile administrate de părţi,îndeplinirea condiţiilor generic impuse de

lege.

In cauza de faţă, din conţinutul ansamblului probator, se constată, că a existat

într-adevăr un deficit bugetar la nivelul societăţii, insă nici prin Decizia Consiliului

de Administraţie nr. 3/30.09.2008 şi nici prin referatul nr.1638/26.09.2008 al

Serviciului A.D.R.U., aflat la baza acestei decizii, modificarea numericului de

personal de la 1343 salariaţi la 1314 nu a fost justificată prin considerente legate de

dificultăţile economice ale societăţii. Din întreaga documentaţie depusă la dosar de

166

către pârâtă nu se poate desprinde concluzia acreditată de aceasta în sensul că

desfiinţarea unor posturi, printre care şi a celui ocupat de reclamant,a fost cauza

imediată a situaţiei financiare a societăţii,căta vreme nu există nici o nota de

fundamentare a deciziei de reorganizare sub acest aspect a societăţii, procedându-se

direct la modificarea organigramei.

Pe de altă parte, analizând modalitatea concretă în care pârâta a procedat la

reorganizare, trebuie reţinut că desfiinţarea compartimentului pază a presupus în fapt

doar suprimarea din organigramă a celor 5 posturi ocupate de persoane aflate în

situaţie similară cu a reclamantului, cumulând pensia cu salariul, celelalte 23 de

posturi reduse fiind în realitate vacante. Toţi ceilalţi salariaţi ai compartimentului

respectiv au fost transferaţi în cadrul Biroului Pază şi Administrativ.

Or, în împrejurările concrete în care măsura concedierii a vizat exclusiv pe cei

5 salariaţi care cumulau pensia cu salariul, restul de 39 nefiind afectaţi, coroborat cu

lipsa unei fundamentări a măsurii de concediere in mod expres întemeiate pe situaţia

economică a societăţii, instanţa apreciază că adevărata intenţie a angajatorului a fost

aceea de a-i exclude pe cei 5 din colectivul său.

Faptul că aceasta excludere s-a realizat prin modificarea organigramei,

desfiinţarea postului fiind efectivă, nu conferă un caracter serios cauzei concedierii.

Cu alte cuvinte, dacă într-o logică firească măsura concedierii este consecinţa

reorganizării activităţii, în speţă angajatorul a urmărit înlăturarea doar a unora dintre

salariaţi, justificându-şi ulterior măsura luată tocmai prin reorganizarea activităţii.

O astfel de concluzie se despinde si din declaraţiile celor doi martori propuşi

de reclamant: L.A. şi M.R., acesţia susţinând că la nivelul sindicatului existau discuţii

legate de cele 5 persoane care cumulau pensia cu salariul, solicitându-se în mai multe

rânduri indepărtarea lor din unitate.

Împotriva sus menţionatei sentinţe a formulat recurs pârâta, criticând-o

pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în esenţă următoarele:

La data de 08.04.2009 s-a solicitat decăderea din dreptul de administrare a

probelor testimoniale ale reclamantului, iar instanţa de judecată nu a aplicat

sancţiunea decăderii, acordând un nou termen de judecată, comunicând reclamantului

obligaţia de a depune lista cu martorii ce urmează a fi audiaţi.

În timpul audierii martorilor, completul de judecată a cenzurat întrebările

adresate de către SC O.T. SA prin reprezentant, astfel încât declaraţiile martorilor au

fost trunchiate, fără să releve aspecte esenţiale în ceea ce priveşte lămurirea

problemelor cauzei. Mai mult, instanţa de fond a respins solicitare de completare a

probatoriului cu martori şi înscrisuri, deşi necesitatea acestora reieşea din dezbateri,

fiind îndeplinite condiţiile prev. de art.138 pct.2 Cod pr.civilă.

De asemenea, în momentul în care s-a solicitat verbal recuzarea completului

în timpul şedinţei de judecată din 08.04.2009, instanţa a acordat un nou termen pentru

15.04.2009, încălcând astfel dispoziţiile art.31 alin.3 Cod pr.civilă, care prevede

expres că – odată formulată cererea de recuzare, până la soluţionarea acesteia,

instanţa nu mai poate îndeplini nici un act de procedură.

Prin respingerea solicitării formulate, instanţa de fond a dat dovadă de lipsă

de imparţialitate, ceea ce s-a reflectat şi în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în

cauză.

167

Din raportul directorului economic privind analiza activităţii economico-

financiare a SC O.T. SA din lunile iunie 2008, august 2008 şi primul semestru al

anului 2008, rezultă în mod cert şi fără putinţă de tăgadă faptul că situaţia cantităţilor

de produse derulate este mai mică, fiind afectate veniturile societăţii.

Reorganizarea activităţii a fost efectuată asupra structurii compartimentelor,

respectiv desfiinţarea Departamentului Suport Operaţional şi a Compartimentului

Pază, măsură organizatorică menită să conducă la îmbunătăţirea activităţii.

Aşa cum reiese din organigrama ce a fost aprobată de către Consiliul de

administraţie al SC O.T. SA, prin decizia nr.3/30.09.2008, desfiinţarea

Compartimentului Pază a fost efectivă, salariaţii din acest compartiment fiind

transferaţi în cadrul Biroului Pază şi Administrativ, fapt ce reiese şi din ştatul de

funcţii, din care rezultă în mod cert, faptul că desfiinţarea postului de agent pază a

fost efectivă, nefiind efectuate angajări ulterioare sau detaşări de personal în funcţia

de agent de pază, aşa cum susţine contestatorul prin contestaţia formulată.

Măsura desfiinţării postului de agent de pază din cadrul Compartimentului de

pază este motivată şi de faptul că SC O.T. SA are încheiat un contract de prestări

servicii, având ca obiect de activitate de apărare şi pază, pe de o parte, precum şi

implementarea unui sistem de supraveghere electronică, motiv pentru care, fiind

efectuate transformări tehnologice, administratorii societăţii au aprobat desfiinţarea

posturilor din cadrul Compartimentului de Pază.

În ce priveşte analiza declaraţiilor martorilor făcută de către instanţa de fond,

concluziile extrase din aceste declaraţii sunt eronate.

În conformitate cu prev. art.114 din C.C.M. încheiat la nivelul societăţii se

precizează că: „la aplicarea efectivă a reducerii de personal, după reducerea posturilor

vacante de natura celor desfiinţate, selectarea personalului care urmează să i se

desfacă contractul de muncă, se va face cu consultarea sindicatului”.

Cu privire la susţinerea contestatorului potrivit căreia în cadrul

Compartimentului de Pază au fost angajate alte două persoane, menţionează faptul că

V.N. şi N.C. sunt angajaţi în cadrul SC O.T. SA din anul 1990 primul, iar cel de-al

doilea din anul 1985.

Întrucât salariatul V.N. nu a mai corespuns din punct de vedere medical

profesiei pe care a exercitat-o la locul de muncă, cunoscut cu antecedente bacilare,

fiind internat la Spitalul militar central, a suferit o lobectomie inferioară stângă pentru

nodul solitar, fiind confirmat histopatologic ca tuberculom (fiind supus unei

intervenţii chirurgicale de extirpare a unui lob al plămânului stând), fiind expus la

noxe chimice, intemperii şi efort fizic intens, salariatul a devenit un caz social şi a

fost încadrat începând cu data de 01.11.2008 în funcţia de agent de pază, în urma

transferării unui alt angajat din cadrul Biroului Pază şi Administrativ, în alt

compartiment din cadrul societăţii, în conformitate cu prev. art.64 alin.1 din Codul

muncii. Menţionează că începând cu data de 16.03.2009, acestui salariat i-a fost

schimbată funcţia de încadrare, ocupând în prezent postul de pompagiu PSI.

Cu privire la salariatul N.C., din anul 2002, acesta ocupă funcţia de

programator producţie manipulant în cadrul Secţiei Platformă Sud, iar în urma testării

profesionale ce a avut loc în luna octombrie 2008, întrucât s-a constatat că nu



168

corespunde din punct de vedere profesional, a fost transferat în cadrul Biroului Pază

şi Administrativ.

Aceste transferări au fost posibile având în vedere faptul că, în luna

octombrie, doi salariaţi din cadrul Biroului Pază şi Administrativ au schimbat funcţia

de încadrare, fiind transferaţi în cadrul altor compartimente din cadrul societăţii.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea a admis

recursul, a modificat în tot sentinţa recurată în sensul respingerii contestaţiei ca

nefondată, pentru următoarele considerente :

Prin decizia nr.390/14.11.2008 emisă de SC O.T. SA, s-a dispus în temeiul

art.65 alin.1 din Codul muncii – încetarea contractului individual de muncă al

contestatorului D.C., determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat

ca urmare a reorganizării activităţii.

La baza emiterii acestei decizii au stat adresa nr.1630/26.09.2009 şi

Hotărârea Consiliului de Administraţie nr.3/30.09.2008.

Potrivit art.65 alin.(1) din Codul muncii :”concedierea pentru motive care nu

ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă

determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat din unul sau mai

multe motive, fără legătură cu persoana acestuia”, iar potrivit alin.(2): ”desfiinţarea

locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”.

Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când el este suprimat din

ştatul de funcţii sau organigrama societăţii.

Aşa cum reiese din organigrama ce a fost aprobată de către Consiliul de

Administraţie al SC O.T. SA, prin decizia nr.3/30.09.2008, desfiinţarea

Compartimentului Pază a fost efectivă, salariaţii din acest compartiment fiind

transferaţi în cadrul Biroului Pază şi Administrativ, fapt ce rezultă şi din ştatul de

funcţii.

Concedierea contestatorului a avut o cauză reală şi serioasă, fiind impusă de

dificultăţile economice şi transformări tehnologice.

Astfel, din raportul directorului economic, privind analiza societăţii

economico-financiare a SC O.T. SA pe lunile iunie 2008, august 2008 şi primul

trimestru al anului 2008, rezultă în mod cert faptul că situaţia cantităţilor de produse

derulate a fost mai mică, fiind afectate veniturile societăţii.

Măsura desfiinţării postului de agent de pază din cadrul Compartimentului de

Pază a fost motivată şi de faptul că SC O.T. SA are încheiat un contract de prestări

servicii, având ca obiect activitatea de apărare şi pază, pe de o parte, precum şi

implementarea unui sistem de supraveghere electronică, fiind efectuate transformări

tehnologice.

Angajatorul a respectat criteriile privind concedierea, impuse de contractul

colectiv de muncă încheiat la nivelul SC O.T. SA.

În conformitate cu prevederile art.114 din C.C.M. la nivel de unitate :”la

aplicarea efectivă a reducerii de personal, după reducerea posturilor vacante de natura

celor desfiinţate, selectarea personalului care urmează să i se desfacă contractul de

muncă se va face cu consultarea sindicatului, având în vedere următoarea ordine la

competenţa profesională egală: a) contractele de muncă ale persoanelor care



169

cumulează două sau mai multe funcţii şi a celor care cumulează pensia cu

salariul…..”.

La aplicarea măsurii reducerii de personal, angajatorul a avut în vedere în

raport cu prevederile art.114 din CCM pe unitate, faptul că reclamantul cumulează

pensia cu salariul.

Susţinerea contestatorului că în cadrul Compartimentului de Pază au fost

angajate alte două persoane, respectiv V.N. şi N.C., este nefondată.

Aceste persoane sunt angajate în cadrul SC O.T. SA din anul 1990 şi

respectiv 1985.

Întrucât salariatul V.N. nu a mai corespuns din punct de vedere medical

profesiei pe care a exercitat-o – din cauza stării de boală a devenit un caz social şi a

fost încadrat începând cu 01.11.2008 în funcţia de agent de pază, în cadrul Biroului

de Pază şi Administrativ, şi începând cu 16.03.2009 ocupă postul de pompagiu PSI.

Salariatul N.C., care ocupa din anul 2002 funcţia de programator producţie

manipulant în cadrul Secţiei Platformă Sud, în urma testării profesionale din

octombrie 2008, întrucât nu a corespuns din punct de vedere profesional, a fost

transferat în cadrul Biroului Pază şi Administrativ.

Pentru considerentele arătate mai sus, Curtea a apreciat că decizia de încetare

a contractului individual de muncă este legală şi temeinică, fapt pentru care a admis

recursul formulat şi a modificat în tot sentinţa recurată în sensul respingerii

contestaţiei ca nefondată.

Decizia civilă nr. 593/CM/20.10.2009

Dosar nr. 11366/118/2008





25. Răspundere gestionar. Plata prejudiciilor cauzate in desfăşurarea

activităţii.



Pentru gestionari, prin dispoziţiile art.25 din Legea nr.22/1969, derogatorii

de la dreptul comun, se instituie o prezumţie de culpă pentru pagubele pe care le-

au cauza în gestiunea lor.

Prin gestionar, se înţelege potrivit art.1 din acelaşi act normativ, acel angajat

al unui agent economic, autoritate sau instituţie publică care are ca atribuţii

principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în

administrarea, folosinţa sau deţinerea chiar temporară, a unui agest economic,

autoritate sau instituţie publică, indiferent de modul de dobândire şi de locul unde

se află bunurile.

Prezumţia de culpă – în producerea lipsei în gestiune, este o prezumţie

relativă care poate fi răsturnată de gestionar prin proba contrară.

Pârâtul nu a administrat probatorii prin care să răstoarne prezumţia de

culpă, dimpotrivă a stat în pasivitate, nu a formulat o întâmpinare, nu s-a prezentat

la interogatoriu, motiv pentru care prima instanţă a făcut aplicarea art.225 cod

pr.civilă, nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, pentru a invoca

eventuale vicii ale proceselor verbale de inventariere sau nerespectarea procedurii

de inventariere.



170

De asemenea, pârâtul nu a administrat probe din care să rezultă că nu avea

la dispoziţie mijloacele necesare pentru a-şi verifica clienţii.

În ceea ce priveşte deciziile de imputaţie, acestea nu mai pot fi puse în

executare, nemaifiind reglementate prin noul cod al muncii.



Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 8439/118/2008,

reclamanta SC „S” SRL a chemat în judecată pe pârâtul Z.D., solicitând obligarea

acestuia la plata sumei de 5457, 26 lei, cu titlu de prejudiciu cauzat în desfăşurarea

activităţii în baza contractului individual de muncă nr.262/20.09.2006, înregistrat la

ITM Constanţa sub nr. 193389/28.06.2006 şi la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a dobândit calitatea

de angajat al societăţii, ca agent de vânzări, prin contractul individual de muncă

nr.262/20.09.2006, înregistrat la ITM Constanţa sub nr. 193389/28.06.2006 şi că,

potrivit fişei postului, avea, printre altele, obligaţia de a prelua comenzile de la

clienţi, de a primi în gestiune produsele din depozitul societăţi, de a livra produsele

către beneficiari, urmând să răspundă de încasarea sumelor datorate de către clienţi şi

predarea acestora către societate. Totodată, la livrarea produselor, pârâtul avea

obligaţia de a verifica dacă beneficiarul căruia îi livrează marfa este persoana înscrisă

în actele de însoţire a mărfii şi să facă demersuri în vederea obţinerii semnăturii de

primire pe facturi.

A precizat reclamanta că a procedat la desfacerea contractului individual de

muncă al pârâtului pentru neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu prevăzute în contract

şi în fişa postului, respectiv pentru: neprezentarea în mod nejustificat la programul de

lucru, nepredarea către depozitul societăţii a mărfii primite în gestiune, emiterea de

facturi către societăţi fictive, nerespectarea dispoziţiilor conducerii cu privire la

instrumentele de plată acceptate de la clienţi.

S-a precizat că, prin faptele amintite mai sus, pârâtul a cauzat societăţii un

prejudiciu în sumă totală de 5.457,26 lei, reprezentând contravaloarea produselor

constatate lipsă în gestiune cu ocazia controalelor periodice la care a fost supus.

Astfel, cu ocazia inventarierii stocului de marfă existent în gestiunea pârâtului la data

de 30.06.2008 şi la data de 08.08.2008 s-a constatat, prin procesele verbale întocmite,

o lipsă în gestiune în valoare de 1.072,18 lei, respectiv de 4.385,08 lei. Totodată,

potrivit balanţei sintetice întocmite în referire la gestiunea pârâtului pentru perioada

01.05.2008 şi 08.08.2006, lipsa din gestiunea pârâtului este în cuantum total de

5.457,26 lei.

S-a arătat că, pentru a produce acest prejudiciu societăţii, pârâtul a emis facturi

către societăţi care nu comandaseră niciodată produsele înscrise în factură, însuşindu-

şi bunurile, în unele cazuri facturile fiind emise către societăţi care nici nu există.

Legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare şi nu s-a înfăţişat în instanţă

pentru a-şi exprima poziţia procesuală faţă de pretenţiile reclamantei.

Prin sentinţa civilă nr. 762/19.06.2009, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea

reclamantei SC S. SRL, formulată în contradictoriu cu pârâtul Z.D. şi a fost obligat

pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5457, 26 lei cu titlu de prejudiciu.



171

A fost obligat pârâtul şi la plata către reclamantă a sumei de 700 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare-onorariu expertiză.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Pârâtul a fost angajatul societăţii reclamante, potrivit contractului individual de

muncă nr.262/20.09.2006, înregistrat la ITM Constanţa sub nr. 193389/28.06.2006,

ca agent de vânzări şi, în această calitate, a produs societăţii reclamante un prejudiciu

de 5.457,26 lei, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor

de serviciu, astfel cum sunt acestea menţionate în fişa postului anexată la dosar.

Astfel, cu ocazia inventarierii faptice a stocului de marfă existent la data de

30.06.2008 în gestiunea pârâtului Z.D., s-a constatat lipsă în gestiune în valoare de

1072,18 lei, reprezentând valoare marfă - 740,54 lei, adaos comercial-160,45 lei şi

TVA-171,19 lei, astfel cum rezultă din procesul verbal ataşat la f.5 din dosar. La

următoarea inventariere, pentru stocul de marfă existent în gestiunea pârâtului la data

de 08.08.2008, s-a constatat un minus în gestiune în valoare de 4385,08 lei, din care

val.marfă: 3044,99 lei, adaos: 639,95 lei şi TVA: 700,14 lei (proces verbal).

Totodată, potrivit balanţei sintetice întocmite în referire la gestiunea pârâtului pentru

perioada 01.05.2008 şi 08.08.2006, lipsa din gestiunea pârâtului este în cuantum total

de 5.457,26 lei.

În baza actelor de constatare sus-menţionate, societatea reclamantă a emis

Deciziile de imputare nr.1420/04.07.2008 şi nr.1472/08.08.2008, prin care s-a reţinut

în sarcina pârâtului Z.D. un prejudiciu total de 5.457,26 lei, confirmat, aşa cum s-a

arătat în precedent, şi prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză. Deşi

aceste decizii de imputare i-au fost comunicate, pârâtul nu a înţeles să le conteste în

termenul prevăzut de lege.

De asemenea, acesta nu a produs în faţa instanţei nici o probă de natură să-i

înlăture vinovăţia în producerea prejudiciului amintit şi nu s-a prezentat pentru a

răspunde la interogatoriul propus de reclamantă, deşi a fost legal citat în acest sens.

Prin aplicarea disp.art.225 C.proc.civ., această lipsă urmează să fie considerată un

început de dovadă scrisă, care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză

în folosul reclamantei, sub aspectul prejudiciului produs de angajatul pârât în legătură

cu atribuţiile de serviciu.

Potrivit disp.art.270 alin.1 Codul muncii, „Salariaţii răspund patrimonial, în

temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele

materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”.

Raportând aceste dispoziţii legale la situaţia de fapt expusă anterior, instanţa

apreciază că sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a

pârâtului faţă de angajatorul SC „S” SRL, pentru suma de 5457, 26 lei, astfel încât

urmează să admită acţiunea aşa cum a fost formulată.

În conformitate cu disp.art.274 alin.1 C.proc.civ., pârâtul va fi ţinut să suporte

cheltuielile ocazionate reclamantei de soluţionarea prezentei cauze, respectiv

onorariul de expertiză.

Împotriva sus-menţionatei sentinţe civile, a formulat recurs recurentul pârât

Z.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în esenţă următoarele:







172

În doctrina juridică, părerea unanimă este ca răspunderea patrimonială în

dreptul muncii are ca temei contractul individual de muncă, însuşindu-şi normele şi

principiile răspunderii civile contractuale.

Consacrarea instituţiei juridice a răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de

angajator a avut avută în vedere de către legiuitor în vederea întregirii patrimoniului

angajatorului în cazul producerii unor pagube, prevenirea producerii altor pagube dar

şi ocrotirea intereselor salariaţilor prin stabilirea unor reguli bine determinate ale

acestei varietăţi de răspundere în raport de contractul individual de muncă.

Pentru a angaja răspunderea patrimonială a salariatului este necesar să fie

îndeplinire următoarele condiţii, respectiv calitatea de salariat a persoanei care a

produs prejudiciul, fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia, dar şi neincidenţa unei

cauze exoneratoare de răspundere. Nu neagă calitatea de salariat a reclamantei, însă

faţă de probele administrate în cauză, consideră că nu sunt îndeplinite celelalte

condiţii pentru angajarea răspunderii patrimoniale.

Reclamanta a arătat că pentru a-i produce un prejudiciu ar fi procedat la

emiterea de facturi fiscale către societăţi care nu au comandat produsele înscrise în

factura sau societăţi care nu există. Învederează instanţei faptul că din înscrisurile

depuse la dosarul cauzei, chiar de către reclamantă nu reiese nici că aceste societăţi

nu ar exista, nici că nu au primit marfă.

Susţine că este adevărat că prin fişa postului şi-a asumat obligaţia de a verifica

exactitatea informaţiilor aduse la sediul societăţii despre clienţi, însă solicită ca

instanţa să aprecieze asupra acestei obligaţii raportând-o în concret la posibilităţile

reale de efectuare a acestor verificări. În calitate de agent comercial nu a avut acces la

o bază de date reală şi credibilă, astfel încât este posibil ca anumite elemente de

identificare să fie transmise eronat în mod intenţionat de către clienţi.

Solicită a se aprecia în ce măsură prejudiciul reclamat de către SC S. SRL

îndeplineşte condiţiile prevăzute de doctrină. Prejudiciul a fost stabilit de către

reclamantă prin două procese verbale de inventariere din 30.06.2008 şi 08.08.2008.

În ambele este menţionat faptul că inventarierea s-a efectuat în prezenta sa, deşi nu

există nici o dovadă în acest sens şi nu sunt semnate de luare la cunoştinţă. De

asemenea a mai fost depusă şi o balanţă sintetică nesemnată şi necertificată conform

cu originalul.

Instanţa a reţinut ca probe aceste înscrisuri, însă în opinia sa nu dovedesc în

mod cert un prejudiciu, reţinând de asemenea că au fost emise decizii de imputare pe

care nu a înţeles să le conteste. Noţiunea de decizie de imputare nu mai aparţine

legislaţiei muncii, astfel încât acestea reprezintă simple înscrisuri lipsite de valoare

juridică.

În cauză s-a administrat o expertiză contabilă pentru determinarea

prejudiciului, ce a fost efectuată pe baza aceloraşi înscrisuri depuse la dosarul cauzei:

contractul individual de muncă, fişa de post, procesele verbale de inventariere, facturi

etc.

Această expertiză nu poate fi apreciată ca mijloc de probă care să confirme cele

arătate de reclamantă în cererea introductivă.







173

Nu este arătat în mod clar raportul de cauzalitate între faptele considerate

încălcări ale obligaţiilor asumate prin semnarea contractului de muncă şi prejudiciul

constatat de către societate.

Invocă şi prevederile art.270 alin.2 Codul muncii „salariaţii nu răspund de

pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauzei neprevăzute şi care nu puteau fi

înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului”.

Menţionează că posibilităţile agentului comercial de a-şi verifica clienţii sunt

limitate, astfel încât solicită instanţei să aprecieze în ce măsură astfel de situaţii se

încadrează în cauzele exoneratoare de răspundere prevăzute de legislaţia muncii. În

activitatea de vânzări este aproape imposibil să nu fie clienţi rău intenţionaţi care să

furnizeze informaţii false sau instrumente de plată nevalabile. Aceste situaţii se

încadrează în noţiunea de „risc al serviciului”, aşa cum este prevăzut în legislaţia

muncii. Consideră că în asemenea situaţii, societatea are mai multe modalităţi de a se

proteja sau de a se îndrepta împotriva persoanelor vinovate decât salariatul

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins

recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul pârât a avut calitatea de angajat al intimatei, astfel cum rezultă din

contractul individual de muncă nr.262/20.09.2006, având funcţia de agent vânzări.

Din fişa postului rezultă că acesta avea atribuţii specifice unui gestionar.

Astfel, pârâtul avea, printre altele, obligaţia de a prelua comenzi de la clienţi,

de a primi în gestiune aceste produse din depozitul intimatei, de a livra produsele

către beneficiari, de a verifica la sosirea la destinaţie dacă societatea respectivă este

beneficiarul prevăzut în factură.

Totodată, pârâtul răspundea de urmărirea încasării sumelor datorate de către

clienţi, exactitatea informaţiilor aduse la sediul societăţii despre clienţii cu care

lucrează, încasarea sumelor de bani pentru produsele facturate şi predarea acestora la

casierie în termen de 24 ore.

La data de 30.06.2008, s-a procedat la inventarierea stocului de marfă existent

în gestiunea pârâtului şi s-a constatat prin procesul verbal întocmit – o lipsă în

gestionare – în valoare de 1.072, 18 lei.

La data de 08.08.2008, s-a procedat din nou la inventarierea produselor aflate

în gestiunea pârâtului pentru perioada 30.06.2008 – 08.08.2008 şi s-a constatat în

plus, în gestiunea pârâtului o lipsă de 4.385,08.

Potrivit balanţei sintetice întocmite în referire la gestiunea pârâtului pentru

întreaga perioadă cuprinsă între 1.05.2008 şi 8.08.2008, lipsa în gestiunea pârâtului

era în cuantum total de 5.457,26 lei.

Din raportul de expertiză contabilă efectuat la instanţa de fond de expert

contabil B.N. pentru stabilirea prejudiciului provocat reclamantei de către pârât,

rezultă că valoarea sumei de recuperat de către intimată perioada 01.06.2008 –

08.08.2008, este de 5.457,26 lei, formată din 4.585,93 lei valoarea mărfii lipsă în

gestiune şi 871,33 lei TVA aferent mărfii lipsă în gestiune.

Pentru gestionari, prin dispoziţiile art.25 din Legea nr.22/1969, derogatorii de

la dreptul comun, se instituie o prezumţie de culpă pentru pagubele pe care le-au

cauza în gestiunea lor.



174

Prin gestionar, se înţelege potrivit art.1 din acelaşi act normativ, acel angajat al

unui agent economic, autoritate sau instituţie publică care are ca atribuţii principale

de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea,

folosinţa sau deţinerea chiar temporară, a unui agest economic, autoritate sau

instituţie publică, indiferent de modul de dobândire şi de locul unde se află bunurile.

Prezumţia de culpă – în producerea lipsei în gestiune, este o prezumţie relativă

care poate fi răsturnată de gestionar prin proba contrară.

Pârâtul nu a administrat probatorii prin care să răstoarne prezumţia de culpă,

dimpotrivă a stat în pasivitate, nu a formulat o întâmpinare, nu s-a prezentat la

interogatoriu, motiv pentru care, prima instanţă a făcut aplicarea art.225 cod pr.civilă,

nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, pentru a invoca eventuale vicii ale

proceselor verbale de inventariere sau nerespectarea procedurii de inventariere.

De asemenea, pârâtul nu a administrat probe din care să rezultă că nu avea la

dispoziţie mijloacele necesare pentru a-şi verifica clienţii.

În ceea ce priveşte deciziile de imputaţie, într-adevăr, acestea nu mai pot fi

puse în executare, nemaifiind reglementate prin nou cod al muncii, acesta fiind şi

motivul pentru care intimata reclamantă s-a adresat instanţei pentru recuperarea

prejudiciului.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.312 cod pr.civilă, Curtea a

respins recursul ca nefondat şi a menţinut sentinţa recurată ca legală şi temeinică.

Potrivit art.274 Cod pr.civilă, Curtea a obligat recurentul la 1428 lei cheltuieli

de judecată către intimată.

Decizia civilă nr. 609/CM/20.10.2009

Dosar nr. 8439/118/2008





26. Obligaţia Casei Judeţene de Pensii de a valorifica inscrisurile depuse

de asigurat, anterior emiterii deciziei şi reducerea vârstei de pensionare in

conformitate cu Legea nr. 226/2006.



Pentru stabilirea drepturilor la pensie ale reclamantului, pârâta a luat în

calcul acele acte care au fost depuse de reclamant la dosarul administrativ

împreună cu cererea de pensionare.

Reclamantul apreciază că se impunea să se fructifice şi adeverinţa nr.

12180/19.09.2006 emisă de SC R.S. SA deoarece şi în situaţia în care această

adeverinţă s-a depus ulterior emiterii deciziei, era de notorietate că angajaţii acestei

societăţi îşi desfăşurau activitatea în condiţii speciale, astfel că nici nu mai era

necesară depunerea unei adeverinţe în acest sens.

Raţionamentul reclamantului este eronat chiar şi pentru faptul că transferă

sarcina probei către o instituţie care nu are rolul de a încadra instituţiile

angajatoare într-o anumită categorie şi cu atât mai mult să stabilească dacă locul

de muncă al asiguratului era încadrat în categoria condiţiilor speciale.

O decizie de pensionare are la bază doar documentele pe care le prevede

legea şi nicidecum interpretările personale ale angajaţilor instituţiei iar contestarea

unei astfel de decizii se face în raport de aceleaşi documente şi nu funcţie de alte



175

înscrisuri pe care Casa de Pensii nu le avea la dispoziţie în momentul calculării

punctajului.

Legiuitorul nu a lăsat la latitudinea angajaţilor caselor de pensii, încadrarea

unor locuri de muncă în condiţii speciale/deosebite, stabilind în sarcina

asiguratului depunerea acelor acte care atestă condiţiile de muncă în care a lucrat

şi pentru care a achitat contribuţiile de asigurări sociale.



Reclamantul D.I. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Constanţa,

solicitând anularea parţială a deciziei nr. 289468/27.09.2006 emisă de pârâtă, sub

aspectul stagiului de cotizare şi să oblige pârâta la recalcularea drepturilor de pensie

cuvenite în funcţie de încadrarea muncii prestate în categoriile corecte.

A arătat că prin decizia menţionată i-a fost stabilit dreptul la pensie pentru

limită de vârstă şi muncă depusă începând cu data de 10.03.2006,însă la stabilirea

stagiului de cotizare pârâta nu a luat în considerare o serie de adeverinţe şi a ignorat

prevederile Legii 226/2006 precum şi pe cele ale Ordinului nr.687/2006, astfel încât

se impune ca instanţa să verifice legalitatea acestei decizii.

La termenul din 26.03.2008 reclamantul şi-a modificat acţiunea, arătând că

solicită şi obligarea pârâtei la plata drepturilor de pensie restante, calculate ca

diferenţă dintre pensia cuvenită şi cea efectiv încasată.

Prin sentinţa civilă nr.248/2009, Tribunalul Constanţa a respins cererea ca

nefondată.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamantul este beneficiarul unei pensii pentru muncă depusă şi limită de

vârstă stabilită prin decizia nr. 289468/27.09.2006 în care Casa judeţeană de pensii a

stabilit că reclamantul are un stagiu total de cotizare realizat de 50 ani, 10 luni şi 10

zile, din care in grupa I (potrivit Legii 3/1977) 21 ani, 3 luni şi 20 zile.

Potrivit Anexei 3 a Legii 19/2000,vârsta standard de pensionare în cazul

reclamantului era, la data depunerii cererii (martie 2006) de 62 ani şi 9 luni, iar

stagiul complet de cotizare de 30 ani şi 9 luni. În speţă, la data depunerii cererii,

reclamantul avea vârsta de 56 ani şi 6 luni, instituţia pârâtă făcând aplicarea

prevederilor art.1671 din Legea 19/2000 şi recunoscând reclamantului beneficiul

valorificarii stagiului realizat în grupa I de muncă în condiţiile Legii 3/1997, în sensul

reducerii vârstei standard de pensionare cu numărul de ani corespunzător acestui

stagiu, potrivit tabelului nr. 4 al acestui text.

La stabilirea punctajului mediu anual s-a avut însă în vedere stagiul complet de

cotizare de 30 ani şi 9 luni, impus de anexa 3.

Reclamantul invocă prevederile Legii 226/2006, care instituie o reglementare

mai favorabilă în ce priveşte vârsta de pensionare şi a stagiul necesar, pentru

asiguraţii care au realizat un stagiu de cotizare în locuri de muncă încadrate în

condiţii speciale.

Potrivit art.2 din Legea 226/2006 sunt asimilate stagiului de cotizare în condiţii

speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr.19/2000 în care

asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea în locurile de muncă încadrate conform

legislaţiei anterioare în grupa I de muncă şi care în prezent sunt încadrate în condiţii

speciale. Legea 226/2006 impune aşadar obligaţia încadrării locului de muncă în

176

grupa I conform legislaţiei anterioare, concomitent cu cerinţa încadrării în condiţii

speciale potrivit noii legislaţii a aceluiaşi loc de muncă.

Reclamantul are un stagiu realizat în grupa I, potrivit Legii 3/1977, de 21 ani, 3

luni şi 20 zile, astfel cum s-a reţinut prin chiar decizia contestată,activitatea

desfăşurată pe platformele marine fiind încadrată in categoria condiţiilor speciale de

muncă, potrivit anexei 1, pct.11 şi a anexei 2 pct.2,12 şi 13 din Legea 226/2006.

Deşi prin adeverinţa nr.12180/19.09.2006 emisă de S.C. Rig Service S.A. se

atestă împrejurarea că şi în perioada 01.01.2002-01.03.2006 reclamantul a lucrat în

condiţiile prevăzute de Legea 226/2006, aceste menţiuni nu pot fi valorificate în

cadrul contestaţiei de faţă întrucât adeverinţa menţionată nu se afla depusă la dosarul

administrativ la data emiterii deciziei-26.09.2006.

La soluţionarea contestaţiei îndreptate împotriva deciziei de pensionare din

data de 26.09.2006 instanţa ţine seama doar de documentaţia existentă la dosarul

administrativ la momentul emiterii deciziei, reclamantul având posibilitatea de a

valorifica orice alte menţiuni din adeverinţe ulterioare pe calea unei cereri de

recalculare a pensiei, întemeiată pe dispoziţiile art.95 şi art.169 din Legea 19/2000.

S-a reţinut astfel, că reclamantul a realizat un stagiu de cotizare în condiţii

speciale de 21 ani, 3 luni şi 20 zile.

Pentru asiguraţii ce realizează un stagiu de cotizare de cel puţin 25 de ani în

condiţii speciale, art.5 din Legea 226/2006 prevede o modalitate de calcul a

punctajului mediu anual care nu se raportează la stagiul necesar din anexa 3 a Legii

19/2000:în acest caz,numărul de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale

realizate în perioada de cotizare se împarte la 25, indiferent de numărul de ani cu care

asiguratul depăşeşte stagiul de 25 de ani impus de art.3 din acelaşi act normativ.

Art.5 alin.2 din acelaşi act normativ prevede că pentru asiguraţii care au

realizat un stagiu de cotizare mai mic de 25 de ani în condiţii speciale „la stabilirea

punctajului mediu anual se iau în considerare stagiile totale de cotizare necesare

prevăzute în anexele nr. 4 şi 5 la Legea nr. 19/2000”.

Din analiza anexei nr.4, care se raportează la un stagiu total de cotizare cuprins

între 21 şi 30 ani, în funcţie de diferitele perioade lucrate in condiţii speciale de

muncă,rezultă însă că o interpretare în sensul celor susţinute de către reclamant este

contrară spiritului legii şi totodată generatoare de profunde inechităţi între categoriile

de pensionari beneficiari ai Legii 226/2006. Prin urmare, trimiterea pe care art.5

alin.2 din Legea 226/2006 o face la anexa nr.4 a Legii 19/2000 trebuie înţeleasă doar

prin prisma condiţiilor impuse de lege pentru ca asiguratul să poată beneficia de

reducerea vârstei standard de pensionare, pentru determinarea punctajului mediu

anual urmând a fi incidente şi în acest caz condiţiile anexei nr. 3 din lege.

Faţă de aspectele reţinute instanţa a apreciat că instituţia pârâtă a procedat la

stabilirea drepturilor de ale reclamantului printr-o aplicare corectă a algoritmului de

calcul mai sus descris,ceea ce a condus la determinarea punctajului mediu anual prin

raportare la stagiul total necesar de 30 ani şi 9 luni şi nu prin împărţirea punctajului

total la 20.

Aceasta modalitate de calcul folosită de pârâtă a fost confirmată şi prin raportul

de expertiza contabilă efectuat în cauza, expertul stabilind la rândul său că

reclamantul are un stagiu total realizat în condiţii speciale de 21 ani,3 luni şi 20 zile,

177

ceea ce îl îndreptăţeşte la un punctaj mediu anual de 3,66617, identic cu cel stabilit de

casa judeţeană de pensii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul reclamant care a criticato

pentru următoarele motive:

Atât expertul, dar şi instanţa de fond greşesc reţinând ca şi stagiu de cotizare

realizat în condiţii speciale doar 21 ani, 3 luni şi 20 de zile, apreciindu-se că pentru

perioada de peste 4 ani lucraţi de asemenea în condiţii speciale în cadrul S.C. „R.S.”

S.A. (adeverinţa nr. 12180/19.09.2006) nu poate fi valorificată deoarece adeverinţă

care atestă împrejurarea că în perioada 01.01.2002–01.03.2006 reclamantul ar fi

lucrat în condiţii speciale a fost depusă la dosarul administrativ după emiterea

deciziei contestate.

Trebuia reţinut că S.C. „R.S.” S.A. face parte dintre societăţile ce figurează la

poziţia 12 din anexa 2 a Legii nr. 226/2006 astfel că o adeverinţă care să ateste lucrul

în condiţii speciale nu mai era necesară în speţă.

Simplul fapt că în cartea de muncă figurează ca şi angajat al S.C. „R.S.” S.A.,

iar această societate este înregistrată şi recunoscută ca o societate ai cărei lucrători

desfăşoară activitatea în condiţii speciale nu mai impune prezentarea unei adeverinţe

care să ateste lucrul în societăţi de tipul celor prevăzute în anexa 1 la amintita lege.

Faţă de această situaţie este evident că a realizat în condiţii speciale un stagiu

complet de 25 de ani astfel că, drepturile de pensie urmau să-i fie stabilite în

conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 226/2006.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legii speciale, de favoare, nr. 226/2006 două sunt

efectele produse de înscrierea unei persoane în ipoteza legii, pe de o parte reducerea

vârstei de pensionare, iar pe de altă parte stabilirea punctajului mediu anual în mod

diferit faţă de sistemul Legii nr. 19/2000.

Apreciind că singurul efect al Legii nr. 226/2006 în cazul persoanelor ce au

realizat stagii de cotizare în condiţii speciale mai mici de 25 de ani este reducerea

vârstei standard de pensionare instanţa de fond se află din nou în eroare deoarece în

măsura în care legiuitorul ar fi dorit ca acesta să fie singurul beneficiu al persoanelor

ce realizează în condiţii speciale stagii de cotizare mai mici de 25 de ani, textul de

lege ar fi trimis la legea generală, respectiv la dispoziţiile art. 77 şi următoarele (ce

reglementează modalitatea generală de calculare a punctajului mediu anual), Legea

nr. 226/2006 face însă trimitere la aplicarea dispoziţiilor cuprinse în anexele 4 şi 5 la

Legea nr. 19/2000 cu modificări şi completări.

Recursul este nefondat.

Cererea reclamantului a vizat anularea parţială a deciziei nr.

289468/27.09.2006 emisă de pârâtă, sub aspectul stagiului de cotizare şi obligarea

pârâtei la recalcularea drepturilor de pensie cuvenite în funcţie de dispoziţiile Legii

nr. 226/2006 având în vedere că a lucrat o perioadă mai mare în locuri de muncă cu

condiţii speciale.

Din probele administrate rezultă că pârâta a luat în calcul pentru stabilirea

drepturilor la pensie ale reclamantului, acele acte care au fost depuse de reclamant la

dosarul administrativ împreună cu cererea de pensionare.

Reclamantul apreciază că se impunea să se fructifice şi adeverinţa nr.

12180/19.09.2006 emisă de SC R.S. SA deoarece şi în situaţia în care această

178

adeverinţă s-a depus ulterior emiterii deciziei, era de notorietate că angajaţii acestei

societăţi îşi desfăşurau activitatea în condiţii speciale, astfel că nici nu mai era

necesară depunerea unei adeverinţe în acest sens.

Raţionamentul reclamantului este eronat chiar şi pentru faptul că transferă

sarcina probei către o instituţie care nu are rolul de a încadra instituţiile angajatoare

într-o anumită categorie şi cu atât mai mult să stabilească dacă locul de muncă al

asiguratului era încadrat în categoria condiţiilor speciale.

O decizie de pensionare are la bază doar documentele pe care le prevede legea

şi nicidecum interpretările personale ale angajaţilor instituţiei iar contestarea unei

astfel de decizii se face în raport de aceleaşi documente şi nu funcţie de alte înscrisuri

pe care Casa de Pensii nu le avea la dispoziţie în momentul calculării punctajului.

Art. 82 din Legea nr. 19/2000 stabileşte că „cererea de pensionare împreună cu

actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta lege se depun la

casa teritorială de pensii în raza căreia se afla domiciliul asiguratului”.

De asemenea, în O.G. nr. 340/2001 care cuprinde normele de aplicare a acestei

legi se arată pe larg ce acte sunt necesare pentru stabilirea pensiei iar printre acestea

se numără şi „adeverinţa privind condiţiile de muncă speciale şi /sau deosebite”.

Aşadar, legiuitorul nu a lăsat la latitudinea angajaţilor caselor de pensii,

încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale/deosebite, stabilind în sarcina

asiguratului depunerea acelor acte care atestă condiţiile de muncă în care a lucrat şi

pentru care a achitat contribuţiile de asigurări sociale.

În aceste condiţii, în mod corect instanţa de fond a respins cererea

reclamantului privind recalcularea pensiei cu includerea acestei adeverinţe care nu se

afla la dosarul administrativ în momentul emiterii deciziei.

Cât priveşte critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr.

226/2006, Curtea o găseşte nefondată având în vedere următoarele dispoziţii legale:

Potrivit art. 3 al.1 din Legea 226/2006, asiguratul care realizează un stagiu de

cotizare de cel puţin 25 de ani în condiţiile speciale prevăzute în prezenta lege

beneficiază de pensie pentru limită de vârstă cu reducerea cu 15 ani a vârstelor

standard de pensionare prevăzute în anexa 3 la Legea 19/2000.

Conform art. 4 „Salariaţii care au realizat un stagiu de cotizare mai mic decât

cel prevăzut la art. 3 beneficiază de pensie pentru limită de vârstă cu reducerea

proporţionată a vârstelor standard de pensionare în condiţiile realizării stagiilor totale

de cotizare necesare, conform prevederilor din anexa 4 „Bărbaţii”. Reducerea

vârstelor standard de pensionare este în funcţie de stagiul de cotizare realizat în

condiţii speciale de muncă la Legea 19/2000 cu modificările şi completările

ulterioare.”

Art. 5 (1) din Legea nr. 226/2006 arată că „Pentru asiguraţii prevăzuţi la art. 3,

punctajul mediu anual se determină prin împărţirea la 25 a numărului de puncte

rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate în perioada de cotizare.

(2) În situaţia asiguraţilor prevăzuţi la art. 4, la stabilirea punctajului

mediu anual se iau în considerare stagiile totale de cotizare necesare prevăzute în

anexele 4 şi 5 la Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, beneficiul creat de legiuitor persoanelor care au realizat în condiţii

speciale de muncă un stagiu mai mic de 25 de ani se referă atât la reducerea vârstei de

179

pensionare dar şi a stagiului de cotizare prevăzute de anexa 3 din Legea nr. 19/2000,

pentru că aceste persoane să poată beneficia de pensie pentru limită de vârstă înainte

de împlinirea vârstei standard de pensionare prevăzută de Anexa nr. 3 din lege.

Instanţa nu-şi poate însuşi punctul de vedere al reclamantului referitor la

obţinerea punctajului prin împărţirea la stagiul de cotizare diminuat conform anexei

4, deoarece legiuitorul nu a avut în vedere acest mod de calcul al punctajului care, în

cazul în care s-ar aplica, ar favoriza persoanele ce au realizat în condiţii speciale un

stagiu mai mic decât cei care au realizat un stagiu de 25 de ani sau chiar mai mult.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin decizia

nr.1126/16.10.2008 care a avut ca obiect analiza excepţiei de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor art. 5 alin. 2 din Legea nr. 226/2006.

Curtea Constituţională a reţinut, că acest articol are în vedere diferenţe de

tratament juridic dintre diferite categorii de asiguraţi în funcţie de mărimea stagiului

de cotizare realizat în condiţii speciale iar legiuitorul a stabilit drepturi distincte

asiguraţilor care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii speciale mai mare de 25

de ani în raport de cei care au realizat în aceste condiţii speciale un stagiu mai mic.

Situaţia obiectiv diferită care diferenţiază tratamentul juridic aplicabil

asiguraţilor constă în perioada cât aceştia au cotizat lucrând în condiţii speciale,

expunându-se unor condiţii suplimentare de risc şi solicitare astfel că, o perioadă

considerabil mai mare de muncă în aceste condiţii justifică un tratament juridic mai

favorabil sub aspectul acordării dreptului la pensie în raport de cei care au lucrat în

aceste condiţii o perioadă mai scurtă şi care beneficiază totuşi de o reducere a

vârstelor de pensionare.

Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că soluţia pronunţată de

instanţa de fond este una legală şi temeinică astfel că în conformitate cu dispoziţiile

art. 312 cod procedură civilă recursul declarat împotriva acestei sentinţe va fi respins

ca nefondat.

Decizia civilă nr. 312/AS/17.11.2009

Dosar nr. 1591/118/2007





27. Atribuţiile AGA in modificarea Statutului societăţii sau

infiinţarea/desfiinţarea unor sedii secundare. Rolul instanţei in aprecierea

strategiei de reorganizare al societăţii.



În art. 3 alin. 2 din OUG nr. 159/1999 se prevede ca”Loteria romana îşi

constituie sucursale, reprezentante, centre de lucru, agenţii şi altele asemenea, în

tara şi în străinătate, unităţi fără personalitate juridica, înfiinţate prin hotărâre a

adunării generale a acţionarilor”.

Art. 9 din Statutul societăţii prevede de asemenea ca AGA are atribuţii în

modificarea statutului ori de cate ori este necesar iar printre situaţiile enumerate se

afla şi aceea de “înfiinţarea/desfiinţarea unor sedii secundare”.

În exercitarea acestor prerogative, AGA a aprobat în şedinţa din 25.07.2008

„programul de reorganizare şi restructurare teritoriala a CNLR SA pe perioada

1008-2013”, program prin care s-a modificat structura organizatorica a companiei



180

prin desfiinţarea sucursalelor şi înfiinţarea centrelor de profit , proces în care s-a

dispus şi radierea sucursalei zonale Constanţa.



Prin cererea înregistrată sub nr. 10980/118/2008, reclamantul B.A.C. a

solicitat, pe calea ordonanţei preşedinţiale, suspendarea vremelnică a concursului

organizat de pârâta Loteria Română SA. Bucureşti, pentru ocuparea posturilor de

director Centru de profit, programat în perioada 20 – 21.12.2008, până la soluţionarea

irevocabilă a acţiunii vizând anularea concursului arătând că acest concurs încalcă

prevederile pct. N din contractul individual de muncă nr. 341/2004 şi art. 51-53 din

CCM/2008 şi CCMUN.

La termenul din 30.01.2009, reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în

judecată, solicitând, pe calea dreptului comun:

- constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 302/12.01.2009 de încetare a

contractului individual de muncă;

- reintegrarea în muncă şi obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti de la

data concedierii până la data reintegrării efective; cu cheltuielile de judecată

ocazionate de acest proces.

De asemenea, reclamantul a înregistrat sub nr. 10981/118/2008 şi acţiunea

având ca obiect anularea concursului pentru ocuparea posturilor de director centru de

profit programat în perioada 20-21.12.2008.

La termenul din 13.02.2009 instanţa de fond a conexat cele doua cereri

conform art. 163 cod proc. civilă.

Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acţiunii, precizându-se că CNLR

S.A. este o societatea comercială cu capital integral de stat iar prin hotărârea

Consiliului de Administraţie din data de 08.03.2007 s-a aprobat cu unanimitate de

voturi organigrama modificată a societăţii şi regulamentul de organizare şi

funcţionare al acesteia, la nivel central în funcţie de constatările ANAF prin procesul-

verbal de control financiar din 22.02.2007.

Astfel, reorganizarea a fost cerută de către organele de control ANAF prin

Dispoziţia obligatorie nr. 8436/7.03.2007, iar în urma demarării procedurii a fost

publicat Regulamentul integral pe site-ul Companiei, alături de anunţul de concurs cu

toate detaliile privind condiţiile şi procedura de desfăşurare.

Prin circulara nr.247/21.11.2008, comunicată tuturor unităţilor din teritoriu, a

fost realizată informarea cu privire la aprobarea de către AGA a Programului de

reorganizare şi înfiinţarea a 41 de centre de profit judeţene, precum şi cu privire la

intenţia companiei de a-şi proteja salariaţii existenţi. Toţi conducătorii unităţilor

teritoriale ale CNLR au fost astfel convocaţi pentru data de 5.12.2008, în vederea

discutării interactive a aspectelor legate de acest proces, fiind date lămuririle

necesare.

Din acest punct de vedere, parata considera că reclamantul îşi exercită abuziv

drepturile procesuale câtă vreme a participat la această întâlnire, dar a refuzat să se

înscrie la concurs împreună cu alţi şase directori de sucursale zonale, considerând că

AGA nu are dreptul să organizeze un asemenea concurs şi că postul nou înfiinţat le

revine de drept.



181

Pârâta a mai arătat că măsurile luate privesc creşterea competitivităţii

companiei, eficientizarea activităţii acesteia, şi că instanţele nu au abilitarea, astfel

cum s-a reţinut prin decizia nr. 447/2005 a ICCJ, să cenzureze hotărârile adunării

generale pe criteriul oportunităţii sau al profitabilităţii măsurii luate.

Prin încheierea din 13.02.2009 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii

modificatoare, prin prisma prevederilor art. 132 cod proc. civilă, deoarece această

modificare s-a realizat în condiţiile art. 134 cod proc. civilă.

C.G. ş.a. au formulat cereri de interventie în interes alăturat pârâtei la termenul

din 19.12.2008. Prin aceste cereri de intervenţie s-a solicitat respingerea acţiunii

reclamantului, ca nefondată, în considerarea legalităţii concursului organizat de

CNLR.

Aceste cereri au fost respinse în raport de disp. art. 49 cod proc. civilă, întrucât

obiectul acţiunii modificate a vizat anularea deciziei de concediere, situaţie în raport

cu care intervenienţii nu îşi justifică interesul.

Prin sentinţa civilă nr.487/10.04.2009, Tribunalul Constanţa a respins ca

nefondate acţiunile conexe astfel cum au fost modificate şi precizate de reclamantul

B.A.C.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin hotărârea Consiliului de Administraţie al din 15.04.2008 s-a avizat

Referatul privind ,,Programul de restructurare şi reorganizare teritorială a CNLR S.A.

pe perioada 2008 – 2013’’şi în temeiul acestui document s-a aprobat în Adunarea

Generală a Acţionarilor din 25.07.2008, înfiinţarea a 42 de centre judeţene de profit,

cu modificarea corespunzătoare a Statutului CNLR S.A.

Reclamantul s-a referit, pe de o parte, la imposibilitatea modificării de către

Adunarea generală, a organigramei CNLR S.A. aprobata prin actul normativ de

înfiinţare, iar pe de altă parte la caracterul nereal şi inoportun al măsurii de

reorganizare.

S-au respins aceste apărări reţinându-se că, potrivit Statutului CNLR S.A.

aprobat prin O.U.G. nr. 159/1999, Adunarea Generală a Acţionarilor este organul de

conducere al Loteriei Române care decide asupra activităţii acesteia şi asupra politicii

economice având astfel, abilitata sa ia măsurile necesare pentru reorganizarea

activităţii companiei, iar în absenţa unei hotărâri judecătoreşti vizând nelegalitatea

acestei decizii, măsura nu poate fi apreciată ca fiind dispusă cu încălcarea legii.

Cât priveşte oportunitatea măsurii de reorganizare, s-au avut în vedere

prevederile art. 65 alin. 1 Codul muncii, care la data iniţierii procedurii reorganizării

companiei operau în forma modificată prin O.U.G. nr. 55/2006.

Potrivit acestui text, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana

salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de

desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără

legătură cu persoana acestuia.

Alin. 2 stabileşte că desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să

aibă o cauză reală şi serioasă.

Prin urmare, la data procedurii de reorganizare, de stabilire a concursului şi de

emitere a deciziei de concediere contestate în prezenta cauză, nu mai erau incidente

prevederile anterioare ale art. 65 Codul muncii, conform cu care încetarea

182

contractului prin concediere pentru acest motiv trebuia sa fie determinată de

desfiinţarea locului de muncă impusă în mod obligatoriu de existenţa şi probarea unor

dificultăţi economice, de transformări tehnologice sau de reorganizarea activităţii.

S-a constatat astfel, că susţinerile reclamantului sunt nefondate, întrucât

desfiinţarea postului său a fost determinată de adoptarea planului de restructurare –

care a condus la dispariţia formelor anterioare de organizare teritorială cu

descentralizarea structurii organizatorice faţă de centru şi adoptarea unui nou sistem

de contabilitate de gestiune.

S-a concluzionat în sensul ca, desfiinţarea postului ocupat de reclamant în baza

unui contract individual de muncă nu a constituit o măsură abuzivă, nereală şi

nefundamentată, cu atât mai mult cu cât noile funcţii nu mai puteau fi ocupate decât

în baza unui contract de mandat, în considerarea unor criterii manageriale urmărite

prin organizarea concursului şi sub acest aspect, nu are relevanţă faptul că atribuţiile

specifice noului post (director centru de profit) se regăsesc în esenţă şi pe fişa

postului ocupat de reclamant, întrucât acest aspect nu infirmă desfiinţarea efectivă a

postului.

Dealtfel, opţiunea participării la concurs revenea mai multor angajaţi, nefiind

pusă în discuţie o simplă înlocuire a titulaturii funcţiei, motiv pentru care organizarea

concursului şi ocuparea noilor posturi în această manieră reprezenta o necesitate

obiectivă şi o cerinţă a legii iar oferirea noilor poziţii în organigramă, vechilor

salariaţi este exclusă.

Faptul că acest demers al angajatorului a coincis cu emiterea deciziei de

concediere nu conferă acestuia caracter nelegal, ci, dimpotrivă, atestă disponibilitatea

pârâtei de a permite reclamantului care nu a optat pentru concurs de la început să

poată participa la selecţie pentru unul din posturile rămase vacante.ă solicite sprijinul

AJOFM câtă vreme s-a probat că în cadrul unităţii mai erau locuri vacante, dar sub

rezerva ocupării lor prin concurs.

Întrucât pârâta a făcut dovada existenţei unei reorganizări reale şi serioase, care

a generat desfiinţarea nu doar a postului ocupat de reclamant, ci şi a tuturor posturilor

de aceeaşi natură existente în vechea organigramă a CNLR S.A., cu consecinţa creării

unor noi funcţii de conducere, ocupate în urma unui concurs şi prin încheierea

ulterioară a unui contract de mandat instanţa a apreciat ca acţiunile conexe ale

reclamantului sunt nefondate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul reclamant, care a

formulat următoarele critici:

1. - O primă problemă rezolvată în mod greşit de către instanţa de fost a fost

aceea a posibilităţii modificării de către Adunarea generală a Companiei Naţionale

Loteria Română S.A. a organigramei aprobate prin actul normativ de înfiinţare.

Instanţa a reţinut că potrivit Statutului C.N.L.R. S.A. aprobat prin OUG

nr.159/1999, Adunarea generală a acţionarilor este organul de conducere al Loteriei

Române care decide asupra activităţii acesteia şi asupra politicii economice.

Prin urmare, acest for ar avea abilitarea de a lua măsurile necesare pentru

reorganizarea activităţii companiei, iar în absenţa unei hotărâri judecătoreşti vizând

nelegalitatea acestei decizii, măsura nu poate fi apreciată ca fiind dispusă cu

încălcarea legii.

183

Apreciază că aceste consideraţii sunt nelegale având în vedere că Statutul

CNLR – SA a fost adoptat prin OUG nr.159/1999, iar în anexa A la statut este

cuprinsă Lista cuprinzând unităţile fără personalitate juridică din structura Companiei

Naţionale Loteria Română SA.

În mod evident modificarea acestei anexe se putea face numai prin modificarea

actului normativ.

Afirmaţia instanţei potrivit cu care, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti de

anulare a hotărârii A.G.A., nu poate constata nelegalitatea acesteia, nu poate fi

primită, deoarece poate să constate nelegalitatea acesteia pe cale incidentală şi să o

lipsească de efecte juridice în ceea ce priveşte obiectul litigiului de faţă.

2.- În ce priveşte nulitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă

raportat la lipsa unei cauze reale şi serioase:

Aşa cum rezultă din toate actele pârâtei, cauza reorganizării este reprezentată

de dispoziţia ANAF nr.8436/07.03.2007, astfel: „reorganizarea Companiei la nivel

central şi teritorial şi transformarea Sucursalelor Zonale în centre de profit, prin

transferul managementului activităţii desfăşurate de Centrele de lucru şi a

administrării şi gestionării activităţii şi resurselor Centrelor de lucru” care la acest

moment este doar parţial implementată, prin reorganizarea la nivel central.

A.N.A.F., conform art.5 alin.1 din H.G. nr.495/2007, este autorizată în

îndeplinirea atribuţiilor sale „să dea agenţilor economici ca urmare a controlului,

dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru luarea măsurilor de respectare a legii”, ori nu

se poate stabili sub nici un aspect încălcarea legii prin forma de organizare a

companiei, când această formă este statuată prin lege – OUG nr.159/1999.

Elementul esenţial al dispoziţiilor ANAF era „creşterea performanţelor

economice” şi de asemenea, scăderea cheltuielilor la 1000 de lei venituri, dar modul

cum această dispoziţie a fost interpretată şi pusă în practică a dus la un rezultat

contrar recomandărilor făcute de către aceasta.

3.- În mod eronat instanţa de fond a reţinut că numărul de posturi s-a redus,

când rezultă în mod evident că acesta s-a mărit, astfel recunoscut chiar de intimată

prin răspunsul la interogatoriu, astfel că sancţiunea care intervine, potrivit legii este

nulitatea absolută a deciziei de concediere, care are caracter nelegal şi netemeinic.

Desfiinţarea locului de muncă al reclamantului a vizat de fapt persoana şi nu

funcţia.

Din punct de vedere al obiectivităţii şi imparţialităţii demersului de selectare a

personalului cu atribuţii de conducere ce urma să fie desemnat în urma reorganizării,

angajatorul nu a respectat principiul egalităţii de şanse şi aplicarea unui tratament

nediscriminatoriu, având în vedere că reorganizarea a fost dispusă atât la nivel

teritorial cât şi central, astfel încât directorii executivi din centrală nu au fost supuşi

examinării în condiţiile în care organigrama aparatului central a fost modificată în

sensul desfiinţării anumitor direcţii şi înfiinţării altora prin comasarea anumitor

servicii şi implicit sporirea responsabilităţilor.

În urma reorganizării, singurele funcţii condiţionate a fi ocupate prin concurs

au fost cele de director executiv, cu toate că, şi contabilii şefi ai fostelor Sucursale

zonale aveau atribuţii de conducere, dar în acest caz posturile nou înfiinţate, având



184

atribuţii de conducere în compartimentul economic, au fost oferite de către angajator

fără concurs.

4.- Încălcarea prevederilor legale privind oferirea unui loc de muncă de către

pârâtă.

Dispoziţiile art.64 alin.1 Codul muncii, care instituie obligaţia angajatorului de

a oferi un loc de muncă vacant pentru cazuri de concediere ce ţin de persoana

salariatului, trebuie aplicate şi în situaţiile vizate de art.65 alin.1 din Codul muncii,

având în vedere că relaţiile de muncă se întemeiază pe principiul bunei-credinţe şi al

garantării dreptului la protecţia împotriva şomajului.

Mai mult, există obligaţia de diligenţă subsecventă a angajatorului de a solicita

sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii

salariatului, existenţa acestei obligaţii fiind rezultatul interpretării a fortiori a

dispoziţiilor art.64 alin.2 Codul muncii.

5.- Privitor la data de organizare a concursului – 20-21.12.2008, postul de

director executiv al subunităţii teritoriale pe raza judeţului Constanţa nu putea fi

vacant şi prin urmare scos la concurs, deoarece Sucursala zonală Constanţa nu fusese

desfiinţată în condiţiile legii prin radiere de la ORC Constanţa, astfel încât noua

subunitate teritorială să poată fi înfiinţată,

În concluzie, reclamantului îi era impusă ca singură opţiune valabilă pentru

păstrarea locului de muncă, participarea la un concurs pentru un post ce nu era

înfiinţat şi prin urmare vacant conform legii, în cadrul unei subunităţi inexistente la

acel moment, radierea Sucursalei Zonele şi înfiinţarea Centrului de profit Constanţa

producându-se efectiv în luna ianuarie 2009.

Lista de posturi trebuia să fie inclusă în decizie şi nu în perioada de preaviz să

se pună la dispoziţia reclamantului lista locurilor vacante la nivelul companiei,

potrivite pregătirii profesionale.

6.- Un alt aspect al nelegalităţii rezultă din faptul că prin Decizia nr.938 s-a

dispus ca începând cu 01.01.2009, dl. I.G., consilier în cadrul Compartimentului

consilieri să îndeplinească funcţia de director al Centrului de Profit Constanţa şi

Centrului de Profit Galaţi, până la data ocupării acestor posturi prin concurs, în

condiţiile în care, potrivit deciziei atacate de reclamant, decizia produce efecte

juridice de la data comunicării sale salariatului şi poate fi contestată la Tribunalul

Constanţa – Secţia conflicte de muncă, în termen de 30 de zile calendaristice, de la

aceeaşi dată.

Intenţia pârâtei de a face orice pentru ca reclamantul să nu mai fie salariat al

Companiei rezultă şi din dispoziţia din decizia atacată, potrivit cu care se renunţă „de

către angajator în perioada de preaviz la dreptul de a mai solicita salariatului

executarea obligaţiilor din contractul individual de muncă”.

Preavizul este un beneficiu care se acorde salariatului şi numai acesta poate să

dispună de el în sensul că poate să renunţe în tot sau în parte la beneficiul lui.

Drept urmare, în conformitate cu disp. art.76 din Codul Muncii, potrivit cu care

„concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de

nulitate absolută”, decizia nr.302/12.09.2009 de încetare a contractului de muncă a

reclamantului este lovită de nulitate absolută.



185

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii atacate.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate şi de

materialul probator administrat, Curtea constata ca recursul este nefondat. -

Recurentul a ocupat funcţia de director executiv la Sucursala Zonala Constanţa din

cadrul CN Loteria Română S.A. conform contractului individual de muncă nr.

341/2004 şi deciziei nr. 162/28.04.2004.

Societatea pârâta s-a înfiinţat prin OUG nr. 159/1999, iar în anexa la această

ordonanţă s-au prevăzut mai multe sucursale fără personalitate juridică ale CN

Loteria Română S.A.

Totodată s-a emis Statutul companiei care este de asemenea anexa la

ordonanţa şi care reglementează modul de funcţionare şi organizare al societăţii.

În art. 3 alin. 2 din OUG nr. 159/1999 se prevede ca”Loteria romana îşi

constituie sucursale, reprezentante, centre de lucru, agenţii şi altele asemenea, în tara

şi în străinătate, unităţi fără personalitate juridica, înfiinţate prin hotărâre a adunării

generale a acţionarilor”.

Art. 9 din Statutul societăţii prevede de asemenea ca AGA are atribuţii în

modificarea statutului ori de cate ori este necesar iar printre situaţiile enumerate se

afla şi aceea de “înfiinţarea/desfiinţarea unor sedii secundare”.

În exercitarea acestor prerogative, AGA a aprobat în şedinţa din 25.07.2008

„programul de reorganizare şi restructurare teritoriala a CNLR SA pe perioada 1008-

2013”, program prin care s-a modificat structura organizatorica a companiei prin

desfiinţarea sucursalelor şi înfiinţarea centrelor de profit, proces în care s-a dispus şi

radierea sucursalei zonale Constanţa.

Aşadar, nu poate fi reţinută critica recurentului în referire la nelegalitatea

modificării listei cu unităţile fără personalitate juridică, deoarece hotărârea adoptată

de AGA a respectat întocmai dispoziţiile statutare.

- Cu privire la “nulitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă

raportat la lipsa unei cauze reale şi serioase”, Curtea reţine:

Potrivit art. 65 alin 2 Codul muncii desfiinţarea locului de munca trebuie sa

fie efectiva şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Textul de lege nu permite încetarea contractului de muncă din voinţa

unilaterala a angajatorului pentru motive invocate arbitrar sau în mod abuziv şi care

îngrădesc dreptul la muncă.

Aceste dispoziţii sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 24 litera “a” din Carta

socială europeană care reglementează “dreptul lucrătorilor de a nu fi concediaţi fără

un motiv întemeiat”.

Cauza reală presupune ca aceasta să aibă un caracter obiectiv, adică să fie

generată de dificultăţi economice, transformări tehnologice sau reorganizarea

societăţii.

Cauza este serioasă atunci când este precisă şi reprezintă adevăratul motiv al

concedierii neavând rolul de a disimula existenţa unui alt motiv.

Decizia de reorganizare a companiei a aparţinut Adunării generale a

acţionarilor ca organ de conducere iar reorganizarea presupune adoptarea acelor



186

măsuri necesare pentru optimizarea activităţii pentru a deveni una profitabilă ceea ce ,

în unele cazuri implica desfiinţarea sau transformarea unor posturi.

Instanţa nu poate să intervină în strategia de reorganizare al societăţii şi nu

poate cenzura acest proces prin menţinerea unor posturi deoarece aceasta ar însemna

să se substituie organelor de conducere ale societăţii.

În raport de probele administrate, instanţa nu putea decât să constate că postul

ocupat de reclamant a fost suprimat datorită unor cauze reale şi serioase, nefiind

îndreptăţită să intervină asupra motivelor care l-au determinat pe angajator sa

procedeze la reorganizarea propriei sale activităţi.

- Nu se poate reţine nici critica referitoare la caracterul subiectiv al măsurii şi

anume că această desfiinţare a postului a vizat persoana reclamantului şi că în

realitate a avut loc o creştere a numărului de posturi şi nicidecum o reducere,

deoarece aşa cum a constatat şi instanţa de fond, reorganizarea unei instituţii

presupune luarea acelor masuri care duc la eficientizarea activităţii ceea ce înseamnă

că urmare acestui proces, se pot suprima din schema de personal unele posturi şi se

pot crea în acelaşi timp alte posturi.

Reclamantul ocupa funcţia de director executiv al CN Loteria Romana SA –

Sucursala Zonala Constanţa şi la nivelul acestor funcţii - de director - trebuie

analizată schema de personal. Ori din moment ce s-au desfiinţat toate sucursalele

zonale, printre care şi sucursala al cărei director era reclamantul, instanţa nu poate

face trimitere la alt gen de posturi create de parata deoarece posturile nou create erau

în cadrul unor noi structuri, respectiv centrele de profit.

Pentru ocuparea posturilor de directori ale acestor centre de profit, s-a agreat

procedura ocupării prin concurs şi aceasta procedura nu este una nelegala din

moment ce fiecare sucursala era condusă de 3 persoane cu funcţii de conducere

(director executiv, director adjunct şi contabil şef) iar centrul de profit este condus de

un singur director. Prin urmare nu era posibil ca toţi directorii sucursalelor să ocupe

aceeaşi funcţie şi în cadrul centrelor de profit nou înfiinţate în condiţiile în care nu

erau suficiente posturi pentru o astfel de funcţie.

În acest context, posturile de director urmau să fie ocupate prin concurs iar

reclamantului i s-a transmis lista posturilor vacante din companie putând opta pentru

unul din aceste posturi în perioada termenului de preaviz.

De asemenea, i s-a comunicat odată cu decizia nr. 302/12.01.2009, că se va

organiza concurs pentru ocuparea postului de director centru de profit Constanţa, în

data de 22-23.01.2009, la care putea participa şi reclamantul ceea ce înseamnă că

acesta a luat cunoştinţă de acest concurs înainte de a avea loc şi respectiv, după data

radierii Sucursalei Zonale Constanţa care s-a dispus prin încheierea nr.

10469/09.01.2009.

Nu se poate reţine vreun motiv de nulitate al deciziei nici din perspectiva

nerespectării disp. art. 74-d Codul muncii deoarece acest text de lege face trimitere

expresă la situaţiile reglementate de art. 64 text care, la rândul sau prevede alte

situaţii de încetare a contractului de muncă, diferite de cea a reclamantului.

Pentru aceste motive criticile e la pct. 3 şi 4 şi 5 din motivele de recurs vor fi

respinse ca nefondate.



187

- În decizia nr. 302/12.01.2009 s-a menţionat că “în perioada de preaviz,

angajatorul renunţă la dreptul de a mai solicita salariatului executarea obligaţiilor din

contractul individual de muncă încheiat pentru funcţia de director deţinută pana la

31.12.2008, salariatul urmând a fi remunerat potrivit salariului de încadrare din

contractul individual de munca, salariu care nu va suferi nicio modificare în aceasta

perioadă”

În referire la aceasta menţiune din decizie, recurentul afirmă că societatea i-a

încălcat dreptul pe care legea îl atribuie salariatului - de a renunţa sau nu la beneficiul

preavizului.

Nu se poate reţine această critica deoarece art. 79 (7) din Codul muncii

prevede: “contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de

preaviz sau la data renunţării totale sau parţiale de către angajator la termenul

respectiv”.

Prin urmare, angajatorul poate renunţa la preaviz dar cu condiţia achitării

drepturilor salariale aferente perioadei de preaviz deoarece alin. (5) din acelaşi articol

prevede că “pe perioada preavizului, contractul de munca continua să îşi producă

efectele” ceea ce presupune plata salarului pentru perioada de preaviz în care şi

salariatul este obligat să îşi respecte obligaţiile din contract. Faptul că, reclamantul a

încasat drepturile salariale aferente perioadei de preaviz, cu toate ca nu a lucrat în

acea perioadă, nu echivalează cu încălcarea vreunui drept reglementat de dispoziţiile

legale mai sus arătate.

Pentru aceste considerente, instanţa constată că în cauză nu sunt incidente

dispoziţiile art.76 Codul muncii, decizia emisă de pârâtă fiind legală şi temeinică şi în

temeiul art. 312 cod procedură civilă recursul declarat împotriva sentinţei civile

nr.487/10.04.2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa, urmează a fi respins ca

nefondat.

În ce priveşte cererea intimatei parate de obligare a recurentului la plata

cheltuielilor de judecata, Curtea constata ca la dosarul cauzei nu s-a depus nicio

dovada a cheltuielilor efectuate de aceasta parte în legătură cu soluţionarea recursului

de faţă, astfel că în raport de dispoziţiile art. 274 cod procedură civilă şi aceasta

cerere va fi respinsă ca nefondată

Decizia civilă nr. 614/CM/26.10.2009

Dosar nr. 10980/118/2008





28. Cercetarea disciplinară nu intrerupe termenul prevăzut de art. 268 din

Codul muncii, iar sancţiunea disciplinară se aplică in 30 de zile de la data la care

angajatorul a luat cunoştinţă de abatere in baza unui referat, note scrise sau

proces-verbal inregistrat in registrul general al societăţii.



Potrivit art. 268 alin. 1 din Codul Muncii, „angajatorul dispune aplicarea

sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de

zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii

disciplinare”.

Termenul curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoană

juridică abilitat să aplice sancţiuni disciplinare a luat cunoştinţă despre săvârşirea

188

abaterii, iar împlinirea acestui termen conduce la prescrierea dreptului

angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinară.

Art. 268 codul muncii stabileşte nu numai termenul pentru aplicarea

sancţiunii, dar oferă şi criteriul în baza căruia se calculează acest termen, respectiv

“data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare”.

În doctrina şi practica judiciara în materie, este statuat ca termenul de 30 de

zile de aplicare a sancţiunii disciplinare curge de la data la care reprezentantul

angajatorului persoană juridică, abilitat să aplice sancţiunea, a luat cunoştinţă

despre săvârşirea abaterii, printr-o notă de constatare, referat, proces verbal etc.,

având o dată certă, prin înregistrarea în registrul general al unităţii.



Reclamanta V.V.C. a investit Tribunalul Tulcea cu cererea privind anularea

deciziei nr. 61/13 martie 2009 emisă de A.F.D.J. R.A. Galaţi, prin care pârâta a

pretins că reclamanta ar fi încălcat legea şi Regulamentul de ordine interioară al

A.F.D.J. – R.A. Galaţi, fără a se menţiona în ce constă depăşirea atribuţiilor sale de

serviciu prevăzute în fişa postului sau limbajul neadecvat şi violent pe care l-ar fi

folosit şi nici în ce context ar fi avut o astfel de atitudine.

In şedinţa publică din data de 3 iunie 2009, reclamanta prin apărător a invocat

excepţia tardivităţii emiterii deciziei nr. 61/13 martie 2009.

Prin sentinţa civilă nr. 905/03.07.2009, Tribunalul Constanţa a admis excepţia

tardivităţii invocată de reclamanta şi a anulat decizia nr. 61/13 martie 2009, emisă

de A.F.D.J. – R.A. Galaţi ca fiind tardivă.

Pentru a dispune astfel, prima instanţa a reţinut următoarele:

Prin emiterea deciziei nr. 61 din 13 martie 2009, A.F.D.J. R.A. Galaţi, a dispus

sancţionarea disciplinară a reclamantei cu retrogradarea din funcţia de şef birou în

funcţia de economist, cu acordarea salariului de bază corespunzător funcţiei de

economist în cuantum de 1944 lei, pe o perioadă de 60 zile calendaristice, conform

art. 264 alin. 1 lit. c) din Codul Muncii, începând cu data comunicării deciziei.

La baza emiterii acestei decizii au stat referatele nr. 3024/03.02.2009 şi nr.

3084/04.02.2009 privind comportamentul necorespunzător al reclamantei V.V.C. –

şef birou administrativ-aprovizionare la S.C.N. Sulina şi cu privire la nerespectarea

de regulilor în relaţiile de serviciu, cu implicaţii în buna desfăşurare a activităţii

sectorului.

Prin referatul nr. 3024 din 3 februarie 2009 au fost aduse la cunoştinţa

conducerii A.F.D.J. – R.A. Galaţi abaterile disciplinare menţionate.

Şi prin referatul nr. 3084/4 februarie 2009, s-a adus la cunoştinţa conducerii

paratei comportamentul dictatorial şi ameninţător al reclamantei iar semnatarii acestui

referat au solicitat conducerii să intervină în sensul adoptării unor măsuri urgente de

soluţionare a acestei situaţii conflictuale acute şi la instaurarea unui climat socio-

profesional bazat pe colegialitate, respect, demnitate şi egalitate în tratament pentru

fiecare salariat.

Potrivit art. 268 alin. 1 din Codul Muncii, „angajatorul dispune aplicarea

sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile

calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare”.



189

Termenul curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoană

juridică abilitat să aplice sancţiuni disciplinare a luat cunoştinţă despre săvârşirea iar

împlinirea acestui termen conduce la prescrierea dreptului angajatorului de a aplica

sancţiunea disciplinară.

Având în vedere că parata a luat cunoştinţă prin referatele înregistrate sub nr.

3024/3 februarie 2009 şi nr. 3084/4 februarie 2009 despre abaterile disciplinare

săvârşite de către reclamantă, iar decizia de sancţionare a emis-o la data de 13 martie

2009, instanţa a anulat decizia nr. 61/13 martie 2009 ca fiind tardivă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta pârâtă, care a formulat

următoarele critici:

În mod greşit instanţa a stabilit că momentul în care conducerea regiei a luat

cunoştinţă despre săvârşirea abaterilor este data la care s-au depus referatele

nr.3024/03.02.2009 şi 3084/04.02.2009, dată de la care curge termenul de 30 de zile

pentru aplicarea sancţiunii potrivit art.268(1) din legea nr.53/2003.

În realitate, data la care regia a luat cunoştinţă despre faptul că V.V.C. a săvârşit

abateri disciplinare este 18.02.- 19.02.2009 prin intermediul notelor explicative pe

care le-au dat salariaţii. Referatele menţionate expuneau cu caracter generic faptul că

reclamanta provoacă instabilitate, derapaje, diminuează performanţa activităţii

sectorului prin comportamentul dictatorial ameninţător, coroborat cu alte manifestări

legate de conduită, interzise de Regulamentul intern al A.F.D.J. – R.A. Galaţi, fără să

menţioneze concret faptele.

După audierea a 27 de salariaţi din cadrul S.C.N. Sulina, în data de 18.02. –

19.02.2009, din notele explicative pe care le-au dat în scris, s-au evidenţiat în concret

atât faptele reclamantei, cât şi faptul că aceasta se face vinovată de producerea

acestora.

Din procesul verbal nr.5583/26.02.2009 reiese că în urma analizei efectuate,

comisia a constatat că faptele săvârşite de reclamantă întrunesc elementele

constitutive ale abaterii disciplinare şi sunt sancţionabile în conformitate cu prev.

art.263 alin.2 din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, art.27 lit.d,f,h, k din

Regulamentul Intern al A.F.D.J. – R.A. Galaţi.

Procesul verbal mai sus menţionat, a fost înaintat directorului general A.F.D.J. –

R.A. Galaţi cu propunerea pentru aplicarea sancţiunii disciplinare prev. de art.263

alin.2 din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, respectiv „retrogradarea din funcţie, cu

acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pentru o

durată ce nu poate depăşit 60 de zile”.

Cazul a fost pus în discuţie în şedinţa din 03.03.2008 a Comitetului socio-

profesional şi de disciplină din cadrul A.F.D.J. – R.A. Galaţi, fapt consemnat în

procesul verbal nr.5988/03.03.2009, drept pentru care s-a dispus sancţionarea

reclamantei prin decizia nr.61/13.03.2009, astfel că, sancţiunea a fost aplicată cu

respectarea prev. art.263 şi urm. – Capitolul răspunderea disciplinară din Legea

nr.53/2003 – Codul muncii.

Intimata reclamanta a formulat întâmpinare prin care şi-a exprimat poziţia

procesuala în sensul respingerii recursului ca nefondat, întrucât recursul este pur

formal iar celelalte declaraţii la care se face referire sunt obţinute ulterior, în cursul

cercetării disciplinare.

190

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate şi materialul

probator administrat, Curtea constata ca recursul este nefondat.

Decizia nr. 61/13.03.2009 prin care s-a dispus sancţionarea reclamantei cu

retrogradarea din funcţia de şef birou în funcţia de economist, a avut la baza

cercetarea disciplinară efectuata în baza celor două referate menţionate în decizie,

respectiv referatul nr. 3024/03.02.2009 şi nr.3084/04.02.2009.

Art. 268 codul muncii stabileşte nu numai termenul pentru aplicarea sancţiunii,

dar oferă şi criteriul în baza căruia se calculează acest termen, respectiv “data luării la

cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare”.

În doctrina şi practica judiciara în materie, este statuat ca termenul de 30 de zile

de aplicare a sancţiunii disciplinare curge de la data la care reprezentantul

angajatorului persoană juridică, abilitat să aplice sancţiunea, a luat cunoştinţă despre

săvârşirea abaterii, printr-o notă de constatare, referat, proces verbal etc., având o

dată certă, prin înregistrarea în registrul general al unităţii.

Curgerea acestui termen conduce la prescrierea dreptului angajatorului de a

aplica sancţiunea disciplinară, iar în cazul în care intervine totuşi sancţionarea,

aceasta este nelegală.

Chiar daca legea impune prin art. 267 codul muncii, că nicio măsură – cu

excepţia celei de la art.264 alin. 1 litera “a” să nu poată fi dispusă fără efectuarea

cercetării disciplinare, aceasta nu echivalează cu o prelungire a termenului de 30 de

zile prevăzut pentru aplicarea sancţiunii, până la data finalizării cercetării.

O astfel de interpretare nu ar fi în consens cu voinţa legiuitorului deoarece acesta

nu face nicio derogare de la termenul stabilit prin art. 268 Codul muncii iar “data

luării la cunoştinţă” este cea menţionată chiar de către recurentă în cuprinsul deciziei,

respectiv data la care s-au înregistrat cele doua referate.

În raport de data înregistrării celui de al doilea referat, nr. 3084/04.02.2009,

angajatorul avea la dispoziţie 30 de zile în care sa efectueze cercetarea disciplinară şi

în funcţie de propunerea comisiei de cercetare să şi aplice sancţiunea.

Având în vedere probele din dosar, care atestă depăşirea termenului pentru

aplicarea sancţiunii disciplinare Curtea apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite

cerinţele art. 304 alin. 1 pct. 8 cod procedură civilă, iar instanţa de fond în mod corect

a admis excepţia tardivităţii invocată de reclamantă, urmând a menţine aceasta

sentinţă ca legală şi temeinică .

În temeiul art. 274 cod procedură civilă, va fi obligată recurenta la plata

cheltuielilor de judecata în valoare de 2631 lei suportate de intimată cu ocazia

soluţionării recursului, conform chitanţei de la dosar.

Decizia civilă nr. 615/CM/26.10.2009

Dosar nr. 585/88/2009







Preşedinte Secţie civilă,

MIHAELA POPOACĂ





191