CURTEA DE APEL IAŞI
Decizii relevante
Pronunţate în trimestrul I
2009
Cuprins
I. Secţia civilă ................................................................................................................... 5
1. Acţiune pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în statele Uniunii
Europene............................................................................................................ 5
2. Legea nr.10/2001. Restituire în natură ................................................................... 6
3. Acţiune în constatarea dreptului de servitute legală. Drept de acces pentru operatorul
public de reţea destinată serviciilor de telecomunicaţii..................................... 8
4. Contract de vânzare-cumpărare. Acţiune în constatarea nulităţii absolute .......... 12
5. Antecontract. Bun în indiviziune ......................................................................... 15
6. Hotărâre de îndreptare a erorii materiale. Cale de atac ........................................ 18
II. Secţia penală ............................................................................................................. 21
1. Vătămare corporală gravă – pierderea unui organ – prevăzută de art. 182 alin. 2 C.pen.
......................................................................................................................... 21
2. Propunere de arestare preventivă. Luarea măsurii. Pericol social concret pentru ordinea
publică. Recurs. Revocarea măsurii ................................................................ 23
3. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a
unor texte de lege. Cerinţele impuse de art. 29 alin. 1, 2, 3 din Legea nr. 47/1992
republicată ....................................................................................................... 26
4. Criterii de diferenţiere între vătămare corporală gravă – art. 182 C.pen. – şi tentativă de
omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C.pen. ...................................... 28
5. Cerere de preluare a judecăţii în cadrul procedurilor instituite prin Legea nr.302/2004
......................................................................................................................... 30
6. Recidiva postcondamnatorie (art. 37 lit. a C.pen.) şi concursul de infracţiuni (art. 33 lit.
a C.pen.). Forme ale pluralităţii de infracţiuni – criterii de diferenţiere. Circumstanţe
atenuante: depăşirea limitelor legitimei apărări sau săvârşirea infracţiunii în condiţii
de provocare (art. 73 lit. a şi b C.pen.). Respectarea dreptului la apărare ....... 32
7. Contestaţie la executare. Condiţii de admisibilitate. Art. 461 C.pr.pen. Căi de atac38
III. Secţia comercială .................................................................................................... 41
1. Revizuire. Încadrarea cererii în raport de situaţia de fapt expusă. Efecte ............ 41
2. Nelegala citare. Consecinţe .................................................................................. 42
3. Necitarea pârâtului în faţa instanţei de fond. Necomunicarea hotărârii. Consecinţe43
IV. Secţia de contencios administrativ şi fiscal .......................................................... 45
1. Ajutor public judiciar în materie civilă. Condiţii de acordare .............................. 45
2. Anulare act administrativ emis de organele administraţiei publice locale – primarul
localităţii. Stabilirea cadrului procesual de reclamant..................................... 46
3. Funcţionar public. Sancţiune disciplinară. Soluţionarea acţiunii în anulare fără a se
asigura participarea la procedura contencioasă a autorităţii emitente a actului
administrativ contestat. Lipsa rolului activ al instanţei ................................... 47
4. Achiziţii publice. Plângere împotriva deciziei Consiliului Naţional de Soluţionare a
Contestaţiilor de respingere ca inadmisibilă a contestaţiei. Admisibilitate..... 49
5. Dobânda datorată în cazul restituiri sumei plătite cu titlu de taxă specială pentru
autoturisme ...................................................................................................... 51
6. Achiziţii publice. Preţul ofertat. Limitele verificării pe care autoritatea contractantă o
poate efectua cu privire la nivelul şi structura preţului ofertat. Prevalenţa
principiului eficientei utilizări a fondurilor publice ........................................ 52
7. Recrutare personal cu statut special. Modificarea cadrului legislativ referitor la
condiţiile cerute pentru numirea în funcţie. Dreptul angajatorului de a alege metoda
de selecţie care să asigure realizarea scopului propus şi a standardelor impuse prin
angajamentele asumate de România prin Tratatul de aderare la C.E. ............. 54
8. Cerere de suspendare a actului administrativ întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Condiţii de admisibilitate56
9. Anulare hotărâre consiliu local de aprobare a înfiinţării unui parc eolian.
Obligativitatea organizării licitaţiei publice. Consecinţe ................................ 57
V. Secţia pentru cauze cu minori şi de familie ........................................................... 60
1. Cerere de recunoaştere a efectelor unei hotărâri judecătoreşti străine. Suspendarea
judecăţii. .......................................................................................................... 60
2. Încetarea măsurii de protecţie specială a plasamentului. Condiţia să fi încetat riscul de
abuz ori neglijare în domiciliul părinţilor – art.68 alineat 2 din Legea nr.272/2004
......................................................................................................................... 62
3. Reîncredinţare minor spre creştere şi educare. Modificarea împrejurărilor avute iniţial
în vedere. Aprecierea interesului superior al copilului în cadrul aplicării art.44 Cod
familie.............................................................................................................. 64
4. Judecată. Modificarea cererii. Înţelesul noţiunii reglementată de art.132 alin.1 C.pr.civ.
Instanţa competentă ......................................................................................... 67
5. Restituirea cauzei la parchet - art.332 alin. 2 C.pr.pen. Sancţiunea încălcării
dispoziţiilor art.172 alin. 1 C.pr.pen. ce reglementează asistenţa juridică facultativă.
......................................................................................................................... 69
6. Tăinuire. Cunoaşterea provenienţei ilicite a bunurilor dobândite. Cerinţa esenţială
pentru caracterizarea laturii subiective ............................................................ 70
7. Abuz de încredere. Furt. Criteriu distructiv – modalitatea de a dobândi detenţia bunului
......................................................................................................................... 71
8. Tentativă de omor. Vătămare corporală gravă. Criterii de diferenţiere. Provocare.
Existenţa condiţiilor prevăzute de art. 73 lit. b) C.pen. ................................... 72
VI. Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale .......................................... 75
1. Decontarea cheltuielilor de reînnoire a mandatului solicitate de asistenţii judiciari din
cadrul instanţelor judecătoreşti, în temeiul ordinelor de deplasare emise de tribunal
......................................................................................................................... 75
2. Obligarea consiliilor locale la acordarea tichetelor cadou ................................... 80
3. Diferenţa de spor de 95% din salariul de bază pentru orele prestate în zilele de sâmbătă
şi duminică şi în sărbătorile legale, solicitată de sindicat în numele membrilor săi, în
contradictoriu cu pârâta D.G.A.S.P.C. ............................................................ 85
4. Obligaţia angajatorului de a realiza o efectivă şi reală repunere a părţilor în situaţia
anterioară concedierii. Daune morale la care este îndreptăţit salariatul .......... 88
5. Refuzul angajatorului de reintegrare a contestatorului în funcţia de şef serviciu, în
executarea unei hotărâri judecătoreşti de anulare a măsurii de modificare unilaterală
a contractului său de muncă. Concedierea salariatului pentru desfiinţarea serviciului
pe care îl conducea. Acte adiţionale încheiate la un contract care nu mai era în fiinţă
......................................................................................................................... 92
I. Secţia civilă
1. Acţiune pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă
circulaţie în statele Uniunii Europene
Libertatea circulaţiei cetăţenilor români nu este absolută, ea trebuie să se
desfăşoare cu respectarea cerinţelor legii materiale, la care trimite art.25
alin.1 teza a II-a din Constituţie a obligaţiilor impuse prin art.5 din Legea
nr.248/2005. Cetăţenii români au obligaţia de a respecta legislaţia
României şi să nu desfăşoare activităţi care să compromită imaginea
României ori care să contravină obligaţiilor asumate prin documentele
internaţionale.
Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.22 din 4 februarie 2009
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr.3776/99/2008, reclamanta
Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a chemat în judecată pe pârâtul C.G. pentru a se
dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie pentru cel mult trei ani, pe
teritoriul Suediei.
Prin sentinţa civilă nr.1314/17 septembrie 2008 a Tribunalului Iaşi s-a respins
acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti în
contradictoriu cu pârâtul C.G.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că dreptul la libera circulaţie a
cetăţenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat – art.25
din Constituţia României, art.18 din Tratatul CE, art.4 din Directiva 2004/38 CE.
S-a mai reţinut că prin prezenta acţiune nu s-au invocat şi alte circumstanţe reale sau
personale referitoare la conduita pârâtului, instanţa nu poate să reţină în nici un caz că
inexistenţa vizei de ieşire din ţară ar constitui „o ameninţare reală, prezentă şi suficient de
gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii”, mai ales în condiţiile în care
Directiva dispune că „nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care
sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.
Împotriva sentinţei civile nr.1314/17 septembrie 2008 a Tribunalului Iaşi a declarat
apel Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor, cu sediul
în Bucureşti.
Se critică sentinţa apelată, susţinându-se că returnarea pârâtului şi readmisia
acestuia în baza unui Acord de readmisie se aplică când s-a încălcat ordinea juridică
interioară a respectivului stat de către cetăţeanul român cu privire la care se solicită
returnarea. Din procesul-verbal de consemnare a declaraţiei pârâtului, rezultă că acesta
ajungând în Suedia în oraşul Stockholm a cerşit. Ca atare, autorităţile suedeze au considerat
prezenţa pârâtului pe teritoriul lor ca fiind o ameninţare la adresa ordinii publice.
Dreptul la libera circulaţie nu are un caracter absolut, putând cunoaşte limitări în
cazurile şi condiţiile prevăzute de paragrafele 3 şi 4 din art.2 al Protocolului nr.4 C.E.D.O.
Apelul formulat este întemeiat.
Din examinarea actelor depuse rezultă că intimatul-pârât C.G. a fost returnat din
Suedia la data de 11.04.2008 în baza Acordului de readmisie încheiat între România şi
Suedia ratificat prin Legea nr.642/2001.
Din procesul-verbal de consemnare a declaraţiei pârâtului la punctul de frontieră
rezultă că intimatul C.G. a ajuns în Suedia în oraşul Stockholm unde a cerşit.
Articolul 38 lit.a) din Legea nr.248/2005 prevede că măsura restrângerii dreptului la
libera circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă cu privire la persoana care a fost
returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
În speţă această posibilitate şi nu obligativitate stipulată prin Legea nr.248/2005
obligă instanţa care nu cenzurează măsura returnării, să stabilească faptele care au
determinat returnarea persoanei în cauză.
Potrivit art.5 din Legea nr.248/2005 pe perioada şederii în străinătate, cetăţenii
români au obligaţia prevăzută la lit.a) să respecte legislaţia României şi să nu desfăşoare
activităţi de natură să compromită imaginea României.
Ori, România devenind stat membru al Uniunii Europene în concordanţă şi cu
Protocolul Adiţional nr.4 la C.E.D.O. are capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi de a-şi
consolida poziţia de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.
În acest context, activitatea de cerşit pe care intimatul o practica pe teritoriul Suediei
compromite imaginea României, afectând securitatea şi ordinea publică.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor
prevăzute de art.27 din Directiva 2004/38/CE.
Faţă de art.27 din Directiva 2004/38/CE instanţa reţine că se impune faţă de
intimatul-pârât o restrângere a exercitării dreptului la libera circulaţie pe teritoriul Suediei,
măsură care respectă atât principiul proporţionalităţii şi se bazează exclusiv pe conduita
intimatului C.G.
Pentru considerentele mai sus expuse şi în conformitate cu art.296 C.pr.civ. a fost
admis apelul formulat, s-a admis acţiunea formulată de Direcţia Generală de Paşapoarte din
Ministerul Administraţiei şi Internelor, în sensul restrângerii exercitării dreptului la libera
circulaţie pe teritoriul Suediei a pârâtului C.G., pe o perioadă de doi ani cu începere de la
data pronunţării deciziei curţii, adică 4 februarie 2009.
2. Legea nr.10/2001. Restituire în natură
Restituirea în natură a terenurilor intră sub incidenţa procedurilor prevăzute de
Legea nr.10/2001, dacă terenul este disponibil. Caracterul reparatoriu al
legii include şi acele terenuri din intravilan care, până la 14 februarie
2001 – data intrării în vigoare a legii –, nu au fost restituite persoanelor
îndreptăţite. Legea impune şi condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ:
amplasamentul să fie acelaşi cu al fostei proprietăţi, în intravilan,
preluarea să fie abuzivă, terenul să nu fi fost restituit în procedura
instituită prin Legea nr.18/1991 şi deţinător să fie unitatea administrativ-
teritorială.
Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.47 din 4 martie 2009
Prin sentinţa civilă nr.630/3 iunie 2008 a Tribunalului Vaslui s-a admis acţiunea
formulată de reclamanta P.E. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Bârlad, a
fost anulată dispoziţia nr.869/2008 emisă de pârât, a fost obligat pârâtul să restituie în
natură în proprietatea reclamantei suprafaţa de 2688 m.p. teren situat în Bârlad, str. „P.R.”
nr.44 (fostă str. „F.” nr.13), sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în sumă de 50 lei pe
zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea
întocmai a acesteia.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii
de persoană îndreptăţită la despăgubiri, fapt constatat prin sentinţa civilă
nr.7130/12.12.1994 a Judecătoriei Bîrlad, restituindu-i-se reclamantei dreptul de proprietate
asupra suprafeţei de 5312 m.p. teren situat în Bîrlad, str. „F.” nr.13.
S-a mai constatat că reclamanta este îndreptăţită să fie repusă în dreptul de
proprietate şi la diferenţa de 2688 m.p.
Împotriva sentinţei civile nr.630/3 iunie 2008 a Tribunalului Vaslui a formulat apel
Primarul municipiului Bîrlad, criticând sentinţa apelată pentru următoarele motive: din
suprafaţa de 2688 m.p. revendicată de petentă, o parte este ocupată de un bloc de locuinţe,
iar o suprafaţă de 400 m.p. este ocupată de construcţii provizorii (garaje); reclamanta P.E.
nu a depus actul de proprietate, dovada preluării abuzive a imobilului revendicat şi
certificatul de calitate de moştenitor; nu a fost depusă documentaţia care a stat la baza
emiterii dispoziţiei nr.869/2008; în cauză nu s-a efectuat o expertiză topografică, neexistând
pentru restituirea în natură a terenului din Bîrlad, str. „P.R.” nr.44 (fosta str. „F.” nr.13) un
studiu topografic; având în vedere că suprafaţa de teren de 2688 m.p. situată în Bîrlad, str.
„P.R.” nr.44, judeţul Vaslui este imposibil de restituit în natură, fiind ocupată de bloc de
locuinţe şi lucrări de sistematizare verticală aferente, a apreciat apelantul-pârât că instanţa
de fond a dispus în mod superficial restituirea în natură a terenului.
Apelul este întemeiat pentru considerentele de mai jos.
Potrivit art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, beneficiază de dispoziţiile legii şi
moştenitorii persoanei îndreptăţite.
Din actele depuse, rezultă că P.E. este fiica lui P.V., decedat la 22 iunie 1980, acesta
fiind fiul lui C.P. şi al lui M. P.
Tatăl reclamantei a avut două surori – P.E., decedată la 11 martie 1974 şi P.M.,
decedată la 11 octombrie 1983, petenta P.E. fiind nepoata celor două defuncte şi singura
moştenitoare a acestora.
Sub acest aspect, într-adevăr sentinţa civilă nr.7130/12 decembrie 1994 a
Judecătoriei Bîrlad, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr.121/7.04.1995 a
Tribunalului Vaslui, statuează cu autoritate de lucru judecat că petenta este nepoata de frate
a numitelor P.M. şi P.E., în prezent decedate.
Prin certificatul nr.3545/29 martie 1994 emis de Ministerul Finanţelor,
Administraţia Financiară a municipiului Bîrlad se atestă că la nr.708 au figurat P.E. şi P.M.
din Bîrlad, cu un teren în suprafaţă de 8000 m.p. în Bîrlad, str. „F.” nr.13, în perioada 1958-
1961.
Totodată, matricola privind impozitul pe clădiri şi teren proprietate
nr.349/25.VI.1952 atestă că P.E. şi P.M. figurează cu teren în suprafaţă de 8000 m.p. în
Bîrlad, str. „F.” nr.13 şi, începând cu anul 1962, terenul nu a mai fost impus în evidenţele
fiscale, fiind folosit de Consiliul Popular Bîrlad.
În raport de aceste considerente, tribunalul a constatat că reclamanta a făcut dovada
de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr.10/2001.
În ceea ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate, potrivit art.23.1 din H.G.
nr.250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii
nr.10/2001, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţelege orice înscrisuri
translative de proprietate, orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii (extras de
carte funciară, istoric de rol fiscal, orice act emanând de la o autoritate din perioada
respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţine persoanei
respective).
Or, în litigiu reclamanta-intimată P.E. a făcut dovada dreptului de proprietate asupra
terenului de 8000 m.p. din Bîrlad, str. „F.” nr.13 cu certificatul nr.3545/29 martie 1994
emis de Administraţia Financiară a municipiului Bîrlad şi matricola nr.7/25.VI.1952 emisă
de aceeaşi autoritate, a autoarelor sale P.E. şi P.M.
În materia retrocedării imobilelor preluate abuziv, în privinţa dovedirii dreptului de
proprietate textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă
potrivit dreptului comun, fiind admisibile şi alte mijloace de dovadă, aşa cum au fost
menţionate şi cele de mai sus. Ceea ce este important în accepţiunea legii speciale este de a
se stabili dacă bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptăţite sau a autorilor
acesteia.
Prin sentinţa civilă nr.7130/12 decembrie 1994 a Judecătoriei Bîrlad i s-a
reconstituit petentei P.E. dreptul de proprietate în condiţiile Legii nr.18/1991 după autoarele
sale P.M. şi P.E. pentru suprafaţa de 5312 m.p., teren situat în Bîrlad, str. „F.” nr.13, judeţul
Vaslui.
În prezentul litigiu, pentru diferenţa de 2688 m.p., până la 8000 m.p. teren situat în
Bîrlad, str. „F.” nr.13 (în prezent str. „P.R.” nr.44), reclamanta P.E. a solicitat restituirea în
natură a acestei suprafeţe în baza Legii nr.10/2001.
La instanţa de apel a fost efectuată o expertiză tehnică topo-cadastrală, în vederea
identificării suprafeţei de 2688 m.p. situată în Bîrlad, str. „P.R.” nr.44 (fostă str. „F.” nr.13)
şi stabilirii de expert dacă suprafaţa de teren este liberă de construcţii şi poate fi restituită în
natură.
Din raportul de expertiză tehnică topo-cadastrală şi obiecţiunile formulate de
apelantul Primarul municipiului Bîrlad, rezultă că din suprafaţa de 2688 m.p. teren situat în
Bîrlad, str. „P.R.” nr.44, numai suprafaţa de 673,985 m.p. nu poate fi restituită în natură,
deoarece pe de o parte nu face parte din vechiul amplasament al proprietăţii, iar pe de altă
parte în prezent este proprietatea privată a unei persoane fizice – aspect necontestat de
intimată.
Faţă de acestea şi de dispoziţiile art.296 C.pr.civ. a fost admis apelul formulat de
Primarul municipiului Bîrlad şi a fost schimbată în parte sentinţa Tribunalului Vaslui, în
sensul înlăturării din dispozitivul sentinţei civile nr.630/3.06.2008 a Tribunalului Vaslui a
obligaţiei restituirii suprafeţei de teren de 673,985 m.p., ce nu este în posesia Primarului
municipiului Bîrlad pentru a dispune restituirea ei şi a fi obligat Primarul municipiului
Bîrlad să acorde reclamantei despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr.247/2005
pentru această suprafaţă de teren.
3. Acţiune în constatarea dreptului de servitute legală. Drept de
acces pentru operatorul public de reţea destinată serviciilor de
telecomunicaţii
Succesiunea reglementărilor în materia telecomunicaţiilor a impus o sarcină
proprietarilor de terenuri, un drept de acces stabilit prin lege, pentru
instalare, întreţinere a liniilor de transmisie şi a suporturilor acestora.
Exercitarea dreptului este stabilită prin convenţia părţilor, a acordului
proprietarului terenului şi a furnizorului de servicii de telecomunicaţii
(Legea nr.74/1996, O.U.G. nr.79/2002). În consecinţă, acesta nu poate
dobândi dreptul de servitute legală, conform art.616 – 643 C.civ., temei de
drept invocat în cererea reconvenţională.
Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.29 din 21 ianuarie 2009
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Vaslui la data de 5 februarie 2007,
reclamantul C.C. a chemat în judecată pârâta S.C. „R.” S.A. Vaslui pentru a fi obligată să
schimbe traseul celor trei stâlpi de telecomunicaţii amplasaţi pe terenul proprietatea sa şi să
îi plătească despăgubiri.
Reclamantul a susţinut că pârâta nu i-a răspuns la notificări, s-a prevalat de
dispoziţiile art.576 C.civ., deşi nu are un titlu constitutiv de servitute, datorând despăgubiri
conform art.616 C.civ, fiindu-i încălcat dreptul său de proprietate consacrat constituţional.
Prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat constatarea dreptului de servitute
legală (de acces) pe terenul din satul S., comuna B., judeţul Vaslui, situat în punctul „P.” şi
obligarea reclamantului C.C. la asigurarea accesului societăţii pe terenul proprietatea
acestuia şi chemarea în garanţie a Comisiei locale Banca şi Comisiei Judeţene Vaslui
pentru aplicarea Legii nr.18/1991.
Prin sentinţa civilă nr.1087 din 10.04.2008 Judecătoria Bârlad a respins ca
neîntemeiate, excepţia insuficientei timbrări a acţiunii şi excepţia nulităţii cererii de
chemare în judecată, ridicate de pârâta S.C. „R.” SA.; a admis cererea reconvenţională
formulată de pârâta-reclamantă S.C. „R.”, împotriva reclamantului-pârât C.C., pentru
constatarea dreptului de servitute legală de acces; a constatat că pârâta-reclamantă S.C. „R.”
S.A. are un drept de servitute legală de acces la cei trei stâlpi de telefonie instalaţi pe
suprafaţa de teren din punctul „P.”, din extravilanul satului S., comuna B., judeţul Vaslui; a
obligat reclamantul-pârât C.C. să permită pârâtei S.C. „R.” S.A. accesul pe suprafaţa de
teren pe care sunt amplasaţi cei trei stâlpi de telefonie, respectiv pe terenul din punctul „P.”.
Pe fondul cauzei, judecătoria a reţinut că cei trei stâlpi de telefonie au fost instalaţi
conform dispoziţiilor Decretului nr.197/1955 privind exploatarea serviciilor de poştă şi
telecomunicaţii, anterior reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului
reclamantului, prin titlul nr.619/14.566 din 25.09.1999 emis de Comisia Judeţeană Vaslui
pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. La data formulării acţiunii fiind
în vigoare Legea nr.74/1996 şi O.U.G. nr.79/2002, actele normative statuează că furnizorii
de reţele de comunicaţii electronice autorizaţi în condiţiile legii pot să instaleze, să
întreţină, să înlocuiască sau să mute orice elemente ale reţelelor de comunicaţii electronice,
inclusiv suporturile de comunicaţii electronice şi celelalte facilităţi necesare pentru
susţinerea acestora, precum şi punctele terminale utilizate pentru furnizarea de servicii de
comunicaţii, de comunicaţii electronice pe deasupra, în sau sub imobilele aflate în
proprietate publică sau privată, după caz.
În aplicarea şi interpretarea art.577 şi art.586 C.civ. a constatat instanţa de fond că
pârâta a dobândit un drept de servitute legală de interes public asupra terenului pentru care
reclamantul are drept de proprietate reconstituit. Exercitarea acestui drept nu poate fi
împiedicată de C.C.
Consecinţa constatării dreptului de servitute, a admiterii cererii reconvenţionale este
obligarea reclamantului-pârât să îi permită S.C. „R.” S.A. accesul pe proprietatea sa.
A constatat judecătoria, însuşindu-şi concluziile raportului de expertiză agricolă, că
reclamantului nu i-a fost cauzat nici un prejudiciu, terenul nefiind lucrat de reclamant în
ultimii trei ani.
În apelul declarat împotriva hotărârii pronunţate de Judecătoria Bârlad, reclamantul
a adus critici privind aplicarea greşită a legii în constatarea dreptului de servitute legală,
dispoziţiile Decretului nr.197/1955 fiind abrogate prin Legea nr.18/1991 implicit, fiind
încălcat dreptul său de proprietate, principiile fundamentale în apărarea acestuia,
menţionate de Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Tribunalul Vaslui, prin decizia civilă nr.127/A/23.09.2008, a admis apelul declarat
de C.C. împotriva sentinţei civile nr.1087/10.04.2008 a Judecătoriei Bârlad, pe care a
schimbat-o în parte în sensul că a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-
reclamantă S.C. „R.” S.A. împotriva pârâtului C.C. pentru constatarea dreptului de servitute
legală de acces.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a constatat că activitatea pârâtei este supusă
reglementării O.U.G. nr.79/2002, inclusiv dreptul de acces pe proprietăţile private, chiar
dacă a luat naştere în virtutea unui act normativ anterior, exercitarea acestuia fiind supusă
legii speciale în vigoare, care nu face referire la situaţii tranzitorii.
A reţinut instanţa de apel că Legea nr.74/1996, în vigoare la data introducerii cererii
reconvenţionale, recunoştea operatorului public de reţea destinată serviciilor de
telecomunicaţii, prin art.15, un drept de acces în imobile, incite şi alte proprietăţi, drept care
putea fi exercitat numai în condiţiile stabilite de lege, pe care pârâta-reconvenientă nu le-a
dovedit că le îndeplineşte pentru a cere în instanţă recunoaşterea acestui drept. Astfel, în
mod greşit prima instanţă a admis cererea intimatei invocând Codul civil ca temei de drept
al acestei soluţii, deoarece pe de o parte, acesta nu îşi are aplicabilitate în speţa dedusă
judecăţii, iar pe de altă parte, exercitarea dreptului de servitute de acces nu se poate realiza
după bunul plac al reclamantei, se arată în considerentele hotărârii atacate. Pentru situaţii de
urgenţă, în ipoteza unui refuz al proprietarului, există posibilitatea recunoscută de lege
intimatei, de a recurge la alte proceduri, iar legea specială în vigoare (O.U.G. nr.79/2002)
recunoaşte în art.23 alin.2 un drept de acces care poate fi exercitat numai dacă sunt
îndeplinite cumulativ anumite condiţii.
Celelalte critici care vizează încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului au
fost reţinute de tribunal ca neîntemeiate, cu motivarea că stâlpii de telefonie existau pe teren
anterior reconstituirii dreptului de proprietate, deservesc un interes public, nu pot fi mutaţi
aşa cum a solicitat reclamantul. Suprafaţa ocupată este de 6,78 m.p., terenul nu a fost
exploatat agricol, profitul nerealizat de proprietar nu s-a putut determina. Instanţa de fond
nu şi-a încălcat atribuţiile şi nu a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.
Împotriva deciziei pronunţate de Tribunalul Vaslui a declarat recurs pârâta S.C. „R.”
S.A., fiind invocată aplicarea greşită a legii în constatarea existenţei sau inexistenţei
dreptului de servitute legală.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că dreptul recurentei s-a născut în
anul 1972, la instalarea reţelei, conform prevederilor art.4 Decretul nr.197/1955, precum şi
dreptul subsecvent de întreţinere a liniilor şi reţelelor de telecomunicaţii, dispoziţii preluate
prin Legea nr.74/1996 în art.15 şi 16. Situaţiile tranzitorii privesc numai conectarea iniţială
a abonatului la reţeaua titularului de licenţă (art.16 alin.2).
A susţinut recurentul-pârât că, în caz de împărţire a fondului aservit, servitutea va
rămâne neschimbată în limitele ei, în favoarea fondului dominant, în cauză reţeaua de
telecomunicaţii, iar schimbarea proprietarului nu a afectat dreptul de servitute.
S-a arătat că reconstituirea dreptului de proprietate conform Legii nr.18/1991 s-a
făcut cu respectarea tuturor sarcinilor, a dreptului de servitute legală, care continuă să
existe, iar sub aspectul daunelor cerute, nu au fost cauzate reclamantului, nefiind îndreptăţit
la despăgubiri.
Curtea a constatat că situaţia de fapt reţinută în considerentele hotărârii atacate are
corespondent în probele dosarului, instanţa stabilind corect dispoziţiile legale aplicabile şi
anume O.U.G. nr.79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor.
Instanţa de apel a dispus schimbarea în parte a sentinţei şi anume a respingerii
capătului din cererea reconvenţională pentru „constatarea dreptului de servitute legală de
acces”, păstrând restul dispoziţiilor hotărârii.
Cererea reconvenţională are două capete de cerere, instanţa de fond le-a soluţionat
prin două dispoziţii, constatând dreptul de servitute legală de acces şi obligarea
reclamantului-pârât C.C. de a permite S.C. „R.” S.A. accesul pe suprafaţa de teren pe care
sunt amplasaşi cei trei stâlpi.
În partea în care sentinţa a fost desfiinţată nu mai are nici o putere, deci constatarea
dreptului de servitute legală.
În puterea lucrului judecat au intrat celelalte dispoziţii ale hotărârii şi anume cele
prin care reclamantul C.C. este obligat să permită „accesul” la cei trei stâlpi de telefonie,
respingerea acţiunii principale şi respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de
pârât.
Apelul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
La data investirii judecătoriei, 5 februarie 2007, pârâta S.C. „R.” S.A. era furnizor
de reţele de comunicaţii electronice a cărui activitate este reglementată prin O.U.G.
nr.79/2002, având drepturile şi obligaţiile stabilite prin art.23 şi art.24.
Prin lege s-a atribuit furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice dreptul de a
instala, de a întreţine, de a înlocui şi a muta orice elemente ale reţelelor de comunicaţii
electronice pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietate privată, fiind stabilită prin art.26
din ordonanţă modalitatea prin care titularii dreptului îl pot exercita şi anume prin
încheierea unui contract în formă autentică.
Faptul că stâlpii de telefonie sunt amplasaţi pe terenul preluat de stat anterior
reconstituirii dreptului de proprietate pentru autoarea reclamantului, nu îi conferă
furnizorului de reţele de telecomunicaţii un drept de servitute în sensul dispoziţiilor Codului
civil, art.616-643, invocate de pârât în motivarea în drept a cererii reconvenţionale.
Curtea a avut în vedere că prin Decretul nr.197/1955 privind exploatarea serviciilor
de poştă şi telecomunicaţii (art.4) legiuitorul a dat dreptul autorităţii competente de a instala
stâlpii, în speţă pe terenul particularilor, alăturat obligaţiei corelative de a despăgubi pe cel
prejudiciat, titular al acţiunii în justiţie, în termenul şi modalitatea stabilită prin actul
normativ.
Prin Legea nr.74/1996 privind telecomunicaţiile, furnizorii serviciilor de
telecomunicaţii, categorie în care este inclusă şi pârâta-recurentă, pentru operatorul public
de reţea este reglementat prin art.15 şi art.16 dreptul de a instala, de a întreţine şi de a muta
liniile de transmisie, suporturile acestora şi punctele terminale folosite în, pe, sub sau
deasupra proprietăţii în condiţiile acestei legi, prin „convenţie scrisă”, încheiată cu
proprietarul sau deţinătorul terenului. În cazul în care nu se obţine „acordul”, s-a instituit o
procedură administrativă pentru exercitarea dreptului de instalare şi întreţinere supusă
controlului instanţei de contencios administrativ, Legea nr.74/1996 prin art.67 dispunând
abrogarea Decretului nr.197/1955.
În art.616, Codul civil prevede că „proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are
nici o ieşire la calea publică, poate reclama a trece pe locul vecinului său pentru exploatarea
fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi, în proporţie cu pagubele ce s-ar ocaziona”.
Servitutea de trecere este reglementată în Codul civil ca o servitute legală de interes
privat. Dreptul de „instalare şi acces”, atât în reglementarea anterioară O.U.G. nr.79/2002,
la data investirii instanţei de fond, cât şi în soluţionarea recursului impune o sarcină
proprietarului terenului în interes public.
Curtea a reţinut că, prin art.576, Codul civil defineşte servitutea ca o sarcină impusă
unui fond pentru uzul şi utilitatea unui imobil având alt stăpân şi constituie una din
limitările caracteristice ale dreptului de proprietate. Ea presupune existenţa „a două
imobile” ce aparţin unor proprietari diferiţi. Fondul „dominant” este cel în favoarea căruia
se constituie servitutea, iar cel în sarcina căruia s-a constituit este fondul aservit.
Succesiunea reglementărilor în materia telecomunicaţiilor a impus o sarcină proprietarilor
de terenuri în ceea ce priveşte instalarea, întreţinerea liniilor de transmisie şi a suporturilor
acestora, ce are ca izvor convenţia, acordul proprietarului terenului şi al operatorului, al
furnizorului serviciilor de telecomunicaţii. Dreptul este stabilit prin lege, poate fi exercitat
numai în condiţiile stabilite de aceasta, fiind impuse şi obligaţii pentru proprietarul
terenului, şi are ca izvor convenţia, acordul proprietarului terenului şi al furnizorului de
servicii de telecomunicaţii.
Dreptul de acces este prevăzut prin lege, de amplasare şi întreţinere, poate fi
exercitat în condiţiile stabilite de aceasta. În lipsa convenţiei, acordul proprietarului poate fi
suplinit prin hotărâre judecătorească, care ţine loc de contract între părţi.
În consecinţă, proprietatea asupra suporturilor de transmisie, a stâlpilor în speţă, nu
conferă recurentei calitatea de „fond dominant”, de proprietar asupra terenului, în sensul
dispoziţiilor Codului civil, fără de care nu se poate constitui servitutea.
Prin lege s-a constituit dreptul de instalare finalizat prin montare şi cel corelativ de
întreţinere, pe durata existenţei, în speţă a stâlpilor. Proprietarului actual, reclamantul-
intimat, i s-a transmis numai obligaţia de a permite accesul pe terenul individualizat în
dispozitivul sentinţei, dispoziţie păstrată prin decizia atacată. Modalitatea investirii prin
cererea reconvenţională a impus soluţia şi nu pronunţarea, conform O.U.G. nr.79/2002, a
hotărârii care să ţină loc de contract.
În propria cale de atac nu se poate agrava situaţia, astfel că în limitele investirii prin
motivele de recurs, curtea a constatat că decizia tribunalului nu a încălcat dispoziţiile legale
analizate şi, în temeiul art.312 C.civ., curtea a respins recursul.
4. Contract de vânzare-cumpărare. Acţiune în constatarea nulităţii
absolute
Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor art.11 alin.1 din Legea
nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia sunt
lovite de nulitate absolută.
Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.113 din 18 martie 2009
Prin sentinţa civilă nr.367/8 aprilie 2008, Judecătoria Hîrlău a respins excepţia
prescrierii dreptului la acţiune ca fiind rămasă fără obiect, a admis excepţia lipsei calităţii
procesuale active şi în consecinţă a respins acţiunea restrânsă, promovată de reclamanta
S.C.-D.P.-Iaşi, prin reprezentanţi legali, în contradictoriu cu pârâţii S.C. „C.P.M.” S.R.L.,
ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
A admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de statul român,
prin reprezentantul său legal - Ministerul Economiei şi Finanţelor.
A constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr.963 din 27.07.2006 şi a încheierii de rectificare nr.1520 din 9.08.2006,
cu privire la bunul imobil denumit C1-hală de depozitare cu suprafaţa construită de 591,91
m.p., situată în corpul de proprietate cu numărul cadastral 210 din extravilan, P.2 (724/2) şi
a dispus restituirea bunului în proprietatea statului român.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că nu ne aflăm în prezenţa unui
litigiu privind dreptul de administrare, când reclamanta ar fi putut sta în instanţă în nume
propriu, ci în situaţia unui litigiu referitor la dreptul de proprietate. Reclamanta a arătat
instanţei cine este titularul dreptului de proprietate – statul român prin Ministerul
Economiei şi Finanţelor, care a şi formulat cerere de intervenţie în interes propriu, astfel că
S.C.-D.P.-Iaşi nu putea solicita în nume propriu anularea contractului de vânzare-
cumpărare, ci numai în numele statului român, prin reprezentanţii legali, ca proprietar al
bunurilor pretinse.
Singurul bun dintre cele cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare şi încheierea
de rectificare nr.1520/9.08.2006 care face parte din proprietatea publică a statului este
imobilul denumit hala de depozitare cu suprafaţa de 591,91 m.p. situat în corpul de
proprietate 210. Toate celelalte imobile se regăsesc în evidenţa contabilă a reclamantei,
conform constatărilor expertului şi nu fac parte din proprietatea publică a statului.
Ca atare, reclamanta nu putea introduce acţiune în nume propriu, ci numai în
numele proprietarului, iar instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi s-a
respins acţiunea formulată de reclamantă.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de statul
român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor instanţa a admis-o în parte, reţinând că hala
de depozitare este proprietatea publică a statului, iar cu privire la acest bun, contractul de
vânzare-cumpărare este nul absolut.
Împotriva sentinţei civile nr.367/8.04.2008 a Judecătoriei Hîrlău au formulat apel
S.C.”C.P.M.” S.R.L., statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi pârâta R.I.
Prin decizia civilă nr.699/27 octombrie 2008, Tribunalului Iaşi a admis apelul
declarat de pârâta S.C.”C.P.M.” S.R.L. împotriva sentinţei civile nr.367/8.04.2008
pronunţată de Judecătoria Hîrlău, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins
cererea de intervenţie principală formulată de statul român, reprezentat de Ministerul
Economiei şi Finanţelor; a respins apelul declarat de intervenientul statul român reprezentat
de Ministerul Economiei şi Finanţelor, împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut că cererea de apel formulată de
pârâta S.C. „C.P.M.” S.R.L. este fondată, deoarece Ordinul nr.41/16.02.2001 emis de
Prefectul judeţului Iaşi prin care s-a dispus atribuirea în fizic către pârâta-apelantă este
anterior H.G. 1711/2004.
Din momentul atribuirii prin ordin a suprafeţei de 62100 m.p. către R.I.-I., în
patrimoniul acesteia a intrat şi şopronul multifuncţional în puterea accesiunii reglementată
de art.492 C.civ.
Dobândind dreptul de proprietate asupra şopronului multifuncţional în litigiu la
chiar data emiterii Ordinului din 16.02.2001, pârâtei R.I.-I. nu îi poate fi opus de către
statul român dreptul său de proprietate publică.
În speţă, fără ca în discuţie să fie uzul sau interesul public al şopronului
multifuncţional, se perpetuase deja în patrimoniul apelantei R.I.-I. în puterea dispoziţiilor
art.492 C.civ. la chiar data emiterii Ordinului Prefectului nr.41 din 16.02.2001.
Anterioritatea dreptului de proprietate al apelantei R.I.-I. are întâietate faţă de
dreptul de proprietate publică invocat de Statul Român.
Împotriva deciziei civile nr.699/27 octombrie 2008 a Tribunalului Iaşi a formulat
recurs statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Decizia recurată a fost criticată pentru următoarele motive:
Prin Ordinul nr.41/16.02.2001 emis de Prefectul judeţului Iaşi s-a dispus atribuirea
în fizic către pârâtă a conacului situat în sat M., comuna D., judeţul Iaşi, a anexei, a
bucătăriei, a garajului şi a grajdurilor cu suprafaţa aferentă de 62.100 m.p. aflat la acea dată
în administrarea S.C.P.P. Iaşi – Ferma M. Ulterior a fost eliberat titlul de proprietate la data
de 12.04.2006. Legalitatea titlului a făcut obiect al analizei instanţelor judecătoreşti.
Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, bunul în litigiu denumit şopron
multifuncţional nu a făcut obiectul atribuirii în fizic.
Instanţa reţine greşit că la data emiterii H.G. nr.1711, respectiv la 4.11.2004, dreptul
de proprietate asupra şopronului multifuncţional se perpetuase deja în patrimoniul apelantei
R.I.-I., în puterea dispoziţiilor art.492 C.civ., această dispoziţie legală nefiind o condiţie
pentru recunoaşterea dreptului de proprietate.
Ca efect al Legii nr.213/1998 şi al Legii nr.215/2001 – art.136 din Constituţie se
face distincţie între dreptul de proprietate ce aparţine statului şi dreptul de proprietate
publică ce aparţine unităţilor administrativ-teritoriale. Bunurile din domeniul public sunt
inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile aşa cum prevede art.136 alin.4 din Constituţia
României şi art.11 din Legea nr.213/1998.
În cauză primează caracterul de bun ce aparţine domeniului public al statului.
S-a solicitat admiterea recursului, admiterea apelului şi admiterea cererii de
intervenţie principală.
Recursul formulat este întemeiat.
Prin Ordinul nr.41/16 februarie 2001 emis de Prefectul judeţului Iaşi în baza
prevederilor Legii nr.1/2000 şi a H.G. nr.180/2000 s-a dispus atribuirea în fizic pârâtei
apelante R.I.-I. a conacului situat în sat M., comuna D., judeţul Iaşi, a anexei, bucătăriei,
garajului şi grajdurilor cu suprafaţa aferentă de 62100 m.p. teren aflat în administrarea
S.C.P.P. – Ferma M.
Prin decizia civilă nr.669/21 mai 2003 a Curţii de Apel Iaşi s-a menţinut Ordinul
nr.41/16 februarie 2001 emis de Prefectul judeţului Iaşi.
Prin hotărârea judecătorească mai sus menţionată (irevocabilă) s-a reţinut de
instanţa de recurs că imobilele – clădiri ce au fost restituite reclamantei R.I.-I. prin Ordinul
nr.41/16 februarie 2001 nu reprezintă construcţiile ce au fost edificate de către S.C.P.P.
Iaşi.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.963 din 27.07.2006, pârâta
R.I.-I. vinde S.C. „C.P.M.” S.R.L. imobilul proprietatea sa format din conac, 15 anexe
gospodăreşti în suprafaţă construită de 2359 m.p. şi terenul aferent acestora, imobilul fiind
dobândit de vânzătoarea R.I.-I. prin Ordinul nr.41/16.02.2001 şi ulterior titlul de proprietate
eliberat sub nr.23200/12.04.2004. Acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat la
data de 27 iulie 2006.
Ulterior numai la cererea cumpărătorului S.C.”C.P.M.” S.R.L., biroul notarial a
rectificat prin două încheieri, din 31 iulie 2006 şi apoi din 9 august 2006, alineatul 2 al
contractului de vânzare-cumpărare nr.963/27 iulie 2006, inserându-se şi hala de depozitare
construită de 591,91 m.p.
Prin cererea de intervenţie în interes propriu statul român prin Ministerul Economiei
şi Finanţelor a solicitat a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare
sub nr.963/27.07.2006 şi încheierea de rectificare nr.1520/9.08.2006 pentru imobilul
denumit hală de depozitare în suprafaţă construită de 591,91 m.p.
La instanţa de fond, Judecătoria Hîrlău, prin raportul de expertiză tehnică judiciară
s-a concluzionat că şopronul multifuncţional (ce figurează ca imobil C1 în anexa 2 la
Monitorul Oficial nr.172/4.11.2004 în domeniul public al statului) este acelaşi cu cel
vândut şi nominalizat prin încheierea de rectificare nr.1520/9.08.2006.
Totodată s-a mai reţinut de expertiză că acest şopron multifuncţional a fost edificat
de S.C.P.P. Iaşi şi dat în folosinţă (în administrare) în anul 1985.
Acest aspect nu a fost contestat de vreuna din părţile din cauză.
Aşa fiind, reţine instanţa de recurs că hala de depozitare (şopronul multifuncţional)
nu a constituit obiectul restituirii în fizic apelantei-pârâte prin Ordinul nr.41/2001 (aspect
reţinut şi prin hotărârea irevocabilă 669/21 mai 2003 a Curţii de Apel Iaşi), este o
construcţie edificată de S.C.P.P. Iaşi în anul 1985 şi prin H.G. 1711/2004 este un bun
proprietate publică a statului având un număr de inventar 116827 şi cod de clasificare
8.29.06.
Potrivit art.11 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic
al acesteia al.1 „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi
imprescriptibile”, iar potrivit art.3 al aceluiaşi articol „Actele juridice încheiate cu
încălcarea prevederilor alin.1 privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt
lovite de nulitate absolută”.
Prin urmare, bunul înstrăinat face parte din domeniul public al statului şi ca atare
contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut cu privire la acest bun.
Dispoziţiile art.492 C.civ. – proprietarul terenului este prezumat a fi şi proprietarul
construcţiilor – şi art.494 C.civ. – ce reglementează drepturile ce se nasc din ridicarea unor
construcţii de către un terţ – au fost greşit interpretate de instanţa de apel, nefiind aplicabile
în cauză; bunul înstrăinat este scos din circuitul civil, este inalienabil şi nu poate constitui
obiect al vânzării (art.1310 C.civ.).
Motivele de recurs formulate se încadrează în dispoziţiile art.304 pct.7, pct.9
C.pr.civ.
În temeiul art.312 C.pr.civ., a fost admis recursul formulat de intervenientul
principal statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a fost modificată în parte
decizia nr.699/27 octombrie 2008 a Tribunalului Iaşi, cu respingerea apelului formulat de
S.C.”C.P.M.” S.R.L. şi cu păstrarea sentinţei primei instanţe.
Judecătoria Hîrlău în mod legal a admis numai în parte cererea de intervenţie în
nume propriu şi nu în totalitate, formulată de statul român prin Ministerul Economiei şi
Finanţelor, întrucât s-a constatat nul absolut parţial contractul de vânzare-cumpărare şi
încheierea de rectificare numai pentru bunul imobil proprietate publică, iar nu şi cu privire
la celelalte bunuri.
5. Antecontract. Bun în indiviziune
Clauza din antecontractul de vânzare-cumpărare potrivit căreia promitentul-
cumpărător va fi exonerat de obligaţia de a cumpăra, în situaţia în care
„terenul” nu va cădea în lotul promitentului-vânzător, este o clauză care
poate fi invocată numai de promitentul-cumpărător ori de succesorii săi,
nu şi de succesorii promitentului-vânzător.
Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.92 din 4 martie 2009
Prin sentinţa civilă nr.2915/3.03.2008 a Judecătoriei Iaşi s-au respins excepţiile
lipsei de interes a reclamanţilor şi nulităţii antecontractului, invocate de pârâţi.
S-a respins acţiunea formulată de reclamantul L.I.-N. în contradictoriu cu pârâţii
P.V., P.L.-G., personal şi prin P.V., P.S.-G., personal şi prin P.V., P.C.-E. şi P.I.I.
S-a reţinut de prima instanţă că reclamantul îşi justifică interesul prin aceea că este
parte – promitent-cumpărător – în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub
nr.264/2002, mai mult reclamantul a intrat în posesia acestuia, după cum au susţinut
martorii.
S-a mai reţinut că la data de 16.03.2005 a fost încheiat actul de partaj voluntar nr.22,
cu privire la terenul din /.137, inclusiv parcela 1/1862/54/2 şi 1/1862/54/3 predate de P.I.
La data de 27.09.2004, anterior notificării, P.E., P.V., P.L.-G. şi P.S.-G. au vândut lui
B.M.V. terenul de 4000 m.p. din totalul de 18.039 m.p., situat în extravilanul comunei T.,
judeţul Iaşi, parcela 1/1872/54/4, sector cadastral 47, cu numărul cadastral 1541. Prima
instanţă nu a putut reţine intenţia lui P.I., căruia i-a revenit terenul în litigiu, de a frauda pe
creditorul L.-I.N.
Pe de altă parte, prin acţiune s-a solicitat desfiinţarea parţială a actului de partaj
voluntar nr.22/1603/2005, ceea ce ar prejudicia interesele partajanţilor, putându-se solicita
doar desfiinţarea totală.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat apel L.-I.N.
Prin decizia civilă nr.582/24 septembrie 2008 a Tribunalului Iaşi, s-a respins apelul
formulat de L.I.N. împotriva sentinţei civile nr.2915 din 3.03.2008 a Judecătoriei Iaşi,
sentinţă pe care o păstrează.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut că obiectul antecontractului l-a
reprezentat un bun determinat care nu se afla în proprietatea exclusivă a promitentului
vânzător, iar în calitate de proprietari indivizi ai bunului ce formează obiectul
antecontractului, pârâţii P.I. şi P.E. au procedat la încheierea contractului de partaj în
virtutea unei prerogative legale.
Pe de altă parte, aceiaşi pârâţi nu şi-au asumat nicio obligaţie contractuală faţă de
reclamant, fiind terţi faţă de antecontract, iar reclamantul nu a dobândit prin acest act un
drept real asupra bunului pe care să-l poată opune pârâţilor.
Împrejurarea că pârâţii P.E. şi P.I. au încheiat contractul de partaj voluntar contestat
de debitorii reclamantului şi au obţinut în lot terenul din antecontract, nu echivalează cu o
complicitate la fraudă, chiar în condiţiile în care ar fi cunoscut de existenţa antecontractului,
ci cu exercitarea unei prerogative legale.
Împotriva deciziei civile nr.582/24 septembrie 2008 a Tribunalului Iaşi a declarat
recurs L.-I.N., criticând decizia recurată pentru următoarele motive:
La data de 5.04.2002 s-a încheiat la notarul public, sub nr.264/5.04.2002, între părţi,
un antecontract de vânzare-cumpărare asupra terenului de 3000 m.p. situat în extravilanul
comunei T., judeţul Iaşi, achitându-se suma de 14.687.500 lei din 66.000.000 lei, urmând
ca restul să fie achitat în momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare în formă
autentică.
La data de 16.03.2004 a decedat P.V şi, deşi P.I.I. şi P.C.-E. au fost notificaţi să
meargă la notariat pentru perfectarea actelor de vânzare-cumpărare, aceştia au refuzat în
mod sistematic.
La data de 16 martie 2005, părţile au încheiat un partaj voluntar în detrimentul
debitorului recurent.
Pârâţii au cunoscut existenţa antecontractului şi prin actul de partaj voluntar au avut
drept scop împiedicarea creditorului în executarea creanţei prin diminuarea patrimoniului
debitorilor.
Curtea a constatat că recursul formulat este întemeiat.
Acţiunea pauliană reglementată în art.975 C.civ. este acea acţiune prin care
creditorii pot cere, pe cale judecătorească, revocarea actelor juridice încheiate de debitor în
frauda lor.
Pentru exercitarea acţiunii pauliene, textul art.975 C.civ. fixează două condiţii,
actele atacate să pricinuiască un prejudiciu creditorului şi să fie frauduloase (viclene).
La data de 5.04.2002, la notarul public, sub nr.264/5.04.2002 s-a încheiat între P.V.
şi L.-I.N. un antecontract de vânzare-cumpărare asupra terenului în suprafaţă totală de 3000
m.p. (dezmembrat din suprafaţa totală de 18.039 m.p.) categoria de folosinţă arabil, situat
în extravilanul comunei T., judeţul Iaşi, amplasat în sectorul cadastral 37, parcela 1862/54.
Preţul vânzării declarat de părţi a fost de 66.000.000 lei, din care s-a achitat la data
autentificării prezentului antecontract suma de 14.687.500 lei.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că de la data încheierii antecontractului,
L.-I.N. a posedat terenul în litigiu.
Examinând clauzele antecontractului prin prisma dispoziţiilor art.975 C.civ.
invocate de reclamant în acţiune şi a dispoziţiilor art.702 şi 965 C.civ. invocate de pârâţii
P.E. şi P.I.I. prin întâmpinarea depusă, curtea a constatat următoarele:
P.V., promitentul-vânzător, s-a obligat ca în situaţia în care apare vreun litigiu legat
de dezbaterea succesiunii sau de împărţeala moştenirii de pe urma defunctului tată P.I. să
restituie promitentului cumpărător de două ori suma primită ca avans.
Părţile contractante s-au mai obligat ca, în situaţia în care se răzgândesc,
promitentul-vânzător să plătească promitentului-cumpărător suma de 1000 EURO, iar în
cazul în care promitentul-cumpărător se răzgândeşte, să piardă jumătate din suma achitată,
respectiv 250 EURO.
Niciuna din clauzele mai sus arătate nu mai subzistă în condiţiile în care nici
promitentul vânzător şi nici promitentul cumpărător „nu s-au răzgândit” până la decesul
promitentului-vânzător P.V., decedat la 16.03.2004.
Clauza din antecontractul de vânzare-cumpărare, potrivit căreia promitentul-
cumpărător (respectiv L.-I.N.) va fi exonerat de obligaţia de a cumpăra în cazul în care
terenul care face obiectul antecontractului va fi în litigiu, grevat de sarcini sau promis spre
vânzare altor persoane, ori în situaţia în care apare vreun litigiu legat de dezbaterea
succesiunii după defunctul P.I. sau în cazul în care terenul nu va cădea în lotul
promitentului-vânzător, este o clauză care poate fi invocată numai de promitentul-
cumpărător L.I.N. şi nu şi de succesorii promitentului-vânzător. Este o clauză certă, de
protejare exclusivă a intereselor cumpărătorului-promitent şi care a fost inserată în
antecontract prin acordul de voinţă al părţilor P.V. şi L.-I.N.
Instanţele au interpretat greşit această clauză, în interesul pârâţilor, deşi ea a fost
inserată numai în interesul promitentului-cumpărător, reclamantul-recurent din această
cauză.
L.-I.N. nu s-a prevalat de clauza mai sus examinată, ci a notificat moştenitorii prin
executor judecătoresc să se prezinte la notariat pentru perfectarea în formă autentică a
contractului de vânzare-cumpărare teren în suprafaţă totală de 3000 m.p. situat în
extravilanul comunei T., judeţul Iaşi, amplasat în sectorul cadastral 37, parcela 1862/54 în
patrimoniul pârâţilor.
După decesul promitentului-vânzător la 16.03.2004, la data de 11 mai 2004 s-a emis
certificatul de moştenitor nr.67/2004, unde a fost dezbătută succesiunea după P.I., decedat
la 10 martie 2002 şi după P.V., decedat la 16 martie 2004.
Moştenitorii sunt la prima succesiune P.E. – soţie, P.I. – fiu, P.V. – decedat, cel care
a avut calitatea de vânzător-promitent în antecontractul nr.264 din 5.04.2002.
În acelaşi certificat de moştenitor, după decesul lui P.V. au rămas ca moştenitori
P.V. – soţie, P.L.-G. – fiică, P.S.-G. – fiică.
La data de 16 martie 2005, la biroul notarului public din comuna T., judeţul Iaşi,
pârâţii din prezenta cauză au încheiat un act de partaj voluntar, prin care tranzacţionează
asupra întregii mase succesorale după cei doi defuncţi P.I. şi P.V.
Parcela 1862/1954 care a făcut obiectul antecontractului nu se mai regăseşte în
patrimoniul succesorilor direcţi ai promitentului-vânzător, dar conform actului încheiat se
regăseşte în lotul lui P.I. – fratele defunctului P.V.
Aşa fiind, este cert că actul de partaj voluntar a dus la micşorarea patrimoniului
celor trei debitoare, respectiv moştenitoarele lui P.V., şi anume soţia P.V. şi fiicele P.L.-G.,
P.S.-G.
Partajul voluntar s-a încheiat de conivenţă între părţi, în frauda creditorului L.-I.N.
cu privire la suprafaţa de 3000 m.p. situată în extravilanul comunei T., judeţul Iaşi, parcela
1862/54 sector cadastral 37, deşi moştenitorii lui P.V. cunoşteau de existenţa
antecontractului şi fuseseră notificaţi în acest sens.
În raport de toate aceste considerente creditorul, în speţă reclamantul L.-I.N., este în
drept, în condiţiile şi limitele prevăzute de art.975 C.civ., să ceară revocarea în parte a
partajului voluntar încheiat de pârâţi cu privire la suprafaţa de 3000 m.p. situată în
extravilanul comunei T., judeţul Iaşi, sector cadastral 37, parcela 1862/54.
Prin revocarea parţială a actului de partaj voluntar cu privire la suprafaţa de 3000
m.p., toţi moştenitorii celor doi defuncţi P.I. şi P.V. revin în situaţia anterioară revocării,
anume a stării de indiviziune numai pentru terenul pentru care s-a dispus revocarea parţială
şi care a constituit obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nr.264/5.04.2002.
Instanţele au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art.975 C.civ. şi totodată au
interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii (respectiv clauzele antecontractului de
vânzare-cumpărare).
Motivele de recurs se încadrează astfel în dispoziţiile art.304 pct.8 şi pct.9 C.pr.civ..
Curtea a admis recursul şi, pe cale de consecinţă, a admis acţiunea reclamantului,
dispunând revocarea parţială a actului de partaj voluntar încheiat între pârâţi, cu privire la
suprafaţa de teren de 3.000 m.p., păstrând dispoziţiile sentinţei civile nr.2915/3.03.2008 a
Judecătoriei Iaşi, care a fost schimbată în parte (prin admiterea apelului) cu privire la
respingerea excepţiilor lipsei de interes a reclamantului şi a nulităţii antecontractului,
invocate de pârâţi.
6. Hotărâre de îndreptare a erorii materiale. Cale de atac
C.pr.civ. – art.2, pct. 3; art.273; art.281 ind.3 alin.1
Potrivit dispoziţiei înscrise în art.281 ind.3 alin.1 C.pr.civ., încheierile pronunţate
în temeiul art.281 şi 281 ind.1, precum şi hotărârea pronunţată potrivit
art.281 ind.2, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legătură
cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea
dispoziţiilor potrivnice ori completarea lor.
Raportat la acest text, precum şi la prevederile art.273 C.pr.civ., rezultă că
hotărârea prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale
strecurate în dispozitivul sentinţei care consfinţeşte învoiala părţilor este
supusă căii de atac a recursului care se judecă, în baza art.2 pct. 3
C.pr.civ., de către tribunal.
Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.86 din 27 februarie 2009
Prin sentinţa civilă nr.9660 din 16.09.2008, Judecătoria Iaşi a respins ca tardiv
formulată cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr.11344/2002 a
Judecătoriei Iaşi, formulată de D.M.
A reţinut instanţa, în esenţă, că în raport de dispoziţiile art.2822 alin.1 C.pr.civ.
cererea e tardivă.
Tribunalul Iaşi, prin decizia civilă nr.897 din 15.12.2008, a respins apelul declarat
de P.V. şi a păstrat sentinţa judecătoriei.
Pronunţând această decizie, tribunalul a reţinut că reclamantul D.M. a solicitat
îndreptarea erori materiale strecurată în cuprinsul sentinţei civile nr.1134/3.06.2002 prin
modificarea expresiei din dispozitivul hotărâri din „folosinţa comună” în proprietate în
indiviziune. A solicitat de asemenea reclamantul să se menţioneze expres suprafaţa de
130,44 m.p. teren construit, terenul de sub casă, consemnarea în hotărâre a faptului că
fiecare dintre părţi devine proprietară pentru o suprafaţă de 65,22 m.p. conform expertizei
efectuată în cauză, suprafaţa de teren ce revine fiecărei părţi este de 571,78 m.p. (compusă
din 506,56 m.p. şi 65,22 m.p. terenul de sub casă). P.V. a solicitat la rândul ei, îndreptarea
erorii materiale în baza unor considerente similare.
Prin încheierea din data de 16.09.2008 Judecătoria Iaşi a respins cererea de
îndreptare eroare materială a sentinţei civile nr.11344/2002 formulată de D.M. şi P.V.
La acelaşi termen de judecată petentul D.M. a precizat că solicitarea sa cuprinde şi o
cerere de completare a hotărârii.
Prin sentinţa civilă nr.9660/16.09.2008 Judecătoria Iaşi s-a pronunţat şi asupra
cereri de completare a sentinţei civile nr.11344/2002 a Judecătoriei Iaşi, apreciind că este
tardiv formulată.
Din cuprinsul cererii de apel formulate de P.V., a reieşit că, deşi aceasta făcea
referiri la încheierea din data de 16.09.2008, motivele apelului au vizat sentinţa civilă
nr.9660/16.09.2008, apelanta făcând referire la respingerea cereri ca tardivă.
Potrivit art.2812 C.pr.civ., completarea hotărârii se poate cere în acelaşi termen în
care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri.
Sentinţa civilă nr.10344/3.06.2002 a fost comunicată părţilor la data de 3.05.2002
astfel încât cererea de completare a hotărârii, formulată la data de 14.05.2008, este în mod
evident tardiv formulată.
În ceea ce priveşte erorile materiale invocate, dispoziţiile art.281 C.pr.civ. vizează
greşelile materiale care se pot strecura în hotărâri şi încheieri. Noţiunea de greşeală
materială are, în sensul acestei dispoziţii, înţelesul de eroare materială vizibilă avându-se în
vedere greşelile asupra numelui, calităţi şi susţinerilor părţilor, cele de socoteli sau orice
alte greşeli materiale. Pe calea prevăzută de art.281 C.pr.civ. nu pot fi îndreptate greşelile
de judecată care privesc fondul pricini, pentru această situaţie putând fi promovată căile de
atac prevăzute de lege. Susţinerile părţilor vizează însă aspecte de nelegalitate şi
netemeinicie ale sentinţei care puteau fi invocate prin apel sau recurs şi nu pe calea cererii
de îndreptare a erorii materiale prevăzute de art.281 C.pr.civ.
P.V. a declarat recurs considerând că decizia tribunalului este nelegală şi
netemeinică.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut că a solicitat îndreptarea
erorii materiale strecurate în hotărâre în sensul modificării expresiei „folosinţă comună” în
„proprietate în indiviziune” în ceea ce priveşte suprafaţa de 165,75 m.p. care nu este
partajabilă în natură.
Recurenta a arătat că îşi menţine solicitările din cererea de îndreptare a erorii
materiale, adică menţionarea expresă a suprafaţei de 130,44 m.p., teren ce se află sub casa
de locuit, de asemenea, ca fiind proprietate în indiviziune.
A învederat recurenta că atât ea, cât şi reclamantul D.M., nu se pot bucura de
dreptul de dispoziţie ca atribut al dreptului de proprietate, deoarece nu îşi pot intabula
terenul construit şi neconstruit, ce le-a revenit în urma partajului, datorită erorilor strecurate
în dispozitivul hotărârii.
Recurenta a pretins că cererea formulată nu este tardivă, aceasta încadrându-se în
dispoziţiile legale privind erorile materiale şi omisiunile din hotărâri, care pot fi invocate
oricând, conform art.281 C.pr.civ.
La termenul de judecată din 27.02.2009, curtea de apel, din oficiu, a invocat şi a pus
în dezbaterea contradictorie a părţilor, excepţia inadmisibilităţii recursului.
În acest sens, curtea a reţinut că, potrivit art.281 indice 3 alin.1 C.pr.civ., încheierile
pronunţate în temeiul art.281 şi art.281 ind.1, precum şi hotărârea pronunţată potrivit
art.281 ind.2, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legătură cu care s-a
solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor potrivnice ori
completarea.
În cauză, D.M. a investit instanţa de fond cu o cerere prin care a solicitat îndreptarea
erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţa civilă n r. 11344 din 3.06.2002 a
Judecătoriei Iaşi privind exprimarea juridică şi suprafaţa de teren ce a format obiectul dedus
judecăţii.
Prin sentinţa civilă nr.11344 din 3.06.2002, Judecătoria Iaşi, în baza dispoziţiilor
art.271 C.pr.civ., a luat act de tranzacţia intervenită între reclamantul D.M. şi pârâta P.V. cu
privire la ieşirea din indiviziune a unei suprafeţe de teren neconstruit, situat în Iaşi, str. „P.”
nr.71.
Art.273 C.pr.civ. stabileşte că hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor se dă fără
drept de apel.
Raportat la aceste prevederi legale, curtea a apreciat că hotărârea care consfinţeşte
învoiala părţilor este supusă numai căii de atac a recursului, care se judecă, potrivit art.2
alin.1 pct. 3 C.pr.civ., de către tribunal.
Având în vedere că sentinţa cu privire la care s-a solicitat îndreptarea erorii
materiale este supusă numai căii de atac a recursului, în raport de prevederile art.281 ind.3
alin.1 C.pr.civ. şi hotărârea pronunţată în cererea de îndreptare a erorii materiale este
supusă aceleiaşi căi de atac, recursul.
P.V. a uzat de această cale de atac, iar împrejurarea că tribunalul a judecat cauza în
complet compus din doi judecători şi nu în complet de trei judecători, nu este de natură să îi
confere recurentei dreptul de a exercita o cale de atac neprevăzută de lege.
Fiind investită cu soluţionarea recursului declarat de pârâta P.V. împotriva deciziei
pronunţate de tribunal în apel, curtea a constatat că acesta este inadmisibil.
În acest sens, curtea a reţinut că, prin cererea cu care a investit instanţa de fond,
reclamantul D.M. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei
civile nr.11344 din 3 iunie 2002 a Judecătoriei Iaşi.
Prin sentinţa civilă a cărei îndreptare s-a solicitat, Judecătoria Iaşi, în baza art.271
C.pr.civ., aluat act de tranzacţia intervenită între părţi cu privire la ieşirea din indiviziune
asupra terenului aflat în coproprietatea acestora.
Art.273 C.pr.civ. stabileşte că hotărârea care consfinţeşte împărţeala părţilor se dă
fără drept de apel.
Faţă de cele expuse, curtea a apreciat că hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor
este supusă numai căii de atac a recursului, care se judecă, potrivit art.2 pct. 3 C.pr.civ., de
către tribunal.
Având în vedere că sentinţa cu privire la care s-a solicitat îndreptarea erorii
materiale este supusă numai căii de atac a recursului, în raport de dispoziţiile art.281 ind.3
alin.1 C.pr.civ. şi hotărârea pronunţată în cererea de îndreptare a erorii materiale este
supusă aceleiaşi căi de atac.
În aceste condiţii, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute
de lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii şi a celui constituţional al egalităţii în
faţa legii şi autorităţilor.
Faţă de cele ce preced, în baza art.312 alin.1 teza a II-a C.pr.civ., curtea de apel a
respins ca inadmisibil recursul declarat de P.V.
II. Secţia penală
1. Vătămare corporală gravă – pierderea unui organ – prevăzută de
art. 182 alin. 2 C.pen.
Circumstanţa atenuantă a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C.pen. – condiţii
în care poate fi reţinută
Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 52 din 27 ianuarie 2009
Prin sentinţa penală nr. 280 din 31 ianuarie 2008, Judecătoria Iaşi a condamnat pe
inculpatul B.Gh. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare
corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 C.pen.
În baza art. 81, coroborat cu art. 82 C.pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a
executării pedepsei aplicate, pe o durată de cinci ani, iar în baza art. 71 C.pen. s-a interzis
inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C.pen.
În baza art. 14 şi 346 C.pr.pen., raportat la art. 998 C.civ., a fost admisă în parte
acţiunea civilă formulată de partea civilă B.V. şi a fost obligat inculpatul să îi plătească
următoarele sume: 385,15 lei cu titlul de daune materiale şi suma de 8.000 lei reprezentând
daune morale.
A fost respinsă cererea formulată de partea civilă privind instituirea unui sechestru
asigurător pe imobilul aparţinând inculpatului.
În fapt, s-a reţinut că în ziua de 22 iunie 2006, orele 1900, inculpatul s-a întâlnit cu
partea vătămată B.V. în faţa unui hotel din municipiul Iaşi, unde erau amândoi cazaţi pentru
perioada cât efectuau lucrări de construcţie pe şantierul K., în calitate de angajaţi ai S.C.
„E.” S.RL. – Timişoara.
Pe fondul unei stări conflictuale preexistente, inculpatul folosind un corp contondent
– o bucată de bordură – a aplicat părţii vătămate mai multe lovituri în zona feţei, părăsind
locul incidentului imediat după comiterea faptei. Partea vătămată a fost găsită la locul
altercaţiei de doi colegi de serviciu care, văzând starea gravă în care se afla, au transportat-o
la Spitalul „Sf. Spiridon” – Iaşi, unde i s-au acordat îngrijiri medicale.
În perioada 22 – 26 iunie 2006, partea vătămată a fost internată la această unitate
spitalicească cu diagnosticul: „ochi drept – plagă contuză sclerală juxtalimbică glob parţial
eviscerat operat, plagă palpebrală suturată; a necesitat evisceraţie.”
Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, însă a susţinut că a fost provocat de atacul
părţii vătămate.
A mai susţinut inculpatul că e posibil ca leziunea suferită de partea vătămată să îi fi
fost cauzată de inelul pe care îl purta la mână sau de vreo piatră aflată pe zona în care s-au
rostogolit, după ce au căzut.
Din raportul de expertiză medico-legală întocmit de Institutul de Medicină Legală –
Serviciul medico-legal Iaşi, rezultă că leziunile au putut fi produse prin lovire cu un corp
contondent, pot data din 22 iunie 2006 şi au necesitat pentru vindecare un număr de 50 – 55
zile îngrijire medicală.
Se mai menţionează că absenţa globului ocular drept îi conferă părţii vătămate o
infirmitate fizică permanentă, cu o scădere definitivă a capacităţii de muncă în procent de
35%, conform art. 106 Barem Asirom.
În drept, fapta inculpatului B.Gh. care, la data de 22 iunie 2006, folosind un corp
contondent, a aplicat părţii vătămate B.V. mai multe lovituri în zona feţei şi care i-au
provocat leziuni vindecabile în 50 – 55 zile îngrijire medicală şi eviscerarea ochiului drept,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de
art. 182 alin. 2 C.pen.
Sub aspectul laturii obiective, elementul material este realizat prin acţiunea
inculpatului care a exercitat acte de violenţă asupra părţii vătămate, prin folosirea unui corp
contondent, care i-a provocat o plagă contuză scleră juxtalimbică ochi drept, placă
palpebrală inferioară dreaptă glob parţial eviscerat şi care a necesitat evisceraţie.
Urmarea periculoasă a faptei săvârşite constă în aceea că eviscerarea globului ocular
drept îi conferă părţii vătămate o infirmitate fizică permanentă, potrivit concluziilor
raportului de expertiză medico-legală.
Legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice provocate de fapta inculpatului şi
vătămarea integrităţii corporale a părţii vătămate este directă, iar forma de vinovăţie cu care
acesta a acţionat este intenţia indirectă prevăzută de art. 19 alin. 1 lit. b) C.pen.; inculpatul a
prevăzut rezultatul faptei sale şi cu toate că nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea
producerii lui.
Partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal, solicitând obligarea
inculpatului la plata următoarelor sume: 20.000 daune materiale; 50.000 daune morale şi
50.000 lei diferenţă de salariu.
Prima instanţă, faţă de actele depuse de partea civilă în dovedirea pretenţiilor
formulate, a admis în parte acţiunea civilă şi a obligat pe inculpat la plata sumei de 385,15
lei cu titlu de daune materiale şi 8.000 lei daune morale.
Au fost respinse celelalte pretenţii formulate, ca nedovedite.
Sentinţa pronunţată a fost apelată de partea civilă, fiind criticată pentru nelegalitate
şi netemeinicie, atât sub aspectul laturii penale, cât şi a modului de soluţionare a laturii
civile.
Tribunalul Iaşi, reapreciind materialul probator administrat, a admis apelul părţii
civile şi a desfiinţat în parte latura penală şi latura civilă a cauzei.
Rejudecând, a fost înlăturată dispoziţia vizând suspendarea condiţionată a executării
pedepsei aplicate şi s-a dispus executarea pedepsei în regim de detenţie.
Totodată, a fost majorat cuantumul daunelor materiale, la plata cărora a fost obligat
inculpatul, la suma de 9.809 lei; inculpatul a mai fost obligat şi la plata unei prestaţii
periodice lunare în favoarea părţii civile, începând cu data pronunţării deciziei şi până la
împlinirea vârstei legale de pensionare a acesteia.
În temeiul art. 163 C.pr.pen., a fost admisă cererea părţii civile, în sensul că s-a
dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunului imobil situat în oraşul Timişoara, la
nr. 15, proprietatea inculpatului.
În termenul prevăzut de art. 385 ind. 3 alin. 1 C.pr.pen., hotărârile au fost recurate
de inculpat şi de partea civilă.
În motivarea recursului său, inculpatul a susţinut că primele instanţe nu au verificat
apărările sale având ca obiect săvârşirea faptei în stare de provocare. A precizat recurentul
că între el şi partea vătămată exista o stare conflictuală generată de neînţelegeri de la locul
de muncă, iar când s-au întâlnit întâmplător, aceasta i-a adresat injurii şi l-a lovit cu pumnii,
iar el a reacţionat şi în acel context s-au lovit reciproc.
A solicitat reaprecierea materialului probator administrat, casarea hotărârilor
pronunţate, reţinerea în favoarea sa a circumstanţei atenuante a provocării şi înlăturarea
dispoziţiei vizând instituirea sechestrului asigurător.
În motivarea recursului său, partea civilă B.V. a solicitat acordarea cheltuielilor
judiciare din apel şi menţinerea daunelor morale acordate de judecătorie.
Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate, a
reţinut că recursul promovat de inculpatul B.Gh. este fondat, urmând a fi admis în limitele
şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: primele instanţe au reţinut corect
situaţia de fapt, căreia i-au dat o justă încadrare în drept, în dispoziţiile art. 182 alin. 2
C.pen.
În condiţiile concrete în care a fost săvârşită fapta, inculpatul nu putea beneficia de
circumstanţa atenuantă a provocării întrucât, la momentul întâlnirii întâmplătoare dintre
partea vătămată şi inculpat, acesta din urmă nu se afla sub stăpânirea unei tulburări produse
de partea vătămată. Starea conflictuală dintre inculpat şi partea vătămată a constituit pentru
primul doar un pretext spre a se răzbuna pe aceasta şi a-i aplica lovituri, în dorinţa sa mai
veche de răzbunare.
Pretinsa comportare necorespunzătoare a părţii vătămate, constând în aceea că i-ar
adresa injurii şi l-ar fi lovit, nu a fost dovedită prin nici un mijloc de probă.
Pentru a putea fi reţinută provocarea prevăzută de art. 73 lit. b) C.pen., aşa cum a
cerut inculpatul prin motivele de recurs, nu este suficient să se constate o comportare
necorespunzătoare a victimei, ci mai trebuie ca aceasta să fi generat în psihicul inculpatului
o puternică tulburare, reducându-i posibilitatea de autocontrol şi de evaluare exactă a
gravităţii faptei, iar el să fi acţionat în această stare.
Aşa fiind, cererea inculpatului de a se reţine în favoarea sa circumstanţa atenuantă a
provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C.pen. a fost apreciată ca neîntemeiată.
Curtea a reţinut însă că recursul inculpatului este întemeiat sub aspectul modalităţii
de executare a pedepsei aplicate.
Pornind de la dispoziţiile art. 52 C.pen., care arată că pedeapsa este o măsură de
constrângere şi nu un mijloc de reeducare a condamnatului, iar prin executarea ei se
urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de
regulile de convieţuire socială, iar scopul acesteia îl constituie prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni şi reevaluând împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, urmarea
produsă, poziţia procesuală a inculpatului, circumstanţele personale ale acestuia, lipsa
antecedentelor penale, inserţia sa socio-profesională, starea precară a sănătăţii, Curtea a
constatat că se poate realiza reeducarea acestuia şi fără executarea efectivă a pedepsei
aplicate.
Pentru aceste considerente a fost admis recursul inculpatului împotriva deciziei
penale nr. 390 din 3 octombrie 2008 a Tribunalului Iaşi, hotărâre ce a fost casată în parte, în
latură penală, numai în ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate.
Rejudecând cauza, a fost înlăturată dispoziţia vizând executarea pedepsei de trei ani
închisoare, în regim de detenţie.
A fost menţinută dispoziţia sentinţei penale nr. 280 din 31 ianuarie 2008 a
Judecătoriei Iaşi vizând suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate.
A fost respins ca nefondat recursul promovat de partea civilă B.V.
2. Propunere de arestare preventivă. Luarea măsurii. Pericol social
concret pentru ordinea publică. Recurs. Revocarea măsurii
C.pr.pen. art. 148 lit. f) , art. 149 ind. 1
Incidenţa art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală implică existenţa
concomitentă a două condiţii, şi anume: să fie săvârşită o infracţiune
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi, cea
de-a doua, să existe probe că lăsarea în libertate prezintă pericol concret
pentru ordinea publică.
Pericolul pentru ordinea publică trebuie constatat în concret şi dovedit, neputând
fi prezumat pornind de la gravitatea abstractă a faptei, reflectată în
limitele de pedeapsă prevăzute de lege.
Curtea de Apel Iaşi, încheierea penală nr. 5 din 19 ianuarie 2009
Prin încheierea nr. 1 din 14 ianuarie 2009 Tribunalul Vaslui a admis propunerea
formulată de procuror şi, în temeiul dispoziţiilor art. 143 alin. 4, 149 ind. 1, 148 lit. f) şi 151
C.pr.pen. a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.I., pentru săvârşirea infracţiunii de
dare de mită, faptă prevăzută de art. 255 C.pen. cu referire la art. 7 alin. 1 din Legea nr.
78/2000 republicată, pe o durată de 29 zile cu începere de la 14 ianuarie 2009 şi până la 11
februarie 2009.
S-a dispus emiterea de îndată a mandatului de arestare preventivă.
Pentru a pronunţa această încheiere, s-a reţinut că prin adresa nr. 34/P/2009 din 14
ianuarie 2008 Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui a solicitat arestarea preventivă a
inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută şi pedepsită de art. 255
C.pen. cu referire la art. 7 alin. 1 din Legea nr.78 /2000, republicată.
În motivarea solicitării s-a arătat că din probatoriul administrat în cauză a rezultat
săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de dare de mită, constând în aceea că în ziua de 13
ianuarie 2009, fiind cercetat în dosarul nr.74/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria
Vaslui, pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul
fără a poseda permis de conducere, i-a oferit drept mită suma de 150 euro, agentului de
poliţie P.F. de la Postul de poliţie I., care instrumenta această cauză, pentru ca acesta din
urmă să nu mai continue cercetările penale în acel dosar.
Temeiul legal invocat în referatul cu propunerea de arestare este reprezentat de
dispoziţiile art. 148 lit. f) C.pr.pen..
Examinând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut următoarele:
La data de 13.01.2009 a fost începută prin rezoluţie urmărirea penală în cauză, sub
aspectul săvârşirii de către inculpat a infracţiunii de dare de mită prevăzută şi pedepsită de
art. 255 C.pen. cu referire la art. 7 alin. 1 din Legea nr.78 /2000, republicată.
Acţiunea penală a fost pusă în mişcare faţă de inculpat pentru aceeaşi faptă, prin
ordonanţa procurorului din data de 14.01.2009. Inculpatul a fost reţinut preventiv timp de
24 de ore, începând cu data de 13.01.2009, orele 16,00 şi până la data de 14.01.2009, orele
16,00.
În urma examinării actelor şi lucrărilor dosarului, respectiv procesul verbal de
consemnare a denunţului, procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante, declaraţia
agentului P.F., procesul verbal de cercetare la faţa locului, înregistrările imaginilor
efectuate în mediul ambiant, declaraţiile martorilor, precum şi declaraţia inculpatului care a
recunoscut săvârşirea faptei, instanţa a constatat că sunt indicii temeinice, în sensul că
inculpatul a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, reţinută în sarcina sa.
Atât în faţa procurorului, cât şi în faţa instanţei de judecată, inculpatul a recunoscut
şi a regretat fapta comisă.
Instanţa a constatat că în cauză sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile
prevăzute de art. 143 alin. 4 raportat la art. 148 lit. f) C.pr.pen., întrucât există probe şi
indicii temeinice că acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, iar pedeapsa
prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 4 ani. În al doilea rând, raportat la impactul
social deosebit pe care îl au asemenea infracţiuni în rândul populaţiei, cu luarea în
considerare a valorii sociale ocrotite prin textul incriminator şi a modalităţii de săvârşire a
faptei, s-a reţinut că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru
ordinea publică, prin rezonanţa unor astfel de fapte în rândul comunităţii în care acesta
trăieşte.
În dreptul român, arestarea preventivă este reglementată ca o măsură de excepţie ,
având caracter provizoriu.
Libertatea individuală este una dintre valorile fundamentale protejate de Convenţia
Europeană Pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de
România prin Legea nr. 30/1994 , ale cărei dispoziţii mai favorabile sunt aplicabile direct în
dreptul român, potrivit art. 11 şi 20 din Constituţia României şi de jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, sistemul european de protecţie având în vedere şi această
sursă, care completează Convenţia, formând un bloc de convenţionalitate şi fiind totodată
direct aplicabilă, inclusiv pentru dreptul intern român, impunând, prin prisma importanţei
sale, un control riguros din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la
oricare măsură care ar putea aduce atingere acestei valori.
În ceea ce priveşte condiţia ca lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte pericol
pentru ordinea publică este, desigur, adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se
confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii; dar aceasta nu înseamnă că
în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea
faptei; sub acest aspect existenţa pericolului public poate rezulta, între altele şi din însuşi
pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul.
În raport cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 din
Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există
motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în
posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
În speţă, pericolul social potenţial a fost apreciat de tribunal în raport cu
comportamentul inculpatului, reacţia opiniei publice, rezonanţa faptelor comise.
A apreciat tribunalul că în cauză, pericolul concret pentru ordinea publică rezultă în
mod cert din probele administrate pentru probarea infracţiunii şi al pericolului social
concret al acesteia, modalitatea comiterii faptelor, urmarea produsă, rezonanţa socială a
faptei comise, sentimentul de insecuritate creat în rândul colectivităţii.
Încheierea astfel pronunţată a fost recurată de inculpat care, prin apărător, a susţinut
netemeinicia acesteia sub aspectul luării măsurii extreme a arestării preventive.
A mai arătat că arestarea se poate dispune în condiţiile în care inculpatul prezintă
pericol concret pentru ordinea publică. Ori, acesta nu a premeditat săvârşirea faptei, ci a
fost încurajat de acţiunea poliţistului şi a considerat că poate obţine o sancţiune mai mică.
Inculpatul urma să obţină permisul de conducere auto, era la primul contact cu legea
penală şi a recunoscut fapta.
Este căsătorit, are trei copii din care unul este minor, este angajat la o societate
comercială şi este infractor primar.
A solicitat admiterea recursului şi judecarea în stare de libertate.
Examinând actele şi lucrările dosarului, raportat criticilor formulate, cât şi din
oficiu, curtea de apel a constatat că recursul este întemeiat.
Inculpatul este cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită, faptă
prevăzută şi pedepsită de art. 255 C.pen. cu referire la art. 7 alin. 2 din Legea nr.
78/8.05.2000 republicată, constând în aceea că, în data de 13 ianuarie 2009, i-a oferit suma
de 150 euro agentului de poliţie P.F., în scopul de a nu se mai continua cercetările penale
într-un dosar penal.
Având în vedere specificul obligaţiilor ce decurg din exercitarea acţiunii penale în
cadrul procesului penal şi ţinând seama de necesitatea asigurării unei mai bune desfăşurări
a tuturor activităţilor pe care le întreprind organele juridice, apare necesară, uneori, luarea
anumitor măsuri procesuale. Acestea reprezintă instituţii de drept procesual penal şi constau
în anumite privaţiuni, constrângeri personale sau reale, determinate de condiţiile şi
împrejurările în care se desfăşoară procesul penal.
Prin luarea unor astfel de măsuri, inclusiv a celor restrictive de libertate, aşa cum
este arestarea preventivă, se urmăreşte asigurarea atingerii scopului procesual penal,
respectiv constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel că
orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale.
Regula este ca judecarea inculpatului să se realizeze cu persoana în stare de
libertate, iar excepţia este privarea de libertate.
Un alt principiu al procesului penal de care trebuie să se ţină seama este acela
potrivit căruia „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale
printr-o hotărâre penală definitivă (art. 5 ind. 2 C.pr.pen.).
Potrivit art. 149 ind. 1 C.pr.pen., pentru a se putea dispune arestarea inculpatului
trebuie ca în cauză să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit fapta pentru
care este cercetat şi să existe corespunzător vreunul din cazurile prevăzute de art. 148
C.pr.pen..
În cauză, judecătorul a apreciat în mod corect că există indicii temeinice în sensul
art. 68 ind. 1 C.pr.pen. şi art. 143 C.pr.pen. care să susţină presupunerea rezonabilă că
inculpatul a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, sens în care au fost exemplificate
probele administrate respectiv, procesul-verbal de consemnare a denunţului, procesul-
verbal de constatare a infracţiunii flagrante, declaraţia agentului P.F., procesul verbal de
cercetare la faţa locului, înregistrările imaginilor efectuate în mediul ambiental, declaraţiile
martorilor, precum şi declaraţia sinceră de recunoaştere a inculpatului.
Curtea a constatat însă că nu se regăsesc condiţiile cerute de art. 148 lit. f) teza a II-a
C.pr.pen., în ceea ce priveşte existenţa unor probe că lăsarea în libertate a inculpatului ar
prezenta pericol concret pentru ordinea publică.
Interpretând, aşadar, dispoziţiile art. 148 lit. f) C.pr.pen. prin raportare la normele
legii fundamentale, dar şi prin prisma jurisprudenţei constante a Curţii Europene a
Drepturilor Omului, instanţa de control judiciar a apreciat că lăsarea în libertate a
inculpatului nu ar tulbura în mod real ordinea publică, raportându-ne la circumstanţele
comiterii faptei, la persoana inculpatului şi la atingerea adusă prin fapta sa valorilor sociale.
Astfel, curtea a remarcat împrejurarea că inculpatul a avut o atitudine procesuală
cooperantă atât faţă de organele de anchetă, cât şi în faţa judecătorului, nu este cunoscut cu
antecedente penale, este integrat social şi profesional.
De asemenea, tot sub acest aspect, curtea a observat că inculpatul este cunoscut cu
un comportament corespunzător în comunitate, fiind angajat ca gestionar la o societate
comercială, este căsătorit şi are trei copii.
Buna conduită a inculpatului rezultă şi din aprecierile favorabile consemnate în
caracterizările făcute de viceprimarul comunei I. şi cele ale preotului paroh al localităţii C.
Toate aceste elemente au condus la concluzia că, în speţă, nu era justificată luarea
măsurii arestării preventive faţă de inculpat.
Apreciind că în cauză arestarea preventivă nu se impune pentru mai buna
desfăşurare a procesului penal, lăsarea în libertate nefiind de natură să creeze un pericol
concret pentru ordinea publică, în baza dispoziţiilor art. 385 ind. 15 pct. 2 lit. d) C.pr.pen., a
fost admis recursul declarat de inculpatul C.I., a fost casată încheierea recurată, iar în baza
art. 139 alin. 2 C.pr.pen. a fost revocată măsura arestului preventiv, cu consecinţa punerii
de îndată în libertate, dacă inculpatul nu este reţinut ori arestat în altă cauză.
3. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţia de
neconstituţionalitate a unor texte de lege. Cerinţele impuse de art. 29 alin.
1, 2, 3 din Legea nr. 47/1992 republicată
Prevederile art. 29 din Legea 47/1992 sunt norme de procedură, pe care instanţa
sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate, este obligată să le aplice
pentru a putea filtra doar acele excepţii care, potrivit legii, pot fi supuse
controlului de constituţionalitate exercitat de unica autoritate de
jurisdicţie constituţională care este Curtea Constituţională.
Potrivit aceluiaşi text de lege invocat, instanţa de judecată are obligaţia de a
respinge ca inadmisibile cererile privind astfel de excepţii, care nu
îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 29 alin. 1,2,3 din Legea nr. 47/1992
republicată.
Curtea de Apel Iaşi, încheiere penală din 25 februarie 2009
Examinând cererea formulată de inculpatul P.R.-V. vizând excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 332 alin. 4, art. 385 ind.1 alin.2 şi art. 144 alin.1 şi
alin.1 ind.1 C.pr.pen., cerere la care au achiesat şi ceilalţi inculpaţi din prezenta cauză,
instanţa constată că aceasta este contrară prevederilor art. 29 alin.1 din Legea 47/1992.
Art. 332 alin.4 C.pr.pen. prevede că împotriva hotărârii de desesizare se poate face
recurs de procuror şi de orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre.
Or, în cauză nu s-a pronunţat o astfel de hotărâre.
Potrivit art. 88 alin.1 C.pen., timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din
durata pedepsei închisorii pronunţate, dar în prezenta cauză instanţa nu a rezolvat acţiunea
penală, în sensul prevăzut de art. 345 C.pr.pen., aşa încât incidenţa dispoziţiilor art. 144
alin.1 ind.1 C.pr.pen. nu este oportun a fi examinată.
În aceeaşi ordine de idei, nici excepţia privind constituţionalitatea dispoziţiilor art.
385 ind.1 alin.2 C.pr.pen., prin care se stabilesc hotărârile judecătoreşti împotriva cărora
pot fi exercitate căile de atac, nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin.1 din Legea
nr. 47/1992, pentru a putea face obiectul controlului de constituţionalitate ce ar urma să-l
exercite Curtea Constituţională.
Potrivit art. 126 şi 129 din Constituţie, legiuitorul este unica autoritate competentă
să reglementeze căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în cadrul procedurii de
judecată şi modul de exercitare a acestora.
În baza acestei competenţe, este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili
hotărârile judecătoreşti împotriva cărora pot fi exercitate căile de atac.
Modul de reglementare a exercitării căilor de atac împotriva încheierilor se justifică
prin necesitatea de a se asigura celeritatea procesului penal, principiu recunoscut în dreptul
intern şi consacrat la art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi
a Libertăţilor Fundamentale.
În legătură cu condiţiile prevăzute de art. 29 alin. 1,2,3 din Legea nr. 47/1992
republicată – condiţii de admisibilitate a cererii ce vizează o excepţie de
neconstituţionalitate – se impune o precizare:
Art. 147 lit. a) din Constituţia României prevede efectele deciziilor prin care au fost
admise excepţii de neconstituţionalitate. Nu se poate reţine că deciziile prin care sunt
respinse excepţii de neconstituţionalitate nu produc nici un efect.
A achiesa la o atare opinie, ar însemna a admite lipsa de utilitate a acestor decizii.
Dacă argumentele invocate de autorii excepţiilor sunt aceleaşi ca cele deja cenzurate
de autoritatea de jurisdicţie constituţională, soluţia de principiu din aceste decizii, de la data
publicării în Monitorul Oficial al României, au caracter general obligatoriu, în conformitate
cu art. 147 (4) din Constituţia României.
Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 332 alin.4 C.pr.pen. ( art. 332 alin.3 din reglementarea anterioară) şi
respectiv art. 385 ind. 1 al.2 C.pr.pen., prin decizia nr. 129 din 24 octombrie 1996,
publicată în Monitorul Oficial nr. 158 din 16 iulie 1997, decizia nr. 591 din 8 noiembrie
2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1062 din 28 noiembrie 2005, în sensul respingerii
acestora.
Pentru considerentele expuse mai sus, curtea de apel a respins cererea formulată de
inculpaţi privind sesizarea Curţii Constituţionale asupra excepţiei de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 332 alin. 4, art. 385 ind. 1 alin. 2 C.pr.pen. şi art. 144 alin. 1 şi alin.1 ind.1
C.pr.pen.
4. Criterii de diferenţiere între vătămare corporală gravă – art. 182
C.pen. – şi tentativă de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174
C.pen.
Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 28 din 3 martie 2009
Prin sentinţa penală nr. 704 din 20 noiembrie 2008 a Tribunalului Iaşi s-au dispus
următoarele:
În baza art. 20 raportat la art. 174 alin. 1 – 175 alin. 1 lit. i) C.pen. cu aplicarea art.
74 alin. 1 lit. a) şi art. 76 alin. 1 lit. a) C.pen. a fost condamnat inculpatul F.N. la o pedeapsă
de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat.
În baza art. 65 alin. 2 şi art. 66 C.pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor
prevăzute de art. 64 lit. a), b) C.pen. pe o durată de 3 ani.
S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a), b) C.pen..
În baza art. 14, 346 C.pr.pen. şi art. 998, 999 C.civ. inculpatul a fost obligat să
plătească părţii civile I.N., daune morale în cuantum de 4000 lei.
În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificată prin O.U.G. nr. 72/2006 a fost
obligat inculpatul să plătească părţii civile Serviciul de Ambulanţă al Judeţului Iaşi daune
materiale în cuantum de 205 lei şi părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Spiridon” Iaşi
daune materiale în cuantum de 1560,82 lei plus dobânda legală calculată de la 31.12.2007
până la data plăţii.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, a fost trimis în judecată, în
stare de libertate inculpatul F.N., pentru săvârşirea infracţiunii tentativă la omor calificat
prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – 175 alin. 1 lit. i) C.pen.
În actul de sesizare s-a reţinut că în noaptea de 31 decembrie 2007/1 ianuarie 2008,
în loc public, inculpatul F.N. a aplicat cu un cuţit, o lovitură părţii vătămate I.N.,
provocându-i leziuni ce i-au pus în pericol viaţa.
Această situaţie de fapt a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă:
- proces-verbal de constatare a infracţiunii;
- dovada de predare-primire a corpului contondent;
- proces-verbal de cercetare la faţa locului;
- declaraţia părţii vătămate I.N.;
- raportul de constatare medico-legală nr. 4135/03.01.2008 emis de Institutul de
Medicină Legală Iaşi;
- declaraţiile martorilor S.F., S.F., S.E., Ş.M.;
- declaraţiile inculpatului.
Inculpatul a avut o atitudine procesuală oscilantă, recunoscând în timpul urmăririi
penale săvârşirea infracţiunii, ajungând ca în timpul judecăţii să îşi schimbe declaraţiile,
nuanţându-le, pentru a obţine o atenuare a răspunderii penale prin schimbarea încadrării
juridice într-o infracţiune mai puţin gravă decât cea pentru care a fost trimis în judecată.
Din coroborarea tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză, tribunalul a
reţinut următoarea situaţie de fapt:
În noaptea de 31 decembrie 2007/1 ianuarie 2008, în jurul orelor 2030, partea
vătămată I.N. a mers la blocul unde locuieşte inculpatul şi a sunat la uşi, solicitând de
mâncare.
Partea vătămată a bătut la uşa apartamentului inculpatului F.N., care se afla la
cumpărături, iar uşa i-a fost deschisă de către martora S.F.
La întoarcerea inculpatului F.N., martora S.F. i-a povestit faptul că un „boschetar” i-
a cerut de mâncare, fapt care l-a enervat şi s-a hotărât să îl agreseze pe acel „cerşetor”.
Inculpatul a luat un cuţit cu lamă rabatabilă, a mers la uşă şi, prin vizorul acesteia, a aşteptat
pe partea vătămată.
După un timp, când partea vătămată a coborât şi a ajuns în faţa apartamentului
inculpatului, acesta din urmă a deschis uşa şi i-a aplicat o lovitură în zona gâtului cu cuţitul
ce îl avea pregătit, după care s-a retras în apartamentul său.
Partea vătămată şi-a pus imediat mâna la gât, şi-a dat seama de gravitatea loviturii
primite, a coborât şi a bătut în uşa apartamentului familiei S.
Aceştia au deschis uşa, au văzut starea gravă în care se afla partea vătămată, i-au
acordat primul ajutor şi au anunţat Serviciul de urgenţă 112.
Imediat, la faţa locului, a sosit un echipaj al ambulanţei care a acordat primul ajutor
în locul unde se afla partea vătămată şi un echipaj al poliţiei care s-a deplasat la etajul 5,
unde a identificat pe inculpatul F.N., care a predat cuţitul cu care a înjunghiat pe partea
vătămată.
În momentul coborârii scărilor, lucrătorul de poliţie i-a solicitat părţii vătămate să îi
spună dacă autorul loviturii aplicate este inculpatul şi acesta a confirmat acest fapt.
Partea vătămată a fost transportată în stare gravă la Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf.
Spiridon” – Secţia ORL, unde s-a intervenit de urgenţă chirurgical, fiind spitalizat în
continuare până la 5 ianuarie 2008.
Aplicând părţii vătămate o lovitură într-o zonă traversată de multe vase de sânge, cu
un cuţit, obiect apt de a produce moartea, în condiţiile în care asemenea acte de violenţă
produc, de regulă, urmări dintre cele mai grave, inculpatul, în vârstă de 51 de ani, cu
experienţa sa de viaţă, a prevăzut neîndoielnic rezultatul posibil al acţiunii sale şi chiar dacă
nu l-a urmărit, a acceptat producerea lui, astfel că el a acţionat cu intenţia de a ucide şi nu
de a produce numai vătămări corporale, aşa cum a susţinut inculpatul.
În termenul prevăzut de art. 363 C.pr.pen. hotărârea a fost apelată de inculpatul F.N.
şi criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Inculpatul a solicitat reaprecierea probelor şi schimbarea încadrării juridice în
infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C.pen., întrucât nu a avut
intenţie de a ucide victima, reacţia sa fiind provocată de comportamentul acesteia.
Având în vedere datele din dosar ce îl prezintă pe inculpat ca un individ cu o bună
inserţie socială, fără antecedente penale, s-a solicitat redozarea pedepsei.
Curtea, examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate, dar
şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 371 alin. 2 C.pr.pen., a constatat că apelul nu este
fondat, pentru considerentele ce urmează:
În speţă, instanţa de fond a administrat un probatoriu complet, ce a fost just apreciat,
potrivit art. 63 C.pr.pen.. Coroborând procesul verbal de constatare a infracţiunii şi cel de
cercetare la faţa locului, raportul de constatare medico-legală nr. 4135/3.01.2009, întocmit
de I.M.L. Iaşi, declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor, declaraţia inculpatului, rezultă
cu certitudine că acesta a lovit victima cu un cuţit, în zona gâtului, cu intenţia de a-i
suprima viaţa.
Actul medico-legal a concluzionat că leziunile au fost de natură a pune în primejdie
viaţa victimei.
Apărarea inculpatului a fost analizată şi de instanţa de fond, argumentându-se
calificarea juridică a faptei.
Din probele dosarului rezultă fără dubiu că inculpatul a acţionat cu intenţia de a
ucide victima.
El a pregătit în acest scop un cuţit cu lama de 7 cm. şi mânerul de 8 cm. (corpul
delict a fost predat de inculpat organelor de anchetă) şi atunci când partea vătămată, care
cerşea pe scări, s-a apropiat din nou de uşa apartamentului, enervat de prezenţa acesteia
inculpatul a deschis uşa şi a lovit-o cu putere în zona gâtului, producându-i leziuni grave,
apte să producă moartea.
Este evident că punerea în primejdie a vieţii victimei nu este rezultatul
praeterintenţiei care caracterizează infracţiunea prevăzută de art. 182 C.pen., intenţia
inculpatului fiind a de a ucide victima, enervat fiind că aceasta îl deranjase.
La stabilirea tratamentului sancţionator, instanţa de fond a avut în vedere criteriile
prevăzute de art. 72 C.pen., cauzele ce agravează răspunderea penală, cât şi cele care o
atenuează.
Tocmai pentru că a avut în vedere circumstanţele personale invocate de inculpat în
motivarea apelului şi reţinute de instanţa de fond ca fiind circumstanţe atenuante încadrate
în dispoziţiile art. 74 lit. a) C.pen., inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă sub limita
minimului special prevăzut de textul de incriminare, aşa încât critica adusă hotărârii şi sub
acest aspect este vădit neîntemeiată.
Constatând că nu sunt motive de desfiinţare a sentinţei apelate, în temeiul art. 379
pct. 1 lit. b C.pr.pen., Curtea a respins ca nefondat apelul inculpatului.
5. Cerere de preluare a judecăţii în cadrul procedurilor instituite
prin Legea nr.302/2004
Curtea de Apel Iaşi, încheierea penală nr. 321/45/2008 din 29 august 2008
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a sesizat Curtea de Apel Iaşi cu
propunerea de admitere a cererii de preluare a judecăţii formulată de Tribunalul de Primă
Instanţă – Secţia a II-a penală din localitatea Radom, Polonia, privind pe C.C.-T., cetăţean
român, cu domiciliul în localitatea Murgeni, judeţul Vaslui, România.
Cererea de preluare a judecăţii a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, la 27 mai 2005.
La data înregistrării cererii erau în vigoare dispoziţiile din Legea nr. 302/2004 care
reglementau transferul de proceduri în materie de preluare a urmăririi şi preluare a judecăţii
în cauzele penale.
Din conţinutul cererii şi din înscrisurile ataşate, organele judiciare ale statului
solicitant au cerut preluarea judecăţii, iar nu a urmăririi penale, aşa cum eronat a înţeles
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
După ce în cauză s-au efectuat actele de urmărire penală, pronunţându-se şi soluţia
faţă de persoana pentru care s-a cerut continuarea judecăţii, la data de 6 mai 2008, Parchetul
de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a sesizat instanţa în condiţiile art. 114 alin. 4 din Legea nr.
302/2004.
Eroarea aparţine şi autorităţilor judiciare poloneze care trebuiau să sesizeze
Ministerul Justiţiei, iar nu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit Legii nr. 302/2004, Ministerul Justiţiei nu avea decât calitatea de receptor al
cererii, procedura de investire a instanţei cu soluţionarea cererii de preluare a judecăţii
revine tot procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel.
Nerespectarea acestei proceduri prealabile nu constituie un impediment la
soluţionarea cererii de preluare a judecăţii.
La baza formulării cererii nu stă tratatul dintre România şi Polonia, ratificat prin
Decretul nr. 323/1962, acord care nici nu permitea transferul procedurii de urmărire penală
sau judecata penală, aşa cum au motivat organele judiciare ale statului emitent, ci Legea nr.
302/2004.
În fapt, prin actul de acuzare dat în dosarul nr. 1848/00/s din 25 ianuarie 2001
Parchetul Raional din Radom a investit Tribunalul de Primă Instanţă, secţia a II-a penală
din Radom, Polonia, cu judecarea unei cauze penale, între inculpaţi fiind şi cetăţeanul
român C.C.-T., alias T.C.C.
Prin sentinţa penală nr. 103/15 martie 2004 a Tribunalului de Primă Instanţă din
Radom a fost condamnat T.C.C. la pedepsele:
- 1 an şi 6 luni închisoare pentru fapta prevăzută de art. 289 alin. 1 şi alin. 3 din
Codul penal al Poloniei ;
- 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 275 alin. 1 Codul penal al
Poloniei;
- 10 luni închisoare pentru fapta prevăzută de art. 204 alin. 1 şi 2 Codul penal al
Poloniei .
S-a stabilit o pedeapsă de executat cu privare de libertate de 2 ani şi 6 luni.
Pentru fapta prevăzută la art. 189 alin. 1 Codul penal al Poloniei C.C.-T. a fost găsit
vinovat.
În apelul lui C.C.-T., Curtea de Apel din Lublin, prin sentinţa pronunţată la data de
28 octombrie 2004, a admis apelul, a menţinut dispoziţia privind achitarea şi a trimis cauza
Tribunalului din Radom pentru cercetare sub aspectul faptelor pentru care nu s-a pronunţat
achitarea.
Prin hotărârea din 5 ianuarie 2005, dată în dosarul înregistrat cu nr. IIK/206/04,
Tribunalul din Radom a întrerupt procedura de judecare a lui C.C.-T.
Motivat de faptul că la data de 26 decembrie 2003 C.C.-T. a fost expulzat de pe
teritoriul Poloniei, că o parte dintre părţile vătămate sunt cetăţeni români şi nu se mai află
pe teritoriul Poloniei, Tribunalul de Primă Instanţă din Radom a formulat cerere de preluare
a judecăţii sub aspectul următoarelor infracţiuni pretins a fi săvârşite de către C.C.-T.,
cetăţean român:
- art. 289 alin. 1 şi alin. 3 Codul penal al Republicii Polonia, care aşa cum rezultă
din descrierea făcută de autorităţile statului solicitant, situaţia de fapt se circumscrie
conţinutului infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. c) şi alin. 2 lit. a) ind. 1
Cod penal;
- art. 275 alin. 1 Codul penal al Republicii Polonia, din descrierea situaţiei de fapt
sunt incidente dispoziţiile art. 293 Cod penal român;
- art. 204 alin. 1 şi alin. 2 Cod penal al Republicii Polonia, din descrierea situaţiei de
fapt sunt incidente dispoziţiile art. 329 alin. 1 Cod penal român.
Anexat cererii de preluare a procedurii au fost depuse actul de sesizare întocmit de
procurorul de la Procuratura din Radom, în copie şi cu traducere în limba română a
dosarului nr. IIK9/05 a Tribunalului de Primă Instanţă din Radom.
Pentru soluţionarea cererii au fost traduse hotărârea din 5 ianuarie 2005 a
Tribunalului din Radom prin care a fost întreruptă procedura de judecare a lui C.C.-T. şi s-
au cerut relaţii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la
modul de transmitere a cererii.
Faţă de motivele invocate de autorităţile judiciare ale statului solicitant, expulzarea
făptuitorului de pe teritoriul Poloniei, domiciliul acestuia în localitatea M., judeţul Vaslui,
domiciliul în România a o parte dintre părţile vătămate şi a o parte dintre martori, văzând că
nu sunt incidente dispoziţiile art. 110 din Legea nr. 302/2004 în sensul că nu poate fi cerută
extrădarea întrucât contravine Tratatului din 1962, văzând că la data formulării sesizării nu
erau incidente dispoziţiile cu privire la mandatul european de arestare, cererea este
admisibilă şi a fost admisă potrivit dispoziţiilor art. 114 alin. 5 din Legea nr. 302/2004.
În raport de natura faptelor pentru care a fost trimis în judecată de autorităţile
polone, T.C.C., respectiv tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. c alin. 2 ind. 1 lit. a), art.
293 şi art. 329 alin. 1 Cod penal, de domiciliul acesteia, văzând dispoziţiile art. 25 C.pr.pen.
şi art. 30 lit. c C.pr.pen., competenţa de soluţionare a fondului cauzei revine Judecătoriei
Murgeni.
În consecinţă, cauza a fost trimisă acestei instanţe pentru continuarea judecăţii,
prezenta încheiere şi actul de acuzare nr. 1848/00/s întocmit de procurorul de la Procuratura
de Raion din Radom constituind act de sesizare a instanţei de fond.
Judecata se va mărgini la faptele pentru care T.C.C. nu a fost achitat, cu aplicarea
dispoziţiilor Codului penal român la situaţia de fapt descrisă de autorităţile polone şi a
Codului de procedură penală român, conform art. 114 alin. 6 din Legea nr. 302/2004.
Se vor avea în vedere în caz de condamnare dispoziţiile de neagravare a situaţiei în
propria cale de atac precum şi cele care privesc computarea reţinerii şi arestării preventive.
Prin intermediul Ministerului Justiţiei, o copie a încheierii a fost comunicată
autorităţii statului solicitant.
6. Recidiva postcondamnatorie (art. 37 lit. a C.pen.) şi concursul de
infracţiuni (art. 33 lit. a C.pen.). Forme ale pluralităţii de infracţiuni –
criterii de diferenţiere. Circumstanţe atenuante: depăşirea limitelor
legitimei apărări sau săvârşirea infracţiunii în condiţii de provocare (art.
73 lit. a şi b C.pen.). Respectarea dreptului la apărare
Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 27 din 3 martie 2009
Prin sentinţa penală nr. 802 din 11.12.2007, Tribunalul Iaşi a condamnat pe inculpat
la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea în condiţiile art. 33 lit. a C.pen. a
infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20, raportat la art. 174-175 lit. i
C.pen. prin schimbarea încadrarea juridică stabilită în rechizitoriu, în sensul înlăturării
dispoziţiilor art. 37 lit. a C.pen.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute
de art. 64 lit. a, b C.pen. pe o perioadă de 2 ani.
S-a constatat că infracţiunea pentru care a fost condamnat inculpatul prin prezenta
hotărâre este concurentă cu:
- infracţiunea prevăzută de art. 78 alin. 1 din O.U.G. nr. 145/2002 şi pentru care a
fost condamnat la pedeapsa de un an închisoare, cu aplicarea art. 81 C.pen., prin sentinţa
penală nr. 2234/7.05.2004 a Judecătoriei Iaşi;
- infracţiunea prevăzută de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 143/2000 şi pentru care a fost
condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 494/D/25.11.2004 a
Tribunalului Bacău.
În temeiul art. 85 alin. 1 C.pen. s-a dispus anularea suspendării condiţionate a
executării pedepsei de un an închisoare la care a fost condamnat inculpatul prin sentinţa nr.
2234/2004 a Judecătoriei Iaşi.
În temeiul art. 36, alin. 1, 2 şi art. 35 alin. 1 C.pen., s-au contopit pedepsele arătate
anterior cu pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre, în pedeapsa cea mai grea de 7 ani şi 6
luni închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prevăzute de art. 64 lit. a, b C.pen. pe o perioadă de doi ani.
În temeiul art. 36 alin. 3 C.pen. s-a scăzut din pedeapsa rezultantă perioada
executată în perioada 13.04.2004 – 14.03.2006.
Pe perioada prevăzută de art. 71 C.pen. s-au interzis inculpatului drepturile
prevăzute de art. 64 lit. a, b C.pen.
A fost obligat inculpatul să îi plătească părţii civile C.C.-C. suma de 5000 lei daune
morale.
A fost respinsă cererea părţii civile C.C.-C. pentru acordarea celorlalte sume
solicitate.
A fost obligat inculpatul să plătească părţii civile Spitalul C.U. suma de 1070 lei,
cheltuieli ocazionate cu spitalizarea părţii vătămate C.C.-C.
În temeiul art. 191 alin. 1 C.pr.pen. a fost obligat inculpatul să plătească statului
suma de 2500 lei, cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de
fapt:
În seara zilei de 29 martie 2004, în jurul orelor 21,00 partea vătămată C.C.-C. a fost
contactată telefonic de către prietenul său S.T.-M., care l-a rugat să vină în cartierul C. din
mun. Iaşi unde locuieşte, pentru a interveni într-un conflict dintre acesta din urmă şi
inculpatul G.C.-G.
Partea vătămată C.C.-C. a venit pe strada C. unde, împreună cu S.T.-M. se aflau mai
mulţi tineri printre care martorii B.I., C.A., P.C. şi A.M.-G.
La un moment dat, a apărut inculpatul, care era însoţit de un tânăr pe nume „N”,
acesta neputând fi identificat în procesul urmăririi penale, ambii coborând dintr-un
autoturism marca „O”.
La apariţia acestora, tinerii din grupul sus-menţionat s-au dispersat oprindu-se la o
oarecare distanţă. Partea vătămată a încercat să aplaneze conflictul însă nu a reuşit. A avut
loc o scurtă altercaţie în timpul căreia inculpatul s-a apropiat de partea vătămată şi i-a
aplicat mai multe lovituri în zona abdominală provocându-i plăgi tăiate penetrante
abdominale care au fost de natură să îi pună în primejdie viaţa.
În aceeaşi seară, victima a fost internată la Spitalul C.U. din Iaşi, unde i s-au acordat
îngrijiri medicale.
Fiind audiat, inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii imputate, menţionând
că în seara zilei de 29 martie 2004 nu s-a întâlnit cu C.C.-C. şi nu ar fi avut vreo altercaţie
cu acesta. Nu a putut spune cu exactitate unde se afla în acea seară, deoarece a trecut foarte
mult timp.
Aceste susţineri invocate de către inculpat în apărarea sa sunt combătute prin
declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile martorilor şi concluziile certificatului medico-legal.
Astfel, partea vătămată a descris derularea evenimentelor aşa cum au fost expuse
mai sus.
Martorul S.T.-M. a arătat că a fost avertizat cu vreo 4 zile înainte de incident de
către nişte prieteni cu privire la nişte ameninţări din partea inculpatului. În seara respectivă
l-a contactat pe acesta din urmă telefonic şi au stabilit să se întâlnească în cartier, totodată l-
a sunat şi pe C.C.-C. cerându-i acestuia să aplaneze conflictul, deoarece este în relaţii bune
cu inculpatul. La apariţia inculpatului, el a fugit după un bloc şi a revenit după vreo 3-5
minute. A văzut că numitul C.C.-C. era tăiat în zona abdominală stângă. Acesta şi alţi
câţiva tineri din preajmă i-au spus că partea vătămată a fost tăiată de către inculpat.
Martorul B.I. a arătat că l-a văzut pe inculpat, care avea un briceag în mână, cum s-a
apropiat de partea vătămată. Aceasta nu avea nimic în mâini. Inculpatul l-a apucat pe C.C.-
C. cu o mână de geaca de culoare neagră, iar cu cealaltă l-a lovit de mai multe ori în zona
abdominală.
Martorul C.A. a văzut cum inculpatul a lovit partea vătămată cu mâna dreaptă în
zona abdominală, însă nu a putut spune dacă acesta avea cuţit în mână, dar a auzit clar cum
partea vătămată C.C.-C. a spus: „M-au tăiat, dai cu brişca-n mine”.
Martorul P.C. a arătat că nu a văzut momentul în care a fost înjunghiată partea
vătămată, deoarece a fost plecat până acasă. Totodată a arătat că a fost prieten cu inculpatul
şi cunoştea faptul că acesta purta tot timpul asupra lui un briceag cu lama lungă de circa 10
cm şi lată de 1,5 cm.
Martorul A.M.-G. a arătat că în momentul în care l-a văzut pe inculpat şi pe tânărul
necunoscut ieşind din maşină, a fugit împreună cu prietenul său printr-un gang. Nu a văzut
ce s-a întâmplat la faţa locului, dar a doua zi a aflat despre conflictul în contextul căruia
partea vătămată a fost înjunghiată de inculpatul G.C.-G.
Din concluziile certificatului medico-legal a rezultat că numitul C.C.-C. a prezentat
plăgi tăiate penetrante abdominale cu plagă jejunală, secţiuni musculare, secţiunea
pachetului vascular epigastric cu hematom parietal şi hemiperitoneu mic. Leziunile s-au
produs prin loviri cu obiect înţepător-tăios (cuţit) şi puteau data din 29 martie 2004, au
necesitat 25-30 zile îngrijiri medicale, dacă nu survin complicaţii. Leziunile au fost în
măsură să îi pună în primejdie viaţa.
În drept, fapta comisă de inculpat, aşa cum a fost descrisă anterior, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20, raportat la art. 174-175, lit. i
C.pen.
Inculpatul a fost trimis în judecată în stare de recidivă postcondamnatorie (art. 37 lit.
a C.pen.).
Încadrarea juridică sub acest aspect nu este corectă.
Inculpatul a mai fost condamnat anterior astfel:
- prin sentinţa penală 2234/7.05.2004 a Judecătoriei Iaşi la pedeapsa de 1 an
închisoare, cu aplicarea art. 81 C.pen., pentru art. 78 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002,
sentinţă rămasă definitivă la data de 9.11.2004;
- prin sentinţa penală nr. 494/D/25.11.2004 a Tribunalului Bacău la pedeapsa de 3
ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 2, pct. 1 din Legea nr.143/2000, sentinţă
rămasă definitivă la data de 01.06.2005.
Având în vedere că la data săvârşirii faptei pentru care inculpatul a fost trimis în
judecată în prezenta cauză, nici una din hotărârile de condamnare prezentate anterior nu era
definitivă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 37 lit. a C.pen., faptele fiind în concurs,
conform art. 33 lit. a C.pen.
Pentru aceste motive prima instanţa a schimbat corespunzător încadrarea juridică.
Pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, săvârşită în condiţiile art. 33 lit.
a C.pen., acesta a fost condamnat.
La individualizarea judiciară de aplicare a pedepsei, instanţa a avut în vedere
criteriile generale prevăzute de art. 72 C.pen., respectiv gradul de pericol social concret al
faptei, limitele speciale ale pedepselor şi persoana inculpatului.
După ce a fost stabilită pedeapsa pentru infracţiunea în speţă, s-a făcut aplicarea
dispoziţiilor art. 85 alin. 1 C.pen. privind anularea suspendării condiţionate a pedepsei
aplicate prin sentinţa 2234/2004 a Judecătoriei Iaşi.
Totodată, s-a aplicat dispoziţia art. 36 (1,2) raportat la ar. 35 (1) C.pen., contopind
pedepsele pentru infracţiunile aflate în concurs, astfel încât inculpatul urmează să execute
pedeapsa cea mai grea, la care s-a adăugat şi pedeapsa complementară prevăzută de art. 64
lit. a, b C.pen.
Întrucât inculpatul a executat o parte din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr.
494/D/2004 a Tribunalului Bacău, în temeiul art. 36 (3) C.pen., aceasta s-a scăzut din
pedeapsa rezultantă aplicată prin prezenta hotărâre, pedeapsă care se va executa în
condiţiile art. 71 C.pen.
Partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 10.000 lei
daune morale.
Instanţa a apreciat că fapta inculpatului, prin consecinţele pe care le-a avut asupra
părţii vătămate, este de natură şi a produs acesteia şi suferinţe morale, prejudiciu estimat de
instanţă la suma de 5000 lei.
În aceste limite, în temeiul art. 998 C.civ., inculpatul a fost obligat să o
despăgubească pe partea civilă.
În temeiul aceluiaşi text de lege, inculpatul a fost obligat să plătească Spitalului
C.U. Iaşi suma de 1070 lei, sumă cu care s-a constituit partea civilă în procesul penal,
reprezentând contravaloarea asistenţei medicale acordate părţii vătămate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termen inculpatul şi partea civilă.
În motivarea apelului promovat, inculpatul a susţinut, prin apărătorul ales, că
urmărirea penală este incompletă şi că nu au fost administrate toate probele solicitate pentru
stabilirea exactă a situaţiei de fapt. Astfel, în cauză nu s-a efectuat o cercetare la faţa
locului, o reconstituire şi de aceea s-a ajuns la o concluzie greşită cu privire la situaţia de
fapt şi apoi la o individualizare necorespunzătoare a pedepsei.
A mai precizat apărătorul inculpatului că organul de urmărire penală a administrat
numai probe în acuzare, încălcând astfel dreptul la apărare al clientului său. Inculpatul nu a
fost prezent în faza de urmărire penală fiind împiedicat să-şi exercite dreptul la apărare, şi
astfel a fost favorizată partea vătămată a cărei versiune a fost preluată în totalitate.
În faza cercetării judecătoreşti, instanţa a procedat în aceeaşi manieră audiind şapte
martori ai acuzării şi un singur martor al inculpatului.
S-a mai susţinut că probele administrate sunt incomplete, că nu au fost identificaţi
alţi martori care să aibă o poziţie procesuală neutră, nu s-au confruntat părţile, nu s-a
efectuat o expertiză medico-legală a părţii vătămate, o cercetare la faţa locului şi o
reconstituire.
Pentru aceste considerente s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei
pronunţate şi restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale.
În subsidiar s-a solicitat admiterea apelului şi reţinerea în favoarea inculpatului a
circumstanţei atenuante prevăzute de art. 73 lit. a şi b C.pen., cu efect asupra cuantumului
pedepsei aplicate.
Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate, dar
sub toate aspectele de fapt şi de drept şi în limitele prevăzute de art. 371 alin. 2 C.pr.pen. a
reţinut că prima instanţă, apreciind materialul probator administrat a reţinut corect vinovăţia
inculpatului, făcând o justă încadrare în drept a faptei comise de acesta.
Aşa cum rezultă din amplul material probator administrat în cursul urmăririi penale
şi reconfirmat în faza cercetării judecătoreşti, inculpatul şi partea vătămată se cunosc din
copilărie, întrucât au trăit în acelaşi cartier din municipiul Iaşi – C. – fiind vecini de bloc.
În seara zilei de 29 martie 2004 în jurul orelor 21,00 partea vătămată a fost
contactată telefonic de prietenul său, care l-a rugat să intervină într-un conflict dintre el şi
inculpat.
Partea vătămată a dat curs invitaţiei şi a venit în strada C. unde s-a întâlnit cu
martorul S.T.-M. şi unde mai erau prezenţi martorii.
La un moment dat în zonă a apărut un autoturism marca „O.” din care a coborât
inculpatul şi un alt tânăr pe nume N.
Tinerii din grupul martorului S.T.-M. s-au dispersat la apariţia inculpatului, iar
partea vătămată a încercat să aplaneze conflictul, dar nu a reuşit. Martorul S.T.-M. a fugit
după un bloc, iar inculpatul a prins partea vătămată cu o mână de geacă, iar cu cealaltă i-a
aplicat mai multe lovituri, cu un cuţit, în zona abdominală.
Martorii au mai precizat că tânărul N., care îl însoţea pe inculpat, avea în mână o
sabie pe care o agita deasupra capului, dar cu care nu a lovit pe nimeni. Au mai precizat
aceiaşi martori că partea vătămată nu avea în mână un obiect contondent.
După lovirea părţii vătămate, inculpatul s-a urcat la volanul autoturismului marca
„O.” şi, împreună cu tânărul care îl însoţea, a părăsit zona.
Partea vătămată a fost transportată la Spitalul C.U. Iaşi, unde a fost supus unei
intervenţii chirurgicale.
Din certificatul medico-legal a rezultat că partea vătămată a prezentat la data
examinării cinci plăgi tăiate penetrante abdominale cu plagă jejunală, secţiuni musculare,
secţiunea pachetului vascular epigastric cu hematom parietal şi hemoperitoneu mic.
Leziunile s-au putut produce prin loviri cu obiecte înţepător-tăioase (cuţit) şi puteau data
din 29.03.2004. S-a concluzionat că aceste leziuni au necesitat pentru vindecare un număr
de 25-30 zile îngrijiri medicale, dacă nu survin complicaţii şi că au fost de natură a-i pune
în primejdie viaţa părţii vătămate.
În primele declaraţii, partea vătămată a relatat că s-a deplasat la locul faptei, întrucât
a fost solicitat şi rugat de prietenul său S.T.-M. care, în ziua respectivă, se certase cu
inculpatul G.C.-G., iar acesta din urmă îl ameninţase cu moartea.
Martorul S.T.-M., ştiind că partea vătămată era prieten cu inculpatul din copilărie, l-
a rugat să intervină pentru aplanarea conflictului. În acest context şi cu aceste intenţii
paşnice s-a deplasat partea vătămată la locul unde urma să aibă loc întâlnirea celor doi.
Important de menţionat este şi faptul că iniţiativa acestei întâlniri a aparţinut tot
inculpatului G.C.-G. care, atunci când a fost sunat de martorul S.T.-M. şi întrebat de ce îi
transmite ameninţări prin intermediul unor prieteni şi cunoscuţi comuni, a început să-l
înjure şi i-a cerut să se întâlnească în strada C., în faţa unui magazin din acel cartier.
Faţă de această situaţie de fapt, încadrarea juridică dată faptei de prima instanţă este
legală şi temeinică, urmând a fi menţinută.
În cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 73 lit. a C.pen. şi nici cele prevăzute
de art. 73 lit. b C.pen.
Potrivit legii, este în stare de legitimă apărare nu numai acela care săvârşeşte fapta
pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust (art. 44 alin. 2 C.pen.), dar şi
acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. În acest din urmă caz,
pentru a se putea reţine existenţa legitimei apărări, se cere să fie îndeplinite toate condiţiile
prevăzute în art. 44 alin. 2 C.pen. sau, cu alte cuvinte, trebuie ca fapta inculpatului să fi fost
necesară spre a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust.
În cauza de faţă, inculpatul fiind sunat de martorul S.T.-M. l-a chemat în strada C.,
unde el s-a prezentat înarmat cu o sabie şi un cuţit, deplasarea făcând-o cu un autoturism şi
însoţit de un alt tânăr şi fără nici un motiv, după o discuţie contradictorie, i-a aplicat părţii
vătămate, care a încercat să intervină pentru aplanarea conflictului şi care nu era înarmată
cu nici un obiect contondent, mai multe lovituri, respectiv cinci lovituri cu un cuţit în zona
abdominală.
Pentru aceleaşi considerente, în favoarea inculpatului nu poate fi reţinută nici
circumstanţa atenuantă a provocării prevăzută de art. 73 lit. b C.pen.
Pentru a se putea face aplicarea art. 73 lit. b C.pen., se cere ca săvârşirea infracţiunii
să constituie o ripostă la fapta părţii vătămate, dar care să nu fi fost – la rândul ei –
determinată de manifestări agresive ale inculpatului.
În raport de modul desfăşurării faptelor nu se poate reţine că inculpatul a acţionat
spontan, sub stăpânirea unei puternice tulburări, în condiţii de natură să atragă aplicarea art.
73 lit. b C.pen., atâta vreme cât de la ameninţarea cu moartea transmisă prin martori şi până
la reacţia efectivă a trecut o perioadă de timp, în care el a chibzuit asupra modului în care
urmează să reacţioneze faţă de atitudinea martorului S.T.–M.
Cu această motivare, curtea a respins cererea inculpatului de a se reţine în favoarea
lui dispoziţiile art. 73 lit. a şi 73 lit. b C.pen.
A mai invocat inculpatul prin motivele de apel că urmărirea penală este incompletă;
nici acest motiv nu este întemeiat.
Organul de urmărire penală a administrat toate probele utile cauzei pentru aflarea
adevărului. Astfel, au fost audiaţi toţi martorii care au fost prezenţi la locul faptei şi care au
perceput nemijlocit secvenţe din derularea evenimentului, inclusiv lovirea repetată a părţii
vătămate, cu cuţitul în zona abdominală de către inculpat şi abandonarea acesteia în stradă.
S-au ridicat actele primare de la Spitalul C.U. Iaşi „Sf.I.”, unde a fost internată
partea vătămată şi a fost supusă unei intervenţii chirurgicale, iar în baza acestor acte s-a
întocmit certificatul medico-legal al părţii vătămate, act ce nu a fost contestat de inculpat.
În cursul urmăririi penale, la data de 2.05.2008, inculpatului i s-a luat o declaraţie
olografă de către procuror, în prezenta apărătorului ales, în conţinutul căreia a relatat că în
ziua de 29.03.2004 nu s-a întâlnit cu partea vătămată C.C.-C. şi nici nu a avut vreun un
incident cu acesta.
Acelaşi conţinut l-a avut şi declaraţia luată pe formular de învinuit şi care a fost dată
în prezenţa apărătorului ales.
Materialul de urmărire penală i-a fost prezentat de procuror, în prezenţa apărătorului
ales, prilej cu care a declarat că nu înţelege să formuleze noi probe în apărare.
În cursul cercetării judecătoreşti efectuate la Tribunalul Iaşi, inculpatul s-a prezentat
în instanţă, asistat de apărător ales, a fost audiat la termenul din 10.10.2006, prilej cu care a
declarat că nu recunoaşte săvârşirea faptei, că nu a agresat partea vătămată şi că nu a avut
nici un incident cu aceasta. A mai precizat că nu a achitat nici o sumă de bani părţii
vătămate şi că nu îşi mai aminteşte ce a făcut în ziua de 29.03.2004 – dată la care a fost
comisă infracţiunea.
În şedinţa publică din 07.11.2006 a fost audiată partea vătămată C.C.-C., care a
declarat că a primit de la mama inculpatului suma de 100.000.000 lei vechi, reprezentând
daune materiale şi că se mai constituie parte civilă în procesul penal cu suma de
100.000.000 lei vechi, reprezentând daune morale.
Inculpatul G.C.-G. a fost prezent la o parte din termenele acordate de prima instanţă,
asistat de apărătorul ales, şi-a formulat probe în apărare, care i-au fost admise şi
administrate de instanţă în prezenţa sa sau a apărătorului ales.
Şi în faţa instanţei de apel, inculpatul G.C.-G. s-a prezentat asistat de apărătorul
ales, şi-a formulat probe în apărare, care i-au fost admise şi administrate.
Sub acest aspect, curtea a constatat că pe tot parcursul procesului penal, inculpatului
i-a fost recunoscut dreptul la apărare, i-au fost admise şi administrate probele solicitate în
dovedirea nevinovăţiei, aşa încât critica sa apare ca nejustificată.
Modul de săvârşire a faptei şi durata în timp a activităţii infracţionale nu au justificat
efectuarea unei cercetări la faţa locului şi nici a reconstituirii.
Curtea a mai constatat că în cauză au fost administrate atât probe în apărare cât şi în
acuzare, împrejurare faţă de care susţinerea inculpatului vizând administrarea unilaterală a
probelor este nefondată.
Aşa fiind, cererea inculpatului prin care a solicitat restituirea cauzei la parchet
pentru refacerea urmăririi penale este neîntemeiată.
Şi pedeapsa aplicată inculpatului a fost corect individualizată. Deşi inculpatul are în
antecedente încă două condamnări la pedepse cu închisoarea, iar din executarea ultimei
pedepse a fost liberat condiţionat la data de 14.03.2006, cu un rest de 398 zile închisoare,
având în vedere că aceste pedepse i-au fost aplicate pentru fapte concurente, prima instanţă
a manifestat suficientă clemenţă, aplicându-i o pedeapsă dozată la nivelul minimului special
şi fără nici un spor. Aşa fiind nu se justifică reaprecierea cuantumului pedepsei aplicate.
Pe cale de consecinţă şi în baza art. 379 pct. 1 lit. b C.pr.pen. a fost respins ca
nefondat apelul promovat de inculpatul G.C.-G.
7. Contestaţie la executare. Condiţii de admisibilitate. Art. 461
C.pr.pen. Căi de atac
Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 58 din 27 ianuarie 2009
Prin sentinţa penală nr. 637 din 28 octombrie 2008 Tribunalul Iaşi, în baza art. 460
alin. 4 C.pr.pen. a respins contestaţia la executare formulată de condamnatul S.D. împotriva
executării sentinţei penale nr. 204/28 mai 1998 a Tribunalului Iaşi, definitivă prin decizia
penală nr. 717/24 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia Penală, ca
neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut în esenţă următoarea
situaţie de fapt:
Prin cererea formulată la data de 20.06.2008 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi
la data de 26.06.2008 contestatorul S.D. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va
pronunţa să se recunoască oficial că nu a îndeplinit funcţia de administrator la S.C. „F.I.”
S.R.L. Bacău astfel cum s-a reţinut prin toate hotărârile pronunţate în cauză.
Printr-un memoriu depus la data de 15.09.2008, contestatorul a completat motivele
invocate iniţial, în sensul solicitării anulării pedepsei accesorii prevăzute de art. 64 C.pen.,
aplicate pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C.pen., cu referire la interzicerea
drepturilor părinteşti şi a dreptului de a alege, măsuri excesive în opinia contestatorului şi
care nu se justificau raportat la natura infracţiunii pentru care a fost condamnat.
În susţinerea celor afirmate, petentul a depus la dosar cópii ale hotărârilor penale
prin care a fost condamnat, precum şi cele prin care hotărârea a rămas definitivă, copia
rechizitoriului din data de 04.06.1997 dat în dosarul 526/P/1997 al Parchetului de pe lângă
Tribunalul Iaşi, adrese de la Camera de Comerţ şi Industrie Bacău, rezoluţia de neîncepere
a urmăririi penale din data de 20.09.2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău,
precum şi copia unei decizii a Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 01.07.2008
în cauza Calmanovici împotriva României.
Pentru soluţionarea cauzei cu care a fost investită, instanţa a dispus ataşarea la dosar
a unei cópii a sentinţei penale prin care a fost condamnat contestatorul, precum şi a
deciziilor prin care această hotărâre a rămas definitivă, cu întocmirea unui referat de către
biroul de executări penale din cadrul Tribunalului Iaşi.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală
nr. 204/28.05.1998 a Tribunalului Iaşi, definitivă prin decizia penală nr.717/24.02.2000 a
Î.C.C.J. Secţia penală, i s-a aplicat inculpatului S.D. pedeapsa de 10 ani închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4, 5 C.pen.
Prin sentinţa penală nr. 497/22.06.2004 a Tribunalului Iaşi a fost admisă contestaţia
la executare formulată de condamnatul S.D. şi a fost redusă pedeapsa aplicată prin sentinţa
penală nr.204/28.05.1998 a Tribunalului Iaşi, de la 10 ani închisoare, la 6 ani închisoare.
Conform biletului de liberare nr. 47937/2004, inculpatul a fost încarcerat la data de
25.04.2000 şi liberat condiţionat la data de 22.12.2004.
Procedura contestaţiei la executare, aşa cum este ea reglementată prin dispoziţiile
art. 461 C.pr.pen. urmăreşte soluţionarea acelor situaţii care privesc executarea hotărârii, s-
au ivit pe parcursul executării şi care nu au putut fi avute în vedere de instanţa de fond şi
cele de control judiciar. Petentul tinde prin prezenta să obţină o reapreciere a modului cum
au fost administrate şi apreciate probele în dosarul în care s-a pronunţat hotărârea de
condamnare. Or, nu poate fi admisă transformarea procedurii speciale a contestaţiei la
executare într-o nouă cale de atac pentru a înfrânge autoritatea de lucru judecat a unei
hotărâri definitive.
Mai mult, cazurile în care poate fi legal admisă o astfel de cerere sunt expres şi
limitativ prevăzute prin dispoziţiile art. 461 C.pr.pen. În speţă, motivele invocate de petent
vizează fondul cauzei, situaţia de fapt reţinută de instanţe, motiv care nu se pliază pe nici
unul dintre cazurile în care contestaţia poate fi legal admisă.
Deşi petentul a invocat în drept dispoziţiile art. 461 lit. d C.pr.pen., instanţa a
constatat că, pentru ca un ,,incident” să poată constitui caz de contestaţie la executare, se
cer îndeplinite două condiţii: incidentul să se ivească în cursul executării pedepsei, aspect
care nu se regăseşte în cauză, deci să fie în discuţie o împrejurare ce nu putea fi avută în
vedere la pronunţarea hotărârii de condamnare, deoarece altfel neaplicarea sa de către
instanţă este o eroare de judecată care nu poate fi înlăturată decât printr-o cale extraordinară
de atac, iar în al doilea rând, incidentul să se refere la executarea hotărârii, fără să atragă
schimbări în dispozitivul hotărârii definitive de condamnare, să respecte autoritatea de lucru
judecat. Nici aceasta a doua condiţie nu este îndeplinită, aspectul vizând calitatea
inculpatului de administrator la S.C. „F.I.” S.R.L. Bacău neavând legătură cu executarea
hotărârii.
Relativ la interzicerea de către instanţa de fond a drepturilor părinteşti şi a
drepturilor electorale ca şi pedeapsă accesorie, s-a constatat că nu este admis pe calea
contestaţiei la executare să se revină asupra unor dispoziţii care au autoritate de lucru
judecat.
Faţă de aceste motive, tribunalul, în temeiul dispoziţiilor art. 460 alin.4 raportat la
art. 461 C.pr.pen. a respins ca nefondată contestaţia la executare formulată de petentul
condamnat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen condamnatul S.D., invocând
nelegalitatea hotărârii.
Motivându-şi recursul, contestatorul a susţinut că în mod greşit procurorul
anchetator i-a reţinut calitatea de administrator al S.C. „F.I.” S.R.L. Bacău , în dosarul
întocmit în cauză.
A mai precizat contestatorul că nu a avut niciodată această calitate care, în fapt, a
aparţinut numitului M.M. – participant direct la infracţiunea comisă de inculpatul A.S.
Condamnatul a mai arătat că în mod greşit i-a fost aplicată şi pedeapsa
complementară fără a-i fi precizată durata în timp şi că în mod nejustificat şi nelegal i s-a
suprimat o cale de atac, respectiv cea a apelului, raportat la prezenta contestaţie promovată.
Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate, a
constatat că sentinţa pronunţată este legală şi temeinică.
Prin sentinţa penală nr. 204 din 28 mai 1998, Tribunalul Iaşi a condamnat, printre
alţii, şi pe contestatorul S.D. la pedeapsa principală de 10 ani închisoare pentru complicitate
la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. 4 – 5 C.pen.
Totodată i s-a aplicat şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de
art. 64 C.pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C.pen.
Apelul declarat de inculpatul S.D. a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr.
316 din 27 octombrie 1998 a Curţii de Apel Iaşi, iar recursul promovat a fost respins, tot ca
nefondat prin decizia penală nr. 717 din 24 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie –
Secţia penală.
Prin sentinţa penală nr. 497 din 22 iunie 2004, definitivă prin neapelare, a fost
admisă contestaţia la executare formulată de condamnatul S.D. şi, în baza art. 461 lit. d
C.pr.pen., i-a fost redus cuantumul pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 204/28 mai
1998 a Tribunalului Iaşi, de la 10 ani închisoare, la 6 ani închisoare.
Pe cale de consecinţă, contestatorului nu i-a fost aplicată pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi, pe o anumită durată.
Contestatorul a uzat de toate căile ordinare de atac prevăzute de lege, ocazie cu care
ar fi putut invoca nelegalitatea aplicării pedepsei accesorii ori situaţia de fapt greşit reţinută
de procuror în rechizitoriu ori de instanţa de fond.
Cum hotărârea contestată de condamnatul S.D. a intrat în puterea lucrului judecat
din momentul pronunţării deciziei penale nr. 717 din 24 februarie 2000 de către Curtea
Supremă de Justiţie – Secţia penală, în mod corect prima instanţă a reţinut că prezenta
contestaţie la executare promovată este nefondată.
Executarea hotărârilor penale reprezintă a treia fază a procesului penal, iar
contestaţia la executare, reglementată în dispoziţiile art. 461 C.pr.pen., are menirea de a
soluţiona incidentele ivite în cursul executării ori situaţii speciale apărute şi care nu au putut
fi avute în vedere de instanţa de fond şi de instanţele de control judiciar pe parcursul
soluţionării procesului penal.
Pe calea contestaţiei la executare nu poate fi schimbată calitatea părţilor şi nici nu
pot fi înlăturate anumite pedepse aplicate, întrucât s-ar aduce atingere autorităţii de lucru
judecat.
În mod corect prima instanţă a arătat în motivarea sentinţei recurate că un „incident”
poate constitui motiv de promovare a contestaţiei la executare, dacă s-a ivit în cursul
executării pedepsei şi dacă acel incident se referă la executarea hotărârii.
Or, contestatorul S.D. a fost liberat condiţionat la data de 22 decembrie 2004, aşa
încât nu se mai află în executarea pedepsei.
A mai invocat contestatorul împrejurarea că în mod nelegal i-a fost înlăturată calea
de atac a apelului.
Potrivit dispoziţiilor art. 385 ind. 1 alin. 1 lit. f C.pr.pen., pot fi atacate cu recurs,
printre altele, sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale.
Cum contestaţia la executare se încadrează în această categorie de hotărâri, în mod
legal Tribunalul Iaşi a menţionat în minuta întocmită că sentinţa poate fi atacată doar cu
recurs.
Fiind verificată legalitatea şi temeinicia sentinţei, în baza art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b
C.pr.pen. a fost respins ca nefondat recursul promovat de contestatorul S.D.
III. Secţia comercială
1. Revizuire. Încadrarea cererii în raport de situaţia de fapt expusă.
Efecte
Admiterea cererii de revizuire şi abordarea chestiunilor care constituie motivele
de recurs în cadrul procedurii necontencioase (înregistrare la O.R.C.) şi a
actului nou existent la momentul judecării cauzei, conduce la schimbarea
soluţiei, constatându-se că a doua societate are o altă denumire şi nu
identică cu prima.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 186 din 14 ianuarie 2009
Prin decizia Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială, s-a admis cererea de revizuire
formulată de S.C. „O.S.M.” S.R.L. Iaşi împotriva deciziei nr. 322 din 15 ianuarie 2008,
pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, pe care o schimbă în tot.
Rejudecând cauza în fond, s-a respins recursul declarat de S.C. „O.S.M.” S.R.L. Iaşi
împotriva încheierii nr. 604 din 25 februarie 2008 pronunţată de judecătorul delegat la
O.R.C. de pe lângă Tribunalul Iaşi, încheiere pe care a menţinut-o.
S-a reţinut că prin încheierea nr. 604 din 25 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul
Iaşi – Oficiul Registrului Comerţului s-a admis cererea de înregistrare formulată de
asociatul unic I.S. şi s-a dispus constituirea şi înmatricularea în registrul comerţului a
„O.S.M.” S.R.L., constatându-se că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 331 şi
următoarele C.pr.civ., ale Legii nr. 31/1991, ale Legii nr. 26/1990 republicată, precum şi ale
Legii nr. 359/2004.
Recursul declarat de S.C. „O.S.” S.R.L. împotriva acestei încheieri a fost respins de
Curtea de Apel Iaşi, prin decizia civilă nr. 248 din 19 mai 2008. S-au reţinut că au fost
depuse înscrisuri ce atestă îndeplinirea cerinţelor art. 331 şi următoarele C.pr.civ., ale Legii
nr. 31/1991, ale Legii nr. 26/1990 republicată şi ale Legii nr. 359/2004, privind autorizarea
constituirii ca societate comercială. Denumirea societăţii a fost avizată de compartimentul
de specialitate din Ministerul Justiţiei, aceasta nu afectează notorietatea recurentei şi nu îi
aduce în vreun mod prejudicii materiale sau de imagine.
Decizia civilă nr. 248 din 19 mai 2008 a Curţii de Apel Iaşi a fost anulată de aceeaşi
instanţă, prin admiterea contestaţiei în anulare formulată de S.C. „O.S.” S.R.L. Astfel, prin
decizia civilă nr. 322 din 15 septembrie 2008, ca efect al admiterii contestaţiei, s-a admis
recursul şi s-a desfiinţat încheierea nr. 104 din 25 februarie 2008 pronunţată de judecătorul
delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Iaşi.
S-a reţinut în argumentare că instanţa de recurs nu a analizat şi motivele depuse la
termenul din 21 aprilie 2008, care se referă la elementul de noutate şi anume cuvântul
„media”. Cele două societăţi, „O.S.”S.R.L. şi „O.S.M.” S.R.L., au obiect de activitate
identic, singura deosebire este cuvântul „media”, cuvânt care creează confuzie în rândul
publicului căruia i se adresează. Pentru dovedirea notorietăţii firmei, instanţa a primit
raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat în dosarul nr. 2522/P/2006 al
Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi.
Decizia civilă nr. 322 din 15 septembrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi a fost contestată,
în litigiul de faţă, pe calea revizuirii.
Faţă de argumentarea faptică, curtea a încadrat cererea de revizuire în ipoteza
prevăzută de art. 322 pct. 5 teza I C.pr.civ. şi a constatat că sunt îndeplinite cerinţele
prevăzute de acest articol.
Revizuenta a prezintat ca înscris noul extras din Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială – secţiunea Mărci 1/2006, înscris care nu a fost folosit în procesul în care s-a
pronunţat hotărârea atacată şi care exista la acel moment.
Curtea a constatat că acest înscris nu a putut fi invocat în procesul în care s-a
pronunţat hotărârea în discuţie, datorită unei împrejurări mai presus de voinţa revizuentei.
Aceasta a constat în faptul că, pe de o parte, procedura de soluţionare a cererii de autorizare
a unei societăţi este una necontencioasă, iar pe de altă parte, judecătorul delegat de la
O.R.C. în virtutea competenţelor date de art. 46 din Legea nr. 31/1990 nu a invocat vreo
neregularitate privitor la actul constitutiv, sub aspectul denumirii firmei, pentru a i se da
posibilitatea solicitantului de a completa documentaţia necesară autorizării societăţii. Câtă
vreme a existat dovada de disponibilitate a firmei, ca temei al autentificării actului
constitutiv, în sensul art. 17(1) din Legea nr. 31/1990, revizuenta nu putea prevedea
necesitatea probării dreptului de folosinţă al mărcii „O.S.”.
Acest înscris are forţă probantă prin el însuşi şi de asemenea este determinant, în
sensul că indică titularul dreptului asupra mărcii „O.S.”, ca fiind I.I., aşa după cum rezultă
din Buletinul Oficial de Proprietate Industrială – secţiunea Mărci 1/2006, nr. depozit/marcă
M 2003 07573/056435.
Curtea a reţinut că atât judecătorul delegat, cât şi instanţa de control sunt ţinute a
verifica îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 36 alin. 2 lit. l-g din Legea nr. 31/1991,
coroborat cu art. 7 şi 17(1) din acelaşi act normativ, precum şi dispoziţiile art. 38, 39 din
Legea nr. 26/1990.
Aceste cerinţe au fost respectate în ceea ce priveşte S.C. „O.S.M.” S.R.L., inclusiv
în ceea ce priveşte denumirea firmei. Conflictele legate de marcă, sub aspectul semnelor,
prin prisma eventualelor asemănări (vizuale, auditive, conceptuale) nu pot fi soluţionate
decât pe tărâmul Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Pentru faptul că revizuentei i-a fost cedat de către titularul mărcii „O.S.” dreptul de
a o folosi, nu există temei pentru a se refuza autorizarea societăţii sub această denumire, în
plus şi pentru faptul că există şi adăugirea cuvântului „media”.
2. Nelegala citare. Consecinţe
Trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru ca partea necitată să
îşi poată face apărările, cu respectarea principiului contradictorialităţii
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 187 din 19 ianuarie 2009
Prin decizia Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială, s-a dispus respingerea cererii
formulate de recurentul C.I.-F. privind repunerea în termenul de recurs; respingerea
excepţiei tardivităţii recursului, excepţie formulată de intimata-creditoare A.F.P. Iaşi, s-a
mai constatat că recursul a fost declarat în termen; a fost admis recursul formulat de
recurentul C.I.-F. împotriva sentinţei comerciale nr. 111/S din 6 martie 2007 pronunţată de
Tribunalul Iaşi – judecător sindic, sentinţă pe care a casat-o în parte, în ceea ce îl priveşte
pe recurentul C.I.-F. şi în consecinţă a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond, în
ceea ce priveşte acţiunea formulată de cabinetul individual A.V. – lichidator al debitoarei
S.C. „I.G.T.” S.R.L. Iaşi în contradictoriu cu pârâtul C.I.-F.; a respins cererea de
suspendare a executării sentinţei recurate ca rămasă fără obiect.
Curtea a mai dispus restituirea sumei de 500 lei cu titlu de cauţiune către recurentul
C.I.-F.
S-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 raportat la art.
301 C.civ., termenul de recurs este de 10 zile de la comunicarea hotărârii.
Hotărârea primei instanţe i-a fost comunicată recurentului C.I.-F. la data de 29
iunie 2007, atât prin afişare la uşa instanţei, cât şi la adresa din Iaşi, strada H.Ş., nr. 11,
bloc L.2-13, scara B, etaj 4, apartament 19, judeţul Iaşi.
Curtea a constatat că atât procedura de comunicare a hotărârii, cât şi judecata
pricinii sunt lovite de nulitate, în condiţiile în care domiciliul recurentului, începând cu
data de 21 septembrie 2004 (anterior sesizării instanţei cu acţiunea în răspundere) era în
municipiul Iaşi, strada „R.”, nr. 37 A, bloc M.1, apartament 7, judeţul Iaşi.
Pe de altă parte nu pot fi aplicate în cauză dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 26/1990
în sensul că nu există obligativitatea administratorului unei societăţi comerciale de a
înregistra la O.R.C. domiciliul său şi, pe cale de consecinţă, nici obligaţia de a menţine
eventuale modificări în acest sens.
În mod corect a susţinut recurentul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legale
imperative prevăzute de Codul de procedură civilă, referitoare la înmânarea citaţiei şi
comunicarea actelor de procedură (art. 90 C.pr.civ.).
Neîntemeiată este însă cererea de repunere în termen, recurentul putând uza de calea
prevăzută de art. 103 C.pr.civ. numai în situaţia în care hotărârea judecătorească i-ar fi fost
comunicată la domiciliul recurentului şi cu respectarea dispoziţiilor art. 100 C.pr.civ., iar
acesta – dintr-un motiv mai presus de voinţa sa – nu ar fi declarat recursul în termenul
legal.
Constatându-se că la termenul de judecare a pricinii recurentul nu a fost legal citat şi
că hotărârea judecătorească nu i-a fost comunicată acestuia conform dispoziţiilor art. 90
C.pr.civ., curtea a respins excepţia tardivităţii recursului invocat de creditoarea-intimată
A.F.P. Iaşi.
În temeiul art. 312 C.pr.civ. a admis recursul, a casat sentinţa în parte, numai în ceea
ce îl priveşte pe recurentul C.I.-F. şi a trimis spre rejudecare cauza numai în ceea ce
priveşte acţiunea formulată în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006 faţă de C.I.-F.
3. Necitarea pârâtului în faţa instanţei de fond. Necomunicarea
hotărârii. Consecinţe
Trimiterea cauzei spre rejudecare pentru respectarea principiilor de drept, dreptul
la apărare şi contradictorialitatea dezbaterilor, constatându-se că recursul
este în termen, iar nu tardiv.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 361 din 2 februarie 2009
Prin decizia Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială, s-a dispus respingerea excepţiei
tardivităţii recursului, excepţie invocată de intimata-creditoare D.G.F.P. Iaşi; a fost admis
recursul formulat de recurentul D.I.-M. împotriva sentinţei civile nr. 190/COM din 17 mai
2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi-judecător sindic, sentinţă pe care a casat-o în parte în
ceea ce îl priveşte pe recurentul D.I.-M. şi în consecinţă a trimis cauza spre rejudecare
instanţei de fond în ceea ce priveşte acţiunea în răspundere a fostului administrator D.I.-M.
în temeiul Legii nr. 64/1995. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a reţinut că potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 64/1995 republicată (în vigoare la
momentul pronunţării sentinţei recurate), termenul de recurs este de 10 zile de la
comunicarea hotărârii, iar potrivit art. 7 alin. 1 din acelaşi act normativ, citarea părţilor şi
comunicarea actelor de procedură se fac în condiţiile prevăzute de art. 85-94 C.pr.civ.
Hotărârea primei instanţe i-a fost comunicată recurentului la data de 15 iunie 2006,
prin afişare, conform procesului-verbal, la adresa din Iaşi, str. „S.”, nr. 18, bl. H.1, sc. A,
ap. 12, judeţul Iaşi.
Curtea a constatat că procedura de comunicare a hotărârii, cât şi judecata pricinii
sunt lovite de nulitate absolută în condiţiile în care domiciliul recurentului, începând cu
data de 29 martie 2000 (anterior sesizării instanţei cu acţiune în răspundere era în
municipiul Iaşi, str. „G.D.”, nr. 12, bl. 820, sc. A, et. 3, ap.13.
Pe de altă parte nu pot fi aplicate în cauză dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 26/1990
în sensul că nu există obligativitatea pentru administratorul unei societăţi comerciale de a
înregistra la O.R.C. domiciliul său şi, pe cale de consecinţă, nici obligaţia de a menţiona
eventualele modificări în acest sens.
În mod corect a susţinut recurentul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legale
imperative prevăzute de Codul de procedură civilă referitoare la înmânarea citaţiei şi
comunicarea actelor de procedură (art. 90 C.pr.civ.).
Constatându-se că la termenul de judecare a pricinii, recurentul nu a fost legal citat
şi că hotărârea judecătorească nu i-a fost comunicată conform art. 90 C.pr.civ., curtea a
respins excepţia tardivităţii recursului.
În temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 5 C.pr.civ., curtea a admis recursul, a
casat în parte sentinţa în ceea ce îl priveşte pe recurentul D.I. şi a trimis cauza spre
rejudecare sub aspectul acţiunii în răspundere patrimonială a recurentului.
IV. Secţia de contencios administrativ şi fiscal
1. Ajutor public judiciar în materie civilă. Condiţii de acordare
În lipsa înscrisurilor doveditoare cu privire la veniturile pe care le obţine petentul
şi familia acestuia, cu privire la obligaţiile de întreţinere sau de plată,
precum şi a declaraţiei pe propria răspundere în care să precizeze dacă în
cursul ultimelor 12 luni a mai beneficiat de ajutor public judiciar, în ce
formă, pentru ce cauză, precum şi cuantumul acestui ajutor, cererea de a
acordare de ajutor public judiciar sub forma asistenţei prin avocat este
nefondată.
Curtea de Apel Iaşi, încheierea din 12 ianuarie 2009
Ca urmare a solicitării reclamantului de a i se acorda ajutor public judiciar sub
forma asistenţei prin avocat, Curtea l-a informat pe petent că, potrivit dispoziţiilor art. 8 din
O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul
Oficial nr. 327/2008, beneficiază de ajutor public judiciar persoanele al căror venit mediu
net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se
situează sub nivelul de 500 lei, iar dacă venitul mediu net lunar pe membru de familie, în
ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 800 lei, sumele de
bani care constituie ajutor public judiciar se avansează de către stat în proporţie de 50%, şi
i-a adus la cunoştinţă că, în conformitate cu prevederile art. 9 din O.U.G. nr. 51/2008, la
stabilirea venitului se iau în calcul orice venituri periodice, precum salarii, indemnizaţii,
onorarii, rente, chirii, profit din activităţi comerciale sau dintr-o activitate independentă şi
altele asemenea, precum şi sumele datorate în mod periodic, cum ar fi chiriile şi obligaţiile
de întreţinere.
Instanţa a mai reţinut că reclamantului i s-a adus la cunoştinţă că, potrivit
dispoziţiilor art. 14 din acelaşi act normativ, cererea pentru acordarea ajutorului public
judiciar se formulează în scris şi cuprinde menţiuni privind obiectul şi natura procesului
pentru care se solicită ajutorul public judiciar, identitatea, codul numeric personal,
domiciliul şi starea materială a solicitantului şi a familiei sale, ataşându-se înscrisuri
doveditoare ale veniturilor acestuia şi ale familiei sale, precum şi dovezi cu privire la
obligaţiile de întreţinere sau de plată, cererea urmând a fi însoţită şi de o declaraţie pe
propria răspundere a solicitantului în sensul de a preciza dacă în cursul ultimelor 12 luni a
mai beneficiat de ajutor public judiciar, în ce formă, pentru ce cauză, precum şi cuantumul
acestui ajutor.
Prin aceeaşi adresă i s-a solicitat reclamantului să indice, în scris, codul numeric
personal, venitul mediu net lunar pe membru de familie şi să ataşeze înscrisuri doveditoare
cu privire la veniturile pe care le obţine şi ale familiei, dovezi cu privire la obligaţiile de
întreţinere sau de plată, precum şi declaraţie pe propria răspundere în care să precizeze dacă
în cursul ultimelor 12 luni a mai beneficiat de ajutor public judiciar, în ce formă, pentru ce
cauză, precum şi cuantumul acestui ajutor.
Având în vedere că reclamantul nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care să
reiasă datele şi informaţiile solicitate în vederea soluţionării cererii, instanţa, prin încheierea
pronunţată în Camera de consiliu la data de 12.01.2009, a respins, ca nefondată, cererea de
acordare de ajutor public judiciar sub forma asistenţei prin avocat.
2. Anulare act administrativ emis de organele administraţiei publice
locale – primarul localităţii. Stabilirea cadrului procesual de reclamant
Solicitarea reclamantului, în faţa instanţei de fond, privind introducerea în
cauză, alături de pârâţii indicaţi prin acţiune, - primăria şi primarul -, şi a
consiliului local, nu poate conduce la respingerea acţiunii sale pentru
lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtei consiliul local, deşi autoritatea
administrativă emitentă a actului contestat, - primarul -, figura ca pârât în
petitul acţiunii şi nu fusese scos din cauză de reclamant, la momentul
introducerii în cauză a noului pârât, consiliul local.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 24/CA din 19 ianuarie 2009
Prin sentinţa civilă 797/CA/12.09.2008 a Tribunalului Iaşi, s-a dispus:
- admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al
mun. I., invocată din oficiu de către instanţa de judecată;
- respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul P.D., în
contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al mun. I., ca fiind introdusă împotriva unei
persoane fără calitate procesuală pasivă.
A reţinut instanţa de fond că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost
modificată, reclamantul a solicitat instanţei ca , în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local
al mun. I. să dispună:
- anularea Dispoziţiei nr.2046/23.10.2007 emisă de Primarul mun. I.;
- recunoaşterea dreptului la salariu în raport de Dispoziţia nr.631/01.04.2007 a
Primarului mun. I.;
- obligarea pârâtului la repararea pagubei pricinuite începând cu data de 01.10.2007;
- încadrarea reclamantului pe postul de funcţionar public cu grad superior de
consilier I;
- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din data de 20.06.2008 instanţa din oficiu a invocat
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al mun. I. şi a reţinut cauza în
pronunţare pe excepţie la termenul de judecată din data de 12.09.2008.
Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al
mun. I. s-a constatat că aceasta era întemeiată, avându-se în vedere următoarele
considerente:
Iniţial reclamantul a chemat în judecată în calitate de pârâţi Primăria mun. I. şi
Primarul mun. I..
La termenul de judecată din data de 20.06.2008 (al doilea termen de judecată şi
prima zi de înfăţişare conform art.134 Cod procedură civilă) reclamantul, prin avocat ales,
şi-a modificat cererea de chemare în judecată sub aspectul părţii chemate în judecată , în
sensul că a precizat expres că doreşte să se judece în contradictoriu cu pârâtul Consiliul
Local al mun. I. şi nu cu Primăria mun. I. şi Primarul mun. I., astfel încât instanţa raportat
la obiectul cererii de chemare în judecată a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive a acestui pârât.
Excepţia a fost considerată ca întemeiată, întrucât reclamantul a invocat o „pretinsă
vătămare” produsă de Dispoziţia nr.2046/23.10.2007 emisă de Primarul mun. I., iar actul
administrativ nu era emis de pârâtul Consiliul Local mun. I., acesta nefiind parte în
procedura de numire în funcţia publică a reclamantului.
Prin urmare, atâta timp cât pârâtul nu a emis/adoptat actul administrativ contestat,
prima instanţă a considerat că acesta nu poate fi parte în raportul litigios în cadrul
contenciosului administrativ, această calitate aparţinând doar emitentului actului (Primarul
municipiului I.).
Faptul că ulterior invocării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului
Local I. de către instanţă reclamantul, prin avocat ales, la termenul de judecată din
12.09.2008, a precizat că doreşte citarea în calitate de pârâţi şi a Primăriei mun. I. şi a
Primarul mun. I., a fost considerat ca fiind lipsit de relevanţă şi efecte juridice, atâta timp
cât modificarea/completarea acţiunii s-a dorit a fi făcută după prima zi de înfăţişare,
condiţiile impuse de art.134 Cod procedură civilă, fiind îndeplinite la termenul de judecată
din data de 20.06.2008.
De altfel, remodificarea acţiunii sub aspectul părţilor chemate în judecată, după
invocarea unei excepţii procesuale de către instanţă, s-a apreciat ca fiind de natură a tinde
spre un abuz de drept, în condiţiile art.723 Cod procedură civilă.
Curtea a admis recursul promovat de reclamant ca fiind întemeiat, pentru
considerentele de mai jos.
Astfel, în cauză reclamantul a chemat în judecată prin acţiunea sa introductivă la
instanţă, „în calitate de pârâţi… Primăria I. prin primar, Primarul municipiului I.”.
Urmare întâmpinării formulate de Primarul municipiului I., prin care se invocă lipsa
capacităţii de folosinţă a Primăriei municipiului I., reclamantul depune precizări, prin care
solicită, să fie citat în calitate de pârât, Consiliul Local I., prin reprezentanţi legali, pentru a
depune o serie de înscrisuri pe care le consideră utile cauzei, şi pentru a „clarifica natura
cauzei”, având în vedere că prin dispoziţia 2046/2007 a Primarului municipiului I. nu
fusese dispusă încetarea contractului său de muncă.
Deşi reclamantul nu a depus la dosar vreun înscris prin care să-şi manifeste voinţa
de restrângere a cadrului procesual, doar la pârâta Consiliul Local I., prin încheierea de
şedinţă din 20.06.2008, instanţa de fond ia act de o astfel de „modificare” a cadrului
procesual, şi ignorând voinţa exprimată în scris a reclamantului, prin precizările depuse la
termenul din 12.09.2008 (f.51 dosar), prin care solicită „ca în continuare să fie în calitate de
pârât, alături de Consiliul Local I. … şi autoritatea care a emis actul contestat: Primăria prin
primar, Primarul municipiului I.”, procedează la soluţionarea cauzei doar în contradictoriu
cu pârâta Consiliul Local I., admiţând excepţia lipsei de calitate procesuală a acestuia.
Ori, dispoziţiile art. 16 indice 1 din Legea nr.554/2004 a contenciosului
administrativ obligă instanţa, ca dimpotrivă, să pună în discuţia părţilor „necesitatea
introducerii în cauză” a altor subiecte de drept, - când constată că obiectul acţiunii implică
prezenţa lor în proces, şi nicidecum să procedeze la scoaterea din cauză a unor părţi direct
implicate în emiterea actelor administrative litigioase, cum s-a procedat în cauza de faţă,
contrar voinţei expres exprimate a reclamantului de la fila 51 dosar.
Aşa fiind, s-a procedat la admiterea recursului promovat de reclamant, cu trimiterea
cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu menţiunea de a se proceda la reanalizarea
cadrului procesual cu care a fost investită, funcţie de emitenţii actelor supuse cenzurii
instanţei, în raport de care să procedeze la analiza calităţii procesuale a părţilor, respectiv a
fondului cauzei.
3. Funcţionar public. Sancţiune disciplinară. Soluţionarea acţiunii
în anulare fără a se asigura participarea la procedura contencioasă a
autorităţii emitente a actului administrativ contestat. Lipsa rolului activ
al instanţei
În cazul în care reclamantul nu a chemat în judecată pe emitentul actului
administrativ contestat instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor,
în condiţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, necesitatea de a se introduce
în cauză autoritatea ce a luat măsura contestată.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 20/CA din 19 ianuarie 2009
Prin sentinţa din 25.09.2008, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea formulată de
reclamant, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean I., dispunând
anularea dispoziţiei emise de şeful Poliţiei municipale, prin care reclamantului i s-a aplicat
sancţiunea disciplinară „mustrare scrisă”, precum şi a dispoziţiei şefului Inspectoratului de
Poliţie Judeţean I., prin care a fost a fost respins recursul ierarhic îndreptat împotriva
sancţiunii disciplinare menţionate, pe motiv că aceasta a fost luată fără să fi existat o
sesizare prealabilă din partea autorităţii care supraveghează urmărirea penală în dosarele
instrumentate de reclamant, că doar procurorul era în măsură să se pronunţe cu privire la
chestiunea respectării termenelor şi cu privire la temeinicia măsurilor dispuse de poliţistul
ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul poliţiei judiciare şi că nu toate faptele ce se impută
celui în cauză au fost cercetate şi probate.
Împotriva acestei sentinţe a introdus recurs pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean
I., care a criticat hotărârea primei instanţe pe motiv că nu s-a observat faptul că cercetarea
administrativă nu a vizat conţinutul şi finalitatea cercetărilor penale în care era implicat
reclamantul, ci doar lipsa oricăror acte de urmărire în dosarele repartizate, respectiv
neprezentarea planului de cercetare procurorului, în vederea avizării, precum şi
neîndeplinirea sarcinilor de serviciu prin lăsarea în nelucrare a sesizărilor primite.
Reclamantul are statut de poliţist, regimul său disciplinar fiind guvernat de Legea
nr. 360/2002 şi de Ordinul nr. 400/2004 al ministrului internelor, acte normative care
stabilesc, printre altele, că sancţiunea disciplinară „mustrare scrisă” poate fi luată de şeful
ierarhic, fără consultarea prealabilă a comisiei de disciplină.
În cauză, deşi măsura de sancţionare disciplinară a fost luată de şeful Poliţiei
municipale, nici acesta şi nici structura administrativă pe care el o conduce, a cărei
existenţă şi funcţionare este prevăzută de Legea nr. 218/2002, ca structură autonomă de
structura judeţeană cu personalitate juridică, nu au fost chemate în judecată şi nici instanţa
nu a pus în discuţie, în condiţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, necesitatea introducerii lor
în cauză, pentru a se asigura soluţionarea litigiului în raport cu toate structurile
administrative implicate în raportul juridic litigios.
Dacă, în principiu, structura administrativă emitentă a unui act administrativ de
autoritate este cea care trebuie să răspundă, în mod direct, pentru legalitatea actului emis în
exercitarea atribuţiunilor conferite, tot astfel, corelativ acestei obligaţii, acea structură
administrativă are dreptul de a susţine în faţa instanţei legalitatea şi temeinicia măsurii
luate, din moment ce acel act a generat raportul juridic litigios, ce opune funcţionarul public
autorităţii care a dispus aplicarea sancţiunii disciplinare.
Cum, în speţă, sancţiunea „mustrare scrisă” a fost luată de şeful Poliţiei municipale,
acesta este cel care trebuie să răspundă, în mod direct şi nemijlocit, de legalitatea dispoziţiei
emise în regim de putere publică.
În lipsa autorităţii emitentă a actului contestat, instanţa nu era în drept să anuleze
dispoziţia de sancţionare disciplinară.
Faptul că reclamantul nu a chemat în judecată pe emitentul actului administrativ
contestat nu exonera instanţa, atâta timp cât ea s-a considerat legal investită cu soluţionarea
cererii de anulare a dispoziţiei de sancţionare disciplinară, de obligaţia de a pune în discuţia
părţilor, în condiţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, necesitatea de a se introduce în cauză
autoritatea ce a luat măsura contestată.
Neasigurarea participării la procedura contencioasă a autorităţii implicate în
aplicarea sancţiunii disciplinare echivalează cu o încălcare a dreptului acesteia de a se apăra
şi implicit a dreptului la un proces echitabil.
Ca atare, constatând că soluţionarea litigiului s-a realizat fără asigurarea drepturilor
procesuale recunoscute autorităţii emitentă a actului administrativ contestat, recursul
pârâtului urmează a fi admis, în sensul casării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei în
vederea rejudecării aceleiaşi instanţe, pentru a se pune în discuţia părţilor necesitatea
introducerii în cauză a autorităţii emitente a actului contestat şi a se asigura dreptul la
apărare al acesteia, urmând a se stabili dacă, în acest caz, sesizarea comisiei de disciplină şi
hotărârea adoptată de aceasta, pot avea vreo semnificaţie, ori, urmare, pentru măsura luată
de şeful funcţionarului public, măsură pe care acesta o putea aplica şi fără consultarea
comisiei de disciplină.
4. Achiziţii publice. Plângere împotriva deciziei Consiliului Naţional
de Soluţionare a Contestaţiilor de respingere ca inadmisibilă a
contestaţiei. Admisibilitate
Nu poate fi considerată ca inadmisibilă o contestaţie, în care ofertanta a formulat
critici punctuale ale procedurii de achiziţie organizate sub trei aspecte,
detaliate pe larg în motivarea cererii, precum şi în ce priveşte
nerespectarea graficului de etapizare a lucrării de autoritatea
contractantă.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 67/CA din 9 februarie 2009
Prin decizia C.N.S.C. s-a decis:în baza art. 278 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006
privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări
publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările şi completările
ulterioare, pentru considerentele evocate în motivarea deciziei, respinge ca inadmisibilă
contestaţia depusă de S.C. „P.H” S.R.L.
În baza art. 278 alin. (6) din ordonanţă, s-a dispus continuarea procedurii de
achiziţie publică.
A reţinut organul jurisdicţional,că prin contestaţia formulată, S.C. „P.H.” S.R.L., în
calitate de participant la procedura de cerere de oferte organizată de autoritatea
contractantă, U. T. „G.A.” I., în cadrul procedurii de cerere de oferte, organizată în vederea
atribuirii contractului de achiziţie publică având ca obiect „lucrări de reabilitare termică
imobil TCM”, a precizat că depune contestaţia în vederea verificării susţinerilor sale cu
privire la îndeplinirea procedurilor şi a cerinţelor de atribuire a contractului de achiziţie
publică, fără a formula o solicitare adresată Consiliului cu privire la actele autorităţii
contractante.
Constatând faptul că această contestaţie nu cuprinde toate elementele prevăzute la
art. 270 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 34/2006, Consiliul a făcut aplicarea
dispoziţiilor art. 270 alin. (2) şi a cerut contestatoarei, prin adresa nr. 26.383/5861-
C4/04.12.2008, ca, în completarea contestaţiei, să precizeze, în scris, procedura de atribuire
aplicată de către autoritatea contractantă, obiectul contestaţiei, respectiv solicitarea adresată
Consiliului cu privire la actul/actele contestate, cu încadrarea acestuia în dispoziţiile art.
255 alin. (5) din ordonanţa de urgenţă amintită, motivarea în drept a contestaţiei, cu
indicarea textelor de lege încălcate de către autoritatea contractantă, semnătura
reprezentantului societăţii contestatoare şi ştampila societăţii pe contestaţie şi mijloacele de
probă pe care se sprijină contestaţia, în măsura în care este posibil.
Raportat la obiectul contestaţiei, în baza prevederilor art. 275 alin. (1) din ordonanţă
i s-a solicitat contestatoarei să precizeze, în scris, actul/actele autorităţii contractante pe care
le consideră ilegal/e şi data la care a luat cunoştinţă despre acestea. De asemenea, i s-a cerut
contestatoarei dovada comunicării unei copii a contestaţiei înaintate Consiliului către
autoritatea contractantă, potrivit dispoziţiilor art. 271 alin. (2) şi (4) din ordonanţă.
Contestatoarea a răspuns solicitării de completare a contestaţiei prin adresa nr. 25
din 06.12.2008, înregistrată la Consiliu cu nr. 32.826 din 10.12.2008. la cererea de
precizare a obiectului contestaţiei, respectiv solicitarea adresată Consiliului cu privire la
actul/acele contestate, cu încadrarea acestuia în dispoziţiile art. 255 alin. (5) din O.U.G. nr.
34/2006, contestatoarea arată ca obiect al contestaţiei sale comunicarea rezultatului
procedurii, prin care i s-a respins oferta ca neconformă, act pe care contestatoarea îl
consideră nelegal şi neîntemeiat.
Deşi obiectul contestaţiei formulat se încadrează generic în dispoziţiile art. 255 alin.
(5) din ordonanţă, Consiliul a decis în sensul inadmisibilităţii acesteia.
A considerat în acest sens că simpla solicitare de obligare a autorităţii contractante ,
de a lua orice alte măsuri necesare pentru remedierea actelor ce afectează procedura de
atribuire, este generală, şi nu permite determinarea în concret a măsurilor la care ar trebui
obligată autoritatea contractantă. De asemenea, raportat la acest obiect contestatoarea nu
arată care sunt acele alte măsuri, astfel încât Consiliul să nu oblige autoritatea la măsuri pe
care contestatoarea nu le urmăreşte.
În plus, obiectul contestaţiei (qued petitur, quod desideratur) nu se indică actele
autorităţii contractante la care se referă, calitatea de persoană vătămată a contestatoarei şi
interesul acesteia neputând fi stabilite decât în raport cu acte precis indicate, faţă de care se
pot reclama încălcări ale legii şi măsuri de remediere.
În direcţia inadmisibilităţii obiectului, care este cel mai important element al cererii,
Consiliul a reţinut că nu se poate efectua o verificare a legalităţii şi temeiniciei tuturor
actelor realizate de autoritatea contractantă, indiferent dacă au sau nu relevanţă faţă de
contestatoare. Acele acte care, în aprecierea reclamantei, afectează procedura de atribuire
trebuie determinate în mod obligatoriu în contestaţie, iar nu lăsate în vederea identificării
lor ulterioare de către Consiliu prin derularea unui control general asupra procedurii în
ansamblu.
În plus, este lipsită de echivoc obligaţia contestatoarei de a-şi stabili exact prin
obiectul contestaţiei măsurile de înlăturare a eventualelor vătămări suferite, iar nu să lase de
asemenea, această obligaţie în sarcina Consiliului sau a unei terţe persoane.
Consiliul nu poate pronunţa o decizie de obligare a autorităţii contractante, în
abstract, la luarea de măsuri de remediere a tuturor actelor sale care viciază procedura
competitivă, fără a identifica măsurile şi actele vizate.
Curtea a admis plângerea ofertantei S.C. „P.H.” S.R.L. P., împotriva acestei decizii,
pentru considerentele de mai jos.
Astfel, C.N.S.C. recunoaşte în cuprinsul deciziei în litigiu faptul că „obiectul
contestaţiei formulat se încadrează generic în dispoziţiile art. 255 alin. (5) din ordonanţă”, a
apreciat totuşi că nu se putea considera legal investită cu luarea de măsuri „de remediere a
tuturor actelor sale care viciază procedura competitivă”, în lipsa identificării de
contestatoare a „măsurilor şi actelor vizate”.
Numai că, parcurgând textul contestaţiei formulată de S.C. „P. H.” S.R.L. I., Curtea
constată că aceasta a formula critici punctuale ale procedurii de achiziţie organizate de U.T.
„Gh.A.” – I., respectiv privind măsura de respingere a ofertei sale ca neconformă, în
condiţiile art. 36 alin. 2 (a) din H.G. nr. 925/2006, sub trei aspecte, detaliate pe larg în
motivarea cererii, precum şi în ce priveşte nerespectarea graficului de etapizare a lucrării de
autoritatea contractantă.
În acest context, puteau fi identificate cu uşurinţă de organul jurisdicţional,
eventualele măsuri ce puteau conduce la remedierea aspectelor de nelegalitate sesizate, şi
având în vedere şi rolul activ pe care C.N.S.C. trebuie să îl manifeste în acest sens, conform
art. 278(2) din O.U.G. nr. 34/2006, Curtea constată că în mod eronat s-a apreciat în cauză
ca fiind inadmisibilă contestaţia depusă de ofertanta S.C. „P.H.” S.R.L., deşi aceasta
întrunea elementele obligatorii şi suficiente de sesizare a organului jurisdicţional, cu privire
la cenzurarea legalităţii procedurii de achiziţii publice în litigiu.
Văzând şi dispoziţiile art. 285 alin. (2) din acelaşi act normativ, Curtea a procedat la
admiterea plângerii formulate în cauză, cu consecinţa desfiinţării deciziei C.N.S.C. nr.
6024/707 C4/5861/16.12.2008 şi a trimiterii dosarului aceluiaşi organ jurisdicţional, pentru
soluţionarea fondului contestaţiei depuse de S.C. „P.H.” S.R.L. I.
5. Dobânda datorată în cazul restituiri sumei plătite cu titlu de taxă
specială pentru autoturisme
Stabilirea modalităţilor de rambursare a unei taxe considerată contrară dreptului
comunitar, precum şi a dobânzilor aferente, şi calificarea, în acest scop, a
raporturilor juridice stabilite între administraţia fiscală şi cel care a plătit
taxa necuvenită intră sub incidenţa dreptului naţional.
În materie fiscală sunt incidente prevederile art. 21 alin. 4 şi art. 124 din Codul
de procedură fiscală potrivit cărora în cazul în care se constată că plata
sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale
bugetului general consolidat a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel
plata are dreptul la restituirea sumei respective şi a dobânzii
corespunzătoare majorărilor de întârziere prevăzute de Codul de
procedură fiscală.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 58/CA din 9 februarie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 864/CA/03.10.2008, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea
formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Administraţia Finanţelor Publice I., pe
care a obligat-o la restituirea către reclamant a sumei de 3483,61 lei reprezentând taxa de
primă înmatriculare şi a contravalorii dobânzii legale aplicabile în raporturile civile,
aferentă sumei achitate cu titlu de taxă de primă înmatriculare, de la data introducerii
acţiunii, 29.05.2008, şi până la data restituirii sumei de 3483,61 lei.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut că autoturismul dobândit de reclamant
la data de 05.05.2008 era deja înmatriculat într-unul din statele membre ale comunităţii
europene, astfel, încât raportat la prevederile art. 90 din Tratatul CE, la jurisprudenţa CJCE
reliefată de hotărârile pronunţate împotriva Poloniei şi Ungariei (cauza C-313/05 şi cauzele
C-333/05; C-290/05), şi la jurisprudenţa naţională, a constatat că prevederile art. 2141-2143
din Codul fiscal nu sunt compatibile cu normele comunitare prevăzute în art. 25, 28 şi 90
din Tratatul CE, taxa de primă înmatriculare impusă de statul român constituind o taxă cu
efect echivalent taxelor la import de natură a restricţiona libera circulaţie a bunurilor în
spaţiul comunitar.
Întrucât tribunalul a constatat că taxa a fost percepută nelegal de către pârâtă,
aceasta a fost obligată şi la plata dobânzii legale aplicabile în raporturile civile, conform art.
3 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, începând cu data introducerii acţiunii şi până la
data restituirii taxei de primă înmatriculare.
Împotriva sentinţei indicate mai sus a declarat recurs Administraţia Finanţelor
Publice a Municipiului I. care a susţinut, printre altele, că în mod nelegal a fost obligată la
plata dobânzii legale în baza prevederilor art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000.
Instanţa de recurs a reţinut că prin Hotărârea C.J.C.E. din 22.10.1998, pronunţată în
cauzele conexate C-10/97-C-22/97, s-a stabilit că obligaţia pentru instanţa naţională de a
elimina aplicarea unei norme din legislaţia naţională prin care s-a constituit o impunere
contrară dreptului comunitar trebuie să conducă instanţa naţională la aprobarea cererilor de
rambursare a acestei impuneri. Această restituire trebuie să fie asigurată în conformitate cu
dispoziţiile dreptului său naţional, înţelegându-se că acestea nu trebuie să fie mai puţin
favorabile decât acelea care privesc acţiuni asemănătoare de natură internă şi nici să nu facă
imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite prin ordinea juridică
comunitară. O eventuală recalificare a raporturilor juridice stabilite între administraţia
fiscală a unui stat membru şi societăţile din acest stat membru când se percepe o impunere
naţională recunoscută ulterior drept contrară dreptului comunitar, intră sub incidenţa
dreptului naţional.
În par. 26 al acestei hotărâri s-a arătat că stabilirea modalităţilor de rambursare
aplicabile şi calificarea, în acest scop, a raporturilor juridice stabilite între administraţia
fiscală a unui stat membru şi societăţile din acest stat intră sub incidenţa dreptului naţional.
Aşa fiind, Curtea a considerat că rambursarea integrală a sumelor de bani plătite
necuvenit şi a dobânzilor aferente trebuie să se facă potrivit dreptului naţional. Or, din
această perspectivă, în materie fiscală sunt incidente prevederile art. 21 alin. 4 şi art. 124
din Codul de procedură fiscală potrivit cărora în cazul în care se constată că plata sumelor
reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat a
fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective şi
a dobânzii corespunzătoare majorărilor de întârziere prevăzute de Codul de procedură
fiscală.
Având în vedere că aceste norme naţionale care asigură restituirea sumelor încasate
nelegal de către stat se aplică tuturor acţiunilor similare privind restituirea unor sume de
bani plătite necuvenit cu titlu de taxe, impozite sau alte contribuţii, şi că nu fac imposibilă
sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară,
instanţa de recurs a apreciat că în cauză nu există elemente care să justifice recalificarea
raporturilor juridice stabilite între administraţia fiscală şi reclamant din raporturi de natură
fiscală în raporturi de drept civil.
Aşa fiind, Curtea a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul
că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a contravalorii dobânzii legale fiscale
aferente sumei achitate cu titlu de taxă de primă înmatriculare.
6. Achiziţii publice. Preţul ofertat. Limitele verificării pe care
autoritatea contractantă o poate efectua cu privire la nivelul şi structura
preţului ofertat. Prevalenţa principiului eficientei utilizări a fondurilor
publice
Autoritatea contractantă nu are obligaţia de a verifica modul în care asigurătorul
ofertant şi-a format preţul ofertat şi nici de a aprecia dacă nivelul
discountului se încadrează sau nu în limitele stabilite de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor ori a cerceta dacă schema de asigurare
aleasă de ofertanţi este conformă cu practicile concurenţiale sau
prudenţiale acceptate în materia asigurărilor de bunuri şi servicii.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 81/CA din 23 februarie 2009
Autoritatea contractantă urmăreşte să obţină prestarea serviciului la un preţ cât mai
scăzut, indiferent de riscurile pe care şi le-ar asuma sau la care s-ar expune prestatorul de
servicii, în condiţiile în care contestatoarea este liberă să facă ea însăşi această sesizare
autorităţii competente.
Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a respins ca nefondată contestaţia
formulată de societatea de asigurare, pe motiv că oferta declarată câştigătoare avea preţul
cel mai scăzut şi că, potrivit art. 171 din O.U.G. nr. 34/2006, ea are caracter obligatoriu, din
punct de vedere al conţinutului, pe toată perioada de valabilitate stabilită de autoritatea
contractantă, ofertă financiară şi tehnică pentru care fiecare dintre ofertanţi îşi asumă
întreaga responsabilitate, nefiind atributul autorităţii contractante de a aprecia ca
neconformă (pe motive legate de nivelul discountului acordat) o ofertă fermă, asupra căreia
ofertantul îşi asumă răspunderea.
Consiliul a reţinut, de asemenea, că posibilităţile de acordare a facilităţilor, de către
societatea de asigurare, la încheierea de asigurări R.C.A. sunt, conform ofertelor publice ale
acestora, variate şi complexe, că nu este posibilă calcularea, de fiecare dată, a unui procent
de discount peste care nu ar mai fi asigurată legalitatea şi că, oricum, autoritatea
contractantă nu se află în situaţia de a putea proba nelegalitatea ofertei depusă de ofertantul
câştigător şi de a contesta neîncadrarea în vreuna din situaţiile prevăzute de art. 36 alin. 1 şi
2 din Hotărârea Guvernului nr. 925/2006, ei revenindu-i doar obligaţia de a evalua oferta în
cauză exclusiv în funcţie de criteriul de atribuire stabilit prin documentaţia elaborată.
Împotriva acestei decizii s-a formulat plângere, petenta criticând hotărârea organului
administrativ-jurisdicţional pe motiv că în mod greşit s-a reţinut că autoritatea contractantă
nu ar avea obligaţia verificării preţului ofertat, această verificare putându-se realiza prin
compararea sumei ofertate cu preţurile standard, ocazie cu care s-ar fi putut constata fie că
la tariful de bază s-ar fi acordat o reducere mai mare decât cea maximă admisă, aprobată
prin Ordinul nr. 20/2008 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, fie că s-a efectuat o
încadrare incorectă, cu nerespectarea art. 21 din ordinul menţionat.
Recursul se vădeşte a fi nefondat, sens în care se reţin următoarele:
Scopul aplicării procedurii reglementată de O.U.G. nr. 34/2006 este, astfel cum
rezultă din chiar documentaţia de atribuire, furnizarea de servicii de asigurare a
autovehiculelor pentru avarii şi furt CASCO şi de asigurare a vehiculelor şi autovehiculelor
de răspundere civilă auto RCA, servicii în cadrul cărora prestatorul (societatea de asigurare)
– se obligă să îl despăgubească pe achizitor (autoritatea contractantă) împotriva oricăror
reclamaţii şi acţiuni în justiţie ce ar fi rezultat din încălcarea unor drepturi de proprietate, şi
plata de daune-interese.
În vederea atribuirii contractului de achiziţie a acestui tip de servicii, autoritatea
contractantă a stabilit, prin fişa de date a achiziţiei, un unic criteriu, şi anume „preţul cel
mai scăzut al serviciilor, pe fiecare lot”, după „analizarea cerinţelor minime de calificare”.
În concordanţă cu cele stabilite prin documentaţia de atribuire a contractului de
servicii „Asigurări CASCO şi RCA” şi cu prevederile art. 200 din O.U.G. nr. 34/2006,
autorităţii contractante îi revenea obligaţia de a stabili oferta câştigătoare pe baza unicului
criteriu de atribuire, respectiv cel mai scăzut preţ pentru primele de asigurare, pe care
achizitorul trebuia să le plătească prestatorului.
Ca atare, raportat la obiectul şi natura activităţii a cărei prestare face obiectul
contractului – plata de despăgubiri în situaţia producerii cazului asigurat – autoritatea
contractantă nu avea obligaţia de a verifica modul în care asigurătorul şi-a format preţul
ofertat şi nici de a aprecia dacă nivelul discountului se încadrează sau nu în limitele stabilite
de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor ori a cerceta dacă schema de asigurare aleasă de
ofertanţi este conformă cu practicile concurenţiale sau prudenţiale acceptate în materia
asigurărilor de bunuri şi servicii, atâta timp cât, potrivit art. 171 din O.UG. nr. 34/2006,
oferta prezentată are caracter obligatoriu, din punct de vedere al conţinutului, pentru
aceasta, pe toată durata de valabilitate stabilită de autoritatea contractantă.
Dacă ofertantul câştigător nu respectă, în activitatea ce o desfăşoară, reglementările
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, nu este atributul şi obligaţia autorităţii
contractante să se sesizeze ori să investigheze pretinsele nereguli, întrucât, pe de o parte, nu
are calificarea şi competenţa de a exercita un astfel de control, iar pe de altă parte, pentru că
singurul lucru care o interesează şi pe care trebuie să îl urmărească este de a obţine
prestarea serviciului la un preţ cât mai scăzut, indiferent de riscurile pe care şi le-ar asuma
sau la care s-ar expune prestatorul de servicii, în condiţiile în care contestatoarea este liberă
să facă ea însăşi această sesizare a autorităţii competente.
Ca atare, constatând că problemele ridicate de petentă, prin plângere, exced
atributelor autorităţii contractante şi cadrului normativ stabilit prin O.U.G. nr. 34/2006,
recursul a fost respins ca nefondat.
7. Recrutare personal cu statut special. Modificarea cadrului
legislativ referitor la condiţiile cerute pentru numirea în funcţie. Dreptul
angajatorului de a alege metoda de selecţie care să asigure realizarea
scopului propus şi a standardelor impuse prin angajamentele asumate de
România prin Tratatul de aderare la C.E.
Sentinţa nr. 43/CA din 11 martie 2009
Faptul că reclamantul a depus o cerere angajatorului, prin care aducea la
cunoştinţă intenţia de ocupare a unui post în instituţia publică respectivă,
nu este de natură a-i limita acestuia libertatea de alegere, în procedura de
selecţie ce îi asigură maximim de eficienţă, respectiv cea a concursului.
Prin acţiune, reclamantul a solicitat anularea parţială a hotărârii Plenului Consiliului
Superior al Magistraturii din 8 mai 2008, precum şi obligarea acestuia să continue
procedura de numire în funcţie, fără concurs, alocând şi indisponibilizând un post la nivelul
Parchetului de pe lângă Judecătorie şi luând măsurile organizatorice necesare în vederea
efectuării vizitelor medicale, a testului psihologic şi a interviului în faţa Secţiei pentru
procurori, pe motiv că a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, principiul
predictibilităţii legii, principiul neretroactivităţii legilor şi Carta Europeană a Drepturilor
Omului, sub aspectul dreptului la acces în profesiune.
Pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, pe motiv că raţiunea emiterii actului contestat
a fost determinată de abrogarea prevederilor alin. 5 – 107 ale art.33 din Legea nr. 303/2004
şi că îndeplinirea condiţiilor legale pentru numirea în funcţia de procuror nu asigură
candidaţilor un drept la numire în funcţia de procuror nu asigură candidaţilor un drept la
numire în funcţie, vocaţia la numire neputându-se transforma într-un drept de numire.
Constatând că, urmare anunţului privind declanşarea procedurii de numire în funcţia
de procuror, fără concurs, reclamantul şi-a făcut cunoscută opţiunea pentru ocuparea
postului de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătorie, că în cadrul acestei proceduri nu
a mai fost îndeplinit nici unul din actele ce premerg înaintării propunerii de numire în
funcţie către Preşedintele României şi că, la data de 8 mai 2008, Plenul Consiliului Superior
al Magistraturii a decis sistarea procedurii de numire în funcţia de judecător sau procuror,
fără concurs, „având în vedere că la data intrării în vigoare a Legii nr. 97/2008 privind
aprobarea O.U.G. nr.100/2007, nu mai există temei legal pentru continuarea procedurii
numirii directe2, Curtea apreciază că cererea de anulare, formulată de reclamant, trebuie
cercetată exclusiv prin prisma dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, care stabileşte că
doar persoanele că doar persoanele care sunt vătămate într-un drept prevăzut de Constituţie
sau de lege, printr-un act administrativ, pot cere instanţei de contencios administrativ
anularea actului, recunoaşterea dreptului şi repararea pagubei cauzate.
Ori, sub acest aspect, Curtea a constatat că, prin actul contestat, reclamantului nu i s-
a îngrădit dreptul de a accede în funcţia de procuror, singurul care îi este recunoscut;
prevederile de la art.33 alin.7 din Legea nr. 303/2004, invocate ca temei al acţiunii,
neconsacrând un drept subiectiv absolut, opozabil pârâtului, ci asigurând doar cadrul
organizatoric al manifestării unei vocaţii, folosirea termenului „pot” semnificând că
utilizarea modalităţii de selectare a personalului fără concurs este la libera apreciere a
organismului care, potrivit art.125 şi art. 134 din Constituţia României, are atributul de a
face propuneri de numire în funcţia de magistrat.
Chiar dacă judecătorii şi procurorii au un statut special, acest fapt nu poate avea nici
o înrâurire asupra naturii raportului în care aceştia figurează ca angajaţi, în sensul larg al
termenului, în condiţiile în care ceea ce se contestă prin acţiunea de faţă este – reducând
lucrurile la esenţa lor – procedura prin care angajatorul îşi selecţionează personalul.
Fiind vorba de un proces de selecţie, Curtea consideră că angajatorul are libertatea
de a alege, într-un cadru de reglementare stabilit prin lege, în mod liber, fără nici o
constrângere, procedura de selecţie care îi asigură maximum de eficienţă în realizarea
scopului propus, în condiţiile în care sistemul judiciar românesc face, sub acest aspect,
obiectul evaluării periodice din partea Comisiei Europene.
Procedura prevăzută de art. 33 alin.7 din Legea nr. 303/2004 era una din excepţie,
facultativă pentru angajator, creată exclusiv pentru satisfacerea unor nevoi de moment ale
sistemului judiciar, astfel că nimic nu împiedică pe angajator să renunţe, temporar sau
definitiv, la această modalitate de selecţie a viitorilor angajaţi şi să generalizeze, ca singură
formă de admitere în magistratură, concursul, procedură care asigură un tratament egal
pentru toţi cei care şi-au manifestat intenţia de a ocupa o funcţie publică de judecător sau de
procuror; nici legislaţia naţională şi nici acordurile internaţionale la care România este
parte, nesusţinând menţinerea unui regim privilegiat în procesul de selecţie a viitorilor
magistraţi.
Faptul de a depune o cerere, prin care se aduce la cunoştinţa angajatorului intenţia
de a ocupa un post vacant, nu dă naştere la un raport obligaţional între angajator şi
potenţialul angajat, angajatorul fiind cel care are libertatea de a alege procedura de selecţie
şi de a opta, oricând, în favoarea modalităţii celei mai democratice şi mai echitabile, pentru
atingerea scopului propus, care a fost şi rămâne cea a concursului.
Renunţarea, de către pârât, la procedura de numire fără concurs nu face altceva
decât să-l pună pe reclamant pe picior de egalitate cu celelalte persoane care şi-au
manifestat intenţia de a accede în magistratură, în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie a apreciat ca fiind semnificativ faptul că, în urma abrogării alin. 5 – 10 ind. 7 ale
art. 33 din Legea nr. 303/2004, realizată prin O.U.G. nr. 46/2008, modalitatea de acces în
magistratură, fără concurs, nu a mai fost menţinută, drept pentru care acţiunea a fost
respinsă.
8. Cerere de suspendare a actului administrativ întemeiată pe
dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Condiţii de admisibilitate
Cazul bine justificat se consideră a fi probat, având în vedere că reclamantul a
dovedit aparenţa dosarului său de proprietate asupra bunului litigios, iar
pârâta – autoritate administrativă locală – la rândul său, nu a dovedit
când şi pe ce temei juridic l-a inclus în patrimoniul său, raportat
prevederilor Legii nr. 213/1998.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 112/C.A. din 11 martie 2009
Prin sentinţa nr. 216/CA din 15 septembrie 2008, Tribunalul Vaslui a respins
cererea formulată de S.C. „I.C.” S.R.L. Bucureşti , în contradictoriu cu Consiliul Local B.
privind suspendarea hotărârii nr. 79 din 31 martie 2008.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, raportat la dispoziţiile art. 14
din Legea nr. 554/2004, cererea de suspendare a unui act administrativ trebuia să
îndeplinească două condiţii şi că, în cazul de faţă, petenta a invocat nelegalitatea hotărârii şi
a susţinut că paguba este iminentă, din moment ce s-a dispus vânzarea unui imobil care este
proprietatea sa.
Prima instanţă a apreciat însă că susţinerile petentei, în sensul existenţei cazului bine
justificat, nu sunt fondate, întrucât nu s-a demonstrat existenţa unor motive temeinice, care
să pună la îndoială legalitatea actului administrativ contestat, iar pe de altă parte pentru că
susţinerile vizând producerea unei pagube iminente nu pot fi reţinute în contextul în care nu
s-au produs nici un fel de dovezi în acest sens.
Curtea a admis recursul reclamantului, reţinând următoarele:
Este dovedit faptul că, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 65/1982,
Spitalul de Copii B. a „cedat Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie B., creşa cu 100 locuri,
împreună cu indicatorii economici şi financiari, conform dării de seamă încheiată la 30
noiembrie 1982”, că acest activ a fost înregistrat în contabilitatea unităţii ca mijloc fix, că
Întreprinderea de Panificaţie B. a fost reorganizată, în baza Legii nr. 15/1990 şi a Legii nr.
31/1990, în societate comercială pe acţiuni, că prin actul de partaj voluntar autentificat prin
încheierea nr. 2596 din 26 noiembrie 2002, S.C. „Morărit şi Panificaţie I.” S.A. Bucureşti a
preluat imobilul denumit „Creşă – Grădiniţă”, situat în B., strada „N.I.”, nr. 5, bloc I.1-2 şi
că, prin Hotărârea nr. 79 din 31 martie 2008, Consiliul Local B. a aprobat vânzarea
spaţiului în suprafaţă de 188,62 m.p. situat în str. „N.I.”, nr. 5, bloc I.1-2 sc. B, parter.
În condiţiile în care, cel puţin aparenţa dreptului de proprietate era dovedită, iar
pârâtul nu depusese nici o dovadă din care să rezulte când şi în ce condiţii imobilul a fost
inclus în patrimoniul său, în condiţiile Legii nr. 213/1998, prima instanţă nu avea nici un
temei pentru a reţine că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, în cauză, se regăsesc atât cazul bine justificat, cât şi nevoia prevenirii unei
pagube iminente, în sensul dat acestor termeni de art. 2 alin. 1 lit. ş şi t din Legea nr.
554/2004, din moment ce autoritatea publică locală dispune, în mod unilateral, în regim de
putere publică, de un bun ce, aparent, aparţine unei alte persoane, încălcându-se astfel
dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, revizuită.
Deposedarea unei alte persoane de bunul său nu numai că este de natură să creeze o
îndoială serioasă în privinţa legalităţii hotărârii nr. 79 din 31 martie 2008, emisă de
Consiliul Local B., ca una ce contravine normei constituţionale evocate, dar este de natură
să lipsească pe reclamant de unul sau mai multe din atributele dreptului de proprietate, lipsa
de folosinţă previzibilă a bunului cel puţin pe perioada în care se va soluţiona acţiunea în
constatarea şi respectiv acţiunea în anulare fiind de natură să perturbe în mod previzibil
buna funcţionare a societăţii petente.
Ca atare, constatând că s-a făcut o greşită aplicare a legii şi că nu s-a ţinut cont de
faptul că, atâta timp cât problema titularului dreptului de proprietate asupra imobilului în
litigiu nu a fost rezolvată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pârâtul nu era în drept
a dispune de acel bun, în condiţiile în care petentul face dovada că a intrat în proprietatea
acestuia în condiţiile legii, Curtea, în temeiul art. 312 C.pr.civ., a admis recursul, a
modificat în tot hotărârea atacată şi în fond a admis cererea petentei, dispunând suspendarea
executării actului administrativ contestat, până ce Tribunalul se va pronunţa cu privire la
cererea de anulare formulată de S.C. „I.C.” S.A. Bucureşti.
9. Anulare hotărâre consiliu local de aprobare a înfiinţării unui
parc eolian. Obligativitatea organizării licitaţiei publice. Consecinţe
Este nelegală hotărârea adoptată de o autoritate administrativă locală – consiliu
local – privind aprobarea unei „convenţii” de realizare a unui parc eolian
cu o societate comercială, ce se constituie în fapt ca o încredinţare directă
a unei investiţii, întrucât încalcă procedura de licitaţie publică
reglementată de Legea nr. 215/2001, respectiv O.U.G. nr. 54/2006.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 159/C.A. din 30 martie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 1137/CA din 19 decembrie 2008 a Tribunalului Iaşi s-a
hotărât:
- admiterea acţiunii formulate de reclamantul Prefectul jud. I., în contradictoriu cu
pârâtul Consiliul Local al comunei T., jud. I.;
- anularea Hotărârii nr. 97/18.10.2007 adoptată de pârâtul Consiliul Local al
comunei T., prin care s-a aprobat Convenţia ce reglementează realizarea unui „parc eolian”
pe raza comunei T.
A reţinut instanţa de fond că, prin Hotărârea pârâtului Consiliul Local al comunei
T., nr. 97/18.10.2007 s-a decis, în art. 1, aprobarea Convenţiei ce reglementează realizarea
unui “parc eolian” pe raza comunei T. Tribunalul a constatat că nu a existat o documentaţie
care să stea la baza adoptării acestei hotărâri, pârâtul precizând în mod expres acest lucru,
prin reprezentantul său în instanţă, la cererea instanţei fiind înaintate la dosar doar hotărârea
contestată şi convenţia aprobată prin această hotărâre.
Instanţa de fond a reţinut că, potrivit înscrisurilor depuse de pârât la dosar, această
convenţie a fost încheiată la 22.10.2007 între pârâtul Consiliul Local al comunei T. şi
investitorul S.C. „E.E.S.” S.R.L., părţi ce au convenit, în art. 2, autorizarea în exclusivitate
în favoarea investitorului pentru realizarea, exercitarea, gestionarea şi întreţinerea, pe
terenurile aferente Primăriei, a unui parc eolian şi a lucrărilor de legătură şi accesorii, cu
interzicerea unui alt uz. S-au stabilit în art. 6 şi sumele datorate anual pârâtului de către
investitor, iar în art. 7, durata convenţiei, de 49 de ani, cu posibilitatea reînnoirii pe încă 49
de ani. Convenţia cuprinde şi drepturile şi obligaţiile asumate de ambele părţi.
Aşadar, din conţinutul acestei convenţii, din interpretarea gramaticală şi sistematică
a prevederilor sale, raportat la normele legale, chiar dacă nu se foloseşte în mod expres
cuvântul “concesionare”, rezultă fără echivoc, aşa cum în mod corect susţine şi reclamantul,
că este vorba despre un contract de concesionare a terenurilor din domeniul comunei,
necesare realizării parcului eolian, în condiţii de exclusivitate pentru investitor, situaţie în
care sunt aplicabile dispoziţiile L. nr. 215/2001 republicată şi ale O.U.G. nr. 54/2006.
Pârâtul a susţinut că nu a fost vorba de o ofertă lansată din partea sa pentru
realizarea parcului eolian, pentru a se demara procedura de licitaţie publică pentru
atribuirea bunurilor din domeniul public ori privat al comunei, însă art. 9 din O.U.G. nr.
54/2006 prevede că “are loc concesionarea la iniţiativa concedentului sau ca urmare a unei
propuneri însuşite de acesta, propunere care trebuie să fie fundamentată din punct de vedere
economic, financiar, social şi de mediu”. Aşadar, în speţă a fost vorba de o propunere din
partea potenţialului investitor, care a fost însuşită de pârâtul Consiliul Local al comunei T.,
fără însă a exista fundamentarea de care vorbeşte art. 9 alin. 2 din actul normativ precitat.
Instanţa apreciază că au fost încălcate de către pârât dispoziţiile imperative ale art.
123 alin. 2 din L. nr. 215/2001 republicată, care impuneau organizarea licitaţiei publice,
convenţia aprobată prin hotărârea atacată neputând fi încheiată legal fără a fi parcursă în
prealabil această procedură. Pentru organizarea licitaţiei publice trebuiau avute în vedere
etapele şi documentaţia impuse de O.U.G. nr. 54/2006.
Convenţia aprobată prin hotărârea contestată produce efecte juridice, nu depinde de
emiterea unor alte acte administrative ulterioare, cum a susţinut pârâtul, fiind chiar inserată
în cuprinsul său menţiunea obligativităţii convenţiei pentru părţi din momentul semnării
sale, respectiv 22.10.2007, părţile asumându-şi obligaţii corelative şi având drepturi
rezultate din convenţie.
De asemenea, instanţa reţine că Hotărârea Consiliului Local nr. 97/2007 nu a fost
însoţită de raportul compartimentului de resort din cadrul aparatului de specialitate al
primarului, care trebuia elaborat în termen de 30 de zile de la înregistrarea proiectului,
precum şi de raportul comisiei de specialitate a consiliului, astfel cum dispune art. 44 alin. 1
din L. nr. 215/2001.
Pentru aceste considerente, apreciind că acţiunea reclamantului este întemeiată,
Hotărârea Consiliului Local al comunei T. nr. 97/2007 fiind emisă cu încălcarea normelor
imperative în materie de atribuire a folosinţei bunurilor din domeniul public ori privat al
unităţii administrativ-teritoriale, instanţa a admis-o, dispunând anularea acestei hotărâri.
Curtea a respins recursul pârâtei ca fiind nefondat, pentru considerentele de mai jos.
Astfel, raportat conţinutului expres al Hotărârii Consiliului Local T. nr.
97/18.10.2007, conform căruia „se aprobă Convenţia ce reglementează realizarea unui Parc
Eolian pe raza comunei T.”, la „solicitarea societăţii «E.E.S.» S.R.L. judeţul B.”, convenţie
ce prevede în art. 2 „autorizarea în exclusivitate în favoarea investitorului…”, rezultă că în
mod corect instanţa de fond a reţinut că o astfel de „convenţie” putea fi aprobată doar cu
respectarea prevederilor legale referitoare la parcurgerea procedurii de licitaţie publică,
reglementată prin Legea nr. 215/2001 şi respectiv O.U.G. nr. 54/2006.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei privind valoarea de „promisiune viitoare”
a actului administrativ, având în vedere că din conţinutul său lipsit de orice îndoială, rezultă
intenţia recurentei de atribuire a terenului necesar amenajării parcului eolian către S.C.
„E.E.S.” S.R.L., iar nu posibilitatea ca această societate să participe la o licitaţie viitoare în
acest sens, individualizarea concretă a suprafeţei necesare urmând a avea loc ulterior,
funcţie de nevoile concrete ale acesteia şi de măsurătorile intensităţii vântului pe care
beneficiara urma să le efectueze.
Fiind vorba aşadar, în cauză, de o încredinţare de recurentă a unei suprafeţe de teren
aflat în domeniu public, către o persoană juridică, fără derularea procedurilor legale privind
obligativitatea organizării de licitaţie publică, respectiv a întocmirii documentaţiilor
prevăzute de lege în acest scop, Curtea a menţinut ca legală şi temeinică sentinţa civilă nr.
1137/CA/2008 a Tribunalului Iaşi de anulare a actului administrativ cu încălcarea legislaţiei
incidente, cu respingerea ca nefondată a cererii de recurs promovate de pârâtul Consiliul
Local al comunei T.
V. Secţia pentru cauze cu minori şi de familie
1. Cerere de recunoaştere a efectelor unei hotărâri judecătoreşti
străine. Suspendarea judecăţii.
Suspendarea judecăţii unei cereri de recunoaştere a efectelor - în România – ale
unei hotărâri de încredinţare minor pronunţate într-un alt stat membru al
Uniunii Europene se poate dispune numai în conformitate cu articolul 27
din Regulamentul (C.E.) nr.2201/2003 al Consiliului privind competenţa,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie
matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.
Curtea de Apel Iaşi, Decizia civilă nr.13 din 22 ianuarie 2009, Dosar nr.4314/99/2008
Art. 27 din Regulamentul (CE) 2201/2003
Prin încheierea din 03 septembrie 2008 Tribunalul Iaşi a dispus suspendarea
judecăţii cererii de recunoaştere a efectelor hotărârii judecătoreşti străine până la
soluţionarea definitivă şi irevocabilă a hotărârii nr. 4757/2008 a Tribunalului de Primă
Instanţă din Atena.
Tribunalul a reţinut că pârâta S.G. a făcut dovada că a formulat recurs împotriva
hotărârii Tribunalului de Primă Instanţă din Atena şi că pe rolul instanţelor române se află
în curs de judecată - între părţi - un proces cu acelaşi obiect.
Împotriva încheierii a declarat recurs reclamantul S.A., invocând punctul 9 al art.
304 Cod procedură civilă, art. 304 indice 1 Cod procedură civilă şi art. 244 indice 1 Cod
procedură civilă.
În motivarea recursului el arată că prin Hotărârea nr. 4757 din 04 iunie 2008
Tribunalul de Primă Instanţă din Atena i-a încredinţat-o pe minora M. şi a obligat-o pe S.G.
să-i înapoieze copilul.
Recurentul învederează că pentru a beneficia în România de efectele hotărârii
tribunalului din Atena a solicitat recunoaşterea acestei hotărâri în România, făcând dovada
că sunt îndeplinite condiţiile din art. 167 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat, dar şi acelea din art. 21 alineat 1 şi alineat 3 din
Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003 privind competenţa,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia
răspunderii părinteşti.
S.A. susţine că, dispunând suspendarea judecăţii, Tribunalul Iaşi a aplicat greşit art.
27 alineat 1 din Regulamentul nr. 2201/2003. El pretinde că textul reglementează un caz de
suspendare facultativă şi că intimata S.G. nu a făcut dovada promovării unei căi de atac
împotriva hotărârii instanţei din Atena. Recurentul învederează că intimata a prezentat doar
un document redactat în limba română, intitulat „Recurs împotriva deciziei nr. 4757/2008”
şi o recipisă poştală din 13 iunie 2008. El mai arată că – potrivit certificatului de informaţii
juridice emis la data de 05 iunie 2008 – „hotărârea nr. 4757 din 04 iunie 2008 a
Tribunalului de Primă Instanţă din Atena nu este supusă, conform Codului de procedură
civilă, niciunui mijloc juridic, cum ar fi apelul, opoziţia contra judecării în lipsă, revizuire,
revocare opoziţie şi opoziţia unor terţi şi este imediat executabilă conform dispoziţiilor
executării forţate”.
În fine, recurentul susţine că a dovedit, prin adresa emisă de Tribunalul de Primă
Instanţă din Atena, că în perioada 07 aprilie 2008 – 13 august 2008 nu a fost depusă nici o
cerere pentru Tribunalul de Primă Instanţă Atena de G.S., împotriva lui A.S. sau de
revocare a Hotărârii nr. 4757 / 04 iunie 2008.
Formulând întâmpinare, intimata S.G. solicită respingerea recursului. Ea arată că
art. 27 punctul 1 din Regulamentul C.E. nr. 2201/2003 stabileşte - fără excepţii - că instanţa
dintr-un stat membru, sesizată cu o cerere de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti
pronunţate într-un alt stat membru, suspendă procedura în cazul în care aceasta face
obiectul unei căi ordinare de atac.
S.G. susţine că recipisa recomandatei nr. 298592929RO din 13 iunie 2008 face
dovada că a declarat recurs împotriva hotărârii nr. 4757 din 04 iunie 2008. Fără stabilirea
legalităţii sau ilegalităţii hotărârii Tribunalului de Primă Instanţă din Atena – învederează
intimata – nu se poate trece la judecarea cererii de recunoaştere a acestei hotărâri de
instanţele române.
În recurs, S.A. a depus înscrisuri, conform art. 305 Cod procedură civilă.
Examinând actele şi lucrările dosarului Curtea constată că recursul este fondat, în
cauză fiind incident punctul 9 al art. 304 Cod procedură civilă.
S.A. a învestit Tribunalul Iaşi cu o cerere de recunoaştere în România a deciziei nr.
4757/2008 a Tribunalului de Primă Instanţă din Atena, privind încredinţarea minorei S.M.,
fiica reclamantului şi a pârâtei S.G.
Cauza se soluţionează în conformitate cu prevederile Regulamentului (C.E.) nr.
2201/2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti. Capitolul III al
Regulamentului este consacrat recunoaşterii şi executării hotărârilor, secţiunea 1 a
capitolului fiind relevantă, mai precis articolele 21-27, care vizează recunoaşterea.
Curtea de apel constată că – potrivit art. 27(1) din Regulament - instanţa
judecătorească dintr-un stat membru, sesizată cu o cerere de recunoaştere a unei hotărâri
judecătoreşti pronunţate într-un alt stat membru, poate suspenda procedura în cazul în care
aceasta face obiectul unei căi de atac ordinare. În speţă, Curtea reţine că acest caz de
suspendare facultativă a judecăţii nu era aplicabil, hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă
din Atena referitoare la minora S.M. neîndeplinind cerinţa textului art. 27 de a „face
obiectul unei căi de atac ordinare”. Tribunalul Iaşi şi-a întemeiat soluţia de suspendare pe
un înscris în limba română intitulat „recurs”, pretins expediat de avocatul pârâtei pe adresa
Tribunalului de Primă Instanţă din Atena. Nu s-a verificat – însă – şi nici nu s-a făcut
dovada, la prima instanţă ori cu prilejul judecării prezentului recurs, că s-a înregistrat şi se
află - pe rolul instanţei elene competente - calea de atac împotriva hotărârii nr. 4757 din 04
iunie 2008 a Tribunalului de Primă Instanţă din Atena. Numai în prezenţa unei asemenea
probe se putea considera că este îndeplinită cerinţa art. 27(1) din Regulamentul (C.E.) nr.
2201/2003. În lipsa acestei dovezi instanţa de recurs reţine că tribunalul a aplicat greşit
textul menţionat, fiind incident punctul 9 al art. 304 Cod procedură civilă. Curtea de apel
mai reţine că este eronată referirea la existenţa unui proces între părţi la o instanţă română,
acesta neputând – sub nici o formă – să constituie motiv de suspendare a procedurii de
recunoaştere a hotărârii judecătoreşti pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii
Europene.
Raportat considerentelor expuse Curtea, în aplicarea art. 312(5) Cod procedură
civilă a admis recursul, casând încheierea Tribunalului Iaşi şi trimiţând cererea aceleiaşi
instanţe, pentru continuarea judecăţii.
2. Încetarea măsurii de protecţie specială a plasamentului. Condiţia
să fi încetat riscul de abuz ori neglijare în domiciliul părinţilor – art.68
alineat 2 din Legea nr.272/2004
Măsura de protecţie specială a plasamentului la asistent maternal profesionist
poate înceta la modificarea împrejurărilor care au determinat instituirea
sa. Dacă măsura s-a dispus în situaţia prevăzută de art. 56 litera „c” din
Legea nr.272/2004 trebuie să se stabilească dispariţia riscului de abuz sau
neglijare în domiciliul părinţilor.
Curtea de Apel Iaşi, Decizia civilă nr.16 din 5 februarie 2009
Dosar nr. 5848/99/2008
Art. 56 litera „c”, 68 alineat (2) şi 89 din Legea nr.272/2004
Prin sentinţa civilă 1701 din 31.10.2008 Tribunalul Iaşi a respins cererea formulată
de reclamanta G.P. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului Iaşi.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că din relaţia de căsătorie a soţilor
G.M. şi G.P. au rezultat 4 copii:M., G.,A. şi M.M.. Prin sentinţele civile nr. 1789, 1790,
1791 şi 1792 din 28.09.2007 Tribunalul Iaşi a dispus pentru cei 4 copii înlocuirea
plasamentului în regim de urgenţă cu măsura plasamentului la asistenţi maternali
profesionişti T.E. şi T.S., reţinându-se că cei patru copii ai familiei G. au fost neglijaţi şi au
suportat abuzuri din partea părinţilor: erau frecvent încuiaţi în casă şi ambii părinţi plecau
de acasă, iar la data de 02.07.2007 o echipă din cadrul Serviciului pentru situaţii de urgenţă
din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi s-a deplasat în comuna
M. pentru a evalua situaţia copiilor familiei G. şi a constatat că trei dintre copiii erau
încuiaţi în casă iar minorul G. şi minora M.M. erau legaţi de paturi cu lanţuri. Pârâţii
locuiau într-un imobil nou construit, nefinalizat, fără racordare la energie electrică.
Instanţa a reţinut lipsa de preocupare a părinţilor faţă de educaţia copiilor lor şi că
nu au reuşit să găsească nici o soluţie de supraveghere a copiilor în timp ce plecau de acasă,
considerând firesc să-i lase încuiaţi şi chiar legaţi cu lanţuri de pat, ceea ce demonstrează că
niciunul dintre părinţi nu îndeplineşte condiţiile minime pentru a asigura creşterea,
îngrijirea şi educarea copiilor. Situaţia materială precară a părinţilor şi faptul că locuiesc în
mediul rural nu pot justifica un asemenea comportament faţă de copii.
Tatăl copiilor a fost condamnat definitiv pentru infracţiunile de lipsire de libertate în
mod ilegal şi rele tratamente aplicate minorilor G.M.M. şi G.G., fiindu-i interzise drepturile
prevăzute de art. 64 lit. d şi e C.pen. pentru o perioadă de 5 ani, prin sentinţa penală nr. 51
din 14.01.2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi (filele 17-20 dosar).
În perioada plasamentului reclamanta a vizitat periodic copiii, aşa cum rezultă din
referatul întocmit de pârâtă, manifestându-şi constant dorinţa reintegrării în familie a
acestora.
Din referatul de anchetă socială efectuat de Primăria comunei M. rezultă că nu s-au
produs modificări substanţiale în ceea ce priveşte condiţiile de locuit pe care le oferă
locuinţa reclamantei, imobilul fiind în continuare nefinisat şi neracordat la curent electric.
În prezent reclamanta este încadrată în muncă, aşa cum rezultă din adeverinţa eliberată de
S.C. „C.C.” S.R.L. Iaşi (fila 10 dosar), realizând un venit lunar de 510 lei.
Pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi, prin
referatul de situaţie şi raportul psiho-social întocmite, arată că împrejurările care au
determinat luarea măsurilor de protecţie nu s-au modificat, că minorii sunt bine îngrijiţi în
familia asistentului maternal şi că deşi mama manifestă interes constant pentru situaţia
copiilor nu se impune încetarea măsurii plasamentului până la definitivarea cercetărilor
penale ce fac obiectul dosarului nr. 9208/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi.
Faţă de toate cele reţinute tribunalul a constatat că acţiunea formulată de reclamanta
G.P. este nefondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 68 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 în cazul în care
împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie specială dispuse de
comisia pentru protecţia copilului sau instanţa judecătorească s-au modificat, direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este obligată să sesizeze comisia sau
instanţa în vederea modificării sau încetării măsurii. Potrivit dispoziţiilor al. 3 al aceluiaşi
articol, dreptul de sesizare prevăzut de aliniatul 2 aparţine şi părinţilor. Având în vedere că
măsurile de plasament pentru cei doi copii au fost luate de Tribunalul Iaşi, competenţa de
soluţionare a cererii de încetare a măsurilor de protecţie specială aparţine tot acestei instanţe
în baza dispoziţiilor art. 124 din Legea nr. 272 /2004.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că - deşi mama copiilor doreşte să-şi
asume responsabilităţile părinteşti cu privire la cei patru copii şi susţine că dispune de
condiţii materiale şi morale pentru a asigura o bună creştere, îngrijire şi educare a acestora -
împrejurările care au determinat luarea măsurilor de protecţie specială pentru copii nu s-au
modificat, astfel încât să nu mai subziste raţiunile pentru care au fost luate aceste măsuri.
A constatat tribunalul că singura modificare în situaţia materială a familiei o
constituie faptul că în prezent reclamanta este încadrată în muncă, realizând un venit lunar
constant, însă condiţiile de locuit nu s-au schimbat.
Ceea ce determină - însă - convingerea instanţei că interesul superior al copiilor
impune menţinerea măsurilor de protecţie specială îl constituie faptul că - aşa cum rezultă
din adresa nr. 9208/P/ 2007 din 30.08.2008 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi
- reclamanta are calitatea de învinuită în dosarul penal cu numărul de mai sus şi este
cercetată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 189 şi 306 C.pen., dosar aflat în
lucru la procuror din data de 07.07.2008 cu propunere de trimitere în judecată, după data de
înregistrare a dosarului rezultând că obiectul cercetărilor îl constituie aceleaşi fapte pentru
care a fost condamnat penal tatăl copiilor.
Fără a neglija principiul constituţional al prezumţiei de nevinovăţie, instanţa a
considerat că - atât timp cât există cele mai mici indicii că sănătatea, integritatea fizică sau
psihică a minorilor ar putea fi puse în pericol prin acte sau fapte ale mamei - principiul
interesului superior al copilului, consacrat prin Legea nr. 272/2004, prevalează şi se impune
menţinerea măsurilor de protecţie specială instituite pentru cei patru copiii, cel puţin până la
finalizarea cercetărilor penale care o privesc pe reclamantă.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta G.P., criticând-o pentru nelegalitate
şi netemeinicie.
În motivarea recursului, ea arată că tribunalul a interpretat greşit legea, ceea ce
atrage incidenţa punctului 9 al art.304 Cod procedură civilă. Recurenta susţine că prima
instanţă a analizat doar condiţiile de locuit pe care le oferă, ignorând legăturile afective cu
minorii, ce nu pot fi realizate în familia asistentului maternal.
Recurenta învederează că nu a avut o comportare abuzivă faţă de copii, spre
deosebire de tatăl acestora, care a şi fost condamnat definitiv. Ea susţine că nu se putea
trece peste raportul psiho-social întocmit de pârâtă, din care rezultă că dânsa este
preocupată de starea copiilor. Din acelaşi act reiese – pretinde recurenta – că minorii
manifestă siguranţă şi ataşament pentru ea şi doresc reîntregirea familiei, considerând
plasamentul ca o măsură temporară şi manifestând speranţa că vor reveni în domiciliul
mamei.
G.P. arată că tribunalul a interpretat selectiv principiul constituţional al prezumţiei
de nevinovăţie, menţinând o stare anormală cu privire la copii. Recurenta contestă şi
reţinerea de prima instanţă a lipsei garanţiilor morale din partea mamei sale, susţinând că
aceasta din urmă şi-a crescut copiii fără ajutor din partea statului.
În recurs s-au depus acte, conform art.305 Cod procedură civilă.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că recursul este nefondat,
pentru considerentele expuse în cele ce urmează:
Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului stabileşte –
în deplin acord cu instrumentele internaţionale la care România este parte – că principiul
interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc
copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în
cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. Potrivit articolului 2 alineat (2) din lege
principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi
obligaţiile ce revin părinţilor copilului.
În speţă, măsura de protecţie specială a plasamentului la asistent maternal
profesionist pentru cei patru copii ai recurentei G.P. s-a luat motivat de neglijarea acestora
şi de supunerea la abuz din partea ambilor părinţi, minorii aflându-se în situaţia
reglementată de articolul 56 litera „c” din Legea nr.274/2004. Curtea de apel reţine că
judicios a stabilit tribunalul că nu poate fi primită cererea reclamantei de încetare a măsurii
de protecţie specială, prima instanţă interpretând şi aplicând corect dispoziţiile legale
relevante. Tribunalul a observat interesul manifestat de mamă pentru copii, dar întemeiat a
dat prioritate interesului superior al copiilor, de a nu fi supuşi riscului de neglijare şi abuz
(în sensul articolului 89 din Legea nr.272/2004) pe care l-ar presupune revenirea lor - în
acest moment - în domiciliul mamei. Fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, de
care G.P. beneficiază, la evaluarea riscului nu se poate ignora că recurenta a fost trimisă în
judecată, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, pentru 2 infracţiuni de
lipsire de libertate în mod ilegal, în formă continuată, în concurs ideal cu două infracţiuni
de rele tratamente, părţi vătămate fiind G.M. şi G.G.
Curtea de apel mai reţine că plasamentul este conceput ca o măsură de protecţie cu
caracter temporar (astfel rezultând chiar din definiţia măsurii, de la articolul 58 din Legea
nr.272/2004), dar că încetarea plasamentului nu se poate dispune decât în momentul
încetării riscului de abuz şi neglijare, această condiţie nefiind îndeplinită în prezent în ce-i
priveşte pe cei patru copii ai recurentei.
Raportat considerentelor expuse Curtea, în aplicarea art.312 alineat 1 teza a II-a Cod
procedură civilă a respins recursul, menţinând sentinţa civilă nr.1701/31 octombrie 2008 a
Tribunalului Iaşi.
3. Reîncredinţare minor spre creştere şi educare. Modificarea
împrejurărilor avute iniţial în vedere. Aprecierea interesului superior al
copilului în cadrul aplicării art.44 Cod familie
Articolul 44 Cod familie statuează posibilitatea reîncredinţării minorului dacă au
intervenit modificări în ceea ce priveşte împrejurările avute în vedere la
momentul când s-a dispus încredinţarea pe baza unei hotărâri
judecătoreşti.
De o asemenea schimbare a împrejurărilor putem vorbi doar atunci când există
motive puternice care să demonstreze că menţinerea copilului minor la
acel părinte ar avea consecinţe dăunătoare asupra bunei lui dezvoltări
fizice şi morale.
Criteriul după care trebuie să se călăuzească instanţele pentru a decide cu privire
la reîncredinţarea copilului minor este interesul acestuia, astfel cum apare
acest principiu reglementat de art.2 din Legea 272/2004.
Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 18/12.02.2009,
Dosar nr. 2529/245/2008
Art. 42şi 44 Cod familie şi art.2 din Legea nr.272/2004
Prin sentinţa civilă nr.5630/7 mai 2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr.
2529/245/2008, s-a admis acţiunea reclamantei L. D. formulată în contradictoriu cu pârâtul
G. D., s-a dispus reîncredinţarea minorei G.A-M. născută la 4 septembrie 1998 spre creştere
şi educare reclamantei şi a fost obligat pârâtul la plata pensiei de întreţinere pentru minoră,
în cotă de ¼ din venitul net lunar al acestuia, de la data pronunţării hotărârii şi până la
majoratul minorei.
Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut următoarele:
Articolul 44 Codul familiei prevede posibilitatea modificării măsurilor privitoare la
drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii, în cazul
schimbării împrejurărilor avute în vedere de instanţă la data pronunţării asupra cererii de
încredinţare a minorului, probele administrate în cauză fiind relevante sub aspectul în
discuţie.
Astfel, mama reclamantă a dovedit că are condiţiile materiale şi morale pentru
creşterea şi educarea fiicei sale, ataşament faţă de aceasta şi dorinţa de a fi împreună cu
fetiţa sa.
Pârâtul căruia i-a fost încredinţată fetiţă este militar, condiţii în care este mare parte
din timp plecat, participând la misiuni în străinătate.
În absenţa tatălui fetiţa locuieşte cu soţia tatălui, G. M. şi cu bunicii paterni, de
minoră ocupându-se în principal G.M., aşa cum rezultă din declaraţia martorelor audiate la
solicitarea pârâtului.
Minora este bine îngrijită şi are rezultate şcolare foarte bune dar aşa cum rezultă din
caracterizarea depusă la dosar şi din declaraţia martorei B. E., aceasta este introvertită şi are
momente de instabilitate emoţională.
Dorinţa minorei este să locuiască împreună cu mama sa, faţă de care este profund
ataşată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâtul G. D., criticând-o
pentru nelegalitate şi netemeinicie deoarece au fost încălcate disp. art. 44 din Codul
familiei, probele administrate în cauză neducând la concluzia că interesul minorei ar fi
acela de reîncredinţare a sa celuilalt părinte.
Prin decizia civilă nr.734/5 noiembrie 2008 Tribunalul Vaslui a respins apelul
declarat de pârâtul G. D. împotriva sentinţei civile nr.5630/7.05.2008 pronunţată de
Judecătoria Iaşi, sentinţă ce a fost păstrată.
Pentru a se pronunţa în acest sens tribunalul a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1213/14.02.2005 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr.
19450/2004 s-a declarat desfăcută căsătoria părţilor şi s-a dispus ca minora A.-M., născută
la 4.09.1998 să fie încredinţată spre creştere şi educare tatălui – G.D.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că minora se afla în grija tatălui de mai
mult de 1 an, mama fiind plecată în Italia.
Astfel după cum rezultă din probatoriul administrat la instanţa de fond, reclamanta
L.D. locuieşte în continuare în Italia, unde are o locuinţă stabilă şi un loc de muncă ce îi
asigură veniturile necesare unui trai decent. De la momentul încredinţării minorei tatălui,
reclamanta a luat legătura cu minora, de cele mai multe ori telefonic şi i-a trimis acesteia
pachete cu haine, jucării şi rechizite şcolare. Pârâtul nu a avut posibilitatea să-şi exercite în
mod permanent, nemijlocit, drepturile părinteşti asupra minorei, deoarece fiind militar de
carieră a fost plecat în mai multe misiuni de luptă în străinătate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul D. G. criticând-o pentru
nelegalitate întrucât conform dispoziţiilor art.44 Cod familie hotărârea trebuia să se sprijine
pe aspecte de fapt care să nu fi fost avute în vedere de instanţă atunci când a hotărât
încredinţarea copilului recurentului şi să se bazeze în principal pe interesul minorului
conform art.42 Cod familie.
Au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 44 Cod familie deoarece revenirea asupra
măsurii încredinţării iniţiale trebuie să aibă o justificare temeinică precum faptul că
menţinerea copilului la părintele căruia i-a fost încredinţat iniţial ar avea consecinţe
dăunătoare asupra bunei lui dezvoltări fizice, creşterii sau educării sale.
Curtea, analizând motivele de recurs, decizia atacată, actele şi probele de la dosar,
văzând şi dispoziţiile art.44 şi 42 Cod familie şi art.304 pct.9 Cod procedură civilă a
constatat recursul întemeiat.
De regulă exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti se realizează într-un mediu
familial care presupune prezenţa permanentă a părinţilor alături de copilul lor, în cadrul
instituţiei căsătoriei.
Disoluţia căsătoriei ca urmare a divorţului, separarea vieţii foştilor soţi duc la
măsura încredinţării copilului unuia sau altuia dintre ei, minora A. M. născută la data de
04.09.1998 fiind încredinţată tatălui spre creştere şi educare, instanţa reţinând că acesta
prezenta garanţii materiale şi morale pentru asigurarea unei creşteri şi dezvoltări normale a
minorei.
În spiritul bunei credinţe şi al înţelegerii, în interesul superior al minorei, principial,
ambii părinţi ar trebui să manifeste o disponibilitate maximă şi o cooperare deplină, fiind
excluse şicanele, de aşa manieră încât copilul să se bucure de prezenţă, de afecţiune, de
grijă şi de creştere din partea ambilor părinţi.
Articolul 44 Cod familie statuează posibilitatea reîncredinţării minorului dacă au
intervenit modificări în ceea ce priveşte împrejurările avute în vedere la momentul când s-a
dispus încredinţarea pe baza unei hotărâri judecătoreşti.
De o asemenea schimbare a împrejurărilor putem vorbi doar atunci când există
motive puternice care să demonstreze că menţinerea copilului minor la acel părinte ar avea
consecinţe dăunătoare asupra bunei lui dezvoltări fizice şi morale.
Criteriul după care trebuie să se călăuzească instanţele pentru a decide cu privire la
reîncredinţarea copilului minor este interesul acestuia, astfel cum apare acest principiu
reglementat de art.2 din Legea nr. 272/2004.
Noţiunea de interes superior al copilului, de care trebuie să se ţină seama pentru
reîncredinţarea acestuia din urmă, are un caracter complex, instanţa trebuind să aibă în
vedere întregul context situaţional, respectiv de împrejurări privind vârsta şi sexul copilului,
ataşamentul acestuia faţă de unul sau altul dintre părinţi, de posibilităţile materiale şi
moralitatea părinţilor şi, în general, de existenţa celor mai prielnice condiţii pentru creşterea
şi educarea minorului.
Probatoriile administrate, atestă că în perioada cât minora a fost în îngrijirea tatălui
aceasta a urmat cursurile şcolare la Şcoala „I.G.” din Iaşi în anul şcolar 2007/2008
finalizând semestrul I cu calificativul „Foarte bine”. De creşterea şi educarea minorei se
ocupau tatăl acesteia şi bunica paternă, uneori minora fiind dusă la şcoală de mama vitregă.
În aprilie 2008, minora a fost luată de mamă de la şcoală, fiind dusă la sora mamei,
numita K.G. din Negreşti, judeţul Vaslui.
De la acel moment minora a abandonat definitiv şcoala, fiind declarată repetentă de
Şcoala „I.G.” Iaşi. Inspectoratul Şcolar Judeţean Vaslui, Şcoala cu clasele I-VIII M.D.
Negreşti a atestat faptul că minora G.A.M. nu figurează în evidenţele lor şcolare pentru
anul 2007/2008. Ancheta socială efectuată în Negreşti a confirmat împrejurarea că minora
este în grija exclusivă a mătuşii materne K. G., cu mama ţinând legătura telefonic, aspect
recunoscut de intimată la interogatoriu.
Curtea a apreciat că nu este incidentă ipoteza reglementată de art.44 Cod familie,
deoarece nu au intervenit modificări în ceea ce priveşte împrejurările avute în vedere la
momentul când s-a dispus încredinţarea copilei către tatăl său.
Situaţia în care se afla copila la acest moment – de când a fost luată de mamă – este
de natură a avea consecinţe deosebit de grave asupra dezvoltării, creşterii şi în special
asupra educaţiei sale.
În concluzie, şi la acest moment cele mai bune condiţii pentru creşterea şi educarea
minorei le oferă tatăl, considerentele avute în vedere la momentul încredinţării fiind de
actualitate.
Pentru aceste Curtea, în baza dispoziţiilor art.312 alin.1 şi 2 C.pr.civ. raportat la art.
304 pct.9 C.pr.civ. a admis recursul formulat de pârâtul G. D. împotriva deciziei civile
nr.734/05.11.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi, care a fost modificată în tot în sensul
admiterii apelului formulat de pârâtul G. D. împotriva sentinţei civile nr.5630/7 mai 2008 a
Judecătoriei Iaşi, care a fost schimbată în tot în sensul respingerii acţiunii formulate de
reclamanta L. D. în contradictoriu cu pârâtul G. D.
4. Judecată. Modificarea cererii. Înţelesul noţiunii reglementată de
art.132 alin.1 C.pr.civ. Instanţa competentă
Dispoziţiilor art.132 alin.1 C.pr.civ. statuează că, până la prima zi de înfăţişare se
poate modifica cererea de investire a primei instanţe de judecată.
Deşi dispoziţiile în discuţie vizează judecata în primă instanţă ele se aplică atât în
faţa instanţei de apel, conform dispoziţiilor art.298 C.pr.civ. cât şi a celei
de recurs, conform dispoziţiilor art.316 C.pr.civ. Precizarea făcută de
pârâta în sensul că a înţeles să promoveze o contestaţie în anulare
împotriva deciziei pronunţate de Tribunalul Iaşi şi nu o cerere de recurs
echivalează cu modificarea cererii, la care face referire art.132 alin.1
C.pr.civ.
CURTEA DE APEL IAŞI, Secţia minori şi familie, decizia civilă nr. 02/08.01.2009,
Dosar nr. 2331/245/2008
Art. 132 alin.1 C.pr.civ. , art. 298 C.pr.civ., art.316 C.pr.civ
Prin sentinţa civilă nr. 3733/24.03.2008 a Judecătoriei Iaşi s-a admis excepţia
necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi – excepţie invocată de către pârâta-reclamantă
P. G.S., declinându-se, în favoarea Judecătoriei Motru, atât soluţionarea acţiunii de divorţ
introduse de către reclamantul P. H. în contradictoriu cu pârâta P.G. S. cât şi a cererii
reconvenţionale formulate de către aceasta din urmă în contradictoriu cu reclamantul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Conform Codului de procedură civilă art.607 „Cererea de divorţ este de competenţa
judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Dacă
soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul din soţi nu mai locuieşte în
circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria
competenta este aceea în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu
are domiciliu în ţară, este competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are domiciliul
reclamantul.”
Certificatului de căsătorie al părţilor atestă faptul că părţile s-au căsătorit în
localitatea Mătăşari, actul fiind înregistrat la primăria acestei localităţi (anul 2006).
Reclamantul–pârât domiciliază în Iaşi iar pârâta-reclamantă în sat Mătăşari, comuna
Motru, judeţul Gorj, conform anchetei sociale efectuate precum şi a înscrisurilor depuse la
dosar.
Având în vedere faptul că prezumţia desprinsă din certificatul de căsătorie este că
părţile au locuit în localitatea Mătăşari, ulterior anului 2006 neputându-se stabili dacă au
mai locuit împreună în acea localitate sau în altă localitate; faţă de faptul că prima cerere
înregistrată este cea a reclamantului-pârât, reţinând că dispoziţiile art.607 Cod procedură
civilă fac trimitere întâi la domiciliul pârâtului (pârâta-reclamantă locuind în circumscripţia
judecătoriei în care se află ultimul domiciliu comun cunoscut), instanţa a admis excepţia
necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi, declinând soluţionarea cererii principale cât şi
a cererii reconvenţionale în favoarea Judecătoriei Motru.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs P. H., criticând-o pentru nelegalitate,
actele depuse la dosar nefăcând dovada celor susţinute.
Prin decizia civilă 1953/15 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi a fost
admis recursul formulat de P. H. modificându-se în tot sentinta în sensul respingerii
excepţiei necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi.
S-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.
Tribunalul a reţinut că, prin cartea de identitate depusă la dosar, contractul de credit
pentru achiziţionarea imobilului din Iaşi, str. Bucium nr. 37 încheiat la 28.12.2006 de soţi,
certificatul de naştere al minorului P. R, născut la 7.09.2007 în Iaşi, recurentul reclamant a
făcut dovada că ultimul domiciliu comun al soţilor a fost în Iaşi înainte de separarea în fapt
a soţilor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta P. G. S. la data de 22.10.2008.
Intimatul P.H. a formulat întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea
recursului.
La data de 23.12.2008 P. G. S. a depus la dosar precizări prin care arată că a înţeles
să exercite calea de atac a contestaţiei în anulare şi nu a recursului.
Curtea a reţinut că Tribunalul Iaşi a soluţionat cauza ce făcea obiectul dosarului
nr.2331/245/2008 în complet de recursuri, conform dispoziţiilor art.158 alin.3 C.pr.civ.
pronunţând decizia nr.1953/15.10.2008 atacată cu recurs de pârâta P. G. S. la data de
24.10.2008, termenul stabilit - în mod aleatoriu - pentru soluţionarea cauzei fiind
08.01.2009.
La data de 23.12.2008 P. G. S a expediat precizări la calea de atac pe care a înţeles
să o declare, învederând Curţii că a înţeles să formuleze contestaţie în anulare şi nu o cerere
de recurs.
Potrivit dispoziţiilor art.132 alin.1 Cod procedură civilă la prima zi de înfăţişare
instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii sau
pentru a propune noi dovezi.
Precizarea făcută de pârâta în sensul că a înţeles să promoveze o contestaţie în
anulare împotriva deciziei pronunţate de Tribunalul Iaşi şi nu o cerere de recurs echivalează
cu modificarea cererii, la care face referire art.132 alin.1 Cod procedură civilă.
Dispoziţiile art.132 Cod procedură civilă sunt incluse în Capitolul III al Codului de
procedură civilă intitulat „Judecata”, Secţiune I „ Înfăţişări şi dezbateri”. Deşi prevederile
în discuţie privesc judecata pricinii în primă instanţă, ele se aplică atât în faţa instanţei de
apel, conform dispoziţiilor art.298 Cod procedură civilă cât şi a celei de recurs, conform
dispoziţiilor art.316 Cod procedură civilă.
Cum modificarea a intervenit până la primul termen de judecată, ea a fost făcută cu
respectarea dispoziţiilor legale, împrejurare în care Curtea a reţinut că se află în prezenţa
unei contestaţii în anulare, competenţa de soluţionare revenind instanţei ce a pronunţat
decizia atacată cu această cale extraordinară de atac de retractare, respectiv Tribunalului
Iaşi.
În baza dispoziţiilor art.158 C.pr.civ. a fost declinată în favoarea Tribunalului Iaşi
competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare formulată de P. G. S împotriva deciziei
civile nr.1953/15.10.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr.2331/245/2008.
5. Restituirea cauzei la parchet - art.332 alin. 2 C.pr.pen.
Sancţiunea încălcării dispoziţiilor art.172 alin. 1 C.pr.pen. ce
reglementează asistenţa juridică facultativă.
Asistenţa juridică reglementată de art. 172 alin. 1 C.pr.pen. este una facultativă şi
nu obligatorie, iar, încălcarea acestor dispoziţii atrage sancţiunea nulităţii
relative, eventualele vătămări cauzate inculpaţilor putând fi înlăturate
prin refacerea actelor de urmărire penală în faza cercetării judecătoreşti
cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale consfinţite de lege.
Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 13 din 5 februarie 2009
Prin sentinţa penală nr. 591 din 4 decembrie 2008 Tribunalul Vaslui, în baza art.
332 Cod procedură penală, a restituit la procuror cauza privind pe B.V. şi B.L., trimişi în
judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. 2 lit. „a”
din Legea nr. 678/2001 şi proxenetism prev. de art. 329 alin. 2 şi 3 C.pen., pentru refacerea
urmăririi penale.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că audierea unor victime şi a
unor martori fără ca avocatul inculpaţilor să fie înştiinţat şi în lipsa acestuia, constituie o
încălcare a dreptului la apărare ce impune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea
urmăririi penale.
Hotărârea instanţei de fond a fost recurată de D.I.I.C.O.T – Biroul Teritorial Vaslui
ce a invocat nelegalitatea soluţiei de restituire a cauzei la procuror bazată pe o interpretare
eronată a dispoziţiilor procedurale care reglementează faza de urmărire penală, atât sub
aspectul reţinerii nejustificate a încălcării unor prevederi legale, cât mai ales sub aspectul
sancţiunii aplicabile în situaţia în care se reţine o asemenea încălcare.
Examinând criticile formulate, instanţa de recurs a reţinut următoarele :
Conform art. art.332 alin. 2 C.pr.pen. instanţa se desesizează şi restituie cauza
procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare
la competenţa după materie sau după calitatea persoane, sesizarea instanţei, prezenţa
învinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.
Asistenţa juridică reglementată de art. 172 alin. 1 C.pr.pen. este una facultativă şi nu
obligatorie, în speţă inculpaţii B.V. şi M.L. fiind asistaţi de apărătorul pe care şi l-au ales.
În raport cu prevederile art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală
nerespectarea dispoziţiilor referitoare la asistarea învinuitului sau inculpatului de către
apărător, când aceasta este obligatorie, potrivit legii, atrage nulitatea actelor efectuate, fără
a putea fi înlăturate în nici un mod.
Astfel, cum s-a reţinut şi prin decizia nr. 1086 din 20 noiembrie 2007 pronunţată de
Curtea Constituţională referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172
alin. 1 teza întâi şi art. 173 alin. 1 din Codul de procedură penală, art. 172 alin. 1 Cod
procedură penală reglementează drepturile apărătorului în cadrul asistenţei judiciare
facultative, potrivit opţiunii de asistenţă a învinuitului sau inculpatului, în cazurile de
asistenţă juridică obligatorie, reglementarea legală este alta şi încălcările acestei
reglementări atrag sancţiuni juridice diferite.
Cum, în speţa de faţă asistenţa juridică a inculpaţilor nu era obligatorie nu se poate
reţine ca aplicabilă sancţiunea nulităţii absolute, ci doar a unei nulităţi relative, eventualele
vătămări cauzate inculpaţilor putând fi înlăturate prin refacerea actelor de urmărire penală
în faza cercetării judecătoreşti cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale consfinţite de
lege.
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O respectarea drepturilor apărării impune să se acorde
la unul sau altul din stadiile procedurii, o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta o
mărturie în acuzare şi de a interoga autorul depoziţiei respective.
Prin urmare, prin audierea în faţa instanţei de judecată a persoanelor ce au dat
declaraţie în lipsa inculpaţilor şi a apărătorilor acestora, inculpaţii vor avea posibilitatea, în
şedinţă publică, în cadrul unei dezbateri contradictorii de a interoga ei înşişi martorii
respectivi şi de a controla credibilitatea depoziţiilor date.
6. Tăinuire. Cunoaşterea provenienţei ilicite a bunurilor dobândite.
Cerinţa esenţială pentru caracterizarea laturii subiective
Pentru realizarea elementului subiectiv specific infracţiunii de tăinuire este
necesar ca făptuitorul să cunoască că bunul pe care îl primeşte,
dobândeşte ori îl transformă sau înlesneşte valorificarea lui, are ca sursă
de provenienţă săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi să
urmărească obţinerea unui folos material pentru sine sau pentru altul.
Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr.11 din 29 ianuarie 2009
Prin sentinţa penală nr. 2301 din 7 august 2007 pronunţată în dosarul nr.
21059/245/2006, Judecătoria Iaşi a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d
C.pr.pen. achitarea inculpatului V.A.A. pentru infracţiunea de tăinuire, prevăzută de art.
221 alin. 1 C.pen., cu aplic. art.99 alin. 3 C.pen..
A reţinut instanţa de fond că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii de tăinuire prev. de art. 221 C.pen. în condiţiile în care inculpatul nu a cunoscut
că banii provin din comiterea unei infracţiuni, banii fiind luaţi cu titlu de împrumut de la
inculpatul R.A.
Prin decizie penală nr. 259 din 9 iunie 2008 Tribunalul Iaşi a respins ca nefundat
apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi sub aspectul soluţiei de achitare a
inculpatului şi a menţinut hotărârea primei instanţe.
Decizia instanţei de apel a fost recurată de parchet şi criticată pentru netemeinicie
invocându-se greşita apreciere a probelor administrate în cauză ce demonstrează că
inculpatul V.A.A. a cunoscut provenienţa banilor primiţi şi a urmărit obţinerea unui folos
material pentru sine.
Analizând criticile formulate, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Potrivit art. 221 C.pen. constituie infracţiunea de tăinuire primirea, dobândirea sau
transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea
pentru sine ori pentru altul a unui folos material.
În oricare dintre acţiunile prevăzute de textul incriminator, ca să se poată realiza
latura subiectivă a infracţiunii de tăinuire nu interesează modalitatea în care se primeşte sau
se dobândeşte bunul, ci este necesar ca tăinuitorul să fi cunoscut provenienţa ilicită a
bunului şi să fi urmărit obţinerea unui folos material.
În speţă, instanţele în mod just au reţinut că nu sunt dovezi din care să rezulte că
inculpatul a cunoscut că suma de bani provine din furt. Atât în cursul urmăririi penale cât şi
în instanţă inculpatul a susţinut că nu a cunoscut provenienţa banilor, inculpaţii autori ai
sustragerilor au precizat că nu au relatat inculpatului despre modul în care au ajuns în
posesia banilor, iar martorii audiaţi nu au relatat aspecte referitoare la această împrejurare.
Cum nu s-a făcut dovada că inculpatul a cunoscut provenienţa banilor împrumutaţi
de la inculpatul R.A. şi nu a acţionat în scopul prevăzut de art. 221 C.pen. – obţinerea
pentru sine a unui folos material, în mod just instanţele au ajuns la concluzia că în cauză
lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire – latura subiectivă –
soluţia de achitare fiind legală şi temeinică.
7. Abuz de încredere. Furt. Criteriu distructiv – modalitatea de a
dobândi detenţia bunului
Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 27 din 19 martie 2009
Prin sentinţa penală nr. 338 din 6 februarie 2008, pronunţată în dosarul nr.
22854/245/2007 al Judecătoriei Iaşi s-a dispus condamnarea inculpatului S.D. la pedeapsa
de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art.
208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e) C.pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 lit. b) şi c) C.pen.,
raportat la art. 76 lit. c) C.pen.
A reţinut instanţa de fond că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e) C.pen., în
condiţiile în care simpla predare către inculpat a două telefoane mobile nu poate echivala cu
o pierdere a posesiei bunurilor, iar inculpatul nu a devenit un detentor precar, părţile
vătămate aflându-se tot timpul în apropierea inculpatului.
Prin decizia penală nr. 435 din 28 octombrie 2008, Tribunalul Iaşi a admis apelul
declarat de inculpat, a desfiinţat în parte sentinţa atacată, numai în sensul deducerii
perioadei arestării preventive , menţinând toate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Decizia instanţei de apel a fost recurată de inculpat şi criticată pentru netemeinicie,
invocându-se greşita apreciere a probelor administrate în cauză, ce demonstrează că
inculpatul a refuzat restituirea bunului mobil încredinţat de partea vătămată, activitatea
infracţională ce se circumscrie conţinutului infracţiunii de abuz de încredere.
Analizând criticile formulate, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Potrivit art. 213 alin. 1 C.pen., infracţiunea de abuz de încredere constă în însuşirea
unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori
refuzul de a-l restitui.
Pentru existenţa acestei infracţiuni, este necesar în primul rând să existe un raport
juridic între partea vătămată şi făptuitor, în temeiul căruia acesta din urmă dobândeşte
detenţia bunului mobil şi, totodată, are îndatorirea să îl păstreze, să în restituie la termenul
şi în condiţiile stabilite ori să îi dea destinaţia indicată de cel de la care l-a primit.
Devenit detentor al bunului, făptuitorul interverteşte în mod abuziv detenţia într-o
stăpânire deplină, comportându-se ca şi cum ar fi proprietarul acestui bun, abuzând astfel
de încrederea celui care i l-a încredinţat.
A dispune de un bun în sensul art. 213 C.pen., înseamnă a face acte la care numai
proprietarul bunului este îndreptăţit, acte pe care detentorul să le facă pe nedrept, adică
raportul juridic în temeiul căruia acesta deţine bunul să nu îl fi îndreptăţit să le efectueze.
La furt, în momentul săvârşirii acţiunii incriminate, bunul mobil care constituie
obiectul material al infracţiunii se află în posesia sau detenţia altei persoane decât
infractorul, de la care acesta din urmă îl ia împotriva voinţei ei, pentru a şi-l însuţi pe
nedrept.
În speţă, persoanele vătămate – minori în vârstă de 15 şi 16 ani – încredinţând bunul
lor (telefonul mobil) inculpatului pentru un timp foarte scurt, nu au renunţat nici un
moment la posesie sau detenţie, ci doar a operat o schimbare temporară a poziţiei bunului
care, prin aceasta, în lipsa oricărui titlu, nu a ajuns în detenţia inculpatului. În aceste
condiţii, din modul cum a procedat inculpatul, părăsind clubul imediat pe o ieşire laterală,
rezultă că acesta a luat hotărârea de a-şi însuşi telefoanele mobile încă înainte de a intra în
posesia lor.
Faptul că părţile vătămate i-au dat de bună voie telefoanele mobile este lipsit de
relevanţă cu privire la încadrarea juridică a faptei ca infracţiune de furt, întrucât acesta a
pretins că vrea să le cumpere, când, de fapt, hotărâse să şi le însuşească pe nedrept, la scurt
timp fiind vândute unor persoane necunoscute.
În concluzie, în mod corect instanţele au apreciat că fapta inculpatului întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, iar nu pe cele ale infracţiunii de
abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C.pen., în condiţiile în care între inculpat şi părţile
vătămate nu a existat o convenţie anterioară cu privire la deţinerea bunului, lipsind, deci,
situaţia premisă a acestei infracţiuni.
8. Tentativă de omor. Vătămare corporală gravă. Criterii de
diferenţiere. Provocare. Existenţa condiţiilor prevăzute de art. 73 lit. b)
C.pen.
Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 4 din 26 martie 2009
Prin sentinţa penală nr. 520 din 15 septembrie 2008, Tribunalul Iaşi a dispus
condamnarea inculpatului B.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la omor,
prevăzută şi pedepsită de art. 20 C.pen. raportat la art. 174 C.pen., vătămare corporală
prevăzută şi pedepsită de art. 181 C.pen. şi lovire sau alte violenţe prevăzută şi pedepsită de
art. 180 alin. 2 C.pen.
În fapt s-a reţinut că inculpatul B.D., cu partea metalică şi partea din lemn a unei
sape, i-a aplicat concubinei sale, C.E., mai multe lovituri în zona capului, a spatelui şi a
membrelor superioare, cauzându-i astfel plăgi cranio-cerebrale cu fracturi cominutive
medio-coronar şi paramedian drept, care au necesitat pentru vindecare un număr de 30 – 35
zile de îngrijiri medicale şi care au pus în primejdie viaţa victimei; la aceeaşi dată, cu
acelaşi obiect contondent, i-a aplicat părţii vătămate C.D.E. o lovitură în regiunea mâinii
stângi, cauzându-i o fractură deschisă 1/3 distală humerus stâng, care a necesitat pentru
vindecare 35 – 40 zile de îngrijiri medicale, iar părţii vătămate A.I.R. o lovitură cu sapa,
producându-i la nivelul feţei p plagă contuză ce a necesitat pentru vindecare 8 – 10 zile de
îngrijiri medicale.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că inculpatul B.D. a acţionat cu
intenţia de a ucide victima C.E. şi nu cu intenţia de a-i produce doar o vătămare a
integrităţii corporale, încadrarea corectă în drept a faptei fiind cea reţinută prin actul de
sesizare, respectiv infracţiunea de „tentativă la omor” şi nu cea de vătămare corporală gravă
prevăzută de art. 182 alin. 2 C.pen., cum a susţinut inculpatul.
A reţinut, de asemenea, că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 73 lit. b)
C.pen., care reglementează circumstanţa atenuantă a provocării.
Hotărârea primei instanţe a fost apelată de inculpatul B.D. şi criticată ca nelegală şi
netemeinică.
Motivându-şi apelul declarat, inculpatul a invocat, în raport de condiţiile concrete
ale săvârşirii faptelor, lipsa intenţiei de a ucide, fiind reţinută în mod greşit în sarcina sa
comiterea infracţiunii de tentativă la omor, încadrarea juridică corectă fiind aceea de
vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C.pen.
Apelantul a solicitat şi reţinerea circumstanţei atenuante a provocării prevăzute de
art. 73 lit. b) C.pen., justificată prin faptul că a acţionat violent sub stăpânirea unei tulburări
provocate de victimă, ce i-a adresat injurii şi i-a interzis accesul în locuinţă, sub influenţa
consumului de băuturi alcoolice şi pe fondul unei puternice stări de gelozie.
Analizând criticile formulate, instanţa de apel a constatat că, în raport cu situaţia de
fapt relevată de probele administrate în cauză, încadrarea juridică a faptelor este legală,
fiind stabilită în concordanţă cu conţinutul constitutiv al normelor de incriminare.
În practica judiciară, intenţia de a ucide se stabileşte în funcţie de materialitatea
actului care evidenţiază poziţia psihică a făptuitorului şi de împrejurările în care s-a produs
actul de violenţă şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să confirme sau să infirme
intenţia de ucidere.
În concret, se apreciază că există intenţia de a ucide în funcţie de intensitatea
loviturii, zona anatomică vitală vizată, aptitudinea de a leza a obiectului cu care s-a
acţionat.
Examinând împrejurările concrete ale comiterii faptei, prima instanţă a constatat în
mod corect că intenţia inculpatului B.D. nu a fost de a vătăma corporal victima, ci
dimpotrivă, a prevăzut moartea victimei şi a urmărit-o.
Intensitatea loviturilor aplicate de inculpat, dedusă din gravitatea leziunilor produse
victimei – plăgi cranio-cerebrale cu fracturi cominutive –, zona vitală vizată – zona capului
alături de zona spatelui şi a membrelor superioare, precum şi aptitudinea de a ucide a
instrumentului folosit la aplicarea loviturilor – corp tăietor – sapă –, demonstrează intenţia
de a ucide.
Toate aceste elemente materiale coroborate cu atitudinea inculpatului, care a
urmărit-o pe victimă, adresându-i ameninţări cu moartea şi, ulterior agresiunii exercitate
asupra acesteia, a abandonat-o căzută la pământ, caracterizează poziţia subiectivă a
inculpatului şi dovedesc că acesta a acţionat cu intenţia directă de a ucide, a prevăzut
consecinţele grave ale faptei sale şi a urmărit producerea lor.
În consecinţă, prima instanţă a reţinut în mod corect săvârşirea de către inculpatul
B.D. a unei tentative la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 C.pen., raportat la art. 174
C.pen.
Prin apelul declarat, inculpatul a solicitat şi reţinerea scuzei provocării, solicitare ce
nu a fost primită.
Circumstanţa atenuantă a provocării poate fi reţinut numai atunci când victima a
săvârşit în mod real unul din actele cărora, conform art. 73 lit.b) C.pen. li se poate
recunoaşte acest caracter, prin urmare săvârşirea infracţiunii să fie ripostă la fapta victimei.
Ori, din actele şi lucrările dosarului nu rezultă această împrejurare, din situaţia de
fapt expusă, corect reţinută în raport de probatoriul administrat, rezultând că inculpatul a
declanşat conflictul pe fondul sentimentului de gelozie faţă de victimă.
Împrejurările invocate de inculpat privind atitudinea injurioasă a victimei
nedovedită în cauză şi refuzul acesteia de a-i permite accesul în locuinţă după declanşarea
conflictului nu pot fi considerate de natură a-i fi produs inculpatului o puternică tulburare
sau emoţie în sensul dispoziţiilor art. 73 lit. b) C.pen., text ce impune o provocare din
partea părţii vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei
sau prin altă acţiune ilicită gravă, situaţii ce nu se regăsesc în speţă.
Prin urmare, nu se constată starea psihică, în raport cu elementele de ordin obiectiv
şi subiectiv ce rezultă din probe, ca element determinant pentru circumstanţa atenuantă a
provocării.
În aceste condiţii, în mod legal prima instanţă a apreciat asupra inexistenţei acţiunii
ilicite a victimei ca fiind cauză a infracţiunii, aşa încât nu pot fi primite susţinerile
apelantului în sensul reţinerii dispoziţiilor art. 73 lit. b) C.pen.
VI. Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale
1. Decontarea cheltuielilor de reînnoire a mandatului solicitate de
asistenţii judiciari din cadrul instanţelor judecătoreşti, în temeiul
ordinelor de deplasare emise de tribunal
Delegarea presupune exercitarea temporară a atribuţiilor de serviciu în afara
locului de muncă şi nu poate fi confundată cu deplasarea şi participarea
la o selecţie necesară pentru reînnoirea unui mandat, fie chiar şi de
asistent judiciar.
Participarea reclamantei la această selecţie fiind opţiune personală, identică cu
cea a oricărui alt candidat, nu se poate susţine că interesul tribunalului
viza persoana reclamantei, astfel încât aceasta să fie îndreptăţită la
decontarea de angajator a cheltuielilor de transport, cazare şi
indemnizaţie de deplasare.
Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.290/27.03.2009
Prin sentinţa civilă nr. 32/16.01.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, s-a respins
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate în cauză de Ministerul Economiei şi
Finanţelor.
A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta T.A. în contradictoriu cu
pârâţii: Ministerul Justiţiei, Tribunalul Iaşi, Curtea de Apel Iaşi şi Ministerul Economiei şi
Finanţelor prin D.G.F.P. jud. Iaşi.
Au fost obligaţi pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Iaşi şi Tribunalul Iaşi să
plătească reclamantei suma totală de 1381,30 lei, reprezentând cheltuieli prilejuite de
reînnoirea mandatului de asistent judiciar, conform ordinului de deplasare din data de
19.06.2008 emis de Tribunalul Iaşi, chitanţei nr. 62 din 26.06.2008 eliberată de Centrul
Medical de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu al Ministerului Justiţiei şi chitanţei seria
MP 24-1 nr. 00009610 din 20.06.2008 eliberată de Direcţia de Poştă Iaşi, sumă actualizată
în raport de indicele de inflaţie la data plăţii efective.
A fost obligat Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce fondurile necesare plăţii
drepturilor băneşti dispuse prin prezenta sentinţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Conform adresei nr. 4515/A/24.09.2008 a Curţii de Apel Iaşi, reclamanta îndeplinea
la data emiterii ordinului de deplasare depus dosar, 19.06.2008, funcţia de asistent judiciar
în cadrul Tribunalului Iaşi, cel de-al doilea mandat al acesteia în cadrul aceleiaşi instanţe
expirând abia la data de 01.07.2008.
Conform dispoziţiilor art. 110 din Legea nr.304/2004, asistenţii judiciari sunt numiţi
de Ministrul Justiţiei, la propunerea Consiliului Economic si Social, pe o perioadă de 5 ani,
dintre persoanele cu o vechime în funcţii juridice de cel puţin 5 ani si care îndeplinesc
cumulativ următoarele condiţii:
a) au cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu;
b) sunt licenţiate în drept şi dovedesc o pregătire teoretică corespunzătoare;
c) nu au antecedente penale, nu au cazier fiscal şi se bucură de o bună reputaţie;
d) cunosc limba româna;
e) sunt apte, din punct de vedere medical si psihologic, pentru exercitarea funcţiei.
Condiţiile de delegare, detaşare si transfer a asistenţilor judiciari au fost stabilite
prin H.G. nr. 616 din 23 iunie 2005 privind condiţiile, procedura de selecţie şi de propunere
de Consiliul Economic şi Social a candidaţilor pentru a fi numiţi ca asistenţi judiciari de
ministrul justiţiei, precum şi condiţiile de delegare, detaşare şi transfer ale asistenţilor
judiciari.
Potrivit art.8 alin.1 din această hotărâre, plenul Consiliului Economic şi Social
transmite Ministerului Justiţiei hotărârea sa în privinţa candidaţilor propuşi, în vederea
numirii asistenţilor judiciari.
Pentru numirea în funcţia de asistenţi judiciari, candidaţii selectaţi trebuie să
participe la examinarea medicală şi testarea psihologică care, astfel cum rezultă din
înscrisurile depuse la filele nr.7-10 şi cum a precizat chiar Ministerul Justiţiei, s-au efectuat
în mod obligatoriu la Bucureşti.
Reclamanta T.A. a fost programată, astfel cum rezultă din aceste înscrisuri, pentru
testarea psihologică, pe data de 25.06.2008 şi pentru examinarea medicală, pe data de
26.06.2008.
Prin cererile formulate la data de 07.07.2008, reclamanta a solicitat Tribunalului Iaşi
decontarea cheltuielilor de cazare, transport, a contravalorii investigaţiilor medicale şi a
taxei pentru testarea psihologică.
Deşi prin adresele nr.75557 şi nr.80587/16.07.2008 Ministerul Justiţiei a precizat că,
potrivit dispoziţiilor art.7 şi 8 alin.1 din H.G. nr.355/2007, reclamanta este îndreptăţită la
decontarea costului examinărilor medicale şi a cheltuielilor de transport accesorii acestora,
Tribunalul Iaşi nu a soluţionat în mod favorabil cererea acesteia, motiv pentru care a fost
formulată prezenta acţiune.
S-a mai reţinut că prin înscrisurile depuse dosar, reclamanta a dovedit cheltuielile de
transport şi cazare prilejuite de deplasarea la Bucureşti, conform ordinului de deplasare prin
care conducerea Tribunalului Iaşi, potrivit Cap.I.art.1 din anexa la H.G. nr.1860/2006, a
dispus în scris delegarea acesteia în vederea examinării medicale şi testării psihologice.
Acest ordin este legal emis pentru o persoană care se afla în activitate la data
delegării, fiind în raporturi de muncă atipice cu Tribunalul Iaşi şi care s-a deplasat la
Bucureşti, deopotrivă pentru interesul său, cât şi cel al instanţei.
Potrivit dispoziţiilor art. 55 alin.1 din Legea nr.304/2004, completul pentru
soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de munca si asigurări sociale se
constituie din doi judecători şi doi asistenţi judiciari, astfel încât nu se pot reţine susţinerile
pârâţilor potrivit cărora Tribunalul Iaşi nu avea niciun interes în reinvestirea reclamantei pe
funcţia de asistent judiciar.
De altfel, aceste susţineri sunt contrazise chiar de ordinul de deplasare emis la data
de 19.06.2008 de conducerea Tribunalului Iaşi, care a considerat, la momentul delegării
reclamantei, că este în interesul instanţei ca aceasta să participe la examinarea medicală în
vederea reinvestirii pe funcţia de asistent judiciar.
Acest ordin de deplasare nu a fost anulat şi poartă viza şi ştampila conducătorului
unităţii la care reclamanta s-a deplasat, cu indicarea datei şi orei sosirii şi a plecării, potrivit
dispoziţiilor art.46 din H.G. nr.1860/2006.
Potrivit dispoziţiilor art.44 alin.2 din Codul muncii, salariatul delegat are dreptul la
plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de delegare, în
condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.
În speţă, drepturile la care era îndreptăţită reclamanta pe perioada delegării sunt cele
prevăzute de H.G. nr.1860/2006 şi H.G. nr.355/2007.
S-a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.35 alin.1 din Anexa la H.G.
nr.1860/2006, beneficiază de drepturile reglementate prin hotărâre şi persoanele trimise sau
chemate la diferite instructaje sau alte activităţi în legătură cu sarcinile lor de serviciu.
Potrivit art.13 din Anexa la această hotărâre, personalul autorităţilor şi instituţiilor
publice, delegat sau detaşat de conducerea acestora să îndeplinească anumite sarcini de
serviciu în localităţi situate la distanţe mai mari de 5 km de localitatea în care îşi are locul
permanent de muncă, are dreptul la decontarea cheltuielilor de transport dus-întors, după
cum urmează:
a) cu avionul, pe orice distanţă, clasa economică;
b) cu orice fel de tren, după tariful clasei a II-a, pe distanţe de până la 300 km, şi
după tariful clasei I, pe distanţe mai mari de 300 km;
c) cu navele de călători, după tariful clasei I;
d) cu mijloace de transport auto şi transport în comun, după tarifele stabilite pentru
aceste mijloace;
e) cu mijloace de transport auto ale unităţilor, dacă acestea au asemenea posibilităţi,
cu încadrarea în consumurile lunare de combustibil, stabilite potrivit legii;
f) cu autoturismul proprietate personală.
Conform art. 26 alin.1 din Anexa la aceeaşi hotărâre, persoana trimisă în delegare
într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 50 km de localitatea în care îşi are locul
permanent de muncă şi în care nu se poate înapoia la sfârşitul zilei de lucru are dreptul la
decontarea cheltuielilor de cazare efectuate, pe baza documentelor justificative, în cazul
cazării în structurile de primire turistice, pentru o cameră cu pat individual sau, în cazul în
care unitatea nu dispune de o astfel de cameră, pentru o cameră cu două paturi, a căror
clasificare este de maximum 3 stele sau flori.
În temeiul dispoziţiilor art. 9 din Anexa la aceeaşi hotărâre, persoana aflată în
delegare sau detaşare într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 5 km de localitatea
în care îşi are locul permanent de muncă primeşte o indemnizaţie zilnică de delegare sau de
detaşare de 13 lei, indiferent de funcţia pe care o îndeplineşte şi de autoritatea sau instituţia
publică în care îşi desfăşoară activitatea.
Conform art.44 din hotărâre, cheltuielile de delegare se suportă, de regulă, de
unitatea din care face parte persoana.
A mai reţinut instanţa de fond că H.G. nr.355/2007 privind supravegherea sănătăţii
lucrătorilor prevede, la art.7, că angajatorii sunt obligaţi sa asigure fondurile şi condiţiile
efectuării tuturor serviciilor medicale profilactice necesare pentru supravegherea sănătăţii
lucrătorilor, aceştia nefiind implicaţi în niciun fel în costurile aferente supravegherii
medicale profilactice specifice riscurilor profesionale.
Art.8 al aceluiaşi act normativ prevede, la alin.1, că serviciile medicale profilactice
prin care se asigură supravegherea sănătăţii lucrătorilor sunt: examenul medical la
angajarea în munca, de adaptare, periodic, la reluarea activităţii, promovarea sănătăţii la
locul de muncă. Alin.4 al aceluiaşi articol prevede că testarea psihologică a aptitudinilor în
muncă se face potrivit prevederilor anexei nr. 1 la hotărâre.
Având în vedere faptul că drepturile băneşti în sumă totală de 1381,30 lei, solicitate
de reclamantă prin acţiune fac parte din costurile aferente supravegherii medicale
profilactice, care cad în exclusivitate în sarcina angajatorilor, potrivit dispoziţiilor enunţate
anterior, acţiunea formulată de reclamantă a fost apreciată ca întemeiată.
A mai considerat Curtea că, pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit de
reclamantă prin nedecontarea în termen legal a acestor cheltuieli, se impune să fie admis şi
capătul de cerere prin care aceasta a solicitat actualizarea respectivei sume în raport cu
indicele de inflaţie la data plăţii efective.
În temeiul HG nr. 83/2005 şi al Legii nr. 304/2004, care stipulează că activitatea
instanţelor este finanţată de la bugetul de stat, Ministerul Economiei şi Finanţelor,
coordonând acţiunile privind sistemul bugetar, s-a admis şi cererea de obligare a pârâtului
să aloce fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti dispuse prin prezenta hotărâre.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor
Cetăţeneşti, Curtea de Apel Iaşi şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, considerând-o
nelegală şi netemeinică, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 3041 C.pr.civ.
Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a invocat faptul că din analiza
dispoziţiilor art. 17 din O.U.G. nr. 27/2006, art. 1 alin. 1 din H.G. nr. 1860/2006, precum şi
a dispoziţiilor Codului muncii referitoare la delegare, rezultă că delegarea presupune
exercitarea temporară a atribuţiilor de serviciu în afara locului de muncă or, participarea
asistenţilor judiciari la examenul medical în vederea numirii ca asistent judiciar pentru o
nouă perioadă reprezintă o opţiune privind cariera persoanelor respective, neavând legătură
cu îndeplinirea sarcinilor de serviciu.
Ca atare, nefiind vorba de delegare, instanţa de fond trebuia să constate că nu există
temei legal pentru suportarea de angajator a cheltuielilor pe care le achită în mod obişnuit
în cazul în care salariatul este desemnat să desfăşoare activitate în altă localitate.
Dacă pentru decontarea serviciilor medicale, temeiul pretenţiilor se regăseşte în
cuprinsul H.G. nr. 355/2007 – potrivit cu care „angajatorii sunt obligaţi să asigure fondurile
şi condiţiile efectuării tuturor serviciilor medicale profilactice necesare pentru
supravegherea sănătăţii lucrătorilor, aceştia nefiind implicaţi în nici un fel în costurile
aferente supravegherii medicale profilactice specifice riscurilor profesionale”, iar „serviciile
medicale profilactice prin care se asigură supravegherea sănătăţii lucrătorilor sunt:
examenul medical la angajarea în muncă, de adaptare, periodic, la reluarea activităţii,
promovarea sănătăţii la locul de muncă” (art. 7 şi 8) – pentru decontarea cheltuielilor cu
cazarea nu există temei legal.
H.G. nr. 1860/2006 reţinută de instanţa de fond ca reprezentând justificarea soluţiei
de admitere a pretenţiilor privind decontarea transportului şi a cheltuielilor ocazionate cu
cazarea nu este aplicabilă în situaţia intimatei-reclamante, acest act normativ făcând referire
la drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada
delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în
interesul serviciului. Potrivit art. 1 alin. 1 „Drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor
şi instituţiilor publice, indiferent de finanţarea acestora, pe perioada delegării şi detaşării în
altă localitate, precum şi în cazul deplasării în cadrul localităţii,în interesul serviciului, se
stabilesc potrivit anexei care face parte integrantă din prezenta hotărâre”.
Prin urmare, s-a considerat în mod greşit faptul că intimata-reclamantă s-a aflat în
situaţia delegării, precum şi faptul că intimatei-reclamante îi sunt aplicabile dispoziţiile
H.G. nr. 1860/2006, apreciindu-se în consecinţă, în mod greşit, că intimata-reclamantă era
îndreptăţită la diurnă şi la decontarea cheltuielilor cu cazarea.
Pârâta Curtea de Apel Iaşi a invocat în recursul său că numirea reclamantei T.A.
într-un nou mandat de asistent judiciar a reprezentat doar interesul personal al acesteia şi nu
al Tribunalului Iaşi, iar participarea la selecţie nu s-a efectuat la cererea instanţei, statutul
reclamantei fiind de candidat şi nu de reprezentant al Tribunalului Iaşi (salariat aflat în
delegaţie).
S-a mai arătat că potrivit art. 3 alin. 2 din H.G. nr. 616/2005, Consiliul Economic şi
Social selectează candidaţi şi nu dosare, iar din art. 2 alin. 2 din acelaşi act normativ rezultă
că certificatul medical putea fi eliberat doar de o comisie medicală constituită prin ordin
comun al miniştrilor justiţiei şi sănătăţii.
Ministerul Economiei şi Finanţelor a reiterat excepţia lipsei calităţii sale procesuale
pasive, susţinând că reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa organelor de
justiţie, precum şi în alte situaţii în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, în
raporturi juridice civile, numai dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ (H.G. nr.
386/2007).
În cazul de faţă, raportul de drept procesual se poate lega valabil numai între titularii
dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii, concretizat în drepturi
salariale. Împrejurarea că sumele respective pot fi virate din bugetul de stat, iar Ministerul
Finanţelor Publice are competenţa de a coordona responsabilitatea Guvernului cu privire la
sistemul bugetar, nu este de natură să confere acestuia calitatea procesuală pasivă în cauză.
Astfel, pe de o parte, neexistând raporturi juridice (civile, de muncă, etc.) între
instituţia recurentă şi reclamantă, nu există dovezi privind calitatea sa procesuală pasivă.
De asemenea, pentru conturarea calităţii procesuale pasive, în conformitate cu
dispoziţiile art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice creditele
bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală, nu pot fi
utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite.
În consecinţă, Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de ordonator principal de
credite, nu are posibilitatea asigurării fondurilor necesare unui alt ordonator principal de
credite pentru plata drepturilor salariale ale angajaţilor proprii. Ordonatorul principal de
credite nu a solicitat deschiderea de credite necesare pentru efectuarea plăţilor solicitate în
prezenta acţiune, sens în care Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat să aloce
fonduri în vederea efectuării plăţilor pretinse.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate de recurenţi şi
dispoziţiile legale incidente, Curtea a constatat că recursurile sunt fondate, însă doar pentru
următoarele considerente.
Analizând dispoziţiile art. 17 din O.U.G. nr. 27/2006, art. 1 alin. 1 din H.G. nr.
1860/2006 şi art. 42 şi următoarele din Codul muncii referitoare la delegare, Curtea a
reţinut că delegarea presupune exercitarea temporară a atribuţiilor de serviciu în afara
locului de muncă şi nu poate fi confundată cu deplasarea şi participarea la o selecţie
necesară pentru reînnoirea unui mandat, fie chiar şi de asistent judiciar.
Participarea reclamantei T.A. la această selecţie a fost o opţiune personală, identică
cu cea a oricărui alt candidat şi nu se poate susţine că interesul Tribunalului Iaşi viza
persoana reclamantei, astfel încât aceasta să fie îndreptăţită la decontarea de angajator a
cheltuielilor de transport, cazare şi indemnizaţie de deplasare.
Ordinul de deplasare invocat de instanţa de fond nu a avut decât scopul de a justifica
lipsa reclamantei de la instanţă în zilele respective, iar art. 13, 26 şi 44 din Anexa la H.G.
nr. 1860/2006 nu îi sunt aplicabile reclamantei, aşa cum eronat s-a reţinut, fiind fără
echivoc că lipsa acesteia de la Tribunalul Iaşi nu a fost în scopul îndeplinirii unor sarcini de
serviciu, ci în scop personal.
În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor cu examenul
medical, temeiul pretenţiilor fiind H.G. nr. 355/2007, corect s-a apreciat de instanţa de fond
că această cerere este întemeiată în baza dispoziţiilor art. 7 şi 8 din actul normativ respectiv.
De altfel, sub acest aspect, nici pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti,
ordonatorul principal de credite, nu a criticat hotărârea primei instanţe, iar recurenta-pârâtă
Curtea de Apel Iaşi a arătat doar că eliberarea certificatului medical în speţă se putea face
doar de comisia medicală specială numită pentru această procedură.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, Curtea a
constatat că, în cauza de faţă, obligaţia de decontare a cheltuielilor ocazionate de examenul
medical revine doar angajatorului şi respectiv ordonatorilor principal şi secundar de credite,
nefiind necesară obligarea Ministerului Finanţelor Publice să aloce în mod special suma de
385,76 lei cu acest titlu.
Pentru aceste motive s-a reţinut ca fiind fondate recursurile formulate de Ministerul
Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi Curtea de Apel Iaşi şi s-a modificat în parte sentinţa
pronunţată de prima instanţă, respingându-se cererea de obligare a pârâţilor la plata
actualizată a cheltuielilor de transport, cazare, indemnizaţie de deplasare şi menţinându-se
dispoziţia de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor ocazionate de examenele medicale.
2. Obligarea consiliilor locale la acordarea tichetelor cadou
Tichetele cadou se acordă personalului din învăţământul preuniversitar de
angajator, din dispoziţia ordonatorului de credite, în limita veniturilor
proprii încasate, venituri proprii ce pot fi obţinute în condiţiile legii (art.
68 alin. 2 din Legea 275/2006 şi art. 17 alin. 6 din H.G. nr. 2192/2004).
Consiliul Local poate aproba alocarea (în modalităţile prevăzute de lege) unor
sume din bugetele proprii, către unităţile de învăţământ, pentru acordarea
tichetelor cadou, însă nu are obligaţia de a acorda tichete cadou
personalului din învăţământ.
Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.41/15.01.2009
Prin sentinţa civilă nr. 1392/24.09.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi, s-au dispus
următoarele:
A fost respinsă lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul local H. şi
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Alianţei Sindicale „Gh.A.” Iaşi.
A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Grup Şcolar
Tehnic H.
A fost admisă în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de Alianţa
Sindicală „Gh.A.” Iaşi, în numele şi pentru reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Consiliul
Local H., şi Grup Şcolar Tehnic H.
Au fost obligaţi pârâţii să acorde reclamanţilor tichete cadou pentru perioada
01.01.2008 – 24.09.2008.
A fost respinsă cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la acordarea tichetelor
de creşă pe anul 2008 şi a tichetelor cadou pentru perioada 25.09.2008 – 31.12.2008.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la această instanţă, Alianţa Sindicală „Gh.A.” Iaşi – în
numele şi pentru reclamanţi – a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local H. şi Grupul
Şcolar Tehnic H., solicitând obligarea acestora la acordarea tichetelor de creşă şi a
tichetelor cadou pe anul 2008.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că, potrivit art. 1 din Legea nr.
193/2006, „societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale,
instituţiile din sectorul bugetar, unităţile cooperatiste, celelalte persoane juridice, precum şi
persoanele fizice care încadrează personal pe baza de contract individual de muncă pot
utiliza bilete de valoare sub forma tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă”. Potrivit
dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din aceeaşi lege, „angajaţii care beneficiază de tichetele cadou pot
beneficia şi de tichetele de creşă”. În baza acestor dispoziţii legale, comisia paritară de pe
lângă I.Ş.J. Iaşi a hotărât ca toate unităţile şcolare să prevadă în bugetul anului 2008 sume
destinate tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă, stabilind totodată şi valoarea tichetului
cadou precum şi numărul de tichete ce se vor acorda salariaţilor. Mai susţin reclamantele că
pârâţii nu au respectat hotărârea comisiei paritare şi dispoziţiile Legii nr. 193/2006, prin
neacordarea tichetelor cadou aducându-se atingere prevederilor art. 41 din Constituţia
României. Faptul că legea nu stabileşte obligativitatea acordării acestor tichete nu înseamnă
în mod automat că nu au dreptul la aceste tichete, iar acordarea tichetelor în funcţie de
voinţa angajatorului constituie o restrângere a dreptului de protecţie socială al reclamanţilor
în raport cu alţi salariaţi din sectorul bugetar. Mai mult, reclamanţii precizează că
prevederea acordării tichetelor în funcţie de alocarea sau nu a unor sume de bani în buget în
acest scop este disproporţionată, întrucât este lăsată la aprecierea angajatorului care
niciodată nu va aloca sumele respective în favoarea salariaţilor sau va aloca, după
preferinţe, sume numai anumitor domenii din sectorul bugetar, creându-se o situaţie
discriminatorie între salariaţii din diferite domenii.
Pârâtul Consiliul Local H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea
acţiunii. În motivarea poziţiei sale procesuale, pârâtul a susţinut că legiuitorul a avut în
vedere posibilitatea acordării tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă pentru personalul
angajat, însă în limita fondurilor existente cu acea destinaţie, fără caracter de obligativitate.
Întrucât în bugetele de venituri şi cheltuieli pe anul 2008 nu au fost alocate fonduri pentru
plata tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă, din lipsa de venituri la bugetul local, este
imposibilă acordarea acestora. în acest sens, pârâtul a invocat şi prevederile art. 11 alin. 1 şi
ale art. 14 alin. 4 din Legea nr. 273/2006. Pârâtul a invocat şi excepţia lipsei calităţii
procesuale active a Alianţei Sindicale „Gh.A.” Iaşi întrucât aceasta nu dovedeşte şi nu
precizează care sunt membrii de sindicat în numele cărora este formulată acţiunea. De
asemenea, pârâtul a invocat şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive motivat de
faptul că între această instituţie şi personalul pentru care se solicită acordarea tichetelor nu
există raporturi de muncă. Mai mult, pârâtul susţine că nu are nici capacitate procesuală,
întrucât potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001, unitatea administrativ teritorială este
persoana juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, fiind
subiect juridic de drept fiscal şi titulara drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din raporturile
cu alte persoane fizice sau juridice.
Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi, în numele unităţii şcolare pârâte a formulat
întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.
Tot prin întâmpinarea formulată, pârâtul a invocat şi excepţia inadmisibilităţii
acţiunii în ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la acordarea pe
viitor a tichetelor cadou şi de creşă, neputându-se prezuma că unităţile nu vor aplica legea
în cauză.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de fond a constatat că
aceasta este neîntemeiată, având în vedere dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană
pentru Drepturile Omului şi art. 21 din Constituţia României referitoare la accesul liber la
justiţie şi la dreptul la un proces echitabil.
De asemenea, instanţa a reţinut că este neîntemeiată şi excepţia lipsei calităţii
procesuale active a Alianţei Sindicale „Gh.A.” Iaşi, având în vedere sentinţa civilă nr.
43/16.12.1996 a Judecătoriei Iaşi şi dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 54/2003.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local H.,
prima instanţă a constatat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 13
din O.U.G. nr. 32/2001, aprobată prin Legea nr. 374/2001, începând cu anul 2001,
finanţarea instituţiilor de învăţământ preuniversitar se asigură din bugetele locale ale
unităţilor administrativ-teritoriale pe a căror rază îşi desfăşoară activitatea. Tot astfel,
potrivit dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 538/2001, începând cu anul 2001, cheltuielile
privind finanţarea instituţiilor de învăţământ preuniversitar de stat se asigură din bugetele
locale ale unităţilor administrativ-teritoriale pe a căror rază îşi desfăşoară activitatea, cu
excepţia cheltuielilor suportate de la bugetul de stat.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Potrivit disp. art. 28 din Legea nr. 54/2003, organizaţiile sindicale apără drepturile
membrilor lor ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele
colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind
raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti şi a
organelor de jurisdicţie a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau
aleşi. Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. 1,
organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv
de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat
expres din partea celor în cauză.
Or, în speţă, Alianţa Sindicală „Gh.A.” Iaşi a formulat acţiunea în numele
membrilor săi de sindicat care au calitatea de personal didactic în cadrul unităţilor şcolare
pârâte.
Potrivit art. 48 alin. 1 din Legea nr. 128/1997, „salarizarea personalului didactic şi
didactic auxiliar se face cu respectarea principiului potrivit căruia învăţământul constituie o
prioritate naţională, ţinând seama de responsabilitatea şi complexitatea muncii, de
pregătirea şi experienţa profesională, de rolul şi importanta activităţii prestate. Salariul
personalului didactic se compune din salariul de bază, stabilit conform legii, şi o parte
variabilă, constând în adaosuri, sporuri şi alte drepturi salariale suplimentare”, iar potrivit
alin. 2 al aceluiaşi articol, „drepturile salariale suplimentare, drepturile cu caracter social,
alte drepturi şi facilităţi ale personalului didactic auxiliar şi nedidactic, al căror cuantum
este stabilit de lege între limite minime şi maxime, se negociază, în limitele legii, prin
contracte colective de muncă încheiate între angajatori şi organizaţiile sindicale
reprezentative din învăţământ, potrivit legii”. De asemenea, potrivit art. 50 alin. 12 din
Legea nr. 128/1997, personalul didactic beneficiază de premii şi de alte drepturi băneşti
prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă. Potrivit art. 42 alin. 2 lit. b din
contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, alte venituri sunt
tichetele de masă, tichetele cadou, tichetele de creşă şi alte instrumente similare acordate
potrivit prevederilor legale şi înţelegerii părţilor.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2006, societăţile comerciale, regiile autonome,
societăţile şi companiile naţionale, instituţiile din sectorul bugetar, unităţile cooperatiste,
celelalte persoane juridice, precum şi persoanele fizice care încadrează personal pe bază de
contract individual de muncă pot utiliza bilete de valoare sub forma tichetelor cadou şi a
tichetelor de creşă. Astfel cum rezultă din aceste dispoziţii legale, angajatorul nu este
obligat să acorde tichete cadou şi tichete de creşă, ci are doar posibilitatea să utilizeze bilete
de valoare sub forma tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă. Totodată, instanţa a reţinut că
prin Hotărârea Comisiei paritare înregistrată sub nr. 10806/10.12.2007, s-a stabilit că toate
unităţile şcolare au obligaţia să prevadă în bugetul pe anul 2008 sumele destinate tichetelor
cadou şi tichetelor de creşă, conform Legii nr. 193/2006. De asemenea, în comisia paritară
s-a hotărât ca valoarea tichetului cadou să fie de 50 lei, luând în considerare 8
tichete/eveniment, 7 evenimente/an. Potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a
comisiilor paritare, hotărâre comisiei paritare este obligatorie pentru părţile contractante.
S-a mai reţinut de prima instanţă că, atât timp cât s-a stabilit prin hotărârea comisiei
paritare obligaţia unităţilor şcolare de a prevedea în bugetul anului 2008 sumele destinate
tichetelor cadou şi tichetelor de creşă, s-a recunoscut implicit dreptul reclamanţilor de a
beneficia de aceste tichete începând cu data de 01.01.2008.
În consecinţă, instanţa de fond a constatat că este întemeiată cererea reclamanţilor
de obligare a pârâţilor la acordarea tichetelor cadou pentru perioada 01.01.2008 –
24.09.2008 (data pronunţării sentinţei).
În ceea ce priveşte susţinerile Inspectoratului Şcolar al Judeţului Iaşi referitoare la
faptul că reclamanţii au beneficiat de tichete cadou în valoare de 150 lei, instanţa a reţinut
că acestea sunt neîntemeiate, în speţă nefiind făcută dovada acestor susţineri.
Referitor la cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la acordarea tichetelor
cadou pentru perioada 25.09.2008 – 31.12.2008, tribunalul a constatat că aceasta este
neîntemeiată, având în vedere faptul că nu s-a făcut dovada refuzului pârâţilor de
îndeplinire pe viitor a acestei obligaţii.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că este neîntemeiată şi cererea reclamanţilor
de obligare a pârâţilor la acordarea tichetelor de creşă. Astfel, este adevărat că prin
Hotărârea Comisiei paritare înregistrată sub nr. 10806/10.12.2007 s-a stabilit că toate
unităţile şcolare au obligaţia să prevadă în bugetul pe anul 2008 sumele destinate tichetelor
de creşă, conform Legii nr. 193/2006. Însă potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr.
193/2006, tichetele de creşă se acordă la cerere, unuia dintre părinţi sau, opţional, tutorelui,
celui căruia i s-au încredinţat copii spre creştere şi educare ori în plasament familial, pe
baza livretului de familie, iar potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol, tichetele de creşă se acordă
angajaţilor care nu beneficiază de concediul şi de indemnizaţia acordate pentru creşterea
copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv de până la 3 ani în cazul copilului cu
handicap. Or, în speţă, reclamanţii nu au făcut dovada faptului că îndeplinesc condiţiile
prevăzute de lege pentru a beneficia de tichete de creşă, respectiv nu au făcut dovada
faptului că au copii cu vârsta mai mică de 2 ani şi a faptului că nu beneficiază de concediu
şi indemnizaţia pentru creşterea copilului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Consiliul Local al oraşului H., criticând-
o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
A susţinut recurentul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei
capacităţii procesuale pasive a Consiliului Local H., invocată prin întâmpinare.
Ori, recurentul Consiliul Local a considerat că este lipsit de capacitate procesuală
pasivă, având în vedere prevederile art. 21 şi 23 din Legea nr.215/2001 republicată,
conform cărora este un organ deliberativ, iar unitatea administrativ-teritorială este persoana
juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Aşadar,
Consiliul Local H. nu are personalitate juridică, este lipsit de capacitate procesuală pasivă şi
nu poate sta în judecată în nume propriu (art. 41,161 C.pr.civ.). Cu privire la Primarul
oraşului H., a susţinut recurentul, acesta reprezintă unitatea administrativ-teritorială, iar nu
Consiliul Local H., conform art. 62 alin. 1 din Legea nr.215/2001.
A mai arătat recurentul că motivarea primei instanţe este contradictorie în ceea ce
priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local H.
Astfel, Tribunalul Iaşi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a
Consiliului Local H. pe motivul că „funcţionarea instituţiilor de învăţământ preuniversitar
se asigură din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale pe a căror rază îşi
desfăşoară activitatea”, însă recurentul a arătat că prin întâmpinare a invocat tocmai acest
aspect, respectiv că bugetul local aparţine instituţiei administrativ-teritoriale, iar nu
Consiliului Local H.
Pe fond, recurentul a susţinut că în mod greşit a fost obligat la acordarea tichetelor
cadou, motivând că, potrivit Legii nr.193/2006, O.U.G. nr.37/2008 şi O.U.G. nr.43/2008,
ordonatorii de credite ai bugetelor locale şi ai instituţiilor şi serviciilor publice de
subordonare locală pot acorda tichete cadou în limita veniturilor proprii încasate.
Din aceste dispoziţii rezultă că aceste instituţii trebuie să aibă posibilitatea
financiară şi să dispună de venituri cu această destinaţie, în conformitate cu prevederile
bugetare (art. 11 alin. 1 şi art. 14 alin. 4 din Legea nr.273/2006), fără a avea caracter de
obligativitate.
Recurentul a susţinut că necesarul pentru toate unităţile de învăţământ finanţate din
bugetul local pentru acordarea tichetelor cadou pe un an de zile este de peste 800.000 lei,
sumă care depăşeşte cu mult posibilităţile financiare ale unităţii administrativ-teritoriale, în
speţă oraşul H.
S-a mai arătat că în anul 2008 au fost alocate unităţilor de învăţământ (inclusiv
Grupului Şcolar Tehnic H.) sume privind acordarea tichetelor cadou în limita fondurilor
existente, respectiv 3 tichete/salariat în valoare totală de 150 lei pentru sărbătorile de Paşte.
În plus, a considerat recurentul, hotărârea comisiei paritare înregistrată sub nr.
10806/10.12.2007 nu este obligatorie pentru Consiliul Local H. Recurentul a mai arătat că
între Consiliul Local H. şi salariaţii unităţii de învăţământ nu există o relaţie contractuală,
nici raporturi de muncă şi nici un act normativ nu prevede obligativitatea Consiliului local
de a respecta hotărârile comisiei paritare.
Ca atare, recurentul a solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii
reclamanţilor.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 5-9 C.pr.civ.
Intimata Alianţa Sindicală „Gh.A.” Iaşi nu a formulat întâmpinare; însă prin
concluziile scrise a solicitat respingerea recursului.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a
dispoziţiilor legale aplicabile, curtea de apel a constatat că recursul este fondat, pentru
considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Art. 1 din Legea nr. 193/2006 stipulează că societăţile comerciale, regiile autonome,
societăţile şi companiile naţionale, instituţiile din sectorul bugetar, unităţile cooperatiste,
celelalte persoane juridice, precum şi persoanele fizice care încadrează personal pe bază de
contract individual de muncă pot utiliza bilete de valoare sub forma tichetelor cadou şi a
tichetelor de creşă.
Potrivit art. 2.3 din H.G. nr. 1317/2006, angajaţii care desfăşoară o activitate într-o
relaţie de angajare şi în baza unui raport de muncă reglementat de Codul muncii sau de o
lege specială, pot beneficia de tichete cadou acordate de angajatorii lor, numai pentru
destinaţiile sau evenimentele care se încadrează în cheltuielile sociale. Angajatorii acordă
angajaţilor proprii tichete cadou, în limita sumei prevăzute în bugetul de venituri de
cheltuieli aprobate potrivit legii, într-o poziţie distinctă de cheltuieli denumită „Tichete
cadou” pentru cheltuieli sociale.
Art. 11 din H.G. nr. 1317/2006 explicitează categoria angajatorilor prevăzuţi la art.
1 din Legea nr. 193/2006, printre care se numără instituţiile din sectorul bugetar, definite de
legea privind finanţele publice şi de legea privind finanţele publice locale, indiferent de
sistemul de finanţare şi subordonare, inclusiv cele care se finanţează integral din venituri
proprii.
Potrivit art. 24 alin. 2 din O.U.G. nr. 43/2008, „ordonatorii de credite ai bugetelor
locale şi ai instituţiilor şi serviciilor publice de subordonare locală pot acorda tichete cadou,
potrivit prevederilor Legii nr. 193/2006, din bugetele acestora, în limitele veniturilor proprii
încasate”.
Din aceste dispoziţii legale rezultă cu claritate că tichetele cadou sunt acordate
personalului din învăţământ de angajator (respectiv unitatea de învăţământ) din dispoziţia
ordonatorului de credite (respectiv directorul unităţii de învăţământ).
În conformitate cu prevederile art. 67 din Legea nr. 273/2006 a finanţelor publice
locale (aplicabilă şi instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele locale,
cum este cazul unităţilor de învăţământ), finanţarea cheltuielilor cuvenite şi de capital ale
instituţiilor publice se asigură: a) integral din bugetul local; b) din venituri proprii şi din
subvenţii acordate de la bugetul local; c) integral din venituri proprii”. Art. 68 alin. 2 arată
că veniturile proprii ale acestor instituţii provin din prestări de servicii, chirii, manifestări
culturale şi sportive, concursuri artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte,
valorificări de produse din activităţi proprii sau anexe şi altele.
Potrivit art. 167 din Legea nr. 84/1995, unităţile de învăţământ preuniversitar de stat
funcţionează ca unităţi finanţate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităţilor
administrativ –teritoriale pe a căror rază îşi desfăşoară activitatea, de la bugetul de stat şi
din alte surse, potrivit legii (respectiv din alte venituri ale bugetelor locale şi venituri
proprii).
Aceste dispoziţii sunt preluate şi de H.G. nr. 2192/2004 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind funcţionarea şi administrarea unităţilor de învăţământ preuniversitar
de stat, care, în art. 16 arată că „Finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat se
asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale în a
căror rază îşi desfăşoară activitatea, de la bugetul de stat şi din alte surse, potrivit legii”.
Art. 39-40 din H.G. nr. 2192/2004 conţin dispoziţii privind aprobarea bugetului
unităţii de învăţământ preuniversitar de stat, şi anume: prezentarea proiectului de buget
elaborat de unitatea de învăţământ către autoritatea administraţiei publice locale, în faza de
fundamentare a proiectului bugetului de stat şi a proiectelor bugetelor locale; după
aprobarea legii bugetului de stat, consiliul judeţean va repartiza unităţilor administrativ-
teritoriale, sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi, după caz, fonduri din
cote defalcate din impozitul pe venit la dispoziţia acestuia; ulterior consiliul local adaugă la
sumele primite de la bugetul de stat şi bugetul judeţului sumele alocate din bugetul propriu
învăţământului şi aprobă bugetul fiecărei unităţi de învăţământ.
Ca atare, nu se poate susţine că recurentul-consiliu local nu are calitate procesuală
pasivă în cauză, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă.
În schimb, nu există obligaţia consiliilor locale de a acorda tichetele cadou cadrelor
didactice, conform hotărârii Comisiei paritare înregistrată sub nr. 10806/10.12.2007, care
nu este opozabilă decât părţilor, respectiv Inspectoratului Şcolar Judeţean Iaşi – ca
reprezentant în teritoriu al Ministerului Educaţiei Cercetării şi Tineretului – şi sindicatelor,
Alianţa Sindicală „Gh.A.” Iaşi, U.S.L.I.P. Iaşi şi F.E.N. Iaşi.
De asemenea, aşa cum s-a arătat anterior, tichetele cadou se acordă personalului din
învăţământul preuniversitar de angajator (unitatea de învăţământ) din dispoziţia
ordonatorului de credite (respectiv directorul unităţii de învăţământ) în limita veniturilor
proprii încasate, venituri proprii ce pot fi obţinute în condiţiile legii (art. 68 alin. 2 din
Legea 275/2006 şi art. 17 alin. 6 din H.G. nr. 2192/2004).
Consiliul Local poate aproba alocarea (în modalităţile prevăzute de lege) unor sume
din bugetele proprii către unităţile de învăţământ pentru acordarea tichetelor cadou, însă nu
are obligaţia de a acorda tichete cadou personalului din învăţământ, aşa cum în mod greşit
a reţinut instanţa de fond.
În consecinţă, reţinând că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile legale
aplicabile în cauză, curtea de apel a admis recursul declarat de Consiliul Local H., a
modificat în parte sentinţa atacată şi a respins acţiunea formulată de Alianţa Sindicală
„Gh.A.”, în numele membrilor de sindicat, având ca obiect obligarea Consiliului local H. la
acordarea tichetelor cadou.
3. Diferenţa de spor de 95% din salariul de bază pentru orele
prestate în zilele de sâmbătă şi duminică şi în sărbătorile legale, solicitată
de sindicat în numele membrilor săi, în contradictoriu cu pârâta
D.G.A.S.P.C.
Zilele libere la care se referă art.40 alin.3 lit. c din CCMUNN 2005-2006,
respectiv art.41 alin.3 din CCMUNN 2007-2010, sunt şi cele de repaus
săptămânal, prevăzute de art.132 Codul muncii.
În situaţia prevăzută de art.132 al.3 Codul muncii, sporul la salariu poate fi
stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul
individual de muncă.
În speţă, neexistând un contract colectiv de muncă pe perioada ce face obiectul
acţiunii, se impun a fi aplicate prevederile Contractului Colectiv de Muncă
Unic la Nivel Naţional, în baza dispoziţiilor art.241 alin.1 lit. d din Codul
muncii, conform cărora clauzele contractelor colective de muncă produc
efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, în cazul
contractului colectiv de muncă la nivel naţional.
Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.52/20.01.2009
Prin sentinţa civilă nr.1346/19.09.2008, pronunţată de Tribunalul Iaşi, a fost
respinsă acţiunea formulată de Sindicatul „N.V.” al salariaţilor din D.G.A.S.P.C. Iaşi, în
numele şi pentru reclamanţii membri de sindicat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia
Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi, Sindicatul „N.V.”, în numele şi pentru
reclamanţii membri de sindicat, a solicitat obligarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială
şi Protecţia Copilului Iaşi la calculul şi plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa de
spor de 95% din salariul de bază pentru orele prestate în zilele de sâmbătă şi duminică şi în
sărbătorile legale pentru perioada aprilie 2005 – 02.08.2007, precum şi actualizarea acestor
sume.
A susţinut reclamantul că în data de 27.01.2005 Colegiul Director al D.G.A.S.P.C.
Iaşi a hotărât să acorde salariaţilor care lucrează în zilele de sâmbătă şi duminică şi în
sărbătorile legale un spor de 5% din salariul brut, în baza prevederilor art.132 alin.2 din
Codul muncii, deşi prevederile Codului muncii şi cele ale CCMUNN 2005-2006 precizau
că aceste ore suplimentare se plătesc cu spor de 100%, iar acest procent a fost reluat şi în
CCMUNN 2007-2010 şi CCM la nivel de unităţi de asistenţă socială pe anii 2007-2009.
Pârâta, prin întâmpinare, a arătat că odată cu încheierea CCM la nivelul Direcţiei
Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi pentru anii 2007-2010 acest spor a
fost majorat la 75% din salariul de bază, iar la data de 15.02.2008, prin act adiţional, sporul
a fost majorat la 100%.
Instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 136 din Legea nr. 53/2003 – Codul
muncii, salariaţilor care lucrează în unităţile în care activitatea nu poate fi întreruptă
datorită specificului activităţii, acordarea zilelor libere se face de angajator, nefiindu-le
aplicabile dispoziţiile art.134 din aceeaşi lege.
Conform dispoziţiilor art. 137 din Codul muncii acestor salariaţi li se asigură
compensarea cu timp liber în următoarele 30 de zile.
Dispoziţiile art. 132 alin. 3 din Codul muncii stipulează că salariaţii care beneficiază
de repaus săptămânal în alte zile decât sâmbăta si duminica, vor beneficia de un spor la
salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau după caz prin contractul individul de
muncă.
Urmare a controlului efectuat de I.T.M. Iaşi din 11.01.2005 privind respectarea
prevederilor art.132 din Codul muncii, a fost adoptată Hotărârea Colegiului Director al
DGSAPC din 17.01.2005, prin care s-a aprobat acordarea, în raport cu prevederile art.132
alin.1 si 2 din Codul muncii, unui spor de 5% din salariul de bază pentru fiecare oră de
muncă prestată în zilele de sâmbătă şi duminică şi sărbători legale, personalului care
beneficiază de repaus săptămânal în alte zile decât sâmbăta si duminica.
În ceea ce priveşte invocarea art. 40 alin.3 lit. c din Contractul Colectiv de Munca
Unic la Nivel Naţional pe anii 2003-2006, instanţa de fond a apreciat că acest articol face
referire la o altă situaţie de drept decât cea dedusă judecăţii şi anume la cea în care salariaţii
lucrează în zilele libere şi în zilele de sărbători legale. Aşadar, acest articol are aplicabilitate
în cazul în care salariatul se încadrează la dispoziţiile art. 134 din Codul muncii adică, fiind
în zi liberă prestează muncă suplimentară şi astfel i se va acorda un spor de 100%.
Potrivit art.132 alin.3 din Codul muncii salariaţii care beneficiază de repaus
săptămânal în alte zile decât sâmbăta şi duminica, vor beneficia de un spor la salariu stabilit
prin contractul colectiv de muncă sau după caz prin contractul individual de muncă, aşadar
în situaţia în care salariaţii nu au fost de acord cu hotărârea nr.5 a Colegiului Director al
DGSAPC, aveau la dispoziţie procedura prevăzută de art.16 din Legea nr.168/1999, care
prevede ca, în situaţia în care sindicatele nu sunt de acord cu punctul de vedere al unităţii
angajatoare, se consideră declanşat conflictul de interese. Astfel pentru obţinerea unui alt
spor decât cel stabilit de unitatea angajatoare, sindicatul avea posibilitatea legala prevăzută
de dispoziţiile Legii 168/1999.
Faţă de situaţia reţinută, raportată la dispoziţiile legale în vigoare, prima instanţă a
constatat că acţiunea nu este întemeiată şi pe cale de consecinţă a respins-o.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul Sindicatul „N.V.” al
salariaţilor din D.G.A.S.P.C. Iaşi, în numele membrilor de sindicat, criticând-o pentru
nelegalitate.
A considerat recurentul că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile art.132
din Codul muncii şi art.40 alin.3 lit. c din CCMUNN 2005-2006.
S-a arătat că în perioada pentru care s-a solicitat diferenţa de spor la nivelul unităţii
sau al ramurii de asistenţă socială nu exista încheiat contractul colectiv de muncă, astfel
încât erau aplicabile dispoziţiile CCMUNN, respectiv art.40 lit. c cu referire la art.247
Codul muncii.
De asemenea, recurentul a mai arătat că nu a existat o negociere cu privire la
cuantumul sporului, iar hotărârea angajatorului de a acorda un spor de 5% a fost luată
unilateral, cu încălcarea legii.
Recurentul a susţinut că instanţa a interpretat greşit şi dispoziţiile art.238 alin.2 şi
art.8 din Legea 130/1996, precum şi cele ale art.137 alin.2 din Codul muncii, la care s-a
făcut referire în cererea de chemare în judecată şi concluziile scrise.
Ca atare, a solicitat admiterea recursului şi a acţiunii formulate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi a formulat
întâmpinare, solicitând respingerea recursului. Intimata a considerat că instanţa de fond a
interpretat şi aplicat corect prevederile art.132 alin.2 şi 3 din Codul muncii, precum şi ale
art.40 alin.3 lit. c din CCMUNN, care fac referire la o altă situaţie de drept decât cea dedusă
judecăţii.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a
dispoziţiilor legale aplicabile, curtea de apel a constatat că recursul este fondat, pentru
considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Curtea a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat de salariaţii
D.G.A.S.P.C. Iaşi, membri ai Sindicatului „N.V.”, care beneficiază de repaus săptămânal în
alte zile decât sâmbăta şi duminica, obligarea pârâtei la calculul şi plata diferenţei de spor,
actualizată, pentru orele prestate în zilele de sâmbătă şi duminică şi în sărbătorile legale
pentru perioada aprilie 2005 – 02.08.2007.
Potrivit art.132 Codul muncii:
„(1) Repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta şi
duminica.
(2) În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul
public sau desfăşurarea normală a activităţii, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte
zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.
(3) În situaţia prevăzută la alin.2 salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit
prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă”.
Articolul 40 alin.3 lit. c din CCMUNN pe anii 2005-2006, nr.2001/30.01.2005,
stipulează că pentru orele suplimentare şi pentru orele lucrate în zilele libere şi în zilele de
sărbători legale se acordă un spor de 100% din salariul de bază, până la 120 ore/salariat/an;
ceea ce depăşeşte 120 ore/salariat/an se plăteşte cu un spor de 50% din salariul de bază.
Articolul 41 alin.3 din CCMUNN pe anii 2007-2010, nr.2895/29.12.2006, prevede
că pentru orele suplimentare şi pentru orele lucrate în zilele libere şi în zilele de sărbători
legale ce nu au fost compensate corespunzător cu ore libere plătite se acordă un spor de
100% din salariul de bază.
Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că dispoziţiile art.40 alin.3 lit. c) din
CCMUNN 2005-2006 fac referire la o altă situaţie de drept decât cea dedusă judecăţii, şi
anume la cea în care salariaţii lucrează în zilele libere şi în zilele de sărbători legale,
respectiv în cazul în care salariatul se încadrează la dispoziţiile art.134 Codul muncii.
Zilele libere la care se referă art.40 alin.3 lit. c din CCMUNN 2005-2006, respectiv
art.41 alin.3 din CCMUNN 2007-2010, sunt şi cele de repaus săptămânal, prevăzute de
art.132 Codul muncii.
Este adevărat că, în situaţia prevăzută de art.132 al.3 Codul muncii, sporul la salariu
poate fi stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual
de muncă.
În speţă, însă, neexistând un contract colectiv de muncă pe perioada ce face obiectul
acţiunii, se impuneau a fi aplicate prevederile Contractului Colectiv de Muncă Unic la
Nivel Naţional, în baza dispoziţiilor art.241 alin.1 lit. d din Codul muncii, conform cărora
clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi
angajatorii din ţară, în cazul contractului colectiv de muncă la nivel naţional.
Sporul de 5% nu a fost stabilit prin contractele individuale de muncă, ci prin decizia
unilaterală a angajatorului, care nu producea efecte faţă de salariaţi, în conformitate cu
dispoziţiile art.238 şi 237 Codul muncii.
Raportat tuturor considerentelor expuse, curtea a constat că în cauză este incident
motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., hotărârea pronunţată fiind dată cu
aplicarea greşită a legii, astfel încât a admis recursul declarat de Sindicatul „N.V.” al
salariaţilor din D.G.A.S.P.C. Iaşi, în numele membrilor de sindicat, a modificat în tot
sentinţa atacată, a admis acţiunea formulată de acesta şi a obligat pârâta să plătească
reclamanţilor, membrii de sindicat salariaţi ai D.G.A.S.P.C. Iaşi diferenţa dintre sporul
pentru orele lucrate în zilele libere şi în zilele de sărbători legale, conform dispoziţiilor
art.40 alin.3 lit. c) din CCMUNN 2001/2005, respectiv art.41 alin.3 lit. c din CCMUNN
2895/2006, şi sporul plătit efectiv pentru perioada aprilie 2005 – 2 august 2007, diferenţe ce
vor fi actualizate în raport de rata inflaţiei la momentul plăţii.
4. Obligaţia angajatorului de a realiza o efectivă şi reală repunere a
părţilor în situaţia anterioară concedierii. Daune morale la care este
îndreptăţit salariatul
Hotărârea definitivă şi executorie a instanţei, prin care s-a dispus repunere a
părţilor în situaţia anterioară concedierii, a fost încălcată de angajatorul
care a condiţionat reintegrarea angajatului pe postul deţinut anterior, de
acceptarea unei modificări unilaterale a drepturilor salariale acordate, în
sensul diminuării semnificative a acestora, fiind astfel încălcate
dispoziţiile art.8 din Codul muncii, potrivit cărora relaţiile de muncă se
bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe. Astfel,
angajatului i-a fost cauzat şi un prejudiciu nepatrimonial, pentru care va
fi antrenată răspunderea angajatorului, în temeiul disp.art.269 alin.1 din
Codul muncii.
Angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile
contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a
suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul
îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 86/03.02.2009
Prin cererea înregistrată sub nr.1603/89/09.06.2008, contestatorul N.Gh. a solicitat,
în contradictoriu cu intimata S.C.”F.” S.A., anularea deciziei de reintegrare în muncă
nr.151/12.05.2008 emisă de intimată, respectarea în totalitate a sentinţei civile nr.366/2008
a Tribunalului Vaslui şi a deciziei civile nr.515/2008 a Curţii de Apel Iaşi şi obligarea
intimatei la plata de daune morale, în cuantum de 30000 lei.
În motivarea cererii, contestatorul a arătat că a fost salariatul societăţii intimate,
fiindu-i desfăcut contractul de muncă în cursul anului 2007. Decizia de concediere a fost
contestată, fiind anulată prin sentinţa civilă nr.366/2008, rămasă irevocabilă prin decizia
civilă nr.515/09.09.2008 a Curţii de Apel Iaşi. Prin aceeaşi hotărâre, s-a dispus reintegrarea
contestatorului pe postul deţinut anterior şi obligarea intimatei la plata drepturilor salariale
de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă.
Deşi această hotărâre era executorie, angajatorul a emis decizia de reintegrare,
stabilind contestatorului, de la data reintegrării, un salariu mai mic decât cel avut anterior,
respectiv de 600 lei, faţă de 949 lei.
Mai mult decât atât, contestatorul a mai susţinut că nivelul de salarizare prevăzut în
decizia contestată era condiţionat de realizarea în proporţie de 100% a sarcinilor de
serviciu, ceea ce constituie o modificare unilaterală a contractului său de muncă.
Prin întâmpinarea formulată, S.C.”F.” S.A. Bârlad a solicitat respingerea
contestaţiei ca fiind neîntemeiată, întrucât decizia de reintegrare a contestatorului a fost
emisă cu respectarea dispoziţiilor legale şi a celor judecătoreşti.
Prin sentinţa civilă nr.1285/30.10.2008, Tribunalul Vaslui a admis contestaţia
formulată de contestatorul N.Gh., a dispus anularea deciziei nr.151/12.05.2008, intimata
fiind obligată să achite contestatorului drepturile salariale conform deciziei civile
nr.515/09.09.2008 a Curţii de Apel Iaşi şi suma de 30000 lei, cu titlu de daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr.366/2008 a Tribunalului Vaslui, rămasă irevocabilă prin
decizia civilă nr.515/09.09.2008 a Curţii de Apel Iaşi, s-a dispus anularea deciziei nr.
396/01.10.2007 emisă de S.C.”F.” S.A. Bârlad, reintegrarea contestatorului pe postul
deţinut anterior şi obligarea intimatei la plata drepturilor salariale de la data desfacerii
contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă.
Prin decizia nr.151/12.05.2008, intimata a dispus reintegrarea contestatorului pe
postul deţinut anterior deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, însă
începând cu data de 12.05.2008 şi la un nivel de salarizare inferior celui stabilit prin actul
adiţional nr.2747/31.05.2007.Astfel, angajatorul nu a repus decât parţial salariatul în
situaţia anterioară emiterii actului contestat, stabilind în mod unilateral, cu încălcarea
disp.art.41 din Codul muncii, atât un salariu mai mic decât cel avut anterior concedierii, cât
şi o nouă condiţie, cea a realizării sarcinilor de serviciu în procent de 100% pentru
obţinerea salariului specificat prin decizie.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale, instanţa
de fond a constatat că decizia contestată se înscrie în rândul deciziilor cu caracter
şicanatoriu, care aduc o gravă atingere drepturilor recunoscute de legislaţia în vigoare,
demnităţii şi onoarei, intimata neconformându-se unei hotărâri judecătoreşti executorii,
astfel încât acesta este fondat, în temeiul disp.art.269 alin.1 din Codul muncii.
S-a reţinut ca fiind întemeiată, în temeiul disp.art.274 din C.pr.civ. şi cererea de
obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs S.C.”F.” S.A. Bârlad,
considerând-o ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
În mod greşit prima instanţă a anulat în totalitate decizia contestată, deşi
contestatorul criticase doar punctul 3 din această decizie.
S-a mai arătat că în mod greşit prima instanţă a obligat recurenta să achite
contestatorului-intimat drepturile salariale conform deciziei civile nr.515/09.09.2008 a
Curţii de Apel Iaşi, deşi nu a fost investită cu un astfel de capăt de cerere şi cu toate că
angajatorul mai fusese obligat, printr-o hotărâre anterioară, la plata acestor drepturi băneşti.
Recurenta a mai susţinut că în mod greşit prima instanţă a acordat contestatorului
daune morale în cuantum de 30.000 lei, fără a respecta decizia nr.XL din 07.05.2007 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prevedea că daunele morale pot fi acordate
salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul
individual de muncă cuprind clauze exprese în acest sens.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul N.Gh. a solicitat respingerea recursului ca
fiind nefondat.
Analizând recursul formulat de S.C.”F.” S.A. Bârlad, prin prisma motivelor de
recurs invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, curtea a reţinut că acesta este în parte
fondat pentru următoarele considerente:
Art.78 din Codul muncii, reglementând sancţionarea concedierilor nelegale,
statorniceşte: „în cazul în care concedierea a fost efectuată netemeinic şi nelegal, instanţa
va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile
indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul”.
Potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, la solicitarea salariatului, instanţa care a
dispus concedierea va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.
S-a reţinut că, deşi intimatul a formulat o astfel de solicitare în cadrul litigiului ce s-
a purtat între părţi în legătură cu legalitatea şi temeinicia măsurii de concediere dispuse prin
decizia nr. 396/01.10.2007 emisă de recurentă, iar Tribunalului Vaslui, prin sentinţa civilă
nr.366/03.04.2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.515/09.09.2008 a Curţii de
Apel Iaşi, a repus părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, angajatorul,
abia la data de 12.05.2008, a emis decizia nr.151, contestată în cauza de faţă.
Având în vedere faptul că prin această decizie, emisă de recurent, astfel cum rezultă
chiar din preambulul acesteia, în executarea sentinţei civile nr.366/03.04.2008 a
Tribunalului Vaslui, intimatul nu a fost repus în situaţia anterioară emiterii actului de
concediere, în mod corect prima instanţă a reţinut că se impune anularea acesteia.
Prin decizia nr.193/2001, Curtea Constituţională a decis că repunerea părţilor în
situaţia anterioară nu lezează în nici un mod dreptul de proprietate al angajatorului, drept ce
trebuie exercitat cu respectarea conţinutului şi limitelor sale, stabilite de lege. Fără
posibilitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară concedierii, atingerea adusă dreptului la
muncă nu s-ar repara şi nu ar asigura stabilitatea raporturilor de muncă.
Practic, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere,
reglementată de dispoziţiile art. 78 alin.2 din Codul muncii, constituie una dintre măsurile
cele mai energice de restabilire a legalităţii, de apărare eficientă a dreptului la muncă. Ea
reprezintă o adevărată restitutio in integrum, implicând nu numai reîncadrarea pe postul
deţinut anterior, ci repunerea în situaţia anterioară, ca şi cum raportul de muncă nu ar fi fost
nici un moment întrerupt; aceasta implică, necondiţionat, reintegrarea pe postul deţinut
anterior începând cu data concedierii şi acordarea salariului de care salariatul beneficia
anterior.
În speţă, angajatorul, nerespectând dispoziţiile unei hotărâri judecătoreşti definitive
şi executorii de repunere a intimatului în situaţia anterioară emiterii actului de concediere şi
încălcând flagrant dispoziţiile art. 41 din Codul muncii, care prevăd cazurile şi condiţiile în
care poate interveni modificarea unilaterală a contractului de muncă, a condiţionat practic
reintegrarea intimatului pe postul deţinut anterior concedierii, de acceptarea de acesta a
unui salariu de 600 lei, faţă de cel în cuantum de 949 lei, stabilit prin actul adiţional nr.
2747/31.05.2007.
Mai mult, s-a reţinut că, pe lângă diminuarea semnificativă a salariului intimatului,
s-a adăugat, prin aceeaşi decizie, o condiţie suplimentară care prevede că salariul, în acest
cuantum inferior celui avut anterior concedierii, va fi plătit doar în condiţiile realizării în
procent de 100% a sarcinilor de serviciu.
Contractul individual de muncă este un contract oneros şi comutativ, salariul
reprezentând un element esenţial al acestuia, cauza şi obiectul oricărui asemenea contract,
intimatul solicitând repunerea în situaţia anterioară concedierii tocmai în vederea obţinerii
salariului stabilit prin acordul părţilor, în sumă de 949 lei.
De asemenea, s-a mai reţinut că recurenta a dispus reintegrarea contestatorului
începând cu data de 12.05.2008, lăsând descoperită perioada 01.10.2007-11.05.2008, în
care, urmare a anulării deciziei de concediere nr. 396, raporturile de muncă dintre părţi nu
au fost întrerupte.
Au fost înlăturate, pentru considerentele expuse anterior, susţinerile recurentei în
sensul că în mod eronat prima instanţă a dispus anularea în întregime a deciziei nr.
151/12.05.2008, având în vedere că prin acest act angajatorul nu a realizat o efectivă şi
reală repunere a părţilor în situaţia anterioară concedierii.
Astfel , pentru a evita săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de
disp.art.277şi 278 din Codul muncii, Curtea a reţinut că angajatorul va trebui să repună
efectiv intimatul în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, reintegrându-l pe
acesta pe postul deţinut anterior începând cu data când a fost concediat, 01.10.2007, cu
menţinerea drepturilor salariale şi fără a condiţiona reluarea activităţii salariatului de
acceptarea unor condiţii de salarizare dezavantajoase pentru acesta.
S-au reţinut însă ca fiind fondate susţinerile recurentei în sensul că în mod greşit
prima instanţă a obligat societatea la plata drepturilor salariale cuvenite contestatorului
conform deciziei civile nr.515/09.09.2008, având în vedere că această obligaţie de plată a
despăgubirilor ce se cuvin intimatului până la data când angajatorul va realiza repunerea
efectivă a părţilor în situaţia anterioară, a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de
Curtea de Apel Iaşi.
În ceea ce priveşte daunele morale acordate intimatului de prima instanţă, acestea au
fost cenzurate de curtea de apel doar sub aspectul cuantumului acestora.
S-a reţinut că, după pronunţarea deciziei nr.XL din 07.05.2007 de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, care stabilise că, în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea
răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit disp.art.269 alin.1 din Codul muncii,
daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv
de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens, au fost
modificate dispoziţiile acestui articol.
Decizia a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interpretarea
dispoziţiilor art.269 alin.1 din Codul muncii, astfel cum acestea erau în vigoare la data
respectivă, fiind obligatorie pentru instanţe până la data când aceste prevederi au fost
modificate prin Legea nr.237/2007.
În prezent, se aplică aceste dispoziţii modificate, care prevăd că angajatorul este
obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl
despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral
din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu
serviciul.
În speţă, având în vedere faptele angajatorului prezentate anterior, de nerespectare a
hotărârii definitive şi executorii de repunere a părţilor în situaţia anterioară concedierii din
data de 01.10.2007, prin condiţionarea reintegrării intimatului pe postul deţinut, de
acceptarea unei modificări unilaterale a drepturilor salariale acordate, în sensul diminuării
semnificative a acestora, fiind astfel încălcate de recurent dispoziţiile art.8 din Codul
muncii, potrivit cărora relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al
bunei-credinţe, Curtea a reţinut că acesta a cauzat intimatului şi un prejudiciu
nepatrimonial, pentru care va fi antrenată răspunderea sa în temeiul disp.art.269 alin.1 din
Codul muncii.
Prin aceeaşi decizie nr.193/2001, Curtea Constituţională a reţinut în acest sens că
prevederile constituţionale privind libertatea economică nu îl îndreptăţesc pe angajator să
acţioneze în mod arbitrar, nesocotind dispoziţiile legale referitoare la organizarea şi
funcţionarea firmei, care includ şi cele privind încheierea, executarea şi încetarea
contractelor individuale de muncă pentru salariaţii acestuia.
Prejudiciul moral suferit de intimat este întărit şi de dispoziţiile deciziei
nr.224/25.07.2008 emise de angajator, depusă în recurs, care prevăd că: „Începând cu data
prezentei, domnului N. G. i se interzice accesul în S.C. „F” SA. Va fi plătit să stea acasă.”
Pentru aceste considerente, s-a reţinut că intimatului i se cuvin daune morale în
cuantum de 5.000 lei, care reprezintă o justă şi echitabilă reparaţie a prejudiciului suferit de
acesta prin faptele angajatorului, suma de 30.000 lei acordată de prima instanţă cu titlu de
despăgubiri morale fiind stabilită în mod disproporţionat faţă de dauna nepatrimonială
suferită de salariat în cursul executării contractului său de muncă.
5. Refuzul angajatorului de reintegrare a contestatorului în funcţia
de şef serviciu, în executarea unei hotărâri judecătoreşti de anulare a
măsurii de modificare unilaterală a contractului său de muncă.
Concedierea salariatului pentru desfiinţarea serviciului pe care îl
conducea. Acte adiţionale încheiate la un contract care nu mai era în
fiinţă
În temeiul hotărârii judecătoreşti definitive şi executorii, angajatorul are
obligaţia să dispună reintegrarea salariatului pe funcţia deţinută anterior
emiterii deciziei a cărei nelegalitate s-a constatat, neputând practic să fie
dispusă concedierea din acest post fără ca acesta să fie în prealabil, în
mod legal reintegrat.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 186/06.03.2009
Prin sentinţa civilă nr.1720/31.10.2008, Tribunalul Iaşi a respins contestaţia
împotriva deciziei nr. 1/2175/4.07.2008 şi acţiunea formulată de reclamantul B.S.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin decizia nr. 1/2175 din 4.07.2008, S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” S.A. a dispus
concedierea salariatului B.S. în temeiul art. 55 lit.c) coroborat cu art. 65 alin.1 din Codul
Muncii, motivat de faptul că s-a desfiinţat locul de muncă ocupat, respectiv şef serviciu
marketing - M.T., ca urmare a reorganizării activităţi.
În decizie, angajatorul a menţionat că i se propune un nou loc de muncă salariatului,
respectiv şef secţie I – Staţia P. - Regionala T.F.C. Iaşi.
Prin Hotărârea nr. 6/30.06.2008, Adunarea Generală a Acţionarilor a aprobat
structura organizatorică a S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” – S.A., din anexa 1 şi a
Regionalelor de T.F.C., din anexele 2, 2 a, 2 b şi 2 c, cu aplicare din data de 01.07.2008 cu
încadrare în bugetul de venituri şi cheltuieli al S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” S.A. şi în
numărul de posturi aprobat. La luarea hotărârii au fost avute în vedere notele nr.
40/21/1/42/2008, nr. 20/14/a/236/2008 şi nr. 20/11/a/776/2008 având ca având ca obiect
reorganizarea activităţi Serviciului Marketing la nivel central S.N.T.F.C. şi în cadrul
Regionalelor T.F.C., în vederea implementări studiului efectuat de „H.G.Ltd.”.
În anexa 2b la Hotărârea A.G.A. nr. 6/2008 nu este prevăzut serviciul marketing –
M.T. Prin urmare, fiind desfiinţat acest serviciu, a fost desfiinţat şi postul de şef serviciu ce
a fost ocupat de contestator.
Prima instanţă a mai reţinut că prin fraudă la lege se înţelege acea operaţiune care
constă în folosirea anumitor dispoziţii legale la încheierea unui act juridic, în scopul de a
încălca alte dispoziţii legale imperative. În legătură cu acest aspect, contestatorul nu a
precizat prin încheierea cărui act juridic s-a încercat încălcarea dispoziţiilor imperative ale
Codului Muncii.
Susţinerea contestatorului potrivit căreia scopul angajatorului a fost obţinerea
definitivă a rezultatului atins doar temporar prin decizia nr. 1/1284/21.04.2008 este
neîntemeiată, în speţă, făcându-se dovada că a fost modificată structura organizatorică a
tuturor Regionalelor T.F.C., nu numai a celei din Iaşi.
Potrivit dispoziţiilor art. 41(1) Codul Muncii, contractul individual de muncă poate
fi modificat numai prin acordul părţilor.
Actele adiţionale la contractul individual de muncă nr. 1/142/07.05.2008 şi nr.
1/2000/24.06.2008 au fost semnate de salariat. Aceste acte privesc prestarea de contestator
a activităţilor specifice funcţiei de şef staţie I.
Pentru aceste considerente, s-a reţinut că cererile privind anularea şi constatarea
nulităţi actelor adiţionale sunt neîntemeiate.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, s-a respins cererea reclamantului privind
acordarea cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs reclamantul B.S., considerând-o
ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
Recurentul a fost angajat la Societatea Naţională de T.F.C. „C.F.R. Călători” S.A.,
cu contract individual de muncă, în funcţia de şef serviciu la serviciul marketing - M.T., în
cadrul Regionalei T.F.C. Iaşi.
La data de 21.04.2008, societatea angajatoare a emis decizia nr.1/1284, act prin care
a modificat în mod unilateral contractul individual de muncă încheiat cu recurentul, în ceea
ce priveşte felul muncii, locul muncii şi salariul.
Prin sentinţa civilă nr.926/18.06.2008 a Tribunalului Iaşi a fost anulată această
decizie şi s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcţia de şef serviciu la serviciul
marketing – M.T., deţinută anterior emiterii acestei decizii, sentinţă ce a rămas irevocabilă.
În ziua următoare pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti, angajatorul a întocmit
Nota de fundamentare având ca obiect reorganizarea activităţii serviciului de marketing la
nivel central S.N.T.F.C. şi în cadrul Regionalelor de T.F.C. Iaşi, în vederea implementării
studiului efectuat de „H.G.Ltd.”.
Recurentul a mai arătat că, deşi activitatea de marketing a angajatorului se realiza
exclusiv prin serviciile de marketing de la nivel central şi de la nivel regional, deşi prin
studiul făcut în vederea eficientizării activităţii s-a subliniat insuficienţa numerică a acestui
serviciu, comparativ cu numărul total de angajaţi ai intimatei şi cu toate că în raportul ce a
stat la baza notei de fundamentare nu se propunea ca soluţie desfiinţarea serviciilor de
marketing, ci eficientizarea acestora, angajatorul a folosit prilejul de a scăpa de ocupantul
postului de şef serviciu la serviciul marketing - M.T. din cadrul Regionalei Iaşi, inserând în
nota de fundamentare propunerea desfiinţării acestui serviciu, concomitent cu reorganizarea
activităţii sectorului de marketing.
Astfel cum rezultă din actul înregistrat sub nr.601/1/1931 din 02.10.2008, serviciul
marketing de după reorganizare are aceleaşi posturi, ocupate de aceleaşi persoane, cu cel
care exista anterior.
De altfel, intimata, prin răspunsul la întrebarea nr.6 a confirmat faptul că
reorganizarea sectorului de marketing s-a concretizat prin mărirea numărului de posturi
normate pentru această activitate în limita posturilor vacante existente.
Prin urmare, recurentul a arătat că desfiinţarea locului său de muncă nu este
efectivă, că în strategia de marketing a angajatorului nu există ca obiectiv reducerea
personalului, ci, dimpotrivă sporirea numerică a acestuia, odată cu luarea unor măsuri
organizatorice concrete şi mai diversificate decât în trecut pentru eficientizarea serviciilor
oferite clienţilor de angajator.
Astfel, s-a arătat că în mod greşit tribunalul a reţinut că postul recurentului a
dispărut odată cu desfiinţarea serviciul marketing – M.T., fără a observa că prin acelaşi act
a fost înfiinţat un nou serviciu de marketing, atât la nivel central, cât şi la nivel regional,
serviciu ce are în toate regionalele aceleaşi posturi ca şi serviciul de marketing anterior,
posturile fiind ocupate de aceleaşi persoane. Aceasta a fost situaţia şi în Regionala Iaşi,
postul fiind ocupat de persoana cu care fusese înlocuit recurentul în Serviciul marketing cu
denumirea anterioară hotărârii A.G.A. nr.6/2008.
Recurentul a arătat astfel că desfiinţarea postului nu a fost efectivă şi a avut un scop
imoral şi ilicit, respectiv obţinerea definitivă a rezultatului atins doar temporar prin decizia
nr.1/1284/21.04.2008.
S-a mai arătat că, în realizarea aceluiaşi scop, angajatorul l-a determinat pe
contestator să semneze actele adiţionale din 9.07.2008 şi 14.07.2008, acte având ca obiect
schimbarea funcţiei de şef al serviciului marketing – M.T., cu cea de şef staţie I.
Recurentul a mai arătat că a solicitat în scris angajatorului executarea sentinţei civile
nr.926/18.06.2008 a Tribunalului Iaşi, iar reacţia acestuia a fost schimbarea formală a
structurii sale organizatorice.
În acest context, recurentul a primit răspunsul din data de 07.07.2008, prin care
angajatorul îşi exprima acordul în ceea ce priveşte punerea în executare a hotărârii
judecătoreşti doar în ceea ce priveşte plata drepturilor salariale cuvenite potrivit acesteia.
Recurentul a primit şi decizia contestată în cauză şi după două zile, silit de
împrejurări şi de presiunea exercitată de angajator, a semnat primul act adiţional la
contractul individual de muncă, după care, în urma unor discuţii privind data intrării în
vigoare a acestuia, înscrisă iniţial ca fiind 01.05.2008, i s-a dat spre semnare un nou act
adiţional, cu menţiunea că acesta intră în vigoare de la data de 01.07.2008. Modalitatea în
care a acţionat angajatorul în raporturile juridice cu contestatorul începând cu luna aprilie
2007, când i-a modificat contractul individual de muncă, a condus la crearea unei continue
presiuni asupra psihicului recurentului pentru a obţine formal acordul de modificare a
raporturilor de muncă.
S-a mai susţinut că în mod greşit angajatorul a încheiat acte adiţionale la contractul
individual de muncă şi nu un nou contract de muncă pentru noul post.
Recurentul a mai susţinut că repunerea sa în situaţia anterioară, respectiv obligarea
intimatei de a-l reintegra în funcţia de şef serviciu care a fost reorganizat sub o nouă
denumire, de Cercetare Piaţă, Vânzări, Mers de Tren, se impune întrucât numai astfel s-ar
atinge scopul judecăţii, respectiv reparaţia echitabilă a vătămării pe care angajatorul i-a
provocat-o cu vinovăţie angajatului prin actele ce fac obiectul prezentei contestaţii.
Prin întâmpinarea formulată, S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” S.A. a solicitat
respingerea recursului ca fiind nefondat.
Analizând recursul formulat de reclamantul B.S., prin prisma disp.art.3041 C.pr.civ.,
curtea a constatat că acesta este fondat pentru următoarele considerente.
Potrivit contractului individual de muncă nr.171011/21.03.2003, recurentul a
ocupat, începând cu data de 24.03.2003, funcţia de şef de serviciu marketing, M.T. în
cadrul Regionalei T.F.C. - Iaşi.
Prin actul adiţional nr.171884/30.05.2007 la contractul individual de muncă,
recurentului, începând cu data de 01.06.2007, i s-a majorat salariul de bază la care era
îndreptăţit, în calitate de Şef de Serviciu Marketing, Mers Tren, prin acordarea unei
indemnizaţii de conducere de 30%, ce atestă faptul că activitatea sa pe această funcţie a fost
apreciată de conducerea societăţii intimate.
La data de 21.04.2008, societatea angajatoare a emis decizia nr.1/1284, act prin care
a modificat în mod în mod unilateral contractul individual de muncă încheiat cu recurentul,
în ceea ce priveşte funcţia şi salariul.
Prin sentinţa civilă nr.926/18.06.2008 a Tribunalului Iaşi, rămasă irevocabilă, a fost
anulată decizia nr.1/1284 din 21.04.2008 emisă de S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” S.A. şi s-a
dispus reintegrarea contestatorului în funcţia de şef serviciu marketing, M.T., deţinută
anterior emiterii acestei decizii.
S-a reţinut în acest sens că modificarea unor elemente esenţiale ale contractului
individual de muncă al contestatorului s-a efectuat cu încălcarea disp.art.41 din Codul
muncii.
La data de 04.07.2008, prin decizia nr.1/2175, recurentul B. S., „având funcţia de
şef serviciu marketing, M.T. în cadrul Regionalei T.F.C. - Iaşi” a fost concediat în temeiul
disp.art.55 lit.c) coroborat cu art.65 alin.1 din Codul muncii, pe motivul desfiinţării locului
său de muncă, avându-se în vedere Hotărârea A.G.A. nr. 6/30.06.2008 şi Nota
nr.20/11/a/776/19.06.2008.
La data de 07.07.2008, a fost comunicată recurentului adresa nr.1/2120/2008, prin
care intimata a răspuns cererii acestuia de executare a sentinţei nr. 926/18.06.2008 a
Tribunalului Iaşi, în sensul că îi vor fi acordate doar despăgubirile la care era îndreptăţit,
reintegrarea sa nefiind posibilă, având în vedere faptul că, prin Hotărârea A.G.A. nr.
6/30.06.2008, Serviciul marketing - M.T. a fost desfiinţat.
Prin cererea înregistrată la societatea intimată sub nr.1/2304/11.07.2008, recurentul
a precizat că desfiinţarea serviciului i-a fost adusă la cunoştinţă doar la momentul când a
primit decizia de concediere, deşi nota de fundamentare fusese emisă la data de 30.06.2008
şi în ipoteza în care nu i s-ar fi modificat în mod unilateral contractul de muncă, ar fi fost
propozabil pentru funcţia de şef al noului serviciu creat prin Hotărârea A.G.A. nr.
6/30.06.2008, care are acelaşi obiect de activitate ca şi cel desfiinţat. A mai precizat că a
luat cunoştinţă de propunerea de a ocupa un alt loc de muncă vacant pe unitate - şef staţie I
- Staţia P., funcţie pe care consimte să o exercite pentru a nu fi pus în situaţie de a-i înceta
contractul de muncă.
Prin actul adiţional nr.1/1422/07.05.2008, semnat de recurent la data de 09.07.2008,
recurentul a fost trecut pe funcţia de şef staţie I - Staţia P., începând cu data de 01.05.2008.
Prin actul adiţional nr.1/2000/24.06.2008, semnat de recurent la data de 14.07.2008,
s-a majorat salariul cuvenit recurentului, pe funcţia de şef staţie I - Staţia P., începând cu
data de 01.07.2008.
Curtea a reţinut că în mod greşit prima instanţă a constatat legalitatea şi temeinicia
deciziei de concediere, pentru următoarele motive:
S-a reţinut că, în executarea sentinţei civile nr.926/18.06.2008 a Tribunalului Iaşi,
prin care s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei nelegale,
angajatorul avea obligaţia de a-l reintegra pe contestator pe funcţia de şef serviciu
marketing, M.T. începând cu data de 21.04.2008, ca şi când raporturile de muncă nu ar fi
fost niciodată modificate, astfel cum s-a stabilit în doctrina de dreptul muncii şi practica
judiciară în domeniu şi nu începând cu data pronunţării hotărârii ce constituie titlu
executoriu.
Ori, astfel cum rezultă din organigrama depusă la fila nr.36 dosar de fond, această
funcţie a continuat să existe după data de 21.04.2008, iar prin Hotărârea A.G.A. nr.
6/30.06.2008 s-a aprobat noua structură organizatorică a regionalelor de transport feroviar
de călători, „cu aplicare de la data de 01.07.2008”.
Prin urmare, în temeiul hotărârii judecătoreşti definitive şi executorii, angajatorul
avea obligaţia să dispună reintegrarea recurentului pe funcţia deţinută anterior emiterii
deciziei a cărei nelegalitate s-a constatat, neputând practic să fie dispusă concedierea sa din
acest post fără ca acesta să fie în prealabil în mod legal reintegrat.
De altfel, contradictorie este în acest sens şi poziţia angajatorului, care, pe de o
parte, răspunde recurentului la cererea de executare a sentinţei civile nr.926/18.06.2008 că
nu poate dispune reintegrarea întrucât a fost desfiinţată funcţia de şef serviciu marketing,
M.T., dar, pe de altă parte prevede chiar în decizia contestată că, la data de 04.07.2008, data
emiterii deciziei, acesta avea funcţia de şef serviciu marketing, M.T. în cadrul Regionalei
T.F.C. - Iaşi.
Este logic că atâta timp cât recurentul nu ocupa o anumită funcţie, nu putea fi nici să
înceteze contractul său de muncă pentru această funcţie.
Pe lângă acest prim motiv de nelegalitate a deciziei, s-a mai reţinut că în mod greşit
prima instanţă a constatat că angajatorul ar fi dovedit în speţă că desfiinţarea locului de
muncă al recurentului ar fi fost efectivă şi că ar fi avut o cauză reală şi serioasă.
Astfel, la data de 19.06.2008, la o zi după pronunţarea sentinţei civile nr.926/2008
de Tribunalul Iaşi, angajatorul a întocmit Nota de fundamentare nr.20/11/a/776/19.06.2008.
Prin această notă, întocmită în urma studiului efectuat de „H.G. Ltd.”, s-a
concluzionat că personalul de marketing reprezintă doar 4,2% din totalul angajaţilor care
lucrează în domeniul administrativ C.F.R. Călători, astfel încât resursele umane din cadrul
departamentului de marketing au puţine posibilităţi de dezvoltare eficientă a proiectelor
promoţionale şi a structurilor de preţuri pe lângă activitatea principală de proiectare a
mersului trenurilor.
După cum rezultă din această notă de fundamentare, acestea sunt concluziile pe
baza cărora s-a hotărât desfiinţarea serviciul marketing la nivel central şi a serviciului
marketing – M.T. la nivel regional, deşi, astfel cum am precizat anterior, studiul efectuat de
„H.G.Ltd.” a reţinut tocmai procentajul redus al personalului de marketing din cadrul
societăţii, nefiind dovedit de intimat, cu probele administrate în cauză, caracterul real şi
serios al desfiinţării funcţiei recurentului.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin aceeaşi notă s-a decis ca, la nivel regional,
activitatea de marketing să fie definită de Serviciul Cercetare Piaţă, Vânzări, Mers de Tren,
cu un necesar de personal de maxim 6 posturi care, la nivelul Regionalei Iaşi, au rămas
exact aceleaşi ca în vechiul serviciu.
S-a mai reţinut că, analizând comparativ activităţile ce reveneau vechiului serviciu,
cu cele ale serviciului nou, acestea nu sunt modificări de esenţă, motiv pentru care au şi fost
păstrate în noua schemă de personal toate funcţiile existente anterior, ocupate de aceiaşi
salariaţi.
Astfel, nu se poate vorbi de o desfiinţare efectivă, din cauze reale şi serioase a
locului de muncă al recurentului atâta timp cât, din înscrisul depus dosarul de fond, ce
cuprinde lista cu personalul serviciului marketing - M.T. în luna iunie 2008, conform
statului de funcţii aprobat cu nr.1/1100/2008 şi lista cu personalul Serviciului Cercetare
Piaţă, Vânzări, Mers de Tren, conform statului de funcţiuni aprobat cu nr.1/2280/2008,
rezultă că în cele două servicii există identitate de funcţii şi salariaţi.
Chiar dacă, astfel cum a reţinut prima instanţă, prin Anexa 2b la această Hotărârea
A.G.A. nr.6/30.06.2008, s-a aprobat noua organigramă, în care apare doar Serviciul
Cercetare Piaţă, Vânzări, Mers de Tren, acesta a preluat de fapt principalele atribuţii ale
serviciului marketing - Mers Tren, dar ceea ce este esenţial, în speţă, a preluat integral toate
posturile din vechiul serviciu, care sunt ocupate de aceleaşi persoane.
S-a mai reţinut din cuprinsul aceluiaşi înscris că şeful serviciului marketing - M.T.,
în luna iunie 2008, era S.I., care ocupa în luna iulie 2008, aceeaşi funcţie, în cadrul
serviciului reorganizat, denumit Cercetare Piaţă, Vânzări, Mers de Tren.
De aici se desprinde cu certitudine concluzia că desfiinţarea funcţiei de şef serviciu
marketing - M.T. în cadrul Regionalei T.F.C. - Iaşi nu a fost reală şi serioasă, nefiind
impusă de necesităţi evidente privind îmbunătăţirea activităţii.
Astfel, deşi s-a invocat ca motiv de concediere a recurentului faptul că s-ar fi
desfiinţat funcţia de şef serviciu marketing - M.T. în cadrul Regionalei T.F.C. - Iaşi, în
realitate, din analiza aceloraşi înscrisuri depuse la dosar de angajator se desprinde concluzia
că, deşi serviciul marketing - M.T. a fost desfiinţat, nici un moment nu s-a pus problema de
a fi concediat ocupantul acestui post în luna iunie 2008, conform listei de personal depuse
la dosar, ci acesta a rămas în continuare şef al noului serviciu.
Nu se poate considera că în cazul unui salariat desfiinţarea locului de muncă - şef
serviciu marketing - M.T. – a condus la modificarea raporturilor de muncă, iar în cazul
recurentului, desfiinţarea aceluiaşi post, constituie un motiv de concediere pentru motive
care nu ţin de persoana salariatului.
De altfel, acest aspect aduce în discuţie din nou nelegalitatea deciziei contestate,
având în vedere faptul că recurentul B.S. a fost concediat din funcţia de şef serviciu
marketing – M.T., fără a fi în prealabil reintegrat pe acest post, funcţie pe care o ocupa însă,
la data desfiinţării acestui serviciu , S. I.
În consecinţă, s-a reţinut că, prin modul în care a acţionat, angajatorul a încălcat
principiul securităţii raporturilor juridice şi principiul legalităţii, astfel încât se impune
anularea deciziei nr. 1/2175 din 4.07.2008 emisă de intimata S.N.T.F.C. - „C.F.R. Călători”
S.A. şi obligarea intimatei la plata despăgubirilor cuvenite recurentului potrivit disp.art.78
din Codul muncii.
De asemenea, s-a mai reţinut că, în ipoteza în care nu s-ar fi modificat în mod
unilateral contractul individual de muncă în luna aprilie 2008, modificare pe care instanţele
au considerat-o nelegală, recurentul, urmărind situaţia pe care a avut-o persoana care l-a
înlocuit în funcţie, ar fi fost îndreptăţit să preia funcţia de conducere a Serviciului Cercetare
Piaţă, Vânzări, Mers de Tren, ce a rezultat în urma restructurării serviciului marketing –
M.T., fără a interveni nici o modificare în privinţa personalului care era în funcţie la data
desfiinţării vechiului serviciu.
Curtea a reţinut astfel că, fără repunerea recurentului în situaţia anterioară
concedierii, atingerea adusă dreptului la muncă al salariatului nu s-ar repara şi nu s-ar
asigura stabilitatea raporturilor de muncă.
În ceea ce priveşte actele adiţionale înregistrate sub nr. 1/1422/07.05.2008 şi nr.
1/2000/24.06.2008, s-a constatat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că acestea sunt
valabil încheiate, deoarece recurentul şi-ar fi dat consimţământul la modificarea
contractului său de muncă.
Faptul că recurentul nu a fost de acord cu modificarea contractului său de muncă
sub aspectul funcţiei, locului muncii şi salarizării rezultă şi din actul adiţional
nr.1/1285/21.04.2008 pe care angajatorul a încercat să îl încheie cu acest salariat şi care nu
a fost semnat de contestator.
Curtea a reţinut faptul că aceste acte adiţionale au fost semnate însă de recurent la
datele de 09.07.2008 şi 14.07.2008. Ori, după încetarea contractului său de muncă, la data
comunicării deciziei de concediere, 07.07.2008, potrivit art.75 din Codul muncii, acesta nu
mai avea posibilitatea de a-şi da acordul la modificarea acestuia.
Practic, pentru încheierea valabilă a unor astfel de acte adiţionale la contractul de
muncă era necesar ca manifestarea de voinţă a părţilor în sensul modificării funcţiei, locului
muncii şi salariului, elemente esenţiale ale contractului să se întâlnească anterior emiterii
deciziei de concediere.
Decizia de încetare a contractului de muncă trebuia emisă doar în ipoteza în care nu
se ajungea la un acord privind ocuparea postului vacant oferit de unitate. În cazul în care
salariatul accepta noul post, se încheia într-adevăr un act adiţional valabil de modificare a
locului său de muncă.
De altfel, potrivit disp.art.17 alin.1 din Codul muncii, anterior modificării
contractului individual de muncă, angajatorul avea obligaţia de a informa salariatul cu
privire la clauzele esenţiale pe care intenţiona să le modifice, obligaţie pe care în speţă
intimatul nu şi-a îndeplinit-o, decizia de concediere neputând fi calificată ca având un
asemenea caracter. Astfel cum rezultă din actele dosarului, chiar răspunsul la cererea
recurentului de reintegrare în baza sentinţei nr. nr.926/2008 a Tribunalului Iaşi, a fost
comunicat ulterior deciziei de încetare a contractului.
În acest context, deşi obligaţia de informare a salariatului se consideră, conform
disp.art.17 alin.2 Codul muncii, îndeplinită la data semnării actului adiţional, se reţine că
legiuitorul avut în vedere în acest caz, desigur, doar actele adiţionale încheiate în timpul cât
contactul de muncă este în fiinţă, nu după comunicarea deciziei de concediere.
Pentru aceste considerente, Curtea a admis recursul formulat de reclamant, a
modificat în tot sentinţa prime instanţe, a admis contestaţia promovată, a dispus anularea
deciziei nr.1/2175/2008 emisă de intimată şi a actelor adiţionale înregistrate sub
nr.1/1422/07.05.2008 şi nr.1/2000/24.06.2008 la contractul individual de muncă încheiat
între părţi. S-a dispus totodată reintegrarea contestatorului pe funcţia de şef serviciu
cercetare piaţă, vânzări, mers de tren, intimata fiind obligată să plătească contestatorului o
despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de
care ar fi beneficiat, începând cu data de 04.07.2008 şi până la reintegrarea efectivă.