rim 202

Radu-Ilarion Munteanu



Nr.36-iulie 2008

Surasul ciorului tutelar



Hanovra se trezi cu un cantec vechi in urechi. Cantecul era la moda cand era o adolescenta

ingrozitoare, intorcand zilnic pe dos intreg cartierul din jurul liceului cu nume de episcop

pasoptist, de mai multe ori. Ca in nici o dimineata de la bunul Dumnezeu nu stiai de-i cu

fundu-n sus ori cu turla bisericii. Cantecul o enerva. Ii contraria firea apriga si-i irita amintirile

de copil puber, ca toata ziulica isi auzea nenumaratele matusi fredonandu-l melancolic. Cum

poate fi cineva melancolic? Tot asa cum poate fi cineva persan, ii suna in urechea de

dinlauntru raspunsul ironic al alter egoului ei intelectual. Caci Hanovra e asa de vie, incat are

mai multe alter egouri. Incerca sa se convinga ca melodia lirica e zgomotul alarmei ceasului

desteptator si scoase un brat musculor din cearsaf sa trozneasca ceasul pe dalele de marmura

ale studioului unde-si facea vara culcusul. Ceasul, care n-avea nici o vina, protesta in felul lui,

trompetind de trezire. Primul gand lucid al Hanovrei fu ca duiosia nepotrivita a Campiilor

verzi, cu care se trezise in urechile sufletului ei pribeag, devansase ceasul desteptator cu

aproape un minut. Cum doua ganduri lucide consecutive erau prea mult, Hanovra scoase de

sub cearsaf un brat virtual, si-l baga in urechea propriului suflet, sa extraga, drakkului, de

acolo, melodia nostalgica a campiilor verzi si sa dea cu ea de pamant. Adica de dalele de

marmura, pentru care se certase la sange cu cei mai importanti doi barbati din viata ei, namila

de fiu si tatal acestuia. Acum, dalele isi dovedeau utilitatea. Dar… cantecul refuza sa se lase

extras. Intinsese dendrite in toate directiile, care se lipisera de cotloanele sufletului. O sa am o

zi nasoala, isi mormai Hanovra in baia personala, alternand dusurile fierbinti cu cele reci, in

ritm de kazaciok. Raz, dva, tri! Cum pot eu sa-i popesc azi pe nemernicii aia imbecili in sirop

de visine ale caror cadavre simbolice mi le-am propus pentru azi, pana-n pranz, cu lesintatura

asta de melodie sentimentala sub casca mea de par blond? Iesi de sub dus si se privi in oglinda

cat peretele, in care se vedea toata. Multumita de examen, sanii fermi, pantecele plat, celulita

lipsa pe coapse. Clipi. Scanteia amarnica se stinse, privirea deveni goala, de statuie antica,

asta era un truc vechi cand pornea la razboi. Dar cum drakku sa pornesti la razboi cu campi

verzi batuti iresponsabil pe peretii sufletului?



La fereastra baii se auzi un ciocanit, lumina ei mata, icoana ironica spre rasarit, spre desert, se

umbri de o umbra. Hanovra facu contactul uscatorului, un turbion de aer cald ii usca trupul

mintenas, apoi aburca peste el salopeta matinala. Era gata pentru ora de gradina. Aproape

gata. Se aseza in salon, piticul Ali bu ben Fistik ii aduse cahfeaua, cu o temenea si disparu

agil, inainte de a-si incasa sutul in turul salvarilor. Asezase, preventiv, o tava cu seminte de

Synthia si boabe prajite de naut langa cahfea. Trecu o secunda nehotarata, apoi geamul de la

salon, coplanar cu cel mat de la baie, fu deschis de din afara, de mainile indemanatece ale

piticului Ali si ciorul Nebukadnezar falfai pana la spatarul rotunjit al scaunului de langa

Hanovra. Ciuguli, tacticos, o boaba de Synthia, apoi una de naut. Ii concani preietenei sale cu

doua brate in loc de aripi stirile zilei. In cartierul marocan e liniste si pace. Peste noapte, nimic

deosebit de semnalat in afara scandalurilor obisnuite, cateva capete sparte, da' erau seci,

paguba-n ciuperci. Doar o unda de preocupare, ce nu devenise inca ingrijorare, undui ochii

inteligenti ai ciorului: In casa doamnei Sanjit (te-ai tampit la cap, aia e doamna cum sunt eu

arhimandrit, marai Hanovrea) aparuse de aseara, cu arme si bagaje, o nepoata creola, de prin

Surinam, sau Jamaica, drakku stie. Iar in bagajele ei ciorul radiografiase o trusa de fabricat

papusi si un asortiment de ace. In cartierul nostru linistit se va intampla ceva, filosofa, in

concluzie, ciorul, ciugulind ultima samanta de Synthia si ultima boaba de naut prajit. Tava

golita de arama oferi celor doua perechi de ochi un arabesc incolacit in sine insusi, in care

ciorul vedea, in fiecare dimineata, un potir, iar Hanovra vedea un castel scotian. Desenul se

umbri o clipa scurta, cat falfaira aripile ciorului spre fereastra salonului.



Acum chiar e ora de gradina, recunoscu Hanovra in sinea ei. Cu sapa inainte darui fiecarei

vietati, de la trandafirii japonezi la broasca testoasa si de la sarpele de casa la cactusii de

Arizona, perfect aclimatizati, cateva vorbe de imbarbatare, din sufletul ei deja investmantat in

culori de camuflaj, varianta nisipie. Inainte de a face pace intre cele mai incapatanate doua

dobitoace, motanul negru sacru si femela de ogar auriu, un detasament de albine zumzai de

nicarí si-i dansa un mesaj urgent de la fostul ei sef. Era nevoie de ea, sa lase gradina in plata

Domnului, clientele programate in seama spiritelor matusilor ce fredonau al'data Campiile

verzi (aici in mintea iute a Hanovrei scartai un releu de alarma, astia nu ma mai lasa nici sa

ma trezesc in pacele meu), va primi temporar, adica pentru 75 ore si 21 minute (tembelul asta

nu renunta la obsesiile lui numerice!) statutul SB-273 (ohoo, e groasa daca o fac pe

generosii!). Hanovra trase cate un jet de flacari din nara stanga spre crucea orizontal-verticala

a rozei vanturilor, uite-asa, pfffffffff! si alt jet din nara dreapta spre crucea intermediara a

rozei vanturilor, aia cu nord-vest, bolborosi descantecul protectiv asupra casei si ocupantilor

ei, trase iute salopeta vechilor tangouri peste cea de gradina, se aburca pe vechea motocicleta

Zundapp si demara, trantind un amarat de cersetor etiopian orb de la coltul strazii. Du-te… de-

a dura si raporteaza ca randunica a zburat, dar ciorul pazeste casa, nemernicule!



Va e limpede, domnilor presedinti, ca-mi trebuie un procent important din forta morala a

personajului meu, in intregime fictiv, ca sa resping tentatia fireasca de a-i nara imposibilele

aventuri profesionale. Mai ales ca activa deghizata, ascunsa chiar, sub nume de rau mioritic:

Cerna, sau Bega, sau chiar Moldova, am uitat. Ce apa-i asta, stolnice? E apa Moldovei,

Maria Ta! Asa sa-i ramana numele! Ati ascultat poemul radiofonic "Legenda Moldovei", imi

suna in cap, de data asta mie, autorului, un text Divertis, cand ma izbi evidenta ca folclorul

toponimic national ar putea fi acuzat, in termeni europeni, de discriminare, cele mai multe

nume de ape sunand masculin. Sigur, as putea sa inventez lesne, sa pretind ca deghizamentul

eroinei mele ar fi fost Vltava, asta ca o ironie la adresa temperamentului ei fugos, prea putin

rezonant cu valurile majestuoase ale raului tutelar boem si morav. Dar… la ce mi-ar folosi?



Hanovra fu pusa in fata unei misiuni aberante: trebuia sa coordoneze investigatiile generic

adunate sub egida termenului de import forensic, ceea ce-i toca nervii rasuciti de furie, caci

cadavrul care-i determinase pe fostii ei sefi s-o scoata din gradina era al vechiului ei camarad

de arme, cu care impartise sapte ani de raie, mai intimi si mai duri decat orice casnicie, decat

orice amor, caci nici un contemporan de pe strada si nici un scriitor nu-si pot reprezenta

energia de legatura a unui parteneriat profesional in meseria asta jegoasa. Iar pe fostul

partener de cercetari in teren o sa-l numim conventional Max. Max von Sydow, daca simplu

Max nu ajunge, cititor lacom si nesabuit!



Cadavrul lui Max, intors constiincios pe toate fetele, nu purta, la primele 3 vederi, nici o

semnatura cunoscuta. Pe Hanovra o cuprinse un inceput de banuiala sinistra: s-ar putea ca

crima sa fi fost un avertisment adresat ei insasi!. Jamais trois sans trois et quatorze, isi

mormai Hanovra in strungareata tradatoare. Arunca, atenta, inca 0.14 de privire cadavrului.

Mustele deja se bateau cu viermii pe sangele inchegat. Sopti neauzit descantecul de accelerare

a acuitatii vizuale, aprinse lanterna cu lumina polarizata, se transofrma, invizibil pentru fostii

colegi, in lupoaica, adulmeca si gasi in spatele urechii stangi a cadavrului lui Max von Sydow

un Z microscopic. Zain! Se retransforma in femeie, alaiul profesional nici nu simti dubla

tranzitie, apoi isi puse mintea la treaba.



Pana la apusul soarelui, cand le era interzis tuturor sa mai mute un fir de nisip de colo-colo,

puse ultimul punct dupa raportul impecabil, prin care demonstra fostilor colaboratori ca

asasinul nu exista. Cum dupa apusul soarelui nici bancile nu mai functionau si cum nu avea

voie sa conduca motocicleta Zundapp si nici macar sa marsaluiasca pe jos zecile de kilometri

pana acasa, Hanovra se aseza sa se odihneasca pe un musuroi de furnici, de la marginea

drumului, rugandu-se, obosita, sa respecte si ele shabatul.



Maine seara, dupa apusul soarelui, isi va fluiera ciorul tutelar, sa zboare inaintea motocicletei

Zundapp, sa-i lumineze drumul pana la casa reconstruita din temelii, unde nu se mai putea

simti de acum incolo in perfecta siguranta.









Nr.34, mai 2008



Adevarata istorie a ispravilor

nemaipomenite ale motanului Vasile



Lui Lorand





Cine stie pe ce scara a asociatiilor memoriei a urcat astazi spre mine povestea

motanuluii Vasile? Desigur, ar fi absurd sa dau vina pe un amanunt anume, motivul care a

declansat valul memoriei trebuie sa fie mai degraba o rezultanta afectiva, o sinteza de–a

valma din micile intamplari cotidiene si marile evenimente ale lumii.



* * *



Eram intr–una din clasele primare, care se cam confunda intre ele, cand am povestit

istoria motanului Vasile, la o compunere libera, respectand, dogmatic, canoanele formale ale

unei naratiuni, asa cum ne fusesera predate, fiind, apoi, felicitat in fata clasei. Mi–am auzit

opera, citita, ca exemplu, de profesorul de romana si, la inceput, m–am lasat cuprins de un

sentiment de fireasca recunoastere publica a unor merite incontestabile, amestecat cu un abur

de mandrie emfatica. Toate acestea starnite de eruditele comentarii cu care profesorul puncta

lectura. Dar prilejul de a ma situa in contact, de dinafara, cu un lucru pe care, tocmai iesind

din mine, il consideram, cald inca, apartinandu–mi, sentimentul vag de inedit se amesteca, pe

undeva, cu o noua stinghereala, iar aceasta se transforma, pe nesimtite, intr–o limpede

strangere de inima. Caci, pe masura ce o autoritate, pe puctul de a deveni idol, credea, din ce

in ce mai mult, in compunerea mea, eu ma simteam din ce in ce mai desprins de aceasta, iar

strangerea de inima incepu sa ia, deocamdata doar tulbure, forma constiintei tradarii. Da, caci

stiam bine ca, pentru a respecta punctajul narativ, pentru a „rotunji” povestea, adaugasem de

la mine un final adevaratei istorii, asa cum se petrecuse ea, uimind cartierul. Alesesem cateva

intari mai semnificative pentru a contura peronajul eroului meu, din ceea ce, mai tarziu,

aveam sa denumesc folclorul cartierului, iar ultima aventura a motanului, proaspata in mintea

strazii, se brodea perfect, ca moment culminant. Imi lipsea, insa, deznodamantul si, pentru ca

Vasile continuase sa-si duca o viata de hatru hotoman, urat de gospodine si admirat in secret

de copii, decisesem sa–l sacrific. L–am facut, prin urmare, sa se incaiere, in continuare, cu

niste sobolani rai, sau niste hoti, nu mai tin minte, oricum era foarte moral si povestioara,

altfel sprintara, pana atunci, deveni un sirop eroic, conventional si destul de penibil, dar, de

care eu eram peste masura de incantat, in timp ce o insailam. Si doar felicitarile profesorului

de romana mi–au declansat deruta si m–au facut, paradoxal, sa–mi intrevad tradarea. Tradare

pe care, oricum n–o intelegeam dincolo de nivelul direct, fata de eroul cartierului si al meu.

Abia acum, la contactul cu povestea acelui episod, am suficiente elemente pentru a sustine

convingerea vesela ca tradarea a fost mai ampla, mai adanca si in mult mai mare masura

indreptata impotriva propriei mele persoane.



Oricum, in dupa-amiaza acelei zile, m–am retras din orice discutii si jocuri, ceea ce a

fost imediat interpretat ca semn al vedetismului precoce. Dar, pe vremea aceea, ca si pe

oricare alte vremuri, de altfel, lumea nu prea isi batea capul cu „filozofíi”, asa ca am fost lasat

iute in pace si am avut, din plin, ocazia sa rumeg, pana noaptea, tarziu, senzatia chinuitoare de

euforie dezgustata, de ameteala boreala cu gust de cenusa amara. Probabil, impresiile

puternice si inedite, in contrarietatea lor, se vor fi sapat, adanc, in sensibilitatea de copil.

Altfel, cum mi le–as aduce aminte astazi, atat de fidel, cand nu mi s–a intamplat niciodata

pana acum, desi am trecut de mai multe ori pe langa elemente ale intamplarilor de atunci.

Probabil. Ma gandesc acum, prin prisma amintirilor, la ce–mi spunea, mai deunazi, un prieten,

om de condei. Ca elevii unei clase oarecare se impart in trei categorii : Premiantii, care sunt

cativa si care fac compuneri corecte, liniare, didactice. Canonice, il comple-tam eu, incercand

sa inteleg. O parte dintre acestia ajung, pana la urma, scriitori. Altii, mult mai putin numerosi,

care se disting prin faptul ca ei fac a l t f e l de compuneri, mai bine zis, compunerile lor

sunt a l t c e v a si, in care, doar profesorii dotati cu intuitie intrevad scanteia talentului.

Lucru care nu conteaza asa de mult pe cat pare, dintre acestia putini isi pierd harul prin

necultivare, la ei, neincadrarea in schema se insoteste, intotdeauna, cu un neastampar peren,

care da pana la urma si la urma rod undeva, daca nu aici, atunci dincolo. Si, mai e si restul

clasei, care, copiaza sau nu compunerile facute de cei care le fac si nu prea intereseaza

punctul asta de vedere. De altfel, o anumita parte dintre toti devin, pana la urma si la urma,

intr–un fel, scriitori, dar asta–i cu totul altceva.



* * *



Si totusi, cu toate tertipurile pe care observ ca le folosesc, nu pot deturna povestea

adevarata a motanului Vasile, care urca astazi prin mine, ca pe o scara in spirala. Si, daca m–

am lamurit ca nu o pot evita, e mai bine sa scap de ea cat mai simplu. Si atunci, cu ce as putea

incepe mai bine, dcat cu portretul eroului. (Compunerea era, in privinta asta mai sofisticata,

poate mai dibace, urcam cu vreo jumatate de an mai sus, de Ignat, cu spectacolul taierii

porcului si preparatului afumaturilor, lasandu–l pe Vasile sa se insinueze printre toatea astea).

Ei, bine, motanul Vasile arata cam asa : urias, nu cat un vitel, dar destul sa fie neobisnuit, cu

blana de un roscat nehotarat, lasand, parca, impresia ca-si disimuleaza adevarata culoare, cu

care, totusi, se mandreste, cu ochii de o culoare ciudata, un soi de tourquoise, parand, fara

gluma, visatori, blazat, de altfel, ca orice motan, hot, lacom, prudent, viclean si, totusi, candid.

Mai mult, cu totul constient de toate astea. Cu toata masivitatea, era departe de a fi greoi,

parea, nu numai ca nu atinge pamantul cand merge, ci, chiar ca se strecoara printre doua cute

ale aerului. Aparea intotdeauna surprinzator, dintr–un spatiu despre care puteai jura ca fusese

vid, dar, nu cerea niciodata nimic si accepta si mai putin. Batranii, care se incurcau in

picioarele gospodinelor, spuneau ca e mandru. Pe copii ii impresiona, barbatilor le era

indiferent. Acum nu mi se pare imposibil ca retinerea lui sa fi fost un soi de prudenta

instinctiva, ca si cum s–ar fi ferit de otrava. Caci, gospodinele ii purtau in mod deschis

sambetele, pentru nenumaratele hotii, pentru ciozvartele de crap, scos din tigae, sau pentru

chifteaua data prin faina, adas-tand spre prajire. Caci, devenise evident pentru toata lumea, nu

se atingea decat de bucate preparate special si imediat pentru consumul uman. De–i punea

cineva in fata o farfurie cu paine muiata in sos, ori niscaiva oase de pui, le mirosea, cumva

politicos si se indeparta grav. Baremi, pe aleile cu castani, in cartierul vilelor, imediat vecin cu

strada noastra, unde se targuiau, la macelarie bojoci (conservele pentru pisici nu aparusera

inca), nimeni nu–l imbia cu nimic. Si asta nu pentru ca ar fi locuit acolo oameni hapsani, ci,

pentru ca refuzul lui luase, mai de mult, forme ostentative, asa ca oamenii se lamurisera si nu

mai insistau inutil.



Rafinamentul tactic si–l demonstra, cu precadere, cand pica in cursa propriei lacomii. Mai

uita cate cineva vreun geam de la camara deschis, mai scapa la sunci si carnati, manca pana ce

nu mai putea sa sara geamul inapoi. Dar, niciodata nu era surprins de momentul deschiderii

usii. O astepta, cu rabdare, intr–una din numeroasele pozitii strategice, pe care o camara de

gospodar le oferea si–i lasa pe ai casei sa ramana surprinsi de prezenta lui. Nu se chircea,

speriat si, nici nu incerca sa fuga imediat. Isi fixa adversarul de ocazie, cu o privire albastra si

nevinovata si abia cand il simtea pe acesta incremenit de uimire, parasea, demn, terenul. Fuga

lui, chiar cu o jumatate de pui in gura, nu avea nimic din furisatul penibil al pisicilor

obisnuite, ci era, intotdeauna, insotita de un aer de triumf.



Dar, deliciul galeriei, momentul cel mai asteptat de micii suporteri, care–l iubeau ca pe

un erou de serial, era cand, de data asta, in absenta totala a gospodinei, se intindea pe

marginea plitei, strecura o labuta pe sub capacele cratitelor si pescuia dinauntru, cu gheara, o

bucata de carne. Pe care, o trantea imediat, de podea, scuturandu–se de arsura. Daca era lasat

in pace, in continuare, incepea un joc, de–a soarecele, pana ce bucata de carne se racea

suficient, pentru a se lasa prinsa.



Era greu sa scapi de el. Nu se lasa otravit, facea paguba, dar, gospodinele simteau ca,

ceea ce le zgaria cel mai mult, fara s-o poata explica limpede, in cuvinte, era nonsalanta

sfidatoare cu care le facea pe toate, faptul ca nu se considera nicidata vinovat, numai ca nu-ti

radea in fata. Mijloacele obisnuite il lasau imun. Mai era unul, dar, acesta presupunea o

cunoastere mult mai subtila a obiceiurilor lui, chiar o deliberare rece si cinica. Ori, era evident

ca astea depaseau larg atat posibilitatile, cat si, in fond, ura gospodinelor.



Acest ultim mijloc era legat de un obicei al lui Vasile, care nu prea se potrivea cu

peronajul si, pe care, nici nu–l semnalasem in compunera mea. Insistasem, de altfel, mai putin

asupra resentimentelor pe care le provoca, numai atat cat sa justifice reversul melodramatic,

remuscarea publica in fata dez-nodamantului eroic inventat de mine („Uite, saracu‟, noi ii

purtam sambetele si el isi dete viata, ca sa ne scape de belea”). Nu ma taiase mintea sa privesc

obiceiurile lui prin prisma posi-bilitatilor de a fi suprimat. Mijlocul acesta extrem era legat de

un obicei al lui Vasile, practicat, ce–i drept, rar, dar, care nu putea fi calificat altfel decat

tampit. In dupaamiezile linistite, cand, pana si copiii se retrageau la umbra, Vasile privea fix,

de pe marginea drumului, ce credeti, pasarile de pe firele de telegraf. Instinctul ancestral isi

gasea un moment nefast de rabufnire si, dupa o lunga panda in prostie, uriasul moten se

napus-tea intr–o incercare stupida (azi, mi se pare la fel de stupida, dar si incununata de

aureola unui straniu patetism), de a acoperi i n t r e a g a distanta, printr–un s i n g u r salt.

Recadea, un metru mai incolo, bufnind, in praful drumului, penibil, ca un rebut de clatita.

Ramanea indelung in aceeasi pozitie, aparent fara sa inteleaga ca nu reusise, apoi se ridica,

intrun fel ciudat, neobservabil in nici o alta situatie, punand in miscare, oarecum dezarticulat,

tot felul de madulare independente. Apoi, se scutura, arunca in jur priviri furisate, ca unul

care se rusineaza mult sa fi fost vazut intr–o ipostaza putin onoranta si, in cele din urma,

disparea de la locul faptei aproape taras. Ei bine, in acele momente de panda aiurita, cand, nu

numai ca nimic nu exista, decat prada inaccesibila, dar nici nu mai era el, te puteai apropia,

din spate, si–i puteai rupe sira spinarii, cu un retevei, ori sparge capul cu un bolovan. Ori, am

vazut deja, nu prea era cine sa faca asta.



De–as fi elev de clasa a IV–a, as face o compunere, despre un motan, Vasile, care ar

incerca sa vaneze, de–a surda, vrabii, de pe firele de telegraf si, pentru ca n–as putea folosi

termeni ca „patetic” si „transcendere” (ca nu i–as cunoaste), as spune simplu, ca mi se pare

frumos (sau, chiar, sublim, daca as avea nesansa sa ma numar printre elevii premianti).



Dar, posibilitatile de elev de scoala mi le–am epuizat deja, dupa cum am povestit. Asa

ca acuma stau si degeaba in-cerc sa scap, cat mai simplu, de povestea cu pricina, ca tot cad in

toate capcanele ei si nu–i, de loc, adevarat ca nu stiu ce asociatie de ganduri mi–o aduce in

fata, asta–i o minciuna pioasa, doar stim bine ca nu prea mai exista mistere cu asociatii in

subconstient, asta de pe la inceputul secolului, ma rog, poate nu ca nu mai exista, dar aproape

orice poate fi constientizat, sigur ca stiu despre ce–i vorba, chiar daca n-o sa ma apuc sa spun,

la ce mi–ar folosi, la ce–mi foloseste ca stiu, la ce–mi foloseste ca restabilesc adevarul in

legatura cu povestea si soarta motanului Vasile si, nu in ultimul rand, de ce sa nu continui sa

merg pe drumul adevarului, chiar daca habar n–am la ce–mi foloseste?



Asa traia, deci, motanul Vasile, inconjurat de ura surda a gospodinelor, de admiratia

secreta a copiilor, de indiferenta totala a barbatilor activi si aproape totala a batranilor, dar si

de mantia folclorica de invulnerabilitate si de panasul eroic, cand viata lui intra, de–o data, in

vartej.



* * *



Intr–o dupa-amiaza, pe cand isi facea plimbarea, dar ce drakku, sa nu anticipez, in

compunerea mea scoalra eram mai disciplinat, nu l–am prezentat pe celalalt protagonist :

buldogul colonelului.



Buldogul si colonelul sau erau, de buna seama, elementele cele mai pitoresti ale

cartierului. Era evident, pentru toata lumea, ca nu apartineau pe de–a-ntregul, nici lumii

vilelor, de pe aleile cu castani, unde locuiau, nici strazii celei lungi, unde se plimbau,

invariabil, catre seara. Tata spunea ca ei par a fi mai degraba elemente din aceeasi trusa, decat

caine si stapan. Faceam un haz teribil la vorbele astea, desi nu prea le intelegeam. Fac si

acum, caci vorbele au un haz al lor si, dintre toate gandurile, pe care amintirea vorbelor de

atunci, le zamisleste, iese deasupra intrebarea : oare, ce fel de elev de scoala o fi fost tata, la

vremea lui?



Sa facem o noua pirueta, pentru a relata plimbarea motanului. Apoi, vom reveni la

preopinent. Intre alte ciudatenii, plimbarea de dupa-amiaza, a lui Vasile, era cu totul

reprezentativa. Mergea drept, pe firul mijlocului prafuitei strazi, exact pe linia care avea sa

fie, peste ani trasata cu vopsea alba, pentru uzul automobilistilor. Fara a arunca macar o

privire, nici la dreapta, nici la stanga, cu pas egal, absent si demn, de la un capat la celalalt al

strazii. Imi amintesc cum metaforizasem, in compunerea mea („destinul il ducea pe Vasile

catre inevitabila confruntare cu buldogul”) si, mai mult, cum, cu perspicacitate, comparasem

scena viitoarei infruntari, cu una de western. Aveam, intr–adevar, toate elementele : piata

rafuielilor defini-tive – o strada, la fel de prafuita, de cartier, apoi eroii (bunul, raul si uratul),

spectatorii – mosnegei, maruntind timpul in trancanit de table si zaruri, pe bancutele din fata

portilor, rostind, la rastimpuri, pitoresti intelepciuni, gospodinele, iesite, o clipa, din aburii

bucatariilor, sa mai afle noutati, copii, fugarind cercuri. Chiar si personajul comic era prezent

: colonelul buldogului, cum, cu mult haz, ii spunea tata.



Buldogul colonelului. De fapt, era un mastiff. Rasa intrucatva asemanatoare, iar eu nu

ignoram amanuntul tehnic, la vremea compunerii. Am preferat insa, din evidente motive de

impact public (pe care le simteam, dar nu le puteam explica), sa–i spun asa cum era cunoscut

de toata suflarea cartierului. Mastiffii sunt flegmatici si posaci, mai urati si mai masivi decat

buldogii. Acesta era un munte de proasta dispozitie si hartag. Oameni, de toate varstele,

dobitoace de tot soiul (poate, cu exceptia impasibilelor gaste) se fereau din calea lui si mi se

pare absolut inutil sa bat moneda pe antipatia feroce pe care o purta intreg neamului pisicesc

(bineinteles, nu rezistasem acestei tentatii, in compunerea cu pricina).



Pergamentosul colonel in retragere era abia cu o idee mai sociabil ca buldogul sau.

Aparent, relatiile cu lumea le reducea la plimbarea zilnica (da, aveau si ei plimbarea lor

zilnica; de aici…dar, inca odata, sa nu anticipam), pe care o savura, ceremonios si rezervat, cu

acelasi costum de alpaca si aceeasi palarie tare, accentuand senzatia de western. Chiar

contactul cu singura fiinta apropiata se limita, la o privire mai atenta, la faptul ca lesa era

mereu intinsa, chiar incordata. Caci ramanea, constant, in urma, fiindu–i imposibil, sa si

pastreze mersul teapan si sa tina si pasul cu vigurosul patruped.



Nimeni nu–l vazuse pe colonel mangaindu-si cainele si, cu toate ca asta nu insemna

mare lucru, caci, nimeni nu–l prea vedea, in general, altfel, decat plimbandu–se cu el si, desi

nu prea se stia prea bine de unde se stie ca fusese colonel, presupunerile unanime, ca nu facea

asta, nici in particular si, ca, de altfel, nici buldogul nu s–ar fi lasat mangaiat, pareau absolut

indreptatite.



Acesta era, deci, „preopinentul” si confruntarea era fireasca. Devenise inevitabila, insa,

poate tocmai datorita presiunii sentimentelor publicului. Sentimente iarasi impartite si

amestecate. Copiii doreau cu ardoare victoria eroului lor secret, deci recunoasterea lui publica,

dar, tremurau de fireasca teama. Gospodinele, la randul lor, doreau pedepsirea exemplara a

hotomanului, dar la gandul ca, tocmai fiorosul buldog va fi agentul proniei, isi faceau iute

cruci mici. Batranii continuau sa emita intelepciuni enigmatice si chiar ambigui, barbatii erau,

fireste, ocupati, iar despre colonelul de alpaca, nimeni nu putea spune ce gandeste.



A fost, prin urmare, de ajuns ca ceasornicul vietii sa se deregleze o singura data, pentru

a favoriza intalnirea protagonistilor. Lumea fu atat de surprinsa de felul cum s–au desfasurat

lucrurile, incat nimeni n–a putut spune daca motanul isi facuse plimbarea mai tarziu, sau

buldogul mai devreme. Cand fura vazuti, practic in acelasi timp, amandoi, la capetele strazii,

toata suflarea scoase un vaiet din piept. Buldogul se smulse, scurt, din lesa si porni in salturi,

maraind incrancenat. Vasile, ca si cum n–ar fi observat, isi continua mersul elastic, cadentat,

de parada. Incercara unii sa–i abata calea, cu pietre. Nimeni nu risca o interventie directa.

Inutil. Vasile ignora, ca de obicei, pe toata lumea. „Dumezeu ia mintile celui pe care vrea sa–l

piarda”, strafulgera in mintea adultilor, indiferent de sentimente. Dar, nu apucara sa ajunga

nici la jumatatea zicalei, ca fiara se lansa in saltul decisiv. Nici nu apucara femeile sa duca

mana la gura, ca vazura, cu totii, fiorosul buldog, dandu–se, literalmente, peste cap si

disparand, dupa primul colt, intr–un vartej de praf si chelalaituri. Pe scena luptei, motanul

ramasese lipit la pamant, inert. O clipa lunga. Apoi se ridica, se scutura o data, temeinic, de

praf, dar mai mult de ganduri rele si-si continua, cu acelasi pas egal, plimbarea. Doar tremurul

imperceptibil al varfului cozii ii trada starea de tensiune, dar si asta, doar cativa dintre copii

observara. Oftatul de usurare al strazii se auzi, parca, drept ecoul vaierului de acum cateva

clipe. Colonelul, ramas incremenit, in mijlocul strazii, se pomeni ca–i face loc, fara sa vrea.

Vasile trecu, ignorandu–l, impartial, ca pe toata lumea. Se pierdu, apoi, in lungul strazii. Abia

acum se starni rumoare, lumea se aduna in jurul locului infruntarii, ciudat, fara a indrazni sa–l

calce, ca si cum ar fi trebuit conservate urmele, pentru niscaiva investigatii. In praf se vedea

limpede amprenta trupului motanului, intins pe burta. Un pici tasni printre picioarele adultilor,

se apleca, ridica ceva din praf, dadu un tipat, cu bratul intins in sus, tocmai cand se derula

filmul incaierarii. Cineva tocmai explica, doct : In momentul cand fiara se lansase in ultimul

salt, menit sa striveasca victima, aceasta se lipise, instantaneu, la pamant, astfel ca buldogul

trecuse, din inertie, pe deasupra spinarii motanului, fara s–o atinga. Fara s-o atinga? Atunci,

ce tot arata piciul, victorios? Chelalaitul de durere se repercuta in toate urechile. Abia atunci

vazura ce tinea, strans, intre degete, piciul : un vrej de piele, care nu putea proveni, era

limpede, decat de pe burta buldogului. Smuls, odata cu altele, pierdute prin praf, de ghearele

ridicate parsiv deasupra capului, intr–o miscare unica, de nedescompus fata de culcatul pe

burta, ca un soldat incercat. Nu era de ajuns sa scapi cu viata, agresorul trebuia invatat minte.

Sa nu mai incerce, cat o trai. De aceea se scuturase atat de adanc motanul. Se intoarsera, cu

totii, ca la un semn, spre mijlocul strazii, unde, pergamentosul colonel se oprise, la randul lui,

fixand urmele intiparite in praf. Nimeni nu indrazni sa–i adreseze cuvantul, dar ii vazura, cu

totii, pentru prima oara ochii, de aproape. Traiau. O clipa lunga. Apoi se indrepta incet, cu

nesfarsita grija, redeveni teapan, ridica mana dreapta, isi scoase palaria tare, intr–un salut

ceremonios, dar vag, adresat tuturor, dar mai degraba nimanui, trecu mai departe, cu acelasi

pas mecanic, dar, caruia, abia acum, putinii ochi inzestrati, ii sesizara o discreta eleganta.



* * *



Cand l–am sacrificat, virtual, pe Vasile, in numele succesului conventional, ii ignoram

destinul cocret. In mod implicit si nelamurit, il socoteam, probabil, nemuritor.



Ei, bine, motanul Vasile n–a pierit ca un erou, tarandu–se pana–n pragul casei parintesti.

Peste cateva saptamani, i–au gasit copiii hoitul, peste niste gunoaie. Pe semne, ura

gospodinelor explodase. Ii suportasera, de bine, de rau, hotomania bonoma, dar accesul de

curaj si demna sfidare, asta nu. Cate una, cu imaginatie mai bolnavicioasa, vedea, uneori,

poate, in somn, vrejurile de piele, agatate de ghiare. Terorizata si de racnetul de triumf al

piciului. (Sa vezi, ca astia n–o sa mai asculte de nimeni si nimic!). Paralizata de teama

absurda a unor cumplite represalii, care ar fi urmat, fara intarziere, in urma unei incercari,

neizbutite, de a scapa de el si de belea, ca si de vadita neputinta de a o face cu mana ei,

tocmise, pe semne, un killer profesionist, sa–l kilareasca de tot si pentru totdeauna. Dar asta–i

o explicatie oarecum exaltata si chiar livresca. Si degeaba incerc eu sa afum cu ea gandul

dureros, care–mi staruie in minte si in suflet, ca pe Vasile l–am ucis eu, cu mana mea, atunci

cand l–am tradat, sacrificandu–i personajul, de dragul profesorului de romana, nici el, cu

nimic mai breaz, decat o gos-podina.



Intamplarea a intrat in folclorul anecdotic al cartierului, dezbracata de orice semnificatii

si interpretari.



Lucrarea mi–am regasit–o, intr–un caiet, aflat in arhiva scolii, transferata, constiincios,

in subsolul noului local, aflat, daca memoria nu ma–nseala, cam pe locul acelui mijloc de

strada. Am cautat–o dupa ce scrisesem povestea, adevarata is-torie a intamplarilor din

copilarie, dupa ce motivul concret al declansarii amintirilor a devenit, la randul lui, fapt de

istorie. Asa cum mi se pare ca am si recunoscut–o pe alocuri, motivul real nu l–am ignorat

nici un moment. Am lasat caietul la locul sau, in arhiva.



Buldogul, sau hai sa–i redam rasa autentica, mastifful, cat a mai trait, a devenit

melancolic. Fara sa piarda absolut nimic din prestanta si din aura de teama ce o imprastia in

jur. In serile lungi, de iarna, privind flacile din camin, in fata caruia statea tolanit, scotea, la

rastimpuri, cate un sunet vag, ceva intre oftat si suspin. Ceva foarte cainesc si, in acelasi timp,

ceva foarte uman. Dar, cum nimeni nu se putea lauda ca ar fi facut conversatie cu sfrijitul

colonel, poate ca imaginea asta–i o alta speculatie. Dar, una publica. Eu nu sunt, personal,

responsabil.



Cel putin in aceasta privinta.



Inutil de precizat, tot restul vietii a ocolit de departe orice pisica jigarita, iar asta–i un

fapt incontestabil, ceea ce face oarecum plauzibile si speculatiile in legatura cu oftatul, sau

suspiantul.



Cat despre colonelul in retragere, acesta mai traieste si acum, daca n–o fi murit cumva

si, in general, nu face rau nimanui.



Octombrie 1976









Nr.33, aprilie 2008



Brigada. (Diverse)



Fostei mele biciclete, Roxana



Primisem o invitatie la politie si, in cele cateva zile cat aveam de asteptat, nu avusesem

timp sa–mi fac probleme. De abia in dimineata respectiva, alergand dupa alte tramvaie decat

de obicei si patruns de credinta ca merg la o firma mai serioasa decat celelalte, unde o

eventuala intarziere ar fi atras nu numai un evantai de masuri administrative, ci m–ar fi

descalificat cu totul, m–am pomenit atat de surescitat, incat uitasem ca nu stiam ce voiau de la

mine. Inima incepu sa–mi bata mai tare si ma incordai pe dinauntru mai ceva ca la inspectia

colonelului, repetand in minte replici politicoase, exacte, rostite neaparat pe un firesc ton

militaros, la intrebarile pe care urma sa mi le puna un personaj pe care nu mi–l puteam

inchipui decat sever, pedant si caruia nu i–ai fi putut ascunde nimic, indiferent daca gradul i

s–ar fi putut ghici prin imbracaminte. Colocatarii platformei vagonului de tramvai nici nu

banuiau laboriosul meu proces interior, cand mi–am facut loc, discret dar important, printre

sacii catorva tarani intarziati, care descindeau in piata din apropiere. Din trei pasi am si

inghitit jumatate din lungimea strazii adormite si am intins tantos cartonul, inca neindoit, al

cartii postale prin care fusesem invitat, ofiterului de serviciu, care bara culoarul de intrare spre

interior cu circumferinta generoasa a centironului. Am precizat, tot discret, ca sunt invitat,

lasand sa se inteleaga ca am fost deranjat dintr–un scaun suficient de capitonat ca sa dau niste

informatii de rutina, ca doresc sa sprijin organele noastre care… si, mai ales, ca as dori sa ma

intorc rapid la munca mea importanta. Evident, toate astea numai din tonul vocii si atitudine.

Dar dumnealui, concentrat sa focalizeze textul, parea insensibil la nuante. Nu–i nimic, mi am

zis, probabil lucrurile serioase incep dincolo de aceasta poarta prozaica, pe semne nici Argus

nu banuieste minunatiile care… Poftiti, tovarasu’ , isi incheie dumnealui munca incordata, cu

un rasuflat eliberator. Am urmat un itinerar, fireste complicat, mereu atent sa nu intarzii nici

macar o secunda peste ora fixata. Aveam, totusi, timp sa remarc faptul ca majoritatea celor

intalniti erau civili, de ambe sexe, unii cu fete tipice de oameni care asteapta (oare, in acest

spatiu, ar trebui sa spunem ca executa asteptarea?), cateva fetiscane, invartind hartii si

masurand pe toata lumea, fara partinire, prea putine uniforme si, in sfarsit, o serie de flacai cu

fete nebarbierite, alura de schiori si conversatie degajata, care nu rimau cu nimic.



(Ca un superb omagiu adus ideii ca istoria se repeta, la o vizita quasi–similara, cel

putin ca motivatie, distantata cu o generatie si doar cativa kilometri, centironul de la intrare

era la fel de obtuz, dar mult mai vulnerabil la politeturi, postulantii care asteptau erau mult

mai nerabdatori, dar si mult mai nesiguri, flacaii in civil nu mai erau nerasi, nu mai aveau

alura romantica, de schiori, ci, mai degraba de disk–jockey, erau, fara exceptie, dotati cu

celulare, aratau mai bine hraniti si mai relaxati, doar pitipoancele, in ciuda unor deosebiri

exterioare, pareau aceleasi, nemuritoare si reci)



Dar, iata–ma ajuns la capatul unui ultim culoar, numarul camerei unde trebuia sa ajung

inca nu se zarea, intru, totusi, dupa ce bat la usa, doar trei persoane inauntru, mese si scaune

goale, un geam cu gratii, alaturi unul dintre cei trei, in civil. Unul singur e in uniforma,

locotenent. Ma prezint aproape reglemantar, intind cartea postala cu un gest cautat. Omul o

intinde, plictisit, fara o vorba, celuilalt civil, mai apropiat. Abia acum iau seama la el, e

carunt, indesat, cu haina de piele. Haiti! Asta e gradul mai mare, cel putin maior, ar fi trebuit

sa ma adresez lui de la inceput. Falsa problema, omul imi intinde, posomorat, cartolina, din

acelasi gest indicandu–mi usa din spatele meu. Are tocmai numarul care ma interesa, daca m–

as fi uitat nu mai era nevoie sa intreb. Intru fara sa bat, usa e capitonata pe dinauntru, de data

asta nimeresc din prima, intind cartonul celui mai in varsta, repetand poezia, fara nimic din

regia pe care mi–o pregatisem, cenusiu, impersonal. Asteptati pe culoar, n–a venit tovarasu‟.

Fiind concediat, n–am mai investit nici o privire catre celalalt din camera, am iesit, prin

camera intermediara a celor trei, am luat loc pe o banca lustruita de atatea sezuturi (alta

deosebire fata de vizita omologa de mai tarziu, cand banca era mult mai incomoda, mai

impersonala, mai putin intima). Incepu sa se adune lume, de tot felul. Rumoarea si agitatia

incep sa urce si, cu toata semiobscuritatea de pe culoar, am reusit sa disting repede oamenii

firmei de solicitanti, mai ales ca se tot vorbea ceva de o sedinta la club. Printre cei care

vorbeau, grupul de flacai cu care ma intersectasem pe potecile firmei. Oboseala de pe fetele

lor m–a facut sa presupun ca fusesera de serviciu peste noapte, cine stie prin ce carciumi,

urmarind cine stie ce elemente descompuse, saracii, iar acuma ii ia de odihniti, cu sedinta.

Nimic nu putea sa ma asigure, dar am intuit ca omul care semnase invitatia, omul meu, nu se

afla printre ei si atunci, pentru prima oara oarecum destins, de la sunetul ceasului diminetii,

desi se profila un neplanificat stagiu de asteptare, mi l–am imaginat, nu stiu de ce, pe omul

meu, intarziind sa vina la birou, ca sa aranjeze, pe masa cu panza rosie de la club, flori, pentru

comandant…



In sfarsit, au disparut cu totii. Toate camerele de pe culoarul meu au ramas pustii, in

afara celei de trecere, unde, daca observasem corect, ar fi trebuit sa fi ramas locotenentul si

civilul de langa fereastra cu zabrele. Cetatenii care asteptasera cu mine, pe semne mai rodati,

au disparut si ei, pe neobservate. Mirosisera, cum se vede, ca sedinta avea sa tina. Cum

nimeni nu se ocupa de mine, am decis sa raman pe bancheta, cu destule reminiscente din

mimetismul militar care se instalase, pe negandite, inca de la prima lectura a invitatiei, ca sa–

mi tin caciula mea de piele neagra, taraneasca, orandiuta aproape reglementar, pe genunchi,

deasupra tipsiei cartii postale. Daca, totusi, tovarasu’ meu vine pe neasteptate si nu ma

gaseste? Faca ceilalti ce–or vrea, eu raman.



O vreme nu s–a intamplat nimic, apoi incepura sa sune telefoanele simultan, in mai

multe camere pustii. Am privit timid spre usa intredeschisa in spatele careia, probabil, cei doi

supravegheau intreg sectorul, fara sa indraznesc o imixtiune. Dupa cateva minute usa se

deschise larg si in pragul ei aparu locotenentul cel masiv, inabusindu-si un cascat, paru sa ma

descopere, cu o umbra de satisfactie si ma intreba daca n–as dori sa stau un moment in locul

lui, pana raspunde el la telefon. Practic fara sa–l intereseze ce fac, a intrat lenes in camera in

care telefonul ramasese insistent. Am reintrat in ea, era cea cu pricina. Abia un pic mai

luminoasa decat culoarul, singura sursa fiind freastra zabrelita, dand, pe semne, catre o curte

interioara inghesuita. Se facea, deci, o ferma economie de energie, ceea ce imi sporea

increderea in principialitatea firmei. M–am uitat mai atent la civilul, care nu se miscase de

langa fereastra, de altceva nu te puteai agata cu privirea si tocmai incepusemsa ma intreb prin

ce–mi atragea atentia, cand, in spatele meu, a izbucnit, surprinzator, vocea unui difuzor. M–

am intors, tresarind. Un difuzor banal, de radioficare (sunt rafinati tipii!). Am recunoscut

repede vocea unui personaj intre doua varste, care, cu jumatate de ora in urma le vorbea

flacailor cu aspect de schiori si celorlalti civili, pe un parintesc ton de comanda. Abia dupa

cateva clipe dupa ce recunoscusem vocea a, patruns pana la mine si sensul cuvintelor: Asa

cum v–am subliniat in repetate randuri, tovarasi, nu mai merge. NU MAI MERGE! Pana

cand o sa ne scaldam in anacronismul asta caldut? Tara intreaga e cuprinsa de o suflare

innoitoare, muncitorii castiga mai mult in cadrul acordului global, se tinde spre trecera

Consiliilor Populare, a organismelor economice centrale, chiar a ministerelor, pe principiile

sanatoase ale autogestiunii si autofinantarii, poeti importanti cer, in presa de cea mai larga

popularitate pana si trecerea fotbalului la productia neta si noi pazim ordinea publica in

regim bugetar? Nu mai merge, mai tovarasi, mai baieti, nu… …Am iesit din camera in varful

picioarelor, cu spinarea pisica. Am tentat doi pasi spre camera cu telefonul. Locotenentul cel

simpatic statea lejer, picior peste picior, iar conversatia lui abunda de draga. Pe semne,

terminase convorbirea oficiala si acum… iata, mi–am zis, daca propunerile vocii de comanda

ar fi prins deja viata, omul acesta ar fi mai responsabil, nu si–ar mai suna logodnica de la

telefonul unui serviciu, care, nici nu e direct al lui. E drept ca nici eu n–as mai avea sansa sa

aflu toate astea. Ce intamplare, dom‟le, sa cad la asa un secret de serviciu, mai bine ma duc sa

astept in strada.



Dar curiozitatea a invins. Conversatia telefonica nu dadea semne de stingere. Am

refacur pantomima pe coridorul lung si intunecat, in sens invers, m–am apropiat de difuzor: si

acum sa ascultam propunerile tovarasului locotenent …si aici, un harait m–a impiedicat sa

disting numele. Tovarasi, eu am studiat chestiunea serios, ba am alcatuit si un plan de

masuri, de fapt un proiect. Pe care il supun adunarii generale. Principiul productiei nete sa

fie, la noi, valoarea pagubei evitate, tovarasi. De exemplu, daca brigada diverse prinde un

hot de biciclete si recupereaza, sa zicem, trei din opt, valoarea adusa va fi valoarea de

expertiza a bunurilor, confirmata de cetatenii pagubasi, prin procesele verbale de predare–

primire. Sau, daca sectia economica depisteaza un responsabil de aprozar, care, impreuna cu

clica lui facea pagube de sute de mii avutului obstesc, vanzand marfa de calitatea a II–a cu

pret de a I–a, atunci sutele de mii intra in beneficiul formatiei, sectiei sau intregului

departament, depinde de nivelul de aplicare a acordului global. Iar dupa o perioada judicios

dimensionata, putem extinde procedurile, putem generaliza experienta, propunand colegilor

de la contrainformatii sa adapteze principiul la specificul muncii lor. Ehei, acolo ar putea fi

vorba de aport valutar, tovarasii ar putea deveni eroi ai muncii socialiste, ca sa nu mai

vorbesc (si, aici vocea i se indulci) ca, o eventuala extindere a acordului la intreaga institutie

pe care o servim cu totii, ar fi…va dati voi seama, in fine, poate prindem si excursii in

strainatate…Ce ziceti? Si daca… Nu merge, tovarase comandant, nu merge, ma baieti, nu

merge. Sa ma scuze colegul de intrerupere (o voce diferita, cu un accent taraganat si vag

mucalit). Pur si simplu, nu merge. Si eu am intocmit studii, da’ la arhiva si la documentare,

dupa cum a ordonat tovarasul comandant, care de mult se zbate sa gasim impreuna cadrul

potrivit, nu se poate face treaba asta oricum. Sigur ca trebuie facuta, dar e mai rau s-o faci

oricum, decat sa amani s-o faci, pana ce gasesti cum s-o faci bine si corect. Iata care sunt

concluziile studiului de documentare pe care l-am intocmit eu: in primul rand, de cand s-a

dat drumul la biciclisti pe arterele principale, traficul acestor vehicule a scazut. S-au speriat

biciclistii de marile bulevarde, mai tovarasi. Apoi, ramane intre noi, nu prea se gasesc

biciclete. Deci, obiectivul delictelor e problematic, apoi, tehnica delicventilor s-a

perfectioant, nu sta pe loc, stiti si voi cum arata graficul cazurilor rezolvate, la capitolul asta,

de care am inceput sa ma ocup (si aici, cu toata calitatea mediocra a difuzoarelor, am surprins

o nuanta deosebita in vocea oricum ironica)… aa, pe ultimul trimestru. Pot da

contraargumente documentare si la alte capitole, iar ca observatie personala, as sugera

colegului Cutare ca nu prea vad cum diferenta de pret, care e suportata de cetatean, din

bugetul familiei lui, e avut obstesc, dar, sunt gata sa-mi pastrez observatia pentru mine, daca-

mi promite sa se duca sa-mi cumpere un iaurt, ca n-am mancat nimic, de ieri dimineata si am

convocat mai multi… Si aici a intrat locotenentul. Pana sa sesizeze el ca eu ascultasem secrete

interne, m-am eclipsat discret. Culmea coincidentei, difuzorul a harait si a tacut. A sunat alt

telefon. Lung, insistent. A venit dinspre scari un maior. N-a raspuns la telefon. A intreat in

camera celor doi. A inchis bine usa capitonata. Telefonul, plictisit sa behaie degeaba, a tacut.

In linistea brusca am auzit bolboroseala unei conversatii. De rutina, probabil. Mi-am netezit

din nou caciula, peste cartea postala fara nici o cuta. Usa s-a deschis. Maiorul a intrebat, din

prag, intors catere interior: Si tu ce-ai facut, baietica? O voce, care m-a speriat, a mormait: N-

am facut nimic. Telefonul a sunat din nou, maiorul a privit intrebator, vocea locotenentului a

precizat, dinauntru, ca-l cauta pe comandant, care-i intr-o sedinta, apoi a adaugat, nu se stie de

ce, ca el e de la o alta circa. Maiorul a plecat.



Au inceput sa coboare de pe scara. Au inceput sa se foiasca. Au inceput sa apara si altii,

cu invitatii, ca a mea. Si alti postulanti. Nu pot sa-mi imaginez cum au mirosit, cu precizie de

ordinul minutelor, momentul terminarii sedintei. Ceva de biocenoza. Incepui sa ma simt

obosit, dar mai ales, descumpanit. Cautam un punct de reper. Mi-am facut curaj. Am intrat din

nou. Erau multi, in ambele camere. Cei din camera mea m-au asigurat ca-i preferabil sa vin

dupamasa, pe omul meu il trimisese comandantul undeva, intr-o misiune. Bineinteles ca-n

misiune, macar de l-ar fi trimis sa-i aduca masina de la service. Dupamasa nu mai era, deja,

foarte departe. Am iesit, totusi, sa dau oarece telefoane, sa spun colo si dincolo ca mai intarzii

putin, sa nu se ingrijoreze nici unii, nici ceilalti, oriunde ar fi. La intrebarile, legitime, de la

celelalte capete ale firelor (trecuse, pe nesimtite, o buna jumatate de zi), am tras de timp,

spunand, ambiguu, dar implicit important, ca nu-i nimic deosebit, dar situatia e mai complexa

decat pare. Astfel incat s-ar putea sa mai dureze nitel. Cat de nitel? Pai… nu foarte mult. In

sfarsit. Am lasta, intentionat, usa cabinei deschisa, spre zgomotul exterior, inutil, unul dintre

capetele de fir nu inghitea, pur si simplu, genul asta de texte idioate, asa ca tensiunea

ameninta sa creasca. In criza de subiect, sm panoramat piata, prin peretii cabinei. Din furnicar

s-a desprins un cetatean, care si-a rezemat bicicleta de o balustrada din apropiere. Privindu-l

cum actioneaza, expert, siguranta, cu cablu de otel si cheie Yale, m-am auzit spunand, pe un

ton pe care am reusit, instantaneu, sa-l fac sa sune sigur si natural, ca motivul convocarii

trebuie sa fie legat de reclamatia, de acum doi ani, a furtului fostei mele biciclete, Roxana.

Probabil, la ei se ia dupa locul citat in reclamatie, nu dupa domiciliul reclamantului, d-aia nu

m-au chemat la vechea noastra circa. Si, mai pot presupune (eram din ce in ce mai surprins,

pe masura ce ma auzeam vorbind!), ca, daca m-au chemat pentru asta, atunci nu poate fi vorba

decat ca mi-au recuperat-o. Declic. Zbang. Apoi, usa cabinei si pasi automati prin piata. Abia

peste o vreme, la o coada, la langosi, mi-am dat seama cat imi e de foame si, printr-un recul

ciudat, am fost izbit de socul uimirii in fata deductiei pe care tocmai o facusem, dar pe care o

auzisem, in minte, ca pe produsul cuiva strain. N-avusesem de gand decat sa linistesc pe

cineva la telefon. Dupa uimire, urma al doilea soc, al emotiei. Singur in fata rationamentului,

care, acum mi se parea plauzibil (in fond nu apucasem sa ma intreb serios de ce ma

chemasera). Un timp am umblat buimac, izbindu-ma de imaginea vechii mele camarade, caci

ne putem innabusi orice, afara de speranta. In numele careia, un gand perfid isi facu loc,

insidios. Aflasem secretul acelei sedinte printr-un lung sir de improbabilitati. A-mi regasi

bicicleta, era, ab initio, tot atat de improbabil. Semnificatia faptului ca aflasem ceea ce

aflasem, mai ales in modul in care aflasem, n-ar fi trebuit sa fie alta decat ca mi-as fi regasit

camarada.



Aceia care vor fi avut ideea creata de-asi boteza obiectele personale, in particular

bicicleta, vor fi de acord ca eficacitatea torturanta a mecanismelor sperantei e de o perfidie

fata de care blanda inchizitie ar fi facut o figura naiva, ca un traforaj cu panze de fier moale.

Rezultatul e lesne generalizabil, caci nu e om sa nu fi avut de-a face cu speranta.



Ei, bine, n-am sa va mai povestesc despre orele intermediare, in care m-am plimbat,

singur, reflectand. Sigur, in mintea mea si-a facut loc constatarea de bun simt ca eu nu sunt

buricul pamantului. Una dintre cele mai marunte consecinte ale acestei premize elementare ar

fi ca nu tot ce se intampla in jurul meu, chiar implicandu-ma teebuie sa aiba semnificatii

personale. Stratificandu-se, natural, evenimentele zilei scoasera la suprafata cele aflate la

difuzor. Am incercat sa le duc mai departe, macar cu cativa pasi, spe consecintele logice. Am

cautat chiar repere istorice. Culmea e ca am si gasit. Tabloul la care am ajuns, pe o cale

aproape deductiva, colorandu-l, ici si colo cu pete de improvizatie imaginativa, e, in acelasi

timp, atat de surprinzator si atat de banal, incat nu-l pot amesteca cu nimic din ce-am relatat

pa acum. Dar, ceea ce mi se parea cel mai interesant, era ca nu gaseam un raspuns satisfacator

la intrebarea de ce ma angajasem atat de adanc pe calea acelor speculatii. Evident, emotia

eventualitatii recuperarii unei biciclete furate cu doi ani in urma, chiar daca o socotisem

camarada mea si–i dadusem un nume, nu era suficienta.



Ajuns in acest punct, am constatat ca mai era putin pana la ora la care mi se spusese sa

ma reintorc. Am luat, din nou, in raspar, filmul zilei. Odata si inca odata, cautand, in

memorie, amanunte care sa-mi fi scapat, la prima traire. Aparent, n-am gasit nimic. Poate,

totusi… cine stie, limbajul ofiterilor, la acea sedinta, spionata involuntar. Intrasem, de

dimineata, doldora de prejudecati, explicite, dar mai ales implicite, traditionale si traditional

contradictorii. Majoritatea deja rasturnate. Am reluat, pentru a treia oara secventa, la faza cu

interventia vocii critice, taraganate si vag ironice, sa nu ma intrebati de ce, tocmai in

momentul in care, pentru a dousa oara in ziua de azi, intram pe aceeasi poarta, de data asta

anonim si absent. Da, cred ca din toate cele, tocmai textele ma mirasera. Si la ce duce asta?

Am ajuns la etaj, unde culoarul asteptarii matinale era deja plin. Am recunoscut cateva figuri,

de dimineata, am stabilit, in cateva vorbe, ca suntem cativa in aceeasi situatie. A trecut

costumul bleumarin, cu voce de comanda, a dat, parinteste afara jumatate din lume. Noua,

celorlalti, ne-a luat, automat, cartoanele, am apucat sa vad ca al meu nu mai era scrobit. A

deschis usa, a dat, cu aceeasi voce domoala, fara replica, ordine, s-a intors si a plecat. Cand a

trecut pe langa mine am apucat sa observ cre ochii obositi. S-a deschis, din nou, usa. A aparut

un baiat tanar. Nu semana nici a schior, nici a functionar de politie. Slab, tras, nebarbierit, cu

un pulover negru, pe gat. Tinea in mana un pahar de plastic, cu o chifla in echilibru pe pahar.

Pana sa faca doi pasi spre noi, de pe pahar s-a desprins o eticheta de branza cu smantana. Mi-a

fost simpatic de la inceput, pentru ca banuiam branza usor acrita si, cand s-a scuzat,

vulnerabil, ca nu mancase nimic de dimineata, i-am temperat, prompt, pe ceilalti, care

incepusera vocifereze si am vrut sa-l invit sa manance mai intai si abia apoi sa ne cheme. A

zambit, obosit si a comentat, cu humor, ca aici nu e armata, ca ordinul sa se execute intocmai

si cand ai timp. Cu toate ca as fi vrut sa discut cu el, m-a repartizat altuia, mai bine legat, dar

nu mai putin obosit (simpatia si afinitatea nu sunt intotdeauna neaparat si reciproc active).

Acesta invartea, surazand, o foaie ingalbenita in mana. Am recunoscut usor reclamatia mea.



Inainte de a se aseza la birou, invitandu-ma sa iau loc de partea cealalta, a avut (din

acelasi gest al mainii) timp sa refuze net jumatatea de cina oferita de colegul cel slab, zicand,

de fapt mormaind, ca el termina repede, ca tovarasu‟ (adica eu) nu e… tovarasu‟ e… (si nu si

a mai subliniat consideratiile psihosociale cu alt gest al mainii, parea un tip economicos, s-a

multumit sa ranjeasca inca odata). Mi-a precizat, apoi, ca el preluase cazul cu prea putina

vreme in urma, ca s-a pus imediat pe treaba, pentru a face totul pentru rezolvarea lui (aici, alt

ranjet afurisit, claviatura si musactioara gen Nino Manfredi), m-a intrebat, fara a-si ascunde

ironia, ce pretentii am, apoi, aparent fara legatura, a precizat ca oricum e nevoie de o forma

pentru a inchide dosarul, dandu-mi sa inteleg ca mingea e in terenul meu, in sensul ca

initiativa imi apartine. Ei, bine, si de abia atunci, dupa o zi plina si, oricum in afara

obisnuitului, am avut revelatia ca asta-i primul detaliu real si ca, de fapt, abia acum venisem la

politie. Tot restul trebuie sa fi fost un vis. Am reusit, totusi, sa ma tin tare (in raport cu emotia

eventualitatii recuperarii, careia n-ar fi trebuit, sub nici un motiv, sa-i dau drumul) si sa-i

explic tipului ca mi-e simpatic (nu exageram mult), nu vreau sa-i fac greutati in munca cea

noua, drept pentru care, el n-are decat sa-mi dicteze si eu o sa scriu si o sa semnez tot ce crede

el de cuviinta ca ar fi de natura sa-i rezolve problemele administrative. Am adaugat, pe un ton

taraganat, sarjat, usor de sesizat, ca nu-s naiv, sunt sigur ca el nu mi-ar putea dicta nimic cu

care constinta mea individuala n-ar fi de acord. E clar ca ma dumirisem ca-i recunoscusem

vocea din difuzor, macar de-ar fi fost din vis. Mi-a multumit pentru cooperare, cu acelasi

zambet, in care incepui a deslusi o nuanta cinica si am manevrat, apoi, in asa fel incat sa

iesim, practic, simultan din circa. Pe strada l-am invitat, familiar, la o bere, precizand ca

ideea-mi venise in orele de asteptare, cand mai visam sa-mi recuperez bicicleta. Dar putea sa

fie sigur ca invitatia nu e formala, pentru ca, oricum ii sunt recunoscator, pentru ce invatasem

azi de la el. Marturisesc ca nu stiam inca in ce mod as putea sa aduc vorba de sedinta spionata,

fara voie, ca sa nu-l sperii. Mi-am zic ca fie ce-o fi, hai sa-i fac jocul si, mimand ranjetul lui,

am spus ca, din neglijenta, un arestat si un cadru strain de circa lor, ascultase, de dimineata,

un fragment dintr-o sedinta cu comandantul. La faptul ca ascultasem si eu, civilul fara cazier,

contemporanul de pe strada, simplul cetatean, omiteam, sugubat, sa fac aluzie pe fata. Ei si,

toate-s la fel, a indepartat el subiectul, cu un gest convertit in reluarea halbei cu bere. Asta, ori

are scoala mare, ori nu-si da seama. A trebuit sa ma descopar, provocandu-l: Si ziceti ca s-au

speriat biciclistii de marile bulevarde? Tipul rase larg, dupa doar un scurt moment de

incremenire. Larg, altfel decat ranjetele de pana acum cu toata claviatura, dandu-mi, subit, o

noua dimensiune a personajului: Dom’le, parc-am auzit eu ceva, ca s-a facut o gafa si s-a dat

pe circuitul de apel. Mata ai luat-o in serios? A fost, ce-i drept si sedinta cu comandantul, la

ora aia, dar nu s-ar fi putut intampla asa ceva. Sigur, clubul are statie, dar cu circuit intern,

in difuzoarele din sala, pentru acustica salii (aici, ceva mi-a izbit, din nou, urechea, tonul

ramanea vag ironic, dar vocea devenise mult mai inchisa, alteceva decat rasul). Eram cativa,

inghesuiti in centrala telefonica, citeam un text de brigada, ce, n-ai auzit de brigada

artistica? Doar politia nu-i scutita de participarea la Cantarea Romaniei, nu? In centrala-s si

circuitele de apel, care raspund in difuzoarele din camerele de lucru. O legatura aiurea… De

altfel, daca tot ti-am spus, afla si pentru ce-ai asteptat atata, degeaba. Instructorul e un baiat

fain, colegul cu branza de vaci, are scoala populare arta, sa vezi ce bine imita vocea

comandantului, cu mutra aia de aschimodie. Evident, comandantul nu stie, va afla sata, direct

la spectacol. E urgenta mare, faza pe sector, noi n-am vrut sa intre in circa regizori

profesionisti, cat il avem pe Toni, avem noi dichisu’ nostru. Baietii au conchis ca finalul

trebuie refacut, asa ca m-am ascuns sa-l fac, eu sunt textierul. Mi-o zis Loti, tipu’ ala chel, de

langa biroul meu, ca le-a zis la cetateni ca m-o trimis comandantu’n misie. Noroc. Stai,

numa’ , sa vezi ce discurs misto tine comandantu’n final: Idiotule, nenorocitule, pana cand

crezi c-o sa ne bati la cap cu statistici cretine, ca aia nu merge si alilalta nu merge, nu v-am

ordonat ca-i musai? Uite ca se gasi locotenentu‟ Bula sa ridice obiectii competente. Unde

drakku vrei s-ajungi, ma, prapaditule? Sa platesti bilet la tramvai, sa stai la coada? Vrei s-

ajungi cetatean?



- Noroc, dom‟le!



- Noroc.



- Pe la noi se spune Servus.



- Servus.



- Mai bem una? Fac eu cinste, de data asta.



- No, multam fain. (Stiam si eu dialectul, ditr-o indepartata copilarie). Nu, ca-i tarziu.



Si ne-am despartit in tacere, plecand fiecare pe drumul lui.



(Vizita ulterioara, la care faceam aluzie, a fost de o simetrie absoluta si ironica. Rolul

meu in noul furt si noua incercare de recuperare, a altei bicilclete, nebotezae, fiind pasiv.

Spre surprinderea unanima, politia a recuperat acea bicicleta chiar de Ziua Politiei.

Episodul, cu alt continut emotional, a ramas lipsit de aventura, adancime, semnificatii

ramificate, provocari si efleurarea tentatiei unei prietenii. Dar, sa nu ma intrebati, dupa

amandoua, pe care l-as prefera. Nu stiu. Nu le poti avea pe toate).









Nr.32, martie 2008







Despre unele coincidente calendaristice

Stirea mortii lui Slobo(dan Milosevic) a explodat cand ma gandeam daca sa scriu despre

Proclamatia de la Timisoara si atentatul din gara Atocha, petrecute in aceeasi zi de 11 martie,

la 14 ani diferenta, sau sa aman pana seara. Jamais deux sans trois, fu primul meu gand

reflex, constient ca nu-i necesar sa-mi manifest pe loc vigilenta de a interpreta tripla

coincidenta, oricum cei mai multi comentatori se vor cantona in ograda unui singur

eveniment, ultimul.



In toate momentele zilei, am evitat, in ce priveste semnificatia zilei de 11 martie, sa amestec

generalul cu particularul, obiectivul cu subiectivul. Inainte si dupa stirea mortii lui Milosevic,

nu aveam de gand sa amintesc ca in ziua proclamatiei de la Timisoara comemoram 9 ani de la

stingerea bunicii mele materne, personaj emblematic ce apare, din cand in cand, in aceste file

de jurnal.



Nucleu dur al resturilor familiale care mi-au constituit mediul imediat, triumviratul feminin

(care ar fi, oare, pandantul tehnico-lingvistic?), din care mai supravietuiesc, la anul de gratie

2006, cele doua exemplare ale generatiei atunci intermediare, poreclita in amicala deradere

sfanta de cea mai buna prietena, tatonata de alta prietena, unguroaica, daca ar vrea sa intre in

partidul celor care-i tratasera familia ca dusmani ai poporului, interlocutor intelept si din cand

in cand uimit al ciudatului nepot, in cadrele de interior ale filmului biografic al acestuia,

descendent direct al dinastiei intemeietorului stagirit, care-i mai cuprinde pe Arhimede si

Hooke, caci demonstrase empiric imensa elasticitate a sutei de lei, bunica mea nu s-a lasat

aproape niciodata nici cumparata, nici vanduta, dar s-a lasat o singura data pacalita.



Intrebata direct, dupa saptamani de tatonare, daca n-ar vra sa intre in partid, cu argumentul

delicat-parsiv, de oameni ca tine am avea nevoie, de matusa celebrului Bella Karoly (original

din acelasi orasel), a raspuns, cu adanca intuitie, printr-o intrebare: Draga Jenka, la voi la

partid, se poate spune adevarul?



Nu s-a lasat, cum spuneam, nici vanduta. Dotata cu inteligenta nativa a taranului de la munte,

mocan, pe numele lui genuin, intelegea absolut tot ce vorbeau ungurii intre ei, pre limba lor,

dupa mai mult de jumatate din cei 38 de ani traiti in acea vale, dar n-a scos niciodata din gura

nici macar un köszönöm szepen. Intrebata direct, de alta prietena unguroaica (in anii de dupa

razboi majoritatea prietenelor ei erau, prin forta lucrurilor, unguroaice), de ce nu-si foloseste

cunostintele, doar o limba straina te face inca odata om, a raspuns, din nou, tot cu o intrebare

(posibil ca sa nu fi invatat numai de la viata sa procedez la fel): Kimpian neni, stii ca Lucian

Blaga n-a vorbit nimic pana pe la 4-5 ani, ingrijorandu-si familia, pentru a vorbi deodata

fluent si articulat? O sa ma auzi vorbind unguraste cand nici un ungur de aici n-o sa mai

refuze sa vorbeasca romaneste. Asa ii ajut, in mintea mea, cu puterile mele, sa fie si ei inca

odata oameni, nu? A ramas ca-n tren. Iar dupa 90, intru confirmarea termodinamicii, efectul

s-a accentuat.



La fel ca la Timisoara, in Vale functiona o societate multiculturala avant la lettre. Pentru care

era tipic faptul ca madam Schmilowitz, alta prietena a bunicii, care tinea sifonarie si de unde

imi cumparam cu o savoare nici acum parasita primele sticle de sucuri carbogazoase, cu dop

de bila ce se impingea inauntru, madam Schmilowitz sarbatorea in fiecare primavara Pastele

de trei ori.



De pacalit, a pacalit-o Nutu bacsi, produs tipic al vaii, trilingv nativ, sotul prietenei sale

farmacista, care facea senina penitenta, servind in farmacia, acum “nationalizata”, mostenita

de la generatiile liniei ei de ascendenta. Om cu puscaria facuta, pentru gluma de a fi fost

prefect o zi, era furnizorul monopolist de bancuri in intreg raionul. Poznas, lansa, intr-o buna

zi, intr-un grup din care facea parte si bunica, propunerea: Platesc pe loc o suta de lei cui

poate sa spuna Popescu cu curu. Singura care a muscat, obsedata de intins suta, bunica s-a

asarnat, nu fara indelungi si amuzante ezitari, pana si-a depasit, rosie la fata-i negricioasa,

inhibitia sociala: na, Popescu cu curu, da suta!. Pai nu asa, Sofito. Ce crezi, ca suta se

castiga usor? Nu stii cantecul? Si intona, pe melodia Cielito lindo, cu vocea-i de bariton: La

noi, la Braila, la tanti Elvira, ce greu se castiga lira. Nu asa. Trebuie sa spui Popescu, dar nu

cu gura, ci cu curu!



Bunica rade si-n ziua de azi, la 25 de ani si o zi de la trecerea in nefiinta.



A, cum, de ce sfanta? Prietena farmacista ii spunea, cand era bine dispusa, sfanta Sofia cu

fiicele ei, Pistis si Elpis.



N-a stricat Dumnezeu doua case, barfea uneori bunica, despre aceasta draga si apropiata

familie. Daca Nutu bacsi era bancagiu profesionist, raspandac am zice in neojargonul marca

Divertis, Titica, sotia lui, era atrasa de bancurile licentioase: Doi indragostiti pe o banca,

primavara. Ea: spune-mi o porcarie! El: sula, sula. Nu asa, e fals, e ersatz, mai rau ca o

cafea de naut!. Spune-o cu “p”!. El: supa, supa.



Saraca tanti Titica, a murit fericita. Nu i-a urat pe cei care o fortasera sa slugareasca in

mostenirea ei de familie, farmacia cu savante desene geometrice in marmura de pe jos si cu

flacoane vieneze. Ba chiar a iesit la pensie dintr-o farmacie asexuata, de bloc. Partidul o

deposedase si pentru a doua oara de mostenire, avand el nevoie de casa aia, colt cu biserica ce

se incapatana sa se numeasca unita, pentru drakku stie ce. Dar cel putin, pe linia surogatelor,

tanti Titica a ramas la naut. N-a apucat nechezolul.



Bunica a murit cel putin la fel de fericita. Cu unul din ultimele gesturi lucide a dispus ca

ultima pensie sa fie pusa pe numele ultimei stranepoate, venita pe lume cu 36 zile inainte ca

ea sa plece putin. A fost inmormantata in pamantul satului ei natal, cel de care am mai

povestit, aflat la 27 kilometri de oraselul unde se retrasese si la alti 3 de fosta granita austro-

ungara, traversata mereu de mama ei, contrabandista, cu 3 basmale pe care era pusa pecetea

furata noaptea de la tatal ei, notarul. Sat care, printr-o stranie coincidenta, oare a cata, e locul

de origine al familiei din care se trage Nadia.



Bunica mea materna, fie odihnita, e legatura vie a poate celui mai frumos cuplu din istoria

sportului romanesc, poate dincolo de Tiriac – Nastase.









Nr.31, februarie 2008



Despre aventurieri



Cu cateva zile inainte de 21 august curent, un canal cultural de televiziune difuzeaza, seara

tarziu, vechiul film al lui Robert Enrico, Les Aventuriers, cosecanarizat de regizor si de

autorul nuvelei omonime, tipica pentru anii � Stau sa-l vad, nu-s multe zile de cand a

intervenit spontan in conversatiile mele, fara baza in programele TV. Nu e Samuraiul, nu e

Un taxi pentru Tobruk, filmele de referinta ale acestor barbati arhetipali ai romanticilor ani

� Alain Delon si Lino Ventura. Personajul lui Delon e italian, cel al lui Ventura - posibil

normand. Delon e un Sartre frumos, Belmondo e un Marcuse tanar, jubileaza Catrinel Oproiu

in Un idol pentru fiecare, cartea ei mai mult de sociologie amatoristica avant la lettre decat

de cinema, focalizata pe aceiasi ani. Una singura din enciclopediile mele de profil ii acorda

filmului cateva randuri.



Nu e, dar memoria emotionala* echivaleaza un film minor, dar rezonant cu cel putin una din

corzile muzicale ale generatiei mele binecuvantate, cu reperele majore ale epocii in care

acesta se nascuse.



O viata de om am participat la ritualul impartasirii dintr-un film cu dubla privire, ponderea

cazand mereu pe urmarirea si demontarea mecanismului, a mestesugului. Revazand, doar a

doua oara, Aventurierii, deloc surprins de predominanta parca fireasca a ochiului emotional

frust, am incercat, in cateva randuri, sa ma detasez, sa vad urzeala cadrajului, altfel banal, a

ritmului, sincron cu miscarea afectiva, dar la fel de obisnuit. Nu reuseam mai mult de cateva

secunde, alter ego-ul primar ma chema sa vedem n抋 ibii filmul, sa lasam fitele. Filmul -

cuminte, fara nimic memorabil, in deplin acord cu anonimatul in care kilogramele de

dictionare si enciclopedii ce-mi strajuie somnul agitat - il lasa la locul lui.



Si totusi...



Si totusi, filmul asta banal are ceva, are baskan韆 are virtutea magica a masinii timpului,

,

anuleaza din poignet aproape patruzeci de ani, identifica emotional tanarul nestiutor si

indragostit de viata din anul de gratie � care eram, cu senectul, la urma urmei la fel de

nestiutor, indragostit e viata, de acum. Nici o iota, nici o cirta mai mult sau mai putin decat

atunci nu gasesc in delicatul joc al triunghiului inselator sub soare, pe mare.



Da, am amanat s-o spun, daca in cinemateca subiectiva a mintii sufletului meu, Borsalino

ramane un moment al intalnirii filosofilor doamnei Oproiu, daca O suta de mii de dolari sub

soare ramane cu picanteria hazului aventurii ca farsa, in care Belmondo il atrege pe Ventura,

acest film minor nu-l poti inghesui ca a treia latura a unui alt triunghi, reunind pur si simplu

pe partenerii lui Bebel, acest film are triunghiul sau. Iar pletele femeii au falfait - aripi de

albatros pasager -, peste cerul verii anului de gratie '68, simbolizandu-i romantismul

irepetabil. Ca sa nu se mai intoarca...



Pe 21 august 1968 ma aflam, cu doi fosti colegi de liceu, intr-o cabanuta cat casuta de poveste

a celor trei ursuleti, la Valea Uzului. Daca eu nu m-as fi incapatanat sa-mi car tranzistorul,

spargand puritatea cufundarii in natura, numai si numai ca sa nu pierd rezultatele etapei de

campionat, am fi aflat de invazia ce-a ras primavara pragheza ca pe un eveniment deja trecut.

Am coborat buluc din munte, ca sa semnam condica de prezenta in fata televizorului aceluia

dintre noi care-l jucase cu doar cativa ani in urma pe Misu Felecan, cu fata de care fusesem

indragostit, cand eu aveam 17 ani si ea 14. Recunosc cinstit ca n-am inteles atunci absolut

nimic, intreaga mea imagine actuala despre evenimente fiind construita din piese acumulate

ulterior. Si atunci, sa ma intreb, sa nu ma intreb, la ce ne mai bulucisem, la ce mai carasem

tranzistorul? Oricum fusese un reflex sanatos, lipsit de orice finalitate imediata.



Singura conexiune pe care multi romantici mi-o contrazic acum cu violenta fusese senzatia

tulbure ca mai '68 de la Paris si 21 august '68 de la Praga nu erau nici pe departe antinomice,

ci pur si simplu rasuflari pe orificii diferite ale aceluiasi balaur.

Inainte sau dupa 21 august, descoperisem in revista Cinema, pe punctul de a ne deveni organ

de partid (cinefil) si de stat (la coada la casele cinematografelor), o noua semnatura, care ma

cucerise: Radu Cosasu. Singurul critic (asa il credeam atunci, de vreme ce semna in Cinema,

valorificandu-mi dreptul uman de a ma insela) care vorbea intr-o limba deodata inteligibila,

coborand de la catedra de unde majoritatea celorlalti perorau, oferind mostre din ceea ce dupa

90 urma sa se cheme limba de lemn a criticii, la o sueta mustoasa si complice cu tine,

cititorule. Ma cucerise mai ales deoarece imi legitimase gustul nesigur si in formare: retinuse

din peisajul verii doar doua filme, exact pe acelea ce ma miscasera si pe mine. Pe mine, cel

care vazusem cu doi ani in urma Colina si Noaptea Iguanei, pe mine, acelasi care aveam sa

vad anul urmator Becket si Blow up.



Ati ghicit, domnilor presedinti, unul din ele era Aventurierii, acest film juma� simpatic,

juma�naiv despre prietenia masculina, cum sunase fraza cosasiana.



Eu, acela de atunci, aveam sa devin, prin vremi, individul care va spune, in pandant, mult mai

tarziu, ca Once upon a time in America nu e atat un film despre prietenia masculina, cat

unul despre nostalgie, ca sentiment totalitar, de esenta iremediabil barbateasca.



Abia in acest nou secol malrauxian aveam sa aflu, ca redactor la prima reeditare electronica a

cartii pe care Radu Cosasu o incepea atunci, pe 21 august 1968, ca era reactia impecabil

acoperita a omului abia de curand reabilitat, inaugurand de fapt genul propriu in proza

romaneasca.



Si femeia?



Tot abia acum aveam sa aflu ca cel mai globe trotter dintre prietenii mei, 搒 obarul Hector

**,

Corbinski� avusese aceeasi intuitie ca mine, in fata seductiei brutale pe care eteric-telurica

(Exista asa ceva? Exista!) Joanna Shimkus, ungand-o (honny soit qui mal y pense) drept

***

arhetip feminin, cautat si mereu regasit, cand s-a apucat sa 搑asuceasca fusele orare� . Mai

timid, mai tremurat desenat, desi mai in varsta, eu ma limitasem sa-mi refuz a ma indragosti

de o fantosa fantasmatica, al carei gen proxim ma indoiam a-l regasi in dulcele plai mioritic.



O singura enciclopedie spune, la marginea fisei unui mare actor, ca Joanna Shimkus, nascuta

pe 30 octombrie 1943, la Halifax, Canada, a devenit, din 1976, a doua sotie a lui Sidney

Poitier. Flerul juvenil al celor doi viitori membri ai cenaclului Joc secund, sau comuna lor

reactie sexuala capata o pragmatica sanctiune nobiliara.



Note:



* - la o lectura mai atenta, sintagma e, cel putin virtual, pleonastica



** - vezi Farul de la Mangalia, in Glissando, Napoca Star, Cluj, 2001 si in Fals tratat

de alchimie onirica, Eikon, Cluj, 2005-08-21



*** - Perifraza la titlul Rasucind fusele orare, Ioan Chirila, Sport-turism, 1980

Nr.30, ianuarie 2008



Bercu Leibowitz



-dupa Al. O. Teodoreanu -



-Scoala, Pinkala, sunt sapte ceasuri dija, scoala, se agita Malka, frumoasa nevasta a micului

functionar de banca. Nu-i era ei teama ca Pincu o sa intarzie la servici, asa ceva nu se

intamplase niciodata in cele 207 saptamani de cand se maritase cu el la sinagoga din Leresti.

Dar ardea de curiozitate s-o intrebe sotul, dupa obicei, cu un toc pe buzele inca nerujate,

inainte sa-si puna palaria de fetru pi cap, ce-o sa-i gateasca ea bun de pranz. Caci Malka

frisona de o saptamana pregatindu-i surpriza unui souffle di telina cu mere. Pe care sa i-l duca

plocon in sufertas, la bacania lui Pop, unde functionarii bancii Silbermann isi luau pranzul

zilnic si unde specialitatea casei era coada de vita cu sos. De batuse Pincu capu luni de zile sa-

i faca si lui, dupa shabat, mancare de goi. Altfel Pincu Abeles, cu prietenul lui Iankala,

descoperitorii salitei din dos de la bacania lui Pop, unde se mai incurcau la un toi cu clientii

micilor ghesefturi in particoler, il instruise pe cumsecadele bacan Pop sa gateasca kasher,

numai pentru clienti de soiul lor. De se lauda bacanul Pop ca merge special la abatorul din

Buhusi sa cumpere carne de vita sacrificata special pentru clientela lui simandicoasa, din

Leresti, de un haham bastinas, tocmit anume. Acuma, deh, Pincu se facea ca-l crede, ce-i

bunul comert cinstit daca nu o mana care spala pe alta, si amandoua obrazul, pfuia, ca se goise

Pincu Abeles cu atata clientela de mocani, cu care mai invartea si el un car-doua de lemne

livrate pe pret bun unde mocanii nu ajungeau cu marfa…



Ei, si se puse Malka pe treaba, isi legase sortul cel nou, conabíu, care dadea asa bine cu coama

ei roscata si ochii de culoarea florii de nu-ma-uita. Ochi asemanatori cu ai varului sela

indipartat, care le sosise in vizita o singura data si-i furase o firtala din inima ei de aur…o

firtala am spus? Cum o sa gandeasca Malka Abeles din Leresti ca o ungureanca de piste

munti, ce-o fi in capu‟ meu de povestas?



Si dupa ce puse ceasul disteptator sa sune dupa taman doaua zesi di minuti, sa scoata sufleul

rumen din cuptor, lua Malka telefonul si suna banca. Cu Pincu Abeles, va rog. Se auzira voci

ascutite si un Pincu neasteptat de nevricos se auzi in sel aparat: se vrai tu, nu ti-am spus sa nu

ma deranjezi din serviciu? Afla ca nu-i a buna, e zece far-un sfert si Bercu n-a sosit la banca!



Intimidata, Malka inchise cu grija, par‟ca sa nu contribuie cu zgomotul receptorului pus in

furca la dezastrul banuit la banca. Abia apoi stirea o trosni drept in moalele capului, fix intre

zulufii ca para focului. Bercu, sa nu soseasca la banca pana la zese far-un sfert? Trebuia mai

mult decat sa deraieze axa polurilor, cum il auzise pe unchiul Saul, care citea toate ziarele si

asculta radio Londra, ca sa se intample asa ceva extraordinar! Doar Bercu Leibowitz era, fara

sa stie, bietul de el, folosit de tat orasul drept ceas elvetian. Deschidea Bercu usa bancii, erau

nouaua ceasuri fix, o inchidea el ultimul, dupa directaru‟ Silbermann, erau sasi ceasuri dupa

namiezi. Poati doar rabla din turnu primariei sa fi „tarziat douaua-trei clipite. De-ar fi trecut

expresul de Liov prin Leresti, precis ar fi fost nevoit sa-si regleze pufaitul dupa ceasul din

creierii bercului, cum isi permiteau prietinii cate un nevinovat spirit de gluma, caci doamne

fereste sa spuna Bercu snoave vanatoresti cu coada vulpii, a de-o agiuns bearca la trasul de

maneca al povestasului. Bercu Leibowitz nu deschidea gura decat ca sa spuna sentinte

inatacabile, casatie, ce mai. Caci nu punctualitatea proverbiala a lui Bercu il deosebea asa de

net de tovarasii lui, ci dreapta judecata. Bercule, di si nu ti-ai facut tu rabin? Pintru ca nu

vrau sa-i iau buc’ticuta di paini di la guri lu’ disteptu’ di Sawel Goldenblum, mormaia Bercu

simuland neatentia. Asta era singurul lui cusur, il cartea pe rabinul Lerestilor, da si asta numa

putintel. Altfel respectuos cu toata lumea care merita respect. Incepand cu Doctorul Adolf

Silbermann, directorul bancii care-i dadea lui buc‟ticuta de pane. Cam neagra. Dar, suflet de

aur, Bercu era modest.



Si, acuma, de-odata sa nu ajunga Bercu la banca la zesi far-un sfert?



Malka isi tinu respiratia sasi ascunda si siesi sentimentul de catastrofa ce-i taia picioarele.

Caci planul era genial. Pe cand Pincu ar fi trebuit sa savureze sufleul de telina cu mere, in

odaita din dos a bacaniei lui Pop, cu colegii de banca, ungandu-l cu tamaioasa de Husi, in

zambetele deocheate ale selora, facand aluziv cu ochiul la numele legumei, de-si radea sub

musteata Pincu, care stia el ce stia si cate parale facea, de se inalta roscata malca pan‟la cer, in

timpul aselui ziafet nevinovat, ea, Malka, s-ar fi intalnit, cu sini oare? Ei, da, cu Bercu. Ca pi

cat era Pincu di zdravan, pi atat nu-i ajunjea ei, fata di carciumar din Mitocoseni, fost arendas

al boierului Lae Cantacuzen, procopsit cu temei. Siatunsi, in sini sa aibi incredere, di nu in

prietinu‟ sel mai bun al Pincului, a carui vigoare o aflase di la Raseluta farmacistului, la o

dulse barfa di cocoani.



Bercu cel sfant, sa-si insele prietenul cel mai bun? Cine-ar putea crede, daca intarzierea de

acum mai bine de o ora, ca zece far-un sfert fusese cand daduse Malka telefon la banca, n-ar fi

smintit mintile. Pai tocmai aici o brodise desteapta, frumoasa si focoasa Malka, o fata de

carciumar, crescuta printre vulgaritatile surugiilor, samsarilor si altor musterii: stiuse sa vada

dincolo de aparente. Apele limpezi is adansi, ii spunea mereu granmama, inabusita de aburii

carciumii, ea, fata de rabin, cu pensionul la Lemberg. Maritata de familie, nici cu de-a sila,

nici din dragoste, cu cumsecadele cuntabil Pincu Abeles, pe care, facuse Malka ce facuse,

numai ea stia cum, si reusise sa-l angajeze la banca Silbermann. Fata carciumarului din satul

vecin si nepoata fiicei de rabin din Lemberg se lasa greu scoasa in lume. Pincu nu indraznea

sa-i sugereze sa-l ajute pe partea sociala, precum personajul maiorului Braescu, apoi nu numai

ca era multumit cu slujba lui la banca, dar nici nu banuia cum ajunsese el acolo. Dar mai ales

era multumit de micile petreceri cu clientii goim in odaita din spate la bacania lui Pop. Ocazii

de a-si mai unge cu unt buc‟ticuta lui de pane. Pincu avea mare admiratie pentru bunul lui

prietin Bercu Leibowitz, pe care ar fi fost in stare sa-l puna cruce de-nchinat de s-ar fi nascut

crestin. Chiar il intrebase pe rabbi Sawel din Leresti daca expresia etalon de virtute, pe care-o

gasise intr-o terfeloaga a unuia Didro, sau asa ceva, se poate folosi de un credincios mosaic.

Caci gandea ca nimic nu i se potrivea lui Bercu mai abitir. Rabbi Sawel zambise intelept,

trecandu-si degetele spatulate, de pianist, prin barba rara si-i raspunsese ca daca nu gaseste in

Talmud o expresie la fel de potrivita, nu calca legea lui Mose daca ia ceva bun de la goim.

Pincu pricepu ironia, lecturile lui intamplatoare treceau la distante cosmice de Talmud. In

vremurile nepotilor pe care spera sa-i aiba ar fi citit mai degraba Viata economica, iar in cele

ale celei ale stra-stranepotilor ar fi fost abonat la Capital. Omul trebuie sa-si stie masura,

repeta Pincu prietinilor, colegilor si chiar unor clienti mai selecti, crezand ca intalnise vorba in

gura altui intelept, far-a sti ca se apropia in gandirea lui de vechii greci, doxarii. De unde sa

banuie el ca rabbi Sawel era cu un picior, daca nu cu ambele, cu mult inaintea vremurilor,

preacticand discret un ecumenism sui generis. Caci, Doamne apara si pazeste, dar legea lui

Mose nu prevedea spovedirea credincioaselor. De ce? Doar si ele sunt fiinte simtitoare…

Intre timp Malka sfarsise pregatirile pranzului de gala pe care-l fabricase pentru a face

concurenta bacanului Pop, pusese operele de arta culinara in sufertas iar acu isi punea palaria

pe-o spranceana, cu voaleta de plasa pi deasupra. Tocmi muscalul cu trasura cea de cuparie

pana la bacanie, cu gand sa mearga pe din dos, pe stradute numai de ea stiute, pana la

cuibusorul de nebunii unde era decisa sa-l astepte pe Bercu pana la orele cand Adolf

Silbermann avea sa se intoarca de la cabaret. O veni, bine, o fi bolnav, ori ce stie ea, o sa afle.

Seara, tarziu, avea sa ajunga cu un sfert de ceas inaintea lui Pincu, de la jurul ei fix cu

cocoanele, vezi doamne.



In vremea asta, clopoteii de la intrarea bancii Silbermann sunara ca un sobor de mate zgornite

din pod de un porc zburator. Era aproape de vremea pranzului. Usa se deschise la perete,

jamurile se cutremurara si un Bercu asa cum nu si l-ar fi inchipuit niminea, cu palaria pe

ceafa, cu gravata stramba, cu jiletca deschisa si cu lucire nebuneasca in priviri isi facu

intrarea. Sapti functionari ridicara capetele speriate din registre, iar usa de vis-a-vis, ce dadea

in sfanta sfintelor, se deschise nu mai putin autoritar, facand loc unui Adolf Silbermann crunt,

ca un Jupiter tonans de provincie. Ciocnirea promitea sa fie un turnir medieval, daca in

mintile stranepotilor lui Mose ar fi fost loc pentru asa o comparatie.



Intarzierea lui Bercu era prin sine insasi o enormitate mai ceva decat ar fi inceput pietrele sa

curga si apele sa se impietreasca, tinuta lui de neinchipuit era basca. Directaru‟ isi stapani

sfanta manie, convertind-o intr-un gest de suprem dispret: A, Leibowitz, vreau dosarul

Nathansohn. O sa-ti scad din salar paguba intarzierii cu care-l rezolv, de o sa plateasca si

stranepotii tai, zise si-si rasfranse buza de jos, cu nesfarsita scarba. Bercu se aprinse din

nemica, prinse a balbarasi neinteles, se facu rosu ca zulufii Malkai, ajunse din trei pasi in

mijlocul salii sintr-o apoteoza rivulutionara zmulse calimara de pe biraul unui Pincu siderat si-

o arunca drept pe plastronul camesii directarului. Stropii violeti se risipira peste chelie, pe

pantofi, pe registrele a juma‟ din colegi, ce mai, pisti tat. Maretul Adolf disparu sub zbaterile

agitate ale sasi din cei sapti coleji, ale caror brate semanau cu niste mori di vant apucate di

streche. Umbland sa-l curete, mai mult il manjira, ceea ci faci ca ieu, povestasul di sirvici, sa

insep a banui ca di mult asteptau asa ocazie, dar n-ar fi indraznit nici sa-i pici cu ceara di sijil.

Exit Silbermann.



Bercu ramasa stapan pi campu di bataii, o clipa iluzorie. La jumatatea careia Pincu, grijuliu,

spuse cu voce sugrumata:



-Da si ti-a apucat, Bercule, ai bolunzit? In uimirea lui, incurca vorbele, folosind aiurea cateva

di la clientii di pisti Carpati. Acu o sa ti deie afara, auzi tu?



-Ei, si? Ieu am contract ca pintru orisi m-ar da afara afara di furt, ii obligat sa-mi plateasca

leafa pi sasi luni inainti.



-Si pisti sasi luni, ce-ai sa fasi dija?



-Pisti sasi luni oi fi dija angajat di trii luni la banca Sofocles, di pisti drum.



-Cum, ti angajezi tu la goim? Pincu uita sa intrebe esentialul, cum ajunsese Bercu la asa o

socoteala.



-Da si, banii goilor nu umbla? Nu-s buni? Apai di undi stii tu daca grecoteiu‟ o fi taiat

imprijur ori ba?

-De, stiu ieu? Prea ii in concurenta cu banca noastra.



-A noastra? Aibi tu, frati Pinkala, siva actiuni la banca? Am ieu actiuni? Ii banca lu‟

Zilbarman, nu l-ar mai rabda pamantu‟ di iecscorc.



-Si zasi Bercule, nu-i prea tari cuvantu‟?



-Ii prea zlab cuvantu‟ Pinkala frati, ii palid. Nu se exista iescroc asa ca Zilbarman, stiu bini si

spun, zau. Aprins, Bercu imprumuta si el, fara sa vrea, din juruintele goilor.



-Cum asa, Bercule?



Si Bercu isi sterse sudoarea cu stergarul unuia din colegi, se aseza, da nu pe locul lui, si

povesti.



Nu numa‟ ca Silbermann ii exploateaza ca pe cainii de circ, asta era vorba lui, nu numai ca

petrece noptile cu santance la cabaret, dar se bucura sa-i ia lui Bercu buc‟ticuta lui de paine de

la gura. Isi aruncase antenele in cateva mici afaceri ale lui, pe care Pincu le si stia, ca nici el

nu era sfant, bacanul Pop sa traiasca. Oferise, de unde, de neunde (din exploatarea lor, a

sarmanilor functionari), un pret mai bun, il scosese pe Bercu pe margine. Azi asa, mani asa,

da daca se ducea buhu pana-n Buhusi ca Bercu nu-i om serios, nu seca izvorul? Metresa lui,

de care abia acum aduse vorba, cu fereala, de se mira Pincu, ii fata cu pretentii si cu

temperament. Ceea ce-l scosese din sarite fusese banuiala ca escrocul de Silbermann se

dedulcise la bucurii cu aceeasi dama fara de care viata Bercului si-ar fi pierdut din haz. Pi

banisorii lui, deturnati cu miselie. Si atuci se puse de-l lucrase pe onorabil. Cu carnetelul din

care avea sa-i faca parte cu taraita lui kir Sofocles, fantana de aur a porcului de cane va seca

incet. Dijaba numele de argint. Asa ca ia seama, frate Pinkala, pune-ti lacat la gura si cata-ti

servici. Cap ai, meseria-i bratara de aur. Aicisa se impute treaba, asculta ce-ti spun eu, patitul.



-Si di cand stii, Bercule, ramase Pincu agatat de esentialul mecanismului.



-Paaaai, cam tot di sasi luni.



Preocupat de neasteptata rabdare a prietenului sau, lui Pincu nu-i trazni sa faca alte legaturi,

desi undeva, en arière pensee, cum spunea nevestica lui cea dulce, pastra uimirea de-al fi

auzit abia acum pe Bercu vorbind fara fereala de o metresa. Ca era aceeasi cu cea la care se

dedulcise Adolf Silbermann cel vapsit cu cerneala violeta era limpede, dar cine-o fi asa o

cocoana in mica urbe a Lerestilor, asta devenea cetos. Reactiona la primul soc, uluitoarea

rabdare a celui ce-o facea pe ceasornicul urbei:



-Si cum ai tacut atata vreme, Bercule?



-Pai ce, vrai sa ma supar cand vra el? Ma supar cand vrau ieu.



Pincu Abeles ramase tacut, digerand profunda intelepciune pe care-o auzea intaiasi data si

prima oara in viata lui. Apoi, glasui ca un cor antic:



-Bercule, esti un filuzof.



-Filuzof pi drakku, cini nu-i filuzof pintru dansul ii un dubitoc pentru ceilalti.

Nr.29, decembrie 2007



O pata de sange pe cearsaful alb



Omul rezista 6 minute fara aer, 6 zile fara apa, 6 saptamani fara mancare, asta e baza

numarului fiarei, isi aminti Lucian explicatia fantezista a prietenului sau, neurofiziologul,

dupa ce se trezi din lesin si realiza, treptat, cine este si ce vrea. Pronia sau flerul logic il

impiedicara sa se ridice brusc, sa-si reia locul langa patul pe care iubita sa respira,

impercptibil, fara ca cele doua movilite de pe pieptul ei sa tresalte sub cearsaful imaculat.

Simtindu-si bratele imobilizate, observa perfuzia. Mi-oi fi pierdut cunostinta si au prins ocazia

sa ma hraneasca aritificial, dar m-au instalat, cu delicata intelegere, tot in rezerva Selenei.



Lucian nu numarase zilele de cand veghea coma iubitei lui, nu refuzase tavitele cu mancare in

caserole, pentru ca nu le observase, abia daca se ridica de pe scaunul inconfortabil pentru a se

duce la toaleta, dupa multe ore de amanare. Mai inghitea o gura de ceai, sau de apa minerala,

lasate discret de una din asistente, dupa ce personalul se lamurise ca nu-l poate desprinde de

patul frumoasei adormite. De respirat habar n-avea daca respira sau nu si nu credea sa aiba

importanta. Medicii si asistentele aveau grija sa-l ocoleasca, asa cum ar fi ocolit o piesa de

mobilier sau un aparat. Nu, nu asa, caci nu-si puteau retine un oftat din adanc, resorbit

inauntru, mangaindu-l cu privirea, umbland in jurul lui instinctiv in varful picioarelor, cu

respiratia retinuta.



Lucian ii vorbea Selenei in permanenta, cu voce joasa, majoritatea timpului, in gand,

articuland insa apasat, cand personalul isi facea treaba, auzise el ca cei aflati in coma aud

totul. Alterna negandit, instinctiv, momente de intensitate, de limpezime, a relatiei lor, cu

lucruri pe care nu apucase sa i le spuna. Mai putine, astea din urma, sa nu creda subcontientul

ei treaz ca si-ar lua, doamne fei, ramas bun. Zile, saptamani in sir, avea senzatia dezesperanta

ca vorbele nu-i trec dincolo de cearsaf, dincolo de pielea fetei fetei, cu pleoapele inchise cu

tot, mai degraba de culoarea cearsafului decat transparenta.



Dupa ce isi controla prudent mobilitatea picioarelor, reusi sa se intoarca aproape intr-o rana,

cu fata catre silueta iubitei, sub cearsaful care refuza sa semene a giulgiu si reincepu litania

intrerupta de le lesinul de foame si epuizare pe care nu si-l amintea. Dupa o vreme obosi si

continua in gand, ca atunci cand ingrijitoarea, mereu aceeasi, asistentele si medicii misunau in

jurul patului – soclu statuar.



Veni si trecu vizita de seara, veni si trecu asistenta de noapte, la preluarea serviciului, Lucian

continua sa-i povesteasca Selenei filmul dragostei lor. Cu certuri, cu impacari, cu agonie, cu

extaz, cu zenit si nadir. Dragostea lor fusese zborul sagetat al ciocarliei spre soare, rezistase

de cateva ori sa se transforme in Icar. Dragostea lor fusese lumina unui lampas de miner,

scotand din intuneric flori de cuart. Dragostea lor fusese un submarin albastru, ca un cal

albastru, ca un ochi de caine albastru, nu unul galben, albastru, un submarin albastru care stie

si poate sa se scufunde la 17 metri sub cel mai violent uragan, unde e liniste, pentru a irumpe

sub soarele de dupa furtuna. Dragostea ei care nu era mai mult de un pas cu care incepe orice

drum de zece mii de li si care trebuia, in ciuda lipsei de reactie a trupului iubitei la stimulii

medicali, sa faca fiecare din cei cateva zeci de mii de pasi, pana la ultimul. Slabit, la limita

unei noi pierderi a cunostintei, epuizat de efortul de concentrare mentala pe care niciodata nu

si-ar fi inchipuit ca va fi in stare sa-l faca, Lucian se simtea atotputernic. Sau, cel putin,

indeajuns de puternic sa faca drumul dus-intors pana in Hades, sa smulga zeilor gelosi pe

dragostea lui incuviintarea sa-si aduca inapoi iubita. In lumea reala. Cu toate mizeriile ei.



Lichidul translucid era pe terminate in palnia de perfuzie, dupa ce asistenta de noapte o

reincarcase. Lucian privi ceasul de perete, apreciind ca peste 2-3 minute asistenta va reveni,

fie sa-l detaseze, fie sa aduca o noua portie de hrana intravenoasa. Acum e momentul, gandi

paralel cu povestea articulata in gand si isi detasa mana stanga, largise legaturile cu rabdare in

ultimele 2-3 ore. Smulse acul perfuziei, cu tot cu bandaj, apasa vena cu degetul, se ridica

heratic, facu cei 2-3 pasi pana la patul alb, fara sa cada. Se apleca asupra trupului alb, tinandu-

si respiratia. Lasa sa cada pe buzele incolore o picatura de sange din vena lui, apoi le atinse

mai usor ca o respiratie de elf cu propriile buze, continuind sa-i povesteasca infrigurat cum

glumisera iarna trecuta, pe seama sangelui ei, picat dintr-un deget zgariat, pe zapada alba, cu

gandul la povestea magica a geniului macondez. Apoi detasa capacul palniei de perfuzie care

o alimenta pe Selena si lasa sa curga, in lichidul nutritiv translucid, sange din vena lui.

Continua sa povesteasca, acum cu voce tare, regasindu-si o forta neasteptata in numaratul

picaturilor, despre o zi de vara, la inceputul dragostei lor, cand scosesera din masivul calcaros,

o familie cu doua gemene, dupa un drum de-a lungul intregii creste cat un cutit, pentru a-si

gasi drumul in plina noapte prin albia plina de trunchiuri cazute, a unuia din torentele… si

tocmai cand ajunsese la paraul coborat cu pretul zecilor de contuzii tibiene intra asistenta, care

nu gasi altceva de facut decat sa tipe. Apoi o tuli dupa doctorul de garda, care alerga la

rezerva tragand dupa el ditamai sanitarul categorie supergrea. Il culesera pe Lucian cand

cadea intre cele doua paturi, cu incetinitorul, ca in finalul unui film dramatic. Cateva picaturi

de sange cazura pe mocheta, dar asistenta ii aplica iute un bandaj ermetic, iar medicul ii facu o

injectie intr-o vena d epe dosul palmei celeilate maini. Atunci se gasi sa cada curentul,

asistenta si sanitarul erau sa-si sparga captele in reflexul de a porni imediat alimentarea de

avarie a aparaturii ce-o tinea in viata pe iubita bezmeticului. Cum medicul nu putea auzi

povestea pe care un Lucian iarasi inconstient se incapatana sa i-o spuna in gand Selenei, il

mustra bland: Ce voiai sa faci, nebunule? Crezi ca sangele tau e apa vie? Asistenta si

sanitarul, adus, probabil, pentru a-l lega pe dement de pat, cu o noua perfuzie, se apropiara

frecandu-si cucuiele. Doctorul stiu sa descifreze limbajul trupului, ochii ii zambira cand

intreba molcom huiduma: ia notite, mai frate, ia notite aici. Tie ti-ar trazni asa ceva prin

tartacuta, sa-ti chemi din coma iubita administrandu-i propriul tau sange? Uriasul se fastaci.

Asistenta il invalui intr-o privire din care lumina alungase scrobeala profesionala, iar Lucian

deschise ochii. Privi spre fereastra rezervei, incercand in van sa ingaime ceva. Primul care

intelese fu, neasteptat, supradimensionatul sanitar. Dandu-si propria iubita binisor la o parte,

deschise jaluzelele. La lumina lunii pline, vazura cu totii ca fata de sub cearsaful imaculat

deschisese ochii. Pe cearsaf striga o singura pata rosie.







Nr.28, noiembrie 2007







Poveste de dragoste

Am avut de mai multe ori privilegiul, mostenit prin contagiune, de la gimminy si neghinita,

agentii duhurilor mele transparente, sa fiu martorul pronuntarii unor vorbe memorabile. M-am

facut o musca e un cliseu clasic, dar deoarece functioneaza nu am motive rezonabile sa ma

abtin a-l folosi.



Era demult, demult, davnym, davnom, c'era una volta:



Un scriitor consacrat ii marturisea altui scriitor consacrat: Relule, cel mai greu lucru din lume

e sa scrii o poveste cu un baiat iubea o fata. Eu n-am reusit. Amandoi erau intemeietori in

proza romaneasca, dar din povestea noastra nu face parte amanuntul ca primul reinventase

dupa razboi o specie literara cu antecesori ilustri, iar celalalt inventase proza cathartic-

exorcizanta. Ce incape in povestea noastra e ca amandoi stiau ca fratele celui cu marturisirea

fusese daruit cu harul de a scrie povesti de dragoste cu un baiat iubeste o fata.



Iar ai pornit rau povestitul, capitane, imi transmise neghinita, in urechea dreapta, aia prin

care aude Castor, remarca prompta, rece, binevoitoare, calda, a lui Ariel, duhul meu insotitor,

mereu ubicuu, simultan langa mine si dincolo de acolo unde vantul rostogoleste norii. Nu

cred ca am pornit rau povestitul. Gandul ne duce, reflex, la un baiat iubeste o fata, cand auzim

sintagma poveste de dragoste. Sigur, aici e motorul care misca lumea, dar spectrul subiectelor

unei povesti de dragoste e mult mai larg. Ca sa ne rezumam la un exemplu canonic, daca

dragostea Margaretei pentru Maestru e simultan una din categoria mai sus definita si un

simbol aproape magic, lucrarea lui Woland este, oricat ar parea de straniu, o poveste de

dragoste luciferica pentru eterna si fascinanta Moscova, poveste impletita cu povestea de

dragoste a celui de-al cincilea procurator al Iudeii, cavalerul roman Pilat din Pont, pentru

Yerushalayim, cu minunile lui cu tot. Ca sa nu mai spun ca insasi scrierea romanului e alta

poveste de dragoste, iar lectura lui generica alta. Multiplicata.



Povestea de dragoste pe care ma apuc s-o povestesc acum incepe cu o crima sordida. Un

soldat tanar, in prima lui permisie, agata o prostituata, apoi, revoltat cand descopera ca silueta

sexy ascundea un deghizat, refuza sa plateasca pentru serviciu neconsumat. Travestiul isi vrea

banii violent, scoate cutitul, in inclestare acesta trece in mana soldatului, mai antrenat, dar

raneste agresorul. Tanarul soldat se sperie, fuge, arunca aiurea cutitul intr-o pubela de gunoi,

dar travestiul e ucis bestial de un psihopat ucigas in serie. De prostituate. Soldatul e gasit

vinovat, amprentele sale si urmele de sange apartinand victimei pe cutitul gasit fiind proba

incriminatorie. Criminalul e condamnat pentru o crima similara, dar moare in inchisoare, cu

putin timp inainte ca povestea sa se iuteasca, in momentul in care soldatul condamnat

implinea 22 de ani de detentie si devenise consilier al tinerilor detinuti, ca sa reziste afara…



Un avocat militar e solicitat pentru rejudecarea procesului soldatului, care acum nu mai e

tanar, de o atragatoare, sofisticata si oarecum celebra profesoara de drept, pe baza unor noi

posibile dovezi gasite de una din studentele ei. In cazuri ca cel al soldatului, numai seful

statului poate decide rejudecarea, ministrul de resort nu vrea cu nici un pret sa-l implice pe

acesta. Lucrurile se complica, deoarece cheia disculparii soldatului e in buzunarul unui

parlamentar, care, acuzator public la acel vechi proces, neglijase deliberat sa ofere apararii

informatia despre asasinul real, pe care o primise pe cai oficiale. Iar implicarea

parlamentarului, pe langa riscul inerent, pica rau, intr-un imbroglio politic.



Daca povestea pe care abia acum simt ca am pornit-o rau nu s-ar dori o poveste de dragoste, ci

una de actiune, exact acum ar fi momentul de suspans in care as dezvalui, cu mizanscena,

ceea ce deja ar fi trebuit sa incepeti a banui: studenta era fiica soldatului. Ce-o mana pe ea in

lupta? Lista motivatiior e limpede, iar toate motivatiile sunt transparente, cele mai multe

disjuncte de dragoste, unele pragmatice, cateva posibil egoiste. Daca nu de-a dreptul

meschine.



La fel putem gandi cand aflam, din gura soldatului detinut, ca fiica sa urma dreptul pentru a se

inarma cu instrumente potrivite sa-l reabiliteze.



Eu, ca povestas, am libertatea sa orientez in asa fel reflectoarele pe scena povestii incat sa va

conduc catre un accent sau altul al evantaiului motivatiilor posibile ale fiicei condamnatului

fara vina. Am insa si dreptul? Pot eu, povestasul, crede, ca personajul meu ar fiu putut fi

manat de altceva decat de dragostea pentru tatal ei?



Grea intrebare? Simpla? N-aveti decat sa va inchipuiti in ipostaza mea, de povestas si sa

judecati singuri. Daca n-as fi convins ca cele mai multe povesti pe care le-ati scrie pe

subiectul de mai sus ar fi povesti de dragoste, m-as lasa de scris.



Nascuta dupa inchiderea tatalui sau, micuta My a luat de bun mediul din jurul ei, fara a simti

vreo lipsa. Dragostea tinerei ei mame i se transfera, prin osmoza afectiunii, ca si prin sufletul

laptelui. My s-a hranit cu dragoste, ca cei mai multi dintre puii de mamifer. Poate ca dragostea

filtrata din inima tinerei mame era condimentata cu inevitabilul strop de amaraciune, poate era

accentuata de nevoia instinctiva de a o iubi cat pentru doi. Sigur e ca mama trebuia s-o mai

lase in grija propriei ei mame, ca sa poata castiga existenta pentru ambele. Tot sigur e ca My

n-a sesizat decat dupa contactul cu colectivitatea ca cei mai multi dintre egalii ei erau luati de

la gradinita de cate un barbat care nu putea fi mama. Poate ca a avut sansa sa afle adevarul

familiei ei treptat, fara socuri, avand timp sa se obisnuiasca cu realitatea. Sigur e ca atat mama

ei, cat si mama mamei ei ii spusesera ca absentul ei tata e un om bun, care o iubeste din

spatele zidurilor la fel de mult cum se simtea iubita de toti cei care-o inconjurau. Poate ca a

avut sansa sa-si formeze simtul dreptatii asimiland, treptat, nedreptatea care-o separa de acest

tata, multi ani imaginar. Da, imaginar, caci singura dorinta pe care cele doua mame ale ei,

refuzau cu ferma blandete sa i-o indeplineasca, dintre cele aflate la indemana lor, era sa fie

dusa sa-l vada. Sigur e ca a avut sansa unei firi fericite, ca a asimilat, odata cu dragostea

dizolvata in laptele mamei, odata cu dragostea absorbita prin pielea sufletului, din bratele

aceleiasi mame, un miraculos simt al echilibrului, o intelepciune nativa.



Armatura determinarii ireductibile avea sa se dezvolte mai tarziu in carnea acestei echilibrate,

intelepciuni. Declansata de primul contact vizual cu tatal ei cel inchis, la implinirea celor 13

ani, cand copilul devine, cu un cuvant asimilat in aproape toata lumea, teen ager. Straniu,

motivul pentru care i se taiase respiratia, se albise si era cat pe ce sa lesine nu fu imaginea

barbatului deja marcat de amaraciune resemnata dar neinduplecata, pe asta si-o reprezentase

in minte de asa de multe ori, incat nici o versiune concreta n-ar fi putut-o surpinde.

Ci constiinta acuta, ca un junghi renal (pe care-l mai incercase, stia cu ce se mananca), ca nu

respira acelasi aer cu el, urmata de panica reflexa ca peretele transparent, dar ermetic, ar fi

devenit brusc opac la fluxul dragostei ei indelung zagazuite.



Poate ca acest renghi pe care o imaginatie sensibila, ca o magnolie de otel, i-o jucase

proaspetei adolescente, a fost nu numai sansa ei majora, nu numai sansa nedreptatitului soldat,

ci chiar sansa acestei povesti, de a deveni o poveste de dragoste.



Caci atunci a luat My hotararea de a urma dreptul.

Pentru a face o cariera in care ponderea tertipurilor la care recursese ca sa puna in miscare

resurse ce le depaseau mult pe ale ei avea sa devina aproape anecdota amuzanta??? ….

Inclusiv riscul de a fi exmatriculata de decan, pentru mijloace neortodoxe. Inclusiv felicitarile

neoficiale ale aceluiasi decan, pentru cutezanta de a apela la respectivele mijloace

neortodoxe... Dar avocatul militar obtinuse achitarea fostului soldat si repunerea lui in

drepturi.



Daca povestea mea ar fi o telenovela cu iz moralizant, as putea s-o fac pe eroina sa-l

inlocuiasca pe parlamentarul compromis, dupa 2-3 legislaturi, as putea-o asocia cu eliberatul

ei tata intr-o firma de consultanta pentru tineri imberbi, as putea sugera o trecatoare poveste

de falsa dragoste intre avocatul militar si profesoara ei… dar cate n-as putea? Autorul e, in

teorie. In practica el e obligat sa fie inteligent, in cadrul acelei superbe definitii care spune ca

inteligenta e supunere la obiect. Povestea asta e o poveste de dragoste nu pentru ca asa vreau

eu, autorul ei, ci pentru ca asa vrea ea. Ea, povestea. Eu am incercat, la randul meu, cateva

tertipuri deturnante, o introducere prea lunga, un ton de proces verbal, un tonus pe masura.

Pana am ajuns sa ma confrunt direct, in arena emotionala, cu eroina mea. A carei determinare,

izvorata din dragoste, mi-a impus tonul viu, empatic, pulsand, din pasajele in care incercam s-

o inteleg. Facandu-ma sa ma intreb daca, la urma urmei, intre autor si personajele sale, nu se

desfasoara cumva o permanenta poveste de dragoste, subiacenta si subterana, sublima si

subversiva. Cum mi s-a mai intamplat, nu-i asa?



Ajuns aici, gimminy imi sopteste in urechea stanga, cea cu care aude Pollux, un mesaj din

partea celuilalt duh transparent al meu, care-si ascunde feminitatea intr-o frunza de artar, cu

cuvintele iubitului comun, Gabriel Garcia Márquez: Mi-era, prin urmare, cu neputinta sa

deslusesc granita dintre deziluzie si nostalgie.



Asa ca am valorificat firescul curgerii vietii, punandu-mi eroina sa gateasca invariabil, in

meniul de Craciun, salata de boeuf. Obligandu-i pe cititori sa accepte fantezia unei doamne

parlamentar de a-si gati singura meniul de Craciun. Iar pe sotul, pe copiii si nepotii ei sa

astepte, cu piosenie, ca tatal transparent al sotiei, mamei si bunicii lor sa manance in liniste

salata de boeuf de Craciun, inainte de a aprinde luminile bradului traditional...



Il étatit une fois, c'era una volta, once upon a time, a fost odata… ca niciodata.









Nr.27, octombrie 2007



Maestrul ideal



Un tanar era în cãutarea unui maestru, caci auzise ca numai asa poate progresa cel mai bine.

Obisnuit din copilarie cu meticulozitatea si pragmatismul, nu se multumi sa intrebe in dreapta

si in stanga, sau sa caute pe internet. Se pare ca pe vremea aceea erau metodele cele mai

folosite pentru a rezolva orice. Prinse a se ruga (deci nu era asa de nedus la biserica, pentru a

folosi o expresie populara) sa fie luminat de... de ce? De ce-o fi dincolo: ingeri, divinitatea

insasi, cine stie? Stia ca-i important sa se roage sincer, fierbinte si dedicat. Obosit, dar linistit,

adormi fara sa-si ia cina. Visa. Se trezi imediat. Nu-si mai amintea decat figura unui batran cu

privire prietenoasa si puternica. Isi lua concediu, pleca in padure. Padurea incepea la 7 minute

de blocul lui, aflat la marginea celui mai marginas cartier al orasului. Isi lua cu el numai

cainele, o corcitura de ogar francez. Trecu de zona unde se adunau, in fiece dimineata, o

gramada de vecini cu cainii lor, avantajati de posibilitatea de a se plimba prin padure, fata de

egalii lor din centru. Se afunda din ce in ce mai mult. Cand pierduse cararea si orice alt reper,

auzi o voce limpede, care-l chema. Nu se mira defel cand vazu ca se afla in fata batranului din

vis. Se auzi, profund mirat, zicand: "rabbone, invata-ma sa aflu esentialul". Nici nu stia

cuvantul. Batranul zambi, binevoitor si intelept: cu ce te ocupi, tinere? Sunt fermier. Si stai la

bloc? De ce nu, daca n-am alta casa. Dar ferma nu-i departe. Si ce cultivi? Am aclimatizat aici

Cynthia, o planta care-i hrana favorita a murzilor. De fapt cresc murzi*)



*) Nota povestiturului: denumirile plantei si animalului sunt produsul pur al fanteziei, caci ele

n-au in poveste un rol care sa depinda de identitatea speciilor lor



Si se vand bine? Grozav, restaurantele rafinate, blanarii de lux si farmacistii se programeaza

cu luni inainte. Buuun. Si care ti-e grija principala? Tanarul pricepu unde bate inteleptul: sa

evit cosangvinizarea. Ii separ. Ii imperechez numai pe cei mai indepartati genetic, imi permit

sa comand analize. Bravo, esti un fermier competent. Ei, asa-i si cu invatatura, cand cauti un

maestru al carui discipol sa fii. Nici de pe strada ta, dar nici de peste 3 continente. Cel de pe

strada ta e prea "inrudit genetic". Echivalentul cosangvinizarii e sterilitatea spirituala. Cel de

peste 3 continente, macar ca-s la moda, e la fel de eficient ca si cum ai incerca sa incrucisezi

murzii tai cu vulpi.



Pe masura ce batranul vorbea, tanarul simtea ca se transforma. Ca devine mai senin, mai

intelept, mai sigur. Mai puternic. Impresionat, isi zise ca a avut rost sa-l caute pe maestro pana

in inima padurii. Se simtea ca si cum ar fi trait o viata de om alaturi de batran, avea siguranta

unuia carre ar fi verificat in practica toata invatatura batranului.



E ceva ireal, ceva mistic aici, isi spuse.



In fine, batranul incheie: nu ai nevoie de nici un maestru, dragul meu. Nimeni nu te poate

invata ce nu te poti invata tu insuti. Nu discutam ca piata "maestrilor" e plina de impostura si

daca i-ai putea decela n-ai mai avea nevoie de ei. Nici ca destui sunt "prea departati genetic"

de cultura in care te-ai nascut si format. Moco de faptul ca nu ai garantia ca te-ai putea

alcimatiza in alt "sol" cultural, in alt mediu. Discutam doar de activarea inteligenta a

capacitatii tale, ca si a oricarui alt om, de a se perfectiona. Pe... orice plan. Capacitate ramasa

latenta, de care numai cei care iau viata in piept cu curaj devin constienti.



Cand spuse vorbele astea surprinzatoare, figura batranului se destrama. Uluit, tanarul simti

imboldul sa paseasca spre miazazi. Peste putin timp ajunse la un lac despre care nu stia ca

exista in padurea de la marginea orasului. Se mira ca mergea mai greoi. Se apleca si se privi

in luciul apei. Din care ii zambi... figura batranului. Se pipai. Era el insusi.



Frumoasa lectie, isi zise. Aparu un caine. Parca era al lui. Ii puse labele pe piept si-l linse pe

fata.



Batranul se trezi. Se scutura de pamant si de frunze si se indrepta, insotit de caine, spre casa.

Scrisul are sexul pe care-l merita

Cu trei ani si ceva in urma raspundeam astfel unei intrebari consubstantiale temei propuse:



Crezi ca exista un scris feminin si altul masculin?



As putea incepe citand o replica a Adinei Keneres dintr-un interviu dat Dilemei, unde se

spune ca sexul literar e acela meritat. Dar nu vreau sa ma ascund in spatele unei vorbe

destepte. Francoise Sagan scrie feminin. Marguerite Duras scrie tot feminin, dar la modul

"masculin". Pastrand iarasi proportiile, la fel Rodica Ojog Brasoveanu, Ileana Vulpescu, mai

putin cunoscuta Rodica Sfintescu, un spirit penetrant, ca o lama de Toledo. Si, peste toate, Tia

Serbanescu, cumularda de acuitate mentala, putere de sinteza si lapidaritate tipic masculine,

cu ascutimea limbii care, nu-i asa... Vrei nume de barbati care scriu "feminin"? Apoi, Poezia

nu-i decat Poezie. Dar, sa revenim la proza. Am citit de curand doua romane scrise de doua

cupluri. Omogenitatea scriiturii, rezonata, aura, vibratia, sensul, farmecul, desfideau

clasificarea. Nota bene, femeia era cea care conducea jocul literar. Daca l-arfi condus

barbatul, romanele erau ratate. Daca vrei, Marele meu Pariu ar fi sa pot scrie odata asa.



Nu cumva te contazici? Daca decelarea nu a fost posibila, nu inseamna oare ca scrisul nu are

sex?



Lasa-ma, te rog, sa raman la vorba Adinei Keneres : „scrisul are sexul pe care-l merita". O

„polisexualitate" mozaicata e tot ce poate fi mai opus asexualitatii.

(Axioma, Anul IV, Nr. 2 (35), februarie 2003)





Nimic mai potrivit privitului ridurilor mentale in oglinda decat incercarea de a raspunde acum

aceleiasi, in fond, intrebari, prin prisma viziunii de atunci. Oare ce-am citit si trait, trairea

actului lecturii y compris, de atunci, mi-a schimbat sau nu perspectiva? Suflet de contabil,

incerc sa limitez eclectismul natural al lecturiolor mele, centrandu-le in jurul nucleului cartilor

prezentate, fragmente si cronici, in rubricile fragmentarium, cronici de atelier, semnal

editorial, din sectiunea Atelier a portalului cultural LiterNet.ro. Am avut aici prilejul, timp de

un an si jumatate, de cand le gestionez, unei imagini mai mult sau mai putin emblematice a

demersului editorial romanesc. In plan literar.



Ce-am putut observa? In masura in care punem accentul pe dihotomia literatura de calitate /

literatura de consum, sexul autorilor ramane irelevant. In privinta spectrului tematic, in egala

masura larg, indraznet pana la dezinhibare fara masura, parca as nota un anume plus la

autoare, desi suficienta e boala comuna. Mai ales la cei foarte tineri. Daca e sa identific unele

din zonele de decalaj, astea ar tine de diferentele pe care natura insasi le-a imprimat, prin

proiectare, subiectului uman. Personajele autoarelor sunt in mai mare masura feminine, ceea

ce-i firesc, de unde diferente la fel de naturale, de tratare a lor. Situatiile sunt iarasi vazute, in

ciuda efortului de obiectivare, cu un reziduu optic al speciei apartinatoare. Diferentele,

sesizabile, poate, la poezie, din perspectiva sensibilitatii specifice, a trairii, totusi intrucatva

diferentiate, se estompeaza la proza scurta, pentru a se regasi la roman. Chiar cantitativ. Fara

pretentia unei relevante statistice bazate pe date semnificative, as indrazni a zice ca procentul

romancierelor e sub nivelul procentului prozatoarelor si sensibil sub nivelul poeteselor, pentru

a deveni de-a dreptul discret in ce priveste dramaturgia. Feministii (pluralul masculin e

deliberat!) n-ar putea pune aceste diferente, in masura realitatii lor, pe seama unei politici

discriminatorii a editurilor, mai ales ca personalul acestora e majoritar feminin. Presupunand

simplele mele observatii ca bazate pe fapte, ele ar fi efectul unor diferente naturale, in nici un

caz pe o ipotetica scara valorica, ci fundamentate structural.



Daca latura emotionala e una care diferentiaza doar la nivel de nuanta, daca forta literara as

inclina s-o socotesc egal distribuita, exista, in perspectiva mea, un aspect care marcheaza

diferenta aproape transant: simtul humorului. Scriitoarele cu un dezvoltat simt al humorului

sunt mai degraba rara avis, ceea ce, paradoxal, e un avantaj major pentru femei: Pe acelea,

putine, care isi manifesta simtul humorului in scris, nu le poti uita. Complementar, ce retii la

scriitori e in primul rand eventuala lipsa. Diferentele in ce priveste simtul humorului intre cele

doua sexe ale autorilor de literatura sunt, as zice, foarte bine exprimate de adagiul latin non

multa, sed multum. Mai rar la femeile care scriu, simtul humorului e mai acut, cand e prezent.

Acut si, nu odata, tragic. In vreme ce in scrisul masculin simtul humorului pare, mai mult sau

mai putin, un ingredient deja conventional, de natura mai degraba orala si stil de entertainer.

Ma refer la ce citesc acum si vad ca e scris tot acum. Altfel, cel mai dureros simt al humorului

l-am intalnit la un autor de acum o generatie, al carui nume n-am sa-l precizez, din

consecventa perspectivei impersonale alese.



De ce n-as recunoaste acum, deschis, ca am fost puternic influentat sa vad toate aceste nuante

in cele peste 150 de carti prezentate in rubricile citate de lectura, inca proaspata in memoria

emotionala, a unei piese in proza, scrisa de o femeie. Iar sensibilitatea perceptiva imi fusese

slefuita de alta lectura, in cheie asemanatoare (le style c'est l'homme... nu-i asa?) a unui volum

de poezie, scris de aceeasi mana. Poate le-as fi sesizat si fara acest dopaj emotional/estetic,

provocat fiind de tematica, nu stiu, dar sigur e ca acum am trecut in revista raftul virtual sub

imperiul acestei lecturi. Pentru a nu lasa loc de nici un fel de confuzie, motivatia emotionala

n-a depasit nivelul triggerului. N-a masluit culoarea cartilor donei.



Ce mai ramane, asadar, din frivolele si provocatoarele mele opinii, impuscate surazand

interlocutoarei din acel interviu? Dar nici nu conteaza. Fraza emblematica, a inteligentei

scriitoare – editoare, citata atunci, ramane, in esenta, valabila. Literatura are sexul pe care-l

merita.



Daca ar mai fi ceva de adaugat e ca am avut, nu demult, prilejul sa constat, cu satisfactie de

cititor, ca femeile scriu foarte bine despre dragoste (aluzia e la interlocutoarea din interviu),

ceea ce se stia, dar scriu tot foarte bine si despre nostalgie, sentiment despre care nu odata am

scris ca e esentialmente masculin. N-am sa citez nume si piese, din aceeasi consecventa, dar

am sa inchid cel putin un cerc, precizand ca cele doua piese la care ma refer le-am extras din

proiectul Craciunul la LiterNet.ro, 2005, accesabil tot in sectiunea atelier a portalului

omonim, sub formula rubrici arhivate.



In fine, dar evident nu in ultimul rand, de data asta intentia explicita a autoarei care mi-a

furnizat triggerul analitic, anume de a NU publica deocamdata piesa respectiva, imi serveste

ca alibi pentru maniera impersonala a insiruirii acestor ganduri.

Nr.26, septembrie 2007



Catre colonelul necunoscut



- impresie -





Cine esti, fericitule colonel necunoscut?



Colonelul Colonello, personaj episodic al dragului meu autor compatriot, inventatorul masinii

de sfaramat cu ultrasunete rezonante calculii sufletesti, autor care-a pornit spre cer, lasand pe

zapada urme de pasi care se intrerup, urmandus-i unul din cele mai enigmatice alte personaje,

acel colonel Colonello ale carui piscuri de intelepciune se materializau in tampenia proaste-s

fetele, nu poti fi. Nu, nu poti fi.



Unul din mototolitii mebri ai ordinului coloneilor, din alta aiureala, a aceluiasi drag autor

plecat, intitulata Teroare pentru colonel, nu poti fi nici atat.



Nu se pune nicicum problema ca ai putea fi colonelul care a dat mana cu sergentul caruia-i

parea mai lunga calea atunci, la-ntors acasa.



Capitanul Costache Zippa, da, cel cu pursangele de rusine, care-a servit cu nestirbita cinste,

sub domnia lui Grigore Ghica Voda, cu gradul de polcovnic, colonel adeca, iar nu poti fi.

Acela a sucombat sub tradatoarea sabie a bunului sau prietin, iar tu esti nemuritor. Si, daca ma

chitesc sa socotesc, cum nu poti fi personajul dragului meu autor, de ce ai fi al lui Pastorel?



Dar atunci nu poti fi nici po'covnicu' Iordache, boiernasul ce si-a recuperat de nenumarate ori

nesabuitul ginere de la Hanul lui Manjoala. Stiind bine ca propria lui experienta din tinerete

fusese… alta caciula.



Cel mai mult nu poti fi colonelul Aureliano Buendia, din 273 de motive, cel mai important e

ca eu, conte de septembrie, trebuie sa pastrez absolut toate proportiile si nu ma pot adresa

direct unui personaj al marchizului comunist.



Deci cu atat mai putin poti fi colonelul caruia n-are cine sa-i scrie, desi eu stiu, si tu stii,

colonele necunoscut, ca nu astepti mai putin sa-ti scrie cineva decat al doilea personaj, cu

gradul de colonel, al comunistului marchiz.



La fel stim amandoi ca, la fel ca alte doua personaje ale dragului meu autor lejer dement, nu-ti

scriu din compasiune, ci deoarece imi inchipui ca am calatorit impreuna cu trenul, am flecarit

despre orice altceva afara de ce era important sa ne spunem, iar gara pe peronul careia noi doi

o vom lua in directii diferite se apropie din ce in ce.

O fi ea, literatura, plina de colonei, cine i-ar putea numara? Sigur ca daca nu poti fi unul din

coloneii – personaje ale celor cinci autori de suflet, nu avem cum sa fim siguri ca nu poti fi

niciunul din toti coloneii aparuti in literatura, dar gimminy imi sopteste din urechea dreapta,

aia cu care aude Pollux, ca nu esti nici unul din acei colonei literari.



Oricine ai fi, colonele, si oriunde te-ai afla, scrisoarea mea te va urmari ca cea trimisa de Doc,

inventatorul nebun al masinii de strabatut timpul, sa-i parvina personajului jucat de Michael J.

Fox la punctul spatiotemporal calculat pentru a nu rupe vraja cercurilor regasirii de sine.



Sa fii tu, asadar, acea proiectie a sinelui meu, cand duhurile mele transparente au hotarat sa

ma avanseze temporar, sub foc inamic, de la gradul de capitan care poarta cu sfintenie grija

scrisului pe tabla, cu creta, a temperaturii pe litoralul Civitei Vecchia, la cel de colonel, pentru

a nu-i mai scrie… decat cand vor… si atuncea rar?



Legea informatiei neregresive, care-ti interzice sa rupi o ramurea, in codrul batut de ganduri al

trecutului tau indepartat, sau sa strivesti un purice, pentru a nu risca sa-ti elimini parintii

nascatori din linia de evenimente, n-ar fi incalcata de-ai fi eu insumi. Ceea ce te determina sa

fii altul, alt colonel, e ca mie duhurile mele transparente pot hotari sa nu-mi scrie… decat

cand vor… si atuncea rar, dar tie oricum iti scriu eu. Eu, conte de septembrie, care am acum

raspunderi pe care nu le pot lasa pe umerii amiralului conte de Salamanca. Nu pentru ca asta

confunda mereu florile, nu pentru ca se preface ca nu tine minte fata cu trei nume si o liniuta,

nu pentru ca mai comploteaza, din plicitseala, ori din senilitate, chiar cu duhurile mele

aeriene, prin spatele meu, ci pentru ca mie mi-au menit párcele sa fiu povestas. Dar mai ales

deoarece duhurile mele transparente au intarit, cu de la ele putere, menirea párcelor.



Necunoscutule colonel, nu-i asa ca nu sunt singurul care-ti scriu? Sa fii tu, oare, mijlocitorul

comunicarii dintre cei care-ti scriu? Te-ai intrebat, cumva, daca, afara de a-ti scrie tie, mau

avem altceva in comun?



Care sa fie, colonele transparent, relatia ta cu duhurile mele stravezii? Exista ea, relatia? Dar,

cum duhurile mele sunt ale mele, ele ar trebui sa fie si ale tuturor celor care-ti scriu si care

comunica, poate, prin intermediul tau. Ce capcana e aici, colonele? Cum, colonele, de ce ma

intrebi de ce-ti scriu acum? Dar nu e clar? Clar si net ca un clanaret? Ca sa-mi spui ce-ascult

noaptea intreaga. O sa-mi spui, colonele, sau trebuie sa aflu singur raspunsul corect?



Melc, melc, codobelc, colonelc…



- va urma -









Nr.25, august 2007



Trei miniaturi



(i) Cyrano hip-hop

- Ba ochelaristule, ia fa-te'ncoa.

- De cand suntem noi per ma, your highness?

- Ciocu'mic, 'telectual pricajit. Vezi ca Bulumac nu-i de cart, nu-ti lua viteza, n-ai back-up.

Fate'ncoa daca zic.

- Ordonati.

- Ia fa-mi tu mie o scrisoare, da' sa fie cool, fierbinte ca fetele oltenesti de la tefelon.

- Pa cine vrei tu sa fraieresti, boierule?

- Nu-i treaba ta.

- Ba da. O sti p'aia, mayh ne'im iz Pedrou'u, end ma'y u'aif iz huanitttta, en'd a'I kill

ever'yba'di for ten pezos. En'd y'u are ma'y fr'end. En'd a'y kill-y'u for nasssing. Scornitorii

profesionisti de bilete de amor e ca killarii cu gaj. Tre' sa stie pe cine... te-ai prins, huiduma?

E firoscoasa aia lungana de la cursu' de franceza?

- De unde dracu'stii, bai soricel?

- E singura 'telectuala de pe etaju' nostru, urangutane, la restu' ori n-aveai nevoie de scrisori de

recomandare, ori ti-erau deja fumate.

- 'ra't ai dracu' de 'telectuali, ba de ce faci tu umbra pe langa bou'ala de Bulumac, te apar eu de

frati, nu-ti cer taxa de protectie, mi-e mai de folos devla ta. Lasa vorba si treci la treaba, intr-

un sfert de ora sa iesi la interval cu textu', ca te cocosez.

- Da-te la o parte sa am conditii, caragata XXL, da-te binisor.

...........................................................................................................

- Poftiti, inaltime, iaca pe tava.

- N't... cardeste tu. Cu intonatie!!!

(suspin excedat...)

Mila'ya ma'ya, fie binecuvantata podeaua pe care-ti calca piciorusele astea sexiste, opreste-te

o singura clipita din valsul nemuritor si asculta-mi ruga pacatoasa...

Milocika, fa-ti mila si pomana si cheama salvarea, ceama CEDO, cheama Knessetu', ca am o

jena la inima.

Am o jena la inima numa cand cobori din tramvai, ca eu fusei caine intr-o viata anterioara si

am sensibilitate olfactiva de doua'jdemii de ori mai mare ca bulumacii umani si-ti sorb

parfumul, nu ala madam rosa', ci naturelu' lu' talica. Feromonu' lu talica, altfel zis. Si asa de

tare ma'mbata ca fac infractiune cardiaca la inima, aaaah, viaaaata mea!

Cum, minune bruna din sonete, nu-ti place manelele noastre nationale? Sa-ti zacu de

irem'albastra? Once in a blue time, as time goes by, sunt mii de licee pe coasta marii negre si

ea vine tocmai aici, nu ti-am spus, Sam, sa nu mai canti manele?

.............................

- Ce porcarie-i asta, ba' profesoreas de doi eurocenti, tu-ti bati joc de mine? Cum o sa se uite

aia la mine daca fac misto despre organismu' ei la modu' asta?

- Se uita, inaltinea ta, se uita, ca-i desteapta.

- Pai unde-i simtirea, nenorocitule?

- Da' de ce nu citisi pan-la capat?

(huiduma rupe foaia)

- Uite ce e, fa-mi una ca lumea, ca te sparg la nas.

- Daca ma spargi la nas o sa-mi fie nasu' si mai mic. Iar tu ai nevoie de un scenarist mai nasos,

care sa-si inchipuie macar o clipa ca lungana aia snoaba e Roxana...

- Ce Roxana, ce tot baigui acolo, fa-mi scrisoarea ca te laminez fara plastic.

- Lasa, nu te forta, am zis si eu o vorba. Sa zicem ca eu as fi mai nasos si gagica ar fi Roxana.

Tu incerci sa ti-o imaginezi la clo, sa sezi cool pana gat editia doua pentru debili la stomac

cerebral, iar eu mi-o imaginez roxana jucata de Daryl Hannah, sa ma inspir. Pune mana si

scrie cu handwraitingu' lu matale, dupa dictare:

"Minune bruna din sonete, am o jena la inima...

(ii) De serwitz



- dupa o idee de Radu Cosasu -





Rica Venturiano, junele studinte in drept si publicist isi dadu palaria pe spate, facandu-si vant

cu foaia goala din fata lui. Se apropia miezul noptii dintre 15 si 16 cinquembrie, era o vipie

ca-n cuptor, inchiderea editiei se apropia cu pasi de clopot catedralicesc si el era de serviciu

pe numar. Gulerul halbei aduse de nea Spirache, linotopistul, de la carciuma de vis-à-vis se

topise, iar gandul redactorului de serviciu se duse, vindicativ, spre colegii care la ora asta

petreceau cu santance la cafiné, sub rotirea ventilatoarelor. Amarnica meserie! Resemnat si

plicitist, lua un vraf de dosare ce propuneau Racnetului Carpatilor opuri geniale, cu gandul la

amenda pe care domnul director Ruscanu i-ar fi aplicat-o daca ar fi fost nevoit sa acopere

spatiul Postei redactiei cu reclame la sapunul Bob Germandret. Ofta indelung, scoase

plaivazul de dupa ureche si incepu a taia in visatoarea carne vie a veleitarilor de provincie:



Dumitrache Titirca, apropitar, cherestegiu, alegator la coledziul IV: Stimate, incercarea Dv

teatrala e stangace, intriga neconvingatoare, personajul Caragiali fals. Cum o sa poata un

berar sa scrie o piesa si ce piesa a fi aceea in care totul se invarte in jurul unei scrisori? Mai

incercati.



Titu Herdelea, Armadia. Reporterii nostri locali ne informeaza ca ati avea oarece talent

poetic. De ce nu inchinati mai degraba un poem iubitei Dv Roza, rozalía femeiusca a

carciumarului? Romanul Dv pastoral e curata pierdere de vreme, iar personajul central,

jandarmul rural Liviu Rebreanu, lipsit cu totul de stil, mai bine il faceati invatator.



Lae Cantacuzin. Povestirile Dv vanatoresti ambitioneaza a-l concura pe Turgheniev, dar

schita Drama la Vanatoare e o nefericita pastisa dupa Cehov. Cel mai reusit personaj e

batranul padurar Sadoveanu Mihail, ale carui snoave leaga povestirile intr-un roman deghizat.

Dar de ce va intitulati opul Locul unde nu s-a intamplat nimic?



Catinca Armasu, secretara a comitetului de cocoane. Povestile de salon sunt plicticoase.

Eroii Dv duc o viata grea: mananca si ei niste icre – si alea negre. Beau si ei un vin, si ala

vechiu. Cat despre personajul Pastorel, nu-si gaseste nici o baza in realitate. Atatea sute de

epigrame risipite, asa ceva nu-i adevarat. Mai bine s-ar fi facut inspector oenologic al statului.

Mai cercati matali. Da' mai bine niet.



Apostol Bologa, ofiter imperial. Unde te trezesti, amice? Poezia Ex ossibus ultor apartine

altcuiva. Erou ai fost, erou esti inca, lasa scrisul pe seama camaradului tau de arme Itic Strul,

care a avut flerul sa dezerteze la timp si, mai ales, nu mai fura personaje: Liviu Rebreanu

apartine deja junelui poet amorez Herdelea si nu e undrofitir, ci jandarm rural.



Nicolai Colentina: incercarea domniei voastre de a inchega un op monumental, intitulat

Bibliografia generala e total nereusita. Ati incercat a impune un personaj scriitor, Mircea

Horia Simionescu debutand la 40 de ani. Asa ceva numai avocatul Barutu N. Theodorescu si-

a permis. Rusine!

Vlada. E un pseudonim? Domnisoara, caci te banui tanara, despre sex, droguri si rock-and-

roll s-a mai scris, mai bine sau mai prost. Eroina romanului Dv are farmec, are un nume

ingenios, Ioana Baetica suna misterios, are principii, am retinut tripticul sa nu minti, sa nu tre

droghezi, sa nu te sinucizi, dar, pentru numele lui Dumnezeu, ea nu traieste pe parcursul cleor

187 pagini nici macar un singur orgasm autentic, toate sunt fie mimate, fie autoiluzionate. Si

atunci, principiile, à quoi ça sert?





Batu miez de noapte. Se sfarsi ziua de 15, calda, cu suflet de veverita rozalíe, pe care

zburatorul straveziu il supse intr-un sarut magic si onest si incepu ziua de 16, stravezie,

magica, ziua secreta de nastere a duhului furtunatec al batranului scriitor Prospero. Rica

Venturiano adormi, biruit de caldura, cu un ultim gand la William Shakespeare, genialul

personaj al prosperului scriitor sihastru.



Nea Spirache intra pas-pas, trase delicat jumatea de foaie de sub fruntea nadusita a

redactorului de serviciu si o duse direct la cules, mormaind: pune bre corp 13, sa umplem

spatiul aista, sa nu-l mai amendeze pe dumnisor, ca nu mai vedem noi bere cand o mai fi de

serwitz.







(iii) Trei siluete



Vantul fierbinte al stepei ridica praful lutos de nu se mai vedea nimic la doi pasi. Silueta

inalta, pe care chipiul de un cot o facea si mai inalta, marsaluia garbovita, infruntand

vantoasa, care-i sugea puterile. Pasii ii erau din ce in ce mai mici. Din slava, observatorul

federal putea anticipa cu precizie de juma' de versta punctul precis unde silueta avea sa se

opreasca. Silueta se opri la nici o suta de pasi de punctul vizat din slava. Un vartej il roti in

jurul sirei spinarii si se trezi intorcandu-se si pasind, din ce in ce mai obosit, spre baza de

plecare de peste sapte fluvii si sapte tari.



Vantoasa fierbinte ducea acum frunze cazute, amestecate cu stropi grei de ploaie. Picaturile se

amestecau cu lacrimile siluetei in mustata de care-si amintea mereu cum il tragea tunsu'

inaintea fiecarei batalii. Cand sa treaca un vad, mai-mai sa se ciocneasca cu alta silueta, mai

scunda dar mai solida, cu casca in locul chipiului inalt si automat Schmeisser in locul pustii cu

baioneta din Bayonne. A doua silueta parea mai viguroasa, pasea economicos. Nu vei ajunge

nici pana unde-am ajuns eu, nu vei intra in orasul incendiat de bastinasi, gerul te va opri in

suburbii, ii strecura printre dinti, fara rautate, prima silueta. Si continua tragicul drum al

retragerii.



Nu trecu mult si vantoasa se ascuti, suierand. Nu mai purta frunze moarte si stropi de ploaie,

ci viscolea zapada taioasa. A doua silueta zbura, purtata de vant. Timpul ei trecea mai iute,

trei ani trecura in cateva clipe. Se agata de prima silueta, care-l sprijini. Isi reluara apoi

amandoi drumul obosit catre baza de plecare. Stepa ramasese mult in urma. Asa de mult ca

nici nu mai stiau de nu cumva marsaluisera toata viata lor pe un nesfarsit drum al retragerii.



Dar cum in toate basmele praslea e cel care izbandeste, nu trecu mult si se intalnira cu o a

treia silueta, subtirateca, mladie precum o trestie, cu parul balai, dus de vant, in blue jeans si

tricou cu stranii semne imprimate, fluierand fara grija, cu mainile in buzunare. In care nu

poseda nici o arma.

Nu vei ajunge nici pana unde am ajuns noi, nu vezi caastia au invatat lectia lui Lenin, au si

cumparat franghia si sapunul cu care o sa ne spanzure pe toti, ii menira primele doua siluete,

care abia se mai tineau pe picioare.



Eu? Le rase in nas blondul. Pe mine, ma? Poate-n vis! Ia de ici, molfai obraznicul guma de

mestecat dintr-o falca in alta si puse in mana stanga a siluetei inalte, cu chipiu decorat cu

vulturi si in mana dreapta a siluetei scunde, cu casca decorata cu vulturi, un gadget cu display.

Aici o sa aveti imagine, aici o sa aveti sunet. Uite, voi puneti un scud si un florin, eu pun o

mie de maravedis ca ajung la Pacific, iar daca prind stramtoarea aia inghetata nu maai opresc

pana la statuia Libertatii. Va prindeti?



Cele doua siluete obosite continuara sa marsaluiasca greoi, mai lunga parandu-li-se calea.

Cele patru vantoase se amestecara, asudai, inghetai, te uda pana la piele simultan, mantaile ii

impingeau din spate ca niste panze de corabii. Pe micul display pasii nonsalanti ai imberbului

urmau netulburati. In fata smecheriei lui fiarele stepei se ascundeau in cranguri, si cum

cranguri si paduri nu mai erau, le taiasera pe toate, fiarele se ascundeau in vechile cazarmi

ruginite. Degeaba cumparau caïzii cluburi apusene de fotbal, degeaba se repezeau cazacii la

ventilele magistralelor de gaz. Fluieratul batjocoritor al slabanogului in blue jeans paraliza tot.



La un moment dat nesimtitul se dedubla. Unul din doi trecu peste apele fluviului pe care

bastinasii il visau de vodka, celalalt trecu fara pas peste un lant de munti. Apoi se reunira. In

fata slabanogului reunit se deschidea, majestuoasa, taigaua. Mare lucru ca astia n-au cultivat-

o, mi-ar fi intrat praful in plamani si as fi obosit sa fluier, mormai in barba aschimodia. Tasta

nevazut pe bratara ceasului. Pe displayul predecesorilor sai sclipi chemarea. Silueta inalta se

scutura de oboseala si incepu sa inoate impotriva vatoaselor reunite. Cineva trebuia sa

administreze cumva stepa de pana la lantul muntos, iar spiritul intreprinzator al purtatorului

de chipiu inalt izvora din mustatile de care alta data il tragea tunsu'. Silueta scunda si indesata

se urca poe motocicleta cu atas, il invita si pe mustacios, il lasa in mijlocul stepei, iar el

demara impotriva celor patru vantoase si nu se mai opri pana pe malul unui lac adanc, in

mijlocul taigalei, unde isi stabili cartierul general. Spiritul sau metodic si disciplinat, pe care

nebunia unor stapani provizorii nu reusise a le desfiinta, era tot ce avea nevoie taigaua ca sa se

trezeasca la viata. Majoritatea populatiei taigalei avea sa aiba, veacuri de-a randul, ochii

codati, iar din holdele ce valureau pana dincolo de Marele Zid rasareau prajinile numite de

localnici urga.



Subtiratecul in blue jeans balangane adidasii pe docul de unde se vede de aproape Statuia

Libertatii si joaca cu puii de negrotei jocul pe care i-a inatat: bambilici.



Restul s-a sedimentat in folclor…









Nr.12, iunie 2007

Varadero

Pe malul oceanului imaginar un orb canta jazz unei umbre.

Grotesc, in jurul lor danseaza poeti bolnavi de delirium

tremens, refulate despletite de vise, cu picioarele adanc infipte-

n falsul nisip si-un papagal galben rade de toti, scriind cu

coada pe cerul plin de fumul sperantelor arse: sic transit gloria

mundi...



Estremadura.



Desi Ontario schimbase aerul. De pe malul alta data paduros, acum urbanizat, al lacului

nordic ce-i devenise patrie de adoptie, facu un salt pe plaja albastra a litoralului, tot nordic, al

unei insule caraibiene. O insula ar fi complementul unui lac, tropicele ar fi un complement al

nordului. Nimic mai potrivit pentru complementul anului de munca, vacanta, asteptata uneori

intreg anul. Daca nu cumva mai multi ani. Cine stie?



Abia instalata in hotelul rezervat strainilor, traversa liota de bastinasi care ofereau indoielnice

servicii pentru un soi de peso convertibil, din care populatia nu avea legal dreptul sa posede.

Deci cei mai multi reuseau, de bine, de rau, sa-si procure cumva. Observa ca un singur individ

nu se miscase din loc. Un batran, ai zice, prin contrast cu media aproape adolescenta a

baietilor strazii care asaltau orice strain descins din hotel, dar la o privire mai atenta nu foarte

departe de varsta ei. Pe care si-o purta cu justificata mandrie. Omul semana izbitor cu actorul-

sansonetist din alte vremuri, Serge Reggiani. Aceeasi privire vie, iscoditoare, atinsa de aripa

melancoliei, tasnind dintr-o fata despre care era greu sa spui daca era mai mult zbarcita sau

mai mult ridata, cu o barba de trei-patru zile, ca fotbalistii, de lungime egala cu parul tuns.

Imbracat in zdrente foarte curate. Si cantand dintr-o trompeta turtita, dar lustruita. Ciudat, fara

o palarie pentru colectat banuti in fata. Desi Ontario se pomeni mergand ata spre el. Caci

recunoscuse vechi melodii ale lui Charlie Parker. Nici mai mult, nici mai putin. Stia bine ca in

Cuba poti intalni orice muzica, cu conditia sa fie lirica, melancolica, nostalgica, sentimentala

sau in general de suflet. Dar Charlie Parker? Era aproape prea mult.



Desi Ontario se opri provocator in fata cantaretului, scoase dintr-un mic etui pescuit din

sacosa de plaja un medalion facut dintr-un dolar gaurit, de argint, datat 1906. Il depuse,

aplecandu-se, cu un gest hibrid, amestec de dar princiar cu reverenta, la picioarele goale,

incrucisate turceste, ale personajului si susura: Play misty for me! Buzele parasira mustiucul

trompetei botite, radarele de carbune lichid fixara musafira nepoftita, ba chiar o cantarira.

Desi Ontario simti un tremur, pe care nu fu sigura ca-l ascunse. Aratarea articula, agale: Yeh…

misty. Yo soy Varadero. El viejo. Cum o sa fii tu Varadero, Varadero e numele orasului, in

fine, al statiunii, Crezi ca eu o sa ma apuc acuma sa spun ca ma cheama Florida? Sunt

obisnuit, señora, ca turistii sa considere numele meu oarecum neobisnuit. Si nu, in nici un caz

n-ar putea sa va cheme nici Florida, nici Florinda. Nici macar Fleur, desi aveti aer de

canadiana (de unde s-o vedea, Doamne?). Daca acceptati serviciile mele de ghid, o sa

indraznesc sa va rog sa-mi pemiteti sa va spun señora Soledad. Acum, ascultati, mi-ati cerut

play misty for me. Si din trompeta lucitoare incepu a picura Ochy chornyia. Apoi trecu intr-o

melodie a lui Nat King Cole: Yo viendo unos ojos negros. Desi Ontario nu prea se prapadea

dupa melodiilea astea, foarte populare, gusturile ei muzicale erau mai sofisticate, iar individul

ii facea o impresie ambigua. Pe negandite, trompeta parasi buzele subtiri si vocea voalata

relua temele melodice pe un text in spaniola, care, insa, vorbea de o pereche de ojos verdes.

Isi aminti reflex de confuzia ce-o facea unul din prietenii ei indepartati, care-i uitase, pur si

simplu, culoarea oliv a ochilor. Pe semne fusese abordata de un localnic cu o treapta mai

rafinat decat vanatorii vulgari de pesos convertibili. Nimic straniu. Ii fu ciuda pe ea insasi, ce-

o apucase sa-i daruieasca zbarcitului medalionul, vechiul ei dolar gaurit? Undeva, in arière

pensée, cuvintele inganate de trompetist, se repercutara: tine ochii tai verzi deschisi cand

scufunzi capul tau rotund in mare, sfantul Anton te va proteja, de departe. De unde stia

ghiujul? Abia acum curioasa, Desi Ontario se smulse din fata sosiei lui Serge Reggiani, isi

aburca sacosa de plaja pe umarul stang si demara decisa spre plaja. Mai erau cateva minute

pana la la ora cand, pe alt meridian, aiuritul ce confundase culoarea oliv a ochilor ei avea sa se

roage in fata statuii de ipsos a sfantului Anton de Padova, intr-o biserica catolica, singurateca,

intre zecile de biserici majoritare din cartier. Señora, usted habe olvidar el medallon, auzi

vocea, care nu mai suna voalat, ci plin, timbrat, cu o neasteptata autoritate. Pirueta, fara sa se

intoarca. Aratarea se ridicase, isi virase trompeta intr-o straita peticita, se apropie de ea cu

mana intinsa, tinand dolarul gaurit in palma. Ochii negri, marunti, ascutiti, ascunsi intre tepii

barbii nerase de trei zile si ai craniului tuns, se insurubara in cei oliv. Desi Ontario nu se putu

abtine sa nu accepte discul de argint. Mi-l vei darui numai dupa ce serviciile mele de ghid vor

lua sfarsit si numai daca vei fi multumita, nu inainte. Dar mi-ai cantat la comanda. O, Yeh,

misty, ranji omul, dand din cap. Fu a doua oara surprinsa de accentul care nici macar nu era

cel local, cubanezii pronuntau yeah fara efort. Alerga apoi spre plaja, cu medalionul in pumn.

Fara sa se mai preocupe de urmaritor. Bluza marinareasca si pantalonul lejer, de culoarea

oului de rata ii eliberara trupul elastic, strans in costum de baie dintr-o singura piesa, de

nuanta pielii ei oachese, cazura peste sacosa de plaja. Marea Caraibelor o imbratisa. Cateva

miscari de crowl, pe sub valuri, o apropiara nu numai de Florida, ci de malul lacului pe care-l

parasise temporar. Cu ochii larg deschisi, sub undele de peruzea. Conventia cu rugaciunea

sincronizata a fost o aiureala, gandi, de fapt cred ca am vrut sa practic generozitatea cu

prietenul meu. Nu apuca sa-si duca gandul pana la capat cand un turbion iscat din senin o

supse piezis spre adanc. Reusi sa-si pastreze ochii deschisi. Nisipul fundului marii venea spre

ea rotindu-se. Cand sa-l atinga, se simti trasa in sus, de glezne. Plamanii ii ardeau, privirea era

pe punctul sa i se intunece, cand fu aruncata din valuri. Respira lacom, reusi sa faca pluta,

linistindu-si bataile inimii, trimise o privire spre cer, apoi cateva miscari de crowl o adusera

pe plaja, la punctul de plecare. Trompetistul sedea turceste alaturi de hainele ei, aruncate pe

sacosa de plaja. Desi Ontario se feri sa-l examineze prea atent, dar o privire piezisa o convinse

ca mainile de pianist, picioarele de bushman alergator dupa antilope gnu si fata botita, de

sosie a lui Serge Reggiani pareau uscate. Desi, isi facu socoteala ca in cele cel putin doua

minute cat adastase ea deasupra bulboanei, soarele tropical ar fi avut timp sa-i usuce

cubanezului pielea secheletica, permitandu-i sa-si traga bulendrele pe el. Omul rase: Yeh…

misty. Escucha, senora, escucha! Si ingana, regasindu-si vocea voalata, acompaniindu-se in

pauze la trompeta, pe o melodie a lui Django Reinhardt (ia uite, nu banuiam ca merge pe

trompeta, gandi Desi Ontario), un text in spaniola labartata si lenesa a cubanezilor, o poveste

ce-o convinse ca da, soarele tropical ii uscase cantaretului pielea scheletica, deoarce el o

smulsese din vartej. Ati gresit amandoi, spunea textul melodiei lui Django, ati gresit cand ati

hotarat sincronizarea rugaciunii cu bagarea capului sub apa. Ati tinut seama numai de ora

oficiala a fusului, nu de timpul exact al meridianului fiecarui loc. Vrei o dovada? Spunea

cantecul, vrei? Vad o silueta care sade pe bancile acelei biserici, peste exact 17 minute va face

o reverenta in fata statuii de ipsos a sfantului Antonio de Padova, isi va impreuna maninile si

va murmura. Vad rasa cafenie a sfantului trecand de pe statuie pe umerii siluetei, de sub gluga

nu i se vor mai vedea decat cateva fire argintii din varful barbii. Iar statuia sfantului va lua

canadiana plava a prietenului tau sirb. Vino cu mine in larg, stiu un sorb in care te vei putea

mentine la orice inaltime vrei, cata vreme va tine rugaciunea. Nu mai vreau, mi-ajunge. Acum

e ora de plaja, raspunse frivol Desi Ontario, si chema o negresa ce cutreiera plaja incercand sa

vanda flori. Cumpara o orhidee carmin, si-o prinse dupa ureche si zambi, privindu-si

medalionul gaurit de argint. Care, nu se stie de ce, arata un veac mai tarziu: 2006 in loc de

1906. atunci o fulgera descoperirea ca sfrijitul trompetist nu semana cu Serge Reggiani, ci cu

Melchiade.



Scoase din sacosa de plaja cearsaful alb, il intinse, nu gasi pietre pe plaja, il fixa in trei colturi

cu musuroaie de nisip. Cand sa puna sacosa si hainele pe al patrulea colt, o pala de vant

starnita la fel de neasteptat ca sorbul din mare ii infasura trupul elastic intr-o imbratisare a

cearsafului si Desi Ontario se pomeni zburand. Nu departe, tot in Varadero. Intr-un crang de

palmieri, cu poteci de piatra, in fata unei table de sah cat jumatatea unui teren de tenis.

Cearsaful luneca de pe trupul ei elastic si se pierdu in vant. Desi Ontario constata, deja mai

putin uimita, ca se afla imbracata cu aceiasi pantaloni de panza, de culoarea oului de rata si

acelasi tricou vag marinaresc. Parul ii era inca umed, dar ochii oliv priveau tabla de sah, din

spatele pieselor negre, prin lentilele unor ochelari pe care-i stia in geanta de plaja. Partenerul

de joc era imbracat in uniforma alba, de parada, cu galoane de colonel, iar din uniforma ieseau

maini delicate, de pianist, picioale goale, de maratonist si un cap botit, cu barba nerasa de trei

zile si par tuns zero cu doua saptamani in urma. Ochii negri, mici, rotunzi, zambira, complice,

trompeta turtita si stralucitoare suna atacul si cantaretul de jazz ridica pionul alb din fata

regelui si-l muta cu doua patrate inainte.



Partida se lungi odata cu umbrele palmierilor. Cand nu se mai vedea mai nimic, colonelul care

pretindea ca poarta acelasi nume ca statiunea propuse reluarea ei a doua zi, la aceeasi ora la

care incepuse. Si n-o sa darame nimeni piesele? Nimeni nu vede tabla de sah, toata lumea

vede un patrat de iarba marginit de poteci de piatra. Señora, permiteti-mi sa va recomand

restaurantul hotelului. E in patio, inconjurat de jocuri de apa, orchestra e condusa de nepotul

meu, care tocmai a achizitionat de la un grup de turisti dintr-o tara care nici nu cred ca exista

un instrument cum n-am mai vazut: un hibrid de vioara la care e atasata o goarna. In zilele de

duminica ofera un program folcloric, zice el, din acea tara, nu-l credeti, nici muzica aia nu

exista. Ba chiar s-a impopotonat cu o palarie caraghioasa, de pai, cu borul foarte ingust, o

camasa alba, de borangic si un briu de lana in culori violente, predomina rosul. Nu cred sa

gustati asa o bazaconie, comandati-i ce va place, canta si jazz, spuneti-i ca unchiul lui, El

viejo, va e ghid in Varadero.



Desi Ontario isi plimba ochii pe menu, n-o prea inspira nimic. Nici nu-i era, de fapt, foame.

Se trezi intreband daca pot face salata de boeuf. Puteau. Chiar daca nu era un fel uzual. Cand i

se aduse portia, ceru doua furculite. Ridica ochii, deasupra gradinii interioare a hotelului

sclipeau stelele tropicelor. Simti in urechea stanga murmurul vocii celui care se rugase la

statuia de ipsos a sfantului Antonio de Padova, undeva, intr-o tara indepartata: If you built it,

he would come. Nu era chiar ce astepta ea, dar nu se putu abtuine sa nu aprecieze humorul

siluetei ce imprumutase rasa cafenie a calugarului sfant. Cladi cu furculita din salata de boeuf

ceva ce semana cu un cal. Cobori ochii spre scaunul din fata ei. Acolo, o umbra stravezie, lua

a doua furculita si manca, fara graba, salata. Desi Ontario simti o lumina si stiu ca umbra isi ia

ramas bun. Am petrecut Craciunul la Varadero, nu mi se poate intampla nimic rau, gandi.



A doua zi, in exact 17 mutari, il facu mat pe colonelul cu barba nerasa de trei zile, la capatul

unei combinatii in care sacrificase un turn, ambii nebuni, pentru a da lovitura decisiva cu

calul. Apoi imbratisa calul, calul ei de lemn ciobit, rase din inima, ciobitura se ascundea la

sanul ei stang. Colonelul plati cinstit, oferindu-i o harta a litoralului nordic, centrata pe

Varadero, desenata pe scoarta unui copac pe care Desi Ontario nu-l cunostea si pe care

colonelul cu trompeta nu voi sa-l dezvaluie.

Apoi fata inapoie calul negru tablei si pleca voioasa la malul marii, unde o cubaneza grasa

vindea tot felul de suveniruri. Cu fata spre sud-est, Desi Ontario simti ca marea Caraibelor o

saluta cu smaraldul ce devenea verde inchis pe masura ce se apropia de coasta indepartata a

Floridei.



Ultima imagine pe care Desi Ontario si-o aminti fu propria ei mana dreapta, cu unghiile taiate

scurt, la panda pe o suprafata neagra. Degetelei ii pareau bratele unei caracatite adormite, care

stau cu toatele de veghe.









Nr.23, mai 2007

O limba melodioasa, neinteleasa

- Ramane stabilit, trogloditilor: sambata va urcati in trotineta si veniti la mine, la mosie, sa

pasca si mormolocii astia o tara de parfum de fan.



- Tu crezi ca-mi incape incubatorul in trotineta, ignorantule? Crezi ca-i las eu sa se tavaleasca

cu haita ta de caini?



- Revolutionarul e vigilent, mami, asta era ideea. Sa absoarba si ei o doza de natura. Asta mica

e rumena la fata, dar cavalerul e palid. Mai dezlipeste-l de calculator. Plus ca ungureanca o sa-

ti tina partea, e-n stare sa pufuie florile ei dragi ca sa le sterilizeze cand o incepe ghilimoata

asta mica sa le pasca.



- Hm, da' pentru Cheappy ai internet, se dadu Amalia batuta.



- Are, draga, da-n creierii muntilor e pe telefon, n-o sa stau conectat mai mult de… (socoteste

pe degete), cam 37-43 de minute, in 2-3 reprize. Uite, daca esti de acord sa ne ducem, postez

articolele pentru vineri si sambata in noaptea asta, pe cel de duminica il primesc abia atunci,

pe la unspe jum'ate, pe mel, la 11:45 intru, il descarc, il prelucrez off line, mai intru odata pe

la doispe jumate, il postez si-i confirm autorului. Pana duminica seara, acasa, nu ma mai ating

de net.



- Ma, tu te-ai vorbit cu lacusta asta bandita prin spatele meu.



- Nu ne-am fi permis asa o miscare indecenta. Ne-am vorbit ocolindu-te la distanta

reglementara, cu tot respectul cuvenit. Mai lasa si tu din pret. Generatia spontanee o sa

innebuneasca de placere pe tapsanul tembelului.



- Pai exact asta as fi vrut sa evit. Norocika mica, la patru luni jumate ale ei, o sa uite, da'

marmota de fra'su o sa bata capu de lunea pana joia, in fiece saptamana, sa mai plecam pa la

iarba verde. Asta daca nu cumva i se pune sa-i confiste mosierului cel putin unu' din caini.

Atat ar mai trebui. Apoi, Lucica habar n-are, o vede rumena la fata, eu am ajuns sa fac

fibrilatii, iar doctora de familie a zis net ca un clarinet ca ar trebui sa-si abandoneze toata lista

de pacienti, ca sa-i faca fata norocikai, ne stie tot cartieru' ca pe o cireada de cai breji,

mormoloaca face febra din nimic pe ceas, curentul vaii o s-o ucida, chiar de ziceti voi ca-i in

vale la zeci de metri.

Zis si facut. Ciprian Zarnescu veni vineri seara mai devreme de la servici, adica inainte de

stirile de noapte, deh, promisese. In aranjament cu un patron intelegator, ii preluase sotiei

toata treaba pe care aceasta n-o putea face de acasa, pe calculator, printre picaturile, mai

marunte decat ceata britanica, pe care meseria de mama i le lasa strecurate, trebuia sa acopere

cam o norma si trei sferturi, o norma oricum generoasa. Nu adormi inainte de a se asigura ca

articolele cu data de aparitie sambata erau la locul lor, de fapt le si accesa, dupa ora zero. La

cinci dimineata lipai silentuios catre bucatarie, ascultand, drakku stie de ce, ora agricola,

supraveghe prepararea cafelei matinale, in timp cesi fluera, in gand, pe muteste, melodia

preferata, ca mantra. Fara de care cafeaua n-avea cum sa aiba limpezimea de filtru, desi fusese

fiarta in ibric de arama, pe baie de nisip. Intre timp isi prepara micul lui dejun, il lasa sa se

raceasca pana la nivelul la care nu producea arsuri bucale. In timpul asta cafeaua sedimenta,

meditativ. Ajutata de melodia fluierata in gand, de picatura de lamaie si de farfuria pe care

ceasca cu lapte rece, degresat, stimula condensarea aburilor cafelei. Un dus telegrafic, pe alta

melodie preferata, apoi ceasca de cafea plasata sub nasul Amaliei, isi facu treaba de

desteptator olfactiv, descantat. Amalia mormai ceva, cu ochii carpiti, furand cateva secunde

suplimentare de somn, scoase o mana sexy din cearsaf, indicand vag catre gramada de pachete

ce trebuiau cladite in portbagajul Laviniei, caci Ciprian avcea mania nevinovata de a boteza

toate obiectele familiare, de ce nu si masina. Lavinia. Nici nu mai conteaza marca. Eu,

autorul, o stiu, am tras cu ochiul, dar Ciprian, personajul mau, imi e indeajuns de drag ca sa

nu-i stric efectul, cand vine vorba sa se adreseze masinii cu nume feminin. Care, evident, nu

era al niciuneia din fostele lui iubite, conventia era clara, Amalia nu protestase la obiceiul asta

cam aiuristic, cu conditia ca numele feminine sa fie din alte filme decat trecuutl inerent. Nu

aduce noroc, Old Cheappy, intelesu-m-ai? Ciprian intelesese. Avea oricum un portofoliu de

nume de personaje literare ca sa-si cultive mania nevinovata, chiar de-ar fi fost sa traiasca cat

tata Noe, schimband decorul odata cu generatiile din jur.



Ati dedus, domnilor presedinti, ca divagatia asta, convertita doucement in digresiune, are rolul

de a sugera ca pachetele pregatite de sarguincoasa Amalie pentru un drum de doua ore ar fi

necesitat cel putin un tir, daca nu chiar un avion Hercules. Si trebuiau convinse cu binisorul sa

intre in gayometrul coanei Lavinia, masina silver blue, a carei marca sper sa ma abtin s-o

dezvalui, pana la urma, desi povestea nici nu incepu de-a binelea.



Ciprian Zarnescu asculta deja in casti radiojurnalul de ora sapte, cand coloana de blindate

porni spre Nord. Ultimii fura introdusi in habitaclu cei doi clienti ai viitoarei campanii

interspecii de pe gura de rai a piciorului de plai a mosiei lucianului bandit. Cu mare grija sa nu

se trezeasca. Asi! Dan, marmota, cum il alinta maica-sa, deschise indarjit felinarele albastru-

transparent, excitat de perspectiva hai-pa si bolborosi ceva, aratand catre hamul personal. Fu

deci instalat, asigurat in harnasament, iar dispozitivul fu atasat de spatarul fotoliului din

stanga-spate. Amalia isi pastra partea leului, bratele ei oferind norocikai, mezina de patru luni

jumate, campul de vise. Norocika zambea senin prin somn. Dan, marmota, strangea bratele

scaunasului in care era instalat, radarele lui albastru transparent strapungeau ceafa tunsa a

malacului de la volan, investigand responsabil soseaua. Constient ca siguranta expeditiei

cadea pe seama lui.



Pana la orasul submontan, sediu al pitorescului festival anual al tuicii, drumul nu merita

povestit, nu iesi nici o iota, nici o cirta, din standardul weekendurilor motorizate de familie

oarecum tanara. Amalia il facea, oricat ar fi de greu de crezut, in premiera personala si isi

impartea timpul cu obisnuita-i vigilenta intre veghea somnului micutei, conversatia sotto voce

cu baietelul marcat de responsabilitatea sigurantei calatoriei, receptia catorva detalii ale

soferului, mai ales la a nu-stiu-cata retraversare a raului Alba Neagra si consultarea, discreta,

dar consecventa, a hartii deschise pe genunchi, dincolo de norocika senin si zambaret

dormitoare. Ciprian, care il facea a 273-a oara, continua sa-si fluere tacut, in gand, melodia de

drum. Comutase playerul de pe radio pe muzica si ingana, silentios, stravechile melodii ale

orchestrei Mantovani.



O sa va intrebati, pe buna dreptate, domnilor presedinti, de ce trag de timp cu naratiunea.

Simplu. Habar n-am ce urmeaza a se intampla. Caci banuiti si voi, urmeaza a se intampla

batar ceva neasteptat, ca sa fie rost de o poveste. Nu v-as fi consumat timpul cu un banal

week-end semirural, oricat ar fi fost bucuria copiilor de intensa si oricat ar fi fost de tentant s-

o descriu. Eu insumi banui deja ca firul narativ va fi deturnat pe neasteptate... Pe ce ma bazez?

La fel de simplu: exact in decorul unde personajele mele, care compun fericita si simetrica

familie Zarnescu, decisesera sa calatoreasca spre a-si petrece un week end promitator si care

decor e cat se poate de real, fusese, cu ceva vreme in urma, locul de desfasurare al altei

povesti, mai mult sau mai putin misterioase, mai mult sau mai putin fantastice, intitulata Ocru

cu violet. Cu povestea aia rezolvasem, o ingramadisem alaturi de altele trei, intr-o piesa

modulara intitulata Calatorii imaginare. Dar la ce te poti astepta, tu, ca autor, cand

peronajele tale vor cu tot dinadinsul s-o ia exact pe acelasi drum ca cel in care-ti plasasesi

inventia pura? La nimic altceva decat ca misterul inventat atunci, imprimat in imaginea

decorului, iti va juca un renghi atat tie, care n-ai avut altceva mai bun de facut decat sa devii

portavocea uneor oameni cumsecade, dar mai ales acestora. Fata de care esti responsabil.

Dublu responsabil, ca sa zic asa.





Mi-am permis, domnilor presedinti, aceasta a doua divagatie, convins ca personajele mele

sunt normale pana la incapabilitatea de a-mi sesiza gandurile. Ei, bine, aveam sa aflu ca ma

inselam.



La fel ca in povestea intitulata Ocru cu violet, dupa de masina Lavinia traversa pentru ultima

oara raul Alba Neagra, inainte de a se inscrie pe soseaua ce ducea la casa prietenului Lucica-

lacusta-bandita, inca 2-3 kilometri, cerul senin de vara tarzie se intuneca brusc, iar drumul

disparu intr-un viscol siuerator. In cateva minute zapada ajunse la butucurile rotilor. Ciprian

tocmai ajunsese sa fredoneze, in gand, tinand isonul orchestrei Mantovani, Moara Rosie. Tati,

pazea, cava'eru'osu, striga din spatele lui posesorul radarelor penetrante, albatru transparent.

Ciprian tresari. Imaginea cavalerului apocaliptic din Regele pescar ii aparuse si lui, o clipa

scurta, prin parbriz, curatat precar de zapada de stergatoarele reglate la maximum. Contorul

de coincidenta, strecura printre dinti. Era un cod pentru Amalia, de dinainte de a deveni cuplu,

cand el ii explicase, prin exemplul respectivului dispozitiv electronic de laborator nuclear,

vedeniile comune, sincrone, care le dadusera primele semne ca-s insemnati unul altuia.

Amalia se sili sa-si inhibe seismul aproape orgastic ce-i traversa trupul, de grija sa nu-si

trezeasca ploada. Fara macar sa banuie ca ploada era la originea vedeniei, atunci pentru prima

data impartasita si de ei, cei mici si stapani.



Ciprian se concentra asupra finalului povestii pe care, chiar personaj fiind, mi-o citise*.

Ceasca de ceai fierbinte, cu parfum de cuisoare, pe care unguranca, sotia prietenului Lucica-

lacusta-bandita, o oferise, precum in traditia reala, calatorului cu care nu avea nimic in

comun. Afara de fraternitatea inerenta conditiei d epersonaje ale mele. Caci ceaiul acela, in

spatele geamurilor inchise, in casa de poveste a prietenului meu, autorul, prieten pe care i l-

am imprumutat pe timpul acestei povesti, in spatele geamurilor inchise, separat deci de

furtuna iscata din senin, era semnul linistii. Incerca sa le induca partenerilor de drum imaginea

cestii de ceai, caldura cei, aburul si parfumul de cuisoare. Stia deja ca Amalia simte pana la

nuanta ce-si imagineaza el, era kestie veche, indelung lucrata, asteptase cu un freamat de

teama momentul cand comunicarea se va dezvolta si la copii, acum avea cel putin dovada

partiala. Reusi, conducand automat, cu maxim 13 km/h, sa recupereze imaginea cavalerului

rosu, numai pentur a-l dizolva in aburul cestii de ceai. Un semn masonic catre jumatatea lui,

iar aceasta scoase mana stanga de sub piciorusele norocikai, cotrobai orbeste in rucsacul de la

picioarele marmotei, coase un mic termos cu ceai si-l indesa intre manutele-i crispate pe

bratele harnasamentului. Bea danu, bea. Baietelul desfacu singur busonul, iar parfumul de

cuisoare din termos ajuta la dizolvarea in azur cenusiu a imaginii balaurului apocaliptic.

Soarele se ivi prompt, facand zapada orbitoare. Mana dreapta a lui Ciprian deschise sertarul

din dreapta, scoase ochelari potriviti, isi puse o pereche, distribui alte doua in spate. Nuuu, nu

ocia'i, Danu p'iveste zapadaaaa! Priveste cerul mai bine. Nuuu, Danu p'iveste zapadaaaa, am

int'at in ta'a povesti'oo!



Era simplu, era cartezian. Ciudateniile iscate din senin insemnau, petru baietelul hranit cu

milioane de povesti, trecerea in alt taram. Promitator, excitant. Ujnde toate povestile se

terminau cu bine, chiar daca toate iti dadeau fiori. Era, cum auzise el pe un unchi batran,

rassurant. Nu stia ce inseamna, dar dadea liniste cuvantul asta care nu semana cu cele pe care

se straduia sa le ia in stapanire.



Rassurant, dar nici marmota nu avea cum sa banuie ce putea urma...



Dupa podul asta mai avem doua cotituri, apoi se vede in stanga gardul si poarta, retrase cu 5-6

metri de la sosea, incap acolo 2-3 masini parcate, ii spuse Ciprian Amaliei. Intre cele doua

cotituri, o fantana, Ciprian o uitase. Poarta fasiei de teren, ce cobora, in trei pante, pana la

albia raului Alba Neagra, de fapt unul din cele trei brate de se uneau, neobisnuit, in acelasi

punct, aproape de locul unde se iscase si contenise la fel de brusc, viscolul. Ultima, o rapa

impadurita, abrupta, lasand intre baza ei si rau o carare ingusta, cea mijlocie lina, forma curtea

pe care se asezau casa, sopronul, magaziile si, in buza rapii, o masa de vara, cu picioarele

infipte in pamant, alaturi de un gratar pe trepied. In fine, curtea urca spre gardul ce da spre

sosea, o mica livada, cu 7 pruni, doi meri, un par, un visin si doi ciresi, dintre care unul facea

ciresi amare. Gardurile ce separau fasia de restul proprietatilor era transparent pentru cainii

bastinasi, apartinand simultan intregului sat, precum electronii de conductie apartin unui fir

metalic. Ciprian se gadi sa-si sune prietenul la telefon, lacusta bandita ajunsese seara trecuta,

cand ii veni ideea sa incerce o experienta: facandu-i baietelului cu ochiul, smechereste, isi vari

doua degete in gura si slobozi un siuerat patrunzator. Se auzira latraturi pe mai multe tonuri, si

in cateva clipe 4-5 caini sarira gardul inalt. Amalia, neobisnuita, isi inabusi un tipat, uimita de

reactia calma a ambilor copii. Eliberat din hamurile scaunelului, Dan se rostogolise drept in

fata unui maidanez sur, cu chip frumos si prelung de lup alsacian, imbratisandu-l. Ciprian ii

prezenta, ca pe prieteni de pret, facand semne consoartei sa iasa din masina, cu bebelusa cu

tot. Amaliei ii trebui un efort de stapanire de sine, dar nu era sa se faca de ras vazandu-si

baiatul primit asa de familiar de haita. La un semn, un tril fluierat din dinti, toti cainii se

aliniara in fata femeii, stand pe fund si privind-o curios, dar amabil. Ce jocuri jocu tu aici, ii

scapa tinerei mame. Onorurile casei, fu raspunsul, sec. Se auzi un sunet sacadat si poarta se

deschise. Ultimul caine, negru, latos, trasese zavorul, cu botul, deschise apoi poarta si trase o

singura latratura vesela, dand din coada ca dintr-o elice de helicopter. La 7-8 metri mai jos,

Lucian, gadza, urca sugubat scarile, mandru foc de scoala cainilor lui.



Am descris intentionat mosia lacustei bandite, asa cum o stiu, contand pe imaginatia voastra,

domnilor presedinti: desi n-am spus-o, va puteati inchipui ca Ciprian descrisese cu lux de

amanunte mosia unde aveau sa-si petreaca week-endul, chipurile in atentia baietelului, de fapt

ca sa auda maica-sa, care fusese asa de reticenta. Asa ca veti fi la fel de uimiti ca eroii mei, de

fapt si ca mine insumi, cand, dupa ce trecura de poarta, imbratisandu-se cu gazda, iar ochiul

meu de narator patrunse odata cu ei, peisajul de dincolo de poarta era nu numai cu totul

diferit, ci chiar nelalocul lui in relieful locului. Mai intai ca terenul era plat, nu cobora in

panta. Apoi pana la casa de lemn nu erau 23 de metri (i-am masurat si eu, autorul!), ci pe

putin 273, in locul livezii de pomi fructiferi era un parc britanic, cu iazuri pline de rate si

lebede, un soi de St. James Park, dar mult mai mare. In locul casei se vedea in departare un

castel pe langa care Buckingham Palace e o cocioaba. Avand simultan delicatetea si eleganta

celor de pe valea Loirei, misterul celor scotiene si soliditatea castelului construit de eroii

polonezi din Cavalerii Teutoni, care carasera piatra, caramizi, barne si ferecaturi de fier

forjat pe ritmul Marii Poloneze de Chopin. Te-ai fi asteptat ca gazda sa fie schimbat in

propriul sau majordom, in livrea, dar aici era paradoxul, era acelasi Lucica-lacusta-bandita, cu

chelia ascunsa sub o sapca de baseball, cu ochelarii fara rame sticlind de inteligenta si cu

zambetul parsiv ascuns sub mustata. Nu parea constient de schimbarea peisajului. Ciprian il

lua de umeri si-l intoarse cu 177 grade, catre vastul parc britanic. Ochelarii artistului cazura

singuri, iar scartaitul articulatiei maxilare se auzi ca o poarta neunsa.



Cei trei adulti sedeau prostiti. Copiii luara totul de bun. Baietelul se sui cu un gest firesc

calare pe corcitua de lup alsacian, apoi improsca un suvoi de cuvinte melodioase, de neinteles

pentru adulti, nu si pentru sora lui de patru luni jumate, care intinse manutele catre cainele

negru latos, din bratele mamei. Amalia respira adanc, isi intreba sotul legiuit din priviri,

acesta, el insusi crispat, privi dreapta sanga, rapid, de la un copil al altul, de la un caine la

altul, ofta si aproba din priviri. Lua ghemotocul rozaliu din bratele mamei, murmura ceva

neauzit si o aseza pe spinarea latoasa. Manutele se infipsera temeinic in blana de la gatul

cainelui, care o porni demn in urma camaradului sau de arme, alsacianul corcit. Adultii o

luara pe alee, care inconjura iazul din centrul parcului, exact in fata castelului. Amalia nu-si

dezlipea privirea de cei doi copii, Ciprian se trezi fluierand pe ceilalti caini, care nu-si urmara

egalii, ci formara o suita a adultilor. Numai Lucian, principe de Apa Neagra, parea cu totul

aiurit.



Am sa rezist eroic tentatiei de a descrie interiorul castelului. Tot ce voi dezvalui e ca in sala

mare, situata, conform traditiei, la primul nivel, la care se ajungea pe o scara majestuoasa, cu

rampe laterale, de putea urca o masina pe ele, masa era aranjata pentru 12 persoane. Daca

Lucian facea nota discordanta, in blue jeans si tricou alb, sotia lui facea onorurile casei in

cosumatie de epoca. Valetii ce serveau la masa erau, nici mai mult, nici mai putin decat

armurile goale, care-si parasisera, demn, locurile de la colturi, lasand sulitele si halebardele

sprijinite de lambriuri. Doua dintre acestea sc himbara scaunele din jurul mesei cu jilturi

speciale, adaptate varstei de aproape doi ani, respectiv patru luni jumate, a celor mai tineri

dintre oaspeti. Gazdele ocupau locurile cele mai departate, din capetele mesei. Fiecare avea in

dreapta sa cate un copil, iar parintii acestora, prietenii nostri, se priveau fata in fata, de la

mijlocul mesei. La doi-trei metri inspatele fiecaruia din scaunele neocupate, fiecare caine

primi cate o strachina cu mancare si nu se atinse de ea pana ce castelana nu ridica paharul de

cristal, cu... ceai. Da, cu ceai. Nu cu sampanie. Cu ceai. Ceai de plante, cu parfum de fan si de

cuisoare. Dan, marmota de aproape doi ani, continua sa ciripeasca pe limba aceea,

melodioasa, de neinteles pentru nici un adult, urmarita cu interes de surioara lui si de cei doi

caini care-i purtasera prin parc. La un moment dat corcitura de lup alsacian emise un singur

latrat, armura ce sedea in spatele scaunelului inalt al baietelului porni spre consola din spatele

scarii in spirala ce ducea la primul etaj si reveni cu un telefon pe care-l oferi baietelului. Care-

l lua cu ambele manute, facu un semn, armura ii tinu telefonul la ureche. Micutul spuse alo,

apoi conversa natural, in aceeasi limba melodioasa si neinteleasa. Dupa ce ispravi, reveni la

limba materna, pe care n-o vorbea curent, dar se descurca, batu din palme, lua un clopotel din

mana armurii-servant, clopoti, cerand liniste si glasui: usa de'chisa. Acu-acu. Hai, pa. Acu-

acu. 'chide usa acu-acu. Gazdele se privira la fel de uimite, oaspetii adulti nu stiau ce sa mai

creada. Norocika batu si ea din palmute si arataspre ambii parinti, apoi spre armurile servante

din spatele lor. Cu o autoritate nebanuita. Amalia privi intrebator spre armura milaneza din

spatele sotului ei, Ciprian, simetric, consulta din priviri armura frizona ce-o servea pe soata

lui. Ambele armuri se aplecara discret si trasera scaunele, facand loc comesenilor. Cele din

spatele gazdelor imitara gestul. Apoi, armuri si caini, condusera populatia, abia atunci vazura

toti ca scaunelele inalte ale copiilor aveau rotile, o condusera spre o draperie abia atunci

descoperita, in spatel escarii spiralate simetrice. Da' scara asta nu-i de marmura, ca tot restul,

se auzi vocea contrariata a lacustei-bandite de Lucica. E din lemn de laríci. Larísa, sau lárita,

larix decidua, mormai pentru sine Ciprian. Lemnul din care-i scara din casa de poveste a

lucianului, aia in locul careia... sa stii ca banui ce se poate intampla, ii dadu el un cot complice

dragei lui Amalii.



Nici nu apuca draga lui sa raspunda, ca dincolo de draperie se pomenira... da, exact in camera

de zi a casei de poveste. In locul mesei de 12 persoane era cunoscuta masa joasa, de doi metri,

in fata caminului al caruyi horn incalzea camera de deasupra. Caminul din sala castelului era

inalt de exact 3.14 metri. Numai focul era acelasi. Viu, magic, complice si poetic. Plasma.

Oxidare exoterma, ionizare si recombinare permanenta, cu emisie de lumina la culoarea

temperaturii. Focul si scara de larisa. Lacusta bandita isi regasi sala casei lui in costumatia cu

care-si intampinase oaspetii la poarta, tricou alb si blue jeans, iar rochia sotiei lui aducea cu

tinuta de castelana. Curios, toti patru aveau in maini paharele cu ceai. Aur lichid, transparent,

cu parfum de fan cosit si de cuisoare.



De afara se auzira latraturi. Mai aproape de usa, Camelia, gadza, o deschise. Intrara corcitura

cenusie de lup alsacian si latosul negru. Cu lectia acum invatata, Amalia lasa animalul smolit

sa-i dezmierde norocika. Seara promitea a fi linistita. O seara de week end. La tara. La mosie.

Ciprian, vino cu mine sa ma ajuti sa scot branza din butoi, facu gazda. Ramasera in sala, ce

sala, salita, cele doua femei, micutii si cainii. Amalia observa pe policioara caminului doua

miniaturi, doua armuri. Una milaneza, alta frizona. Barbatii se intoarsera cu o streachina cu

branza de capra si cu cate o leguma, pentru cina. Cxiprian se instala in minuscula nisa unde

era plasat aragazul, scotand 5 oua din frigider. Aici ca si acasa, el era mesterul de necontestat

al omletei. Cand reveni in sala cu tigaia aburinda primi aplauze. Inclusiv de la norocika.

Lucian dadu drumul la televizor. Un film vechi, Viata la castel. Cu Philipe Noiret. Se asezara

fiecare comod, cu portiile de omleta, salata de legume la mijlocul masutei. Camelia turna ceai

in pahare. Urma o seara linistita. Cand filmul incepu, baietelul arata cu mana spre peretele de

sub televizor, care era asezat pe podeaua etajului. Spre un tablou, in semiintuneric. Lucian

aprinse cu o telecomanda lampa din tavanul acelei nise, deasupra altei masute. Toti tresarira.

Tabloul le oferea imaginea vazuta la trecerea prin poarta, din strada: un parc englezesc, cu iaz

la mijloc, cu rate si lebede. Un castel in fundal. Baiatul se adresa surorii lui, pe limba aceea

melodioasa si neinteleasa, norocika aproba hotarat din cap si, inainte ca adultii sa fie capabili

de orice miscare, fiecare copil se lasa dus de cainel elui si intra in tablou.



.................................



V-ati alarmat, domnilor presedinti? Se afla printre dumneavoastra parinti tineri? Va e teama

pentru inimile lor? Atunci n-aveti decat sa le oferiti alternativa de final in care, in timp ce-si

stropea cu apa rece, trasa atunci din fantana, sotia inconstientas si palida, Old Cheappy auzi,

sau i se paru ca aude cele doua miniaturi, armura milaneza si cea frizona, ca discuta intre ele

pe aceeasi limba si i se paru ca o intelege: Cavalere fara teama si fara de prihana, trimite-le

gandul ca tabloul insusi ii va expulza pe copii inapoi, in casa asta de poveste, inainte ca

soarele sa rasara. Sa aiba doar rabdare, sa nu-si piarda speranta. Atata doar, limba ce-o

invatara micutii azi, n-o vor mai uita niciodata.



Dar nu fu sigur ca nu era vuietul focului din camin.



Aveti grija de femeia asta. Eu am o treaba. Si intra, decis, in tablou, fara sa se intrebe cum

putea face asta, cata vreme era de atatea ori mai mare.









Azzuro



Nr.22-aprilie 2007







O veche vorba spune ca asa cum va fi vremea de Florii, asa va fi si de Paste. Atata ca nu - mi

amintesc exact daca e o vorba din spatiul ortodox, sau cel apusean. Caci, daca ar fi sa fie din

ambele, atunci ar trebui sa fie aceeasi vreme trei duminici consecutive, ceea ce e deja mult

mai putin probabil. Asta ma face sa realizez, cu o usoara uimire, ca sirul celor trei duminici

incepe cu Floriile lor si se sfarseste cu Pastele nostru. Dar ce - i aia “nostru” ? Siitii si sunnitii,

desi diferenta conceptuala dintre ei e mult mai mare decat intre ortodocsi si

catolici/protestanti, despartiti doar de acel “filioque”, sarbatoresc Bairamul ce urmeaza

Ramadanului la aceeasi data, cu toate ca unii nu - l recunosc pe Mahomed. Dar sa revin la

cele trei duminici. Daca Duminica Tomii ar fi la fel de populara (nu am spus “importanta”,

caci oamenii Bisericii ii vor demonstra imediat importanta), atunci sirul duminicilor

sarbatoresti ar urca la patru. Asa, cu trei duminici, e mai multa simetrie. Si iata ca, de fapt, cea

mai interesanta devine cea de la mijloc, in care pentru unii Iisus abia intra in Yerushalayim,

iar pentru ceilalti deja invie. Ne - am obisnuit asa de tare cu diferenta asta luata ca un dat,

incat nici macar albastrul asta discret plumburiu, al unei dupaamieze de Paste, oarecum

ploioase, atat de diferit de soarele triumfator de acum o saptamana, nu pare de ajuns pentru a -

ti oferi reperul unei detasari suficiente pentru a recupera uimirea metafizica cu care ar trebui

sa ne intrebam, poate, in fiecare primavara, daca traim in doua universuri paralele, despartite

irecuperabil de o saptamana, sau, Dumnezeu sa ne ierte pentru eventala blasfemie, daca e

vorba de acelasi Iisus. Privirea mea nesigura incearca sa scormoneasca dincolo de orizontul

spalacit, dincolo de ecranul celui mai impersonal albastru (culoarea ochilor celor care pleaca,

Emmanuel…), urmarind speranta gasirii unui raspuns. Ce culoare ar avea mediul de dincolo,

daca ar adaposti macar unul (sau doua) din nenumaratele raspunsuri posibile?

Acelasi geam ofera, cam trei sferturi de an, perspectiva unui apus in culori mereu

triumfatoare. Intre timp, scriind, ecranul geamului s - a facut negru. Spectacolul norilor

incendiati de razele aruncate de Soare in urma sa, ca niste sageti de part, e, de fiecare data,

atat de fascinant incat rareori ai timp sa - ti pui intrebari. Oare am putea intelege rostul acestei

diferente la urma urmelor absurde, daca am pricepe de ce spectacolul colorat si discret agresiv

al apusului tinde sa ne inhibe capacitatea de a pune si de a ne pune intrebari? Incerc sa privesc

la fel de sfredelitor prin ecranul negru, caruia cele cateva lumini electrice anemice nu - i dau

nici profunzime, nici aer de orizont, incapabil sa sterg din memorie impresia ambigua a unui

cer albastru obosit, care nu prea seamana a Paste.



Gandurile de mai sus fura nascute de ambiguitatea acelei dupa-amieze de Paste. Lunea ce

tocmai trecu, pe toate meridianele rasuna intrebarea rituala ce dosebeste noaptea asta de toate

celelalte? Pe fondul ciozvartei de miel sacrificat kosher, preparat cu ierburi amare.

Perifrazand, sa observam ca ce deosebeste anul de gratie 2007 de cei mai multi din toti ceilalti

din ultimii aproape 2000, e o tripla si rarissima sincronizare, intre Pastele crestinilor apuseni,

fie ei catolici sau protestanti, din diferite ramuri, al celor Rasariteni si Pesahul evreiesc. E

adevarat ca sarbatoarea crestina se trage din evenimente intamplate de Pesah, dar calendarul

evreiesc are o structura complexa, nu de tot lunara, dar esential lunara, astfel ca 14 Nissan

pica, in calendarul gregorian, cel mai adecvat astronomic, la date diferite. Luni seara a inceput

Pesahul, cant tot evreul mananca 8 zile matza, careia noi ii zicem ambiguu pasca, azima

nedospita, iar pentru crestini fu prima zi din Saptamana Mare, sau a patimilor, dupa Florii,

ultima si cea mai riguroasa a celui mai lung post annual.



Iesirea din Egipt si din sclavie a poporului lui Moshe, sau Moise se sarbatoreste anul asta cam

deodata cu intrarea lui Yeshua Ha Nozri, sau Iisus, cel care este Christos, iar catre sfarsitul

celei mai importante sarbatori a primilor urmasi ai lui Abraham/Ibrahim toata crestinatatea,

aproape un pamantean din 3, comemoreaza aproape simultan invierea celui ce-si luase asupra-

si pacatele de pana atunci ale lumii.



Fu bine, fu rau? Uneori stergerea de datorii salveaza o lucrare omeneasca de strangulare si-i

da o a doua sansa, alteori abia incurajeaza si perpetueaza ineficienta. Socotelile entitatii ce-o

numim Dumnezeu sunt cu adevarat de nepatruns. In ziua Invierii nimic n-ar fi mai nepotrivit

decat sa-l citam pe acel oceanolog evreu rus din Sankt Petersburg, matematician ca formatie,

care conchidea ca Dumnezeu conduce lumea prin intermediul legilor fizice. Noaptea asta ne e

data sa ne intrebam, odata cu fratii nostri evrei, prin ce se deosebeste ea de toate celelalte.

Saptamana viitoare, poate tocmai deoarece o cunoastem ca cea luminata, va fi timpul sa ne

amintim gandul oceanologului matematrician evreu rus.



Fie-mi permisa o deloc nesemnificativa derogare de la ritualul traditional. Incepand de la

miezul noptii dintre sambata de azi si duminica de maine, crestinii, adica aproape un

pamantean din trei, se saluta cu vestea Christos a inviat!



Cea mai potrivita incheiere a gandurolor de azi, pe marginea gandurilor de acum cativa ani, e

Christos va invia!

Nr.21-martie 2007



Dialogul lui Vasile G. cu intreprinzatoarea lui nepoata ramase ca-n tren, la prima editie. Nici

ca-ca, nici ca-sa. Matilda, nepotica, era convinsa, insa, ca samanta fusese aruncata pe un sol

primitor. Si fertil. Nu-si exprima gandurile chiar in limbajul asta, prea putin comun cu chatul,

dar noua ne este mai comod sa-i traducem baiguiala buruienoasa si sagace intr-un limbaj

narativ. Batranul nu rezistase degeaba tentantelor oferte bastinase, una mai rozalie cu parfum

de trandafiri, alta vopsita in tricolor murdar, decat ca sa-si depuna, la o adica, ladita lui de

campanie, geamantanul de lemn cu lacatel chinezesc, tapetat cu idealurile neintinate ale

partidului clasei muncitoare (despre care auzise el ca ar merge in paradis) si plin cu experienta

organizatorica, la picioarel unui adevarat partid muncitoresc, fie el si al capsunarilor. Astia

barim tradasera intr-un fel idealurile sfinte de partid si de stat, lasandu-se momiti de

castigurile de mizerie scapate printre degete de capitalistii putrezi, cineva trebuia odata si

odata sa le trezeasca constiinta revolutionara. Incepu prin a se gandi sa le ceara parerea

vechilor tovarasi, organizatia de baza pe sectia scularie a fabriciisiuzinei lui dragi, acum pe

butuci. Dar cu un plan subtire, sa nu se prinda tovarasii ca el, autoritatea de temei, are nevoie

de parerea lor. Cu tainul zilnic pe care i-l strecura in buzunarel trupesa nepotica, isi cumpara o

sticla de vodca ieftina, sa-i lubrefieze ganditorul, regretand amarnic dupa un pachet cinstit de

Marasesti de Sfantu Gheorghe. Scormoni, stupindu-si in san (gest atavic, neinhibat de

educatia revolutionara primita in tinerete), cauta in posetuta nepotichii, straduindu-se sa nu-i

priveasca farmecele rascracarate, gasi doua tigari mototolite, care miroseau ciudat. Or fi

straineze, i-a spurcat pe toti capitalismul putred, mormai Vasile g. in barba nerasa, cu fire

albe, pe ici, pe colo. Straduindu-se sa nu faca nici un zgomot, nepurcica trebuia sa se

odihneasca, dupa ce toata noaptea isi fataiese fundu' in fata micului ochi rotund ce spiona de

deasupra televizorului astuia, de ce doamne iarta-ma i-o spune monitor, astia au smintit limba

neamului. Privise el printr-o gaura facuta in usa, scosese cu mare meserie un nod pe care peste

zi il baga la loc de nu se cunostea. Nu de lata, dar trebuia sa stie si el de unde veneau banii din

care-si duc ea zilele, de cand se terminase ajutorul de somaj. Isi facuse cruci peste cruci,

cerand iertare carnetului rosu pastrat cu sfintenie intr-un sertar cu cifru, ciordit de la beobe, cu

atata se procopsise si el cand intreaga organizatie de baza, complet zmintita, se repezise,

urland, sa-i demoleze sediul. L-ar fi demolat si pe el, daca n-ar fi avut inspiratia sa se puna in

fruntea lor, strigand mai tare ca toti jos comunismu' si jos dictatoru', ce vremuri, tovarasi, ce

vremuri! Scoase din sertar o agenda terfelita, pe care inca o mai credea comoara lui.



Fu dezamagit crunt. Doua-trei telefoane, mai de incredere, asa, date de pe mobilul

muncitoarei cu dezbracatul si fataitul, draga si pretioasa lui nepoata, ii schitara un tablou

dezesperant: din organizatia de baza a partidului comunist roman pe sectia scularie a

fabriciisiuzinei acum pe butuci, iata care era acum, la cateva luni dupa integrarea tarii in uie,

starea membrilor, cipii cuminti si sceptici ai clasei proletare:



- un parlamentar tricolor murdar, pe linie sindicalista (mafiot cu neumarate sereleuri

capusa pe numele nevestei, soacrei si alte cantece noi);



- un trandafiriu infiltrat in asociatia pensionarilor;



- doi angajabili cu ziua pe la zugravi particulari;



- saispe capsunari, plasati in 5 locuri diferite (astia trebuie neaparat contactati!);



- sapte retrasi la tara, dintre care doi fermieri, cici tragatori amarnici de coade de mate;

- trei detinuti de drept comun;



- trei colaboratori externi, auxiliar, la sereí;



- alti doi la fosta doi si-un sfert;



- un lider de mana a saptea, dintre cei mai utili, in uniunea sindicatelor mineresti;



- patru someri, trei in plata, unul in alocatie de sprijin;



si el, Vasile G, secretarul beobé, tat-al lor, al patrusunulea.



Vasile G. reflecta indelung, asupra intelepciunii leniniste, omul, cel mai pretios capital, pret

de restul sticoantei de vodca ieftina, pana ce cazu intr-un somn inviorator, cu freza-n foaia de

caiet unde-si notase informatiile ramificate, trase din cele 2-3 telefoane bine tintite, linistit la

gandul pragmatic ca e preferabil sa astepte pana dupa pranz pentru a beneficia si de neuronii

muschilor fesieri ai istetei lui nepoate. Ca pe fie-sa, cine stie ce podel o spala ea prin cea

Italie, unde stanga tocmai pierduse alegerile anticipate.



(va urma)









Nr.20, februarie 2007









Vasile G. era somer. Alta data fusese secretar de partid pe sectia scularie a unei

fabricisiuzine… de unde? Din cu totul alt cartier? Conteaza? Nu-s toate la fel? Nuuu. Caci

Vasile G. apucase sa vada, purtat incoace si incolo de valurile vietii, in cei 2-3 ani cat o facuse

pe soferul unei firmulite ciudate, care-i facuse inregistrari cinstite in carnetul de munca si-l

platea… cat n-ar fi platit el un sofer, daca ar fi fost sa fie patron, apucase sa vada cum aratau

cartierele marginase, tot de blocuri, dar parca altfel, ale catorva orase din aceeasi Europa.

Aceeasi si totusi alta… Iar acum era somer. Pentru a treia oara dupa imbulzeala de atunci,

cant toti nespalatii care tremurasera in fata lui il aruncasera in suturi, dincolo de portile

desferecate ale fabricisiuzinei din cartierul preferat al tovarasului, cu cel mult un sfert de ora

inainte sa-i fi venit ideea salvatoare sa se puna in fruntea lor, cu un steag gaurit, sfeterisit de la

beobe.



Traise cateva saptamani din osanza, apoi trasese cateva luni mata de coada, vanzand ziare, i le

smulgea lumea din mana, ce-or fi putut citi in asa multe ziare, nu le-ajungea Scinteia? La ce

bun atatea titluri ciudate, nu scriau toate la fel? Ei, nuuu… nu toate. Vasile G. era obisnuit sa

citeasca Scinteia, de trei ori pe zi. Dimineata la cafea, la pranz, la beobe, din pachet si seara la

cina. Repetitio est mater studiorum, isi aducea el aminte de jerpelitul profesor de latina din

clasa a VIII-a, cand el, Vasile G., isi facea planuri marete, scoala profesionala, sa ajunga cat

mai repede in clasa conducatoare, liceul era pentru aia care nu-s decat o patura. Jerpelita si

aia, trimisa regulat sa stranga recolta. Apoi Scoala de maistri, cine-o fi avut ideea creata sa te

puna sa buchisesti acolo matematica, asta smintea constiinta revolutionara a clasei

muncitoare. Dar Partidul stie ce face, gandea Vasile G., carandu-i nenorocitei de profe rude de

salam, far-a banui ca intr-o zi n-o sa-i mai placa, ca a citit in nu‟s-ce ziar din alea ca-i cu soia

si roti de cascaval, de la cantina partidului. Sa-l treaca corijenta la matematica aia ce-ti

stalceste mintea. Apoi, abia incadrat maistru, sa tremure muncitorii din sectia scularie, ca avea

dreptate tovarasu, li se cam subtiase constiinta revolutionara, nu apucase sa domneasca nici 2-

3 luni ca se vazuse trimis la Scoala de Partid. Invatati, invatati, invatati, a spus tovarasul

Lenin, si pe tovarasul Lenin nu puteai sa nu-l asculti, doar nu puteai aplica bancul cu Lenin,

pentru care ceruse sanctionarea ucenicului cu ochii negri, vioi, prea vioi, care raspandise

bancul contrarevolutionar in sectia scularie.



Intr-o buna seara, era dupa alegerile castigate, numa ce primi un telefon de la tov Dumitru, ca

tot Vasile il chema, secretarul cu propaganda in comitetul de partid al fabriciisiuzinei tutelare.

Ci-ca sa-si ia oamenii, cum care oameni, oamenii lui, pe care conteaza, muncitorii din sectia

scularie, da, tot aia care-l aruncasera in suturi in dimineata aia calda si insorita, parca de

vineri, tot aia care marsaluisera scandand ai-o-u-e care face or-di-ne, da, to‟ar‟su, sigur ca

trebuie sa aparam cuceririle revolutiei noastre (nu i se impleticise limba-n gura si nici nu-l

traznise Dumnezeu), va aduc intreaga echipa, 2-3 sa fi parasit clasa muncitoare, doar am

telefoanele tuturor, mai iesim la o bere, asa, democratic. Si li se distribuisera uniforme noi. De

miner. Cu lampase. Si, nu se stie de ce, cu bate de base-ball. La ce-or fi trebuit astea in mina?

Ce conteaza? J‟an boxeaza. Si-ncaseaza.



Nu se stie de ce, dupa ce i se umflase pieptul de mandrie patriotica, atunci, acolo, la pavilion,

cand presedintele democratic ales le multumise pentru constiinta revolutionara treaza

(doamne, asta nu suna ca alta data? Nu se poate, doar dictatura fusese inlaturata, cu tot cu

sinistra sotie, zorii revolutiei luminau ca aurora din povestile ascultate in copilarie la un radio

Pionier), fusese convocat cu oamenii lui, sa predea unifrmele noi, de miner, lampasele si

batele de base-ball, apoi fusesera lasati cu totii de izbeliste. Minerii mai venisera, intr-o

toamna la fel de calda, umblai in camasa cu maneci scurte, ajutorul de somaj tocmai se

termina, n-au mai avut nevoie de ei. Minerii se descurcasera singuri.



Iar acum Vasile G. incerca pentru a treia oara experienta somajului. Dupa ce gustase din mers

peisajul european. Cu blocuri la marginea multor orase, dar parca altfel de blocuri. Care

bucurau ochiul. Mai mare dragul sa te intorci seara acasa acolo, nu neaparat cu masina, nici

metroul nu arata rau, numai la Paris era murdar si mizerie, de la un punct incolo, catre

periferie, in orice directie. Oare de ce? Sa se duca la cules capsuni nu-i prea venea la

indemana. Una ca nu s-ar fi simtit bine sa imbogateasca, cu mana lui, un capitalist dintr-o tara

condusa de un guvern socialist, ca citea si Vasile G. ziarele, chiar daca ramasesera mult mai

putine decat in iarna aia in care se batea lumea pe ele si chiar daca nu mai aratau a ziare, cu

atatea poze de… ptiu, drace! Ca-i venea sa-si ia lumea-n cap cand le vedea, intinse pe peretii

chioscului. Si afurisita de nevasta-sa, care invatase sa scoata siguranta de la prize, dupa ora la

care devenea interesant sa privesti la televizor. O, doamne, unde erau vremurile cand el,

Vasile G., dadea sau nu dadea apropabre ca sa se inscrie tot personalul TESA, cu nevasta lui

cu tot, ca-i trebuise dracului nevasta cu liceul seral, nu-i ajunsese o muncitoare cu simtul

disciplinei, sa se inscrie parazitii aia pe lista la televizor color, sa-l cumpere la

sfantuasteapta…



A doua ca nu-i cadea la lingurea sa-i vada pe toti purii de la el din sat, care al‟data-i spuneau

saru‟mana, tovarasu, cand catadixea sa-si vada parintii ca sa poata pleca la oras cu juma de

porc si 2-3 vedre de tuica, sa-i vada instariti, din munca de capsunar, care cu casa noua in sat,

cu canalizare, fosa septica, centrala proprie pe gaze aduse de primarul ce-I fusese subordonat,

care inscris prin partidu ala al romanilor de muncesc la capsuni, sa voteze acolo cu socialistii.



Si a treia, patetica, era ca nu-l mai tineau salele. Ca se ploconise si el, dimamai secretarul

beobe din sectia scularie, mai mult decat primise plocoanele si ploconelile clasei muncitoare

din subordine. Pfuuui, ca aia nici nu se prea mai ploconeau, unul nu era ca sa nu aiba micul

lui ciubuc pe timpul serviciului si cu materialele fabricisiuzinei. Si carase cu carca destul. De

la plocoanele duse frigidei profe de mate, sa nu-l lase corijent, pe el, viitor maistru si viitor

secretar de partid, la misiuni de incredere, cu imeseu plin cu salam de mistret, adus pe retea,

de la Comitetul de Partid al fabricisiuzinei la sector, sau chiar la mun‟cipiu, de 2-3 ori si la

comitetu‟central, la jumatea de porc adusa de la tara, cu Dacia, in schimbul laditelor de rosii si

sacului de plastic cu zeci de paini, basca zecile de kile de zacar, luate pe sub mana si peste

ratie, sa puna ai lui in vinul de mana a doua, pana la pachetele grele cu ziare, din iarna aia

dupa revolutie. Si-l durea cel mai amarnic fix locul unde-l palise cu bata de base-ball din

dotare pe tanarul ala desirat, cu barba si ochelari, care se aflase la momentul nepotirvit la

locul nepotrivit. Nici un doctor nu fusese in stare sa-i desluseasca de ce-l doare pe el, om cu

constiinta revolutionara, fix rinichiul drept, unde-l otanjise pe tanarul golan.



Deci nu, capsuniadei. De trei ori nu.



Si atunci? Fie-sa se carase in Italia, lasandu-i pe cap nepoata, cu care vorbea ci-ca pe gratis

prin calculatorul cumparat din bani numarati, trimisi de acolo. Iar nepoata, abia inflorita, facea

ci-ca un ban cinstit fataindu-se cu noptile in fata calculatorului cu un ochi blestemat, in loc sa-

si gaseasca un post cinstit de insotitoare pe langa bastanii cu mertane, daca tot o apucase pe

calea pierzaniei.



Vasile G. isi batu nevasta bine, pana-i smulse intr-un cinstit interogatoriu de gradul doi juma

locul unde tinea banutii de-o ciorba acolo. Isi cumpara o sticla de votca ieftina, si se duse la

uscatoria blocului, sa reflecteze la problema lui existentiala.



Zacu acolo prefacandu-se ca gandeste profund, zi de vara, pana-n seara. Hm, nu chiar pana-n

seara, ca vodka ieftina se scuse inainte de apusul soarelui. De trei ori urca nevasta sa-l cheme

la masa, de trei ori o puse pe fuga. A patra oara se infurie. Se scula de pe gramada de loazbe

depozitate acolo de nu se stie cine, cu oarecare dificultate, hotarat ferm sa-si impuna

autoritatea de clasa conducatoare, cand fu surprins sa auda vocea nepoatei, susurand Come

prima, piu di prima, t’amero cu vocea aia ce-l scurtcircuita la baza sirei spinarii. Fatuca trase

un spit in usa uscatoriei, cu ciocatele ei depeche mode, sa sara usa din tatani si alta nu si-i

puse o tava cu motive orientale pe un butuc, ce-o fi cautat butucul ala ce amintea de galerii de

mina acolo, numai drakku stie. Din tava sfaraia miros imbietor de friptana, iar langa farfuria

acoperita cu capacul lustruit al oalei de ciorba aburea o sticla de vin rosu, fara eticheta.



- Asta se confisca, zise fatuca, facand sa dispara, cu miscari de prestidigitator sticla de vodka

ieftina. Nu poti gandi la probleme serioase pe asa combustibil, pensionarica. Pune mana si ia

de la fata de papa tot, cu burdihanul ala supt mai olecutica plin si cu creierasii mai plini de

aontioxidanti naturali (oare pe asta de unde-o furase, drga bunicului?) o sa gandesti mai clar.

In timp ce infuleci o sa-ti vand gratis cateva idei valabile. Da scurt, ca dupa ce se

intuneriuceste imi incep munca de raspundere.



- Ce raspundere e aia, fa, sa-ti fatai tatoancele pentru neputinciosi puturosi?



Raspundere sociala, pensionarica. Piata face viata. Si viata bate filmu, n-ai auzit? De crezi

mata ca se pot tine bastanii aia care exploateaza milioane de tarani de munte ce nu stiu cultiva

altceva afara de coca, daca piata pervertitilor de americani n-ar absorbi drogurile ca o nara

uriasa de fiu imberb de capitalist? (aici Vasile G. lacrima de-a dreptul, incaltea sangele apa nu

se face) Atata timp cat lumea e plina de labagii dispusi sa plateasca, banu meu e cinstit

castigat, mai ales ca ei nu stie ca am fantezia sa ma pastrez fecioara.



Ochii lui Vasile G., bunicul fecioarei care castiga un ban cinstit din ceea ce se cheama

impropriu video-chat, se umezira din nou. Isi masca emotia muscand din friptana si sorbind

vinul direct din sticla.



- Hai, scuipa tot ce-ai in gusa, o facu el pe titi duru.



Aseara ma inerva un pervers, ca i se termina cartela si ca sa ma ondulez o tara pe gratis, sa-mi

taie patronul din salar. Si-i cerui supervaizarului juma de ora de pauza, sa ma calmez. Incercai

sa atipesc cinci minute, imi fu teama ca nu ma mai trezesc la munca si ma apucai sa surfez

nitel. Dadui de o piesa de teatru, ci-ca fragment dintr-o carte pe net, cu o scena haioasa, care-

ar semana cu asta de acu, daca tu nu mi-ai fi bunic si eu as fi proasta ca aia din piesa. Cand o

vazui pe alde bunica revenind inciudata a treia oara cu ciorba de sus, din spalatorie, de la

talica, imi adusei aminte de scena aia. Stii talica ce facea ala din piesa afara sa i-o traga unei

proaste care venea beata de la un bairam? N-o sa ghicesti in veci pururi. Organiza acolo un

sediu de partid. Pe baza de locatari, mai intai din blocu ala, apoi din tot cartieru si pana la

urma din toate cartierele de blocuri: partidul oamenilor cinstiti. POC. Acuma, bunicule, ma

gandesc ca nu mai tine cu ideea asta, tre sa inceci altceva. Dar tot pa linie de asociatii de

locatari, pardon, proprietari, ca asa e acu, in democratie. Nici cu protectia consumatorilor nu

tine, s-or fi aciuat altii ca tine pe acolo. Ne trebui idei noi.



- Si numa ca sa-mi spui ce stiam si eu, ca trebui idei noi, ai urcat cu tava asta? ca n-o vazui

prin casa pan-acu.



- O imprumutai de la arabu de la parter, care vinde saorma, pe ala l-am prins ca-I clientu meu

numaru unu, plateste din trei mobile, pe rand, ci-ca arat mai sexi asa, imbracata, nu-mi lua

nici un ban pe mancare, vrei si-o cafea? Vrei sa aranjez cu el sa ai cate-o tava ca asta de trei

ori pe zi asa, o saptamana-doua, cat te gandesti talica cum sa-ti schimbi viata? Poate or avea

nevoie aia de la capsuni de un organizator la particu ala al lor, ce zici?

- Si ma-ta mare ce haleste in timpu asta, fa?



Pai rabdarile arabului care n-o sa ajunga la curu meu daca nu vreau eu, ca le stie praji, a

invatat o viata de om in raiul socialist multilateral destramat. Si poate o conving pe curva de

maica-mea s-o maiia pe acolo pe la ea 2-3 luni pe an, sa-i mai spele, ca-I revine si femeii aleia

mai ieftin, nu-I du tu grija.



- Si pe tine te fute grija de viata mea, sau ai un iubit la capsunari, care vrea sa se faca

politician acolo si nu stie meserie de partid si de stat?



- Stii ca nu esti prost, pensionarache? Cum ti-a traznit prin devla?



- Taratura mica, pe vremea parintilor mei umbla o vorba: capul asta a mai fost la un cur. Da tu

ce-ai de gand, te duci la el, daca devine sefulet de partid acolo-sa?



- Nu prea, cel putin in urmatorii 2-3 ani, il pot astepta, nu ma mananca-n cur cum credeti voi,

nu stiu oricum sa fac nimic altceva si acolo-sa, cum zici talica, nu-i asa rentabila meseria asta,

nu ca n-ar fi perversi pit‟tat locu-n lume, da aia munceste mai mult si nu-si permite sa sada cu

moptile pe calculator. Acolo ar trebui sa fac meserie de escort, si nu ma prea coafeaza. Cand o

ajunge prietenu meu ceva scula pe bascula acolo, mai vedem. Nici o meserie nu-i de rusine,

asta talica ai invatat-o pe maica-mea, cand erai la scoala de maistri, munca-i sfanta.



Va urma



Ilustratia: Uca Maria Iov Brouss.arte









Corectitudinea politica si noul totalitarism



Nr.20, februarie 2007



Primul contact cu acum universala corectitudine politica l-am avut prin intermediul uneia

dintre primele carti ale lui H. R. Patapievici, in care era reprodus, intre alte texte omologe, un

articol din revista 22, anul V, nr. 33(236), 17-23 august (sic) 1994. Titlul articolului era lipsit

de echivoc: Comunismul american. Cititorii care nu-mi impartasesc punctul de vedere in

materie m-ar putea astfel acuza ca am pornit cu stangul in asimilarea conceptului, de pe

pozitia unor prejudecati originate in idei prefabricate. La vremea aceea, insa, autorul era inca

o figura relativ noua in peisajul intelectual romanesc, avea inca de demonstrat, desi isi facuse

o intrare spectaculara, inducand aparitia simultana de admiratori si detractori. Polarizati,

acestia, cu precadere in cele doua zone ale spectrului mai mult ideatic (nu ideologic!) decat

politic si, aveam sa aflu in timp, receptat coerent. De exemplu, este respins de intelectualitatea

romanofona cu propensiuni de stanga din emigratie, desi acestia se considera adversari de idei

cu o parte din detractorii din tara. Nici un paradox aici, ci, mai degraba, o expresie a

humorului imanent.

Dincolo insa de a verifica datele editoriale ale articolului citat, dincolo de a nota ca noutatea

terminologica am asimilat-o imediat, considerand demonstratia autorului ca avand claritate

geometrica, cu atat mai mult cu cat nu facea economie de corect (sic) plasate argumente

emotionale, am refuzat sa recitesc acum un articol cu care n-am mai avut contact de cel putin

12 ani, pentru a-mi pastra independenta de gandire, cu riscul unei posibile pierdri de claritate.



Asadar…



Aparent, corectitudinea politica s-a agregat ca un concept teoretic in laboratoarele putem zice

acum linistit ideologice, ale intelectualitatii de stanga din mediul universitar american, cu

scuzele de rigoare pentru demipleonasmul deliberat. Conexiunea ei cu retorica marxizanta

clasica practicata de propaganda imperiala (prinsa excelent in bancul de epoca, "… voi

vorbiti, care-i ucideti pe negri?") nu a aparut de la inceput, mai ales ca noul concept se

dezvolta practic dupa aparenta dezintegrare a imperiului, de fapt naparlirea si adaptarea lui la

prezent. Conceptul putea fi interpretat si ca efect inertial al luptei justificate a negrilor pentru

drepturi civile, dupa veacuri de oprimare relativa. Interesant, insa, mi se pare ca, daca

rasismul invers, endemic la inceputul anilor 80, e un efect inertial tipic si manifestat in

interiorul componentei mai putin integrate a comunitatii negrilor, corectitudinea politica pare

a origina intr-un mediu eclectic, in care ideologia primeaza, iar rasa e, prin definitie,

irelevanta. Practic n-am auzit un singur negru militand penru corectitudinea politica si as fi

curios care e structura mediului care o promoveaza cu acribie, dincolo de parametrii deja

definiti: intelectualitate universitara de stanga. Mi-e teama insa ca ar fi extrem de improbabil

ca cineva sa finanteze o cercetare sociologica onesta in sensul asta.



Ce inseamna, la urma urmei, concret, corectitudine politica? Este un fel de exacerbare a

politetii, complet diferita de limbajul diplomatic, in care se poate injura in cuvinte

nejignitoare. Este, in sens strict, o adaptare la unele sensibilitati, admise a fi fost nedreptatite

in trecut. Exemplul canonic este inlocuirea obligatorie a termenilor negro, nigger sau chiar

black people, sub pretextul ca, odata, erau folositi si, dar nu exclusiv, derogatoriu si resimtiti

ca atare, cu formula rigida african-american people. N-o sa consum spatiul cu mai multe

exemple, acesta e emblematic, semnificativ si relevant. Pentru promotori e un obiectiv atins,

pentru cei de pe tusa e fie indiferent, fie distractiv, dar pentru acea minoritate care a avut

sansa existentiala de a-si forma anticorpi naturali, in situ, la unul din cei mai virulenti si

versatili patogeni ai organismului social in ansamblul lui, e resimtit ca un neojdanovism cras.



De ce?



Simplu. Pe de o parte datorita obligativitatii rigide, lipsita de alternative, adica de minima

libertate care integreaza lin, de pilda, regulile de circulatie, ori ale bunei cuviinte, in viata

curenta. Cu ce mai seamana o astfel de norma procustiana? Cu faza totalitara a bisericii

universale, care a constituit liantul milenar al civilizatiei europene si, treptat, a dependintelor

acesteia? Nu divagam acum asupra devenirii acestor dependinte din hinterland in doua

civilizatii aproape diferite, separate de Rio Grande. Prea putin. Insasi ramificarea masiva a

bisericii, dar mai ales existenta ca atare a nenumarate dizidente, cu diferite ponderi si cu

diferite sanse existentiale, au determinat, de facto, un adevarat ecosistem spiritual, cu

diversitatea lui interna, care a asigurat vitalitatea apusului. Cu fundamentalismul islamic, cel

din primul veac expansionist si cel de acum? In mare masura, dar nu esential. Agresivitatea,

intoleranta si totalitarismul musulman e, in ultima analiza, tot de natura ecologica, raportat la

ecosistemul global. Atunci? Da, dupa ce elimini ce e imposibil, ceea ce ramane, oricat ar

parea de improbabil si oricat ar fi de uimitor pentru toti cei lipsiti de sansa aticorpilor creati

totalitarismul de tip comunist asiatoid, e real. Faza totalitara catre care se inderapta

actualmente democratia occidentala e ruda genetica apropiata a fazei totalitare a imperiului

rosu. Mostenitorul structural, oricat ar parea de straniu, al imperiului lui Genghiz Khan.



Exista o singura forma de totalitarism pe care o consider mai periculoasa, pe termen lung,

decat totalitarismul democratiei, dar evit alta ramificare digresiva a acestei schite anatomo-

fiziologice a conceptului in discutie. E vorba de totalitarismul "spiritualist".



Pe de alta parte deoarece respectivul concept e intim legat de aceasta forma exacerbata a

democratiei, in extindere, care a reusit paradoxala performanta de a institui dictatura unor

minoritati (nu, nu a tuturor minoritatilor, unele minoritati sunt mai egale ca altele) asupra

majoritatii. Sub pretextul dreptului real la nediscriminare, ajungandu-se de facto, printr-o

nefasta saritura de cal, a discriminarii lor pozitive.



Dar cel mai contraproductiv e efectul psihologic cumulativ. Desigur, sensibilitatile rezonabile

trebuie protejate. Dar normele morale si comportamentale, bunul simt, sau, cum spun mai

bine anglosaxonii, simtul comun, sunt, in genere, suficiente. Orice artefact e nu numai inutil,

nu numai superfluu, dar e si nociv, prin perturbarea echilibrului natural. Singurul efect

predictibil si, probabil constatabil, este ca, daca o fractie p din minoritatea m era afectata la

modul intrinsec de hipersensibilitatea s, exista o perioada inerenta, mai mult sau mai putin

determinata, dupa care, ineluctabil, cea mai mare parte din populatia minoritatii m va fi

afectata la nivel critic de hipersensibilitatea s. Dintr-un fenomen mai mult sau mai putin

benign, dar oricum integrabil socialmente vom avea o problema sociala reala.



Practicarea dictatoriala a corectitudinii politice introduce, progresiv, necontrolat si

necompensat, o componenta paranoida.



Lumea de azi pare sa fi uitat in totalitatea ei de simptomele paranoide ale prototipului maoist,

dar, mai ales, al adeptului kimirsenist al versiunii maladive a stravechii gandiri ciuce. Cei

tineri nu s-au mai intalnit cu ele, cei care le-au cunoscut le-au uitat, cei care au plecat si au

inlocuit matrita estului cu matrita vestului nu mai pot corobora, nu mai pot recunoaste

structuri similare.



Pesimistul spune ca nu se poate mai rau, optimistul sustine ca se poate. Se poate mai rau.

Europa, care l-a amendat pe parlamentarul francez ce indraznise sa exprime o opinie

personala despre homosexuali, ignorandu-i cu totul nedemocratic imunitatea la nivel de

esenta, care permite prin definitie parlamentarului din Regatul Unit sau din Tulumba-Bumba,

sa-si exprime liber de angoasa punitiva opiniile politice, pare sa nu fi invatat nimic din reactia

paranoida la nivel de masa a musulmanilor de pe toate meridianele la adresa unor caricaturi.



Ridendo castigat mores, spuneau niste stramosi. Mentalitatea bazata pe corectitudinea politica

blocheaza aceasta salutara functie.



Marele popor chinez pare sa fi abandonat modelul maoist, recuperand, gradual si impecabil

controlat (deschiderea brusca ar provoca acolo un haos reverberabil planetar), profunda

intelepciune, eficienta si, mai ales, rafinamentul stravechii sale civilizatii. A ramas sa

reprezinte paranoia generata de partidul unic (doamne, ce perfect oximoron!) juma‟ de Koree.

Tatasa Putin, posesorul unei centuri negre in arte martiale, practica judoul intelectual la

nivelul ipocriziei politice, simuland, cu rea credinta, renuntarea la paranoia sovietica,

fundamentalismul islamic a ocupat deja o buna parte din vidul creat. Este, oare, occidentul

gelos si nu vrea sa-si piarda locul de lider mondial al noului totalitarism? Are, occidentul,

nevoia caragialesca, de falitii lui?









Nr.19, ianuarie 2007







Draga printesa,



Cu siguranta nu te astepti la o scrisoare de la mine. Nu ca abia ne cunoastem, dar nu esti

obisnuita. Dar sa lasam ca relatia noastra sa se defineasca pe masura acumularii firesti. Acum

altceva e ce ma doare.



Din capul locului trebuie sa-ti spun ca avem ceva in comun. Fiecare iubim acelasi om si

fiecare avem un dinte asupra lui. La mine iubirea tine, ce-i drept, de conditionare, cu iubirea

ta sunt, de fapt, prea putin lamurit, dar nu am la indemana altceva mai bun decat sa te iau pe

credit. Cu dintele e mai simplu. Tu ai vrea sa-l incadrezi intr-un tipar. Nu e de neinteles, si eu

stiu, mai bine ca el, ca partea din el ce corespunde tiparului tau nu e nici conjuncturala, nici

fortata, nici atat de simplificatoare pe cat se plange el. Nici faptul ca-i respingi restul nu e nici

atat de neinteles. Ca-l lovesti pe el cu prafuri, ca te plictiseste (chiar in masura in care asa o

fi), ca ai toata dreptatea cand ii comunici colegial ca te enerveaza, astea sa nu mi le spui mie,

care am o simplitate naturala fata de care dorinta ta fireasca de a fi alintata, mangaiata, ca un

simulacru de ocrotire (pe care nici n-ai accepta-o deplin) e mai intortochiata decat ceea ce

pretinzi tu a fi intortochiala lui. Si care nu-i decat asumarea, constienta si cu secret humor, a

conditiei de simplu soldat al ariergarzii unei lumi revolute. Nici vorba de cavaler. Doar simplu

soldat. Dar, desi insinctele ancestrale ale rasei mele ar putea intelege asa ceva, nu asta-i

subiectul scrisorii mele.



Caci trebuie sa-ti spun de ce-ti scriu. Nu sunt suparat pe el, asta e interzis de conditionarea

mea. Mult mai rau. Sunt mahnit. Noi, desi avem multe relatii de-a lungul unei vieti care doar

aparent e mai scurta decat a voastra, suntem exact atat de stabili pe cat ati inteles deja voi. Voi

ii spuneti acestei stabilitati – loialitate. Noi ne alegem un om, il adoptam, cu toata

raspunderea, cu tot sufletul, cu toata inima (care nu-i chiar acelasi lucru). Cu toata fiinta. Ce-i

cu dintele pe care-l am eu acum (si datorita caruia iti scriu) pentru (nu impotriva!) omului pe

care amandoi zicem ca-l iubim? Simplu. Pe limba voastra se cheama ingratitudine. M-a

inventat intr-un moment de vartej, disperare amestecata cu speranta, zenit cu nadir, proza cu

poezie, nevoia existentiala de a armoniza toate loialitatile lui, dragoste neechilibrata de nici o

ura (ingredient care poate distruge). A avut abilitatea sa ma introduca in scena intr-un spatiu

pe care i-l pusesesi la dispozitie, sa tatoneze, nu atat reactia celorlati, cat de a testa propria

mea reactie. Idiotul! Sa aiba tupeul sa inventeze unul de-ai nostri si sa nu stie ca loialitatea

noastra e neconditionata! Dar am trecut peste asta. Cand m-a chemat in ajutor, intr-o seara

(Doamne, nu doresc nimanui, nici din rasa noastra, desi noi stim mai bune suferi decat voi, cu

atat mai putin unuia de-ai vostri, sa fie lovit in cea mai adanca genune a tandretei (Tandretea

ca un refuz al mortii, nuvela a celui implicat atunci intre voi), sa fie pus in fata a ceea ce

detesta cel mai mult – un ultimatum – la care, absolut intotdeauna reactioneaza fara rabat, in

codul militar, sa stie ca trebuie, cu un trebuie dincolo de el, sa te excepteze de la tratamentul

aplicat celor ce-i dau ultimatumuri, pentru simplul motiv ca tu esti tu, sa nu-i ramana decat o

singura posibilitate, de care nu putea sa se simta mandru, sa aiba inima si mintea sa inteleaga

ca intreaga lui conditionare nu face doua parale, ca tu pur si simplu meritai sa fii mangaiata,

ca el e, la urma urmei capabil si doritor s-o faca, dar ca, simtindu-se dezarticulat, nu are

putere, iar momentul se duce de rapa, nevoia ta n-ar fi durat pana maine. Atunci si-a calcat pe

sine si a apelat la mine. Daca s-ar fi smiorcait, tot saream in ajutorul lui, mereu repet ca

suntem conditionati. El, inventandu-ma, nici nu mi-a lasat libertatea sa-mi aleg singur omul

pe care sa-l adopt. Dar nu-i port pica pentru asta. Dar nu s-a smiorcait. Hai, scoal‟c-avem

treaba. Lasa-ma dom-le inginere (stiu ca asta-l infurie), ce traba-n puterea noptii? Am spus ca

avem treaba. Adica tu ai treaba, de ce nu ti-o faci? Avem, zice, avem, ca doar nu crezi ca daca

eu nu mai am rost tu mai ai vreun rost. M-am uitat la el, vorbea serios. Nici nu pot spune ca-i

pot incadra magaria la santaj sentimental, in fond omul avea dreptate. Nu ca-mi pasa de soarta

mea, cate fictiuni nu s-au intors in neant si inca fara a se schimba? La urma urmei, nici chiar

de el, inciuda conditionarii. Mi-a fost – si aici gasesti rostul scrisorii mele – ca femeia (ce si

cine altceva/altcineva?) care-l adusese aici merita sa te dai peste cap sa-i smulgi un zambet. Si

m-a cuprins o unda de duiosie pentru dobitoc, simtind ca el gandeste la fel. Mai mult, ca asa

secatuit, simte la fel. Restul il stii.



Dintele meu e ca de indata ce ti-a smuls zambetul, s-a facut ca nu ma mai vede. Desi tu – si

aici mi-am dat seama ca nu ne inselasem, nici eu, nici el, intr-adevart meritai – ai avut flerul

sa-i amintesti ca treaba lui e doar sa ma plimbe pe mine.

Uite, azi: traieste un moment care nu-i la indemana oricui, fie si asa, amestecat, in pardalnica

sinergie a faptelor, intre in fond hazoasele meandre ale concretului, traieste momentul de a i

se comunica de catre tine ca esti dispusa sa vorbesti in agora dimpreuna cu el. Ca ai si facut-o.

Ca ati si facut-o – datorita tie. Stim amandoi ca nu-i prost. Stie ca gestul tau e ca o iubire

impartasita, fie cum o fi de fost, altfel. Poate nici n-ar trebui sa-ti spun, dar de la intrarea fiului

lui in facultate si inca mult in urma de atunci n-a mai trait ceva care sa-l inalte pe masura. Si –

nu mi-a spus nimic. Mai javra, bucura-te cu mine, amandoi suntem cuprinsi in acolada

printesei zeite care s-a coborat o clipa sa asculte invocatia de iubire a unui muritor. Nu mi-a

spus si sunt mahnit. N-am inima sa-i intunec momentul, dar am un dinte pe care greu o sa-l

poata rascumpara. Insa, draga printesa, fara suparare, sa nu te gandesti ca te voi adopta in

locul lui. El e protejatul meu pe viata, asa e legea rasei noastre. Codul, daca vrei. Codul atat

de detestat de unii dintre voi, atat de neinteles. Poate unora nu v-ar strica sa traiti batar o zi o

viata de caine.



Sa-ti dea Dumnezeul nostru si al vostru pe masura curateniei din sufletul tau.

Cainele



NB. nu spun cainele lui. El e omul meu.

Despre dragostea la vreme de varsta inocentei



Nr.18, decembrie 2006



Duhurilor mele transparente



- Asculta Lie, o poveste suprarealista intr-un cimitir.



- Ce-i asa mare lucru, cimitirele's teatrul ideal pentru toate povestile posibile, si surrealiste si

horror si chiar de dragoste. Ca sa nu mai spunem de actiune, de capra si sfada, nu-i asa? De

eroism patriotic, dar asta numai la Arlington…



- Nu ma enerva, copile, nu e ora de caterinci, am fost prea constiincios, prea eficient, acuma e

ora depresiei postcoitale, de ce drakku stau eu de vorba cu tine cand tot ce-as merita e odihna

razboinicului, ia pune mana pe telefonul sela si convoaca-ti secretara, da sa vina si cu o

creanga de palmier, nu, nu e nevoie de lenjerie rosu si negru, nici nu vreau sa deschid ochii

cand si-o da jos, n-am timp de rafinamente.



- Ia de icisa un extraveral, ia si un aspenter, uite si bulinele alea de tensiune, sa-i telefonez

nevesti-ti ca picaturile pentru glaucom s-or sfarsat, ce, eu nu-ti mai sunt buna de secretara?

Sini sa-ti tana socoteala la doftorii?



- Stii bancul sela cu secretara buna si aia foarte buna, Lie?



- P'aista nu, ca nu mi l-ai mai spus de cand cu sircul sela di la congresul conthabililor, acu trii

saptamani. Mai za-l odati, imi plasi.



- O secretara buna, Lie, e aia si spuni good morning, sir. Pi cand aia foarti buni zasi it's

morning sir. Ei, Lie, tu iesti prea buni. Iesti, cum sat dzac, overqualified. Du-ti matali acasi la

sotior si trimiti-mi blonda seia, ci trebu si mi d'iestind o tari.



- Safuli, ie mai tiermini cu acsientu aista, ci nu-i di loc aut'ientic. Za-mi mai ghini povestea

seia suprarealista de la cimitir.



- Nu ti-o mai spun, Lie, o reduc la esenta, mi-ai mancat deja paginile in care-as fi desfasurat-

o. Destul ca dupa ce facusem eu pe nebunu', istorisindu-i domnului director, la doi pasi de

groapa proaspat pregatita, anecdotica celor mai de jos saci cu oase, notarul satului si abrasa lui

soata, contrabandista, care-i fura noaptea pecetea, s-o puna pe trei basmale zdupaite peste

granita de la doi pasi de loc, cei doi veri bastinasi, atunci descoperiti, erupsera intr-un torent

de monografie orala in canavaua caruia mica mea poveste abia se mai zarea. Departe de a ma

simti umilit, am savurat momentul ca pe unul tarkovskian, pe langa care celebra scena cu

monolog palea, ca o compozitie scolareasca. Atunci am realizat, Lie, ca n-as fi putut

incredinta misiuna acestui gest ritual altcuiva, caci numai unul din stirpea celor nascuti sub

acelasi semn cu mine putea simti prin toti porii toate nuantele tabloului. Desigur, un rac erudit

ar fi fost poate si mai impresionat, humorul scris adanc nu i-ar fi scapat, o leoaica tanara s-ar

fi raportat la lecturile-i comparate, gasind repere in romanele de dragoste citite de batrani

colonei singurateci, dar numai ascendentul meu in scorpion structureaza impresia intensa in

datorie ineluctabila de a o impartasi.



- Cui, Sefule, mie? A quoi ça servait?



- Du-te, Lie, du-te de-a dura, du-te si nareaza. Restul nu e defel tacere, restul e logica: cu

radacinile radacinilor mele in malul asta de rau montan, unde mama drakkului puteam sa aleg

sa ma nasc daca nu pe malul la fel de abrupt al altui rau montan? Nici nu mai conteaza cand,

Lie. Stii tu cat mi-a trebuit sa aflu asta? Ce ma face pe mine cronicar?



- Nu stiu, sefule, patruzeci de ani?



- 52, Lie. Am descins in Harja de peste deal, din Slanic Moldova, la abia o luna dupa ce

implinisem quantica varsta de 8, la un an dupa ce primisem in dar prima mea carte, pe care

invatasem tehnica lecturii aleatorii. Am coborat curios, timid, ingandurat si foarte trist.

Lasasem in urma prima dragoste.



- Nu exagerezi, sefule?



- Pe voi, acolo, la scoala de secretare prea bune, nu va invata sa mai dati prin biblioteca?



- Lasa, sefule, ca am fost si eu dintre copiii care se iubeau, am vrut sa intreb: nu cumva

literaturizezi? Cum era fata aia, de 16 ani?



- Era cu o luna mai tanara ca mine. Era nascuta pe 16 iulie, Lie. Cu totul departe de ceea ce

avea sa devina doar 12 ani mai tarziu asa numitul gen al meu, blondele mici si urate, asta pana

la... in fine, asta nu face parte din poveste. Grasuna, cu piela alba ca o prescura, cu buclisoare

largi, negre, de carbune spalat, care-ar fi imprumutat culoarea de la corbul Nevermore, cu un

nasuc carn, care-i tragea buza de sus peste un zambet perpetuu, uimit, dar sagalnic si

promitator. Dar ochii... ochii, Lie, in mai bine de juma de veac m-am scufundat de mai multe

ori in ochi de smoala draceasca decat pot tine minte, lasa, nu ma laud, poate i-oi fi si cautat,

nu i-am mai gasit niciodata. Avea un fel spontan de a te lua de mana cand cerea o explicatie,

ca atunci am aflat ca exista o sarma de la gat la coccis, prin care asa o atingere face sa treaca

toate fulgerele lui nenea Zeus plus toata energia planului Goelro. Da, Lie. Imi venea s-o

strang in brate in fiece secunda, mai rau, imi venea sa-i manjesc nasucul cu frisca dizolvata in

paharele de termos pline cu fragi, stii tu, Lie, ce-s alea fragi, uite, fragi, tie dragi, Lie. Dragi ti-

s si tie fragii? Paharele alea erau pentru dupa somnul imposibil de dupaamiaza, ma prefaceam

cu tenacitate ca dorm, ca sa capat paharul, imi era imposibil si mai ales nu intelegeam de ce

nu se cade sa dorm cu Kuky.



- Kuki, sefule?



- Kuky, Lie. Kuky Scully. Nu ma intreba de la ce vine Kuky. Kuky e un diminutiv, sau mai

degraba un nick-name unisex. De sexul domnisoarei Kuky eram constient la cel mai tulbure

mod cu potinta, Lie, departe totusi de inocenta, caci deprinsesem in dura scoala a strazii unele

notiuni de anatomie, fara insa a le sesiza vreo semnificatie pe vreun plan. Vedeta de cartier,

imi zdrelisem toate oasele cu 2 ani in urma, cand manevrasem s-o am pe Mutury, pe tricicleta,

in spatele meu, pentru o cursa furibunda in parcul Octogon. Privirea mirata a printesei Kuky,

Becky Thatcher avant la lettre, m-a facut s-o uit instantaneu pe Mutury, pe Helen, pe Aniko,

mezina ungurilor de peste drum. Si, asculta Lie, mai rau de-asa, sa le uit instantaneu pe cele

mai multe dintre iubitele viitoare… mhm, afara de… dar nici partea asta nu-i in poveste.



- Sa uiti iubite viitoare? Sefule, daca nu te-ai zarghit, sigur ai dat in pacatul literaturii cu orice

pret. Mai scurteaza-i coada, ca amu-ti amintesc de intalnirea cu domnisoara Larissa, studenta

tupeista, mezina celui mai proaspat descoperit var, a carui onomasitca e chiar maine. Sa te vad

cum o convingi sa-ti ilustreze gratis carti digitale, sefule, cu povesti rasuflate despre uitarea

iubitelor viitoare. Te paste telenovelita acuta, sefule, mult inainte de imbratisarea domnului

conte Alzheimer. A propos, pe Kuki ai reusit s-o imbratisezi pana la urma?



- Nu. Ea a fost cea care, invingandu-si buna crestere impecabila, mi-a sarit de gat, cand i-am

daruit… nu un trifoi cu patru foi, nu trei fire de nu-ma-uita, ci…o buburuza. Si nici asa de

mult gaza in sine, ci accentul nevinovat cu care-i pronuntam numele ardelenesc, de mamaruta.

Stia de la bunicii ei (si eu, in prostia mea, nu intelegeam cum se face ca ea are doi bunici si

doi parinti), ca directia de zbor a buburuzei eliberate ii arata calea spre locul unde se va

marita. Expert in geografie, datorita cartii pe care aman s-o numesc, determinand punctele

cardinale cu ceasul si soarele, i-am spus cu toata seriozitatea ca mamaruta o luase catre

plaiurile mele natale. Speram in ariere pensee s-o dau gata cu asta, caci eram perfect constient

ca dupa primii 3.14 metri gaza isi va schimba directia. Fu prima inocenta escrocherie

sentimentala dintr-un lung sir de oneste cuceriri ulterioare. Honeste bibere, Lie. Atunci mi-a

sarit Kuky de gat si m-a sarutat, cam in diagonala, nimerind in dosul urechii, datorita

reflexului meu de panica: nu mai fusesem sarutat astfel de nici o femeie pana atunci. Dar

tehnica asta ratata avea sa-mi dea idei erotice abia peste alte epoci, de la golul lui Helmuth

Rahn, in poarta Ungariei, pana la cel cu care Amarildo avea sa egaleze Cehoslovacia, la

Santiago de Chile si cand aveam colege cooperante si, naturaliter, mai mature sexual.



- Sefule, iar ma aburesti. Parca spuneai ca te-a desvirginat o tiganca.



- Da, o colega tiganca, doar nu traiam in apartheid.



- Bine, bine, si Kuki?



- Scena se intamplase pe la zece dimineata. Abia atunci am indraznit s-o iau pe Kuky de

mana, cu un tremur ambiguu, am dus-o pe marginea unui razor de flori, ne-am asezat

genunchi langa genunchi, de unde, mult mai tarziu, o fila de dictionar onomastic, cu aceeasi

imagine, putin ajustata, genunchi colturosi. Fata din dictionar se chema Ariel.



- Nu mai divaga, sefule, ai o agenda incarcata. Se simte ca i-ai promis fetei ceva.

Vezi, nici nu spun fetitei. Am intrat fara sa vreau in atmosfera insolitei tale povesti. Cred ca o

sa-mi dau demisia in curand. Eu is fata serioasa si asa-i convine barbatului meu sa raman.

Intelesu-m-ai?



- I-am promis, Lie, i-am promis. Ce cred ca sunt prea putine sanse sa-i propuna un aventurier

cu suflet de conthabil iubitei lui cu rotunzi ochi negri si brate grasune. Nici luna de pe cer,

nici castelele alea din Spania si mai ales nici mertane, sopinguri la Paris si croaziere cu Love

Boats. I-am promis ca odata ajuns acasa sculptez cu briceaga o piroga, dintr-un trunchi de

fag, cum Tom Sawyer si Huck Finn sapau cu briceagul un tunel de evadare pentru negrul Jim.

Apoi ca o sa cobor cu ea pe Morisoara, apoi pe Jiu, apoi pe Dunare, o s-o astept la varsarea

retelei riverane ce atingea binecuvantatul Brasov, apoi vom continua drumul impreuna, pe la

Braila, Galati, Tulcea, Sulina, facand cu mana epavei Sperantei, caci speranta era cu noi doi,

apoi Bosforul, Marmaraua, Dardanelele, Arhipelagul, cu un popas la Santorini, sa ne

scufundam impreuna, sa pipaim ruinele, fie ele si imaginare, ale Atlatidei, care atunci nu

stiam ca-i platoniana, apoi capul Matapan, Malta cavalerilor, Coloanele lui Hercule, pe care sa

le schimbam, din poignet, in colinele lui Tarik, apoi, apoi, apoi... pana in insula Misterioasa,

da, cea din prima carte citita in ultimul an de pana atunci... sa intemeiem impreuna o noua

colonie de Robinsoni pe planeta oceanelor.



- Si? Ai dus-o? Ai dus-o pe Kuki in insula ta misterioasa?



- Asculta Lie, pune mana si mai citeste. Citeste-l pe Blaga, literatura nu se citeste, se reciteste,

iar un ideal atins e un inger cazut.



- Vaaai, sefule, astea pastreaza-le pentru viitoarele tale cuceriri, pastreaza-le pentru Larissa,

nepoata ta de var, poate o convingi sa faca imagini gratis pentru cartile tale digitale, nu pentru

mine. Eu is femeie serioasa.



- Cartile noastre, Lie. Tu stii unde e insula misterioasa?



- Paai, prin Pacific, nu departe de paralelea aia, 37, parca, nu?



- Insula misterioasa e dincolo de acolo unde vantul rostogoleste norii, Lie. Si dincolo de ea e

insula Avalon, unde Ariel mai kiuleste de la programul batranului Prospero, si la antipod e un

lac cu nume muzical, cu o padure de artar pe tarm...



- Opreste-te, sefule. O sa-mi dau demisia. Nici pomeneala sa fiu prea buna secretara. Ai

depasit cu 3.14 minute dead endul. Curierul virtual bate la usa, ta-ta-ta-taa... Imi dau demisia

si ma angajez de colega. Cineva trebuie sa te aduca la castravete, sefule. Cu asa povesti nu se

poate trai in mileniul fracturist.



- Ba se poate, Lie, ba se poate.



- Sa... povestea suprarealista de la mormantul stramosesc, Sefule? Cum se termina?



- Nu se termina, Lie, nu se termina niciodata. Niciodata, Lie. Nevermore. Lasa-i pe aia cu

never say never, Lie, o poveste la marginea unui mormant are intotdeauna ceva dintr-o

monografie orala si nu se termina niciodata. In ea descoperi intotdeauna un var de care nu

stiai, apud Finnegan, care-ti livreaza o larissa, lemn tare ca otelul, din care poti face o scara in

spirala, intr-o casa de poveste, langa al carei camin inflacarat se pot naste intotdeauna proiecte

de impartasanie.









Recording

Nr.17, nov.2006



Istoria Artei e inseparabila de permanenta tendinta a fiintei umane de a-si extinde tehnologic

memoria. De la mamutii desenati pe peretii pesterilor la autoportretul pointilist, de la

Intrarea trenului in gara La Ciotat la ultima diviziune a muncii, conform careia a aparut

meseria procesarii, tot tehnologice, a simtirii omenesti, Arta a fost si va fi ritual de

impartasanie. Simultan proiectie a instinctului de conservare, extins in spatiul ecologiei

concurentiale a simtirii. Alaltaieri contabilitate administrativa si juridica scrijelita pe tablite

ceramice, pe papyrus si pergament, Iliade, Odisei, Eneide, poeme ale lui Ghilgames, Artes

amatoriae, teze ale sfantului Augustin, romane ale Rozei, povestiri din Canterbury, poeme ale

Meselor Rotunde, ieri manuale de geografii extraordinare, descriind tari de dincolo de

negurile oglinzilor si minunilor, blazoane cu sapte mierle pe capa si spada, sub deviza

Audaces/audentes Fortuna juvat, doctorul Livingstone la brat cu vizionarii frati Louis,

Daguerre si Lumière, navigand pe Mississippi si masurandu-i adancimea, Mark Twain, fratii

Wright, desprinzandu-se de Pamant cu nave mai grele ca aerul, fratii David Wark Griffith si

Serghei Eisenstein folosind creator foarfeca. Azi, dupa esecul inerent si dramatic al primelor

incercari de inregistrare tehnologica a simturilor*) ne bucuram de inventia stranepotului

spiritual al filosofului pamantului mai inalt, care a dotat spatiul mioritic cu metrica

cunoasterii luciferice: administrarea transferului trairii. E de ajuns ca orice calator sa

depaseasca in intensitate un prag preselectat, in trairea impresiilor de calatorie, concreta sau

abstracta, conventionala sau imaginara (caci nimic nu-i mai real decat imaginarul), pentru

ca reteaua informatica in hyperunde sa-i colecteze, sa-i inregistreze in bancile de date

simtirea, urmand ca acest capital de simtire sa fie valorificat in modurile clasice, stiri

cineverité, reportaje, editoriale, pana la sfanta literatura, de editori specializati ai fiecarui

canal. Turist pe Tamisa, poti deschide canalul care te pune in ipostaza pelticului reverend

profesor indragostit, sau a nemuritoarei lui eleve, fiica mijlocie a decanului, incerci toate

emotiile making offului. Versiunile avangardiste te pot pune chiar in pielea pisicii de

Cheshire, iar curentul underground iti reda emotiile subtile ale zambetului pisicii…



(Enciclopedia Terrana, editia 273, Newest Haven, 2314… sau invers? Ce importanta are?

Cifrele sunt magice)



Rodolphe Jianu-Gorj inchise ochii. Peisajul vazut din batranul autocar, tipa elocvent in

urechea stanga a ochilor calatorului. Inchisul ochilor era, fireste, un stravechi test, truc ludic si

reflex creator. Declansa inregistrarea automata a raspunsului emotional la imaginile

trecatoare, oricare abonat la sistem putea simti, in timp real, tot ce simtea calatorul cu statut

clasa VII-RP. Nu-i prea pasa lui Rodolphe de contractul social, responsabilizant, ca simtitor

profesionist, ci lasa sa se suprapuna peste gardurile, gradinile, fatadele caselor, florile de la

ferestre, arboretul, cate un scranciob in cate o curte, una peste alta peisajul rezervatiei

folklorice Confluente, imaginea ritualului mortuar din oraselul unde-si terminase ciclul

secundar in urma cu aproape jumatate de veac. Discursul lordului primar, care oficia, in dubla

lui calitate, de squire si preot paroh, casatorii, ceremoniale de initiere in viata si pe cele de

ramas bun ii rasuna in urechea dreapta, cu emotia lui libera de obligatiile fisei postului,

personalizand paralegal momentul. Cea disparuta le fusese colega de scoala secundara

amandouora si continua sa traiasca, cu viata pe moarte calcand, in memoria functionarului

public, in cea a simtitorului profesionist gradul VII-RP, ca si in memoria celorlalti doi fosti

colegi prezenti, localnici. Femeia contribuise din plin la tusa tabloului mortuar, prin doua din

cele sase meserii legale ale fiecarui cetatean: ca artista, incercase din rasputeri sa reinvie

stravechile traditii ritualice ale artei iubirii, ca tehnician brevetase softuri esentiale ale retelei

simtirii inregistrate digital. Lordul primar anuntase, oficial, ca dispeceratul local al retelei

globale de propagare a Artei, a carui upgradare la rangul VII-RP, cu ocazia ceremoniei

mortuare, va purta numele Mioritei Colt, fosta lor colega.



Coincidenta facea ca pe eterna logodnica a lui Rodolphe s-o cheme la fel. Cu jumatate de veac

mai tanara, ambele femei se laudasera, fiecare la vremea ei, a fi descins din ciobanita

omonima, fiica judelui Colt, lord primar al tinutului uitat de lume, unde se petrecusera, cu

veacuri in urma, intocmai, faptele descrise in romanul a carui lectura facea acum parte din

bibliografia obligatorie a istoriei Artei. Imaginea vie si tremuratoare a Stillei, cantand Adio del

passato spre egoista delectare a boierului Radu Gorj, stramosul eroului nostru de acum,

simtitorul profesionist Rodolphe Jianu-Gorj, realizata cu eroic de primitiva tehnologie a

vremurilor, lumina toate muzeele de istoria Artei de pe mapamond.



- Rudi, coboara din autocar la prima statie si urca iute in spironava zonei temperate, sau

chiar teleporteaza-te incoace, am luat contact cu lordul primar din Confluente, mi-a promis

ca inventeaza un truc sa-ti deconteze cheltuiala, toate resursele noastre au intrat in contul

doctorului Cheptine.



- Dar ce-i acolo, cine are nevoie de medic? E asa de grav ca e nevoie de mine?



- Rudi, Miorita ta ne paraseste, vino sa-ti iei ramas bun. Emotiile tale sunt problema ta, dar

ca cea mai apropiata persoana scrie in contractul tau ca trebuie sa-ti predai recordingul

emotional bazei de date zonale. Nu mai discuta, rosteste in fosfor cuvintele si teleporteaza-te!



- Nu asculta robotul casnic, Rudi!. Sunt eu, Mio. Ma sting, ma duc, I'm vanish'n, mai am

cateva minute sa decid. Daca te teleportezi acasa tentatia de a supravietui ar putea fi mai

tare, nu vorbeste instinctul de conservare, doar suntem conditionati, dar cu cata viata mi-a

ramas nu garantez ca as avea putere sa te parasesc, am calculat probabilitatea sa trec in

iubire ilegala, cu consecintele de rigoare, e deja 87.013% si creste. Continua-ti drumul. E un

ordin, dragul meu!



- Dar ce… ?



- Nu de la mine o sa afli, iubitule, nu am dreptul sa-ti spun. Gandeste singur, ca personajul

metaforic al batranului Arghezi, daca chiar esti curios. Dar continua-ti drumul. Doar stii

pretul trecerii in ilegalitate.



Din ambele urechi interioare ale sufletului mintii simtitorului profesionist, urmas demn al

anticului diletant admirator al Stillei, izvorira suvoaie triumfatoare: presimtirea anticipativa a

orgasmului devastator, multiplicat, produs de impreunarea virtuala cu imemorialul sir de

femei coboritoare din ciobanita de fiica a judelui Colt, dinspre urechea tip Castor, suprapusa

cu jalea nostalgica, nu mai putin zguduitoare, care, venind dinspre intelectuala ureche de tip

Pollux, il informa implacabil ca nu va mai trai niciodata in plan real plenitudinea erosului

monadic cu iubita lui logodnica, ultima femeie din sir. O senzatie de gol, dura, profund

onesta, cutie de rezonanta a cutremurului integral al propriilor lui recordinguri emotionale.

Rudi decoda, expert, mesajul interior: stravechea lupta intre tentatie si forta conditionarii

constiente. Responsabilitate, ordine sociala imprimata pana-n maduva spinala a mintii

sufletului calator de culegator profesionist de impresii.

Isi lua literal inima in dinti, stranse tare, ca de o creanga de artar, cand curva deghizata in

calugarita iti scoate glontele de aur din tampla, sus, cu brisca sterilizata la flacara de slana cu

iarba de pusca.



Si analiza.



Singura fiinta vie de pe mapamond, care putea amplifica, pana la extinctie, reportajul lui

contractual despre ceremonia mortuara a fostei colege, a lui si a lordului primar din

Confluente, era ea, femeia cu acelasi nume, ultima treapta a imemorialului sir de descendente

ale ciobanitei de pe plaiul cetatii Colt. Iubita lui binecuvantata. Perfectionismul profesional si

constiinciozitatea simtitorului profesionist erau pe cale sa-i ucida iubita. Si daca ar fi cedat

tentatiei de a se teleporta in patul ei, s-o incalzeasca, s-o readuca la viata, cum suna alerta

miopului robot casnic defect, pretul ar fi fost nemasurat: ar fi disparut instantaneu, din

matricea bazelor de date mnemonic-emotionale orice bit referitor nu numai la femeia care

pusese umarul la edificarea sistemului, ci mai ales la umbra amintirii colective a intregii

povesti a Castelului Colt. Declansand o periculoasa epidemie de infirmitate mnemonic-

emotionala. Nimeni, niciodata, n-ar mai fi putut admira o Stilla, pana la pierdrile mintii.



Ajuns aici cu analiza, Rudi se decise in forul lui interior. Numai ca inainte de a misca, simti

prezenta cuiva necunoscut.



Ma Rudi, oi fi tu personaj, dotat cu autonomie, dar nu te obraznici. Prea multa autonomie

strica, da' nu esti tu de vina, eu am gresit ca te-am facut prea bine conditionat. Nimic nu te

face sa ratezi mai eficace o nuvela decat automatismul, previzibilitatea exterioara a solutiei.

Nu m-apuc acuma sa-ti fac teoria finalurilor, s-ar duce drakkului si nuvela al carei personaj

esti si tu insuti. Esti si tu deja un scriitor sui generis, ca simtitor profesionist, vei evolua pana

la statutul de scenarist, n-ai decat sa intri in clinciuri cu propriile tale personaje, sileste-le sa

opteze, dar asa ca ai tai consumatori sa traiasca socul emotional al climaxului simtirii tale.



Acum, ca te-ai si grabit sa iei o decizie in dilema in care te-am bagat, sezi bland si lasa-ma pe

mine, sa repar ce si cat s epoate repara: las nuvela deschisa unui final interactiv, sa decida

cititorii. Sa se paruie apoi intre ei, daca nu pot ajunge sa judece rabinic dreptatea omeneasca a

fiecarei versiuni, iubita sau memoria colectiva, cu nuante deja identitare.



Nu te intreb ce-ai decide tu, autorule…



Rudi, am si eu un nume, Laurentiu. Laurentiu Dan Morujan. Si nu sunt numai autorul tau,

sunt simultan personajul altcuiva. De la care am imprumutat, sau am furat, ce conteaza,

oricum am preluat, am transferat ceva esential: iubitele. Care ma convertesc dintr-un individ

banal intr-unul virtualmente transcendent. Nu conteaza ca eu le spun iubitele mele de peste

mari si ca autorul meu le spune iubitele lui imaginare, ne marcheaza pe amandoi la fel. Tu esti

primul meu personaj care n-are decat una, montata intre urechi. Am simplificat modelul. Noi,

adica eu si alte personaje ale autorului nostru, pe care ne-a facut scriitori, avem, la fel ca el,

cate doua, pentru fiecare din cele doua urechi, de tip Castor si de tip Pollux. Autorului nostru

ii e tarsa sa marturisasca, nu ma intreba de unde stiu eu, cat de adanc il doare ficatul ca una

din ele il acuza constant de duplicitate.



Ia'n-ta-ta, ce-si lua avant amicul Laurentiu! Se plange ca personajul lui ii strica nuvela din

prea multa conditionare si prea multa autonomie si nici ca-i pasa ce harcea-parcea face el din

propria mea nuvela. E adevarat, recunosc, eu imi numesc iubitele – imaginare. Ca si cum as fi

sigur ca eu sunt real. Dar daca iubitele mele sunt mai reale ca mine? Daca iubitele sunt

singurul lucru real din seria indefinita de autori-personaje? Tare-as fi curios sa cunosc iubitele

prezumptivului meu autor. As vrea sa le pipai si sa urlu: sunt!



TREI GRATII







Nr.16, oct.2006



Pentru Liviu Antonesei



Proaspatul meu amant, un cretin care rezista trei sferturi de ora forand ca un pickhamer in

pasarica mea inocenta, revarsandu-si pe pielea mea aramie, tone de scursoare sarata, de-mi

trebuie timp dublu sa ma curat, sub binefacatorul dus, dupa o partida ce nici nu ma relaxeaza

cat ar trebui, in ciuda catorva momente de extaz ce nu-mi zguduie sufletul, in fine, posesorul

asta de cap sec, mi-a propus alaltaieri sa trimita fotografii cu mine pentru un sit de voyeristi.

Cica ar putea castiga nus-ce concurs, n-am stat sa-l ascult, conversatia lui se reduce la

oportunitati, bursa, oferte, licitatii si alte alea, care mult ma plictisesc. O sa ma intrebati ce

caut cu el. Cine-a pretins ca intre doua amoruri cinstite n-ai avea dreptul la un grad de confort

conventional, la o carpa de matase, care sa-ti puna in valoare trupul rasat, exploziv, la un

lifting cu un Porsche asortat la pantofii din piele de crocodil, la un club select, unde

gugumanul se preface, stangaci, ca ar savura jazzul, dar viata in roz l-a invatat baremi sa

rimeze un Chatoneuf du pape cu un file de salau?



Profund plictisita, am fost de acord, cu o conditie: s-o faca el insusi pe voyerul, dar nu gratis,

ci platind un fotograf profesionist, unui din homosexualii aia virili, care in alta iepoca ar fi

ascultat, in transa, Wagner, gata sa sara din pat direct in uniforma neagra, cu mana suspendata

la 37 de grade, daca ar fi auzit un Achtung racnit.



Fotografului aveam eu sa-i dictez regia. Exercitiul presupunea 4 sau 5 cadre, fie in strip direct,

plecand de la o tinuta textila, fie invers, sfarsindu-se cu silueta ambalata. Am preferat un

hibrid, sa li se clatine membrilor sitului tarata-n creieri: in prima eram in jeans si un col roule,

fara maneci, alb, cu colturi nichelate la centura tintata, intr-a doua toate halea imi zburau de

pe mine in toate directiile deodata, un singur san, stangul, zgaindu-si aureola ciocolatie, de

sub ruptura pulloverului, pisicuta intrevazandu-mi-se printre fermoarul rascracarat al jeansilor

si o cloamba de mesteacan. In ultimele doua ma imbracam, progresiv, in tinuta de seara,

matase neagra, triplu colier de perle de culoarea spermei proaspete, care ma facea mai sexy

decat poza de la mijloc, aproape nud. Aproape, deoarece torsul se sprijinea, la 17 grade, pe

fese si antebrate, iar picioarele de caprioara leneveau, relaxate, deschise, stangul intins,

dreptul cu genunchiul flexat, oferind privelistea pielii matasoase ce captusea interiorul

primitor al coapselor. Pisicuta, ascunsa 87% sub o crenguta cu orhidee rosii. Rosu englez. Un

trandafir de exact aceeasi nuanta imi acoperea urechea stanga, dand figurii mele de tiganca

interbelica un aer de Dolores. Ma lafaiam pe un cearsaf rosu, de aceeasi nuanta belicoasa. In

poza finala, aia impecabila, coafura si fata erau la fel, pieptanatura vag neglige, oprindu-se

exact inainte de a-mi acoperi ochiul drept, negru, ca si stangul. Umezi, amandoi. Ochi de

vaca. Mona mulge vaca. Sau Maria. Maria sunt eu. Tot eu sunt si Mona. Ultimul e numele

meu de salon. Coada, impletita neingrijit, dar un neingrijit studiat. Buzele, nerujate. Cu

naturelul lor. Sange de taur. Cea de sus retroussee. Zambet siret, serafic, peste o claviatura

albissima. De carnasiera. In fine, cam asa aratau pozele. L-au costat pe tembel cat de-un drum

dus-intors la Paris. Plus oarece plimbari prin jur. Pe valea Loirei. Aveam eu acolo ceva de

urmarit. S-a executat magnanim. Se credea irezistibil si indispensabil. De unde sa stie

gheroiul nasevo vremeny, cu mintea aia seaca, plina de penibile managericesti socoteli

aducatoare de profit searbad si sordid, ca eu am ramas, din strania experienta de o frantura de

secunda, in care eu m-am imperecheat cinci saptamani cu trei surori, cu ceva din mecanismele

barbatului ce fusesem si-mi era de ajuns, daca chiar as fi simtit nevoia, sa inchid ochii numai

17 secunde, ca sa-mi impietreasca pantecele, pana la durerea abisala a confuziei intre zenit si

nadir. Ambele latente.



Caci cariera de curva mi-o incepusem la nici 13 ani, cand am simtit intr-o singura noapte ca

din pantecelul asta iese o legiune de serpi innebuniti si fug, zbierand, in toate directiile. Dupa

o matura chibzuinta, de nu mai mult de-o clipa, a doua zi, dis de dimineata, cum era ziua in

care mama mea facea curatenie in casa unei cumsecade familii de medici, tatal, mama si fiul,

ultimul student, la medicina, desigur si ale carei cotloane curate le stiam de mica, traditia

curateniei fiind sfanta in acea casa. Am manevrat in asa fel incat partea barbateasca din

familie sa intarzie a pleca la trebile lor, cu un aer sfios, le-am indus gandul s-o trimita pe

mama dupa oarece, la o piata aflata la juma de ora pe jos. Stiam ca mama nu se urca in

tramvai nici picata cu ceara de epilat. Ramasa doar cu vulnerabilii, binevoitorii, dotatii si

civilizatii masculi, m-am dezlantuit, determinandu-i sa ma dezvirgineze amandoi deodata si

nu doar odata. Dupa care, linistita, i-am inpietrit cu privirea mea, de personaj eliadesc si le-am

cerut ca plata un medalion stravechi, ce se ratacea peste tot, de zeci de ani de zile. Bronz, mai

durabil ca aurul, patinat, purta pe o fata chipul adevarului, iar pe cealalta al minciunii,

imposibil de deosebit. Pe cant, cu litere de juma de milimetru, gravate, trei cuvinte: nihil sine

deo. Si o cruce de Lorena. Medalionul il mai am si acum si o sa-l las fetitei mele.



Caci, asa cum ati banuit, sunt copil din flori.



Iar fetita mea va fi si ea copil din flori.



Fii binecuvantat, duh imaterial al limbii romane, caci nici o alta limba n-a avut geniul sa

inventeze pentru asa o situatie asa o expresie dumnezeiasca. Copil din flori.



Ce-am eu de cautat la Paris sau pe acolo? Pai tocmai despre asta e vorba in poveste. Iar aluzia

la experienta de cinci saptamani ca barbat, in timpul unei franturi de secunda, va e clar si net

ca un clanaret ca nu-i fara legatura. Dar nu-mi reprosati ca nu prea stiu povesti. Eu stiu sa

stimulez darnicia barbatilor. Si sa le ofer, in schimb, ce nu gasesc aiurea. De cele mai multe

ori chiar acasa la ei. Iluzia ca-s mai virili dect le permite viata lor sa fie. Un scurt moment de

inaltare in proprii lor ochi. Care-i ajuta apoi sa... dar asta nu-i treaba povestii noastre.



Povestea noastra incepe intr-un spital. N-are nici o importanta de ce m-am aflat acolo. V-ati

dat deja seama ca nu mi-ar fi fost rusine de nici o boala. Destul ca am stat intr-o rezerva cu

alte doua gagici, doua femei cumsecade, era la mintea cocosului (nu va ganditi la prostii!) sa

ne imprietenim. Intr-o noapte, cand am tras o petrecere in pijamale, caci aflasem in aceeasi

ultima saptamana ca suntem ok cu toatele, am decis sa mergem, dupa externare, la prima

carciumioara, apoi la prima agentie de turism. Am apreciat shawarma, cu clatita servita

separat, in platouri de plastic cu despartituri, ca tavele de la cafeteriile din campusurile alora

de dincolo, apoi ne-am platit o excursie pe valea Loarei. Da, am spus Loarei, nu Loirei, daca

ceva ma siktireste is intelectualii cu limbajul lor cu tot. N-am stofa de gheisa. In fine, despre

'telectuali alta data.

Am impartit una din cele doua camere triple, rezervate, cealalta fiind pentru o familie, tot

cumsecade, dar un nenorocit de 'telectual, care ce drakku credeti ca s-a dovedit a fi? Medic,

ati ghicit. Suplu, inalt, brunet, cu o chelie distinsa si un zambet cretinoid-dement intiparit

mereu pe fata. Nu era in stare sa-si ia nici o clipita ochii de la fie-sa, o cadra aia, ii semana

perfect. Nevasta, deh, ar fi meritat atentia oricarui barbat rezonabil, se descurca si ea cum

putea. Discreta, tacuta, isi arata ghearele numai cand junele prim se lasa prea tare in scari. Si

atuncea fara o vorba, eu ii simteam, fara indoiala forta, doar va spusei ca-s tiganca, dar i-o

simtea si signor comendatore, asa-l barfeam intre noi trei, de se potolea pe loc.



Noile mele prietene erau de-a dreptul extaziate, pe mine totul ma plictisea copios. Mi se parea

ca turma asta era la pustiuri intregi distanta de intelesul artei si o faceau pe snobii cu program.

E drept ca o singura data, cine mai stie la care din casoaiele alea, sau viloaie, pe care

bastinasii le botezau castele, am avut timp sa citesc pliantul. Asa am aflat ca trecuse pe acolo

o regina care se zice ca s-ar fi ocupat cu magia. Asta devenea interesant. Ba mai era acolo si o

camera pe care ziceau ca se numeste a celor cinci regine, doua fiind fiicele babei aleia si

alelalte nurorile. Nevestele legiuite ale celor trei fii, morti de tineri cu totii, pe tronul regal

fiind, dupa ce tatal lor murise, ci-ca, groaznic, de la o aschie de lemn din parii aia cu care

incercau, ce joc stupid, sa se impinga jos de pe cal, sub ochii filfizoanelor, aschie ce-i intrase

in ochi prin viziera ridicata a coifului. Ei, de una din alea doua fiice mai citisem si eu, in

copilarie, mare curva, de fapt ce zic eu, curva sunt eu, ca primesc foloase pentru serviciile

mele specializate, nefericita aia si-a impartit favorurile in dreapta si-n stanga, nici ca-i frate,

nici ca-i var, nici ca-i un boiernas de tara, nu i-a pasat. Si nici un pictor, dintr-astia, sau

cioplitor in marmura ori slefuitor in bronz n-a gasit cu cale sa faca din ea model de trup

nemurit. La urma urmei, treaba ei.



S-a intamplat sa intru intr-unul din dormitoarele alea, aud ca pana si romanii aveau un soi de

calorifere, cu apa incalzita la subsol, inapoiatii astia faceau foc de busteni in sobele alea pana-

n tavan, asa era si-n dormitorul asta, unde ajunsei. Tocmai ma holbam la un dulapior de tinut

bijuuri sau arhiva scrisorelelor parfumate, daca nu cumva dosare cu care-i poti tine la locul lor

pe afaceristii lu' peste, n-as crede ca luema sa se fi schimbat prea mult. Cand simt in spatele

meu o privire pe care n-o mai simtisem. Acuma nu e cazul sa explic prea mult ca absolut toti

barbatii din autocar nu-si dezlipeau nici o secunda privirile lipicioase de curu meu zvelt sau de

tatele mele imperiale. De la 17 la 70 de ani. Poate, cate unul sa-mi fi bagat in seama si figura

de carmencita glorioasa, mereu invingatoare. Afara de dom'doctor. Care, afara de fie-sa, abia

daca avea ochi pentru cate o statuie ori un ulei pe panza, la zile mari si astea. De ma si enerva.

Ma enerva de ajungeam sa-mi doresc, tot la 3 zile, sa fiu eu in locul nevesti-si sa-l fac sa ma

bage in seama. Nu ma baga in seama nici ca Lolita mai coapta, cum nici nevasta nu si-o prea

baga in seama. M-am intors din gat, avand grija sa simulez inghesuiala, i-am proptit usurel

bucile, prin blugi, nu mai mult de-o clipa, in locsorul sensibil, apoi i-am aruncat faza cu

dosarele, folosind vocea aia din Dune, care ar fi facut si pe un regiment de ayatollahi sa rupa

randurile si sa ia bonuri de ordine. N-o sa credeti, dar nu i-a tinut nici de cald, nici de frig. Se

uita superfluu, prim mecla mea. Ce mama drakkului poate fi mai atragator decat ovalul meu

caucazian, sau georgian, m-am intrebat, si am intors capul cu 90 de grade.



Si, mi-a picat falca. Ca femeie, mai mult, ca femela, stiu sa recunosc feminitatea cand sunt in

preajma ei. Cele trei femei dezbracate din tablou aveau trupusoare neformate, dar prin

vinisoarele lor albastrui simteam cum vajaie sange adevarat, iar ochisorii le jucau in cap ca la

drac. Ceva imi amintea mie tabloul asta cu trei femei goale in picioare, dar nu stiam de un'sa

le iau. Si exact cu o secunda inainte ca dom'doctor sa sopteasca, cu o voce ce raspundea, fara

gres, feromonilor mei auditivi, astea-s cele trei gratii, un val mi s-a ridicat de pe ochii mintii

(nu va mirati prea tare, n-oi fiu eu gheisa, nici curtezana antica, dar nici blonda nu-s), in fata

carora imi aparu o pagina de carte: o nuvela a unui tembel de intelectual, despre cum si-a

regasit el iubita intr-o serie de tablouri semnate de unu' Rubens, in care n-aveai ce vedea decat

imense halci de slanina cu pretentia de femei goale, inchipuind tot felul de zeite, nimfe si

d'astea. Blonda cu ochi de peruzea, pe care o strangea de cateva saptamani in brate (oare cum

i se scula, la asa o matahala, dar mai ales cum isi gasea drumul catre pasarica ei, ascunsa

sub valuri de celulita?) si care-i zambea impertinent din panzele alea cu chipuri de ninsori,

era pictata dupa modelul nevestei holandezului aluia, care mai bine s-ar fi facut negustor (In

Amsterdam, in Rotterdam, grasi negustori, privind la geam*), sau si mai bine, slefuitor de

lentile. Doar nu se poate sa nu fi auzit de unul Baruch, care isi semna gandurile eretice si...

erratice, mai rar erotice, cu pseudonimul Spinoza.



Numai ca gratiile astea, de aicisa, n-aveau pic de grasime pe trupusoarele in devenire si nici

de-as fi fost oricare din amantii mei tot n-as fi recunoscut in nici una din ele, nici macar in cea

blonda, cu ochi de veverita si sani cat o cupa de inghetata de rom, format mignon, pe vreo

iubita. Si care-si drapa pasarica sub o carpa de tul, doar-doar o fi vreun privitor curios, sa

intinda mana in tablou, s-o deie la o parte. Cu atat mai putin o iubita despre care sa fi scris o

nuvela.



Un gand jucaus, giumbuslucar, ma facu sa doresc a-i face domnului doctor o mica placere, asa

ca intinsei, impotriva oricarei logici, mana, sa trag carpa de tul de pe pantecele gratiei blonde.

Imi statu inima-n loc cand vazui ca mana mea chiar apuca textila. Pana sa ma mir ca gratiile

alea nu cunosteau (sau uitasera?) tehnica epilarii parului pubian, al silfidei invoalte fiind la fel

de auriu ca buclisoarele-i, ma pomenii ca-i simt respiratia diafana, cu iz de ambrozie,

partrunzandu-mi in plamani, de la o lungime de brat. Cele doua goliciuni care se aratau din

profil, in tablou, ma pipaira, tatonand, pe brate, pipaiala deveni mangaiere erotica, pe gat (la

atata lucru ma pricepeam si eu, si inca bine), apoi redeveni protectoare, pe obrajii ce nu se

puteau hotari daca sa se aprinda sau sa inghete. Caci blonda din mijloc isi lua manurile de pe

surorile ei (de unde stiam ca-i sunt surori?), mi le incolaci dupa gat, ma aduse cu pieptul

impuns de tatisoarele alea ca un puf de papadie (papadie, papadie, ce cauti la noi in vie?), isi

lipi buzutele de ale mele si-mi pipai, obraznic, laringele cu o limbuta ascutita, ce curenta.

Atunci, traznita de uluire, simtii ca ceva nu-i in regula cu mine, caci nici un fel de obuze nu

striveau bulgarasii albi si rotunjori, desi bumbii-mi ramasera la fel de sensibili, dar cu alta

simtire. Mai de neinchipuit, in dreptul pasaricii ei ascunse-n par galben-roscat, ceva nou,

strain si totusi al meu, aduna in el toata tensiunea si simtii nevoia, irepresibila, sa mi-o

descarc, umplandu-i fantana pasaricii cu sange ambalat sub presiune. Doamne, eram barbat!.

Nu apucai sa ma cutremur la gandul asta, cu atat mai putin sa ma intreb ce pedeapsa-i asta si,

mai ales, cum mama drakkului ajunsesem intre ele, din dormitorul drakku stie carei regine

moarte (aveam sa aflu ca dormitorul era al unui rege, mare gagicar, dar asta mult mai tarziu).

Orice gand imi era strivit sub ciocanul pneumatic al dorintei, care-mi spargea tamplele

asudate. Panicata pan'la Dumnezeu si mai departe (sau trebuie sa spun panicat?), recursei la o

smecherie, pe care o invatasem de la un amant inteligent si stapan pe sine, de la care degeaba

incercasem sa obtin informatii platite: ma prefacui a ma lasa in voia soartei, micuta se lasa pe

spate, pe pietroaiele pline de muschi, ma antrena dupa ea, alelalte doua imi scoasera

pulloverul alb, col roule, apoi se aplecara, imi desfacura cu surprinzatoare dexteritate

sireturile la adidasi, imi trasera jeansii, cu chilotii de matase, cat sa acopere abia o pasarica de

furnica si care protestau acum caraghios, peste ditamai stromeleagul invartosat. Eliberat de

textile, ma afundai cu tandra si delicata salbatacie in tunelul stramt spre paradisul provizoriu

si incepui s-o lucrez pe maruntica, sarutandu-i ochisorii, inspectandu-i impartial, pavilioanele

urechiuselor, cu limba-mi, parca singurul instrument pe care-l recunosteam, maltratandu-i

diafan bumbisorii si frangandu-i coastele tandru. Eram deja in elementul meu, fie si din

pozitie adversa, doar stiam pe de rost tehnica celor mai scoliti dintre amantii mei. Asa ca,

reducand turatia la stand by, cand placerea supta cu picatura pretuieste mai mult decat

uraganul orgasmului, imi reluai in stapanire creierul, era acolo, aproape acelasi. In urechi

auzeam, pe acompaniament de viori, versurile cantate, in tineretea singurului meu prieten, de

femeia Marie Lafôret: Fais moi l'amour, comme a seize ans, fais moi l'amour, sans

d'experience. Pe drakku fara experienta, draguta, articulai, in romaneste, inca neobisnuita cu

ineditul meu timbru, caci futaiul au relanti imi recuperase si respiratia. Daca vrei pula, sa-ti

amintesti de frumoasele zile de la Aranjuez, pune mana si raspunde repede la trei intrebari: de

ce eu, cum ies de aci si, mai ales, cand? Ca, daca e sa nu-mi mai vad prietenii si amantii, daca

e sa nu revin in lumea aia a mea, idioata si nedreapta, daca e sa ma intorc in ea peste secole,

afla tu ca nu cooperez. Mai bine fac o laba cinstita, in fata goliciunilor voastre, cand imi

naboieste sperma creierii. Intelesu-m-ai?



O sa ramaneti mai siderati ca mine, dar femeiusca imi vorbi, asa cum ma si asteptam, pe

limba mea materna. Cum, de ce fac pe desteapta si pretind ca ma asteptam? Pai mecanica

erotica (na-va termeni tehnici, daca strambati din nas la cei cinstiti si va ingretoseaza cuvantul

futai) in regium de stand by imi dadu destul timp sa pricep ca, daca avura, ele ori cine stie

cine, puterea sa ma traga acolo, in tablou, din dormitorul regelui gagicar, sa-mi schimbe sexul

cu care ma mandresc, pe buna dreptate, intr-unul mult mai greu de suportat, apoi precis ca

stapaneau si arta manuirii timpului. Daca cooperezi, te poti intoarce in castel exact cand vrei,

in secunda umratoare lesinului in care viitorul tau amant, doctorul, te-a surprins, sau, la fel de

bine, in oricare altul. Peste secole, daca te distreaza, a condition que va mai exista atunci ceva

acolo si castelul nu va fi acoperit de nisipul-timp si uitarea-sepie. Orcand, dar nu inainte de

ne-am nascut noi. Aproape un veac mai tarziu, dupa Diana de Poitiers si Caterina de Medici.

Un veac de singuratate. Nu vrem neaparat orgasme naucitoare, asta nu ne-ar face sa ne

reincarnam, drumul spre nirvana nu e arbitrar. Ce vrem e doar samanta ta. Si vei sedea cu noi

pana ce ne vei da atata samanta cat avem nevoie.



Nu mai lungesc aiurea povestea cu fazele de care fiecare moment al straniei intamplari imi

aducea aminte. Ca, de-un paregzamplu, kestia asta ca pot reveni in orice moment vreau. Alt

amant, nus'cum drakku dau de atatia 'telectuali si mi se face mila de stangacia lor in ale vietii,

aproape ca ma obligase sa citesc un roman, altfel misto, in care un cuplu invadeaza iadul sa-si

recupereze de acolo copila. Is ajutati de doi matematicieni morti, iadul avand nu stiu ce

geometrie, ca mi se rasuceau trompele din creieri. In fine, copilele astea fomiste de sperma or

folosi aceeasi tehnica, sau alta, nu conteaza, oricum nu inteleg, ma risc sa le cred pe cuvant.

Asa ca nu luai in seama flapsul ipocrit ca n-ar avea nevoie de orgasm, accelerai doucement

pompajul, dubland efectul cu atingeri abia simtite exact unde nu se astepta, jocul incepu sa ma

distreze, in fond era o experienta inedita, s-o fac pe cel care, de regula, ma calareste. Mi-am

zis ca numai asa s-ar salva omenirea de la degenerare, barbatii-s pe duca, numai femeile

transformate in barbati ar sti sa aduca femeile ramase femei in pragul dementei. Damicela

cand mi se muia cu totul in brate, cand capata un soi de rigor mortis, dupa un suspin din

adancul putului la care sapam, din ce in ce mai aplicat. Nu ca voi ca sa ma laud, nici ca voi sa

va-nspaimant, dar pana sa simt, alta senzatie inedita, ca urca din baza sirei spinarii o simtire

pe care rareori o simtisem pana atunci la amantii mei, cand eram femeie, in viata reala,

dincolo de panza manjita cu ulei, trupusorul fetiscanei muri si invie de sase sau sapte ori. Cum

nu era kosher sa-mi pastrez controlul, lasai liber suvoiul de lava, programat doar ca inainte cu

o saisprezecime de secunda de eruptie sa incremenesc in cuptorul fierbinte si matasos, cu

glandul presandu-i colul. Stia ceva carte, altfel, caci peretii se stransera in jurul organului,

prelungindu-mi si amplificandu-mi valtoarea senzoriala si storcand, dupa ce cele 4-5 jeturi de

perla lichida ii umplura uterul, inca 2-3 picaturi in plus. Perla lichida ce-o ardea, pe

dinlauntru, precum focul grecesc.



Am imobilizat-o sub greutatea trupului meu, in stransoarea bratelor, sub forta vidului

sarutului, incremenind, amandoi, pe asternutul de muschi al patului de piatra, pana la uitarea

de sine nu chiar, dar mult dupa ce muschii vaginului imi expulzara, dupa ce-l savurasera,

organul vaduvit acum de sange, intr-o miscare de reseparare, de recuperare a autonomiei

trupurilor. N-a schitat nici un gest de retragere, a inflorit in bratele mele, scuturata, abia

atunci, de un sir de suspine abia simtite, replici ale cutremurului unificator.



Doamne, daca e sa revin in lumea cu care ma obisnuisem, o sa intalnesc vreodata barbatul

care sa-si gaseasca linistitor si odihnitor salas postcoital intre coapsele mele captusite cu cea

mai matasoasa piele pentru care numai sfantul Dumnezeu poseda brevetul, lipit de pantecele

meu plat, cu gatul mangaiat de elasticii mei sani rotunzi, adormit cu buzele sudate de ale

mele? Nu stiu daca merit, dar jur ca nu m-as mai atinge vreodata de altul si n-as mai provoca

oricum pe niciunul.



Cele doua surori au avut bunul simt sa-si limiteze interventia la dezbracarea mea. Apoi au

jucat, cu inocenta, comedia voyerismului, fara sa cedeze tentatiei oarecum firesti de a se

masturba sau a face amor lesbi. Si-au asteptat, cu rabdare, in liniste si fara panica randul la

portia convenita de samanta. Nu m-am gandit defel atunci (nu-i exclus ca nimfele sa ma fi

lucrat putin la cutiuta, ar fi fost in cadrul regulii jocului) la ce le-o fi lor de folos samanta mea

indoielnica. Abia cand blonda dracoasa si fals pubera se trezi putin amortita, sub o greutate pe

care de multa vreme nu mai fusese, in nemurirea ei, obisnuita s-o suporte, imi murmura la

ureche, intre doua explorari ale pavilionului cu limbuta-i serpeasca: Nu te intreba, humanule,

de ce ti-am schimbat sexul. Mecanismul e banal. Ce conteaza sunt genele. Le-am gasit in

femeia ce erai, privindu-ne. Tabloul e o pozitie foarte eficienta, scanam de... in sfarsit, de

multa vreme, toti privitorii. Te-ai adaptat mai repede decat speram. Habituarea si...

competenta ta erotica au ajutat mult, dar ce-a contat sunt, repet, genele. Te crezi si te stii

tiganca, bohemienne, zingara, gipsy, vei uita conversatia asta, crede-te si simte-te in

continuare asa, dupa ce te vei reintoarce. Pana atunci, cu cat iti pui mai putine intrebari, cu

atat mai completa e vacanta ta, in fond ce-si poate dori mai mult un barbat, fie si unul fara

istorie, ca tine, decat trei femei, pe care sa le posede in cate chipuri il duce fantezia,

imaginatia si puterile, fara nici o concurenta si intr-un edenic spatiu izolat. Fara serpi. Adam

era intr-o biata inchisoare pe langa tine. Si cu cat te simti tu mai confortabil, cu atat cota de

samanta ce ne parvine e mai pura si mai libera de entropie. Enjoy yourself!



Si s-a strecurat din gratiile atleticului meu trup si, o sa va mire, si-a infasurat bucata aia de

carpa de tul peste mijloc, acoperindu-si pasarica. Nu din rusine, probabil, ci ca sa-mi dea de

inteles ca viitorul impuls va sa fie orientat catre una din surorile ei. Care-si purtau goliciunea

cu impudoarea naturala de fiare salbatice. Caci aparent incursiunea in creierul meu, pentru

invatarea limbii romane si extragerea informatiilor necesare ii incumba, era era interfata,

liderul, creierul chiar. Celelalte doua, mai mature, cu un usor inceput de ingreunare a trupului,

mai accentuata la cea din stanga, abia banuita la cealata, aveau sa ramana aproape tacute,

marginindu-se la a-mi multiplica sursa de placeri. Caci masculul speciei homo sapiens e,

funciarmente, poligam si nu se acupleaza cu o femela decat pentru a pandi alta in jur. Nu va

mai mirati asa, limbajul mi s-a schimbat, odata cu sexul, individualitatea mea cam

buruienoasa gasise un neasteptat spor de confort intr-un creier mai larg si mai mobilat. De la

vechiul meu trup, de care voi fi indragostita cat oi trai, daca si cand l-oi regasi, caci sper sa ma

curat inainte de-a simti greutatea primei celule superflue, retinerea de ata subtirissima a

primului rid si prima idee de bombare a pantecelui, tocmai asta mostenisem, pantecele plat.

N-o sa descriu acuma trupu-mi de imprumut, nici manual de pozitii erotice n-o sa las povestea

sa ajunga. E de ajuns ca cinci saptamani am futut in voie, cat n-am fost fututa in aproape

treimea de veac a vietii de femeie. Poate c-oi pierde aici o buna parte dintre cititori, dar, daca

n-am spus-o, o repet, eu nu sunt scriitoare, nici macar povestitoare si mi-am luat pe cap

beleaua de a relata aceste fapte inimaginabile numai pentru ca se intamplara si lumea trebuie

sa fie avertizata. Iar in poveste nu eroticul e esential. Desi cat erotic e in poveste e, zic eu, mai

altfel decat ce scriu nu putini, cu picioarele. E drept ca nu-i nici de nivelul scriitorului caruia

m-am decis sa-i dedic povestea, norocul lui ca nu stie ca-l stiu. Nici inimaginabilul, care e luat

de cititor ca fantastic pur. Eu, care l-am trait, nici acum nu cred. Esentialul cred ca e in

intrebarile nelinistitoare pe care povestea ne face sa ni le punem.



Dar, sa nu anticipez.



Am spus deja ca n-are sens sa descriu, in amanunt, cinci saptamai de futai. Ma incapatanez a

crede ca voyeristii nu-s majoritatea din cei ce-mi asculta/citesc povestea. Dar ar fi o gafa si

alternativa opusa, extrema, eliptica de context. Intai de toate, inainte de a apuca sa intreb sau

sa ma mir, s-a inserat, cam la modul unei latitudini mijlocii. Dormeam pe unde apucam, in

iarba, in fan, fara sa ma intreb cine-l strangea si pentru ce, in cabane de lemn, care apareau

prin paduri, ca din senin, in grajduri, in donjoane de castel, ba chiar in asternuturile

dormitoarelor regale, dupa inchidere, dupa plecarea turistilor si a custozilor, caci ne

amestecam printre toti acestia, la rigoare, nici nu ma interesa de unde-si luau surorile haine

contemporane, simplificate pana la conventional, de altfel. Blue jeans, t-shitruri, cate un fichu

de matase la gat, sau inodat, ca bandana. Fetele pastrau o neutralitate riguroasa, nu fortau cu

nimic acuplarile, uneori nu ma atingeam de nici una zile in sir, nu mai mult de trei totusi. Imi

lasau initiativa, stiind ca atmosfera era supraincarcata oricum de erotism, ca cea mai jucausa

raza de soare, cel mai banal bondar, cea mai diafana pala de vant erau de ajuns sa ma

starneasca, eram ca personajul bancului aluia idiot, puteai sa-mi fluturi si un tramvai, ca imi

trageam insotitoarea la piept, imi infigeam ghearele in fesele ei, lipindu-mi-le violent de

nadirul pantecelui, o asezam unde se nimerea, ii desfaceam picioarele si intram in ea pana-n

prasele. Aveam grija numai ca nici o picatura de sperma sa nu se risipeasca in vagin, ci sa-si

caute loc prin col, sa-i umple uterul. Acest postludiu ad hoc, cand faceam, pentru 7 minute

sau pentru juma de ora, caci ierburi savant culese, la ore numai de ele stiute, imi pastrau

erectia mult timp dupa ejaculare, cand faceam deci, corp comun, cu femeia, erau rasplata

prestatiei mele oricum furnizoare de placeri uzuale.



Incepusem, inca de a doua zi, sa le diferentiez. Cea mai inalta, satena, cu coc, lasa impresia

ca-si face intai de toate o datorie, ca nu apreciaza neaparat impreunarea ca pe o placere pentru

care sa merite sa-ti bati capul prea mult. In primele zile m-am multumit si eu sa respect

conventia, ca pe un contract tranzactional, ca un ginere nedorit, angajat de forma intr-o

sinecura a concernului socrului, dar care, stiind ca se asteapta de la el sa-i daruiasca patronului

un nepot care sa-i preia, intr-o buna zi, afacerea, isi face, neutral, datoria conjugala cu o

pereche semifrigida si astepta sa-si scoata parleala cu surorile-i mai mici, care-l si iubesc si

dintre care s-ar fi insurat bucuros cu cea mijlocie, subtire, blonda. Dar, din a treia zi,

plimbandu-ma cu ea pe o alee marginita de castani, cu banci de marmura, din loc in loc si

ascultand, fara sa inteleaga, peroratia mea gratuita despre principiile si mecanismul jocurilor

de apa (de care, ca femeie, mi se falfaise eperduement si de care habar n-avusesem), cand i-

am simtit mai mult decat i-am vazut pieptul tresaltandu-i. Umblam goi, doar eram intr-un soi

de paradis provizoriu si ad hoc. Sfarcurile i se intarira, respiratia-i se accelera. Am mai mers

cale de 2-3 banci, apoi rosi toata, ma trase cu violenta din senin spre una dintre acestea, isi

ciocni dintii de ai mei, imi departa maxilarele cu o limba mai dura ca un madular, se desprinse

la fel de neasteptat, dadu capul pe ceafa si se intinse pe spate pe marmura bancii, zvarlind pur

si simplu ci picioarele in laturi si tragandu-ma literalmente de propriul meu madular trezit fara

preaviz. Imi pierdui echilibrul si abia reusii sa-mi gasesc sprijunul cu mainile pe marginile

bancii, evitand de justesse s-o strivesc. Aceeasi mana cu care ma tragea facu cateva miscari de

du-te vino, ca si cum ar fi voit sa ma masturbeze, desi eram deja piatra, apoi si-l introduse

lacoma in vagin, care-l absorbi ca si cum ar fi avut o pompa de vid in ovare. Nu se multumi

cu atat, ci-si infipse unghiile in fesele mele pana la sange. Murmura intr-o limba necunoscuta,

ca dintr-un strat de dincolo de secolul XVII, parea greaca veche, suierand din fundul

plamailor. Ochii se dadusera peste cap, spatiul dintre pleoape era alb. Narile frematau ca la o

iapa in calduri, cocul i se desfacu de la sine, pletele i se risipira, ca o coroana, pe marmura. In

locul meu putea fi oricare din trunchiurile castanilor rosii, parfumati si naivi. Dar cel mai

surprinzator fu ca trupul, desi te-ai fi asteptat sa fie cuprins de febra, era rece ca marmura cu

care, parca formase corp comun. Aveam senzatia naucitoare ca regulam o statuie de marmura

animata. Ma fulgera gandul ca ipostaza antica, sculpturala a personajului mitologic al gratiei

respective, pusese stapanire pe interiorul modelului picturii. Mi-am zis ca fierbintala spermei

mele va readuce lucrurile in ordinea metastabila de pana atunci, in limitele conventiei si am

avut dreptate. Niciodata insa, in cariera de barbat, de cinci saptamani, orgasmul meu n-a fost

mai recalcitrant, fiziologia lui mai dureroasa, eliberarea de seva vitala mai epuizanta, teama

de a nu ma transforma si eu in stalp de marmura mai acuta, nerabdarea de a ma extrage din

vaginul rece, dur, stramt, mai greu de controlat. I-am mangaiat cu mainile si cu buzele

jumatatea de trup la care, contorsionandu-ma, aveam acces, fara a iesi din ea, aducand,

rabdator, sange sub piele omeneasca in loc de mineral lucitor, de parca insasi supravietuirea

mea ar fi depins de aducerea la suprafata a femeii din veacul regelui Soare. Si numai

Dumnezeu stie daca chiar nu-mi depindea viata de arta si intensitatea mangierilor. Mi-am

readus, din memorie, gesturile de femeie care trezeste la viata un partener cu disfunctii

erectile si le-am transferat asupra corpului in care marmura se lupta inca cu sangele si carnea.

Am stiut ca inving atunci cand am miscat, fara sa ma fi gandit, din sale. Erectia postcoitala,

stimulata de ierburile vrajitoresti ale gratiilor, redevenise dorinta. M-am miscat incet, incet, ca

intr-un vagin cicatrizat, cu grija sa nu-i rup membranele. Pe masura ce eu insumi ma

incalzeam si suportam cu din ce in ce mai mult efort lentoarea pompajului, marmura se

retragea in oase, trupul revenea la viata, palpitand. Cand am ejaculat, dupa cel mai abstras

orgasm pe care sexologii l-ar putea imagina, suspinul neauzit al satenei ce-si regasise locul

intre castanii aleii fu dublat de lacrimile ce-i inundara ochii reveniti cu irisul intre pleoape. Ma

saruta lung, pastrandu-ma inauntrul ei, cu mainile de data asta mangaioase, pe aceleasi fese pe

care mi le sfartecase cu abia o ora in urma, si, dupa ce-si desprimse buzele, sopti din

rasuflarea urmatorului suspin: merci, mon amour, que Dieu te protege, anche te. Da' de unde

stii tu italiana, ma petite chatte, fui eu curios. Siamo francese tutte tre, ma, doppo il grande re,

ho avuto un amante che parlasse l'italiano. Benche era hollandese. C'e lui chi e il pettore del

ritratto che tu hai visto nella stanza di Francesco il primo, quando noi te abiamo fatto venire

qui. Capisci? Dopo il grande re Sole, Lodovico il quatordico, lui e stato l'ultimo amante de

tutte tre sorelle. Fino a te, amore. Stii ce? Hai sa mai hoinarim pana la cina, maine o sa

redevin distanta, pretentioasa, snoaba si semifrigida, care o sa ti se daruie contractual, dar azi

te iubesc putin, atata cat sunt eu in stare, caci m-ai salvat de impietrire. Vieni con me, fare

l'amore anche in questa stalla. Zis si facut. In sura era o caruta plina cu fan parfumat, care

dadea pe dinafara, peste uluci. Ne-am intins peste fan asa, fara un tol, te-ai fi asteptat ca

tulpinitele de ierburi sa ne perforeze pielea, dar nu, fanul se purta cu noi ca o scoica perlifera.

Am stat trantiti, in fanul ala, satena reveni la tacerea ei. Regula era ca micul dejun si cina se

luau impreuna, la salasul din ziua aceea, care se putea schimba maine sau nu. Pranzul se putea

lua si pe coclauri, pentru cine ma insotea. In cinci saptamani am batut drumurile pe rand, in

compania cate unei surori, dar nici o regula nu le interzicea celorlalte, una sau ambele, sa ne

insoteasca. Seara puteai privi stelele in compania din ziua aia, dar, daca ajungeai la salas dupa

miezul noptii, ramaneai flamand. Dupa ce ne-am odihnit o vreme, lungana se ridica, se

intoarse cu spatele la mine, eu intelesei si-i impletii cositele in cozi. Pe care le legai, la capete,

cu fibre vegetale culese din fan. Ii prinsei cozile intr-un coc, rotund, cum arata in tablou. Cum

continua sa se sprijune de pieptul meu, ii prinsei sanii, lunecand cu degetele pe sfarcuri, care

se intarira pe loc. De data asta ma intinsei eu pe spate, in fan, fata isi trecu un picior pe

deasupra mea, cu genunchiul intins, se ridica putin, in brate si picioare, intr-o schita de pod,

apoi se infipse precis in tarusul viu si incepu a pendula inainte-inapoi. Se opri inainte de finis,

se extrase si bascula inainte, in patru labe, cambrandu-si fesele. Se tinea cu mainile de

scandura carutasului. Inainte de a o patrunde iarasi, o intrebai brusc: tu esti Thalia, nu-i asa?

Come si fa che tu indovinasci? Pentru ca sura asta, aparuta din senin, simbolizeaza abundenta,

carissima. Am inceput sa va inteleg. Alora vieni e arrichiarmene l'abondanza. Fa-mi l'amore

prima di ritornare insieme a casa di questa sera. Dio, come ti amo! Era deschisa, calda si

umeda. Dupa o vreme de pendulare, din genunchi, se lasa pe burta, fanul imbratisand-o pe de-

o parte, eu de partea cealalta. Vietati. Aspetti. Ma extrasei din ea, manejul cu piciorul intins se

repeta simetric, se intoarse pe spate si, de data asta, isi arunca ambele picioare in sus, la 45 de

grade, in unghi larg intre ele. Vieni. Entra qui. Finisce. Stia ce vrea, zeisoara abundentei. I-am

prestat omagiul, am luat-o de mana si-am plecat spre locul unde stiam ca surorile ei ne

asteapta. Dupa trei sedinte intr-o singura zi eram flamand.



Eram, totusi, si putin incurcat. Blonda cu care ma culcasem prima data si care parea a le

conduce, cumula, in mintea mea, atributele Euphrosynei (placerea), dar si ale Aglaei

(frumusetea). Cea de-a treia sora, mignona, cu statura cea mai demna, practic lipsita de forme

si de sex appeal, totusi cu linii fine, avea o figura perfecta de Aglae, dar in conotatia

traditional romaneasca a numelui. Parea ahtiata dupa mici barfe de provincie, ceea ce, daca

stateam sa ma gandesc, era compatibil cu placerea, oarecum frustrata. Eu, insa, eram nu

numai atras de mijlocie, ci, prin forta lucrurilor, se crease si o anume afinitate mutuala, daca

tot treceau peste 80% din comunicarile verbale prin ea. Simteam ca in conditii mai putin

artificioase, daca as fi fost chiar barbat, m-as fi putut indragosti putin de ea si, daca le-as fi

intalnit intr-un orasel de provincie interbelic, nu mi-as fi facut exces de scrupule sa mi le trec

pe toate prin pat. Sau sa trect prin paturile tuturor celor 3 surori. Ca asa e in tenis, vorba lui

nea Tomita Caragiu, nu?



In seara aia am ajuns cu Thalia de mana la salas, care era o casa taraneasca, cu doua paturi

intr-o camera si o masa geluita langa o soba de caramida, in cealalta incapere, ce tinea loc de

bucatarie. Doua persoane sedeau pe o lada ca de zestre, celelalte doua pe o scandura sprijinita

pe doi butuci. Pe masa, paine proaspata, neagra, cu seminte de chimion, branza frecata cu ulei

de masline, ceapa rosie, ardei tot rosii, masline, un clondiras de ouzo si o carafa aburinda de

apa scoasa din fantana. Nu era treaba mea cum aparusera toate in drum, conventia scenica

functiona, eu trebuia sa ma tin de cuvant, atata tot. Rosii le invatasem sa nu amestece cu

branza, acidul oxalic precipita calciul, asa se fac calculii renali. Tinusera minte. Venea randul

mijlociei sa doarma cu mine. trebuie subliniat inca odata, conventia edenica excludea orice

jena, faceai dragoste cu una in timp ce le recitai versuri celorlalte doua, daca te tineau

plamanii. Celelalte doua sezand la doi pasi, relaxate. Ca la… sezatoare, la jour fix sau la five

o'clock tea. Notiunea de promiscuitate, ca si cea de rusine, sunt strict consecutive interventiei

sarpelui, excluderii din rai. Acolo nici nu s-ar fi putut naste. Iar intr-un rai cu trei femele la un

singur Adam, lesbianismul celor doua neimplicate in momentul acuplarii cu una era de

neconceput. Propagarea excitatiei tine tot de mecanismul tentatiei, controlat de ingerul cazut

si devenit seful demonilor naturii. In lumea "reala".

Paturile inalte, solide, taranesti, cu saltele de fan, velinte tesute in casa, la razboiul din pod,

peste saltea cearsaf scrobit, de in, cu plapuma de matase, umpluta cu puf de pasaret.



Cea mijlocie se cuibari langa mine, opaitul fu stins de Thalia. Fui supus ritualului obisnuit,

luat drept citera, ori harfa, dar efectul erectil intarzia. Dupa trei numere in aceeasi zi, cu

emotia existentiala limita, nici nu era de mirare. Am uitat sa precizez, subtile si necunoscute

necesitati regizorale imi atribuisera, ca barbat, asta am dedus in timp, din imponderabile,

aproape o decada in plus peste vasta mea naturala, de femeie. Mijlocia renunta, dupa ce-mi

dadu de inteles, de data asta fara cuvinte, ca lucrase in beneficiul surorii mignone. Iesi din pat,

o lua de mana pe mignona, o scoase de sub plapuma sub care Thalia deja dormea, relaxata, o

impinse langa mine si-mi dadu, amical, o palmuta peste fund. Nu mi se scula si pace. Am

dormit ca doi prunci, imbratisati. Incepui sa banui ca si asta ma iubea putin. Ei, si eu le

iubeam putin, dar nu mai mult decat pe surorile logodnicei, cu care te culci, daca se poate si

daca se poate evita orice scandal ulterior. Caci de pe la jumatatea stagiului de munca grea,

cand totusi habar n-aveam ca ajunsesem la jumatate, le futeam tandru si constiincios pe alea

doua, dar deja incepusem a intrevedea in fiecare din ele pe prima, mijlocia, de fapt mezina, ca

varsta si asteptam sa-i vina acesteia randul cu un firicel de suspecta infrigurare.



In dimineata ce-a urmat, ne-am luat micul dejun, miere pe paine cu unt si lapte proaspat muls.

Iarasi nu era treaba mea de unde rasarisera pe stergarul de canepa de pe masa geluita. Am

incarcat de-ale gurii intr-o bocceluta, facuta din chiar acea fata de masa, iar bocceluta am

infipt-o intr-o bata pe care o aburcai pe umarul stang. Merseram cale lunga. Trecuseram de

namiezi, umbrele incepusera a se lungi, intrasem intr-un crang, poteca se pierduse, paseam pe

iarba de matase. Pe negandite, avui o vedenie. Stranie. Se facea ca privesc de din afara femeia

ce ma stiam a fi, carmencita dolores, exact in pozitia ce avea sa fie, catre capatul povestii si cu

care, de fapt, am inceput a povesti, intinsa lejer pe un cearsaf rosu, de matase, cu picioarele de

gazela desfacute, stangul intins, dreptul cu genunchiul flexat, de vedea orice bou ca pielea

interiorului coapselor mele e mai fina ca borangicul tesut de Penelopa. Cu o crenguta de

orhidee la fel de rosii acoperindu-mi pisicuta. Nu mai continui descrierea cu pantecele plat si

musculos, ma stiti, va amintiti. Si venea de nicari o statuie masculina, de marmura, culoarea

spermei. Fara brate. Se oprea intre coapsele mele infinit de matasoase si primitoare. Ma

contempla, meditativ. Efectul meditatiei I se vedea, scula i se scula. Imi lua, cu infinita

gingasie, cu dintii, crenguta de orhidee rosii de pe pisicuta apoi, la fel de delicat, isi infigea

pumnalul de marmura erecta, in venele caruia probabil, in loc de sange zvacnea chiar

marmura lichida, sidefie, sperma sub presiune, in tunelul adanc si rosu al pisicutei mele. Eu,

imateriala, de deasupra, ma simteam patrunsa in imanenta mea, si gemeam. La unison cu

dublura mea de carne satinata. Vedenia disparu, ca sa mi se lipeasca privirea pe fundurile

siluetelor celor trei surori, pe care le lasasem s-o ia cativa pasi inainte. Imi bagai degetele in

gura si trasei un fluierat. Sa fie limpede! In viata de femeie habar n-am sa fluier din degete. Se

oprira, mirate. Le imbratisai pe rand, din spate, mangaindu-le despicaturile curului cu propriul

meu pumnal, plin de sange sub presiune, le sarutai, pecetluitor, pe gat si dupa urechiuse, le

facui sa sada pe iarba, cu piciorusele desfacute si, desi era doar randul mignonei, le onorai, pe

rand, cu furie si tandrete, cu violenta si gingasie, cu brutalitate si duiosie, dandu-mi sufletul si

topindu-mi jumatate din schelet, convertit inde trei ori cate 3.14 mililitri de sperma sidefie,

intr-o alchimie scelerata, ireponsabila. Mai intai soptindu-le, apoi racnindu-le, in dementa

orgasmelor multiplicate, numele. Caci atunci ma hotarasem, blonda mijlocie, la imperecherea

cu care simteam ceva, in adancul intunecat al fiintei mele, ceva ce ma determina sa cred ca nu

ma acuplam, ci faceam dragoste, firava neformata, cu sani de zapada marilor inaltimi, era,

totusi, Aglae, caci unde e frumusete fi-va si placere. Iar mignona, care abia acum scheunase

ca o haita de vulpi bete si mai-mai sa-mi franga vertebrele cervicale cu bratele-i subtiratece, e

Euphrosyna. Caci placerea e placere doar daca e rara si greu de atins.



Se insera deja, apareau stele. Habar n-am sa deosebesc constelatiile zodiacale, abia daca pot

afla steaua polara, asta tot de la un fraier de 'telectual stiu, un ciudat, care ma remorca pe

terasa blocului in care sedea, ma intindea pe un pat pliant si nu i se scula pana ce nu-i aratam

steaua polara. Cu indexul mainii drepte. Ca, apoi, sa-si rupa plasa de timiditate si… sa ma

rupa. Asa ca nu ma intrebati daca erau gemenii care ne priveau dansul, ori berbecul. Destul

ca, dupa ce imi onorai iubitele contractuale si fix inainte de a lesina, le strecurai, printre dinti,

ca ar fi momentul sa faca apel la tatal lor. Care, nu-i asa se afla in bune relatii cu vacile.

Thalia banui, ea era cu abundenta, facu sa apara, pe pajistea matasoasa, din crang, o baltata cu

ugerul plin. Tustrele ma sprijinira, cu puteri reunite, sa sug lapte direct din ugere. Pe rand.

Stiui ca-s vrajitoare, cand simtii, vag si indepartat, accelerandu-mi-se metabolismul. Oasele

mi se refacura la loc. Dupa ce supsei dintr-un sipusor violet, o gura de lichid amar, care,

pretindea tot Thalia, era concentrat de vitamina D2. Le auzii sfatuindu-se daca sa ma care, pe

o targa de crengi, pana la un rau, sa aduca apa de acolo, sau sa ma spele de sudoare cu limbile.

Alesera ultima varianta, se simteau in forma. De acelasi tratament igienic se bucura si stutul

pomei de sperma, decalotat cu grija de infirmiere. Nici nu tresalta, saracul. Aglae, tot ea,

glasui:



Esti liber, iubitul nostru. Eu am ramas insarcinata inca de la prima imbratisare, cand ai avut

intuitia sa pompezi toata samanta in mitra mea. Si istetimea sa-mi provoci, in ciuda celor

enuntate, mai multe climaxuri decat eram pregatita sa suport. La al saptelea, cand m-ai simtit

cutremurandu-ma si suspinand, sub trupul tau, cu vaginul plin de membrul tau inca tare,

atunci s-a produs ovulatia. Cum stiam insa ca surorile mele au cicluri neregulate, te-am pus

la munca pana am avut confirmarea. Abia acum, in nebunia asta finala, au ramas si ele.

Thalia a… valorificat unul din cosmarurile noastre, pe care l-ai citit corect. Uneori, numai pe

luna plina, zeitele olimpiene, abstracte, dar materializate in marmura, urmaresc rezonanta

formelor si incearca sa iasa la suprafata prin noi, impietrindu-ne carnea. E, ca sa zic asa,

highly improbable ca sa aiba la dispozitie variante. Modelele lui Rafael Sanzio sunt oale si

ulcele, iar doamna Helène Fourment, care la 16 ani (fais moi l'amour comme a seize ans!) s-

a maritat cu pictorul de 53, pentru a o nemuri in personaje de calibru, niciodata n-o gasesti.

Cand ai cauta-o in Euprosyne, ea e in Aphrodita, din Judecata lui Paris, iar de-o cauti acolo e

invesmantata in blana si-n propria frumusete. In general e lasata in pacele ei. Numai

tembelul tau prieten, scriitorul ala care si-a vazut iubita in personajele lui Rubens, la Prado,

a speriat-o putin, caci privindu-i pe panze ochii de peruzea, prin care se intrevede

transparenta timpului, i-a recunoscut infiorat pe cei ai doamnei Carmen, iubita lui, cu care

provocase cutremurul din biblioteca. Dar s-a linistit, iubita l-a parasit, iar el, scriitor fiind,

merge mai departe, la al 3.14-lea colt de strada il asteapta alta iubita, pentru alta poveste.

Poate chiar asta, a carei eroina esti tu. Tu, care, ca barbat, ai fost iubitul nostru de cinci

saptamani, ai fost amantul nostru drag si esti deja tatal copiilor nostri. Care se vor naste,

asta aranjam noi, in aceeasi zi, in ciuda diferentei de cinci saptamani intre fecundarea, cu

marmura lichida, a oualor noastre. Vrei sa vizualizezi cum s-a intamplat?



M-am cutremurat. De spaima. In ce poveste m-am lasat atrasa? Numai de imprudentul gest de

a-i arata domnului doctor, ca sa-i atrag atentia asupra pisicutei mele, asupra captuselii infinit

de matasoase a interiorului coapselor mele primitoare, asupra pantecelui meu plat… ca sa nu

mai ajung la sani si la chipul de carmencita, de a-i arata pasarica gratiei blonde, din spatele

carpei de tul, in tabloul ala… hm, binecuvantat. Binecuvantat am spus? Asta fu dincolo de

mine.

N-am sa va mai povestesc cum am retrait, din postura penisului meu, cu care ma facuse(ra) sa

ma identific, acea prima cuminecatura cu adancurile frumusetii, ar fi prea mult pentru voi,

oameni obisnuiti. Cu atat mai putin ultima si cea de-a treia etapa de vizualizare, din ipostaza

spermatozoidului ce urma sa castige, pentru a pieri, a se dezagrega, oferindu-si marfa

genetica, cursa cu fratii lui, in numar de drakku stie cate milioane. Pe mililitru. Au fost

experiente existentiale zguduitoare, pe langa care tot ce v-am povestit e mai banal decat cartea

de telefon. Sau de reteta de budinca de clatite cu spanac. Dar nu pot lungi nuvela la un roman.

Nu ma tin, acum, puterile. In locul acestor capitole autonome, o sa povestesc doar ca gratiile

s-au tinut tari, acum ca obtinusera ce-si propusesera, si mi-au taiat macaroana

sentimentalismului de cartier, nelasandu-ma sa le sarut de despartire. M-au conectat doar, o

clipa scurtissima, la simfonia sincrona a ritmurilor creatiei biologice. Am auzit diviziunea

celulelor. Puteti sa nu ma credeti.



Apoi mi s-a taiat curentul. M-am trezit in dormitorul lui Louis XIV, in fata taboului cu cele

trei gratii, semnat de Charles van Loo. In bratele doctorului. Care credea ca el ma trezise din

lesin. I-am zambit, smechereste, piezis: doctore, ai facut o fapta buna. Iti sunt datoare. Uite, ia

sipusorul asta, e un decoct de plante, n-o sa-l afli. Secret de tiganci, din mama in fiica. O

picatura in paharul de cina si femeile tale or sa doarma duse, te poti exfiltra din lanturile

conjugale in patul meu. Dar treaba ta e sa-mi gasesti patul asta cumva, n-am de gand sa le

sochez pe bunele mele prietene, cu care impart a doua camera tripla.



Ce-a facut, ce n-a facut, treaba lui. Destul ca asa am aflat ca nu-i papalaptele pe care-l banuiai,

dupa privirea pierduta si zambetul superfluu. Mi-a scrasnit un numar de camera, noaptea,

tarziu, cand autocarul a ajuns la urmatorul hotel. S-a dovedit a fi singura single. Rezervata

unei frustrate grase, care, de a doua zi, avea sa inceteze brusc s-o faca pe Gica contra. Omul

se vede ca platise chiria cinstit. Dupa care o infiltrase in patul lui, alaturi de femeile lui. Care

dormeau duse, dupa elixirul meu. Doua picaturi in loc de una le-ar fi facut sa nu se mai

trezeasca. Am mizat pe precizia farmaceutica a mainilor lui de chirurg, cu penelul si pianul ca

vioare ale domnului Ingres. In noaptea aia, pana la cantatul cocosilor, exliati altfel de uniunea

europeana in ferme asa zise ecologice, cand ordinea s-a refacut, n-am dormit nici o secunda.

Da' nici el. Numai sa nu va asteptati la detalii, dupa atatea si atatea aluzii la pielea infinit de

matasoasa a interiorului primitoarelor mele coapse. Si dupa atatea si atatea detalii despre

experienta mea in spatiul edenic in care am intrat prin panza unui tablou. Daca chiar va

intereseaza, n-aveti decat sa va puneti imaginatia la munca. Doar nu sunteti voyeristi.



Am avut grija, pana la sfarsitul traseului, sa-l ignor cu totului tot pe domnul doctor. Ultima

impresie pe care mi-o lasa, fu ca incearca un vag sentiment de vinovatie, dar parea ca si-a

inselat mai mult fiica decat nevasta. Daca e nevoie sa va explic de ce, atunci stergeti drakkului

din memoriile voastre toata povestea de pana acum. Dupa reintoarcerea in tara am avut grija

sa subtiez, controlat, si legaturile cu colegele mele de spital, devenite, pentru o vreme,

prietene de conjunctura si vecine de camera. Caci nici eu nu mai sunt cea care am plecat cu

ele prin castelele de pe valea Loirei (ati observat diferenta, nu?)



Cu banii pe care i-am pretins si obtinut de la cretinul meu ultim amant, in schimbul acordului

de a se lauda cu imaginea mea multiplicata (artistic!) pe un nenorocit de sit pentru voyeristi,

am dat o tura pana la castelu' lu peste, avand grija sa ajung in preziua noptii cu luna plina. M-

am strecurat intre cutele aerului, am ramas prin cotloane de care nici custozii nu stiau, am

asteptat, cu rabdare, in liniste, si fara panica sa se care toata lumea, sa vina buna noapte, am

deschis fereastra, apoi mi-am mai oferit inca un supliment de asteptare, pana ce razele lunii

pline au cazut peste taboul cleor trei gratii. Sa nu ma intrebati de unde stiam ca iubitele mele

de cinci saptamani, ca barbat, pot proiecta pe panza tabloului ce imagine doresc, astfel ca nici

un pamantean nu le poate urmari cresterea burtilor. Doar, pe baza a ceea ce ati citit deja, n-oti

fi asa de lipsiti de fantezie sa presupuneti ca v-am spus chiar totul. Cu atat mai putin, de unde

stiam ca, daca e sa apara, vreodata, privitorului tabloului, asa, insarcinate, asta nu avea sens sa

se intample decat sub lumina lunii pline. Ideal, a lunii galbene, dupa ploaie, cu povestile ei.

M-am pregatit minutios pentru intalnirea asta. Purtam exact perechea de jeans si pulloverul

alb, col roule, de atunci, ba chiar aceiasi adidasi, cu sosete cu tot. Cu chiloteii de matase fu

mai greu, ma strangeau deja. Eram, ca si ele, in luna a patra, fetita mea ma bumbacea deja, de

dinlauntrul minunatului meu trup si nici nu-mi pasa daca, desi acum inca, spre surprinderea

mea in primul rand, pantecele-mi arata, mai ales in poza-visina din glazura de pe situl

voyerist, la fel de plat ca atunci, daca se va bomba cat cere natura, va mai ajunge vreodata la

fel de plat dupa nasterea fetitei. Aveau sa-mi ramana primitoarele mele fete interioare ale

coapselor, mai matasoase decat ale oricarei gheise hibridate cu campioana mediteraneana a

curtezanelor antice. Iar barbatii care nu-mi vad decat sanii, astia insa deja mariti, dar spre

avantajul atractivitatii lor, gatul erogen, faciesul de carmencita, cu codite, zambet si ochi

jucausi, dar deja incercanati de sarcina, ei, bine, astia n-au decat sa se duca drakkului. Ma rog,

la rigoare se pot duce si de-a dura.



In cele 3.14 minute de la prima raza de luna plina care a infiorat rama tabloului pana la

momentul maximei acoperiri a suprafetei lui de lumina, m-am dezbracat, lent, de toate

piesele, ca la cel mai rafinat spectacol de strip tease, in fata consiliului ecumenic global, unde

n-ar avea loc decat ayatollahi, arhiepiscopi, cardinali si cate un mare maestru. Daca, prin

absurd, as mai fi fost barbatul ce petrecuse cinci saptamani de eden contractual, cu cele trei

surori din tablouul in care joaca rolul celor trei gratii si as fi putut sa ma privesc, dezbracandu-

ma, mi-ar fi explodat pe loc inima. Noroc ca nu-i posibil…



Atunci le-am vazut. Pe trupusoarele lor subtiratece, sarcinile erau vizibile. Ne-am privit. Un

veac. Un veac de singuratate. Stiam ca si ele ma privesc. Iata de ce ma dezbracasem. Cum n-o

mai facusem in fata nici unui barbat, oricat nu m-ati crede, la specialitatea mea. Si cum stiam

ca n-o voi mai face in fata nici unui barbat. Ne-am mangaiat, fratern, prudent, preocupate,

pantecele. Unele altora. Cu privirea. Eu – lor, ele – mie. Prietenos, dar deja defensiv. Caci eu

contribuisem, fara s-o fi vrut, fara s-o fi anticipat, la posibila lor tripa bomba cu ceas. Venind

aici, n-o facusem doar pentru a ma convinge, de visu. Asa cum povestea asta nu e una erotica,

si nici una fantastica. Ci una nelinistitoare. Venisem sa le dau pe fata ca nasterea voluntara a

fetitei mele, care tot trebuia sa apara odata, linia genetica trebuia sa continue doar, nasterea

asta sincronizata e unicul meu mijloc de aparare. Si, most probable, nu numai al meu. Dupa

ce ultima raza de luna plina a parasit panza tabloului, m-am imbracat, exact in acelasi timp, si

am plecat. Acasa. Departe. Insemna ca dadusem tura pe o pereche cal-nebun.



Daca, insa, in lungile minute, cat un veac de singuratate, in care trupul meu gol, cu fetita mea

in pantecele lui, a facut fata trupurilor goale ale celor trei gratii, cu chipul celor trei surori, as

fi fost surprinsa de cel mai impotent barbat, daca nu chiar de un homosexual feroce, jur ca l-as

fi incremenit cu un gest, sa astepte, ca eu eram in rugaciune. Apoi l-as fi inghitit de viu, in

fantana mea si l-as fi dizolvat in acidul ei.



Am avut apoi tupeul, obraznicia, insolenta, indrazneala, nesimtirea si nonsalanta sa-i mai cer

cretinului, in schimbul unei nopti de iarna dupa care putin a lipsit sa nu fie internat in spital, o

suma absolut neglijabila fata de costul drumului la castel si am mers fix la un atelier de

bijuterie. Am pus sa se reduca diametrul medalionului meu, plata pentru dezvirginarea de

acum douazeci de ani, pana ce expresia nihil sine deo s-a sters. Apoi sa se rescrie, cu litere

mai apropiate. Cat sa incapa expresia versus fiicele gratiilor. Separata de crucea de Lorena. La

aversul si reversul medalionului, unde erau, in basorelief, chipul din profil al adevarului si al

minciunii, pe care nu le puteai deosebi, n-aveam de ce sa umblu.



Restul e, de acum, treaba Marelui Regizor. Fie binecuvantat si sa fim binecuvantati de El.



Note:

*

Versuri de Radu Boureanu, citate de Radu Cosasu, in noile si mai vechile domniei sale

Supravietuiri









DESPRE RELATIA MEA CU ISTORIA (I)



Nr.15, sept.2006







Prima parte a copilariei mi-am petrecut-o intr-o casa tip "colonie", din Kakasvar, cartier al

oraselului meu natal, situat sub padure, pe contrafortul nordic al masivului Vilcan. Casele

erau gandite pentru doua familii, cate o camera si o bucatarie de fiecare. Prin exceptie, familia

mea ocupa o asemenea intreaga casa. In camera suplimentara era ingramadita mobila salvata

de la nenumaratele mutari fortate, sub imperiul luptei locale de clasa si nu se facea focul decat

odata pe iarna, in seara de Ajun.



Trebuie sa fi avut 5 sau 6 ani, oricum "si jumatate" cand mi-am inventariat darurile de

Craciun, copil unic in fata unui areopag adult, contributor asociat. Pe langa conventionalele

dulciuri si jocuri de carton, vai, niciodata egalate in fantezia lor educativa, pe scara progresiva

a confortului si a tehnologiei, stralucea nevazut, dar manifest, rezemata de trunchiul bradului,

o minune: o pusca cu mecanism (care avea sa se strice nepermis de repede). Ochiul selectiv

al copilului s-a indragostit de ea la prima vedere, apoi a improvizat instincitv un spectacol,

pentru a-si exprima, fata de areopagul iubitor, bucuria si recunostinta: lua, pe rand, fiecare

dar, prefacandu-se a-l redarui unor entitati imaginare ad hoc, intr-o savanta progresie de

preludiu emotional, convergand catere climaxul minunii. Spectatorii, obisnuiti cu humorul

nativ al copilului cuminte, murmurau, satisfacuti. Izbucnira in exclamatii malgre leur, desi

descifrasera jocul, cand copilul pronunta, cu masurat glas din care instinctul lui histrionic

eliminase orice urma de triumf, fraza jubilanta: Iar asta e pentru Korea. Adultii au fost asa de

impresionati incat s-au abtinut, tot instinctiv, sa strice spectacolul giugiulindu-l aiurea pe

mormoloc. L-au lasat sa-si rumege in liniste succesul de public.



Ne aflam, adica, spre finele anului 1951, sau 1952. Oricum, intre Inchon, de care habar n-

aveau atunci nici adultii care ascultau posturi interzise si Panmunjon.

Rememorand secventa, de dragul formatului jurnalier sui generis, descopar cu nesecata

inocenta un inedit strat de america: instinctul copilului mergea, de facto, mult mai adanc si

mai departe de show si efecte scenice: fu acel gest simbolul unei tainice inrolari niciodata

renegate, nici macar in perioada infantila a ateismului stiintific. Care acum, peste doar ceva

mai mult de jumatate de veac, capata conotatia nu lipsita de tragism si zadarnicie a guerillei

de ariergarda… in fata asaltului concentric al manelelor, a rapului, a hip-hopului, a

corectitudinii politice, a falsului spiritualism si, nu in ultiumul rand, al fundamentalismuelor,

nu exclusiv islamice.



Al doliea contact cu istoria nu intarzie prea mult: in primul an dupa descinderea din Kakasvár,

adica primul an la bloc, nu puteam ramane neutru la agitatia reinnoitului grup de adulti din

jurul meu, care-si povesteau, cu infrigurata speranta, cele ascultate la aceleasi posturi

interzise, dand sperantei imposibil de zagazuit dimensiuni fabuloase: Mai, n-o sa va vina sa

credeti, dar cativa soldati rusi au trecut, cu tancuri cu tot, de partea lui Nagy Imre si acum nu

se mai lupta unguri cu rusi, se lupta si rusi cu rusi.



De atunci n-am mai intalnit in nici o referinta, fie ea istoriografica sau "civila", o asemnea

fabulatie, demna de a juca rolul de pietricica intr-un virtual roman tolstoian despre subiectul

Ungaria '56.



Sa mai precizez oare ca fraza deliranta, fabulatorie, se nascuse in capul unui Cantacuzin

autentic, ratacit printre barabe?



Nu poate fi atunci de mirare cand, abonat fiind eu la Scanteia Pionierului, unde aveam sa ma

intalnesc, in premiera absoluta, sub forma de banda desenata, cu nemuritoarea poveste Toate

panzele sus, lasasem drakkului ora de stiinte naturale si alergasem acasa, anuntand euforic si

cu glasul secat de datoria in oxigen, titlul cules cu litere rosii, pe frontispiciul ziarului:

Poporul maghiar a invins!



Ani de zile, inca netabacit de experienta vietii, imi aduceam aminte cu irepresibila rusine de

enorma mea confuzie, pe care adultii mi-o lamurisera cheltuind averi de tact. Acum sunt insa

mandru. In ineditul model al inrolarii sui generis, instinctive, intr-o seara de Ajun, intre

Inchon si Panmunjon, confuzia mea isi recapata semnificatia de inceput de consecventa.









INTERVIU CU UN PERSONAJ LITERAR

Nr.14, aug.2006



Cusca semitransparenta a nemernicului de redactor sef se intredeschide si vocea lui de zile

mari maraie cu tonul unei farfurii de tabla zgariate cu o furculita de aluminiu: Laurentiu, la

mine!. Cand ne cheama pe numele legal, fara a folosi prescurtari, e semn rau. Ne asteapta sau

o praftura, sau o misiune imposibila. E de preferat praftura, dupa ce-ti scoate ochii cat tine el

spatele, ca sa te acopere pe tine, vierme de teren, urmeaza un ultimatum, de la caz la caz, de

24, 48, mai rar 72 de ore. La zile mari, cum se anunta a fi azi, dupa tonul vocii, iti acorda 75

de ore si 21 de minute. Facem mereu pe miratii, ca sa-si poata repeta la nesfarsit aceeaci

gluma rasuflata. Mult mai rar, cate un ucenic pufos intr-ale odioasei meserii de jurnalist

intreaba cu buna credinta ce drakku de termen mai e si ala. Gildei, armeanca de secretar

general de redactie, ingerul factotum fara de care cladirea Globul-ui s-ar descleia de 17 ori pe

minut si s-ar reaseza sub forma Zigguratului de la Borobudur, daca asa ceva poate exista, i se

face mila de pufos si-i ofera inspaimantatoarea ei agenda cu calculator, apoi ii suiera sa-

mparta la 24, cate ore are ziua. Guguful priveste nedumerit rezultatul 3.14 si-i vine sa-si dea

demisia. Aceia dintre noi care prindem momentul in direct il luam pe boboc la o bere, in care

sa-l botezam.



Asadar, la Sfanta sfintelor. Intre timp pasisem, fara graba, pe cel mai lung drum posibil, din

coltisorul meu, ce ofera halei redactionale doar un profil partial, pana la usa pe care litere

transparente, ce dau efecte cromatice de refractie, pe fondul sticlei mate, anunta Globul,

redactor sef, dar noi ne obisnuisem sa citim lasciate ogni speranza…



Laurentiu, ce ai momentan pe santier? Bleah, cand te ia cu cliseul asta proletcultist (nimic nu-i

e ma strain batranului si briciosului scarabeu) e cel mai rau: nu numai ca misiunea in care te

trimite va fi imposibila, oricum asta-i jurnalistica, ci va fi si o ofensa adusa logicii, bunului

simt, regulilor meseriei, legilor pur si simplu, eventual si celor fizice. Asa ceva s-a intamplat

numai de 3 ori in cei 7 ani de cand m-am aciuat eu aici. Paai, lungesc eu vorba, intrand in

ritual, am casa poporului, mai am reconstructia bloclui Carlton (pentru cei tineri, prabusit la

cutremurul din ‟40) si pasajul aerian peste intersectia Razoare (dusmanul meu natural,

intersectia asta!). Bun. Le dam suspendare de pedeapsa. Adjudecat. (Nici in cele mai negre

cosmaruri nu credeam c-o sa ajunga la fraza asta cod, era ca si cum m-ar fi trimis sa-i aduc

un reportaj de la distrugerea flotei minoice, de tsunami nascut din eruptia vulcanului

Santorini si un interviu cu dansatoarea din Atlantida. Aveam sa aflu ca eram pe drumul cel

bun!). Uite, ia un notes nou (si-mi inmana cu-n stramb zambet complice un reportofon digital,

cuplabil direct la calculator, cu soft imprimat de convertire a semnalului vocal in fisier

editabil), ia punga asta cu galbeni (doua carduri VISA, limbajul arhaic era semn ca se simte

vag stingherit de aberatia nascuta de mintea lui perversa), dispari din fata mea si nu veni fara

un interviu. Bun, mai schimbasi tu placa (daca nu-l tutuiai te sugruma), cu cine, cu infanta

Prontobaziei, cu seicul Salam Alekum, cu memoria vie a lui Bill Gates? Pocita sa-mi fie gura!

Maimuta batrana, cu pipa-nfipta stramb in mutra isi modifica geografia complicata a retelei de

riduri si glasui: Bambino, la de-alde astia nu trimit nici redactorii stagiari, la astia il trimit pe

tizul tau.



Cand voia sa ma monteze pana la enervare, imi amintea ca avusesem tupeul sa-i botez colley-

ul, pe care i-l daruisem pui la petrecerea implinirii primului meu an in redactie. Treptele de la

rau la mai rau trebuiau sa duca in Hades, pe semne. Tacui, asteptandu-ma de-acum la mai rau

de-un interviu cu presupusa printesa Anastasia, cand, considerand ca ma perpelise indeajuns

la foc mic, piratul lasa sa cada: Imi vii cu un interviu de la un personaj de roman. Teaba ta

care. Liber la manevra. Cum adica de la un personaj de roman? Vrei sa spui sa ma

documentez care din personalitatile noastre publice o fi scris un asa zis roman autobiografic?

Nu, monser (Auuu!, pana aici am ajuns?). Ai o cadere de imaginatie? Vrei un desen?

Ramasei preventiv bouche bée. Da, sefu, vreau o schita, o figura, ceva. Uite, de exemplu ia-i

un interviu batranului cronicar muzical al marchizului, amantul ala de 90 de ani. Pai ala-i

fictiune, sefu. Sigur ca-i fictiune, daca era simplu il trimeteam pe tizul tau, behai sardonic

mumia zbarcita. Mars, descurca-te, fii creativ, ce sfantu Alipie Stalpnicu!



Am inchis cu neobisnuita grija usa de sticla, singura practic netransparenta din cosmelie, in

urma mea. Am filmat-o grijuliu, cu coada ochiului si avand grija sa privesc fix in alta parte,

pe armeanca secretar general de redactie. Avea un suspect aer de felina satula, ce tocmai va fi

inghitit soarecele bibliotecii din Alexandria. Asta-i in tamja cu batranul crab, mi-am zis si m-

am infipt, tandru si matahalos, in fata biroului ei, maraind rutinier: Acreditarea. N-ai nevoie

de nici o acreditare unde ai de mers, Bambino (haiti, daca amandoi folosesc la interval de 7

minute aceeasi rarissima porecla, n-au cum sa nu fie intelesi pe spinarea mea). Ai nevoie

numai de ce-ti lipseste: urme vagi de cultura, de lecturi. Ia da tu lu‟ nenea un sfat colegial,

nepoata lu‟ Breslasu, fata de la pagina 5 din cel mai imund tabloid e personaj literar sau nu, in

ochii majestatilor voastre serenissime? Termina cu prostiile, monser (haiti, haiti, ptiu!), daca

nu cunosti alt personaj decat pe son altesse serenissime printul Malko Linge, aka SAS, mai

bine da-ti demisia si cere transfer la tabloidu‟ cu fete-n pagina 5. Tu ai citit in viata ta macar o

carte, afara de ghidurile de circulatie rutiera si de almanahil erotic? Si Alexandria e o carte, si

Iliada, si Armata de Cavalerie, si Fisa de inregistrare. Du-te si ia un interviu lui

Parmenion, sau printesei Roxana, ciobanului Paris sau suetarului Thersites, rabinului Ghidale,

cel care voia o internationala a oamenilor buni la suflet sau politrucului ce-si baga sabia in

gasca unei babe ce voia sa moara. Sau Vladei. In ultimul caz vezi insa s-o prinzi exact in ziua

de 20 ianuarie 2004, cand scria in jurnalul ei “3 chestii: 1. sa nu mai iau droguri; 2. sa nu mai

mint; 3. sa nu ma sinucid;” Ai prins smecheria. Hai, valea!



Acuma, una din trei si paispe: ori ambii mei dragi sefi s-au tacanit simultan si de acelasi virus,

ori imi pregatesc o farsa pentru aniversarea celor sapte ani de acasa-n familia redactiei, ori

urmeaza sa ma trezesc drakkului din visul asta cretin, pentru a capata o misiune reala si inca

mai imposibila decat asta. Ori, pentru fractia de peste trei, legile naturii inca in vigoare is pe

cale de a fi schimbate de cine stie ce parlament ceresc dement.



Doua zile m-am rasucit pe uscat, ca pestisorul de aur in tigaia unui pescar greu de cap. Intr-o

viata de jurnalist, numarul situatiilor in care logica sa fie inoperanta e mai lung decat lista

celor care behaie ca ei ar fi meritat premiul Pulitzer. Mi-am amintit de o problema ingenioasa,

plina de humor, dintr-un roman SF, unde era vorba de furnici. Ti se dadea acolo mura-n gura

ca trebuie sa folosesti flexibilitatea gandirii. La primele 13 vederi problema parea sa nu aiba

solutie. De indata insa ce renuntai la ipoteza implicita ca sediul, sau cadrul problemei e plan,

de indata ce operai cu a treia dimensiune, solutia sarea in ochi. Care mama drakkului o fi a

treia dimensiune a contactului interactiv cu un personaj de roman? Era clar si net ca un

clanaret ca draga de Gilda, mama ranitilor in campaniile de presa, mi-a dat un touyau. O

kestie e clara, am de respectat 3 reguli. Simple. 1. Sa nu ma droghez; 2. Sa nu mint; 3. Sa nu

ma sinucid. Dar sfantul Toma d‟Aquino spunea ca Biblia trebuie citita alegoric, nu literal. Sa

nu ma droghez ar trebui sa insemne… sa nu folosesc metode care dau dependenta si ganduri

care-mi afuma judecata, deci sa raman lucid. Sa nu mint inseamna sa fiu sincer. Cata vreme

gandesc la problema cum as putea ajunge sa discut cu un personaj, o realitate fictiva,

sinceritatea are sens fata de mine insumi. Sa nu ma sinucid nu poate insemna atunci decat ca

solutia problemei ramane in realitate, nu dincolo de aceasta. Staaaai!. Drog, ideologie, creieri

samponati. Toate duc la “evita cliseele esoterice”. Gilda stie ca, daca sunt sincer, nu suport

aiurelile idealist-subiective-neoasiatoide. Cu curcubeul newageist pe ambalaj. Solutia e aici,

aici. Siiii, nu-i nevoie de nici o schimbare a legilor naturii, ci doar de gandirea flexibila in

cadrul lor. “…vezi insa s-o prinzi exact in ziua de 20 ianuarie 2004, cand scria in jurnalul

ei…”. Exact in momentul ala… Doamneeee, Operatiunea Haos!, Iadul cu geometrie

neeuclidiana…, poti ajunge exact in ce moment vrei, daca ai un geometru bun… Bolyai si

Lobacevski… Gilda, cand ma intorc cu interviul ai o cafea la mine, stii doar ca te fentez de

atatea luni, nu vreau sa-ti ofer o cafea, mi-e teama de sinceritatea cu care-mi vei explica, cu a

si cu be, ca daca nu incetez sa ma droghez… cu nebunia tuturor capcanelor meseriei, o sa ma

sinucid. Moral, profesional,…

In seara celei de-a doua zi, ingretosat de miros de creieri arsi, mi-am zis ca tot atata platesc si

mi-am pus un film. Nu fara skepsis, evident. Visele lui Akira Kurosawa. Am reluat secventa

cand personajul calator, vizionand o expozitie van Gogh, priveste tabloul cu ciorile asa de

intens, ca lanul de grau se anima si el poate pasi in cadru. Bine, dar asta-i fictiune, si inca

cinematografica, in literatura nu cunosc echivalent. Iar eu is real, ma doare si spatele. Gilda nu

m-a trimis degeaba la Vlada. Personajul Ioanei Baetica e nauc si cat trebuie de rebel. Mi-e si

putin dor de Ioana, i-am luat odata un interviu. Cine sa-mi aminteasca asta subtil, daca nu

secretarul general de redactie. Eroii antici nu aveau, in insiruirea Gildei, decat rol

exemplificator. Dar nu, nu numai atat, aici mai e ceva. De ce m-oi fi gandit la sfantul Toma

d‟Aquino? Logica fragmentului din jurnalul Vladei mi-o cerea. Ce voia, deci, sa-mi transmita

Gilda cu eroii antici, asociati reflex cu personalitatea catolica? Stai!. Care fusese primul nume

la care ma trezisem gandindu-ma, fara sa vreau, inchizand cu grija usa redactorului sef? Nu

unul, ci doua: marchizul de Sade si Ignatio de Loyola. Gilda, care cunoaste marfa, a intuit cu

acuitatea ei de armeanca si mi-a tras una peste felinare cu avertismentul. Care e cea mai mare

sansa sa ratezi un asemenea interviu, presupunand ca ar fi posibil sa-l faci? Sa te arunci la

personalitati pe care nu le cunosti indeajuns si, mai ales, nu esti comensurabil cu ele. Trebuie

sa aleg un personaj pe masura mea. Vlada e si mai putin pe masura mea, dar de aici trebuie

plecat…



Am lasat DVD-ul cu visele lui Kurosava in stand by, am facut trei pasi pana la raftul

britanicilor din biblioteca, am luat un roman pe care-l stiu pe de rost, l-am deschis la pagina

unde personajul ales apare pentru prima data, in ipostaza unei salbataciuni de 13 ani, cumplit

de vie, trezind flerul cititorului, ochiul de divizia A, cum spunea odata Radu Cosasu, am pus

cartea deschisa in echilibru pe monitor, acoperind cadrul din film in care lanul de grau incepe

sa vibreze, iar ciorile sa zboare. Am repetat pasajul ce descrie fetita, l-am repetat ca pe o

mantra, atent pana la durere de neuroni sa nu lunece mantra in drog. Am setat avansul

filmului la 1/12 din viteza de rulare normala, ciorile incepura a pluti majestuos, ca niste

albatrosi in contre jour, prin paginile de-odata transparente ale cartii. Decorul livingului meu

se schimba ca si cum as fi privit un monitor 3D, cu un program de deformare, jungla verde de

la fereastra prin a carei transparenta navalesc, trei sferturi din an, culorile triumfatoare ale

apusului, deveni parcul familiei Pentreath iar eu ma trezii, in locul studentului la medicina, cu

un ciocan de cricket in mana si cu o durere acuta in tampla stanga. In fata mea, in locul cartii

si a monitorului, cretofolina Molly ma privea intens, cu ochi ei mari, ca niste faruri de ceata,

cu buzele tremurand, inspaimantata, privindu-si tematoare mana cu care tinuse ciocanul pe

care teasta mea tare fusese aproape sa-l sparga. Aratarea murmura, neauzit: Doamne, sunt o

fiara! Iar de sub tampla ce pulsa, iradie o caldura ce-mi taie respiratia. Eram indragostit pana

peste urechi. Dar eu, eu insumi si deoadata, nu Kit, studentul oaspete.



Ei, si? Cui ii pasa? Primul caruia nu-i pasa is eu insumi. Am de luat un interviu. Nici n-as

putea daca n-as iubi un pic interlocutorul, dar daca am ales-o pe Molly Pentreath e tocmai

pentru ca o iubeam. Asadar, fac trei pasi, ramane incremenita, ii iau delicat ciocanul de cricket

din mana, o iau de aceeasi mana si ne asezam in leaganul dintre alee si liziera arborilor. In

ciuda traditiei britanice, e de o singura persoana si incapem la limita, fesele de efeb ale

teenageritei vibreaza, probabil chinuite de lantul metalic. Inca nedumerita, pregatita pentru

oricar alt scenariu, asteapta, incordata ca o arbaleta ale carei corzi scot quinta si octava. Trag

tacticos reportofonul digital de la gat, cu lantisorul peste freza, ei trebuie sa i se para un soi de

fluier.



- Domnisoara Pentreath, De ce trisezi la joc?

- De ce sa nu trisez, doar vreau sa castig.



- Impotriva regulilor? Calcand regulile?



- Tu nu trisezi? Jucai cricket cu mine si cand te-am pocnit, na, imi pare rau, dar daca te doare

si te plangi nu esti nici tu decat un bleg mare ca frate-meu. In fine, de ce-ai abandonat jocul,

ma chinui aici in leagan, nu puteai sa ma intrebi pe peluza? Si dracia asta ce mai e?



- Domnisoara Pentreath, jocul asta e altfel, eu pun intrebari, tu raspunzi, niste cititori, undeva,

candva, o sa citeasca intr-un ziar conversatia noastra. Altundeva si maine. Sa reluam. Vrei sa

castigi calcand regulile?



- Cui ii pasa de reguli cand vrea, cu adevarat, sa castige? Intepenitilor, impaiatilor din fmilia

mea, poate. Eu am sa castig, cui nu-i place n-are decat sa schimbe regulile.



- Domnisoara Pentreath, ai auzit cumva de cuvantul morala?



- Tu cine esti, de fapt? Esti colegul blegului meu frate? Esti deodata parca altcineva care ma

cam sperie. Dar esti bland cum e colegul lui Maurice. Acum de ce te prefaci deoadata in

Edward Confesorul? Numai ca sa te razbuni ca te-am lovit?



- Ti-am spus limpede ca asta-i alt joc. Unul in care eu intreb si tu raspunzi. Cum stam cu

morala? Si-i zambii asigurator, cu claviatura impecabila a lui Kit, a carui identitate o

uzurpasem.



- Morala? Cui ii pasa de morala cand totul se duce de rapa? Stii (puse mana fratern pe bratul

meu, reusind performanta ca zambetu-i serpuit sa fie simultan dispretuitor, soltic-ghidus-

complice si incredibil de incapatanat), la scoala aia cretina ne obliga sa invatam latina. E

nesuferita si depasita de veacuri, dar cate un lucru suna bine. Ia-uzi: Primum vivere!



- Numai atat ai retinut?



- ???



- Ai citat numai jumatate. Ce urmeaza?



- Aaa. Dar stii ca esti chiar nesuferit? Poftim: Primum vivere... et deinde philosophari.



- Aha. Deci morala si regulile jocului mai au o sansa cu tine.



- Parca era vorba ca tu nu pui decat intrebari. Nu si comentezi raspunsurile mele. In ziarul ala,

cu care cred ca ma pacalesti, faptul ca ai calcat propria ta regula comentand va aparea, sau taie

editorul? Asa se spune, editor?



Si atunci l-am lasat pe Kit sa explice, demn, ca se lovise din greseala de o grinda in altarul de

barci, cand se prezentase seara la conacul Charneys, in fata areopagului victorian al familiei si

sa-si incasesze amuzat bonusul:



Seara, Molly il astepta pe scara.

Ai fost grozav! Spuse in soapta si-l saruta.



M-am regasit in decorul meu, in fata monitorului, am stopat filmul, am coborat imaginea, am

pus cartea deoparte, am mangaiat jungla de la geam cu privirea, apoi am infruntat incendiul

apusului. Vag nemultumit, daca nu chiar indoit. N-a fost cel mai bun inceput de interviu iar

experienta asta despre care n-o sa aflu, probabil, niciodata daca fuse parafizica, imaginara sau

halucinatie iluzorie, era oricum mai putin spectaculara si pitoreasca dect interviurile mele de

top. Nu puteam exclude cu certitudine nici ultima alternativa, deoarece desi nu ma drogasem

constient, n-aveam cum dovedi ca in intelepciunea lui, creierul meu nu secretase cine stie

halucinogene in locul endorfinelor, pentru a indeplini aberanta misiune. Conditionarea

profesionala putea fi, oare, mai intensa decat regula asumata? Iar natura acestei reguli era

morala, sau doar utilitara? Gildei nu-i pot in nici un caz da telefon s-o intreb, oricum mi-ar

rade sardonic si caustic in nas, iar batranul scarabeu, din cutia lui semitransparenta, ma astepta

in liniste si fara panica sa-mi gasesc singur raspuns la toate intrebarile, odata ce-i voi duce

interviul cu Molly Pentreath.



Si totusi nu. Orice, dar nu halucinatie. Dar daca a fost imaginara, artefact de fictiune, am

mintit sau nu? Categoric nu, dar nu pot decide asta pana ce nu ma vad cu sacii in caruta. Mai

am atatea etape din biografia persnajului lui Deeping, draga mea afurisita, dar mai ales mai

am sa-i smulg macar un secret de care cititorii romanului n-au aflat inca. Altfel ce rost ar avea

interviul?



Trebuie insa sa schimb abordarea. E posibil ca fata de 13 ani sa nu tina minte toate

amanuntele derutante din ambigua ei conversatie-joc cu Kit-care-parca-nu-era-tot-timpul-Kit,

ceea ce ar produce o perturbare sub pragul admisibil in structura cartii. Mai mult, faptul ca

peste 17 ani cititorul o regaseste scriitoare, si inca una cu mult inaintea timpului sau ar putea

fi interpretat de exegeti inclusiv drept consecinta indepartata a straniului joc de-a interviul din

acel moment preadolescentin. In viata ei matura n-as mai putea lua insa locul lui Kit, fara a

introduce perturbari majore, care ar trebui sa determine modificarea structurala a romanului al

carui personaj este. Amuzat de viteza cu care ma adaptez din mers la un context care azi

dimineata imi parea inca aberant, imi spun ca situatia are humor. Deoarece Kit cel matur, care

o reintalneste pe Molly, fiind moralmente cu mai mult de o epoca in urma ei, decalaj al carui

tensiune pigmeteaza à outrance relatia lor, va fi fost lesne de recunoscut in amintirea vaga a

acelui Kit ciudat care-o intreba despre morala si regulile jocului. Gandul asta mi-a amintit,

prin asociatie naturala, o fraza a lui Camus: Ce que je sais, finalement, sur la morale et les

obligations deh hommes, c’est au foot-ball que je le dois. Nu pot sa nu ma intreb, cu humor,

daca nu cumva banditul de redactor sef nu m-o fi trimis sa-i iau un interviu si lui Camus si nu-

mi amintesc. Iar Gilda, care stie tot si inca destule in plus, n-o sa-mi spuna niciodata.

Nevermore.



Am decis deci sa reintru in anturajul emancipatei autoare a best seller-ului Gulliver

amestecandu-ma printre nenumaratii reporteri anonimi care se presupune c-or fi inconjurat-o

si de care romanul lui Deeping nu pomeneste explicit, ei fiind fara rol in depanarea firului

rosu al naratiunii.



- Miss Pentreath, personajul dumneavoastra, Gulliver, e unul generic, rod al observatiilor

asupra vietii britanice, sau isi are sursa intr-o experienta personala?



- My dear, da-ti demisia si apuca-te de scris romane de duzina. Asemenea intrebari nu se pun.

- Miss Pentreath, sunteti deja un autor de best seller. Poate ca aveti dreptate in fond, dar

publicarea ad litteram a raspunsului dumneavoastra pertinent v-ar vaduvi de exact acei cititori

la care tineti, cei care citesc Punch. Permiteti-mi, with all due respect, sa reiterez intrebarea.



- Domnule reporter, intreab-o pe iubita dumitale. Daca, ceea ce ma indoesc, nu esti un

Gulliver, decat in masura rezonabila, nu risti mare lucru.



- Thank you so much, miss Pentreath. Credeti ca sansa barbatilor de a depasi ceea ce am putea

numi complexul Gulliver depinde doar de ei insisi, de trecerea timpului sau de inteligenta

femeilor?



- Femeile sunt mai inteligente decat isi dau seama si mai ales de cat li se permite sa-si dea

seama. Daca crezi ca barbatii au nevoie de o sansa, atunci sa faca bine sa se gandeasca singuri

la ea.



- Miss Pentreath, in opinia dumneavoastra, doamna bruna din sonete era indeajuns de

inteligenta? Dar Vittoria Colonna? Era bardul Will un Gulliver? Dar Michelangelo

Buonarotti?



- N-ai decat sa numeri cate personaje de tip Ariel si cate de tip Caliban sunt in opera lui, my

dear. Apoi, cu temele facute, du-te fuguta si mediteaza privind tavanul Capelei Sixtine.

Domnilor, alte intrebari? Am un program incarcat.



- Miss Pentrath, i-am soptit regasind-o la usa din dos a clubului Femina, iata cartea mea de

vizita pe care, sub semnatura dumneavoastra, scrie ca-mi acordati un interviu in exclusivitate

pentru The Globe.



- Am scris eu asta? The Globe e un teatru, cine v-a dat dreptul sa scoateti o fituica omonima?

Hm, fie, cuvantul unei femei nu pretuieste in nici un caz mai putin decat al unui barbat. Vino

joi seara la magazin. Daca te abtii sa publici stirea pana atunci, afla ca-l desfiintez. E o etapa

depasita, iar partenerul meu Oscar Wolfe o molusca. Asta e off the record, bine? Detest din

rarunchi tipul Gulliver, dar Oscar, fie si un excelent partener de afaceri, e chiar mai putin de-

atat. Vino si cu ocazia asta scap si de celalalt, stii care, daca tot ma urmaresti cu atata acribie,

vikingul ce vine cu pieptul descoperit la asaltul cetatii. Batranul Kit-bag. Dobitocul! Nici asta

nu publici. Ce-o sa mai vrei sa stii? Bine, pe joi.



- Multumesc, miss Pentreath, mi-ati raspuns deja la toate intrebarile esentiale pentru vremea

de acum.



Femeia facuse deja doi-trei pasi cand, auzindu-mi replica, se rasuci cu gratie, faciesul

ajungandu-i practic la 180 de grade de varfurile botforilor eleganti. Avea o suplete de hibrid

intre ghepard si antilopa, daca asa ceva ar fi posibil. M-a privit intens, n-a scos nici un cuvant,

si-a rasucit bustul, gatul si capul la loc, aruncandu-si dintr-o miscare si parul cazut pe frunte.

O unda de incapatanare, mandrie si surprinzatoare fragilitate ii traversa trupul, de la frunte la

talpi, de unde se reflecta, probabil in antifaza, caci deveni o scurtissima clipa statuie. Statuie

sau masca? In secunda in care ma privise, inregistrai mirarea mea in fata unui chip schimbat:

nu mai avea fata alba, unghiulara, ochii si parul negre, ci era oachesa, ochii verzi-oliv si parul

scurt, saten inchis cu reflexe vag rosietice. Am respirat adanc si m-am regasit cu degetele pe

tastatura, bucatelele de interviu transcrise constiincios.

Ultima mea conversatie cu Molly Pentreath, acum doamna Christopher Sorrel avu loc dupa ce

cititorul cartii al carei personaj este ea inchide ultima pagina. Batranul roman, aflat in

metastaza, primeste de la fiul sau injectia izbavitoare, iar cititorului i se da de inteles ca

intreaga poveste, din momentul in care Kit, la varsta de 11 ani, se aseaza pe valiza jerpelita a

tatalui sau, fostul capitan Sorrel, pentru a-l ajuta s-o inchida, pana la acest moment, a fost

scrisa de scriitoarea care debutase furtunos cu Gulliver si pe care spectacolul luptei tacute si

irepresibile pentru viata a celor doi barbati, tata si fiu, o inteleptise, fara a o domoli.



- Mrs Pentreath, cum trebuie sa ma adresez corect dumneavoastra?



- Legal sunt doamna Christopher Sorrel. De comun acord cu sotul meu, numele meu de

scriitoare este cel cu care publicul m-a cunoscut: Molly Pentreath. Depinde careia din aceste

persoane doresti sa-i iei interviul, moncher.



- Ambelor, acesta era si sensul intrebarii.



- Shoot, nu mai sta pe ganduri.



- Ce v-a determinat sa-l denumiti pe Mr Sorrel senior batranul roman?



- Ma urmaresti de ceva vreme si n-ai ajuns inca sa-mi pui intrebari de fond. Pentru ca lupta lui

avea o demnitate dincolo de orice conventie. Facuse din banala meserie de tata cu adevarat o

meserie de senior, fara a fi defel spion. Altceva?



- Ce parere aveti despre feminism?



- Iata o intreebare de-a dreptul inteligenta, te-am subestimat. Sub trivialitatea ei rutiniera e

drapata o reala consideratie pentru mine. Iata: o femeie puternica si inteligenta, cum consider

ca ma apreciezi a fi, ca sa trecem peste false pudibonderii de salon, nu numai ca nu-si pierde

deloc feminitatea, ci si-o accentueaza. Prin acuitatea constiintei de sine si asumarea curajoasa

a propriei naturi. Astfel, nimic nu-i mai strain de asa zisul feminism decat o femeie puternica

si inteligenta. (si aici am tresarit; un raspuns asemanator, poate mai putin transant, il

primisem de la autoarea Vladei; se mai inchidea un cerc). Feminismul, ca sa punem lucrurile

la punct, nu-i decat cealalta fata a gulliverismului, chiar daca perioadele istorice de

manifestare nu coincid. In tara ta a existat odata un curent, o miscare, de o anume noblete, a

carei deviza era prin noi insine. Ar fi unul din sloganele sub care trebuie denuntat atat

gulliverismul cat si feminismul. Alaturi de multe alte ...isme. Daca n-ar necesita totusi o

anume cizelare. E corect spus, dar cam rugos. Nu conta pe mine. Eu ma afirm fara carjele

oricaror slogane.



- Ultima intrebare, Mrs Pentreath. Ce loc ocupa iubirea in sfera personalitatii unei femei ca

dumneavoastra?



- Dragul meu, se vede treaba ca ti-ai epuizat resursele de inteligenta. Pune mana si citeste

romanul. Va aparea sub pseudonimul W. Deeping. Se va numi Sorrel si fiul. Va fi un best

seller, va impaca mai multe capre cu cateva verze, lupul y compris. Ma poti cita, dar numai in

ziua lansarii. Acum du-te. Ai primit deja mai mult decat cereai. Si oricum mai mult decat

meriti.

- Va multumesc, Mrs Pentreath. Datorez tocmai faptului de a fi citit romanul privilegiul de a

va fi luat acest interviu in trepte, dar asta, with all due respect, depaseste momentan

posibilitatile dumneavoastra de intelegere. Good luck, Mrs Pentreath. But never say Good

bye.



Imi privesc cu un sentiment amestecat monitorul. Ma cunosc indeajuns de bine ca sa evaluez

la un minim neglijabil probabilitatrea sa fi inventat acest dialog. Inseamna ca e posibil sa fi

reusit. Nu-mi mai ramane, inainte sau dupa ce-i predau bartranului scarabeu textul, decat sa-

mi platesc vechea datorie de a o invita la Gilda la o cafea. La care sa ne povestim reciproc,

fiecare din perspectiva lui, cum am luat eu interviu unui personaj de roman. Daca e sa fiu

sigur de ceva in tot acest nexus de probabilitati, e ca Gilda poseda o versiune complet diferita

de a mea si in nici un caz mai putin plauzibila.



11-12 decembrie 2005









Conceptul de Ioana



Unor Ioane

~~~





Timofte Cipaila nu avea nici pe departe conceptul de ioana cand a avut nesansa s-o inalneasca

pe prima. Editia lui de ioana era o mulatra ratacita fara nici un motiv, intr-o familie profund

onesta, o gluma genetica, fara nici o baza. La sapte ani, unul din colegii maica-sii s-a

indragostit iremediabil de zambetul ce-i dezgolea gingiile de sus, incretindu-i parsiv colturile

ochisori-lor negri sfredelitori. Cinci ani s-a lasat fredonat cu docilitate, pana ce, intr-o zi

torida, de iulie, in prefaza cu altarul, la cea mai inalta primarie de sector, Ioana lui s-a fandosit

intr-o salopeta alba, parca intrata la apa, ce-i punea in valoare zambetul de mulatra si acuitatea

privirii, facandu-l sa para cel mai neglijabil personaj al ceremoniei. Apoi, la nici doi ani, s-a

lasat divortat fara a dramatiza prea mult. Ioana e o fiara, a sententionat fratele cel mare, desi,

cu exceptia cronicarului, nu-i dadea nimeni atentie. Exit timofte.

Ioana avusese fantezia de a se divide, din vreme, asiguran-dusi libertatea de manevra. Alta

editie, nu mult mai timpurie, a trecut ca o divizie de blindate prin facultatea de medicina, a

cutreie-rat la timp Europa de una singura, a “aplicat”la o serie de institutii medicale de profil,

dincolo de balta, stabilindu-se in Cleveland, Ohio, dupa ce-i bombanise pe texanii idioti, care

vor fi ratat un premiu Nobel in ograda lor. In primul concediu, dupa trei ani de ocna, stand cu

tatal sau la o locanta pe faleza unei insule egeene, i-a aratat acestuia, cam in ochii chelnerului,

unde-i prinsa locanta in Baedecker. Chemat imediat, patronul a refuzat achitarea notei, cerand

voie sa xeroxeze pagina din ghid si adaugand o sticla de retsima, vinul local, cu parfum de

rasina. La ora agregarii acestui studiu de caz, parintii acestei ioane fac ture de cate sase luni,

la crescutul copilului cu nume de telenovela: Sofia Rivalta, viitoare iada ce va sari peste

Empire State Building, in timp ce impricinata n-are timp sa raspunda la un email, necum sa

mai citeasca din cartile aduse de acasa. Fratele cel mare, insa, care stie ce stie, doar a meditat-

o, la vremea ei, pentru facultate, are, la adresa ei, acelasi diagnostic monocord: Ioana e o fiara.

A treia clona a conceptului s-a lasat meditata tot de fratele nostru mai mare, care regreta si

acum ca n-a depasit stadiul medi-tativ. Nu-i prea da mana sa zica despre ea c-ar fi tot o fiara,

mai ales ca feminitatea ei exploziva da batai de cap celui mai indracit regizor. Apoi a patra,

care l-a ajutat pe acelasi frate mai mare sa faca, sa desfaca si sa refaca tot soiul de firme, din

90 pana mai alaltaieri. Ceea ce-l impiedica pana si pe fratele cel mare sa se exprime

ireverentios, fie si in gand. Cum sa faci fiara pe cineva atat de competent? Ar mai fi destule,

dar 5 e, la nivelul de referinta al fratelui mai mare, un numar destul de simetric, destul de

magic si destul de rezonant cu echinodermele impaiate ce-i umplu locuinta de rezerva.

Ioanei cea experta in ecografie ii rezervasem deja doua vorbe in alta poveste si tot ce as putea

regreta e ca meandrele concretului nu mi-au permis sa-i dedic un capitol separat. Daca fiara e

sau nu o proprietate intrinseca a conceptului de ioana, asta e cu totul discutabil, dar fata de a c

e a ioana, primele, calificate ca atare de o autoritate morala de calibrul fratelui mai mare,

oricat ar merita ca atare epitetul, fac figura de pisoiasi pufosi. Ecografista ar fi dezintegrat-o

instantaneu pe o Nicole Kidman la eventuala con-curenta pentru rolul de specialist in

gadgetarie secreta al statului major interarme si ar fi facut din Bruce Willis un timid

irecuperabil.

Trecem sub tacere o demiioana cu silueta sarmoasa si plete otelii, care te scoate dator din trei

vorbe si chiar a singurei reprezentante din precedenta generatie a modelului, o combinatie de

Joan Baez, Ali McGraw (fata buna, catolica) si Irina Petrescu in rolul Ioanei Boiu,

descendenta a unei rafinate familii de arhitecti, cu nume polonez, numarand un scenograf de

marca, personaj numa‟ bun de film erotic la nivelul anilor 70, care se lasa explorata pe un

meridian al gatului, cu varful unui creion, in timpul orei de romana, inspirata de comparatia

holdelor de grau cosbucian cu ale lui Van Gogh, dar numai daca restul creionului era manuit

cu delicatetea de care numai o fata e in stare, pentru a rosi provocator la orice cuvant

dubitativ.

Nu in ultimul rand, un concept deja articulat risca sa fie aruncat in aer de energia frenetica a

ultimei ioane cunoscute, infa-tigabila corespondenta a mai tuturor marilor saptamanale

culturale, suportera a psihanalizei, ascunzand, probabil, sub deghizamentul frivol, nostalgia

grava a unei bonanza, unde sa se speteasca, la fel de frenetic, pentru un popor de

simpleminded lumberjacks.

Ioana aleasa pentru a ilustra, printr-o istorioara inventata in intregime, conceptul de ioana, nu

pare a se incadra, la primele 3 vederi, in model. Ceea ce n-o impiedica sa fie o ioana

autentica, desi pare mai departe decat orice de ideea de fiara. Ioana-cea-studenta-la-design e o

delicata floare de rochita randunicii, asta da-ca-mi e acceptata licenta demipleonastica, la fel

de incapatanata si perseverenta, ridicandu-se pe orice zid, spre soare, acoperindu-l, invelindu-

l, oferindu-i racoarea unei simfonii irezistibile, a miriade de punctulete zumzaitoare. Poti

cuceri zidul cu berbecele unor specii deja descrise, ale genului proxim, il poti sari cu

dezinvoltura altora, sau il poti face sa dispara ca obstacol, integrandu-l, pur si simplu, in

peisaj, ca aceasta ultima specie de ioana.



Ioana-designerita, cum i-am purtea spune altfel, se afla pe vara intr-o tara pe care, daca am

numi-o, conventional, Schenghe-nia, am risca, daca nu chiar o cacofonie, in orice caz o

expresie departe de eufonic, dar toata lumea ar intelege. Participa la un program de transfer, in

industria bunurilor de consum, a unei generatii de gadgetarie pe care birocratia de la Bruxelles

pusese stamplia “obsolete”si, de cand cu concurenta ruso-ucraineana, nu se mai vindeau nici

in agitata lume zisa a treia. La capatul unei zile mai pline, cand nu se mai simtea in stare de

dialogul cotidian, prin email, cu batranul designer sef de trib de acasa, isi abandonase

camaradul cu care plecase din tara, in favoarea unui voluptuos dus fierbinte, cum numai

adultii harsiti pot visa. tocmai dadea sa se urce pe motoreta inchiriata din campus, cand fu

acostata, ca-n filmele standard, de o aratare blond-canepie, care-o intreba fara preaviz daca-si

iubeste parintii. Ioana cheltuise pana atunci in mod mult mai judicios timpul decat marea

majoritate a celor de varsta ei, astfel incat la capitolul scenarii se serie noire era corigenta. Nu-

i de mirare ca s-a blocat. Vom trece peste nararea, moment cu moment, a scenei, caci nu dam

examen la exercitiu de stil si nici nu dorim ca Ioana-ioana sa tina minte ceva din experienta

pentru care nu fusese pregatita. Pe scurt, ideea era ca birocratii se cam inselasera, iar un

anume device, socotit obsolete, ramasese in mod bizar necunoscut “celorlalti”, care gasisera

ocazia sa-l recupereze. Pe contul unei ioane autentice. Abordata profesional, prin rutina black

mail. Ioana-designerita habar n-avea de politica, banuia vag ca a coopera cu jivina i-ar putea

aduce oarece prejudicii in relatia cu universitatea al carei gasthilferin era, ceea ce ar risca sa-i

inchida oarece drumuri profesionale ulterioare. De mai mult nu-i pasa. Dar parintii erau buni

de jumulit, ca orice piese obsolete (expresia o amuzase din prima zi aici), era confortabil sa

faci misto de ei, sa-i ocolesti cand e de cerut un sfat, dar sa-i ameninte un jeg slav, si inca fara

detalii, puteau sa se duca de-a dura toate angajamentele semnate si drumu-rile ei senghenieie

ulterioare. Nici nu-i dadea prin tartacuta ca odata satisfacut, sarpele va cere mereu si mereu

mai mult. Ce mai, era dispusa sa-i cedeze jegului cu ochi albastri, reci. Asteapta-ma la

anticariatul de langa biserica evanghelica, in jumatate de ora vin cu cd-ul care te intereseaza.

Nici vorba, golubcika, sanatatea parintilor tai e o buna garantie, dar la noi nu se pun toate

ouale in acelasi cos. Davai passport. Ramane la mine pana verific cd-ul. Nu-l am la mine, ce

crezi? E la camin. Atunci permisul de conducere, cardul de asigurare medicala, ceva fara de

care sa nu te descurci aici, capisci? Ei, n-o sa ma credeti, dar tocmai vorba asta a scos-o pe

ioana noastra din mocasini. Fara sa-si dea seama cum, i-a aplicat meseriasului o suita de

procedee pe care habar n-avea ca le stie, iar blondul si mai putin, caci ii studiase constiincios

fisa individuala, iar acolo nu scria nimic de take won do. Deloc straniu, tocmai in timpul

vizitei de pranz, la un spital din Cleveland, Ohio, cu intreg alaiul ierarhic, o doctorita

originara de undeva din Europa de Est l-a culcat fara avertisment pe dalele lustruite, ca o tabla

de sah, pe colegul ei blond cu ochi albastri, care visa de trei ani la un atare tratament, ce-i

drept, in conditii lejer modificate. Vom trece sub tacere stupoarea alaiului spitalicesc, cu

profesorul in frunte, prefa-candu-ne ca n-am aflat ca acesta avusese reflexul de a recunoaste, o

clipa scurta si doar fata de constiinta lui imaculata, ca-l invidia pe mai tanarul rezident slav.

Drept pentru care nici n-a dat amploare incidentului. Din acest moment, de-a latul

meridianelor, s-a de-clansat un sir de intamplari bizare, care n-aveau nici o legatura cu

contextul local, dar a caror corespondent a dat miscarilor de care ioana-designerita nu inceta

sa se mire ca-i stau de-odata in putere, o coerenta uimitoare. In urma setului de miscari ale

fetei, bietul agent de teren a trebuit sa fie internat intr-un stabiliment de psihiatrie, esalonul

imediat superior a fost rechemat in centrala, iar rezidentul si-a pus cenusa birocratica in cap.

Micul device a fost scos discret din programul de transfer. Cine stie de microcamera video on

line sau cine stie ce microfreezer aveau sa intarzie cu cativa ani pe piata UE.

Ca un facut, nici o ioana afectata de coordonarea despre care nu stim cine e responsabil n-a

tinut minte bizareria careia-i fusese subiect. Cel mai tare a uitat chiar eriona intamplarii, poate

si in urma felicitarilor coordonatorului de proiect, care i-a facut, nu se stie de ce, cadou, un

roman de Heinrich Boell, avand trei generatii de arhitecti ca eroi. S-a intors in tara fericita,

coplesindu-si colegul cu veselia ei contagioasa, dar abandonandu-l brusc la intrarea trebului in

statia localitatii lui de bastina.

Singurii de care nu vreau sa intrebati sunt parintii Ioanei-ioana, caci istoriile trairilor acestora

ar avea nevoie de spatiul unei nuvele de caciula. Cum asta nu face parte din studiul descriptiv

al conceptului de ioana, vom trece, nu fara regret, sub tacere, mataniile de noduri prefigurate

pe degete tremuratoare si inghitite de ei pe nemestecate.







___________________________________________________________________________

Pentru Esme, cu dragoste si abjectie



- titlu imprumutat de la J.D.Salinger -



***

- Chiar Carmen zici ca te cheama?

- De ce te miri, calatorule? Da, aici si acum asa ma cheama. Cum sa te conving ca ne-am mai

intalnit, dar nu-ti amintesti?

- Fata draga, pe mine ma taie mintea sa accept ca dau peste o fiinta reala care seamana uluitor

cu imaginea pe care o vedeam cu ochii mintii, creindu-I personajul de fictiune. De fapt,

renuntand atunci la descrierea fizica a personajului nu doar respectam nevoi compozitionale,

ci mi-era si putin teama, imaginea mentala era prea clara, de regula am nevoie de un efort

mental ca sa vizualizez o plasmuire imaginativa si oricum rareori e altfel decat fragmentara.

Ceea ce mi-a produs teama, atunci cand scriam, era prezenta, nu prezenta, pregnanta

parfumului trupului tau, in imaginea mentala. Mi-am raportat personajul povestirii la stimulii

senzoriali acuti ai maginii mentale. L-am facut sa reactioneze la imaginea aia neobisnuit de

precisa, completa, intensa si persistenta, n-a fost nevoie sa inventez mare lucru? iar acum?

- Acum, in loc sa te bucuri de tot ce-ti daruie trupul asta, tu lasi afara un brat de caracatita, de

veghe, demonul luciditatii tale, te-ai si gandit ca dupa consumarea extzului la care esti si nu

esti prezent sa-mi spui, stangaci, ca azi numele meu fie Esmeralda? Fie, daca n-as fi decat ce

tii tu in brate, daca m-as lasa dominata de o identitate conventionala, ti-as puta replica: de nu-

ti place s-o imbratisezi pe Carmen, du-te, dorule, du-te, calatorule. Stiu de ce vrei sa ma chemi

azi Esmeralda, e transparent, e lipsit de fantezie, dar e sincer si adevarat?



In drum spre casa, infruntand ploaia dusmanoasa, de autentic noiembrie, gandul lui Liciniu

zbura in salile racoroase ale muzeului Prado?



"Ce v-a placut?", ma intreaba Razvan, in singurul moment de intalnire a clanului, pe la

jumatatea itinerariului. "Rubens!", raspund pe negandite. Atat el, cat si Miriam, schiteaza un

gest de satisfactie, insemnand convergenta de gusturi. Nu stam sa adancim ce ne-a placut

fiecaruia. Dar pentru mine, intalnirea fu pe cat de surprinzatoare, pe atat de inedita. Trebuie

totusi sa incep prin a spune ca ma atrag mai degraba peisajele naturale, decat scenele cu

oameni si ca in primele sali am dat peste unele apropiate, ca subiect, de fotografiile pe care-mi

place cel mai mult sa le fac: niste peisaje marine ale unuia, Loreno, de care n-auzisem. Si

acum sa ajungem la Rubens! Numele lui era legat, in mintea mea, de modelul de femei

rubiconde, canon de frumusete intr-o vreme, asa cum aschiile erau la moda in "la belle

?poque". Inutil sa precizez, desi gusturile mele au evoluat, trecand prin destule etape: profilul

rubensian n-a fost niciodata genul meu. Treceam prin muzeu cu amestecul de sentimente

grupate in jurul respectului pentru ocazia de a-l vedea nemijlocit si al constientizarii faptului

ca nu-i chiar echivalentul subiectiv al unui concert la Filarmonica vieneza, cum prinsese

Miriam acu?s doi ani. Eram oricum cu cel putin 2-3 sali inaintea alor mei, cand o silueta imi

spuse ceva. "Fortuna", spune eticheta. "Bun!", imi zic. "Am un canal sensibilizat cu Fortuna,

de ce-ar fi de mirare ca un nud rubensian, investit de pictor cu identitatea zeitei, sa ma atraga?'

Imi revin in minte randurile lui Gary Sarbu, cu privire la scoala privitului nudurilor feminine

pe care personajul lui o plateste cu nostalgia candorii pierdute. Nu gasesc, in sutele de

centimetri patrati de piele acoperind, nu foarte gratioase depozite lipidice, explicatia

semnalului receptat. Ridic, curios, privirea catre figura personajului. Si incremenesc: privirea

verde-albastruie e uluitor de aceeasi cu cea a unui personaj al meu! De fapt, strict tehnic, un

personaj al personajului meu care e scriitor. In povestirea cu pricina, nu facusem nici o

descriere fizica a personajului feminin. In afara de amanuntul ca purta ochelari cu lentile

foarte groase. Dar, scriind, aveam in fata ochilor mintii o plasmuire a imaginatiei mele

independente, o fiinta pe care n-o intalnisem niciodata. Ceea ce n-o facea sa fie mai putin vie.

Trasaturile, zambetul, culoarea parului si chiar felul de a-i cadea erau naucitor de identice.

Sedeam prostit in fata tabloului, aproape in marime naturala, imun la posibilul diagnostic al

publicului in privinta interesului meu extra-artistic, cu totul deplasat la varsta mea. Inca putin

si as fi inceput sa aud personajul de pe panza vorbindu-mi cu timbrul vocal al plasmuirii

imaginatiei mele: "Sigur ca ne-am mai intalnit, trecatorule! Numai ca tu inca nu-ti

amintesti?".



Tot curiozitatea fu aceea care ma ajuta sa ma smulg momentului de prostratie. Daca voiam sa

mi-o satisfac ? si voiam ? trebuia sa continui sa investighez. In sala urmatoare, la mica

distanta unul de altul, doua tablouri rubensiene cu 3 personaje. Tot nuduri feminine: "Cele trei

gratii" si "Judecata lui Paris". Trec, la cel de-al doilea, peste cel mai reusit personaj, al

printului pastor insusi, caci povestea pe care incerc s-o insailez (si care, scrisa cu aproape 60

de ore mai tarziu, imi pare, in primul rand mie, o pura fictiune) e despre nuduri feminine in

pictura lui Rubens. Adica de o intalnire stranie cu un artefact ce seamana pana la identitate,

pastrand fara indoiala absolut toate proportiile, cu alt artefact. Sa ma mai mir, asadar, ca una

din gratii (nu ma intrebati cum se numeau, ma depaseste) si Afrodita, sunt identice Fortunei?

De ce neaparat Afrodita? Hera trebuie sa fie cea cu spatele, are aer de matroana. La cea din

mijloc recunosc ca nici nu m-am uitat; cel putin, nu in prima instanta. Dar cea cu casca de par

blond- grau, prelungita neglijent pe spate, cu ochii verzi spre tourquoise, cu obrajii bucalati si

buzele vibratile, intredeschise nu poate fi decat Afrodita. Exact in fractiunea de secunda in

care intrevad o alta provocare pe care o aman, asezandu-ma, pentru a-i astepta pe ai mei, pe

bancheta din mijlocul salii, dau drumul frigiderului mental: "Iata, imi spun. Am doua

probleme: una simpla pe care pot incerca s-o rezolv imediat si alta mai neobisnuita pe care,

daca as face mai mult de a o preciza ca atare, as strica-o." Ma ridic, deci, ma invart putin, imi

aleg instrumentul: cea mai draguta dintre custode. Are o privire inteligenta, trebuie sa faca

exceptie de la regula ca omologii ei nu vorbesc engleza. O intreb daca crede ca e posibil sa fi

existat o persoana care sa-i fi pozat lui Rubens pentru mai multe personaje.



"De ce nu?", zambeste mignona cu cravata grena.



"Pentru ca exista o asemanare somatica intre cel putin trei personaje din trei tablouri:

Afrodita..."

"Pai, aceea e sotia pictorului." ma intrerupe fatuca, largindu-si zambetul. "Rubens si-a folosit,

nu o data, sotia ca model."



Bun! Am izolat si mai mult efectul straniu al posibilei intalniri atemporale: vibratia

suplimentara pe care artistul o fi pus-o in joc, fie si subconstient, dincolo de strictele necesitati

compozitionale, pictandu-si sotia, putea sa fi rezonat cu sensibilitatea intuitiva, needucata, a

trecatorului ce sunt. Deci, e posibil sa fi reactionat similar si fara socanta similitudine

somatica cu personajul meu pe care, de altfel o mai spusesem, nici nu l-am descris fizic in

povestirea ce-l contine. Dar abia asa, stranietatea coincidentei se releva in toata splendoarea

ei. Va sa zica imaginatia mea creaza un personaj feminin de a carei aparitie fizica nici nu ma

folosesc in economia piesei pe care personajul o anima, iar respectiva aparitie fizica implicita

se dovedeste identica cu imaginea sotiei lui Rubens, asa cum apare in cateva tablouri ca

personaj nud, in roluri cu totul coerente cu cel din piesa mea. Recitesc fraza. Sintagma

"imaginatia mea creaza" e totalitara si lipsita de fantezie. Datele experientei sunt compatibile

si cu expresia "in mintea mea apare, nu se stie de unde...", sau chiar "...nu se stie de cine/ce

trimis...". "Fantezia abandonata de ratiune naste monstri, dar impreuna cu ea poate fi mama

tuturor artelor", scrie pe soclul statuii lui Goya din piata marginita de cele doua catedrale din

Zaragoza. Asta aveam sa aflu la aproximativ 48 de ore de la experienta atat de detaliat

descrisa. Cele doua versiuni pot juca rolul de ipoteze logice de lucru, sunt produsul unei

fantezii oarecum antrenate, asta-i evident. Dar in ce relatie se afla aceasta fantezie cu

ratiunea? Cu ratiunea mea, cu ratiunea insasi...



Daca experienta coincidentei a doua imagini somatice ar fi fost nucleul unei proze, cota de

fantezie a constructiei ar fi trebuit sa inceapa exact de aici. Fiind insa un element de jurnal,

analiza nu poate continua; trebuie sa se limiteze la a consemna faptul.



Aceasta fu una din rarele ocazii cand la capatul unui prim tur introspectiv, real sau fictiv, nu

mai pot plasa fraza mea favorita: "Toate astea mi-au trecut prin minte intr-o fulguratie.". Caci

acolo, atunci, pe loc nu depasisem "nici o iota, nici o cirta" faza perceptei primare, oarecum

fragmentare, neseparate de sterilul senzatilor parazite, intre care triviala oboseala a statului in

picioare si satietatea informatiei asimilate.



Ploaia deasa era, pentru Liciniu, pandantul perfect pentru arsita madrilena, care te facea sa te

simti confortabil in salile muzeului. Senzatiile proaspete, intense, reverberate de memoria

imediata a simturilor, pe punctul de a estompa uimirea metafizica a uluitoarei coincidente,

daca nu cumva mult mai mult, ii inhibau puternicul reflex analitic. "Pentru a intelege tripla

concidenta va trebui sa pun capat imediat relatiei euforice cu fata asta. Numai ineluctabila

durere a nostalgiei dupa ea imi va clarifica mintea. Toate astea trebuie sa aiba un sens, nu cred

in concidente". Nu stia, sarmanul dionis, ca nu trebuie sa fortezi nimic. Esmeralda grasuna

avea sa dispara singura, firesc, ca un datum, in mai putin cu exact o zi de doua saptamani. Ce

i-a ramas, asadar? Poze de la Prado n-are, fotografiatul era interzis, imaginile din albume sau

de pe internet il revoltau, stia ca nu se poate regasi in limpezimea mentala a contactului

intelegator cu panzele atinse de artist, fluidul acela nu se poate restabili in fata unor surogate.

Ia la memoria erotica n-avea nici un sens sa faca apel. Esmeralda cea reala si-o amintea, din

ce in ce mai accentuat, ca pe cea mai fictiva din trei: personajul vechii povestiri ramanea mai

viu, prin trairea actului scrisului, iar memoria confruntarii lucide cu pazele in marime naturala

aducea cu ea parfumul unui erotism mai abstract, dar mai intens. Si, oricum, imposibil de

uitat.



Ajunse sa creada ca-si imaginase fantastica intalnire fizica. Pana-ntr-o buna zi? dar vom opri

povestirea aici, inainte de a esua in telenovela.



Alexandra de sapte zile

24.02.2005



Descoperisem institutia 2 Mai exact la terminarea facultatii, gandind ca primul sejur marin

acolo avea sa fie ultima expeditie in corpore a nucleului colegilor de promotie. Nu avea sa fie

asa, dar nu aveam de unde sa stiu atunci.

In anii aceia repartizarea “in productie” se facea centralizat, absolventii facultatilor aceluiasi

profil din toata tara erau adunati intr-un anume centru universitar. In cazul nostru Clujul.

Luasem ultimele foi de drum dus-intors la Cluj, iar acolo, in cele 3 zile ale circului repartitiei,

secretara facultatii ne impartise ultimele resturi de bursa. In harmalaia trenului nocturn de

intoarcere, ne purtam ca si cum viata de student ar mai fi durat o vesnicie, dar si ca si cum

abia acum ne-am fi descoperit unii pe altii. Compartimentele erau practic goale, cu totii ne

inghesuisem pe culoare, toata lumea flirta cu toata lumea. Prietenul meu Eugen, mare maestru

al combinatiilor, punea la cale o ultima partida de mare. Stiam vag ca logodnica mea nu va

tragea la matusa rezidentiala, ci la una mai toleranta, pe strada aceleia din matusile mele unde

aveam sa trag si eu.

Si iata-ne la 2 Mai. Logodnica mea ar fi dorit sa sedem in gazda cu Zoli, protectorul ei. Cum

pe Eugen nu-l putea suferi, cu el am aranjat menaj, cu piratul bandit. O rosie n-a curatat timp

de o saptamana, toata bucatareala am impartit-o cu Solweig, ceea ce a fost chiar distractiv.

Serile ocupam carciuma locala, Dobrogeanul, turistii inca nu erau sindicalizati. Tactica era

simpla: zbieram mai tare ca ceilalti.

Intr-o buna zi, cer inorat, hula, mi se zbatuse ochiul stang de dimineata, varsasem piperul,

vazusem 3.14 popi, una peste alta ma uitam in vag, dincolo de valurile rele, acolo unde vantul

rostogoleste norii. O colega imi ecrana orizontul, Solweig batea capul sa mergem in camera

ca e ametita si are nevoie de primul ajutor. Brusc, un pescarus rade cei 3.14 metri de apa intre

rotunjimile colegei si linia nisipului, pescarusul tipa, colega tipa si dispare sub val. Un intreg

sfert de secunda ma bucur tamp ca orizontul meu se curatase, iar Solweig incetase brusc sa

bata capul. Realizez ca nici un baiat nu prinsese miscarea, intru decis in apa, ajung simultan

cu alt val la locul disparitiei, ma scufund fara sa gandesc, ma revad imediat vertical, tiganos,

cu trupul molatec si alb al colegei in brate. Dar nu vad pe nimeni. Pai cum sa vad, nu mai am

sifoanele, felinarele, pe nas. Marea si-a tras rascumparaerea. Asez trupul inert pe prosopul

logodnicei mele, ii aplic tehnica vazuta in filme, in fine, respira. Eu nu stiu nici acuma sa inot.

Inchipuiti-va, domnilor presedinti, ca ati vedea mereu lumea printr-un binoclu nepus la punct.

Cam asa vedeam eu fara sifoane. Lumina, umbre da, contururi ioc. Au fost zilele de glorie ale

logodnicei mele. Pana si la Dobrogeanul, unde era intuneric si oricum le stiam mutrele

colegilor si oricum n-aveam nevoie sa le vad ca sa stiu ca radeau la bancurile mele, pana si

acolo ma calauzea de mana. Eugen si Zoli se intreceau in mistouri, distribuite impartial. Una

peste alta, m-am lasat dus de mana pana-n pragul opticianului meu, pe aceeasi strada cu cele 3

matusi bucrestene, ca uitai sa precizez, si Eugen tot pe acolo trasese. Omul pleca peste exact 2

zile in Israel. Fusese singurul mester capabil sa-mi slefuiasca lentilele mele combinate, pentru

care cu doar 5 ani in urma asteptasem 9 luni o comanda in Germania rasariteana. M-a privit a

refuz, apoi figura logodnicei i-a spus pe semne ceva, esti nepoata lu‟ madam Schapira, da,

bine, poimaine-s gata, pentru prietenul tau despachetez sculele. Il costa pretul obisnuit, plus

200% urgenta, plus 314 % taxa de despachetat, ii fac rabat 80% din total pentru madam

Schapira.

Nu mai aveam nici un ban. Solweig si-a facut curaj. Mergem la Luki. Asta era un supirant de-

al ei, ne imprumutase odata magnetofonul Tesla pentru o excursie la munte, si-l demontase

din fundu‟ sufletului. I-a vandut lui Luki un album cu 73 de poze ale ei, pe care i le facusem,

bucata cu bucata, prin locuri unde i-ar fi fost voia sa fi fost el, Luki, in locul meu. S-a dus

singura la el. Nu voia cu nici un chip sa ma lase sa ma imprumut la matusa mea. Asa am ajuns

acasa la fel de vazator ca la plecarea din ultima vacanta adevarata.



Va sa zica eram in raporturi intrucatva dure cu 2 Mai. Peste nu mai mult de doi ani, in

mijlocul unei batalii care amintea de cea ce la Leipzig, in mijloc de vara buimaca, dar

olimpica, in plin amok, las frontul sentimental in grija Marelui Regizor, si nu ma mai opresc

pana la 2 Mai, unde auzisem ca Eugen ar fi adunat iar o banda de colegi.



Colegii se dovedira a fi exclusiv colege, nu aveam cine stie ce in comun, era snobilimea

rezidenta pe langa Primaverii, singura data cand le impusesem fusese cand castigasem, contra

lui Pierre Goldenstein, su-su-ul lor, un pariu pe teme cinematografice, asta deja cu

aproximativ 5 ani in urma. Desi intre timp, mamele a jumatate din ele, afland ca fisesem

repartizat la asa un institut, in Bucuresti, tot bateau capu, intalnindu-ma ci-ca intamplator, ce

desteapta e Tania, Vania, Manya ori Zyzanya, doar o cunosti, Laurentiu, cred ca te si cam

place, n-as putea eu pune o vorba la conducerea institutului, sa plece fetele de la Cucuietii din

Vale? A propos, ai reusit s-o aduci pe Solweig?



Uitai sa va povestesc, acu‟s doi ani, la 2 Mai, depistasem o zona de plaja, cu granita

imaginara, o enclava, unde se practica nudismul mixt. Defel izolata, cum aveam sa aflu cu

prilejul urmatoarei olimpiade, in golful francezului, la Costinesti, o conventie in vitrina, cu

totul stranie pentru vremurile alea, din urma cu o generatie. Cum grupul nostru deliberase si

decisese un loc de plaja disjunct, iar juma din timp eu jucasem pe inteleptu‟ din munte, dus de

manuta de micul negrisor in bikini, neobisnuitul falanster ne ramasese anonim.



Iar acum Eugen trona in mijlocul clubului distins al fostelor colege montagnarde, caci ocupau

sistematic ultimele banci ale amfiteatrelor cu aerul lor abstract. L-am vazut de departe.

Banditul, in loc sa ma intampine (doar se presupune ca descinsesem din trenul ranitilor, nu-i

asa?), a ramas unde era, silindu-ma sa trec granita ultimilor textilisti. Cu o singura exceptie, o

grasuna creola, cu carnatia mata, matasoasa, pe care n-o stiam defel, si care-si pieptana cu

deosebita grija frizura impecabila, cu o perie cum nu mai vazusem in cartierul meu de

bercenar (ca bastinas al caruia ma socoteam un soi de mercenar mai dur, uitand ca mi‟s ranit

in razboaiele sentimentale), cu exceptia acelui animal de rasa deci, intreg clanul snobilimii

feminine, cu Zoïa Kosmodemyanskaya-n CV, ma filma ca pe un exemplar necunoscut de

bondar auriu. Cu coada ochiului, cu ceafa, cu urechile, cu spatele delicat, ca sa zic asa, adica

cu toata discretia, cu toata atentia si cu toata cinstea. Aveam sa trec testul sau nu? Cine stie ce

istorii crude si insolite le va fi povestit procletul meu prieten Eugen? Ceea ce m-a hotarat sa

infrunt zidul zgrumturos al inhibitiei nu fu spectrul de culori al parului pubian al dragelor

mele snobilite. Ci veracitatea zvonurilor despre uluitoarea pilozitate ce da catre atavism a

fostului meu asistent, de la catedra de specialitate, mai rasarit cu 2-3 ani decat progenitura

nomeklaturii dejiste, in a carei jumatate feminina se ascundea acum. Era mai usor sa-i

evaluezi cele cateva raristi (coate, urechi) lipsite de superba blana neagra. L-am salutat cu un

gest lenes, studiat, la fel de abstract, in timp ce-mi scoteam, cat mai à la Gypsy Lee Rose,

slipul oricum minuscul. Alea jacta fuit.



M-am prins iute ca cea mai buna metoda de lupta impotriva inhibitiilor era sa transgresezi de

cat mai multe ori granita invizibila. Am facut-o ce zeci de ori, sub toate pretextele posibile, in

primele 90 de minute de la integrare. Ducesele, nici bonjur nici du-te de-a dura. Dupa ce

devenisem, macar prin noul pasaport, asimilat, nu mi-au mai dat nici o atentie. Doar Tania, cu

profilul ei slav, cu transparenta albastruie a carnatiei imuna la soare, dori sa afle „ce mai face

Solweig”. Excelent, dar nu se plange, am incercat eu s-o fac pe Titi duru. Face un copil, viitor

cetatean israelian. Asta mirosisem cu nu mai mult de 13 zile in urma, vizitand-o, inarmat cu

ditamai Zoli pe post de cod de intrare, producand unui sot altfel cumsecade unele vagi

nelinisti (ce mai vrea si asta?). Nici Solweig, nici sotul ei, cu atat mai putin Zoli, nu descifrau

motivul vizitei mele - un idiot pariu personal: daca Solweig da macar o replica in cod, atunci

eu voi castiga batalia sentimentala in care eram angajat si oarecum inconjurat. Daca se face ca

ploua, am pus-o de mamaliga. Habar n-am de ce-o fi rosit Tania si era prima oara ca aveam

prilejul sa verific pe viu pana la ce altitudine se congestioneaza capilarele epiteliale cand

femeia roseste. Fix pana la jumatatea sanisorilor.



Eugen isi adusese 2-3 colegi de la institutul lui si acrosase o cehoaica din alea de porneau de-a

latul Europei cu autostopul si fara nici un bagaj. Numa ca asta, altfel meritorie, a incercat

cacialmaua sa-si aduca haita de prieteni ca replica la invitatia unuia din flacaii lui Eugen de a

oferi o plimbare cu Dacia proprie. I have a car, not a bus, a mai incercat flacaul sa pareze,

dezgustat. Dupa ce se foisera apoi ca nucile-n caldare, reusind sa ma agaseze si pe mine,

flacaii cedasera steagul, retragandu-se strategic dincolo de linia chilotarilor. Nimeni nu i-a

plans.

Intre timp, afland ca printesa necunoscuta fusese adusa de cea mai antipatica dintre utecistele

mele colege, care reusea, nu stiu cum, sa-si pastreze aerul de secretara cu propaganda (daca i-

ai fi spus asta te-ar fi scuipat), si asa, goala-goluta, am manevrat in asa fel ca ea si nu

altcineva sa ma prezinte tentantei grasune. Aflu ca vine de la Paris si ca renumitul Alexandre,

coaforul cel mai in voga din ultimii 3.14 ani, e autorul operei de arta a parului ei incredibil de

egal taiat. Deloc surprinzator, nu-i afectata, dimpotriva. Departe, foarte departe de a fi genul

meu, se detasa atat de transant de colectia de trupuri altfel nu chiar neglijabile, incat pariasem

intre timp, mai mult ca sa-mi domin jena, ca vorbeste omeneste.



Omeneste? Vorbea cu naturaletea unei printese. Pe la mijlocul dupaamiezii imi surprinse

privirea lunecand abstract peste trupurile colegelor, plecata, ea, privirea, departe, acolo unde

vantul rostogoleste norii, un reflex de curiozitate o duse in raspar pe axa privirii mele, penetra

hublourile ce-mi tieau loc de ochelari, ricosa pe melancolia pe care speram ca grosimea sticlei

s-o ascunda, ricosa pe ce credeti, pe degetele mele nervoase, care pianotau pe coastele

transparente ale Taniei. Ce canti acolo, baiete? Tu n-auzi cum suna trupul Taniei, de ce ma

intrebi? Tania, acum iarasi palida, numara un colier de scoici ca pe matanii. O rugasem sa

joace rolul pianului, pentru cel principal feminin e prea frumoasa. Canta mai rar, baiete.

Poftim, printesa: ta-dii-ta-da-dada, ta-dii, tadada, ta-dii, ta-da-di-da-di-daaa-daa... Cred ca am

prins ceva, hai, inca odata. Tu chiar nu auzi cum suna trupul Taniei, da, cum sa auzi, n-ai

nimic de lesbi, tu stii doar sa canti tu, da‟ nu-i de nasu‟ oricarui pianist de mahala sa cante din

tine, printesa. Uite, ta-dii... Si atunci se produse minunea: printesa dolofana intona, sincron, cu

o neasteptata voce de alto: “You must remember this, a kiss is stil a kiss…”, iar trupul Taniei,

pana atunci de fapt retinut, inhibit chiar, frisona de la un capat la altul si o scoica se sparse

intre degetele ei delicate. O lucire fugara, dar victorioasa, trecu prin ochii negri ai apetisantei

straine. Tania simti ezitarea degetelor mele, se suci cu 180 de grade si, inainte ca degetele sa-

mi cada pe pubis, mi le indeparta delicat, se ridica si intra in mare, alergand.

Baiete, uite si tu ce mic ti-e prosopul, nici mainile nu-ti incap, poti sa te asezi langa mine, e

loc destul. Si ce trebuie sa fac in schimbul favorului, printesa, sa alung mustele? Nu mare

lucru, baiete. Doar sa ma admiri. Cu ochii cu care ai admira o opera de arta, nicidecum cu cei

ai unui cimpanzeu in rut. Sunt in vacanta si nimic nu-i mai plicticos decat lipsa de civilizatie.



Intr-adevar, remarcasem tensiunea parsiva de sub aerul abstract al enclavei nudistilor. La

textilisti te mai puteai saruta, incaltea, intre o inghetata si un porumb fiert, aici eticheta era

mai riguroasa decat la curtea regelui soare. Cea mai firava intimitate era strict prohibita.

Pianotand As time goes by la baza coastelor Taniei, de fapt ii ignoram, intr-un tacit comun

acord, functia atractiva a oricarei suprafete a trupului. A treia masura, luand note inalte,

cobora de fapt pe fesa, Tania se gandea la ce dorea, eu imi lasasem oricum gandurile sa

vagabondeze. Acolo unde vantul rostogoleste norii. Eram Grouchy, hotarat ca o saptamana sa

nu marsaluiesc catre canonada indepartata a Waterloo-ului meu. Descurca-se bravul

Cambronne cu viguroasa lui replica in fata incapatanatelor careuri engleze, in fata cavaleriei

lui Blucher. Victorie, infrangere, cui ii pasa, la urma urmei? Lupta conteaza, asta te tine viu!



M-am mutat, asadar, pe imperialul cearsaf al pariziencei, realizand ca, in superbia ei, nici n-

are nevoie de nume. Caci de-ar fi avut, l-as fi retinut. Am inceput sa ma joc cu aparatul de

fotografiat. Ascunde-l, baiete. Ascunde-l sau pleaca. Sau dovedeste-mi ca iti meriti locul la

curtea mea itineranta. Cum? Arata-mi poze. In care fetele din cadru sa nu se hlizeasca precum

la balci, sa arate a statui vii, a opere de arta, nu a halci de carne pe care ochiul tau le priveste

hamesit prin obiectiv. Inca n-ai invatat protocolul curtii mele? Si daca-ti fac eu alta curte, cu

protocol ad hoc? Nu te obraznici, baiete. Te-am chemat la curtea mea pentru ca ai si inceput

sa inveti sa te porti, spre deosebire de masculul ala penibil, care crede ca Dacia lui e capcana

de prins jucarii sexuale, spre deosebire de fraierii care-au dat bir cu fugitii, nu ma fa sa regret,

imi cauzeaza la ten. Nu te mai ascunde in spatele lentilelor, esti asa de transparent! Ia spune,

cum o cheama pe iubita ta? Cea de care ai fugit acum, nu cea despre care se barfeste pe aici ca

tocmai s-a maritat, aia macar avea un nume frumos. Pe iubita mea o cheama umbra sau

lumina. Baiete drag, cantecul asta o sa se cante abia peste cativa ani. Bun, sa lasam. Despre ce

vrei sa vorbim? Vrei sa-ti povestesc despre Alexandre?



Pygmalion la zi, Alexandre trebuie sa-i fi mangaiat fiecare fir de par, inante de a manui

foarfeca lui vrajita, cum ar sedea altfel parul atat de aliniat, lan de cereala fantastica, neagra,

batut de briza jucausa. Cand povestea de sedintele bilunare cu Alexandre, printesa cicolatie

visa, narcisiac, cu pleoapele abia intredeschise, lasand libera o privire lenesa de carnasiera. O

pantera rasata, dodoloata alejandra, sub pielea mata, matasoasa, cu parfum de mosc, paciulli si

umbra de oaza, muschii modulau gesturi rotunde, moi. Nu va ganditi, domnilor presedinti, la

un ritual de seductie, parizianca n-ar fi avut de facut decat sa-si frece degetul mijlociu de cel

mare, cu gestul cu care badaranii de americani cheama chelnerul si imdiat 87% din suflarea

barbateasca a plajei, incepand cu textilistii, s-ar fi sculat de langa neveste, iubite ori cuceriri

de ocazie sa ia bonuri de ordine. Dar ea era in vacanta, voia doar sa treiere, cu largi miscari de

crowl, valurile lenese ale batranului timp. Iar pajul ideal ii fu baiatul asta melancolic si

mistocar, ale carui priviri, sprijinite de carjele sifoanelor, lunecau pe trupurile snoabelor lui

colege, gasindu-le amuzat zeci de defecte pe centimetru patrat de nuri afanisiti, pentru a nu se

mai intoarce de dincolo de orizont… acolo unde vantul rostogoleste norii…



Baiete, poate pentru tine n-o fi asa de important, dar daca te porti cum se cade, te asteapta

premiul nudistului perfect, dupa sedinta de seara la Dobrgeanul. Hai, vino la marginea

cearsafului, sa-ti desenez itinerarul pana la camera mea. O sa ajungi acolo mai pe ocolite, nu

chiar in vazul areopagului, si numai dupa ce ma plicitisesc de carciuma. Si ce inseamna la tine

sa ma port cum se cade, daca eu nu vreau sa cad, daca vreau sa raman in picioare? M-ai

intrebat de numele iubitei. Ai descifrat cantecul lui Sam, pianotat pe fundu‟ transparent al

Taniei, vrei sa ti-l scriu cu vectorul privirii pe tate? Daca ti se intaresc sfarcurile te dai singura

afara de la curtea ta?

Domnilor presedinti, doar nu va inchipuiti ca mi-am permis sa-i vorbesc asa modelului

gauguinian. Devenisem drakkului indeajuns de curios, nu neaparat de premiul, cat de

stralucirea lui matasoasa, oare o murmura “oh, Alexandre!” la o adica?



Rigoarea draconica a protocolului de curte cerea reprimarea din radacini nu doar a oricarui

gest de tandrete a doua zi dimineata. Ci acelasi riguros comportament abstract, amnezic la

codul atractiei. Alexandra, decisesem totusi sa-i spun asa, n-as fi intrebat nici supus la tortura

extrem orientala cu fasii de calc vibrand pe bolduri infipte sub unghii care-i era numele civil,

o lua printre buchinistii din Montmartre, deschizand albume cu stampe japoneze in pai de

orez, cu miniaturi erotice, eu recursei la o experienta livresca, mielul fript haiduceste, din

romanul lui Filimon. Tania isi mutase prosopul in latura opusa a enclavei. Maine zi Alexandra

povesti deliciile noului restaurant “Phou Thai”, imi arata si o poza luata din strada, cu firma si

surase spunand ca la deschidere se simtise foarte mandra ca-i romanca, nici unul din prietenii

ei nu avea acces la calamburul formulei thailandeze, cand le explicase fusese pe loc numita

regina balului, iar galbejitul si spilcuitul patron ii ceruse o poza s-o puna in rama si-i oferise

un pahar de arak pe seara, gratis, tot sezonul, asa reclama n-avea sa mai gaseasca el. Eu ma

revansai cu ciorba pescareasca, pe asta chiar o traisem, cu doar 4 ani in urma, la Caraorman,

spectacol dat de capitanul remorcherului care ne plimba pontonul dormitor de colo colo prin

Delta. Apoi Alexandra isi mai facu odata numarul, pretinzannd ca daca ma port cumsecade,

adauga un bonus la premiu, oferindu-mi o lectie gratuita de tehnica thailandeza dupa sedinta

traditionala la Dobrogeanul. Da‟tu de unde mama drakkului ai luat lectii, doar nu de la

patronul bistrot-uloui Phou Thai. Mais bien sur que non, se scapa hawaiiana mea de sapte zile,

de la Alexandre, de la cine credeai? Alexandre asta e asa universal? Oh, a luat premii la toate

festivalurile de coafura din Bangkok, Rangoon si Kuala Lumpur, anul trecut, voi aicea nu

cititi ziare? Altfel refuza sa vorbeasca in franceza, e doar in vacanta, n‟est ce pas?

M-am cam enervat, am scos din desaga “Un August pe un bloc de gheata”, aparuta de curand.

Poftim, sa-ti ramana o amintire de la Bucuresti, autorul de de nationalitate bucurestean, e o

carte montata din stiri de ziar, scrie doar de concursurile de coafura din Paris.



Eram oare deja plicitisit de premierea repetata? Sa fim seriosi, ar fi o ipocrizie infantila sa

pretind. Dar voiam ca Alexandra sa duca in Montmartre stirea de ziar ca nu suntem babuini.



Va veti intreba, domnilor presedinti, de ce va frustrez de scenele nocturne. Mai intai ca nu

cred in ruptul calului (sic!), ca ati fi voyeristi. Cred ca preferati propria experienta descrierii

experientei mele. Apoi, nu implic, din principiu, in istorii publice de un anume grad de

intimitate, terte personae fara a le solicita acordul. De unde sa fac eu rost de Alexandra? Iar

daca n-ar depinde decat de un anuar universal, credeti oare ca as fi curios cum arata ea acum?

Ei, bine, nu sunt curios defel. Transparenta ca Ulanova, sunt sigur ca Tania ar putea arata mai

bine, dar ce-as putea discuta cu Tania? Cu Solweig, chiar de-o fi o stafida semicheala, as avea

de discutat, dar nici macar nu stiu care-i e numele actual. Stiu doar ca pe fiica ce-o astepta

atunci o numise Karin. Una peste alta, pur si simplu nu mi-ar sedea mie bine sa scriu cum se

scrie acum. Raman la formula “George Sand pe internet”, pe care o vrajitoare ce m-a

reinventat ca scriitor mi-o atribuise odata. Singurul amanunt pe care n-as vrea sa-l omit e ca

Alexandra, cu personalitatea ei usor accentuata, tinea s-o contrazica pe Marilyn si nu dormea

imbracata in doua picaturi de Chanel, ci intr-o superba camasa de noapte de borangic, cu

alesaturi, mostenire imemoriala pe partea feminina a liniei ei genetice. Si-si pastra vesmantul

toata noaptea, dand ritualurilor premiale ori pedagogice un straniu aer de comuniune cu lutul

ce le nascuse stirpea princiara. In care-l implica si pe paj.



Imi premise pana la urma s-o fotografiez, cu singura conditie sa gasesc un unghi din care sa

nu i se vada tatele enorme, rotunde, maslinii, semanand a urcioare aburinde de apa de izvor.

Cauta unghiurile, baiete, cauta.

Alexandra celor 7 zile de nudism diurn la 2 mai, in vara buimaca a acelui an olimpic si bisect

a avut, pana la urma, rafinamentul de a gasi cu eleganta la fel de rasata solutia despartirii: du-

te omule, daca vacanta ta s-a terminat. Eu mai am inca o saptamana de vacanta. Si nu uita sa

speri ca urmasul tau la curtea mea itineranta de vacanta ma va face sa-mi aminesc de tine.

Chiar, cum poate fi cineva delicat? Dac-o intalnesti pe femeia aia cu nume din Peer Gynt,

spune-i din partea printesei ca eu si cu tine ii respectam alegerea, dar ceva la afacerea asta tot

pierde. Iar iubita de care ai fugit ca sa te refugiezi la curtea mea nici nu conteaza. Da, baiete,

iti dau adresa, imi place sa fac corespondenta, stiu ca esti bine crescut si n-o sa bati capu cu ce

nu-i decat vacanta. Sa-mi scrii de tot ce ochii tai debili stiu sa infrumuseteze privind in jur cu

uimire recastigata in fiecare dimineata.



Apoi, in ultima zi, o chema pe Tania langa noi. Fosta mea colega veni oarecum à contre

coeur. Tania, sa nu renunti niciodata cand iti place ceva. Baiatul asta iti place si alta data nu-l

mai prinzi vulnerabil. Uite cum isi culege curelele armurii din nisipul curtii mele itinerante, de

vacanta. N-a fost nici o clipa aici, mereu era in acelasi timp in alte cateva locuri, trebuia sa

profiti. Tania rosi pentru a doua oara, de data asta nu numai pana la jumatatea sanisorilor, ale

caror sfarcuri se intarira brusc, trupul ei transparent, de balerina rusa, care nu prinsese nici o

picatura de bronz, frisona fara sa vrea, o privi fix, o clipa, pe Alexadra, apoi privirea-i albastra

si nevinovata imi mangaie fugitiv obrazul, se ridica, isi dadu cu degetele prin pletele blonde,

se intoarse si fugi in mare. N-am mai vazut-o. Dar e de ajuns sa vad un trup asemanator, ca sa

simt diafana mangaiere a privirii ei fugare.



De altfel, n-ammai vazut-o nici pe Alexandra. Promisiunea de a-i scrie in romaneste, despre

cancanuri bucurestene, nu mi-am tinut-o. Nici imediat dupa reintoarcerea la Waterloo-ul meu

sentimental, batalie reluata cu ardoare si fatalism, nici mai tarziu. Plajele de nudisti aveam sa

le mai frecventez o singura data, pe timpul urmatoarei olimpiade, de data asta in golful

francezului. Dar ast-ai cu totul alta poveste, chiar eu, eroul ei, voi fi atunci altul.









Pasind pe trotuarul geluit de ger

09.12.2004







Daca m-am puturosit ieri, nu-mi ramane azi, cand e mult mai frig, decat sa lungesc bucla

itinerariului, ingramadind un supliment de maruntisuri. La micul atelier Kodak, pe Dacia, sa

dau negativele de Revelion, pentru oarece copii, apoi la posta, sa expediez alte oareceuri, dar,

stai asa, abia ieri ma taiase mintea s-o intreb pe doamna adapostita in cusca galbena, din

cartierul meu de vest, daca chiar nu le mai vine deloc Romania Lierara. Asa ca doi pasi

inainte, la Romana o mai gasesc azi. S-a scumpit. Inainte iar, spre sud, langa Coltea e o mica

gogoserie care-mi poate pune baterie noua la ceas. E perioada de tranzitie, cand cea veche mai

poate duce afisorul numeric, dar nu mai poate urni limbile. Intre ce sa mai faci diferenta? Pe

bulevard pasesc prudent. Ca un pensionar. Trotuarul, geluit de ger, e o capcana. In pasajul

kilometrului zero, o fatuca finuta imi smulge o donatie nominala pentru copiii bolnavi de

leucemie. Poate n-o fi vazut Filantropica. Batar nu-i da pe aurolac. Imaginatia mea are un

moment de instabilitate benigna. Alaturi de mine paseste plasmuirea oarecuiva. Timbrul vocii,

parfumul, toate atributele prezentei (dintre care o parte nici nu le cunosc) imi sunt palpabile.

Reflex proustian invers. Ce s-ar mai amuza oncle Marcel. Plasmuirea imi atrage atentia sa nu-

mi mai dau mumele civil oricui, pe strada. Incep, in minte, sa explic. Probabil devin plicticos,

caci plasmuirea dispare. Ies la suprafata, calcand cu prudenta sporita treptele, pe care o silueta

tuciurie, cu un ceva infasurat in textile la piept, nu face abur cand respira. Daca respira. Trec,

fara sa-mi dau seama, pe langa schelele bisericii popii Teava. In stanga, se desfasoara fatada

asezamantului care ma gazduise cu abia o luna in urma. Privirea mea urmareste linia

ferestrelor galeriei de la etajul intai, pe care o masurasem cu pasul, 4 ture complete, dus-intors

= 1km. Incerc, oarecum reflex, sa ma conectez la propria mea prezenta, pasind, mai putin

prudent, dar la fel de metronomic, de-a lungul galeriei. Nici vorba. Nimic din inefabilul acelei

atmosfere. Si nu frigul e de vina. Fac alta experienta. Ma imaginez (asta-i lesne) pe dinauntru,

ca sa ma privesc afara, pe trotuar. Asta reuseste fara probleme. Silueta mea, pe trotuarul geluit

de ger, chiar pasind pensionareste, mi se arata a fi perfect integrata in furnicarul altfel unanim

grabit. Asta e. Ajung in colt, schimb bateria, reiau in sens invers ferestrele, in anfilada. Incerc,

asta-i maxium ce pot face, sa strabat cu ochii mintii (din ce in ce mai liberi pe masura ce

acestia, fizici, cedeaza pasul), pana la tablele de marmura de pe peretii interiori ai galeriei, cu

numele sefilor celor doua sectii, de pe la 1730, sapate cu dalta. Vad placile, fara nici o

greutate, dar raman integrat furnicarului de afara. Experienta de acum o luna trebuie sa aiba

un revers. Sau un punct de reper, fata de care sa se defineasca. Sau inertia sutelor de drumuri

pe acelasi itinerar, cu efectul ei cumulativ, lasa, pe creier, o dara mai adanca decat una din

cele mai intense, bogate si semnificative experiente, cum se dovedisera a fi cele cateva zile

din spital?

Traversez pasajul subteran inapoi. Fata dinspre Arhitectura a Universitatii pare nuda fara

inscriptiile desuete si romantice, sufocate sub stratul de culoarea celei mai urate uniforme

militare: beige cenusiu mohorat. Un nud nici macar respingator. Un nud vazut cu ochi

conectati la un creier lobotomizat, din care s-au extras imprimarile soft ce fac din nud

imaginea cea mai poetica din univers. Balconul e pustiu. Pustie pare si fatada catre “coada

calului”, desi furnica negustorii de carte care si-au pierdut aerul de buchinisti. Pe coloanele

din fata fostei Romarte a copiilor, privirea fixa, multiplicata, a lui Horia Sima, pare un uitat

afis electoral pentru Marea Adunare Nationala.

Magazinul Muzica, pentru cateva blancuri, pentru cateva clone de conserve, pentru cativa

prieteni, apoi, evitand patinoarul din jurul Bisericii Kretulescu, jos, la Oficiul Postal, pun

cateva reviste, ultimul numar, pentru cativa, din lista mea de protocol. Apoi la birou, pe langa

cele doua biserici neortodoxe, cea Lutherana si Catedrala Sfantul Iosif. Ecranul alb asteapta,

ca un burete, povestea acestui itinerar. Restul jobului poate astepta. In liniste si fara panica.

Pe ultimii metri ma trezesc intrebandu-ma daca la Paris s-o fi auzit de “Train de vie”, filmul

lui Radu Mihaileanu. Caci tocmai imi amintisem, cu incapatanare, ca undeva, in aripa dinspre

strada Academiei, intr-un cabinet al catedrei de fundamentele inforarticii, prietenul meu

Georgica, cel care semna, acum 35 de ani, ilustratele de vacanta, adresate colegilor din fostul

camin, de deasupra librariei Eminscu, “Parintele Isaia, parohul camerei 18”, le spune

studentilor ca dincolo de hatisul mestesugului matematic, orizontul cuoasterii se deschide

catre Campii Elizee, pe carre le recunosti penrtru ca, deodata, teoremele incep sa cante.

Si, totusi, cum se impaca monologul meu interior cu indiferenta anonima de pieton, fie el si

mai pensionar si cu incapacitatea de a ma intalni cu mine insumi, de a conexa monolog cu

monolog? Poate pentru ca fiecare monolog are ritmul lui, chiar daca pasii sunt la fel de

masurati?



MAI SUNT TRĂSURI, DAR POŢI SĂ PLECI?



11.09.2004



Memoriei Irinei Nicolau



Tu, july 13, 20.. 20:17

From: Veda Kong epsiloneridani@hotmail.com

To: Laurenţiu Dan Morujan ladjan@k.ro

Subject: de acord



Ok, LADJAN, am reflectat, îţi acord a doua şansă şi o pecetluiesc confirmând acceptarea

condiţionată a invitaţiei la ceai. Mai sunt aproape 3 săptămâni până la sosirea mea în ţară.

Dacă nu aflu lucruri care să te contrazică iar Veda



Tu, july 13, 20.. 21:37

From: Laurenţiu Dan Morujan ladjan@k.ro

To: Veda Kong epsiloneridani@hotmail.com

Subject: simt că mai e ceva



Condiţia de stabilitate, de fapt de conformare a bunei mele credinţe, era implicită,

ineluctabilă. Care e adevărata ta condiţie?

Laurenţiu



Fr, july 16, 20.. 22:07

From: Veda Kong epsiloneridani@hotmail.com

To: Laurenţiu Dan Morujan ladjan@k.ro

Subject: la fel de elementar



LADJAN, mi-ai cerut o părere despre o povestire ce descria o întâlnire în real, pe fondul

comunicării virtuale. În loc de aşa ceva, n-aş vrea să te indispun făcând lista defectelor ei

literare, exact o altă şansă e ce-ţi propun, o altă povestire, dar din perspectivă opusă. Sunt

curioasă de perspectivă, mai mult decât de povestirea în sine. Nu mă îndoiesc de pitorescul

ceainăriei tale, dar nu-ţi închipui că n-o să găsesc în Bucureşti mai multe locuri mai pitoreşti

decât o să am timp să vizitez. Aşa - partida ta de ceai capătă un sens.

Numai bine

Veda



Sa, july 17, 20.. 6:38

From: Laurenţiu Dan Morujan ladjan@k.ro

To: Veda Kong epsiloneridani@hotmail.com

Subject: condiţionarea condiţiilor



Are sens ce spui, Veda. Numai că dacă ceainăria e reală, schimbul de scrisori de acum de ce-

ar fi virtual? Dacă scriam pe hârtie nu mei era virtual? Dar dacă am fi dialogat prin Morse, ca

pe vremea radioamatorismului, de la ya314k la ya168v ?



În fine, asta-i altă discuţie, nu ştiu de ce o tot redeschid eu în mijlocul unei “proceduri

logistice”, ce altceva-i stabilirea condiţiilor unei întâlniri la ceai? Condiţia pusă e, no offence,

superfluă: fie aburul ceaiului va media o alchimie, un declic, şi povestirea va porni singură,

fie nu. Nu mă pot angaja. Fie accepţi invitaţia la ceai fără legământul unei povestiri, fie n-o

accepţi de loc. Laur



Fr, july 23 20.. 23:47

From: Veda Kong epsiloneridani@hotmail.com

To: Laurenţiu Dan Morujan ladjan@k.ro

Subject: My dear Watson



Elementary, my dear Watson! Cine ţi-o fi băgat în cap că ai avea simţul humorului? Dă-mi

numărul tău de telefon, peste câteva zile plec spre ţară. Pe curând, Veda



Sa, july 24 20.. 6:57

From: Laurenţiu Dan Morujan ladjan@k.ro

To: Veda Kong epsiloneridani@hotmail.com

Subject: none



0723.555.xyz

“““..

Doamne, ce zi grea am azi! Numai de n-ar ploua după-amiază, tocmai între parcul Operei şi

ceainărie! În rest mă strecor eu. Cine m-o fi pus să-mi stabilesc 3.14 întâlniri de lucru de nu

mai ajung acasă să fac măcar un duş! În fine, talismanul meu trebuie să funcţioneze, ce haios

ar fi să scrie azi la horoscop că-i o zi când nu trebuie să iau iniţiative şi decizii, lucrurile au

dinamica lor, ele vin, tu le faci faţă sau nu. Cât e de simplu! Înainte, jidove rătăcitor!



Dau ture cu bicicleta pe aleile parcului Operei, gentuţa care adăposteşte talismanul meu

livresc îmi încălzeşte şoldul stâng, cu cele 3.14 contracte perfectate. Veda poate să vină, mi-ar

prii odihna războinicului, dar “jocul nu se joacă oricum”, vorba unui drag personaj, acum sunt

amfition. În partea de lume de unde vine ea acum punctualitatea e la mare preţ. Iat-o, face cu

mâna ieşind victorios dintr-un taxi galben. Doamne, ce tânără e! O adolescentă care a ieşit

brusc din hainele de fetiţă, o nimfă ce sparge crusta larvei lacome, Alice crescând exploziv,

mai să rupă hainele rămase la scara decorului. Simt însă că mintea ei logică e aceeaşi. Să aibă

ea totuşi dreptate, cu realul şi virtualul? Femeia asta surprinzătoare, cu codiţe şi ciorapi trei

sferturi, cu trupul doldora de viaţă să fie altcineva decât intelectuala rasată din mesaje? Nici

vorbă, dacă ar fi aşa mi-aş insulta capacitatea de integrare perceptivă, să fim serioşi.



12.56 metri în pas elastic (alibiul bicicletei mi-a servit pentru o subtilă măgărie, am aşteptat-o

să vină”) fură de ajuns pentru reflecţiile de mai sus. Apoi, mână întinsă fără echivoc spre

bunele şi vechile obiceiuri atât de puţin anglo-saxone, sărutul depus protocolar la 3 milimetri

deasupra venei albăstrui de pe dosul palmei, gestica delicată, volubilă, neforţată, nu

backgroundul corespondenţei lucrează aici, ci aparteneţa comună la un system de educaţie ce,

iată, încă n-a pierit nici la generaţia ei. Păşim în trei, socotind şi bicicleta mea, despre care

încep prin a-i povesti Vedei că-i botezată, toate bicicletele mele au fost botezate, Roxana, cea

furată, de care eram cel mai ataşat, o semicursieră rusească, prima mea bicicletă cu 3 viteze şi

cu kilometraj, apoi Grişa, tot semicursieră rusească, dar de cate nu mă putusem ataşa,

schimbând-o, copilăreşte, cu un pick-up deck, pe care mi-am refăcut muzica personală, apoi

Roma, în culori giallo-rosso, cumpărată în zilele meciului cu echipa lui Falcao. Numele

acesteia e secret. Îi explic Vedei de ce, cum e cu humorul imanent, e numele real al unei fete

întâlnite tot într-un e-grup yahoo, aflat imediat ce-o botezasem spontan ca atare. Şi căreia-i

datorez întreg sistemul de conexiuni care mă aduce acum aici, cu 3.14 contracte semnate în

gentuţa neagră, alături de talismanul meu livresc.



Imposibil să scriu o povestire despre întâlnirea cu Veda. Nici măcar după a doua întâlnire, a

doua zi dimineaţa, pentru a-i arăta un muzeu cu totul special. Care vorbeşte limpede pentru

antropologil din ea. Plănuism să dezbat problema naturii legaturilor formate pe net, planuisem

să-i povestesc de o grămadă de lucruri. Ei, bine, nici măcar talismanul nu mi-am amintit să i-l

arăt.



De ce oare? Nu-mi era clar. Abia acum, câd pun cap la cap, îmi pare a sesiza un început de

explicaţie. Întâlnirea cu Veda n-a avut nimic din alchimia unei descoperiri mutuale, nimic din

descărcarea condiţionată de mari mase de electricitate de semn diferit. Dar nici n-a fost ca şi

când ne-am fi cunoscut de când lumea. Căci aşa ceva deja experimentasem, cu negrăită

bucurie, nu mai departe de sfârşitul primăverii. Şi totuşi seara a fost mai mult decât o şuetă,

mai mult decât o întâlnire mondenă. Nici unul din parteneri n-a întâmpinat nici cel mai firav

nod, ceaiul a curs fluent. Lejeritatea, libertatea, naturaleţea, cu farmecul lor discret, au fost

pregnante. Firescul m-a împiedicat să derulez orice plan, orice subiect aprioric. Fără ca

dialogul să se reducă la pălăvrăgeală, fără să-şi piardă consistenţa. Acelaşi background comun

fuse solul fertil al unei culturi vegetale de generaţie totuşi spontanee. Şi totuşi, cum să

definesc sintetic savuroasa intimitate, care în sălile pregnant programatice ale muzeului şi-a

atins climaxul spiritual ineluctabil?



Aseară Veda mi-a trimis propria ei povestire despre adevăratul ei climax bucureştean: un local

pitoresc şi rasat, descinzând direct din Bucureştiul de altă dată. Simultan, în e-grupul din care

facem parte, se declanşase euforia amintirilor câtorva prieteni care se întâlniseră, înainte de

Bucureşti, într-un tradiţional burg european, unde Veda jucase rolul spiriduşului dintr-o

noapte de vară de vis. În contrapunct, o dizertaţie ultrarafinată, despre diferenţa dintre scrin şi

secretaire. Ambele surse conturau o cu totul altă Veda, pasională, nostalgică, lirică, aproape

dezlănţuită. O nouă provocare pentru analistul ce mă aflu. E aceeaşi fiinţă, care glosează

hautaine, despre scăderile literare intrinseci ale unor cărţi de succes, care face cronica unui

film prin prisma unei (alte) întâlniri? Aceeaşi autoare de proză diafană, despre sentimente

conservate în sipetul de familie? Aceeaşi parteneră de şuetă-care-nu-i-şuetă şi despre care nu-

mi pot amiti nimic altceva decât atmosfera relaxantă şi agreabilă?



Fără îndoială, îmi spune mintea mea plină de “common sense”, ca să rămân în spaţiul

conceptual al culturii ei de adopţie. Omul real, omul concret, omul din totdeauna, nici recent,

nici ancestral, e asemeni ochiului faţetat al unei hymenoptere. Ceva mai târziu, mi-a trimis,

într-un soi de concluzie intuitivă, o fotografie, unde şade între două prietene. Cu un

comentariu de subtil humor, trimiţând imaginea la atmosfera Hortensiei Papadat Bengescu.

Iată explicaţia, aici era, sub nasul meu! Backgroundul cultural comun a imprimat, cu humor

imanent, şuetei de la ceainărie, atmosfera livrescă “ ergo atemporală “ a literaturii române

interbelice de gen. La capătul unei zile active, cu 3.14 contracte semnate în buzunar, intrasem,

alături de Veda, în pielea unor personaje de epocă. Am fost, malgré nous, corul antic al

adevăratelor petreceri ale Vedei prin localuri tot de epocă. Între ceai şi filé-ul de căprioară, cu

pinot noir de Valea Călugărească, temperamentul Vedei va fi reacţionat proporţional cu

acurateţea ineluctabilă.



Satisfăcut cu înţelegerea şaradei, nu pot să nu mă gândesc, prin reflex, cât de ieftin şi lipsit de

fantezie e termenul “zeiţă” pe care i-l atribuie Vedei alţi convivi de ocazie. Sub pretextul că

numele ei este identic cu al unei zeităţi nordice. Veda, aşa cum v-am demonstrat, domnilor

preşedinţi, este o persoană cât se poate de reală, de umană, cu o feminitate genuin explozivă,

cu o minte pe măsura atributelor de înţelepciune ale zeiţei nordice ce-i poartă numele. Dacă n-

ar fi trivial, ai putea spune că energia explozivă a feminităţii ei mişcă din loc trăsura

simbolocă iscodită de capul acela de neamţ pentru ca fiica sa, domnişoara Mercedes, să se

poată lăsa invitată, “pentru convorbiri, pentru cină, la hanul lui Manuc”.



15 august 2004



Fise dintr-un pseudo-dictionar onomastic

22.07.2004



Pentru A, cu care începe alfabetul



AMARYLLIS

Amaryllis e planta care mă însoţeşte din copilărie. Face parte din familia amarilidacee, cum

crinul face parte din liliacee, ambele din acelaşi ordin, care am uitat cum se cheamă,

caracterizate de bulb, precum ceapa şi usturoiul. Din familia iridacee face parte stânjenelul -

iris.

Fost-au multe fete în casă, unele urmară pensionul, prinseră a cânta la clavecin, a vorbi

franţuzeşte, a sorbi delicat din cupa de şampanie, tresărind feciorelnic la explozia fiecărei bule

înşelătoare.

Lily te poate ucide cu parfumul greu al trupului ei, dacă rişti să-i acorzi o noapte întreagă de

dragoste şi, de jenă ca ţipetele ei dezlănţuite să nu contrarieze invitaţii, ţii geamul închis până

dimineaţa. Iris nu te stânjeneşte mereu, e discretă, te lasă să faci curte vecinelor de peste lac,

dar te surprinde într-o dupăamiază când dorm cu toţii şi când ai vrea să meditezi singur în

leagănul copilăriei, îşi înghesuie trupuşorul subţiratec, cu fese băieţeşti, pe bancheta îngustă a

leagănului şi, cu un surâs ştrengar, îţi citeşte pagini ironic-zglobii din jurnalul ei intim, din

care înţelegi că ţi-a pus piedică de nenumărate ori - în imaginaţia ei. Vag stingherit, căci nu

ştii cum să te porţi cu ea, la graniţa şerpuitoare între puştoaică şi femeie, pretinzi o durere ce

cap, declini ferm oferta ei de a-ţi aduce sărurile mătuşii, pretextezi ca n-ai vrea să indispui

lumea şi o ştergi uşurel la bucătarie, unde cele două surori rămase acasă, alium cepa şi alium

sativum, coc cuptoare de cozonaci parfumaţi şi, ca să se apere de dogoare, şi-au scos iile, că

doar cine-o să intre în bucătărie, să le vază nurii. Prima te fulgeră cu o privire verzuie: nu

pune mâna, domnişorule, ţâţele astea e rezervate pentru vizitiu, că i-a fi şi lui drag, şi vă

împlimbă de ajuns toată ziulica pe cele coclauri. Mai bine du-te fuguţa în biroul tatei, duduca

Amaryllis îi sângură.



Da'de ce-i spui duduca, dacă ţi-e soră bună, mai tragi tu de timp, chitind să ieşi din bucătărie

pe uşa ailaltă, spre cămară, unde alium sativum, în subversiv dezacord cu sora ceapă, ţi-o

coace de câteva clipe. Asta măcar te priveşte pieziş, scurt, pe sub gene, se preface că se lasă

păcălită s-o strângi o ţâră la pept şi-ţi rupe gura cu un sărut haiducesc, apoi îţi trânteşte verde,

jumate cu haz, jumate cu năduf: no, amu meri la cocoane, ţucă-le, mai înşiră-le şi poezele, să

te simţă ca vii de la bucătărie.



Aşa-ţi trebuie. Nu puteai să stai în camera ta şi să scrii acasă? Mesteci o mână de pătrunjel, o

coajă de scorţişoară, degeaba-degebuţa. De la fereastra ta se vede spre cea a biroului tatălui

fetelor. În geam, duduca Amaryllis, mândră, elegantă, de o senzualitate tropicală, melancolică

totuşi, trčs hautaine, absentă, cu gândul la Civita Vecchia, zâmbeşte în vag, o clipă lungă, apoi

pare a murmura ceva. Minune! Cele două geamuri încep să vibreze rezonant şi neauzit, iar în

mintea ta sleită de impresii amestecate, se precizează ca un şarf fotografic:



În falduri se lasă neagra cortină,

Pasărea Phoenix ţâşneşte spre cer

Şi-aripa-i învinge suflarea de ger.

Adun cenuşa rămasă în tină,

Să-i gust amarul fără de vină.





ARIEL:

Fiind băiet, cutreieram prin lunci, mai la scaldă, mai cu vaca. Îmi amintesc, şedeam odată în

buza unei peşteri, pe malul Ozanei, cu o carte mare pe genunchii colţuroşi. Cartea “ cu desene

despre care aveam să aflu peste ani că se cheamă grafică de peniţă. Alături de mine şedea

Ariel, o zgâtie de fată cu genunchii la fel de colţuroşi, careş-i trăgea lumânările ce-i picau

peste buze tot la 2-3 minute. Avea părul ca de vulpe, vântul i-l dezmierda când vrea dânsul, o

inimă cât o nucă, ce bătea morse în urechea mea stângă, când, după ce ne dăruiam unu alteia

felia de pită cu magiun, eu număram stelele ce nu se vedeau pe cerul zilei, hodinimdu-mi

capul plin de gânduri de ducă în poala ei. Rămăsesem la o poveste înfricoşată şi plină de

mister, al cărei titlu nu eram nici unul în stare a-l silabisi. Ceva ca Philemon şi Baucis, după

desene părea despre doi copii ca noi, fără decât numa” că ăia erau cu oile, nu cu ale două vaci

surori de le păşteam noi, eu cu Ariel.

De-odată, o umbră mare-mare se aşternu peste carte. Un domn care apăruse de nicărí, zic

domn că nu avea haine ca pe la noi, ci mantie neagră, pălărie tot neagră da” largă, cât o roată

de car, plete negre pe lângă o faţă palidă cu ochi cam trişti. Purta cămeşă albă, de borangic,

strânsă cu un brâu roşu. Mă copii, oare unde-i p”aci drumu” cătră Civita Vecchia? Nu

apucarăm a ne mira că voroveşte ca pe la noi, că dispăru. Se duse nicărí. La o ţantimă de

picioarele noaste desculţe, ale mele şi ale lu” Ariel, rămase o curea subţire, de piele neagră, ca

un şarpe cum nu mai văzusem, de care era legată o figură spălăcită, de aramă coclită. Îmi

amintii că apucasem s-o văz în despicătura cămeşii străinului.

Ariel lăsă cartea să cadă, smulse rotocolu de aramă coclită, ca un bănuţ mai mare, îl duse la

pieptuţu ei, pe care abia ieri zi mă lăsase a vedea cu mânurile mele cum îi bate inema şi zâse:

Apăi, Grigore frate, io mă duc.

Un”te duci fă, zisăi mai răstit, să nu auză că mă săgetă undeva unde ştiui abia atunci că şi io

am inemă. Şi cine duce vaca acas”?

N-auzişi? La Civita Vecchia mă duc. Apăi, no, rămâi cu bine, Grigore.

Şi Ariel dispăru nicărí, de parcă până atunci mărsăsăm numa” io cu vacile alemândouă. Mă

uitai după vaci, păşteau liniştite pe tăpşan. Mă uitai pe carte, nu mai văzui nimică. Mi-o fi

intrat vre-o musculiţă-n ochi. Da-n amândoi deodată?

Scosăi brişca să-mi tau o cloambă, să-mi fac o fluieră.







DAGMAR

Dagmar Georgescu era studentă la teatru. În vacaţa de după anul II, între un turneu estival cu

teatrul Orphaeum, în Scoţia şi Festivalul Internaţional de Teatru Studenţesc de la Monserrat,

unde juca într-o dramatizare originală a regizorului, cunoscutul realizator la televiziunea

locală, prozatorul şi dramaturgul Raul Ţintaură, de care erau îndrăgostite absolut toate

colegele cu excepţia ei, îşi oferise două săptămâni de vacanţă totală, vacanţă în vacanţă,

prinzând bronz colinar pe trupuşorul de băiat, retrasă cu un pled ecosez, câinele ei Laurenţiu,

un colley autentic şi un laptop conectat la zappmobile, primind şi mai ales expediind mesaje

electronice tout azimut, deşi, cumva, cea mai mare parte din ele aveau adresa implicită,

interioară, Civita Vecchia.

Tăpşanul unde-şi instalase pledul ecosez, situat pe una din cele şapte coline între care se

aşezase oraşul, ca Roma, ca Istanbulul, domina drumul de la ultimul tentacul urban până

acolo, început ca drum de maşină şi terminat ca potecă. Deodată se întâmplară simultan 3,14

lucruri: buzzerul semnală un mesaj, de la un necunoscut Laurenţiu Dan Morujan, câinele, tot

Laurenţiu, probabil gelos, îşi arătă colţii, dar dădu şi din coadă, iar din liziera pădurii ieşiră pe

potecă şapte indivizi echipaţi de excursie, cu bocanci, hanorace, rucksacuri şi toate cele, pe

vrema asta aproape toridă.

Cine îndrăzneşte a-mi tulbura solitudinea meditativă, parodie Dagmar stilul necunoscutului

interlocutor, şi-l trimse de îndată pe Laurenţiu în recunoaştere. Mesajul necunoscutului avea

un fişier ataşat. Antivirusul semnală lipsă viruşi cunoscuţi. Dagmar clickui cu un soi de ciudă

ataşamentul. Spre uimirea ei, era o imagine, o fotografie. În fotografie, exact peisajul pe care-l

avea în faţa ochilor, cu blocurile cenuşii ale tentaculului urban în fundal, cu pădurea

Haiducului, cu cei şapte excursionişti oarecum caraghioşi, dar unghiul imaginii era oarecum

în spatele ei, în cadru se vedea ecranul laptopului, părul ei arămiu, spatele delicat, fesele de

băiat prinse în costum de baie ecosez, ca pledul. Dagmar roti, oarecum derutată, cu 180 de

grade, privirea ce căpătă brusc nuanţe sinilii. Nu văzu decât cerul. Era inimaginabil de adânc,

de limpede şi de transparent. Undeva, vântul rostogolea norii.

ADNANA

Adnan şi Amin Al Djaafar, doi studenţi sirieni, fraţi, vecini de palier în blocul E de la

Grozăveşti, îmi spuneau amuzaţi că la ei forma feminină a numelui, Adnana, nici nu prea se

foloseşte. Când le răspundeam că eu am întâlnit un personaj cu numele ăsta în literatura

română, mă simţeam ridicol, căci mă comparam vrând-nevrând cu englezul dintr-o schiţă de

Capek. Omul aducea ca argument într-o dispută asupra destinului Juliettei Capulet faptul că el

a fost la teatru şi a văzut exact cum se petrecuseră lucrurile.

Într-o seară de vară, Muhammad Yassin, un somalez zgubilitic, poreclit Charlie, s-a apropiat

de mine, oarecum timid. Am intrat brusc în alertă, ştiindu-l campionul piraţilor. Doar el ne

asasinase 3,14 luni de primăvară punând între 3 şi 4 dimineaţa “Je t”aime, moi non plus”, cu

Serge Gainsbourg şi Jane Birkin, dată la o intensitate aşa de savant calculată încât prin pereţii

ca de carton ai camerelor să penetreze numai şi numai gemetele englezoaicei. Tortură mai

rafinată decât şmecheria asiatică, aia cu bolduri trase prin fâşii de calc, înfipte sub unghii,

după care dai drumu” la ventilator. Aşa că devenii prudent. Charlie mă rugă să-i plimb

prietena, că el are examen a doua zi şi n-are timp în seara asta. Bine, şi dacă prietena mea vrea

să se plimbe tot în seara asta? O să-i explic ei şi o să înţeleagă, pară piratul, surâzând cu toată

claviatura, şi o să-i fac cadou o fiolă de Chanel nr.5. Aiurea Chanel nr.5, nu că n-ar fi fost în

stare Charlie, dar nu era capabil să se ţină de cuvânt.

Prietena lui Charlie sosi pe treptele blocului E şi se pretă suspect de iute manejului. Era cu doi

buni centimetri mai înaltă ca mine şi, deşi drăguţă, nu-mi spunea absolut nimic. Am aflat

rapid că şade în Giuleşti, am orientat plimbarea într-acolo, gândind să scap mai ieftin, da”

odată ajunsă sub umbra scării ei de bloc zise că n-are keff acasă, că ai ei sunt plecaţi, placa

cunoscută, doar-doar oi fi curios cum arată apartamentul pe dinăuntru, în fond fata avea

program de distracţie, ce mi-era Charlie, ce-mi era băiatul ăsta manierat, rezervat şi sobru,

deci cu atât mai excitant. Pe vreme aia aveam, însă, o concepţie cât se poate de convenţională

despre fidelitate, în fine, ca să n-o lungesc, am pendulat între scara de bloc giuleştean umbrită

de iederă şi scările blocului E dela Grozăveşti fix de 3,14 ori, când, deodată, macadamul de

sub sandalele mele se arcui, în dreapta şi în stânga crescură lanţuri grele, legate de piloni

solizi, prietena lui Charlie, înaltă, plinuţă, brunetă tunsă garson deveni subţirică, chiar

colţuroasă, părul i se făcu arămiu, lung, palma (p”alma?) din fermă, de handbalistă, deveni

nervoasă, sensibilă, ca o frunză de magnolie. Dumul pietruit, străjuit de lanţuri, arcuit, se

dovedi un pod. Lung. Apa peste care trecea era, deci lată. Merg, păşesc. Făptura, alături de

mine, tăcută, elocventă totuşi, vorbeşte cu pletele arămii dezmierdate de briză, cu freamătul

palmei, într-a mea, cu freamătul felin-şerpuitor al trupului, cu coatele, cu genunchii sub fusta

maxi, nu ştiu de ce îi bănui ascuţiţi, colţuroşi. Ajungem la capătul podului. De la cămin

plecasem pe seară, o seară în apropierea solstiţiului, o seară lungă, ieşim de pe pod în plină

noapte. Alee de-a lungul apei. Lunecă maşini. Farurile luminează plăci emailate, cu scris

negru pe alb: Sechenyi lánc-hid. Podul Sechenyi, cu lanţuri, peste Dunăre. Am intrat, deci, în

Buda. Puţin în stânga-faţă, reflectoarele luminează în raccourci statuia sfântului Gellert. Dau

să-i spun companiei mele de drum o vorbă, realizez siderat că în stânga mea nu mai e nimeni.

Dar simt şi acum palma ei fremătândă într-a mea! Deschid palma stângă: am acolo o

microcarte, cu coperţi arămii, ca pletele fetei. Deschid cartea. Un poliţist fluieră, o maşină îşi

scrâşneşrte frânele, lustruindu-şi masca farului de gamba jeans-ului meu negru. Vocea de la

volan mă apostrofează: Te, bolond vagy! Imun la mediul ambiant, lunatec, răsfoiesc cartea. E

scrisă mărunt, dincolo de rezoluţia bieţilor mei ochi. Mângâi paginile cu degetele. Aud

povestea în minte. E a unei fete scăpate dintr-un naufragiu, devenită “sora” unui pirat al Mării

Roşii. Nu-şi mai aminteşte numele marsiliez. Acum toată lumea o cheamă Adnana. Şoferul

enervat gesticulează, vorbeşte neînţeles. Se pare că e nevoie de o constatare legală. Un

policeman, de fapt un constable, cu pelerină şi cască, negre, care n-are ce căuta în peisajul

budapestan, se apropie. Ocolesc botul elegant al maşinii, deschid portiera, rog politicos “ în

româneşte, doamna platinată de pe scaunul din faţă să treacă în spate, îi deschid autoritar

portiera, mă înstalez, îmi pun centura, ţinând strâns în palma făcută pumn talismanul arămiu.

Una carezza in un pugno. Şoferul e înţepenit. Îi spun cu un ton liniştit, dar fără drept de apel:

Ca să ajungem pe esplanada din faţa treptelor pe care urci spre intrarea în blocul E de la

Grozăveşti, trebuie ausgerechnet să ocolim pe la Civita Vecchia. Avem de recuperat pe

cineva. Se pare că nu înţelege decât cuvântul nemţesc. Paradoxal liniştit că se află sub puterea

unei autorităţi străine lui, că nu trebuie decât să execute, şoferul, al cărui păr grizonat abia

acum îl remarc, demarează. Mă întorc spre partenera lui platinată şi-i spun în româneşte, cu

iraţionala convingere că n-are cum să nu mă înteleagă: stimată doamnă, fiţi liniştită. Cu mine

alături nu vi se poate întâmpla nimica rău.





TREJI

Erji, Böji-i tot un drac, sună un proverb maghiar. Erzsi şi Bözsi sunt hipocoristicele naturale

ale pronumelui Erzsébet, adică Elisabeta. Proverbul îmi intrase în căpăţâna mea pătrăţoasă

prin osmoză, într-o copilărie petrecută într-o zonă oarecum bilingvă, aşezându-se undeva

alătrui de ala-bala-portocala. Aşa că atunci când am întâlnit-o pe Treji, ultimul lucru la care

m-aş fi putu gândi era că vine de la echivalentul maghiar al numelui “ rar oricum pe la noi,

Terezia (o sumă de ani mai târziu aveam să dau peste un prototip aproape canonic al genului

terezian, pe care, dintr-o cu totul greşit înţeleasă atitudine nedistructivă faţă de corola de

minuni a lumii, am tratat-o ca atare, adică respectându-i aerul nativ de soră tereziană, de care

natura, ironică, nu era vinovată. Fata răspundea, însă, diminutivului Teti). Ce-mi suna mie în

colivia cam largă, unde mintea se cam bălăngănea la alergare de semifond ori triplu salt, ca să

nu mai spun de tacklingul lateral, pe terenul tot pătrăţos, dintre blocuri, ce-mi suna mie era că

Treji ar fi un al treilea termen din seria Erji, Böji. “Erji, Böji, Treji” era descântecul meu

secret, mantra mea, sesamul meu, mai tare în imaginaţia mea decât Raz, Dva, Tri, Eins, Zwei,

Drei, Egy, Kettö, Három ori ene-dene-tintenfass. Cu formula asta sacramentală invocam

spiriduşii pădurii de blocuri să-mi aducă în faţa ochilor minţii, fie şi pe terenul de fotbal,

icoana palidă, cu zulufi aurii, ochi negri, adânci ca tăurile fără fund ale masivului nord-vestic,

privind simultan prin tine şi în interior, dacă nu cumva astea-s ficţiunile peceptive ale

momentului în care scriu.

În termeni uzuali, tot ce s-ar fi putut spune despre atitudinea mea de atunci faţă de Treji se

rezuma la tocita formulă “îndrăgostit lulea”. Lipsit de cele mai elementare noţiuni de tehnica

abordării, nu găseam căi mai potrivite de-a-mi exprima starea decât îmbâncind-o, punându-i

piedică, rănindu-i obrajii ori picioruşele cu “invizibile” fabricate dintr-un colţ de hârtie rulat

strâns şi propulsat cu un filament elastic înnodat pe cele două degete cu care faci semnul

victoriei. A răbdat ce-a răbdat, pân-ce-ntr-o zi mă trezesc că mă cheamă învăţătoarea. Alături

de ea, chipul de spiriduş al lui Treji, mai frumoasă ca oricând, deasupra şorţuleţului negru, de

uniformă. Îl purta fără piesa de deasupra, albă, cu bretele încrucişate. Cu mintea de mai târziu

ar fi trebuit să-mi pară, aşa, cu veşmântul negru, cu zulufii aurii, cu ochii mai negri ca

veşmântul, ca un ucenic al alchimistului aflat în pragul spargerii secretului filosofal: ochii ei

păreau făcuţi din minerale extrase din inima pământului, pietre vii, pulsânde, putând a polei

tot ce atingeau cu aurul de dinlăuntrul lor, aurul unei purităţi de început de lume. Dar de unde

să pot eu, atunci, exprima cea mai banală tuşă a tabloului ferecat în inima mea genuină?

Şedeam încremenit, incapabil să-mi descleştez maxilarele, în faţa spiriduşului rătăcit în lumea

asta cam dură, în care te puteai răni în cele mai obişnuite jocuri, uimit că nu simt nici cea mai

vagă umbră de ruşine, descoperind în mine cu fereală gesturi virtual hieratice, pogorând dintr-

o memorie ancestrală. Viclean, bănuiam că nu trebuie să părăsesc terenul tactic solid al

simulării încremenirii în ruşine, ca să mă pot regala o clipă mai mult cu riturile atunci

descoperite ale adoraţiei. Depuneam, fastuos, în imaginaţia mea, ofrandele cele mai preţioase,

modelându-i făptura cu mângâieri abia atinse, cu săruturi mai diafane ca atingerea zefirului,

dacă nu ca răsuflarea unui elf trezit beat în corola florii de myrt.

Beţia mea inconştientă de eros distilat în athanorul magistrului transparent nu putea dura la

nesfârşit. Oricum, cu o secundă înainte ca învăţătoarea să curme prozaic misterul născând, un

gând venit ironic de nicărí mă aduse brutal la starea de năuceală împietrită pe care crezusem

c-o folosesc doar ca deghizament. Realizai brusc că niciodată, dar niciodată n-o sa am cum sa

aflu ce se petrecuse în mintea sufleţelului zânei Treji, în minutele nesfârşite de încruntare

paralizată în care eu petrecusem o lungă viaţă de dragoste împlinită. Dacă la ea nu era decât

ciudă? Deşi, purificând prin savante proceduri de laborator imaginea trezită acum de

întâlnirea recentă cu Treji de toate artefactele parazite şi culte, n-aş putea garanta că strania

simetrie statuară nu exprima, de partea spririduşulu Treji, batăr o minimă tulburare.

Concediaţi de învăţătoare, cu un ambiguu termen onomatopeic, ne-am îndepărtat cu gust

sălciu de cenuşă unul de altul. Nu se făcuse dreptate, nu se rezolvase nimic, “aleasa inimii” nu

aflase că era, de fapt, admirată. Împărtăşeam, însă, vag, o certitudine: sâcâiala cretină avea să

înceteze. Treji avea să revină la şotron, eu la fotbal. Istoria micului cult păgân de adorare a

feminităţii genuine, ascunse în orice trunchi de copac folosit de ţintă în jocul “kácska”, un soi

de poarcă sau ţurcă locală, mai mult “bărăbească” decât “momîrlănească”, ori în fiecare agrişă

translucidă şi turgescentă, şterpelită tufişurilor de la poalele gardurilor, feminitate simbolizată

o clipă de un chip cu zulufi aurii şi ochi de tău fără fund, fu scurtă. Lupta împotriva

misticismului, ca dominantă a epocii, dăduse roade paradoxale.

Cum lăsasem deja să se înţeleagă, am reîntâlnit-o pe Treji de curând, cu prilejul unei întârziate

călătorii profesionale prin locurile de care mă despărţiseră câteva zeci bune de ani. Uzată de o

viaţă de muncă cinstită, dură, fără preget. Ne-a găzduit şi hrănit, cu superbă conştiinciozitate,

pe mine şi pe fiul meu, care, ca asistent tehnic, vedea ţinutul în premieră. Am stat de vorbă cu

neforţată vioiciune, despre subiecte ireproşabil de banale. Acea parte din mine care fantazează

permanent, monologând monoton, a făcut, fără a-mi cere părerea, fără a-i cere părerea

Tereziei, eforturi lăudabile dar cu totul sterile, să şi-o imagineze în drum către Civita Vecchia,

sau măcar tânjind după un atare drum.

Treji şi-a convocat soţul fix în ultimele 5 minute înainte de a trebui să plecăm la gară. Am

aflat de la acesta mai multe detalii despre partea umbrită a lucrurilor care făcuseră obiectul

profesional al călătoriei, decât în cele 3 zile petrecute în chiar mijlocul acelor lucruri.

Treji ţine în casă un câine şi un porumbel călător, cu marcaj pe piciorul drept. Ambele fiinţe

salvate de la moarte şi adăpostite cu dragoste de cumsecadele cuplu. Abia în tren, fantezia

mea şi-a valorificat dreptul la autonomie: nu-i, totuşi, exclus ca într-o bună zi, Mig,

porumbelul, care încercase şi el conştiincios să ne ciupească palmele, să plece, în zbor, către

Civita Vecchia”

Printr-un salt mental cu totul iraţional, m-am întrebat, lăsându-mi privirea să vagabondeze

prin peisajul copilăriei, dacă sacralizarea inconştientă, pentru o scurtă clipă, a spiriduşului

Treji, nu semnificase intuirea acută a adevăratei sale vocaţii, de om care, sfinţind locul, s-a

sfinţit pe sine.





Matricea plasmatică(călătorie imaginară unu)

14.06.2004



O îndelungată deprindere mă face să adorm la şedinţe. Sau, mă rog, dacă stau într-o sală cu

scaune aliniate şi ascult ce se spune din faţă. Automatismul are grade de manifestare diferite,

accentuat de oboseala latentă, cu care mă conectează, dar inhibat de gradul de interes al

spectacolului. Aproape nul la filme şi teatru, totuşi semnificativ dacă vorbeşte o singură voce

odată. Aproape un reflex condiţionat. Culmea e ca funcţionează chiar dacă aş auzi o lectură pe

gustul meu. La muzică, depinde de gradul de interiorizare pe care mi-l induce. Cu cât mă

cufund mai mult în mine însumi, cu atât mi se închid ochii.

Venisem de la birou temeinic obosit, în plină perioadă de suprasolicitare. Lăsasem, de multe

zile, la suprafaţă doar soldatul şi funcţionarul, două condiţionări funcţionale, mecanice ai zice,

dacă n-ai realiza conotaţia peiorativă a termenului. De fapt, robotice. Animalul social educat

să se mişte eficient. Evitasem, cu măsurată deliberare, emoţiile introspective, imaginile

declanşatoare de reflexe proustiene, tot ce ar fi slăbit randamentul stoarcerii maşinii ce trebuia

să mai rămân o vreme. Până şi unele bancuri prea” seismogene.

Mai aveam o bună porţie de măcinat, câteva promisiuni de ţinut, câteva mile de alergat” pe

claviatura conectată la reţeaua de comunicare globală” înainte să mă cufund într-un somn de

brută. Mi-am propus să-mi rezum cina la un pahar de kefir, asezonat cu ceaiul curativ şi doza

serală de “biluţe”. Mi-am verificat e-mailul, cât se umplea cada cu apă aproape fierbinte.

Nimic special. Câteva replici au plecat înapoi, apoi am intrat cu voluptatea oboselii în baie.

Cele 2-3 grade deasupra limitei de confort, marcând o ostilitate iniţială iute atenuată de

adaptarea epidermei mele aveau rolul să nu adorm. Relaxarea bruscă a corpului, deconectarea

celor câteva puncte mereu dureroase, mi-au adus aminte, cu un zâmbet pe care oglinda nu mi-

l înapoia, de meşteşugita vorbă a directorului meu: “Dacă, după o anumită vârstă, într-o

dimineaţă te trezeşti şi simţi că nu te doare absolut nimic, înseamnă că ai murit.”

Aşa că am închis ochii, lăsându-mă invadat de conştiinţa epidermică, ce-mi transmitea un

mesaj de relaxare. Aş fi adormit imediat, dacă un reflex de prudenţă n-ar fi îndreptat mâna

dispecerului responsabil cu beculeţele creierului meu spere zona de tranziţie, numită popular

“între vis şi viaţă”, altfel defel străină, uneori chiar valorificabilă. Piticul de serviciu a

deconectat cu discreţie circuitul “fantasme”, care mi-ar fi sabotat întrucâtva relaxarea,

cerându-mi un efort conştient de control. Sau, cel puţin, aşa mi-a raportat.

Şi atunci am simţit, cu uimire, voluptate şi stupefacţie, că percep contactul total cu apa ca o

îmbrăţişare absolută, că apa e vie, sensibilă, senzuală, nimic nu era static, degetele delicate şi

nenumărate ale apei pianotau întreaga suprafaţă a corpului meu, imparţial, lipsit de

artificialitatea erotismului forţat, “profesionist”, conform cu sfaturile înţelepte şi eficiente ale

sexologului de serviciu, dar, doamne, infinit mai bogat în nuanţe nesfârşite. O clipă m-am

suspectat că m-aş fi lăsat antrenat de un perfid joc al memoriei senzoriale, dar pe ecranul

ochilor închişi nu se contura nici o imagine. Apa totalitară, apa sensibilă, apa cu erotismul ei

natural, nu părea dispusă a fi nici jolly jocker, nici succedaneu. Cu atât mai puţin proteză

imaginativă. Am realizat brusc că imaginaţia mea, sleită de atâtea zile de încordare cotidiană,

în jocurile strategice ale existenţei lipsite de lejeritate, adormise, ca o pisică mângâiată cu

sinceritate.

Nu falsa pudibonderie mă face să trec sub tăcere reacţia lesne de imaginat a bietului meu trup,

ci faptul evident că această reacţie nu avea să-mi folosească decât ca dovadă că experimentam

o comuniune excepţională, inedită, poate nu întru totul meritată, dar sigur venită pe adresă

corectă, căci ce alt semn zodiacal e mai capabil decât al meu de a înregistra şi diferenţia cele

mai delicate şi inedite impresii?



Exact în momentul în care realizam că mă deconectasem şi de susurul de fond al sonorului

unei emisiuni de ştiri televizate, o exclamaţie m-a smuls, instantaneu, eficient şi chiar uşor

îngrijorat din ce? Reverie e termenul convenţional, dar plat şi neadecvat aici şi acum. Mă rog,

din poarta unui univers straniu. Originată de nevoia de a împărtăşi o ştire de pe ecran. N-am

mai încercat să închid ochii, nu sunt adept al supei reîncălzite. Oricum nu consum decât supă

care se poate înghiţi şi chiar savura şi rece.

Am revenit la tastatură, oarecum tulburat de amintirea precisă a unei certe iluzii. Sau, mă rog,

ficţiuni, joc al imaginaţiei mele, trezite, ca de obicei, cu o fracţiune de secundă înaintea

restului resurselor: exact înainte de a face zgomot ieşind din apă, în momentul nehotărât în

care nu mai eram sigur că aceasta mă mai îmbrăţişa, erotic şi totalitar, pe fondul ultimelor

clipe ce linişte între exclamaţia ce mă readusese în spaţiul exercitării eficienţei şi niagara

redusă la trivial a apei violentate de extracţia trupului meu din restul de îmbrăţişare, apucasem

să aud, fără nici un echivoc: “Ich bin die Zauberin!”. Era vocea fiinţei de apă, cu timbrul

cântăreţelor de folk din veşnica mea tinereţe.









Farul de la Mangalia

08.05.2004



Fratelui nostru (mai mare), H.B.



Numa‟ ce-am primit o misie, care mă cam sperie, dar, mă face şi mândru. M-a luat, deunăzi,

Fratele Nostru mai Mare şi m-a întrebat : Ce crezi tu, Móko, ce-i lipseşte cenaclului nostru ?

Vrei un răspuns scurt, sau unul lung, m-am ocoşit. Acuma, să nu credeţi că mă ia gura pe

dinainte toată ziua. Numa‟n zilele de post. Lasă gargara, zi cum vrei, da‟zi. Păi...mai multe

lucruri, o secretară blondă, în locul meu, permanenţa asigurată a revistei, oricum, nu

contribuabilii. Vezi, Móko, d‟aia sunt eu preşedinte şi tu secretar. Tu ai vorbit la mişto, ca de

obicei, dar, ceva-ceva, ai nimerit. Răspunsul ce-l aşteptam are câte puţin din toate cele trei

idei tâmpite ale tale. Ne lipseşte o instituţie. Cronica cenaclului. Iar pe cel care-o va face, pe

lângă tot ce mai face el, în cenaclu, îl vom unge cronicar. Bun şi ce-are asta cu mine ? Păi,

cine să fie cronicarul, dacă nu secretarul ? Te-ai prins ? Miercuri mă duc în audienţă pentru

numărul doi. O să spun c-o avem. Astfel, numărul o să fie un sandwich între articolul ăla, cu

ce avem noi specific, faţă de cenaclurile din judeţ şi cronică. Poate mişcăm proiectul din loc.

Frate al Nostru mai Mare, ce pot să zic. Mulţam că mă vâri în dileme. Doar nimeni nu te

refuză pe tine, eu cel mai puţin. Fără decât numa” că eu nu mă simţesc în stare a o face. S-o

fost întâmplat vre-o dată să cetesc eu ceva să nu fie demolat ? Că mult ţi-a şi cauzat la

lingurea, cioban încăpătânat. Pesimismul olimpian al conului Raoul e deasupra ăstor lucruri,

tanti Amalia e pe lângă ele, Lucică Aldea oricum o să vină cu desenele în peniţă, textul de

brigadă cine mă ajutat să-l fac, la comandă socială ? Politică, Frate. N-are importanţă, vezi

care-i avantajul că n-ai talent autentic, de prozator ? Guşti deliciile textologiei ocazionale.

Si bla-bla-bla şi bla-bla-bli şi-aşé o rămas. Va trebui să ies cu cronica la interval fix la

următoarea şedinţă, adică peste 17 zile. Ce bine că Agamemnon şi Achile nu s-or împăcat în

cântul al VII-lea.

Şaptesprezece zile numărate n-am pus nici două vorbe pe hârtie. Drept îi că m-am gândit la

dragii de ei. Maistrul so-bar Hector Corbinski, gagicar vioi, visând mereu la motoare

ceramice, cu consum sub 3 la sută, care nu uită să amintească, oricui îl ascultă, că facem parte

din civilizaţia ceramicii...v-ar veni să credeţi, ce poeme ŕ la Saint John Perse, dar cu atmos-

feră SF, poate scoate din cuptorul ăla pitulat în căpătâna lui leşească ? Sau prietenul lui,

falnicul sticlar Lucian Dobrescu, palicarul de doi metri, cu mustaţă cu tot. Cât sunt eu de opac

la poezie, chestia cu sensibilitatea apei, din cel mai bun poem al lui, m-a curăţat. Ce să mai

spui de conu Raoul Paleologu ? O figură cizelată cu fineţe, de ultim vlăstar al unei lungi stirpe

boiereşti. “Să mai ningem puţin./Sufletele ni-s către seară” . Ce-ar putea fi altceva, decât

bijutier ? În metale rare, nu gablonzuri. Ca şi în cuvinte rare. Ori tante Amélie. Amalia

Moruzi. Ai zice că strămoşii i-au băgat teatrul în cap domiţei Ralú. Poezie adolescentină,

proză păstoasă, cupe şi trofee la schi şi tenis. Si mai e şi şefa atelierului de broderie. Odată a

venit cu o colecţie, cum să-i zic, un mănunchi ? In sfârşit, 17 hai-ku, adică, ştiţi şi voi, texte

din exact 17 silabe. Cum să nu fie poezie, dacă astea vin de acolo unde cel mai banal nume de

fată, “Floare de cireş”, ori “Vânt de primăvară”, ca să nu mai vorbim de ikebana, sau origami,

sunt poezie pură. Altă data a venit cu epigrame. Păi, Cincinat rămăsese de ruşine, ca o petală

uscată, de trandafir, din jurnalul unei domnişoarte de pension, pe lângă afurisenia admirativă a

catrenelor ei ascuţite. Ne-am simţit ca-n insectar, cu Fratele Nostru mai Mare cu tot. De ce nu

listează el, pur şi simplu, epigramele tuşii Amalia, asezona-te cu vignetele otrăvite ale

meşterului Aldea, în loc de cronică ? Lucică, omul care poate face microsuduri fără

microscop. “Văd enorm şi simţ monstruos”. Că el nu poate fi decât pe dos.

Simt că, oricât ar fi de interesanţi membrii cenaclului, aş reuşi să vă plictisesc, iremediabil,

continuând seria lor, când eu pornisem să vă povestesc despre cum n-am fost eu în stare să

scriu o poveste. Căci, ce-i o cronică, decât o poveste, mai prăfuită şi-n limba altui timp ?

Tulai, doamne, Móko, dar cum poţi tu să amesteci cronica pictată de la Viena, cu cea de trei

secunde ? Dacă asta-i cronica unei nereuşite anunţate, atunci e şi cronica optimistului, în

acelaşi timp ? Oricum, nu-i cronica cenaclului Joc Secund.

Iată-mă-s, drăgăliţă doamne, aşa caraghios, mult, roşcovan şi pistruiat, cu ochii mei porcini şi

privirea albastră şi nevinovată, deschizând uşa bibliotecii Sediului Central, cu temele

nefăcute. Bibliotecara îşi aranjează fişele. Nae Georgescu, unicul frizer rapidist, care nu face

parte din cenaclu, dar întârzie mereu prin bibliotecă, apoi ne spune, cu zâmbetul lui larg, că i-

a plăcut ce-a ascultat, citeşte, concentrat şi notează ceva, în celebrul carnet. Cititorii pleacă, ne

lasă locul. Lângă geam, discută Corvin Attlevici cu Norica Izbăşanu. Mă amuz la gândul că

mereu ne întrebăm care-o fi observatorul federal. Nici ei nu fac, propriu-zis, parte, dar sunt

mereu prezenţi. Dar, altfel decât Nae. Nea Corvin, chiar aşa, vechi activist sindical, e un

ascul-tător subtil. Nu uit cum, odată, la lectura uneia din cele mai aiurite texte ale mele, i-a

întrebat pe “profesionişti” : Voi nu vedeţi că autorul reuşeşte să evadeze fără să evadeze ?

Madam Norica e sufletul tuturor “acţiunilor” Se simte bine la noi. Cine ne-a convins să scriem

textul de brigadă ? Până la urmă, ne-am amuzat cu toţii. In sinea noastră, între noi şi-n spiritul

legii, fireşte. Ea face toate aranjamentele florale în spaţiile publice. Soţul ei, un domn rasat, o

alintă Corina. Superbă anagramă, chiar dacă doamna Norica n-are absolut nimic dintr-o

Corină, afară de ochii albaştri-verzui, destul de duri, altfel. Corinele autentice au ochii

albaştri-verzui (ochii celor care pleacă, Emmanuel...).

Rumoare. Intră, ba nu, îşi face apariţia, Fratele Nostru mai Mare. Incepe şedinţa. Nu-i

Junimea, nu-i Sburătorul, nici Făclia Tineretului Revoluţionar (iubiţi-vă, totuşi, pe sub

mitraliere). E cenaclul Joc Secund, al lucrătorilor din Cooperaţia Meşteşugărească.

Paul Fabian, stilatul şef al secţiei de chimicale (oare, la oamenii lui s-o fi referit conu Raoul,

cu “nevăzător, pipăi pragul treziei/cu cârja fragilă a poeziei ?), are o nouă surpriză. Sub titlul

provocator, “Călare pe baricadă”, inocentul sardonic propune un eseu dilematic pe tema

contradicţiei interne ine-luctabile. O teorie cu un număr infinit de axiome conţine aforţiori

propria ei contradicţie, unde-oi fi citit fraza asta, cu parfum russelian. Sau gödellian ? E scris

adânc, exclamă FNM. Cum se face că el, mereu, sesizeasză primul subversivul ? N-aveţi

dreptate, mă aud, puţin surprins. Mă simt obligat să reabilitez consensul, ca valoare

fundamentală. Noi, cu toţii, strâns uniţi în jurul Fratelui Nostru mai Mare, suntem unanimi în

a aprecia mostra de judo intelectual din epistola sfântului Paul de Aquino. Se râde. Oare de ce,

adică, de ce-o fi nevoie ca neisprăvitul de ceasornicar să glăsuiască, nu s-ar putea râde doar de

moaca lui ? Imi aduc aminte de “Clepsidra” lui Paul, citită cu doar câteva săptămâni înainte

de cutremurul cel mare, în care viaţa eroului lua o direcţie recursivă de îndată ce instrumentul

din titlu, pornit la naşterea sa, se răsturnase, sub dărâmăturile casei. Abia după ce ne-a şocat

intuiţia, (sau premoniţia ?), am fost izbiţi, ca de un val secund, o replică, de forţa metaforei !

Se trece la al doilea punct. O persoană intelectuală, care predă la cursurile serale de ridicarea

calificării profesionale. Face, cumva, figură de musafir permanent. Doamna Cătălina Sofran,

mignonă, delicată (nu e pleonasm), poetă până-n vârful lobilor urechilor, se ia, simultan, la

trântă, cu Sorescu şi Carl Sandburg. Ciclul de poeme, intitulat bătăios, “Hey, mister

Shakespeare !”, pledează implicit pentru eliberarea de sub tira-nia clasicilor. Aşteptăm, cu o

umbră de sfială, indiferent ce prostii a debitat, liber, fiecare, sentinţa olimpiană. Cuvintele, la

fel de fin cizelate ca trăsăturile, armonizate, mai degrabă, în tricliniul lui Petroniu, dă

cezarului feminin ce-i al său. Conu Raoul e singurul care poate vorbi după FNM. Acesta reia

ini-ţiativa. Provoacă, în aşteptarea cronicii care n-o să vină, un interludiu tehnic. Definitivarea

numărului de revistă. Deci, Hectoraş, traducerile inedite din Borges, conu Paleologu, bas-mul

cu Ileana care face un copil cu zmeul, Luci Dobrescu, noua serie de poeme barbare, tante

Amélie, epigramele, asezonate cu microportretele lui Aldea (oi fi gândit cu voce tare, sau e

ceva obiectiv ?), colorăm numărul, îi dăm o tentă de autorefle-xivitate (un fior discret îmi

aminteşte unde bate), Cătălina, ţi-ai adus prietena, a, scuză-mă, Liana, nu te văzusem, vino

mai a-propape. Liana Colios. Un hibrid triumfător între o cobră rega-lă şi o orhidee carnivoră.

Studentă, o ajută pe doamna Sofran, la cursuri. Cel mai mult ne încântase lipsa oricăror

greţuri ipocrite, în asumarea naturală a senzualităţii. Vocea gravă, de contraaltă, spune că nu

vrea poezie în numărul doi. Imparte xeroxuri. Citiţi fiecare, discutăm data viitoare, orcum nu

se hotărăşte nimic acum, e un eseu intitulat “Biografia apocrifă a pisicii de Cheshire”. Dacă

nu vă place, introduceţi poezia.

FNM mă priveşte direct. Hai, Liciniu, să auzim cronica. N-am nici o cronică. Cum, n-ai nici o

cronică ? Aşa, bine, ţi-am spus că nu mi-s în stare. Si, ce facem acuma ? Pentru revistă, o s-o

facă Frăţia Ta. Tu ai inventat-o. Ce argument e ăsta, Liciniu, de câte ori am deschis eu, cu o

pică şi ai făcut tu manşa, jucând patru pici ? Niciodată, Frate, de când joci tu bridge ? Tu nu

poţi juca decât jocuri unde tu ţii banca. Există şi zicala “Cine-a inventat picile”. Exemplul

corect ar fi fost “de câte ori, deschizând tu cu o pică, s-a întâmplat să am eu fitting pe culoare,

şă te pot susţine, să conchid, până la urmă, patru pici, pe care tu, care le inventaseşi, să le

joci.” Să mai facem un singur pas logic, continuând cu întrebarea, câte manşe, res-pectiv câte

căderi contrate ai făcut tu, din picile inventate ?

Se poate vorbi aşa cu un Frate mai Mare ? Sau, crezându-se stăpân peste amintiri, neisprăvitul

de ceasornicar abu-zează, ajustându-şi imaginea ? Dar, ce importanţă are ? Să trecem peste

lesne imaginabilele replici ascuţite, spumoase sau acide, care vor fi condimentat dialogul şi să

revenim la fapte. Nimic nu există în afara acestora. Faptul a fost că, în locul cronicii, FNM a

fost nevoit să acopere timpul rămas, citind, în premieră, o nouă proză de sertar. Perspectiva lui

Móko rămâne favorizată, pentru înţelegerea momentului.

Proza FNM ne-a acoperit în trei secunde, ca o lavină. Un puhoi dezlănţuit, care-ţi intră în

toate cotloanele casei, dar nu-ţi duce casa cu el. Priveai, pe geam, întinderile revărsate, dar

vedeai că orizontul se lărgise. O limbă de lavă incan-descentă, care nu te carboniza, ci-ţi

împrumuta din energia ei tumultoasă, integrându-te în masa telurică. O avalanşă care nu te

sufoca, oxigenul filtrat prin transparenţa ei accentuîndu-ţi amintirea prăbuşirii ei spectaculare.

O cavalcadă de bizoni, despre care doar acel poet citadin ştie că nu mai există, nici ei, nici cei

care-i văzură. Eu am văzut bizonii triumfători ai prozei FNM, ce rost ar avea să mă întreb,

doct şi lucid, dacă asta-mi pune în discuţie existenţa ? Motto-ul prozei FNM e un vers din

René Char : “Luciditatea e rana cea mai aproape de soare”. Proza FNM a fost un tsunami,

stârnit de vântul de contra-aventură, pe creasta căruia am călătorit pe toate oceanele ima-

ginabile, pentru a regăsi, cu mai multă speranţă, strălucirea Fa-rului de la Mangalia. Am

înţeles că neputinţa (sau încăpăţânarea ?) mea avuseseră un sens. Ducă-se, de-a dura, ironia

subţire care mă face să mă simt aşa de bine la cenaclu. Vom scoate sau nu revista, ea va

rămâne în memoria noastră indestructibilă. Să ne pregărtim, aşadar, pentru şedinţa viitoare,

când vom asculta cele 33 de poeme pentru Micul Prinţ, ale olimpianului Raoul Paleologu :

“Si n-o să fiu eu cel care să-ţi spună

gândul acriu;

Tu, mână mieii-n ţarc şi Noapte bună !

Eu merg să scriu.







Ocru cu violet

22.03.2004



Staţia de autobuz cea mai apropiată e Valea Corbului. Nu mă-ntreba de unde-i vine numele.

Ăştia, băştinaşii-s tare suciţi. Ţi-am spus că larissei ei îi spun larici . Cine ştie ce suflet

rătăcitor de poe(t) o croncăni pe deasupra locurilor miercurea noaptea: nevermore, nevermore.

După 30-40 de metri înainte, traversezi şoseaua şi o iei la stânga, e un drumeag de ţară, iar

lângă bifurcaţie e un loc viran, ca un dinte lipsă între case. Ăla-i reperul. La un moment dat

treci podul, Apa Neagră face pe aici nenumărate meandre, la o degajare mai sănătoasă de

portar, ca să nu spun o aruncătură de băţ, vezi confluenţa cu pârâul Drajna, care coboară de la

mine. O poţi lua de-a lungul pârâului, pe partea lui dreaptă, dacă abandonezi drumul de ţară şi

ajungi în 7-8 minute la portiţa de jos a terenului meu, sau faci dreapta pe prima ramificaţie a

drumului şi ajungi în fix 13 minute, cu pasul tău, sus la poartă. Dai beep de acolo, să urc să-ţi

deschid.



Nimeni nu era de vină că vineri noaptea se apucase să ningă cu doar 3 săptămâni înainte de

Paşte. Troleul către celălalt capăt al oraşului, unde mutaseră staţia de autobuze, nu s-a

împotmolit, autobuzul a plecat la timp, n-a pierdut mai mult de juma‟ de oră, la intrarea

şoselei între contraforturile joase ale muntelui, să aştepte traversarea molcomă a unei turme de

oi, condusă de un berbec negru şi un câine alb. Mieii proaspeţi, contrariaţi de iarba asta

pufoasă, albă şi rece, concertau în tremolo-uri jalnic-disperate. Cei 5-6 câini lăţoşi păşeau

filosofic, cu indiferenţa serenă a mercenarului. Doar căţelul cel mic, îndreptătorul de turmă,

care se agita, patrulând roată în jurul dispozitivului de marş, se opri o clipă la mijlocul şoselei,

privi cu condescendenţă spre autobuz, fără să mişte din coadă. Abia se deosebea de albul

lucios, de zăpadă bătucită, reflectorizantă, al şoselei, doar urechea stângă şi falangele labei

stângi din spate, negre luminos, dădeau albului peisajului un aer de ficţiune.



Era trecut de prânz când mă angajasem pe drumul de ţară. Mai mult de 2 kilometri nu erau

până la casa de poveste a prietenului. Juma‟ de oră de mers lejer, în condiţiile astea, cu gândul

anticipativ, confortabil, la ceaiul de rozmarin şi alte ierburi, culese şi uscate de peste vara

trecută de soţia prietenului meu, care nu uita niciodată să arunce 2-3 cuişoare în ibric. După o

scurtă apariţie, exact pe timpul opririi fortuite, când cu traversarea turmei de oi, a soarelui

rece, cerul devenise plumburiu, iar ciudatele vârfuri perfect conice ale dealurilor pe punctul de

a devemi munţi, se profilau mohorât. Nimic din lumina magică de apus, strecurată prin

mestecănişul ce împânzea valea Apei Negre, devenită în acuarelele prietenului acea

combinaţie artefactică, de ocru cu violet, noua lui obsesie cromatică. Doamne, şi cât îl

acuzasem de invenţie plastică gratuită, bine mă, hai, culorile ieste libertatea ta de artist, da‟

aşa vârfuri perfect, conic vulcanice, nu se există în Carpaţii noştri mioritici. Trecând podul,

îmi amintii de plimbarea cu trotineta lui, micul Matiz gigant, când devoalase, cu sardonică

discreţie, ochilor mei uluiţi, în peisaj, toate conurile din acuarelele lui ocru „ violet, la ceas de

apus, când spectrul natural nu era departe de combinaţia asta imposibilă.



Tot păşind mocăneşte (zeci de ani petrecuţi la şesul apăsător nu mă dezbăraseră de reflexul

atavic al pasului uşor fandat, reflex declanşat la cea mai lejeră pantă), nu observ că plumburiul

se închise brusc spre întuneric, ca şi cum crugul solar ar fi sărit din ţâţâni de la echinox la

solsţiţiul precedent. În câteva minute porni să ningă viscolit. Pierdui imediat drumul. Relieful

accidentat, articulat cu meandrele Apei Negre, nu îngăduia nici o lumină de orientare. Don‟t

panic, Old Man, don‟t panic, nu se poate să ratez confluenţa, în câteva minute ar trebui să dau

de ea. Dar în câteva minute, orizontul de vizibilitate nu depăşea gulerul negru al canadienei.

Aerul şuieros, brăzdat de fulgi tăioşi, îmi induse un sentiment de singurătate, rozând în

duşmănie din permanentul canal de comunicare cu mine însumi. Cum pe vedere nu mă

puteam baza mai mult decât câinele lăsat acasă, dar lipsit de acuitatea mirosului lui, începui să

mă gândesc intens, lent, sacadat, cum să nu ratez confluenţa, fără a mă lăsa, pe cât posibil,

muiat în apa acum neagră a Drajnei, căci, coroborată cu viscolul, baia m-ar face să apreciez

contrariat izolarea casei de poveste, departe de orice farmacie civilizată.



Absent la oricare alt aspect al decorului afară de terenul pasului următor, concentrat, nu aud

fâlfâitul apropiat. Am gluga canadienei trasă pe ochi, ceea ce-mi dă gât de lup. Simt o greutate

caldă pe umărul stâng. Aud, filtrat prin căciulă şi glugă, un croncănit. E o cioară, pe semne

rătăcită cine ştie cum, ciorile sunt inteligente, toate trebuie să fie acum la adăpost. Nenorocita

asta o să îngheţe. Desfac ariciul glugii, fermoarul canadienei şi împing decis cioara între pull-

over-ul negru cu reţea de dungi portocalii şi căpuşeala neagră a canadienei. Mediu mimetic,

mă aud zâmbindu-mi în minte, imun, de-odată, la izolarea ce începuse a mă cuprinde. Inimile

celor două entităţi biologice strânse sub canadiana mea neagră, bat un step complicat. „Când

nu ştii ce muzică-i aia, atunci e jazz‟, îmi vine spontan în minte replica de antologie dintr-un

film despre pianistul care a trăit o viaţă de om pe o singură navă. Fără a vedea la un pas,

instictul, sau nuş‟ce drakku‟, îmi spune s-o iau la dreapta. O iau la dreapta. Viscolul tace o

clipă, ca prin farmec. Cât să aud în deja stânga mea, susurul asigurător al Drajnei.



Ajung. Mă caţăr pe treptele de piatră ale taluzului, deja pe terenul prietenului, aud haita lui de

câini lătrând binevoitor, pe trei voci. Sammy cel negru e aproape să mă doboare, când, de-

odată, se crispează, coada i se blochează, miroase, coada se agită mai ceva ca înainte, cioara

scoate capul de după fermoar şi rosteşte, cu limpezime, in beneficiul urechii mele stângi: Ich

bin die Zauberin. Îmi ţin respiraţia, nu e ora de mirat, e ora de integrat cuibul din casa de

poveste. Soţia prietenului meu îmi ia cioara cu naturaleţe, caşi cum nu la altceva s-ar fi

aşteptat, o ţine tandru în braţe, mă aşez în faţa căminului, cu ochii focalizaţi pe vatra unde un

bulumac arzând spune mii de poveşti. Instalaţia stereo picură Recuerdos de Alhambra. Chitară

rece. Ceai fierbinte, cu scorţişoară, cuişoare şi lămâie. Numai să nu mă întrebaţi ce-am să

visez la noapte.



Ianuarie 2003 - 6 martie 2004





Ni s-a dat sa traim foarte putin

26.02.2004

După o idee şi conţinând o pagină de

Ştefan Caraman, pe care-l consider coautor

Larissei

***



M-am aşezat pe o bancă lângă un bătrân aproape orb, sprijinindu-se într-un baston negru din

plastic. Un tic îi schimonosea faţa din când în când. Asta îl făcea simpatic. Îl cunoşteam. Îi

întâlneam întotdeauna statura scăzută, prăvălită pe bancă, dormitând. Nu îmi închipuisem

niciodată că aveam să mă opresc lângă el. Aşteptam să spună ceva şi aş fi aşteptat mult şi bine

“ nu dădea semne că ar fi remarcat prezenţa cuiva în apropriere. “Frumoase zile; vara aceasta

a fost mai blândă cu toată lumea”, am spus, dar nu în direcţia lui ci, aşa, de parcă aş fi declarat

o sentinţă de graţiere. Nici o replică. Am panoramat pentru câteva minute parcul “ era liniştit,

aproape tăcut dar primitor; a te opri în mijlocul lui nu constituia un stres. “Nu e aşa?”, eram

decis să obţin o reacţie de la bătrân. Pur şi simplu indiferenţa lui mă enerva. “La vârsta mea

toate zilele ar putea fi frumoase, dac㔓 şi se opri. Scoase dintr-un buzunar un pachet de ţigări

proaste şi îşi aprinse una. ““ dacă nu m-ar chinui sciatica asta blestemată.” Râse încetişor,

tuşind. Am zâmbit la rândul meu. Omul avea umor. “Câţi ani aveţi?” “O, puţini”“ şi râse iar.

“Ei puţini”“, am exclamat puţin nepoliticos. “Te miră, nu-i aşa ?” “Nu prea, ştiu că a fost o

glumă”, i-am replicat jovial. Bătrânul deveni brusc serios. “N-a fost o glumă, tinere. Am trăit

doar atât cât să-mi dau seama că nu mi-a ajuns. Ştii ce cred? Cred că ni s-a dat să trăim foarte

puţin; nu apucăm decât să ne dumirim, să deschidem puţin ochii şi gata. Eu asta cred.” Era o

teză scurtă, argumentată doar de un glas sigur sau de o credinţă secretă. “Sunteţi subiectiv;

bunicul meu mi-a spus înainte să moară că pleacă împăcat “ mi-a spus că văzuse totul, nu-i

mai trebuia nimic.” Faţa bătrânului se destinse din nou. Privi înspre mine. “Bunicul dumitale

trebuie să fi fost un mare mincinos.” Atitudinea lui începea să mă intrige. Mă simţeam

pedepsit pentru o vină oarecare. “De ce spuneţi asta?”, l-am întrebat ridicând strategic glasul,

“l-aţi cunoscut ?”. “Tinere, am să-ţi spun ceva; omului nu îi sunt date decât două experienţe

majore : naşterea şi moartea. Dar numai pe jumătate, înţelegi?” Nu înţelegeam, sau nu mă

interesa să înţeleg. Mă aşteptam la un monolog lung şi plictisitor şi începeam deja să pândesc

un moment favorabil ca să mă ridic şi să plec. “N-am să-ţi dedic un monolog lung şi

plictisitor”, mi-a spus citindu-mi gândurile. Doar am să îţi pun o întrebare, când ai timp

gândeşte-te la ea” Nu ai fost niciodată curios să afli ce a fost înainte de a te naşte şi ce va fi

după ce vei muri?” Banal! Era gata gata să-i strig în urechi că era cea mai banală întrebare din

câte auzisem până acum. “Ştiu, ştiu..” a continuat imediat, ““ aroganţa vârstei; ţi se pare cea

mai banală întrebare din câte ai auzit” aşa faceţi toţi; vezi bastonul acesta de care mă sprijin?”

Îl vedeam, dar nu m-a lăsat să îi confirm. “ a fost mai întâi al bunicului meu” îţi vine să crezi

că am avut şi eu un bunic?” apoi a fost al tatălui meu” de câte ori îmi sprijin barba pe mânerul

lui, îmi revine obsedant această întrebare “ e ca un testament, sau ca un blestem” de unde vin”

unde mă duc”“ Făcu o mişcare bruscă ca să-şi îndrepte spatele. “Şi dacă nu ar fi sciatica

asta”“ Am mai stat pe bancă preţ de o jumătate de oră, poate şi mai bine. Nu mi-a mai spus

nimic şi nu a mai dat nici un semn că ar mai fi conştient de prezenţa mea. Stătea rezemat în

baston şi zâmbea tainic. Într-un târziu m-am ridicat şi am plecat. Aş fi vrut să-l salut dar, deşi

era acolo, era foarte departe. Sunt sigur că nu m-ar fi auzit.



Până la urmă a trebuit să mă ridic şi să-mi urmez traiectoria cotidiană. Omul e, doar, o rotiţă

într-un mecanism. Cine spunea asta? Parcă dirigul meu, omul acela cumsecade, înţelept, de

care ne cam băteam joc. Ciudat, odată cu vorbele, figura dirigului îmi apăru cu lipezime în

faţă. Ovalul împlinit al obrazului, favoriţii demodaţi, mustaţa tunsă, cu câteva fire argintii, ce-

i dădea un aer vetust, de ofiţer de cavalerie. Cu câte-o maximă prăfuită la îndemână. Dar, stai!

Faciesul ăsta bine hrănit” ochii cenuşii, cu vagi nuanţe albăstrui” ce chestie, dom”le, dar sunt

ochii bătrânului” şi dacă aplic, mental, programul powergoo, mutrei din imaginaţia mea, o

scofâlcesc, albesc părul grizonat, rad mustaţa asta de cavalerist (de ce tocmai de

cavalerist?...), obţin faţa moşului, nu, n-am băut nimic, ce-o fi cu mine? În sfârşit. Alung

mutra dirigului din minte şi o iau trap săltat către birou, e unşpe fără douăzeci, tre” să-mi

pregătesc o scuză plauzibilă, mă rade patronaşul. Patronul şi patronaşul. Ultimul ne frige

zilnic, pe ambele părţi, ci-că în numele primului, care-effort exigent. Exigent pe măsa mare.

Ajung la birou. Calculatorul e pornit, o meclă afurisită îşi mişcă buzele, din boxe vine glasul

sinistru: “Bună ziua domnule Petru Sălăjan, este ora unsprezece şi şapte minute. Vi se vor tăia

trei ore din salariu. Străduiţi-vă să vă îndepliniţi programul zilnic în restul de cinci ore şi

cinzecişitrei de minute. La ora încetării programului de lucru programul effmanag vă va

întrerupe funcţionarea calculatorului. Agenda dumneavoastră pe ziua de azi cuprinde” “

N-o să mă credeţi, domnilor preşedinţi, dar m-am apucat de treabă. N-am aruncat cu telefonul

mobil în monitor, deşi fix asta-mi venea să fac. Dar Ioana va trebui să-şi întrerupă curând

serviciul, nici nu ştiu cum s-o conving, nebuna e în stare să stea până ce o să mă sune s-o duc

direct la maternitate. Parcă o văd după nici trei luni cum o să trimeată la biroul ei, să-i aducă

hard disk-ul, să solicite să-i fie instalat acasă datasecure, programul ăla care te împiedică să

copiezi sau să transmiţi prin e-mail fişierele marcate cu SS, secret de serviciu. Am stat până la

16:57, am rulat cotidverif, programul care-mi verifică munca zilnică şi raportează automat

datele patronaşului, mi-am încheiat task-ul zilnic şi am avut şi timp, de la 16:58”33 la

16:59”47 să-effort trag o repriză de internet reversi, bătând măr un siberian de categorie

mijlocie.

În drum spre casă, trebuie să traversez parcul în sens invers. Bătrânul nu mai şade pe banca

lui. O sun pe Ioana, trebuie să şedem serios de vorbă, vreau să-mi depun CV-ul pentru

programul şcolar al concernului acţionar la gogoşeria unde-mi pun creierul pe bigudiuri. În

fond sunt specialist clasa BjC-27. O să predau cursul de principii matematice ale

reasigurărilor. O să-mi iau şi o dirigenţie, se plătesc bine. O să am nevoie acum.

“

Omul, dragii mei, e fie frunză-n vânt, fie o rotiţă într-un mecanism. Altă cale n-are la

îndemână. Aşadar, o societate de asigurări e şi ea un agent economic, un jucător, cu un termen

introdus de la Nash cetire. Da, ăla cu Nobelul şi cu nevasta care l-a scos din schizofrenie. El a

introdus teoria matematică a jocurilor în economie. Şi atunci, cine-l asigură pe asigurător?

Aşa apare reasigurarea. Societăţi mari, cu capital aflat la alt nivel de”



Mâine Marcel împlineşte 13 ani. Dacă am fi evrei, ar trebui să ne pregătim să-effort facem

Bar Mitzva. Aud un zgomot pe coridorul şcolii. Mă ridic de la catedră, mă uit prin geamurile

uşii. Bine că noul local al şcolii e construit după bunele şi bătrânele modele din filmele alea

cu Michelle Pffeiffer cucerind o clasă de derbedei de periferie cu concursuri de poezie Dylan-

Dylan. Razele soarelui, spre apus, pătrund prin ferestrele lagi de pe peretele opus şi-mi pemit

să-mi oglindesc figura în ochiul de geam ce dă spre corridor. Oricât mi-e imaginea de

transparentă, primele fire argintii din mustraţă se văd, dau un reflex. Degetele palmei stângi

îmi cuprind cu un gest automat obrazul drept, când simt obişnuita tresărire în muşchii faciali.

Deja apare la intervale mai mici. De 13 ani m-am obişnuit cu tresărirea asta. E ca memoria

unei alveole goale, după extracţia unei măsele. Doamne, ce se speriase doctorul Prigoană,

când mă văzuse cu obrazul asimetric! Îmi pierdusem răbdarea. Privirea mi se fixase obsesiv

pe fruntea brobonită a doctorului, n-o puteam desprinde de acolo, îmi venea doar să ţip în

gând după o soră, să-effort tamponeze fruntea, numai aşa putea să-mi spună că Ioana şi

pruncul sunt în afară de orice pericol. Doamne, ce zi! În minte-mi zumzăia o vorbă pe care

habar n-aveam de unde-o ştiu, ricoşa mereu de pereţii interiori ai minţii, ca un fluture în jurul

lămpii: omului nu îi sunt date decât două experienţe majore: naşterea şi moartea. Dar numai

pe jumătate. De ce pe jumătate, mă întrebam ca să-mi treacă timpul, operaţia, rutinieră în

principiu, dura de peste două ore, crispându-mi stomacul, muşchii gambelor şi, nu ştiu de ce,

obrazul drept. De ce pe jumătate? Nu mă întrebam, cum fac de obicei, de unde ştiu vorbele, ci

doar de ce pe jumătate? Ne sunt date doar pe jumătate, le putem trăi doar pe jumătate, căci

suntem ca şi cum n-am fi, când ne naştem şi când murim. Va să zică, oricât de intens, oricât

de plenar am trăi drame existenţiale, bucurii explozive, decizii limită, nimic nu e major în

comparaţie cu jumătăţile de experienţă majoră ale naşterii şi morţii.

Nici naşterea în condiţii limită a fiului meu? Limită care mă obligă să reflectez la vorbele pe

care nu ştiu de unde să le iau. Ştiu că sunt o fire analitică, pentru care fitting-ul pe model

contează mai mult decât propriile reacţii emoţionale, dar să nu-mi spuneţi, domnilor

preşedinţi, că ce-am trăit eu la naşterea fiului meu, când existenţa celor mai importante două

fiinţe din univers, Ioana şi viitorul Marcel, era în discuţie, nu-effort o experienţă majoră!

Dar stai aşa, bătrâne, stai aşa! Dar dacă intensitatea trăirii mele o fi declanşat cheia de contact

cu propria experienţă, cu trauma tulbure a naşterii, dacă cutremurul adânc, grav, copleşitor,

care-mi zguduia inima sufletului de nu mai reuşeam s-o deosebesc de sufletul inimii, căci

mintea-mi era suspendată, dacă vibraţia destrămătoare a fiecărei fibre interioare, a fiecărui

filament cromozomial, pe propria frecvenţă de rezonanţă, pe care numai ineluctabila disipare

le ferea de deşirare totală, dacă toarte astea erau un moment de comunicare cu ceea ce, într-un

fel, era pe jumătate increatul viu? Ăsta să fie sensul?

Dar atunci la naşterea mea s-o fi căţărat pe cer o stea a comuniunii cu tatăl meu? Cum îşi va fi

reflectat, cum îşi va fi cunoscut bătrânul acela cu un rictus pe acelaşi obraz, cu ochi de care-

mi amintesc uneori, când ma uit în oglindă cu suspiciune şi ironie? Cine era el? Căci abia

acum îmi amintesc clar că el spusese vorbele astea al căror înţeles abia acum, după 13 ani,

încep să-l pipăi, cu cârja fragilă a gândului: omului nu îi sunt date decât două experienţe

majore : naşterea şi moartea. Dar numai pe jumătate.



Ieri am stat, în sfârşit, de vorbă cu Marcel. Evită s-o facă, fentează, are joc de picioare, numai

că proriul meu balet, la vârsta lui, era de rocker deja desuet, pe când fentele lui încep să-mi

semene cu dansul fulgurant pe benzile rulante ale trotoarelor din romanele asimoviene. Mi-a

mărturisit că n-a ales matematica aplicată decât ca să-mi dovedească ce risipă de resurse

făcusem eu la vremea lui, în loc să mă fi făcut un bun pescar, cine ştie, poate aş fi întâlnit pe

unu” care, păşind pe ape, să-mi umple plasa şi să-mi spună ca sunt piatra pe care-şi va clădi

hotelul spiritual-turistic. Mamăă, ce limbă afurisită are! Ţi-ai dat seama, old man (măcar mi-l

lasă pe “bătrâne” pentru conversaţiile cu mine însumi), că noi doi avem o onomastică

comună? Toată lumea nu ştie decât de Petru şi Pavel, dar e şi ziua lui Marcel. Marcellus,

diminutiv latin tipic, de la Marcus, cel născut în luna lui Marte, înainte de a se apuca de

evanghelit. Nu ştiai? Eşti mai zlab decât credeam, mereu te banui că le aranjezi după un plan,

ca să nu zic după un program. Programul onomasemnif. Eşti zlab, de ce nu te-ai făcut pescar?

Mare sculă, matematica asigurărilor, de la bătrânul Lloyd nu s-a mai inventat nimic esenţial.

De ce mama n”aibii crezi tu că am făcut secţia de mecanică? Poa” să apară cele mai ezoterice

concepte, ecuaţiile cu derivate parţiale rămân nemuritoare, old man. Ele conţin statistica ta, nu

statistica le foloseşte pe ele. Ştii, de fapt aş vrea să-ţi aflu părerea (doamne, cu câtă forţată

naturaleţe a păşit peste crevasa de sub fraza asta banală!), mi s-a propus să-mi fac doctoratu”

la Transgrad, ştii, compania aia nouă care a câştigat licitaţia guvernamentală pentru studiul de

fezabilitate al proiectului de trotuare rulante cu gradient paralel. Asta-effort diferenţa, old

man! Tu ţi-ai irosit mintea cu prostii economiste, mărginindu-te să-l citeşti pe Asimov, eu îl

materializez în teren. Şi la ce-ţi trebuie ţie să-effort mai înveţi chestiile astea prăfuite şi pe

alţii, în brava lume nouă asigurările vor dispărea. Nu, old man, nu te apleca, ştiu ce vrei să

cauţi, ştiu că ascunzi de 26 de ani de mama discopatia ta cronică, da, da, de atunci, te-ai agitat

degeaba, un geniu ca mine nu-effort niciodată în pericol, de atunci ai rămas şi cu ticul ăsta

chisnovatic. A, era să uit. Ticul tău facial mi-a amintit. Azi, în drum spre agenţia Transgrad-

ului, am trecut prin parcu” ăla pe care-l traversai tu în drum spre vechiul serviciu. Da, înainte

să predai la Şcoală. De pe o bancă, un bătrân ce părea aproape orb, cu un baston de plastic

negru, mă tot privea fix, cât puteau privi ochii ăia ficşi. O să râzi, ştii că nu am eu propensiuni

esoterice, dar privirea aia fixă, aproape oarbă, îmi aducea aminte de a ta, old man. Şi avea un

tic facial, fix ca tine. Am trecut prin faţa băncii lui. L-am auzit murmurând: Ni s-a dat să trăim

foarte puţin. Nu apucăm decât să ne dumirim, să deschidem ochii, şi gata. Dar ştii care e

culmea? Pe măruntaiele lui David Hilbert! Exact cuvintele alea îmi zumzăiau mie prin

hardware, ricoşau aşa, înăuntru, aici, în ţeastă. Exact alea. La asta ma gândeam când intrasem

în parc. O clipă am crezut că am vedenii, sau iluzii auditive, drakku ştie. Că mă gândisem aşa

profound, încât credeam că doar mi se păruse că vorbele ieşiseră de pe buzele uscate ale

bătrânului, uite, old man, dacă ţi-ai rade mustaţa asta obosită, ai aduce şi mai bine cu el. Dar

nu. M-am oprit. M-am întors. L-am întrebat: Dumneavoastră aţi spus ceva de cât ni s-a dat să

trăim? M-a privit din nou fix. Aşa mi-am dat seama că e aproape orb. Da, domnule, de ce te

miri? Sunt în situaţia de a spune asta, iar dumneata nu. Fă ce ai de făcut şi abia când vei

ajunge ca mine poţi judeca. Numai de nu m-ar ţine sciatica asta” Şi bătrânul îşi schimbă cu

greutate poziţia. Până la Transgrad m-am tot gândit. Eu gândisem în acleleaşi cuvinte cu alt

sens. Mă simţeam plin de proiecte majore, nu-mi ajungea viaţa, aşa că potrivirea rămânea

pură coincidenţă verbală.

Ajuns aici, îi sună telefonul. Vorba vine telefon, cu toate că vederea îmi slăbise, am sesizat

vibraţia gulerului cămăşii. Marcel atinse un nasture şi din guler se arcui microreceptorul, care-

effort pătrunse în ureche. Ce zi e azi, doamne, îmi fulgeră prin minte, revăzându-mă cu 26 de

ani în urmă, cu telefonul mobil de atunci. Să ştii că banditul a ţinut secret. Mi-am ţinut

respiraţia, dar obrazul îmi zvâcnea necontrolat. Da, bine, vin imediat, zise calm mânuitorul

meu de ecuaţii. Microfonul inserat în guler prelua suntetul direct de pe gât, din dreptul

laringelui. O clipă ochii negri îi străluciră triumfători: Paul, a treia generaţie de matematicieni,

cu onomastica pe 29 iunie. Nici n-am apucat să rezonez cu jumătatea lui de expemrienţă

majoră, îmi trecu prin minte, bucurându-mă de mândria masculină a fiului meu.



Old man, uite, doar pe tine mai am să te prelucrez. Bunicii Liei au fost greco-catolici, nu ştiu

dacă ştiai. Noi, ce să mai discutăm. În era lui “a fi şi a fii împreună” ne apropiem de idealul

ecumenismului. Paul şi-a ales cultul în care vrea să trăiască, maica Ioana a îngerilor

matematici a zâmbit, lăcrimând, mi-a spus doar: Ştii, Marcel, când ai implinit 13 ani tatălui

tău şi mie n-ea trecut, am verificat ulterior, exact la aceaşi oră, 13:13”13”“, într-o zi de 13,

acelaşi gând, deşi eram la exact 3,14 km unul de altul: că dacă am fi fost cu toţii evrei, ne-am

fi pregătit să-ţi facem Bar Miţva. Acum Paul împlineşte ciudat gândul nostru de atunci. Dar

Lia ce zice? Mereu serafica drăgălăşie soacră-noră. Ei, tu de colo, old man, ce ai de zis? Eu?

Eu zic că nu-effort rămâne lui Paul decât să-mi cânte Khaddish, când mi-o veni vremea. Dar

nu înainte să cât eu, hodorogul, Hava na gilla, la nunta lui. Ce să zic? Mazel tov, genist de

mâna a treia. Mazel tov. Genist de mâna a treia zici, când până şi sciatica ta de pensioner

poate să treacă de pe o bandă pe alta? De mâna a treia? Las-că vezi tu, old man. Vezi tu. Cine

crezi că o să rostească formulele alea sacramentale, alături de rabin, ştii tu cât m-a costat să

găsesc un rabin în oraşul nostru iubit? Dacă eram de mâna a treia nu găseam decât un actor de

mâna a treia de la Muzeul Teatrelor Multiculturale pe post de rabin. Şi nu orice rabin. Rabbi

Levi, doctor la Petah Tikva, nepotul vameşului, ăăă, advisorului fiscal Levi Matthew, un

geniu care m-a făcut să economisesc fix onorariile rabinului de nepot şi ale lui personal la

declaraţia fiscală pe ultimul an. A propos, de ce nu intri asociat cu el, acuma că ieşi la pensie,

agenţia lui de advisoring are nevoie de un programator care să ştie ceva matematică, ce faci

mutra asta, să nu-mi faci fiţe cu rictusu” la ceremonie că te trece Paul Dunărea pe sub Lanc

hid. Poţi să-ţi razi şi mustaţa. Vreau să aud batăr o idee nouă, nu te uita aşa plouat, trei

generaţii s-au plictisit de metafora ta prăfuită cu rotiţa din mecanism. Nici eu n-am fost glugă

de coceni, dar Paul vrea să fie cel puţin balansierul care reglează ritmul mecanismului, dacă

nu chiar arcul lui. Rotiţe “ lac să fie” Hai, old man fruntea sus, lasă bastonul. O oră poţi sta

drept.



29 iunie 205” Azi e onomastica mea. Am împlinit, de curând, 83 de ani. M-am născut sub

semnul gemenilor. Am fost matematician. Toată viaţa am rămas convins că nu ne e dat să

trăim în deajuns. Ni s-a dat să trăim foarte puţin. Nu apucăm decât să ne dumirim, să

deschidem ochii, şi gata. Ioana mi-a dat voie să ies singur. Supraveghează pregătirile de

petrecere în familie. Nu-effort de colo tripla onomastică a unei dinastii de 3 matematicieni.

Paul aşteaptă în curând un fiu. Ecografia e fără echivoc. Sunt curios dacă-effort vor mai găsi

un nume cu onomastica pe 29 iunie. Oh, de n-ar fi sciatica asta! Bastonul nu mă ajută la mare

lucru, iar ochii îmi permit să văd mai bine cu ochii minţii. Am văzut oraşul primenit de multe

ori în viaţa asta pe care tot scurtă, m-am mândrit ca un păun la lansarea trotuarelor rulante la

proiectarea cărora Marcel a făcut minuni, acum 26 de ani, când se năştea Paul. Paul a fost

admis la doctorat la trustul care proiectează satelitul geostaţionar care va trimite energie solară

ultraieftină printr-un fascicul dirijat, în microunde. Eu n-o să mai apuc nicicum clipa visată

când mustăcioşii ăia născuţi pe o pungă de ulei de piatră (cum o să-effort zic, dacă eu sunt o

piatră) s-or putea spăla pe cap cu darul naturii lor. Medicamentele se vor ieftini, poate Paul

doar să-şi lungească viaţa, construcţia va dura 26 de ani, zice Paul, sperând că fiul lui o să

lucreze acolo, sus.

Pe alee, la intrarea în parc, un tânăr cu alura lui Paul. Cât văd eu, împăienjenit. Sau îl văd pe

Paul în toţi tinerii? Îmi las mintea să zboare, liberă de trupul ăsta decrepit. Mă văd, fără effort,

în trupul tânărului, apoi reintru într-al meu.



Se aşează pe bancă lângă mine. Mă sprijinin în bastonul meu negru, din plastic. Ticul îmi

schimonoseşte faţa, din când în când. Poate asta m-o face simpatic în ochii lui. Cred că nu-şi

închipuise niciodată că avea să se oprească lângă mine. Aşteaptă să spun ceva şi ar fi aşteptat

mult şi bine “ nu dau, intenţionat, semne că aş fi remarcat prezenţa cuiva în apropriere.

“Frumoase zile; vara aceasta a fost mai blândă cu toată lumea”, spuse, dar nu în direcţia mea,

ci, aşa, de parcă ar fi declarat o sentinţă de graţiere. Nici o replică. Panoramează pentru câteva

minute parcul “ era liniştit, aproape tăcut dar primitor; a te opri în mijlocul lui nu constituia un

stres. “Nu e aşa?”, pare tânărul decis să obţină o reacţie de la mine. Pur şi simplu indiferenţa

mea îl enervează, simmt asta. “La vârsta mea toate zilele ar putea fi frumoase, dac㔓 şi mă

opresc. ““ dacă nu m-ar chinui sciatica asta blestemată.” Râd încetişor, tuşind. Zâmbeşte la

rândul lui. Omul o să-şi zică acum că am humor. “Câţi ani aveţi?” “O, puţini”“ şi râd iar. “Ei

puţini”“, exclamă puţin nepoliticos. “Te miră, nu-i aşa ?” “Nu prea, ştiu că a fost o glumă”,

îmi replică jovial. Devin brusc serios. “N-a fost o glumă, tinere. Am trăit doar atât cât să-mi

dau seama că nu mi-a ajuns. Ştii ce cred? Cred că ni s-a dat să trăim foarte puţin; nu apucăm

decât să ne dumirim, să deschidem puţin ochii şi gata. Eu asta cred.” Ca o teză scurtă,

argumentată doar de un glas sigur sau de o credinţă secretă. “Sunteţi subiectiv; bunicul meu

mi-a spus înainte să moară că pleacă împăcat “ mi-a spus că văzuse totul, nu-i mai trebuia

nimic.” Îl privesc fix, cât mă ţin ochii. “Bunicul dumitale trebuie să fi fost un mare mincinos.”

Atitudinea mea începe să-l intrige. Bănui că se simte pedepsit pentru o vină oarecare. “De ce

spuneţi asta?”, mă întreabă, ridicând strategic glasul, “l-aţi cunoscut ?”. “Tinere, am să-ţi spun

ceva; omului nu îi sunt date decât două experienţe majore : naşterea şi moartea. Dar numai pe

jumătate, înţelegi?” Nu înţelege. Sau nu-l interesează să înţeleagă. Se aşteaptă la un monolog

lung şi plictisitor, cred că începe deja să pândească un moment favorabil ca să se ridice şi să

plece. “N-am să-ţi dedic un monolog lung şi plictisitor”, îi spun citindu-i gândurile. “Doar am

să îţi pun o întrebare, când ai timp gândeşte-te la ea” Nu ai fost niciodată curios să afli ce a

fost înainte de a te naşte şi ce va fi după ce vei muri?” Banal! E gata gata să-mi strige în

urechi că e cea mai banală întrebare din câte auzise până acum. “Ştiu, ştiu..” contini imediat,

““ aroganţa vârstei; ţi se pare cea mai banală întrebare din câte ai auzit” aşa faceţi toţi; vezi

bastonul acesta de care mă sprijin?” Îl vede. “ a fost mai întâi al bunicului meu” îţi vine să

crezi că am avut şi eu un bunic?” apoi a fost al tatălui meu” de câte ori îmi sprijin barba pe

mânerul lui, îmi revine obsedant această întrebare “ e ca un testament, sau ca un blestem” de

unde vin” unde mă duc”“ Fac cu oarecare greutate o mişcare ca să-mi îndrept spatele. “Şi

dacă nu ar fi sciatica asta”“ Am mai stat pe bancă preţ de o jumătate de oră, poate şi mai bine.

Nu mi-a mai spus nimic şi nu a mai dat nici un semn că ar mai fi conştient de prezenţa mea.

Stătea lângă mine şi zâmbea. Tainic. Într-un târziu m-am ridicat şi am plecat. Aş fi vrut să-l

salut dar, deşi era acolo, era foarte departe. Sunt sigur că nu m-ar fi auzit.



Mă ridic şi eu. Bătrânul a dispărut pe alee. Puhoi de gânduri mă invadează. Nu numai gânduri.

Senzaţii, mă trezesc cu o memorie nouă. Cu o conştiinţă nouă. Numele meu e Petru. Descopăr

cu stupoare că sunt matematician”





Aproape o suta de ore de falsa singuratate

23.01.2004



Doctorului Danut Isacoff

d-nei asistente Sarmiza Cazacu



Joi 12.12. Ora 12 si ceva. N-o sa spun chiar 12:12, oricum, la acel moment eram undeva, pe

filiera internarii, executand vre-o asteptare punctuala. Acum m-am mutat cu capul catre

mijlocul salonului, cu o brosura de evanghelizare, gasita sub perna, iar asteptarea ce-o execut

are ca tinta captarea, discreta, neaparat discreta, a atentiei acelora din personajele locale care-

or fi investite cu oarece putere de decizie.

Faaals, tipa Marele Regizor ascuns intre piticii de pe creierul meu, cum o sa faci pe cineva sa

creada ca suferi, cand bagi in seama simetria cifrelor? Si ce-are suferinta, piticule, eu acuma

scriu (eu, acuma, execut, domnilor presedinti, raportul de campanie, pardon, de misiune), iar

despre suferinta scrisului, potentata vag de rezidiile durerii, e nu numai indecent sa vorbesti, e

contraproductiv.

Regia mea subtila e data, prompt si ironic, peste cap, de fantezia realitatii. Pacientul din

primul pat pe dreapta, care seamana cu Ugo Tognazzi, e subiectul unei crize de angina. Isi

smulge textilele de pe gat, cu gestica unui urs ce-ar incerca sa-si smulga stanga din piept.

Sonorul y compris. Ma intalnesc, in spatele lui lat, cu alt pacient, scundac, vanjos, asta aduce

cu Sacco (sau Vanzetti, niciodata nu tin minte care-i cel scund). Ma intreaba ceva de

nitroglicerina. Bomban ca aia-i pentru crize cardiace, iar amicul nostru are probleme cu

plamanii. Sesizasem sursa de oxigen, deasupra capului. Inca n-o vedeam pe cea de la patul lui

Sacco (sau Vanzetti”). In sfarsit, se formeaza meleul medical, forfotind in jurul lui nea Ugo.

Ma retrag la fotoliul meu de orchestra. Patul 11. Era virgin, la sosirea mea. Facusem o usoara

tentativa de a ma aseza pe cel de alaturi, cu numarul 12, Felicia m-a deturnat sec, nu vezi ca-i

folosit ? Renuntasem la simetria totala, nu fara gandul suav ca o sa-mi poarte noroc. Alaturi,

pe patul 13, o momaie cu ochi vii, inteligenti, ce pare a vorbi cu dificultate, mai mult cu

degetele de pianist, usor spatulate. Seamana cu Adrian Vasilescu, un Adrian Vasilecu decrepit

fizic, dar parca la fel de capabil sa-ti explice de ce investitia in leu va continua sa renteze si

anul viitor, fata de cea in euro.

Haz de spital. N-au nitroglicerina, dar aproba initiativa lui S (sau V”), care pare a se bucura de

prestigiu. Ar insemna ca-i groasa si cu el. Din grupul statuar din jurul patului taietorului de

lemne se detaseaza, prin liniste, o silueta parguita, femeia in toata splendoarea maturitatii

(termina, piticule, cu cliseele interbelice, te sinucizi literar). Nu apuc s-o admir prea mult,

omul se linistise si, de sub tuburile ce-i aduceau oxigenul in nari, precizeaza, cu humor, ca pe

azi au scapat de crize, nu-l apuca decat pe la ora unu. Meleul se imprastie. Silueta cea mai

vivace luneca spre mine, ma identifica, cu voce decisa, de asistenta sefa, parca nu-mi vine sa-i

spun Hotlips, bunavointa ei e repezita, ma convoaca la altarul ei, sub geamul ce da spre Piata

Universitatii, la recoltat, inmanandu-mi recipientul etans pentru proba fiziologica. Zambesc

tamp (metoda verificata, irezistibila), precizand ca fiind abia parasutat, n-am apucat sa intreb

colegii de topografia locala. Zambetul de raspuns e mai degraba deschis decat superior-

persiflant, nu-i lipseste nici ei humorul cand imi explica cele doua posibilitati, la dreapta sau

la stanga usii salonului patru. O aleg pe a doua, banuind ca duce la o toaleta a personalului.

Banuiala se va confirma peste 48 de ore. Revin, nu fara dificulate, din excursia ce presupunea

o relativ complicata succesiune de urcat si coborat scari, pentru a-mi lua rasplata. Pe langa

altarul stapanei salonului flutura un soricel cu coada de cal si smile de desen animat, genul de

asistenta ideala pe care-l visezi venind sa te trezeasca pentru medicatia de la miezul noptii, sa-

i mangai labuta de gazela, de la glezna nervoasa la solduletul matasos, aneantizand textila

jägerului purtat pe sub halatul cenusiu, cu mana libera de perfuzie. Oriunde te-ai afla. Cine

drakku n-a gustat fantasma asta standard sa dea primul cu piatra. O sa aveti de cautat, zic.

Venele mele sunt ascunse oricum, panica internarii nu s-a estompat, stiti si dumneavoastra, nu

putem controla sfera vegetativa. Stapana altarului se amuza copios, mosmondeste intentionat

ceva in stiva de fise, lasa soricelul sa se ocupe de venele mele. Intimidata, fatuca se hotaraste

pentru o vena de pe dosul palmei drepte. Umbla delicat, o intreb ce-i cu plasturele de pe

antebrat, iubitul e mai violent ? Roseste, pisica m-a zgariat, pisica. Ce marca ? Maidaneza

impurificata cu siameza. Daca va ganditi sa lesinati, nu e nici o problema, avem resurse,

ricaneaza vocea din spatele meu. O asistenta sefa cu humor, fara pic de acreala ? Prejudecata

mea despre spitale capata prima lovitura. Am inteles de la d-l doctor Horhota ca e vorba si de

o ecografie. Face cineva ecografie la ora asta? Eu abia m-am parasutat, cum va spusei, cum

vreti sa nu cred un doctor, o sti el mai bine. Mai tarziu voi incepe sa inteleg diferentierea

precisa a prestigiului medicilor, in ochii personalului auxiliar, la ce-oi fi holbat sifoanele atata

vreme la MASH degeaba ? Trece un bun sfert de ora pana sa admit ca restul zilei voi ramane

singur cu durerea. Acasa, cel mai mult ma obosea lipsa oricarei pozitii mai relaxate. Aici, o

buna parte din atentie e mobilizata pe loc pentru a procesa neasteptata atmosfera de

normalitate a spitalului, durerea devine brusc suportabila.



16 :23. Suna Felicia. Notez telefonul Olimpiei, montasem un intreg dispozitiv, cu ajutorul

secretarei de la birou, sa-i afle telefonul prin email, de acasa puteam doar primi mesaje, nu si

trimite, ramasesem blocat in proiectul de comunicare. Olimpia incepuse sa citeasca Ť

Concertul ť in timpul primelor zile de criza. Vezi ca zice acolo ca sa-i dai neaparat telefon, are

sa te-ntrebe ceva. Mai am juma” de baterie si inca n-am gasit prize in salon. Olimpia? Da,

sunt Liciniu, cine vrei sa fie. N-as fi cerut telefonul, dar sunt in spital. Si ce faci acolo? Execut

asteptarea, ce crezi ca se poate face intr-un spital? De fapt voiam sa te-ntreb daca esti de

acord, o sa-ncerc sa public tot materialul numarului de Craciun in”si spune numele unei

reviste. Deci un serviciu cultural, electronic, pretuieste, inca, batrana institutie a lui

Gutenberg. Proza e acum a ta. Ţi-am facut-o cadou din momentul in care ai acceptat-o pentru

numarul de Craciun (si uit sa precizez limitele naturale ale statutului, legate de eventualitatea

integrarii prozei intr-un nou volum, dar n-o sa fie o problema). Uite, o sa folosesc telefonul cu

parcimonie, pana gasesc unde sa-l incarc. Nu inchid bine, ca asistenta sefa imi arata cu

degetul, pe peretele din fata mea, o priza din care iese cablul unui incarcator, legat de

telefonul pacientului din coltul opus, pe care-l voi boteza Vanzetti (sau Sacco), apoi degetul

se roteste catre peretele meu, dincolo de stafia lui Adrian Vasilescu. Intru pe alimentare, sun

din nou, sa stii ca marxistii aveau dreptate, nevoia creaza mijloacele, am gasit priza, ma laud.

Asistenta nu se supara. Dispare (a doua zi dimineata o rog sa adaste, nu ma pot tine dupa ea

pe coridor, acesta ar fi ritmul meu de pasit cand nu sunt in spital. Eu am doar doua viteze, se

scuza femeia. Repede si foarte repede).



17:23. Abia apuc sa intru de-a binelea in cartea Soranei Gorjanu despre istoria implicarii

familiei ei in proiectul Coloanei lui Brancusi, ca revine, decis, catre mine, figura ce-o

remarcasem cu prilejul crizei lui mos Ugo. Acelasi zambet, placut, desi profesional.

Anamneza, palpare, tot tacamul. Ceva nu-i bate si o spune transant. E al cinciea medic care

ma ghigoseste, de luni, dar e prima oara cand contactul profesional are o cu totul lipsita de

echivoc conotatie sexuala. Nici pe departe la nivel trivial. Atent sa cooperez, incerc sa

decodific sursa senzatiei. Nu termina de palpat, concentrata ca nu i se leaga informatiile, ca-

mi pica fisa: competenta si participare. Asta e. Aste e sursa senzatiei. Dac-ar fi fost pe bune

erau sanse sa nici nu observ, de sub durere. Dar competenta e intotdeeauna expresiva (recul al

memoriei: senzatia o incercasem in premiera, cu nesfarsit de multi ani in urma, cu o

stomatologa machidoana, baba afurisita, pe vremea cand, nestiutor, nu-mi explicam

mecanismul comunicarii intime; iar hazul imanent e ca ultima oara cu alta stomatologa,

raportul de varsta fiind inversat, dar asta-i eroina altei povesti, a cu totul altei povesti).

Doctorita ma antreneaza intr-un cabinet, imi piseaza ficatul cam juma” de ora, cu maciulia

ecografului, accentuand comuniunea. Apare figura neglijent-rasata a colegului de garda care

ma internase. A renuntat la ipoteza lui, de pancreatita edematoasa. Duetul intrebarilor pare a

nu sesiza blocajul meu intestinal, care incepe sa ma sperie deja mai mult decat colicile. Ma

expediaza in salon. Pana catre seara reflectez la complementaritatea celor doi medici de garda.

Primul, care ma cucerise la prima vedere, n-a parut sa se consume prea mult in urmarirea

diagnosticului prezumptiv. Colega lui, care nu putuse lua cunostinta de caz decat citind fisele,

si-a consumat mai mult de-o ora ca sa puna cap la cap ce citise.



19:30. Schimb deja bancuri cu Sacco si Vanzetti. Aflu ca primul a fost 5 ani campion balcanic

la lupte clasice. Povesteste cum procedeaza el cand il surprinde o criza de apnee acasa. Are

cam 90 de secunde pana la autoadministrarea subcutanat sau intravenos a serului salvator. E

deja bolnav profesionist. Dupa gluma mesei de seara, servita, insa, cu o ospitalitate si

bunavointa mereu surprinzatoare, omul plonjeaza in rezerva de chiftele, ca orice bolnav

pulmonar care se respecta. Eu refuz orice mancare, panicat de blocaj. Abia inghit antibioticul

cu o gura de sana de-odata gretoasa, cu tot cu algocalminul care suspenda febra si durerile

exact pana la ora stingerii. La ora ielelor, treaz, ma grabesc sa inghit ditamai biloiul, cu alta

gura de sana, ca sa evit contactul cu asistenta de garda, caci nu se incadreaza in cliseul

fantasmei standard, nici subiectiv, dar nici”obiectiv. Insomnia nu mai e intrerupta de nici un

tipat. Nici de privelistea celebrului loc de pelerinaj, devenita mai nou loc de deznodamant al

prozei unui tanar matematician rezident pe coasta de vest, Piata Universitatii, nu ma tenteaza.

Si maine-i o zi.



Vineri 13, 06:53. Incep sa misune in toate directiile. Deloc paradoxal, efectul e vitalizant.

Febra s-a dus. Durerile au revenit. Mic incident intre tanara rezidenta si asistenta sefa.

Mosulica din coltul meu de salon, mereu asisat de o doamna cu zambet incremenit, caci el nu

poate sta pe picioare, era programat la endoscopie si a apucat sa inghita o farama de iaurt.

Rumoarea il precede pe medicul de salon, care, aflam, nu ocaraste pe nimeni, se multumeste

sa replanifice, intelepteste, investigatia pe luni. Alai. Nu-mi da nici o atentie. In schimb

tinerica rezidenta ma preia in anfilada. Iar anamneza, iar pipaiala. Neutru-tematoare. Asta

cand va doare? Pai, cand ma enervez. Dar ailalta? Pai, tot cand ma enervez. Ii amintesc de

ecografie. In sfarsit, ma baga-n seama si tartorul. Nu pierde vremea. Asculta intr-un pes

reportajul rezidentei, in timp ce eu joc, virtual, la o ruleta ce mi-ar fi adus pe cealalta

rezidenta, irezistibila, genul criminal-inocent. Voce delicat-dura, fata asta n-o sa faca-n veci

pu-ruri nevroza de compasiune. In mai putin de un sfert din cat imi trebuie mie sa baletez cu

mine insumi, huiduma, economisind gestica, imi simte rinichiul drept, ia pune mana

domnisoara, daca-l simt eu prin burdihanul asta tre” sa-l simti si dumenata, pune mana.

Culmea e ca, bine dirijate, degetelele capata viata si, minune, simt si eu ca simte. Fara nici o

conotatie, afara de grija de a nu-l contraria pe sef, fatuca pare somnambula. Stiti ce propun

eu?, hotaraste medicul, antrenand mereu si mereu pe cei aflati in grija lui, la actul medical.

Scoatem amoksiklavul, mie nu-mi place acesta la rinichi, lasam fara antibiotic, facem

antispastice la nevoie, daca face febra seara, urocultura si hemocultura, ca maine tot lucram.

Ce ziceti? Cele doua rezidente zambesc. Mie-mi place gagiu” de mor, da” n-o sa stau de

mobila. Il las sa-si faca treaba la altarul mesei, apoi imi adun inocenta in voce: Domnule

doctor, pot pune o intrebare prosteasca? (asta suna intotdeauna ostentativ): Nu credeti ca ar fi

oportun sa-mi prescrieti un laxativ mau puternic? Ma aneantizeaza cu privirea, mecla mea

ramane inocenta. Ce laxativ? Clisma! Ce, nu stii ce-i aia? Ai habar cum actioneaza un laxativ?

Nu te vad suportand durerile, cu organismul asta de sedentar, de ce dracu” nu faci macar

jogging (ma intrebase si rezidenta, e scoala lui). Replica starneste un hohot colectiv. Homeric.

Primul rade Vanzetti (sau Sacco”), de sub perfuzia lui. Rasul contamineaza intreg salonul,

medic, asistenta, rezidente, pacienti, nu doar gasca mea, toti, inclusiv cei pe care nu-i auzisem

glasuind. Sunt la mijloc, n-am decat sa ma alatur spectacolului. Daca rasul meu o fi manzesc,

nimeni nu-si intrerupe veselia ca sa mi-o spuna. Profit de moment, ma apropii de grupul de

femei, langa altar, seful a dat ucazul si a plecat inveselit. Stiti, eu nu-mi permit sa discut

dispoziile, la spital e ca la armata (asta o sesizasem inca de aseara, ceea ce ma linistise

instantaneu), dar, cum sa va spun, am o pronuntata inhibitie sociala (pe fetele lor se vede ca

am gasit termenul potrivit), n-am putea cauta impreuna o alternativa? Asistenta (e tocmai

momentul sa-mi amintesc ca poarta imposibilul prenume Sarmiza) ma priveste drept in

ochelari, surade complice: Va aduc niste ulei de parafina, nici mie nu-mi convine, asa ca daca

putem evita”dar cu o conditie, nu-i spuneti. Bravo, mergem pe burta, cum o sa-i spun? Peste

nici o ora, vine la mine spasita. Sa stiti ca n-am rezistat sa-l mint. I-am spus ce-am aranjat cu

dv. A ras, a amenintat cu degetul, dar era pentru dv., n-o sa uite, daca va rezolvati tot o sa faca

misto. Nici o problema, cine nu stie sa incaseze, nu da primul. E limpede ca ne-am inteles.

Toate astea se intampla intr-un spital din Romania inceputului de mileniu?



10:47. Vine si gagicuta crimi sa ma plimbe pe la radioscopie, ekg, iar ecografie, de data asta e

chiar specialista pe care o rugase telefonic, din camera de garda, medicul flegmatic, e o ioana

autentica, tanara, dur-repezita, genul care te-ar face sa explodezi fara preaviz de-ai vedea-o cu

pletele siroind sub ploaie. Ecograful e acelasi, model Doppler, mana e alta, totusi (ceea ce nu

stirbeste nici un ciob din bilele albe meritate de planturoasa doctorita de garda), in doi timpi si

trei miscari miaunica mea crimi umple o pagina dupa dictare. A doua zi, tartorul avea sa

smulga ecografia cu care sosisem in spital din dosar, calificand-o drept tampenie. Nimic rau

in asta, nimic in afara firescului, am jucat o viata de om rol de interfata intre o aparatura de

investigatie, ce-i drept, nu a organismului uman, dat tot a unor sisteme cu complexitatea lor,

asa ca stiu mai bine ca media populatiei sa apreciez iteratiile succesive ale actului

investigational. Numai ca, plimbandu-ma pe fastuoasele galerii ale asezamantului, am citit,

intre liste cu sefi de sectii, sapate-n marmura, programul ecografiei. Un asemenea om se

formeaza greu si se utilizeaza rational. Viata-i nedreapta, iar asta, inca odata, nu-i nimica rau.



13:07. Vine Felicia. Imi aduce ultimul numar, tot de Craciun, al revistei (Sanatatea plantelor),

ziare, ceai. Azi e serbarea anuala a actionarilor gogoseriei unde lucram. E a treia editie din 5

pe care-o ratez, a doua fiind bolnav. Incerc s-o conving sa se duca, il faut faire bonne mine au

mauvais jeu, chiar daca ea habar n-are de franceza, trebuie sa se reprezinte. Tocmai, imi

reteaza net gargara, o sa ma-ntrebe unde esti si nu ma mai reprezint. De loc, intelegi? Inteleg.

Rasfoiesc revista. Articolele la care-am lucrat, insistand sa le semneze altii sunt mai bune

decat cele semnate chiar de mine. Si asta-i de inteles.



17:28. Prind, la mustata, probele conditionate de febra. Showul recoltarii ne amuza doar pe

noi, gasca de mistocari. Vanzetti (sau Sacco) le sfatuieste, patern, pe fatuci, mereu altele, sa

renunte la cautarea venelor barbosului, sa ia un ciocan mai mare. Fatucile nu l-au avut pe

Murphy la reciclare. Reusesc sa plece cu un total de 20 ml din sangele poporului. Le var in

ceata, susurandu-le la urechiuse ca daca-mi mai iau un ml fac dezlipire de retina (riscul real e

aproape de cantitatea unei donatii, n-am voie sa donez sange). Cu ce aveti de gand sa inlocuiti

sangele, domnu” Sigheartau, ma intreaba sardonic Vanzetti (sau Sacco), in vreme ce Sacco

(sau Vanzetti) trage pe nas o portie buna de aerosoli, apoi alta de oxigen natur, ricanand: Nu

vezi dom”ne ca n-ai cu cine discuta, dumnealui e var cu feciorul din New Orleans, nu bea, nu

fumeaza, da-i place jazz-ul, m”deh, suma viciilor la barbati, o sa-si suga sange din telefonul

ala, nu vezi cum nu iese din salon fara el? Adica si eu pot sa dau probe de cultura, ca si eu am

telefon, sare V (sau S). N-ai inteles. Mata la telefonu”matale nu discuti decat afaceri, si cu

sotia parca tot afaceri discuti, nu vezi ca omu”i din alt secol? Ma mir ca nu si-a bandajat

telefonu” cu o esarfa de matase-n culori sanjante. Tac si incasez, daca nu stii sa-ncasezi, nu

iesi la mijloc, la bataie. Ies, cu ostentativa discretie, o sun pe Olimpia, schimbam texte fara

semnificatie, receptam tonul unor voci, apoi, dupa nu multa vreme, suna Miriam, ce faci

grasut, cum te mai simti, mult mai bine, uite am vorbit si cu editoarea mea de la virtualit, e

misto la spital. Maica-ta s-a straduit, cu secretara, sa-mi faca rost de telefonul ei, atata ca m-

am grabit, iti dai seama ce misto era sa ma internez o saptamana mai tarziu? Ma intalneam cu

multime de umbre, oricum ii simt rasuflarea lu” popa Ţeava, galeria sectiei acopera spatele

bisericii unde v-am dus pe voi, acum deja 273 de ani, sa vedem nunta lu” Cristi Paturca, pe

ploaie. Mai bine golan decat taxator.



21:57. Acum e randul marilor mijloace. Respir, ma concentrez, treaba mea ce-mi imaginez,

apoi inghit o lingura de ulei de parafina si inca 3 bilute interzaise de nenea doctoru”. Dupa

care dorm ceva mai aproape de adevar, cu gandul ciudat la portia de rahat mancata-n celebrul

balcon de fratele-nostru-mai-mare. Pana la geamul de unde se vede balconul sunt 2-3 pasi, dar

prefer sa-l vad cu ochii mintii, amestecandu-i mecla rastingnita pe aripa unei mori de vant cu

a lui Robert Powell, imaginat in acelasi rol. Doamne fereste de prea multa luciditate, sa nu

extrapolam, fie pacatul numai” al lui, ca-i prietenul nostru cel de toate amintirile. Efectul unui

panou publicitar, plasat in fata Teatrului National, ce transmite imagini TV, arunca-n balconul

de vizavi umbre miscatoare. Nu-l vad decat pe doctor Barbi, restul sunt mai cetoase. Din acest

salon de oameni cumsecade, pe care nu placerea i-a adus aici, miros culoarea albastra a

ochilor a cam un sfert. Cu unul m-am si imprietenit”



Sambata 14.12, 6:38. dansul matinal are acelasi efect tonic. Ma uit atent la toate figurile.

Niciuna n-are sictirul obisnuit al unei sambete lucrate pentru sarbatori, de la manuitoarea de

teu si matura, la junele prim iubit si respectat de toti cei bruftuiti amical. Dar deja nu ma mai

mira normalitatea asta atat de atipica. Nici n-o iau ca atare, ca un datum, retin doar limitarea

sanselor de a descifra mecanismul minunii, in zilele ce le mai am de stat. Imi spun, in treacat,

ca dragalasa de Svetlana, medicul meu, o fi stiut bine de ce m-a trimis aici. E imposibil ca la

alte spitale mari sa fie foarte mult diferit, sunt o gramada de principii statistice care fac asta

improbabil, dar tot atat de improbabil mi se pare ca umbrele a peste doua secole de inaintasi

sa nu traga oamenii catre esenta juramantului hipocratic. Oi fi eu mai idealist, mai fraier, cred

ca m-am si ferit sa discut aspectele astea cu gasca mea, bolnavi profesionisti, trecuti prin

multe spitale. Probabil stilul e imprimat de o conducere, dar nu m-ar mira ca zidurile si placile

de marmura, cu siruri de nume pe ele, incepand din secolul XVIII, sa potenteze orice efect

punctual, al unui set de personalitati.

Nu sunt doar gandurile diminetii de sambata, cand doctorul Isacoff a mai facut misto de mine,

a constatat sterilitatea culturilor si m-a lasat doar pe captopril, pentru controlul tensiunii. Desi

tensiunea abia c-a scazut, dupa varful din ziua internarii. M-a luat alaturi de bolnavii de

plamani, pentru spirometrie. Am manevrat sa raman ultimul, cu el in cabinet. Pufneste: sunt

normale. Sigur ca sunt normale, cunosc spirometrul, la institut ne faceau control complet

anual, n-aveau cum sa nu fie normale. Da” numai ca eu sunt obligat sa verific ce-i trece prin

cap oricui. Domnule doctor, cu respectul cuvenit, stiu la cine va referiti, dar pentru mine, ca

pacient, ceea ce conteaza e ca d-na doctor, fiind de garda, n-a avut liniste pana n-a incercat sa

puna niste date contradictorii dintr-un dosar cap la cap. Iar o ipoteza, fie si mai nerealista, e un

act de gandire, al carui beneficiar am fost eu, pacientul. Asa ca socotiti-ma pe mine

responsabil de un sfert de ora consumat de dv., va rog. Mormaie. E obisnuit sa-i domine pe

toti. Daca nu m-ar fi cucerit dintru inceput, il lasam in pace, cu toata datoria mea fata de un

medic de garda curios, cu care am avut o experienta pe cat de intima, pe atat de aseptica. Asta

era inainte sa-mi rezolv blocajul, dupa care nu m-am abtinut sa rad in nas mistourilor dure cu

privire la solutia recomandata ieri, atat de pitoresc, de doctor.

Mai relaxat, masor cei 120 m ai galeriei, peste ambele sectii, cu pasul. Spre nord, imi ies

mereu 221 pasi, spre sud 217. Imi readuc in minte algoritmul de numarat pasii automat, in

timp de vorbesc sau ma gandesc la altceva, pus la punct acum 30 de ani, in armata. Galeria

sectiei medicale e umbrita de altarul bisericii, cealalta are albul reflectorizant al chirurgiei. 4

ture complete dus-intors fac cam 1 km. Olimpia ma suna cu un cent pe minut, de-a lungul

galeriei luminoase. Ma simt asa de bine ca bat campii fara nici o gratie. Iarta-ma, Olimpia. Iau

prima masa, regim nesarat. Sacco (sau Vanzetti) ma invitase, deja, sa recurg la miraculoasele

lui borcane cu adausuri vegetale, care sa dea gust mancarii. Competent, imi explica

conjugarea inimii cu plamanii. Regimul e dur, sare potasica, cate odata nici o sare, epicureran,

a invatat sa condimenteze mancarea cu hrean, ardei iute, tot soiul de vegetale. Pe asta cu rolul

benefic al ardeiului iute n-o stia. Substanta activa din ardei iute se cheama capsicin, e un

antioxidant puternic, protejeaza organismul de carcinoame, reduce riscul de infarct miocardic

prin controlul colesterolemiei si stimuleaza si sinteza endorfinelor, nene Sacco (sau

Vanzetti?), nu rezist eu tentatiei sa ma dau rotund. Las placerea pentru deseara, acum ma

regalez cu o autentica macare de spital, fara adaosuri. Omul face ochii mari cand vede cu ce

pofta mananc. Ei, nene Sacco (sau Vanzetti?), nimeni nu le stie pe toate, nici macar Diafana

Doamna. In usa oficiului unde mancam se itesc pletele otelii ale Ralucai, a liftat-o pe maica-sa

pana aici, cu trotineta Matiz, ce faci burta, si aici dai showuri, mama, asta ziceai ca-i bolnav,

aiurea, nu vezi ca e ca la el acasa? Pun”te masa, scoal”te masa, ba-l mai si intreaba daca i-a

placut. Mi-au adus sahul lui Ramiro, Sacco (sau Vanzetti) abia asteapta. Mi-au adus un

trening nou, ma schimb, fac pe vedeta, mi-au mai adus bors, de baut, ceva tarate, sa pun in

iaurt, parca-s pachetele neconventionale din armata, toata lumea primea slana, prajituri, eu

primeam grape fruits, de fapt mai ieftine ca prajiturile. Stagiul acesta devine o vacanta, de fapt

din prima zi, printre dureri si panica, am inceput sa-mi notez, pe plicul cu ecograma, pentru

acest jurmal. Acum, practic fara medicatie, cu simptomele sub control, nu recurg la

antispastice decat seara, ziua e util sa ai contra ce lupta.



16:03. Pierd o partida castigata la Sacco (sau Vanzetti), ne-am apropiat firesc, de azi spre

pranz, cand Vanzetti (sau Sacco) a tulit-o pe parablat acasa. Pe semne l-am subestimat,

urmatoarele partide ma rade, ne apropiem de momentul de climax al sejurului. Aseara aparuse

un nou pacient, o farama de om, 74 de ani, fost dansator, facies de Iancu Brezeanu metisat cu

Yo-Yo, clownul etern. Dupa ce-si expediase familia, a intrat in vorba cu noi, facandu-l pe

Sacco (sau Vanzetti) sa recite din Minulescu, nu rezist si intru badaraneste, copilareste, peste

el, nu se supara, sotia mosului cu membrele slabite numa” ca nu ne-a reclamat. Ei, bine, in

seara asta am participat la un spectacol pe care l-as putea descrie de sute de ori fara sa-i pot

prinde maretia, unicitatea si fascinatia. Pentru asa ceva e nevoie de “portocale” literare cum

eu n-o sa am niciodata. Si, totusi, parca nu i-as dori, sa zicem, tanarului matematician roman

din California, ultima forta literara pe care-am intalnit-o, sa plateasca contactul cu un atare

subiect cu cateva zile de spital, chiar asa, sinecura, cum pare sa fi devenit pentru mine.

Ei, bine, flacaul, caci batran ar suna indecent, si-a plantat scheletul in fata noastra, a lui Sacco

si a mea, s-a sprijinit cu o mana de capul patului, sustinand cu cealalta sonda urinara, cu

eleganta cu care un stilat chelner de la Chez Frou-Frou ar fi tinut servetul si a inceput sa bata

step. Mai intai pe ritmurile melodiilor din capul lui. Un step halucinant, 2-3 pasi, ameteala,

reechilibrare, grimasa de zambet, alti 2-3 pasi. Mereu cu sonda, drapata, pudibond, intr-un

prosop purtat ca servetul de la Chez Frou-Frou (sau Chez Miou-Miou?). Iar in fata solistului,

publicul format dintr-un cardio-pulmonar profesionist, care stie sa nu intre-n panica la criza

de apnee, care stie sa-i dea lui nea Ugo nitroglicerina la criza de angina, care stie sa recite

Minulescu intr-un salon in care jumatate din pacienti sunt taciturni, care-si intretine familia

din adolescenta, care a conjugat cinci titluri balcanice la lupte clasice cu 44 de ani de lupte asa

zis libere cu viata. Si eu. Cronicarul ludic, care n-a intrat aici decat ca sa inteleaga ca n-are ce

cauta, deoarece n-a suferit destul. Atunci, fie ce-o fi, ridicam miza, termin cu tampeniile

(domnule Scordescu, ne-ati siderat, dar odihniti-va, bla bla) si incep sa fluier marota mea, De-

a lungu” in comuna”drakku stie care, leitmotivul meu, panaceul meu, mantra mea, formula

mea alchimica, conjugata cu concertul Aranjuez. O fluier ritmat, sincopat. O vad pe Diafana

Doamna cum face fite cu saxofonul, pe dalele de sah ale salonului, alaturi de batranul clown,

care-mi prinde orice sincopa, o marcheaza cu calcaiul, strivind cate un vierme cu fiece poanta.

Sau un scorpion. Pentru o clipa, am fost cu totii nemuritori.

Apoi l-am dus cu zaharelul la pat, am angajat, sub ochii lui, alta partida de sah, pe care Sacco

mi-a luat-o copios.

Apoi n-am mai luat antispastic.

Apoi, exact ca ceasul garii Ceahuca, la unu noaptea precis, Ugo Tognazzi a livrat criza sa. Dar

era altcineva de garda.

Apoi, maine zi, i-am aflat povestea vietii. Omul e sobar. Are un nume mai imposibil ca

doamna Sarmiza. Il cheama nici mai mult, nici mai putin, decat Lapadatovici. Pe Ugo

Tognazzi il cheama Lapadatovici si a fost sobar.



Duminica 15.12, 04:02. Dar intre timp, noaptea, am iesit in galerie, sa discut cu umbrele.

Multe umbre inauntru, multe umbre si afara, umbre din alta opera, ultima umbra din Piata

Universitatii fiind cea a lui Sfantu Petru, personajul scriitorului matematician de 33 de ani, pe

care il strivise talpa sensibila a unui elefant alb, in timp ce asculta mesajul sonor al

Universului.



Restul n-am sa vi-l mai povestesc.

N-am sa va mai povestesc de pana de curent si apa declansata noaptea, remediata dimineata.

N-am sa va mai povestesc cum am pierdut partida intrerupta aseara.

N-am sa va mai povestesc cum am intrerupt alta, duminica seara, pe care luni n-am mai

apucat s-o reluam. Sacco avea avantaj, cal contra doi pioni, eu aveam contrajoc, niciunul nu

era, insa, la inaltimea pozitiei.

N-am sa va mai povestesc cum Olimpiei nu i-a pasat de cat de tampit batusem eu campii fara

gratie ieri zi, investind inca cativa centi pe minut intr-o conversatie despre care nu va scrie

niciodata.

N-am sa va mai povestesc ce vedeta a salonului am fost cand, tocmai acceptand o viitoare

invitatie la casa abia in constructie a surorii dansatorului de step, am primit vizita intregului

meu trib, care n-are cum sa creada c-as fi fost in criza oarecandva. Nici de cati membri de trib

se uitau, discret, la ceas.

Nici despre completarea meseriei de cronicar, cu invitatia celui asistat de sotia devotata, la o

conversatie despre progenitura familiei Ceausescu. Fara falsa modestie, au fost momentele

cele mai tonice pentru fostul rege al mobilierului de rachita, din cele aproape 100 de ore

petrecute de mine in salonul 4. Cum nu-i atribuisem nici un nume (desi aducea, foarte vag, cu

Ţutea, in masura in care orice facies stafidit seamana cu altul la fel), n-o sa-i inventez acum

unul. Va ramane regele rachitei.

Cu atat mau putin de scena comic-grotesca, surprinsa la fiecare din cele 8 treceri printr-un

anume punct al galeriei, unde o doamna mignona, ce privea toata ziua pe geam, se certa,

potolit, cu un domn la fel de grizonat, evident vizitator, pe tema repartitiei celor doua soacre

in programul Sarbatorilor de iarna ale familiei.

Dar nu pot sa nu povestesc de intelegerea ocult-masonica cu doctorul Isacoff, in privinta

externarii. Omul nu s-a multunit cu gestica, a simtit nevoia sa se justifice public, motivand, cu

o bascalie afectuoasa, irezitibila, hotararea, prin economia de apa”Dupa ce-o taxasem pe

doamna Sarmiza, dis-de-dimineata, vazand-o proaspat tunsa, mi-am luat ramas bun de la ea

marturisindu-i soptit ca m-am indragostit de doctor. Fara sa scada viteza, a ascuns o lacrima.

Dar asta numai dupa ce cea mai timida dintre studente m-a luat, pentru a 8-a oara la pieptene

fin, anamneza, pipaiala si tram-tram. Mi-a adus aminte de o faza din seria SAS, cand printul

Malko are de platit o datorie de onoare, cu fiica nubila a unui lider folcloric aborigen. Fetita

repeta constiincioasa gestica invatata, cam ca degetele crispate ale studentei. Dar inainte de

ultima faza, cand, primind documentele de externare de la mana dreapta a medicului, o

handbalista mestecand mereu guma, cu nume sassssesc, am prelungit conversatia la limita

decentei (cu Felicia pe hol), curios sa descifrez ce-o fi fost in capul sucit al lui nea Sacco (sau

Vanzetti), care, cand a alflat ca chiar plec, m-a pedepsit strecurandu-mi printre dinti, ce i-ar

face el sassssoaicei pana le-ar curge sange din nas la amandoi. Asta numai dupa ce, bolnav

profesionist, vazuse cine scrie foaia de externare. Mi-am meritat-o. Sub ochelari, sasssssoaica

flegmatica, iute si competenta, are o pereche de ochi verzi ai drakkului. Sau poate mi s-a parut

mie, ca plecam. Plecam afara, dornic sa ma enervez. Sa reiau linii de comunicatie suspendate,

pe perioada internarii, sub pretextul abstragerii melodramei. Sa reiau toate conexiunile, cele

care faceau abstractie de spital y compris. Plus cele intretinute in spital, evident. De ce drakku

plecam, cand afara, in lume, viata e muuult mai complicata? Ete brauu”, d-aia. Tocmai d-aia.



21-22.12.2002





La pas pe strazi in panta

18.12.2003



(fragment nepublicat dintr-un jurmal de vacanta)



Aproape intreg grupul decide sa foloseasca dimineata libera pentru plaja in Rethimno, port la

Marea Egee, pe coasta nordica a Cretei. Oras venetian, oarecum in amfiteatru. Cum plaja nu

ma atrage, plec in cautarea unei taverne cu internet. De fapt o ochisem din mersul

microbuzului. Patroana, o tinerica in blue jeans, cam neincadtrata in modelul local durduliu,

ma intreaba daca vreau si ceva de baut. Cum pretul e aproape triplu decat in Iraklio, renunt la

pahar si ma afund in cele cateva zeci de mesaje secerand fara mila. Raspund doar la 3, dintre

care numai unul de suflet. Am depasit deja cu sapte minute stagiul pentru taxa minima,

echivalenta cu berea locala (Mythos !), inchid, fatuca ma iarta de cresterea taxei (oi fi avand

moaca de roman), mai hoinaresc urcand spre interior. Dau de reclama unei excursii la Thyra

(Santorini). Pentru doar un sfert in plus fata de suma platita in schimbul unui tur de o zi, astia

ofera trei zile, cu doua nopti in cuibuletele partatoase albe de pe faleza vestica, cea spre

hornul fostului Vulcan. Evident, tur operatorul nostru n-a vrut sa piarda doua nopti de cazare

si ne-a momit la turul de o zi. Amintirea calvarului urcusului pe stradute de latimea unui

magar, soarele naucitor, fermentarea borhotului senile din capul meu, daca nu toate la un loc

ma fac sa ma trezesc sarutand ceremonios mana intinsa de frumusetea aseptica de pe afisul

violent colorat. Intru in peisaj ca eroul lui Kurosawa in tabloul cu ciorile lui van Gogh. Arsita

emanata de lanul de grau trebuie sa fi fost aceeasi, incep sa-l inteleg pe personajul

demiurgului nipon, momit la o calatorie vag initiatica prin lumea fantomelor. Nava se

transforma brusc in vedeta navala si ajung instantaneu la un tarm pietros. Nu e Santorini.

Soarele cade altfel. Devin constient ca ma aflu in inima Cycladelor. Vasul militar a disparut.

La poalele unui chiparos, o femeie superba, nu poate fi decat nymfa, se chinuie sa nasca.

Fascinat, urmaresc spectacolul de dupa o tufa de leandru alb. Sunt doi gemeni, baiat si fata.

Ea e svelta, atletica, cu o privire totusi melancolica si poarta arc, iar el are parul auriu, o lyra

si cununa de laur. In ciuda reprezentarilor conventionale, sunt goi, cu impudoarea naturala a

vietatilor padurii. Leto, murmura fara a le fi intrebat, buzele mele deja crapate de arsita.

Inseamna ca stiu unde ma aflu. Fac semn cu mana barbatilor in armuri si coifuri care vorbesc,

intr-o lima necunoscuta, dar pe care o inteleg, ceva de o confederatie, sau liga si ei se

transforma intr-un grup de pelerini intr-o procesiune catre un lac sacru. Toate umbrele astea

trebuie sa fie vedenii starnite de caldura si lectura, nu se poate sa nu gasesc aici si ceva real.

La gandul asta, din lac iese o faptura majestuoasa, cu pielea alba, parul si ochii negri.

Vesmantul negru, tivit cu litere de aur mereu schimbatoare mai mult contureaza decat acopera

un trup sculptural. Faptura deschide bratele, literele de aur suna precum clopoteii sarpelui

aferent. Pare ca prezinta regatul (sau sanctuarul ?) ei. Straniu, se exprima in limba altor locuri.

Realitatea depaseste betia arsitei. “Ich bin die Zauberin”. Asta este. Constient ca sunt

spectatorul privilegiat al acestui ritual hybrid, lepad timiditatea odata cu tricoul si perechea de

jeans negri, pun ceremonios un genunchi la pamant, sarut cast unghiile sidefii, murmurand

fara umbra de suras: “iar eu sunt, macar de data asta, buricul pamantului”. Imi trec fulgerator

prin minte “ reflex livresc irepresibil “ toate povestirile in care un pamantean e facut sa se

impreune cu ciudatenii telepate, care mai de care, ce-i apar conform tiparului sau mental de

femeie, aleg treptele lustruite de milioane de pasi ale incertului templu apollonic drept loc de

ofranda si ma scufund cu voluptate in imbratisarea inselatoare a zeitei. In momentul cand

trupul orbitor se arcuieste, desprins de piatra lucioasa si e cuprins de un soi de rigor mortis,

din lac isi iau zborul mii de lebede. Iar eu stiu ca am fost daruit cu puterea de a tinti orice

naluca zburatoare cu arcul vointei mele si pot aduce armonie ciupind niste coarde intinse

potrivit.

Cand sa ajut zeitatea sa se ridice de pe lespezi si sa-si imbrace horbota, un motociclist

zbanghiu m-a atins, in trecere, de m-am rotit cu ochii de la afisul publicitar. M-am intors la

taverna cu internetul, sa ma racoresc cu o bere, pana la ora reunirii grupului. Maine, alta zi,

alte naluciri, acelasi soare, aceleleasi amintiri ce fermenteaza sub fruntea incinsa.