Robert Schumann
Robert Schumann
Robert Schumann (n. 8 iunie 1810 - d. 29 iulie 1856) a fost un compozitor şi pianist german,
unul dintre cei mai celebri compozitori romantici ai primei jumătăţi a secolului XIX. Un
intelectual, precum şi un estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă
adânca natură personală a romantismului. Introspectiv şi adesea capricios, începuturile sale
muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiţia formelor şi structurilor clasice pe care le
considera prea restrictive. Puţini l-au înţeles în timpul vieţii sale, însă o mare parte din muzica sa
este considerată acum îndrăzneaţă în originalitatea armoniei, ritmului şi formei. Locul său este
printre fruntaşii romantismului german.
Biografie
Perioada timpurie
S-a născut pe 8 iunie 1810 la Zwickau, Germania. Tatăl său era un editor, iar copilăria sa a fost
îndreptată în mod egal către cultivarea în domeniul literaturii şi în cel muzical. El însuşi
povesteşte că a început să compună înainte de a împlini şapte ani.
La paisprezece ani a scris un eseu despre estetica muzicii, dar a şi contribuit la un volum editat
de către tatăl său cu titlul "Portrete ale bărbaţilor celebri". Aflat încă în şcoală la Zwickau, citea,
în afară de Friedrich Schiller şi Johann Wolfgang von Goethe, pe Lord Byron şi autorii greci de
tragedii. Însă cea mai mare, dar şi cea mai îndelungă influenţă literară exercitată asupra sa, a fost
fără îndoială cea a lui Johann Paul Friedrich Richter, evidentă în romanele sale din tinereţe,
"Juniusabende" şi "Selene", dintre care primul a fost completat în 1826.
În 1828 părăseşte şcoala şi după un turneu, unde îl întâlneşte pe Heinrich Heine la Munchen,
merge la Leipzig pentru a studia dreptul. Interesul său în muzică a fost stimulat în timpul
copilăriei, auzind interpretarea lui Ignaz Moscheles la Carlsbad, iar în 1827 entuziasmul său a
crescut ascultând lucrările lui Franz Schubert şi Felix Mendelssohn. Însă tatăl său, care
încurajase aspiraţiile muzicale ale copilului, murise în 1826, iar atât mama sa, cât şi tutorele său,
dezaprobau o carieră muzicală pentru el.
Problema părea să se fi soluţionat considerând intenţia exprimată a lui Schumann de a studia
dreptul, însă atât la Leipzig, dar şi la Heidelberg, unde a mers în 1829, neglijează dreptul în
favoarea filozofiei, iar "copilul Naturii" pur şi simplu a început să compună.
1830-1839
Spiritul neliniştit de care era urmărit este dezvăluit în scrisorile sale din acea perioadă. De Paşte
în 1830 îl ascultă pe Paganini la Frankfurt. În iulie în acelaşi an scrie mamei sale, "Întreaga mea
viaţă a fost o luptă între Poezie şi Proză, sau numeşte-o Muzică şi Drept". Până la Crăciun se află
încă o dată la Leipzig, luând lecţii de pian cu vechiul său maestru, Friedrich Wieck.
În anxietatea sa de a accelera însuşirea unei execuţii perfecte, îşi accidentează mâna dreaptă. Alte
surse presupun că inabilitatea mâinii drepte ar fi fost cauzată de medicamentele împotriva
sifilisului. Aceste surse susţin că a încercat o procedură chirurgicală radicală pentru a separa
tendoanele inelarului de cele ale degetului mijlociu (musculatura primului este legată de cea a
mijlociului), făcându-l astfel cel mai "slab" deget. Indiferent de cauze, ambiţiile sale ca pianist
fiind ruinate, ia hotărîrea de a se dedica complet compoziţiei şi începe un curs teoretic sub
Heinrich Dorn, dirijor la opera din Leipzig. Cam în această perioadă proiectează o operă cu
subiectul Hamlet.
Ideea fuziunii unei teme literare cu ilustrarea sa muzicală, despre care se poate spune că a luat
prima formă în Papillons (op. 2), este semnalată într-o oarecare măsură în prima critică a lui
Schumann, un eseu privind Variaţiile lui Chopin pe o temă din Don Juan, care a apărut în
Allgemeine musikalische Zeitung, în 1831. În eseu, opera este discutată de către personajele
imaginare Florestan şi Eusebius (omologii lui Vult şi Walt din romanul Flegeljahre de Jean
Paul), iar lui Meister Raro (reprezentându-l fie pe însuşi compozitorul, fie pe Wieck) i se cere, de
asemenea, opinia.
Însă până la vremea când Schumann a scris Papilonii (1831) mersese cu un pas mai departe.
Scenele şi caracterele romancierului său favorit trecuseră acum definitoriu şi conştient în muzică
şi într-o scrisoare trimisă de la (aprilie 1832) le ordonă fraţilor săi: "citiţi ultima scenă în
Flegeljahre de Jean Paul cât mai repede posibil, pentru că Papilonii reprezintă o reprezentare
muzicală a acelei mascarade."
În iarna anului 1832 Schumann vizitează rudele sale din Zwickau şi Schneeberg, în ambele
locaţii fiind interpretată prima parte din simfonia sa în G minor, care rămâne nepublicată. În
Zwickau muzica a fost cântată la un concert oferit de fiica lui Wieck, Clara, care avea atunci
numai treisprezece ani. Moartea fratelui său Iulius precum şi cea a cumnatei Rosalie în 1833 par
a-l fi indus pe Schumann într-o profundă melancolie.
Până la ivirea verii lui 1834, însă, se recuperează suficient pentru a fi capabil de a începe Die
neue Zeitschrift für Musik, lucrarea în care apărea partea mai importantă a scrierilor sale critice.
Primul număr este publicat la 3 aprilie 1834. El afecta o revoluţie în gusturile vremii, când
Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven şi Carl Maria von Weber erau neglijaţi în
favoarea operelor oamenilor superficiali ale căror nume sunt astăzi uitate. A aduce omagii lui
Frederic Chopin şi Hector Berlioz în acele zile era nevoie să curtezi încărcătura de excentrism al
preferinţelor, deşi geniul ambilor maeştri era apreciat şi proclamat în mod descis în noul jurnal.
Obligaţiile editoriale ale lui Schumann, care l-au ţinut foarte ocupat în vara anului 1834, au fost
întrerupte de relaţiile sale cu Ernestine von Fricken, o fată de optsprezece ani, cu care s-a logodit.
Ea era fiica adoptivă a unui om bogat din Boemia, ale cărui variaţii pe o anumită temă au stat la
baza propriilor Studii simfonice ale lui Schumann. Schumann sfârşeşte logodna, din motive
rămase până astăzi obscure.
În Carnaval (op. 9, 1834), una dintre cele mai geniale şi mai caracteristice lucrări de pianoforte,
Schumann începe aproape fiecare secţiune cu notele muzicale semnificând în germană literele
care formează cuvântul Asch (A, E-bemol, C şi B sau alternativ A-bemol, C şi B), satul în care
se născuse Ernestine, note muzicale întâlnite şi în numele compozitorului. Prin sub-titlul
"Estrella" al uneia dintre secţiunile din, compozitorul face referire la Ernestine, iar prin sub-titlul
"Chiarina", se referă la Clara Wieck. Eusebius şi Florestan, personajele imaginare atât de des
întâlnite în scrierile sale critice, se regăsesc şi aici, exceptând imitaţii briliante ale lui Chopin şi
Paganini, iar lucrarea se aseamănă cu un marş al Davidsbündler-- liga de oameni ai lui David
împotriva filistinilor în care pot fi auzite accentele clare ale adevărului în comparaţie cu
zgomotele falsităţii. În Carnaval, Schumann a mers mai departe decât în Papilonii, deoarece în
prima lucrare el însuşi a creat povestea de la baza ilustrării muzicale.
Pe 3 octombrie 1835 Schumann l-a întâlnit pe Mendelssohn la casa lui Wieck din Leipzig, iar
aprecierea sa faţă de marele său contemporan este arătată cu aceeaşi libertate generoasă care l-a
remarcat în toate relaţiile sale faţă de ceilalţi muzicieni şi care mai târziu i-a permis să
recunoască geniul lui Brahms încă din perioada când acesta se afla în obscuritate.
În 1836 cunoştinţa dintre Schumann şi Clara Wieck, deja cunoscută drept pianist, se dezvoltă în
dragoste, iar la un an Schumann cere consimţământul tatălui Clarei pentru mariaj, însă este
refuzat. În seriile Fantasiestücke pentru pian (op. 12) oferă încă o dată o ilustrare sublimă a
fuziunii de idei literare şi muzicale sub concepţii întrupate în piese precum Warum şi In der
Nacht. După scrierea ultimului dintre aceste două, simte în muzică sugestia fantezistă a unei serii
de episoade din povestea Hero şi Leander.
Kreisleriana, considerată de compozitor ca una dintre cele mai reuşite lucrări ale sale, a fost
scrisă în 1838, iar aici realismul compozitorului este din nou purtat cu o treaptă mai sus. Kreisler,
poetul romantic adus în contact cu lumea reală, a fost un caracter cules din viaţa reală de către
poetul E. T. A. Hoffmann (q.v.), iar Schumann îl utilizează drept un muştiuc imaginar pentru
recitalul din muzica propriilor sale trăiri. Phantasie in C (op. 17), compusă în vara anului 1836,
este o lucrare dispunând de cea mai înaltă calitate a pasiunii. Odată cu Faschingschwank aus
Wien, cea mai apreciată lucrare a sa pentru pian, scrisă în 1839, după o vizită la Viena (timp în
care descoperă o simfonie până atunci necunoscută compusă de Schubert), această perioadă a
vieţii sale se sfârşeşte.
Cum Wieck era încă împotriva mariajului, Robert şi Clara se lipsesc de acesta şi se căsătoresc la
12 septembrie la Schönefeld, în apropiere de Leipzig.
1840-1849
Anul 1840 poate fi considerat drept cel mai prolific al carierei lui Schumann. Până acum
compuse aproape exclusiv pentru pianoforte, dar în acest singur an compune aproape o sută şi
cincizeci de piese. Biografii lui Schumann îl reprezintă ca fiind cuprins într-o furtună de melodii,
dulceaţa, dubiul şi disperarea acestora fiind toate atribuite sentimentelor variate stârnite de
dragostea sa pentru Clara. Însă ar fi nefondat să spunem că numai această influenţă a stat la baza
perfecţiunii textuale din compoziţii precum Frühlingsnacht, Im wunderschönen Monat Mai şi
Schöne Wiege meiner Leiden.
Principalele cicluri ale compoziţiilor din această perioadă au fost cele din Liederkreis de J. von
Eichendorff (op. 39), Frauenliebe und Leben de Chamisso (op. 42), Dichterliebe de Heine (op.
48) şi Myrthen, o colecţie de melodii, inclusiv poeme de Goethe, Rückert, Heine, Byron, Burns
şi Moore. Piesele Belsatzar (op. 57) şi Die beiden Grenadiere (op. 49), ambele la scrierile lui
Heine, reliefează cel mai bine talentul de compozitor de balade, deşi balada dramatică este mai
puţin înrudită lui decât lirica introspectă. Precum afirma Grillparzer, "El şi-a creat o noua lume,
una ideală, în care mişcările sale sunt aproape precum dorinţele sale."
Însă a fost nevoie de multă vreme pentru ca Schumann să primească recunoaşterea cuvenită. În
timpul vieţii sale singurele semne de onoare primite au fost doctoratul obţinut în cadrul
Universităţii de la Jena (1840) şi profesoratul din 1843 în cadrul Conservatorului din Leipzig.
Probabil nici un alt compozitor nu ar putea rivaliza vreodată cu Schumann în canalizarea
energiilor proprii asupra unei singure forme muzicale. La început toate impulsurile sale creative
erau transpuse în muzică pianoforte, apoi a urmat anul miraculos al melodiilor. În 1841 a compus
două dintre cele patru simfonii ale sale. Anul 1842 a fost dedicat compoziţiei muzicii de cameră
şi include cvintetul pianoforte (op. 44), astăzi unul dintre cele mai cunoscute şi admirate opere
ale sale. În 1843 scrie "Paradis şi Stiloul", primul eseu despre muzica vocală concertată.
Acum că stăpânea formele separate, compoziţiile sale de aici înainte nu pot fi clasificate drept
specifice unei anumite perioade. La Schumann, mai mult decât la orice alt muzician, achiziţia de
cunoştinţe noi se afla în strânsă legătură cu creşterea propriei experienţe de viaţă şi a impulsului
de a o exprima.
Stadiul vieţii sale în care era foarte angrenat în muzica sa pentru Faustul lui Goethe (1844-1853)
a fost unul critic pentru sănătatea sa. Prima jumătate a anului 1844 a petrecut-o alături de soţia sa
în Rusia. La întoarcerea în Germania îşi abandonase munca editorială şi pleacă din Leipzig către
Dresden, unde suferă de prostaţie persistentă pe sistemul nervos. Cum începea să lucreze, era
cuprins de tremurături şi îngrijorări de moarte care se manifestau în frica de locuri înalte, de toate
instrumentele metalice (chiar şi clape) şi de droguri. Suferea perpetuu din imaginarea că nota A
răsuna în urechile sale. În 1846 se recuperase şi iarna revizitează Viena, călătorind la Praga şi
Berlin în primăvara lui 1847, iar vara în Zwickau, unde este primit cu entuziasm, certificând
faptul că Dresden şi Leipzig erau singurele mari oraşe în care compozitorul era apreciat la acea
vreme.
Anului 1848 îi aparţine singura sa operă, Genoveva (op. 81), o lucrare conţinând multă muzică
frumoasă, dar lipsită de forţă dramatică. Este interesantă din prima încercării sale de a aboli
recitativul, privit de Schumann drept o întrerupere a valului muzical. Subiectul din Genoveva,
bazat pe lucrări de Tieck şi Hebbel, nu a fost o alegere prea plăcută; însă trebuie amintit că
începând cu 1842 posibilităţile operei germane au fost puternic influenţate de către Schumann,
care a scris: "Cunoaşteţi rugăciunea mea ca artist, seară şi dimineaţă? Este numită 'Opera
germană'. Acesta este un domeniu real al curajului .. ceva simplu, profund, german." Iar în
carneţelul său de sugestii pentru texte de operă se găsesc, printre altele: Nibelungen, Lohengrin şi
Till Eulenspiegel.
Muzica pentru Manfred de Byron este proeminentă într-un an (1849) în care compune mai mult
decât în oricare altul. Insurecţia din Dresden îl obligă pe Schumann să se mute la Kreischa, un
sat mic la doar câteva mile în afara oraşului. În luna august a aceluiaşi an, cu ocazia împlinirii a o
sută de ani de la naşterea lui Goethe, scene din Faust de Schumann sunt intrepretate la Dresden,
Leipzig şi Weimar, Liszt oferind ca întotdeauna sprijin şi încurajări neîncetate. Restul acelei
lucrări a fost scrisă mai târziu în acelaşi ani, iar uvertura în 1853.
După 1850
Între 1850 - 1854 textele operelor lui Schumann sunt extrem de variate. În 1850 devine
succesorul lui Ferdinand Hiller ca director muzical la Düsseldorf; între 1851-1853 vizitează
Elveţia şi Belgia, precum şi Leipzig. În ianuarie 1854, Schumann merge la Hannover, unde
audiază o interpretare a operei sale Das Paradies und die Peri"
La 27 februarie 1854 se aruncă în Rin. Este salvat de nişte luntraşi, dar odată adus la mal se
confirmă nebunia sa. Deşi biografii timpurii concluzionau că acest comportament al lui
Schumann era datorat sifilisului, cercetări ulterioare au arătat improbabilitatea acestei ipoteze.
Mai mult, multe dintre simptomele pe care le manifesta, inclusiv crize de activitate maniacă
susţinută alternând cu perioade de depresie profundă, indică spre dereglări polare. Este
transportat la un azil privat în Endenich, în apropiere de Bonn, Germania, unde va rămâne până
la moartea sa, la 29 iulie 1856. Este înmormântat la Bonn, iar în 1880 este ridicată o statuie de A.
Donndorf la mormântul său.