Norman-Manea.-Intoarcerea-huliganului

http://atelier.liternet.ro/articol/4132/Norman-Manea/Intoarcerea-huliganului.html









Norman Manea

Întoarcerea huliganului

Editura Polirom, 2006









Citiţi o cronică a acestei cărţi.



*****



Intro



De la debutul în 1966, în Povestea vorbii a lui Miron Radu Paraschivescu, şi pînă în 1986, cînd a plecat

din ţară, Norman Manea a publicat 10 volume (5 romane, 3 volume de proză scurtă, 2 volume de

eseuri). Scriitorul a fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) şi Premiul Uniunii

Scriitorilor (1984, anulat de către Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste). După 1986, în străinătate

fiind, întîi în Germania (1987), apoi stabilit în Statele Unite, la New York, Norman Manea a fost tradus în

15 limbi, cărţile sale fiind elogios recenzate în principalele ziare ale ţărilor respective. Volumele publicate

în SUA (October, eight o'clock, On Clowns: The Dictator and the Artist, Compulsory Happiness, The Black

Envelope, The Hooligan's Return) au figurat în selecţia celor mai importante apariţii editoriale din The

New York Times. Este profesor de literatură europeană şi "writer in residence" la Bard College.



Scriitorului i s-a decernat în 1992 Bursa Guggenheim şi prestigiosul Premiu MacArthur ("Nobelul

american"). În 1993, Biblioteca Naţională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincţiei de

"Literary Lion" al bibliotecii. În 2002, lui Norman Manea i s-a atribuit Premiul internaţional de literatură

Nonino pentru "Opera omnia".



În România, i-au apărut, după 1989, 3 volume la Editura Apostrof (Octombrie, ora opt, povestiri, şi

Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul, eseuri, în 1997, Fericirea obligatorie, nuvele, 1999), Casa melcului

(interviuri) la Editura Hasefer (1999) şi ediţia revăzută a romanului Plicul negru (Fundaţia Culturală

Română, 1996, şi Editura Cartea Românească, 2003).



La Editura Polirom, de acelaşi autor, au mai apărut: Întoarcerea huliganului (2003), Plicuri şi portrete

(2004), Fericirea obligatorie (ed. a II-a, 2005), Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul (2005) şi Anii de

ucenicie ai lui August Prostul (ed. a II-a, revăzută, 2005).



*****



Barney Greengrass

Prin fereastra, largă cît peretele, intră lumina edenică, de primăvară. Bărbatul din cameră contemplă, de

la înălţimea a zece etaje, forfota Paradisului. Clădiri, firme, pietoni de pe Lumea Cealaltă. In paradise one

is better off thanany-where else, ar trebui să repete şi în această dimineaţă.



Pe cealaltă parte a străzii, clădirea roşie, masivă. Se văd grupuri de copii la ora de dans şi gimnastică.

Coloanele galbene de taxiuri blocate la intersecţia dintre Broadway şi Amsterdam Avenue urlă, isterizate

de metronomul turmentat al dimineţii. Observatorul scrutează, însă, deja, cerul, pustiul, lenta cronofagie

a deşertului, termitele uriaşe ale norilor.



Peste jumătate de oră se află la colţul străzii, în faţa clădirii de 42 de etaje în care domicilia. Nici un

accent stilistic, simpla geometrie a asamblării: un adăpost, atît, suprapunere de cutii locative. Bloc

stalinist... mormăie. Nu, blocurile staliniste nu atingeau asemenea înălţime. Stalinist, totuşi, repetă,

sfidînd decorul posterităţii. Va redeveni, în această dimineaţă, cel din urmă cu nouă ani? Uluit, ca atunci,

de noutatea vieţii de după moarte? Nouă ani, cît nouă luni în burta doldora de noutăţi a aventurii care

livrează, acum, această dimineaţă nou-nouţă, ca la începutul dinaintea începuturilor.



În stînga, firma albastră, cu mari litere albe, RITE AID PHARMACY, farmacia la care îşi cumpără, regulat,

capsulele. Brusc, alarma! Cinci maşini de pompieri, fortăreţe metalice cu surle şi tobe şi muget de taur,

luaseră cu asalt strada. Focurile iadului persistă, iată, şi în Paradis. Nimic grav, totul se restabileşte,

instantaneu: iată laboratorul-foto, unde îşi developează fotografiile standard pentru noile legitimaţii.

Alături, galantarul de sandviciuri, firma galbenă, SUBWAY, apoi, STARBUCKS, cafeneaua boemilor.

McDONALD's, fireşte, firma roşie cu litere albe şi cu marele M galben. În faţa uşii metalice, o băbuţă în

jeanşi şi sneakeri negri, pălărioara colonială albă trasă peste ochi, baston în mîna dreaptă, o pungă,

mare, verde în stînga şi doi cerşetori negri, înalţi, bărboşi, cu cîte un pahar din plastic alb în mînă.

Chioşcul de ziare al pakistanezului, debitul de tutun al indianului, restaurantul mexican, magazinul de

rochii, marile coşuri cu fructe şi flori ale coreeanului, pepeni galbeni şi roşii, prune negre şi roşii şi verzi,

mango de Mexic şi mango de Haiti, grapefruits galbene şi albe şi roz, struguri, morcovi, cireşe, banane,

mere Fuji şi mere Granny, trandafiri, lalele, garoafe, crini, crizanteme, florile mari şi mici, de cîmp şi de

grădină, albe, galbene, roşii. Clădiri scunde şi clădiri înalte şi clădiri şi mai înalte, stiluri şi proporţii şi

destine amestecate, Babilonul Lumii Noi şi al Lumii Vechi şi al vieţii de după moarte. Japonezul micuţ, cu

cămaşa roşie şi şapca roşie, clătinîndu-se între două sacoşe grele cu pachete. Blondul cu barbă, în

pantaloni scurţi şi cu pipă, între două blonde masive în pantaloni scurţi, verzi, cu ochelari de soare negri

şi mici rucsacuri pe spate. Tînăra înaltă, subţire, desculţă, păr scurt, roşu, maiou transparent, pantaloni

scurţi, scurţi, cît o foaie de viţă, bărbatul chel şi mare, cu doi copii mici în braţe, bărbatul mic şi lat, cu o

mustaţă neagră şi lanţ de aur la gît. Cerşetori şi poliţişti şi turişti, nimeni de neînlocuit. Intersecţia dintre

Amsterdam Avenue şi strada 72, în dreptul micului parc Verdi Square, un triunghi de iarbă, trei laturi de

gard metalic. În centru, pe soclul de piatră albă, în redingotă, cravată, pălărie, senor Giuseppe Verdi,

între personajele operelor sale, pe care odihnesc ciorile placide ale Paradisului. Pe băncile din faţa

gardului, plebea muritoare, pensionari, infirmi, vagabonzi traficînd isprăvi picareşti şi ciugulind din

cornetul de cartofi prăjiţi sau din pizza de cauciuc.



Nimic nu lipseşte în Paradis: mîncare şi îmbrăcăminte şi ziare, saltele, umbrele, computere, pantofi,

mobilă, vinuri, bijuterii, flori, ochelari, discuri, lămpi, lumînări, lacăte, lanţuri, cîini, păsări exotice şi peşti

tropicali. Şi negustori, saltimbanci, poliţişti, coafeze, lustragii, contabili, tîrfe, cerşetori, toate chipurile şi

limbile şi vîrstele şi înălţimile şi greutăţile populau dimineaţa neverosimilă, în care supravieţuitorul

celebrează nouă ani de viaţă nouă.



În Lumea de Apoi, distanţele şi interdicţiile fuseseră abolite, fructele cunoaşterii sînt accesibile pe ecrane

de buzunar, pomul vieţii fără moarte îşi oferă roadele la toate farmaciile, viaţa rulează vertiginos,

contează doar clipa, prezentul cît o clipă. Sună, iarăşi, iată, sirena infernului!... Nu de foc era vorba, de

data asta. Bolidul alb lăsase în urmă, în aer, un cerc de sînge şi o cruce roşie şi inscripţia roşie:

AMBULANŢĂ.



Nu, nimic nu lipsea în viaţa de după moarte, nimic. Ridică privirea spre cerul care îngăduia minunea.

Văzduh obturat, paralelipipedele de beton nu îngăduiau decît o fantă de cer. Faţada din dreapta bloca

privirea. Perete lung, lung, cafeniu, flancat de burlanul albastru, de gunoi. În stînga, zidul galben. Pe

fondul lucios al vopselei aurii, irizarea albastră a mesajului: DEPRESSION IS A FLAW IN CHEMISTRY NOT

IN CHARACTER.



Avertisment sau informaţie, greu de spus. Rămăsese cu capul pe spate şi privirea pe coloanele sacrului

text, face un pas înapoi, trezit, avansează iarăşi pe Amsterdam Avenue. Avantajul Vieţii de Apoi:

imunitatea. Nu mai eşti înlănţuit, ca în prima viaţă, de toate nimicurile, rulezi, indiferent, mai departe.



Pietonul avansează spre Barney Greengrass. "Locul îţi va aduce aminte de viaţa anterioară", promisese

prietenul.



Clădirile de pe Amsterdam Avenue sînt ale trecutului, case vechi, roşcate, brune, fumurii, patru-cinci-

şase etaje, balcoane negre, metalice, scări de incendiu înnegrite de vremuri. Cartier de gară, aşa i se

păruse, la prima vedere, această zonă din Upper West Side, amintindu-i de Lumea Veche. În cei 9 sau 90

de ani de cînd locuia aici se înmulţiseră, însă, clădirile înalte, tot mai înalte, faţă de care pînă şi blocul de

42 de etaje în care locuia părea o biată performanţă stalinistă... da, cuvîntul revenea, fără rost.



La parter, prăvăliile, ca altădată: FULL SERVICE JEWELERS, UTOPIA RESTAURANT, AMARYLLIS FLORIST,

LOTTO, SHOE STORE, ADULT VIDEO, CHINESE DRY CLEANING, NAIL SALON, ROMA FRAME ART,

MEMORIAL: RIVERSIDE MEMORIAL CHAPEL, intersecţia cu strada 76. Din clădire apare o fată cu picioare

groase şi păr lung, negru. Rochie neagră, cu mîneci scurte, negre, ciorapi negri, ochelari groşi, de soare,

cu sticlă neagră. Trei maşini negre lungi lungi, ca nişte sicrie uriaşe, cu ferestrele negre. Coboară domni

eleganţi, în costume negre şi pălării negre, doamne elegante, în rochii negre şi pălării negre, adolescenţi

în costume festive, funerare. Metronomul bătuse, din nou, pentru cineva, ora veşniciei. Viaţa este

mişcare, nu uitase, se depărtează, grăbit. Un pas, doi, gata, în afara primejdiei.



OTTOMANELLI. Două bănci de lemn de o parte şi de alta a intrării. Bătrîna, pe banca din dreapta.

Inscripţia pe pînza verde a umbrelei care acoperea vitrina: OTTOMANELLI BROS, SINCE 1900. Cu un ochi

atent la vecină, se trînteşte, obosit, pe banca din stînga.



Bătrîna privea în gol, dar pare atentă la mişcările sale. Se recunoscuseră, se pare. Simte prezenţa

familiară, ca în unele seri, în încăperi brusc încărcate de o linişte suavă, protectoare, învăluindu-l pe

neaşteptate. Niciodată pe stradă, însă, în zarva zilei.



Se ridicase, o lăsă să se depărteze cîţiva paşi, porneşte, este în spatele ei, în cadenţa lentă a trecutului.

Picioarele subţiri, palide, glezna fină. Şosetele scurte, transparente, pantofii uşori, fără toc, ca nişte

galoşi. Părul alb, tuns scurt. Umerii osoşi, aplecaţi înainte. Rochia cu mîneci scurte, fără talie, dintr-o

pînză subţire, în carouri, dungi roşii şi portocalii, pe fond albastru. În stînga, sacoşa de plastic, ca

altădată. În dreapta, ca demult, jacheta de lînă gri, strînsă sul.



Grăbeşte pasul, trece în faţa ei, se întoarce, brusc, sînt faţă în faţă. Tresărise! Recunoscuse, probabil,

necunoscutul care se trîntise, extenuat, pe cealaltă bancă din faţa intrării OTTOMANELLI. Tresărise şi el.

Aşa, din neant, pe o bancă, în faţa unui restaurant, năluca!



Mersul, silueta, rochia, jacheta, părul alb, tuns scurt, ca o perucă, chipul întrevăzut doar o fracţiune.

Fruntea şi sprîncenele şi ochii şi urechile de altădată, ca şi bărbia. Doar gura nu mai era perfect

conturată, o dungă, acum, buzele prea lungi, fără contur. Nasul pierduse linia perfectă, se lăţise. Gîtul

bătrîn, cu pielea căzută, ridată.



O urmăreşte, acum, de la distanţă. Silueta, mersul, aerul, nu ai nevoie de semnalmente de recunoaştere,

totul se află în tine, ştiut, neclintit, nu ai de ce urmări, pe stradă, travestiul. Pierdut în gînduri, neatent,

încetineşte, arătarea dispăruse, cum dorea.



În sfîrşit, între strada 86 şi 87, destinaţia, BARNEY GREENGRASS. Lîngă fereastră, proprietarul, revărsat

peste scaun, cocoaşa şi burta învelite într-o cămaşă albă, largă, cu mîneci lungi şi butoni de aur. Gîtul

lipseşte, capul învelit în păr alb, nasul şi gura şi fruntea şi urechile ferme. Un vînzător în halat alb în

spatele galantarului Salam-Halva din stînga. Altul, în spatele galantarului Pîine-Covrigi-Chifle-Cozonaci,

din dreapta. Salută bătrînul proprietar şi tînărul bărbat de lîngă acesta, care ţine un telefon la fiecare

ureche. Trece în încăperea din stînga, restaurantul.



La masa de lîngă perete, domnul slab, înalt, cu ochelari, ridică privirea din ziar. Va urma adresarea de

rutină: "Ce faci, copilule?" O faţă cunoscută, voce cunoscută... exilaţii sînt recunoscători pentru

asemenea clipe.

- Ce faci, copilule, ce-i nou?

- Mai nimic! "The social system is stable and the rulers are wise", cum spune colegul nostru Zbigniew

Herbert. "In paradise one is better off than in whatever country."



Romancierul nu se omora după poeţi, noroc că versurile par proză.

- Ce faci? Noutăţi de aici, nu de la Varşovia.

- Sărbătoresc! Nouă ani de paradis. La 9 martie 1988 am naufragiat în Lumea Nouă.

- Copiii iubesc aniversările. Barney e un bun loc pentru aniversări. Toate amintirile ghetoului. Oy, mein

Yiidishe Mame... Lumea veche şi viaţa veche.



Îmi întinde mapa de plastic cu meniul. Da, ispitele ghetoului: Pickled Herring in Cream sauce. Fillet of

Schmaltz Herring (very salty). Corned beef and eggs. Tongue and egg. Pastrami and egg. Salami and

eggs. Home made chopped chicken liver. Gefilte fish with horseradish. Ficatul de pasăre nu e cel de

gîscă, însă, nici pasărea americană din incubator nu-i cea est-europeană, nici peştele nu-i din lumea

veche, nici ouăle. Strădania există, însă, ca şi trecutul, ca şi substitutele sale. Russian Dressing, peste

tot, Russian Dressing... Roast Beef, Turkey, Cole Slaw... Da, mitul identităţii, surogatele amintirilor

transcrise în limba supravieţuirii.



Chelner tînăr, înalt, frumos. Îl recunoaşte prompt pe celebrul romancier: "V-am citit ultima carte, Sir".

Philip nu pare flatat, nici deranjat de familiaritate. "Da? Şi ţi-a plăcut?" Îi plăcuse, dar mai puţin, trebuia

să recunoască, decît cartea precedentă, mult mai erotică, aceea.



"Bun, bun", aprobă autorul, fără să ridice privirea. "Mie îmi aduci ouă cu somon şi un suc de portocale.

Numai albuşul din ouă, fără gălbenuş."



Chelnerul trece la partenerul clientului. "Dumneavoastră?" "La fel, la fel", mă aud bîlbîind.

- Cum ţi se pare bucătăria lui Barney?



Barney Greengrass simula cu zel bucătăria evreiască a Europei de Est, dar nu era destul să adaugi ceapă

prăjită, nici să transcrii denumiri ca beigole şi knisch, ca să obţii gustul trecutului.

- OK, eşti scutit de răspuns. Pleci în România, ce-ai decis?

- Nu am decis.

- Ţi-e frică? Te gîndeşti la asasinatul de la Chicago?... Profesorul acela... cum îl cheamă? Profesorul din

Chicago.

- Culianu, Ioan Petru Culianu. Nu, nu sînt cazul Culianu. Nu sînt ucenic al transcendenţei, nici nu mi-am

trădat Maestrul, nici nu sînt un creştin amorezat de o evreică, gata să se convertească la iudaism. Sînt

doar un biet nomad, nu un renegat. Renegatul trebuie pedepsit, pe cînd eu... nu-s decît vechea pacoste.

Nu pot furniza surprize.

- Surprize, nu ştiu, dar pacoste ai fost. Suspectul devine suspicios. Nici asta nu-i un avantaj.



Asasinarea, în plină zi, în incinta universităţii din Chicago, a profesorului Ioan Petru Culianu se produsese

cu şase ani în urmă, la 21 mai 1991. O crimă aparent perfectă: un singur glonte, tras dintr-o cabină

vecină, în capul profesorului, aşezat pe scaunul de plastic, în toaleta profesorilor de la Divinity School.

Misterul nedezlegat al asasinatului înmulţise, fireşte, speculaţiile: relaţia tînărului profesor Culianu cu

maestrul său, savantul român în istoria religiilor Mircea Eliade, datorită căruia venise în America, relaţia

cu comunitatea română din Chicago, cu Regele exilat al României, cu parapsihologia care îl obseda. Mai

era şi conecţia legionară, fireşte. Garda de Fier, mişcarea naţionalistă de extremă dreapta ai cărei

membri erau numiţi legionari şi pe care Mircea Eliade o susţinuse în anii '30, avea aderenţi în

comunitatea română din Chicago, iar Culianu era pe punctul de a evalua critic trecutul politic al

Maestrului.



Perioada cînd se produsese crima din Chicago coincidea, este adevărat, cu publicarea, în 1991, în The

New Republic, a textului meu despre perioada legionară a lui Eliade. Fusesem contactat, drept

consecinţă, de FBI, sfătuit să fiu prudent în contactele cu compatrioţii şi nu numai cu aceştia.



Nu era prima dată cînd discutam subiectul cu prietenul meu american. Culianu, Eliade, Sebastian,

prietenul evreu al lui Eliade, apăreau frecvent în dialogul nostru, în ultimele luni.



Pe măsură ce data plecării mele la Bucureşti se apropia, Philip stăruia să formulez natura ezitărilor şi

neliniştii mele. Nu izbuteam, erau ambigue... Nu ştiam dacă evitam să mă întîlnesc pe mine însumi, cel

din trecut, acolo, sau nu suportam să fiu identificat în noua imagine, ornată cu laurii exilului şi blestemele

Patriei.

- Înţeleg parte dintre motive. Sînt şi altele, probabil. Dar călătoria te-ar vindeca, în sfîrşit, de sindromul

est-european.

- Poate. Nu sînt, însă, pregătit pentru întoarcere. Nu sînt încă destul de indiferent faţă de trecut.

- Tocmai! După călătorie, vei fi. Cine s-a întors, s-a vindecat.



Ajunseserăm, din nou, la vechiul punct mort. De data asta, Philip insista.

- Dar revederea unor prieteni? Vechile locuri?... Spuneai că ai revedea pe unii, deşi nu te simţi pregătit.

Săptămîna trecută vorbeai despre cimitir. Mormîntul mamei.

Urmă o lungă tăcere.

- Am reîntîlnit-o. Azi dimineaţă. În urmă cu jumătate de oră. Veneam încoace. Dintr-o dată, şedea pe o

bancă. Pe Amsterdam Avenue. O bancă de lemn, în faţa unui restaurant numit Ottomanelli...



Am tăcut, din nou, amîndoi. La strada 79 ne-am despărţit, ca de obicei. Philip o luă la stînga, spre

Columbus Avenue, eu am continuat pe Amsterdam, pînă la strada 70, la blocul stalinist care nu era

stalinist.



Jormania



Chipul şi silueta ofiţerului Portofino îmi reveniseră, instantaneu, în minte, după ieşirea de la Barney

Greengrass. Obrazul lat, langoarea privirii, părul pieptănat cu grijă. Mîini mici, picioare mici, zîmbet

amabil. Un bărbat scund, delicat, în costum bleumarin şi cravată albastră.

Se grăbise să mă informeze, curînd după debutul conversaţiei, că fusese profesor de chimie la un liceu,

înainte de noua profesie. Îmbrăcămintea semăna cu a securistului român, manierele deloc. Afabil,

respectuos, fără viclenia sau bădărănia celuilalt. Dădea impresia că vroia să te ocrotească, nu să te

intimideze sau să te racoleze în obscure trişerii, precum copoiul socialist.



Nu-mi oferise, însă, de fapt, nici o protecţie. Nici "bullet-proof vest", nici agent însoţitor, nici măcar

spray-ul recomandat femeilor singure pentru a orbi, pe loc, agresorul. Sfaturile sale moderate şi amicale

semănau cu sfaturile de bun simţ ale unei bunici: să observ, pe stradă, dacă revăd o aceeaşi figură în

preajmă, să schimb traseele de plimbare şi ora cînd îmi cumpăr ziarul, să nu deschid plicuri suspecte. Nu

adăugase nici "lay low"2, cum se obişnuieşte. Îmi dăduse, însă, cartea de vizită, pe care adăugase

numărul de telefon de acasă, în caz de urgenţă. Concentrarea în mine însumi, neatenţia în

comportamentul social nu se schimbaseră, însă, datorită talismanului cu care mă înzestrase.

Nervozitatea şi neliniştea crescuseră, în schimb.



Pricina întîlnirii cu ofiţerul Jimmy Portofino fusese apariţia, în The New Republic, a eseului meu punînd în

discuţie "culpa fericită" a lui Eliade, adică relaţia sa, în anii '30, cu Garda de Fier, care are şi astăzi

simpatizanţi între coreligionarii săi din America şi România. Textul atinsese o temă periculoasă, cum

dovedea asasinarea lui Culianu. Conducerea colegiului Bard solicitase concursul FBI în protejarea

propriului profesor român.



Abia la vreun an după întîlnirea cu FBI, primisem un mesaj anonim din Canada. Scrisul de pe plic mi-era

necunoscut şi nu mă pricepeam la grafologie. Înăuntru, o ilustrată fără vreun cuvînt. Aruncasem plicul,

dar păstrasem ilustrata: Marc Chagall, Le Martyr, Kunsthaus Zürich. O variantă iudaică a răstignirii, se

pare. Martirul nu era crucificat şi bătut în cuie, ci legat la mîini şi picioare de un stîlp, în centrul unui tîrg

incendiat, a cărui figuraţie, mama, scripcarul, cărturarul templului cu ucenicii, apărea în prim plan. Chipul

tînărului Christ evreu, cu barbă şi perciuni: imaginea pogromului. Nu holocaustul, devenit clişeu al

lamentării, ci teroarea pogromului est-european. Nu ştiam să decodez mesajul. Ameninţare sau,

dimpotrivă, solidarizare? Contemplam, adesea, ilustrata păstrată pe birou.



Trecuseră şase ani, nu fusesem ameninţat, nici asasinat, dar între invective ca "antipartinic",

"extrateritorial", "cosmopolit" cu care mă onorase, înainte de 1989, presa comunistă din România, şi

"trădător", "piticul de la Ierusalim", "agent american", din perioada post-comunistă, regăseam, mai

curînd, coerenţă decît contradicţie. Să fi fost acesta motivul pentru care nu mă simţeam în stare să

vizitez Patria?



După despărţirea de Philip, revenisem pe banca de la Ottomanelli, unde doar cu o oră înainte trecutul mă

recuperase. Ar fi fost mai uşor, oare, să mă explic unui poliţist american? Măcar chestiunea Culianu i-ar fi

fost accesibilă: glonţul tras din apropiere, din cabina alăturată a toaletei, revolverul, de dimensiune mică,

Beretta 25, ţinut cu mîna stîngă, fără mănuşi, de un neamerican, probabil. Rana mortală: "occipital area

of the head, 4-¥and-a£-half inches below the top of the head and one-half inch into the right of the

external occipital tubical". Ucigaş profesionist, crimă în stil execuţie, locul - o cabină de WC, ziua - Sfinţii

Constantin şi Elena, în religia creştin-ortodoxă, aniversarea onomastică a mamei lui Ioan Petru Culianu.



Şi-ar aminti Jimmy Portofino chipul celui ucis, îmbătrînit, dintr-o dată, de parcă moartea i-ar fi adăugat,

brusc, douăzeci de ani? Poliţia americană avea, desigur, informaţii despre românii din Chicago

simpatizanţi ai Gărzii de Fier, ştia că tot acolo se refugiase, cîndva, nepoata lui Corneliu Zelea Codreanu,

misticul Căpitan al Gărzii, şi locuia bătrînul Alexandru Ronett, medicul lui Eliade, un pătimaş legionar.

Bănuielile ţinteau Securitatea română şi relaţiile ei cu legionarii din Chicago. Poliţia cunoştea, probabil, şi

biografia lui Culianu şi scrisoarea în care regreta că veneraţia faţă de Eliade îl transformase într-un

discipol necritic. Culianu, ucenicul gata de paricid? Admisese că Mentorul său "era mai aproape de Garda

de Fier decît mi-ar fi plăcut să cred". Apariţia sa alături de fostul Rege Mihai nu trezise, fireşte, simpatia

legionarilor sau securiştilor români, nici proiectul căsătoriei cu o evreică şi al convertirii la iudaism. În

anul dinaintea morţii, Culianu înfierase public "fundamentalismul terorist" al Gărzii de Fier şi poliţia

secretă post-comunistă, comunismul românesc şi naţionalismul culturii române.



Cunoştea poliţia americană obsesiile profesorului ucis, magicul, premoniţia, experienţa extazului,

parapsihologia?... Dar reacţia naţionaliştilor din România la asasinarea sa? "Crima cea mai înfiorătoare a

pripăşitului în megapolisul gangsterilor ne este divulgată într-o greţoasă apologie dedicată acestui

excrement peste care nu s-a tras destulă apă în watter-closetul letal pe care i l-a pregătit, parcă,

destinul", scria revista România Mare despre necrologul lui Culianu. Revista de scandal şi imundă isterie

naţionalistă mă acoperise şi pe mine cu sinistre epitete, după 1989, dar şi înainte, cînd, sub numele

Săptămîna, fusese un fel de organ "cultural" al Securităţii comuniste. Ştia ofiţerul Portofino că exemplare

din numărul României Mari elogiind uciderea lui Culianu fuseseră primite, subit, fără a fi solicitate, de mai

toate institutele americane care se ocupau de Europa de Est? Trimise, poate, de aceeaşi Securitate?



Să-i descriu, acum, înainte de întoarcerea în Patrie, Martirul lui Chagall? Fiul ghetoului în centrul

secvenţei, învelit în talesul de rugăciune alb, cu dungi negre. Braţele nu păreau legate cu sfoară, cum

crezusem iniţial, nici picioarele, ci, mai curînd, cu subţiri curele de tefilin. Pe cerul de flăcări şi fum se

proiectau iedul purpuriu şi cocoşul de aur, lîngă rug apăruseră mama sau logodnica, scripcarul, bătrînul

cu cartea. Ameninţare sau solidarizare înseamnă această ilustrată? Nu sînt renegat, domnule Portofino,

nici convertit, nu pot dezamăgi pe cei care, oricum, nu-şi pun speranţe în unul ca mine!



Ar fi interesat, oare, domnul Portofino, de spaima întoarcerii în Patrie? Da, Culianu părea, ca şi mine,

speriat de întoarcerea în ţara care îi devenise Patrie cu peste 250 de ani în urmă, cînd străbunii săi greci

se refugiaseră de persecuţiile Imperiului Otoman. România pe care o iubise, în a cărei limbă se formase,

devenise, treptat, pentru el, Jormania. O descrisese în două proze cvasi-fantastice, de vagă influenţă

borgesiană.



În prima, Imperiul Maculist al Uniunii Sovietice colabora cu spionii din Jormania la uciderea Dictatorului

local şi a soţiei sale, Tovarăşa Mortu, instaurînd "democraţia" bananieră a pornografiei şi plutoanelor de

execuţie.



A două proză citea realitatea post-revoluţionară printr-o fictivă recenzie la o fictivă carte de memorii a

unui fictiv memorialist care descria falsa Revoluţie, urmată de falsa tranziţie spre falsa democraţie,

îmbogăţirea rapidă a foştilor securişti, crimele obscure, corupţia, demagogia, alianţa foştilor comunişti cu

Garda de Lemn, noua extremă dreaptă. Fictivele memorii ale fictivului martor evocau şi falsul proces şi

grăbita execuţie a "Conducanului" tiran şi a lui Madam Mortu, lovitura de stat, funeraliile falşilor martiri,

poporul "tras pe sfoară"... Noul conducător, Domnul Preşedinte, ucigaşul Tovarăşului Preşedinte,

comenta situaţia cu tradiţionalul umor local: "Oare nu asta este funcţia esenţială a poporului?" Să fie

înşelat, adică.



Asta-i, deci, Jormania, domnule Portofino! Aveţi dreptate, nu forţele supranaturale, ci Jormania din

Balcani sau din Chicago îl împiedicase pe Culianu să-şi revadă ţara. Dar prietenii, cărţile, iubirea,

glumele, cîntecul, astea unde intră şi cine le-ar putea ignora? Dar mama care ne-a născut, adevărata

noastră Patrie? Cînd devin toate acestea, pur şi simplu, Jormania legionară sau comunistă? S-ar întîmpla

oriunde, oricînd, oare, aşa o fi, Jimmy? Ca şi Culianu, obosisem, de fapt, să mai scrutez contradicţiile

Patriei. Aveam un trecut diferit de al său şi nu de revolverul de la Bucureşti îmi era frică. Mai curînd, de

nodul înlănţuirilor, din care nu mă descleştasem.



Nici unul dintre pietonii care treceau prin faţa restaurantului Ottomanelli Bros nu semăna cu îngerul meu

păzitor de la FBI şi nu eram dezamăgit. Nu pe ofiţerul Portofino, ci pe altcineva aşteptam, de fapt, pe

banca în care încremenisem de multă vreme. Interlocutoarea ştia mai mult despre mine decît ştiam eu

însumi, nu ar fi avut nevoie de explicaţii.



Şi-ar aduce aminte, oare, de micul volum din librăria bunicului, acum 62 de ani?



Vărul ei Ariel, boemul rebel, cu părul vopsit în roşu şi privirea neagră neagră, citea celor adunaţi în jurul

tejghelei din cărticica cu coperţi subţiri şi roz, numită Cum am devenit huligan, ca dintr-un ghid de

droguri şi hipnoză. Verişoara sa, fiica librarului, răsfoia, febrilă, paginile. Comentariul lui Ariel relua un

acelaşi cuvînt: Plecarea! Repetat, vehement, în aceeaşi decisă scandare, de parcă ar fi rostit "revoluţie"

sau "salvare" sau "renaştere". "Acum, imediat, cît mai avem timp: Plecarea!" Din cînd în cînd, Ariel

întorcea volumul, se holba, batjocoritor, la numele de pe copertă. "Sebastian, auzi! Domnul Hechter, zis

Sebastian!"



Nu Culianu, ci alt mort se afla în premisa călătoriei mele. Alt prieten al lui Mircea Eliade, din altă

perioadă: Mihail Sebastian, scriitorul de care pomenisem la micul dejun de la Barney Greengrass şi al

cărui Jurnal, scris cu peste jumătate de secol în urmă, tocmai apăruse la Bucureşti. Cartea postumă nu

se mai putea alinia, însă, în rafturile de demult. Librăria nu mai exista, nici bunicul nu mai exista şi nici

nepotul său Ariel. Mama mea, care nici ea nu mai exista, şi-ar aduce, însă, aminte de Scandalul

Sebastian! Avea o memorie perfectă, mama mea, o are şi acum, nu mă îndoiesc.



Plicticosul şi nemuritorul antisemitism, pentru care şi Jormania pre-fascistă oferise o bună bază de

cercetare, i se părea, lui Sebastian, la "periferia suferinţei". Adversităţile exterioare le înregistra,

condescendent, drept rudimentare şi minore, în comparaţie cu ardenta "adversitate interioară" care

asediază sufletul evreului. "Nici un popor nu şi-a mărturisit cu mai multă cruzime păcatele reale sau

imaginare, nimeni nu s-a pîndit mai aspru şi nu s-a pedepsit mai rău. Profeţii biblici sînt cele mai

năpraznice voci care au răsunat vreodată în lume." Sînt rînduri din 1935, cînd adversităţile exterioare

anunţau pustiirea care urma.



"Periferia suferinţei noastre?", striga, inflamat, Ariel, vărul mamei şi nepotul bunicului meu, în micuţa

librărie din Jormania anului 1935, anul dinaintea naşterii mele.



"Asta-i învăţătura domnului Sebastian? Periferia suferinţei noastre? O să vadă el, curînd, despre ce

periferie e vorba!"



Cu un an înainte, în 1934, Sebastian se confruntase cu scandalul publicării romanului său De două mii de

ani, prefaţat de Nae Ionescu, prietenul său devenit ideolog al Gărzii de Fier. Prefaţatorul vedea în evreu

inamicul ireductibil al lumii creştine, care trebuia eliminat.



Atacat de creştini şi evrei, liberali şi extremişti, Sebastian răspunsese printr-un strălucit eseu, Cum am

devenit huligan. Într-o tonalitate sobră şi precisă, autorul reafirma, candid, "autonomia spirituală" a

suferinţei evreieşti, "nervul ei tragic", disputa între "o sensibilitate tumultuoasă şi un simţ critic

neîndurător", între "inteligenţa în formele ei cele mai reci şi pasiunea în formele ei cele mai despletite".



Huligan? Adică, marginal, nealiniat, exclus? Pe sine însuşi, "un evreu de la Dunăre", cum îi plăcea să se

numească, se definise limpede: "Nu sînt un partizan, sînt mereu un disident. N-am încredere decît în

omul singur, dar în el am foarte multă încredere".



Disident, adică, chiar şi faţă de secta disidenţilor? Cum bine ştie mama, mă regăseam în aceste copilării,

ca şi în urgenţa ieşirii din ghetou... De parcă dincolo ne-ar fi aşteptat, pe domnul Sebastian şi pe mine,

prieteni cu braţele deschise, nu comedia altor ghetouri. Oboseala de sine, cum spunea Sebastian... Mama

mea nu avea de ce să-şi definească "apartenenţa", o trăia, pur şi simplu, cu acea mistică, fatalistă

credinţă care nu exclude nici zbuciumul, nici deprimarea.



"Noi sîntem noi şi ei sînt ei", îţi aminteşti? "Nu avem de ce să-i duşmănim, nici să aşteptăm bucurii din

partea lor. Nici să uităm ororile lor."



Isteria cu care primeam aceste clişee, la 13 şi 23 şi 33 de ani şi mereu, nu modera îndîrjirea cu care se

redefinea, din nou şi din nou, aceeaşi. Caracterul, ca tragedie, spun vechii greci, asta contemplam zilnic

în matriarhatul nevrotic al familiei şi în "identitatea" colectivă.



Plecarea, da, Ariel avusese dreptate. Timpul avea să mă convingă şi pe mine, aşa repetai, timpul mă va

sili să-mi recunosc eroarea, să-mi iau lumea în cap, dar va fi tîrziu. "Va fi tîrziu şi va fi seară", cum

spunea poetul. Va fi tîrziu şi va fi seară şi vei pleca de aici, ai să vezi.



Poeţii, mai clarvăzători decît profeţii? Jurnalul lui Sebastian apărut, acum, în 1997, jumătate de veac de

la moartea autorului, descrie "adversităţile" venind de la prieteni deveniţi duşmani. "Seară de nelinişte...

ameninţări nelămurite. Parcă uşa nu e bine închisă, parcă obloanele ferestrelor sînt transparente, parcă

zidurile înseşi devin străvezii. De oriunde, în orice moment, e cu putinţă să năvălească de afară nu ştiu

ce primejdii, pe care le ştiu de fapt prezente dintotdeauna."



Plecasem, pînă la urmă, plecasem! Vinovat că nu o făcusem mai devreme şi vinovat că plecasem, totuşi,

în cele din urmă.



În 1934, eroul lui Sebastian declara, în numele autorului: "Aş vrea să cunosc legiuirea antisemită care va

putea anula în fiinţa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre şi de a iubi acest ţinut... Gustului

meu iudaic pentru catastrofe intime, fluviul i-a ridicat împotrivă exemplul indiferenţei sale regale". În

1943, scriitorul se întreba: "Mă voi întoarce la oamenii ăştia? Războiul va fi trecut fără să rupă nimic?

Fără să aducă nimic irevocabil, nimic ireductibil?" La finele războiului, Hechter-Sebastian se pregătea să

părăsească, în sfîrşit, "eterna Românie, în care nimic nu se schimbă". Gustul iudaic pentru catastrofe

părea mai vindecabil lîngă Hudson decît la Dunăre.



Moartea îl împiedicase pe Culianu să se întoarcă în România şi pe Sebastian s-o părăsească. Cu mine,

nimfomana se juca altfel: îmi oferea privilegiul de a fi turistul propriei posterităţi.



Nu doar Dunărea, ci şi Bucovina poate numi biografia în care nu mai eşti. Limba, peisajul, vîrstele nu se

anulează, automat, datorită adversităţilor exterioare. Iubirea faţă de ţinutul Bucovinei nu anulează, însă,

Jormania. Unde se unea şi unde se despărţea Jormania de România? "Nimic nu e serios, nimic nu e grav,

nimic nu e adevărat în această cultură de pamfletari zîmbitori. Mai ales, nimic nu este incompatibil"...

Sînt cuvintele lui Sebastian pe care le-ar fi semnat, probabil, şi Ioan Petru Culianu. "O noţiune care

lipseşte total vieţii noastre publice, pe toate planurile ei: incompatibilul", repeta, cîndva, exaltat, şi Ariel,

tînărul văr al mamei mele.



"Incompatibilitatea e un lucru necunoscut la Dunăre", aş fi putut repeta, împreună cu atîţia alţii, dilema

vechilor-noi impasuri. Adversităţile exterioare? Fusesem iniţiat de timpuriu în această banalitate. Şi re-

instruit apoi, din nou şi din nou. Ca asediat, nu-i uşor, însă, să eviţi suspiciunile narcisiste, nici pateticul

masochism... Victimizarea, iarăşi, lamentările victimei? Acum, cînd fiecare îşi revendică blazonul peticit

de victimă, bărbat, femeie, bisexual, budist, obez, biciclist?...



Masca mi se lipise de faţă. Clasicul inamic public, Alogenul! Fusesem dintotdeauna "celălalt", conştient

sau nu, demascat sau nu, chiar dacă nu mă identificam cu ghetoul mamei mele şi cu nici un ghetou al

identităţii. "Adversităţile interioare" se aliau celor exterioare în oboseala de sine.



Să evit vizibilitatea, ca Schlemiel? Fără umbră, fără identitate, să apar doar pe întuneric?



Atunci aş dialoga, probabil, firesc cu morţii care mă revendică.



Arena lui August



"Ce este singurătatea Poetului?" fusese întrebat, imediat după război, acum peste jumătate de secol,

tînărul Paul Celan, conlocuitorul meu bucovinean. "Un număr de circ neanunţat", răspunsese poetul.



Nişte clovni, aşa îmi păreau prietenii şi eu însumi, zbătîndu-ne în trîntele şi tumbele cotidianului. Ca

August Prostul, porecla cu care doctorul Hartung îşi alinta fiul, viitorul pictor Hans Hartung. Grijuliul şi

glumeţul părinte intuise natura artistului neadaptat la cotidianul în care semenii săi oferă şi primesc

porţiile concretului comestibil, un Cavaler al Tristei Figuri visînd alte reguli şi recompense, căutînd

compensaţii solitare rolului pe care, vrînd-nevrînd, îl întruchipează.



Inevitabil, August Prostul confruntă, în arena publică, Clovnul Alb, reprezentînd Puterea, Autoritatea.

Întreaga comedie umană poate fi văzută în întîlnirea dintre aceste două prototipuri. Istoria Circului, ca

Istorie...



August Prostul vînează mai curînd propriile slăbiciuni decît ale altora, pîndind, suspicios şi sarcastic, clipa

care îl cere,din nou, în rolul de victimă, cum îl rîvnea audienţa. Dobîndisem, treptat, în acest rol,

scepticism şi resemnare - terapia exilului. Părăsirea Jormaniei socialiste, în 1986, însufleţise o simbolică

simetrie: exilul de la 5 ani, din cauza unui dictator şi a ideologiei sale, se desăvîrşise la 50 de ani, din

cauza altui dictator şi a unei ideologii aparent opuse. Lamentarea implicită acestei simetrii nu era motiv

de mîndrie, mă irita. Divagam, în speranţa că doar-doar va apărea, brusc, iluminarea care să stopeze

monologul inform al lui August Prostul.

- Am scăpat relativ curat de sub dictatură. Nu m-am murdărit. Asta nu se prea iartă... Ţi-aminteşti

povestirile din Ferrara ale lui Bassani?



Interlocutorul tăcea, nu mă întrerupea. Ştia că vînez argumente împotriva călătoriei, tocmai fiindcă

devenise inevitabilă.

- Autorul este cunoscut aici prin filmul Grădinile Finzi-Contini£. Povestirile din Ferrara conţin o nuvelă

intitulată Una lapide in via Mazzini. Sună frumos italiana, nu-i aşa? U-na >nobr>>la-pi-de

in via Ma-zzi-ni... O placă comemorativă în strada Mazzini.



Ascultătorul părea dispus să asculte oricît, dacă asta mă liniştea.

- Geo Iosz se întoarce, pe neaşteptate, după război, de la Buchenwald, în localitatea sa, Ferrara. Singurul

supravieţuitor dintre cei trimişi în 1943 în iad. Foştii vecini îl privesc stînjeniţi, vor să uite trecutul,

vinovăţiile. Aşa că nedoritul martor, devenit încă mai "străin" decît fusese în noaptea deportării,

părăseşte definitiv, din proprie voinţă, locul natal. Să relatez, prin contrast, bucuria lui Primo Levi de a

trăi, după întoarcerea de la Auschwitz, în acelaşi oraş, Torino, în casa în care locuiseră, înaintea sa,

părinţii şi bunicii şi străbunicii şi strămoşii acestora?



Ascultătorul nu părea impresionat de trucurile mele, zîmbea.

- Am scăpat, aşadar, relativ curat de sub dictatură. Am izbutit să mă ţin deoparte. Ţi se iartă vina sau

compromisul sau chiar eroismul, dar nu distanţarea.



Amicul american nu părea plictisit, nu vedea că eu eram. Oboseală de sine, da, da.

- Nici comunist, nici disident... nu-i asta, cumva, aroganţă? Prea vizibil nu eram, oricum, în balcanica

lume bucureşteană. Altă aroganţă, desigur. Şi-apoi, emigrarea... departe, cît mai departe. Suprema

Aroganţă.



Apăruse fata blondă şi subţire, cu fustă scurtă scurtă şi eticheta Marianne pe sînul drept. Marianne,

franţuzoaica din Israel, studentă la New York şi chelneriţă în timpul liber la Café Mozart, pe strada 70,

Upper West Side, aproape de locuinţa în care experimentam Viaţa de Apoi. Adusese cele două farfurii cu

Gaspacho, lingurile, pîinea, zîmbetul.



Grandioasa mea ţară... asta încercam să-i descriu ascultătorului, măreţia ţării Dada pe care nu dorisem

s-o părăsesc şi în care nu doream să mă întorc. Inefabilul farmec şi inefabilul fecalelor. Ca în alte părţi,

dar nu prea îmi păsa de alte părţi.

- M-am îmbolnăvit, în ultimii ani, de un sindrom special. Sindromul Jormania...



Pianistul nu venise, nici clienţii de la prînz nu apăruseră încă în Cafeneaua Mozart. Ziarele la locul lor,

prinse în cele două beţe de lemn şi atîrnate pe panoul anume amenajat, simulînd Viena. Herr Wolfgang

Amadeus privea, sceptic, din rama de aur a portretului, spre cei doi comeseni cu ochelari din fundul

localului.

- Ura de sine, travestită în dulcele "vin să te sărut, nene"? Românii au o vorbă intraductibilă, ca sufletul

lor, intraductibil: "Pupat Piaţa Independenţei". Citat din marele nostru scriitor, Caragiale. Intraductibil, ca

lumea aceea intraductibilă, plină de farmec şi fecale. Nu este sărutul între Cain şi Abel, ci îmbrăţişarea

generală, după o aprigă ostilitate, în mocirla în care se înlănţuie, în turmentarea împăcării, înainte de

viitorul nou asalt, lebăda curvă şi măgarul savant şi hiena deputată şi iedul inocent. Nu, crede-mă,

românii nu l-au aşteptat pe Sartre să descopere că infernul sînt ceilalţi. Infernul poate fi dulce şi pufos,

ca mlaştina.



Am tăcut, obosit de lungul discurs, mi-am reglat sindromul.

- Ai auzit cum se urăsc, acum, nemţii din Vest cu cei din Est? Céline sau Cioran ar fi mai potriviţi decît

mine să caligrafieze fierea.

- Nu te mai văita. Ai scris despre clovni, despre circ. Ai o istorie de povestit. Dumnezeu ţi-a trimis-o, nu

te-a uitat.

- Poveste prea complicată, cere doar aforisme.

- Pleci împreună cu clovnul american. Va fi bine primit, ca o supervedetă a superputerii, puternicul Clovn

Alb, cum spui. Iar tu... ştii toate dedesubturile, ai totul în tine. Ce mai vrei?

- Clovnul Alb, imperial, din imperialista Americă? Alături, August Prostul, exilatul! Dumnezeu mi-a trimis

prea multe poveşti interesante, n-am scos mare lucru din ele.

- Atotputernicul nu poate face totul.

- Să scriu aforisme despre Patrie?... Să predic Binele, Morala, Democraţia? Ţi-aminteşti ce spunea

Flaubert? Dacă predici multă vreme binele, sfîrşeşti, pînă la urmă, idiot.Idiotul familiei Flaubert ştia ce

spune... Predici care să schimbe lumea? Nu, aşa idiot nu sînt. Predic nu ca să-i schimb pe ceilalţi, spunea

un rabin, ci ca eu să nu mă schimb. Eu m-am schimbat, totuşi, iată, m-am schimbat.



Făcusem o pauză mică mică, cît să trag aer în piept. Discursul îl ştiam pe de rost, îl tot clocisem, nu-mi

trebuia nici o pauză.

- Huligan? Ce-i un huligan? Un dezrădăcinat, nealiniat, nedefinit? Un exilat? Sau ceea ce scrie în

Dicţionarul Oxford al limbii engleze? "The name of an Irish family in S.E. London conspicuous for

ruffianism?" În romanul românesc Huliganii al lui Eliade, un personaj afirmă că "există un singur debut

fertil în viaţă - huliganismul". Adică, rebeliunea, cultul morţii, "miliţii şi batalioane de asalt, legiuni şi

armate legate între ele prin... moartea laolaltă. Regimente perfect şi egal aliniate de un mit colectiv". Şi-

o fi luat Eliade, în exil, prin celebritatea de savant, revanşa asupra frustrărilor sale româneşti? Revanşa

periferiei asupra metropolei. Dar prietenul său evreu, Sebastian? Evreii îl identificaseră ca duşman,

prietenii creştini, deveniţi legionari, îl considerau evreu, un paria. Dezrădăcinat, exilat, disident, ăsta-i

huliganul evreu? Dar antipartinicul, extra-teritorialul, cosmopolitul apatrid care îţi vorbeşte, ce fel de

huligan o fi?



Scosesem din buzunar o scrisoare primită din România. Scrisoare fără dată, ca rana care supura.

"Derută, debusolare, tristeţe", îmi scria prietena din Patrie. "Ar trebui să vii, de două ori pe an, să-i saluţi

cuvios pe intelectuali, să te laşi filmat, să participi la mese rotunde, să frecventezi cîrciumile, să

înlocuieşti caricatura prin care te-au înlocuit. Aş vrea să ştiu ce aluviuni se revarsă în rezultanta asta

finală: atitudinea Patriei faţă de tine."

- Ar fi fost posibil să fie altfel? Ar fi fost bine să fie altfel? Întreb: ar fi fost? Nu te lăsa mituit cu simpatia -

era somaţia lui Gombrowicz. Fii necontenit străin!... În exilul său argentinian, scotea mereu limba în faţa

oglinzii de care nu se putea despărţi.



Nu primeam decît zîmbetul amuzat al ascultătorului. Înainte de a ne despărţi, ca de obicei, la colţ, între

Broadway şi strada 70, amicul american oferise concluzia întîlnirii: "Îmi trimiţi zilnic, de la Bucureşti, prin

fax, două vorbe, să ştiu că totul e în ordine. Dacă nu rezişti, pleci imediat. La Viena, la Budapesta, la

Sofia, de acolo la New York".



Întrebările vechi-noi mă însoţiseră mult înainte de acea proaspătă zi de primăvară. Nu aveam nevoie de

cafeneaua Mozart sau restaurantul Barney Greengrass sau intersecţia dintre Broadway şi strada 70

pentru a le redeveni ţintă.



"Nu trebuie să mai pui piciorul acolo", îmi spusese SaulB., la telefon. "Nu faci bine că te întorci", mă

admonesta Saul. Ne întîlnisem în urmă cu 20 de ani, la Bucureşti, dar ne-am apropiat cu adevărat în

America. "Nu pentru că ai fi în pericol, ci pentru că ai să te simţi mizerabil. Chiar zilele trecute am citit

biografia altui român celebru. Toţi cultivaţi, ipocriţi, inteligenţi, cum ştii. Bune maniere de lume veche,

sărută mîna cucoanelor. Dedesubt, însă..." Fostul amic al lui Eliade şi fostul soţ al unei celebre

matematiciene române nu se lăsa descurajat de tăcerea mea. "Nu trebuia să accepţi călătoria, nu ai

nevoie de aşa ceva." I-am explicat că despre "tirania afectivităţii" era vorba, cedasem lui Leon,

preşedintele colegiului Bard.



În telefon s-a auzit rîsul delicat al lui Saul. Îi vedeam, dintr-o dată, faţa ridată, prietenoasă, privirea vie.

"Nu trebuia. Am fost acolo, cum bine ştii. Contramandează totul, ocroteşte-ţi liniştea. Ai destule dificultăţi

aici, dar ai un avantaj, distanţa. Nu-l risipi."



Adresele trecutului (I)



19 iulie 1986. Seară aniversară. Invitaţii fuseseră onoraţi cu vodcă rusească şi vin bulgăresc şi măsline

greceşti şi brînză românească, procurate din timp şi cu trudă.



"Vin artiştii, păzea! / trec artiştii din poartă în poartă, maimuţele, mimii / falşii ciungi, falşii şchiopi, falşii

regi şi miniştrii / vin fiii beţi de strălucire şi dogoare / ai imperatorului August." Între oaspeţi,

şchiopătînd, transpirînd, cu transparenta filă de versuri în dinţi, prietenul meu, Poetul. Însinguratul poet

timid, semi-infirm, se descoperise într-un personaj din basmele populare româneşti: Jumătate-de-Om-

călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Şchiop.



Scund, îndesat, cu barba blondă, legănîndu-se, şchiopătînd, aplecat pe stînga. Blînd şi fricos,

înspăimîntat de propriile duplicităţi, gata să le recunoască, să le plătească, dacă ăsta era preţul

supravieţuirii. Suferea pentru fiecare rînd pe care îl scria sau care se scria despre dînsul sau despre

prietenii săi. Ca redactor de editură, exasperat de negocierile cu cenzuraşi autorii, regiza complicate

tranzacţii de flaterie şi şantaj afectiv pentru promovarea cărţilor în care credea.



Suferinţa scrisului şi suferinţa din cauza scrisului erau egalate doar de devoţiunea faţă de soţia sa. Iulia

suporta la fiecare două zile dializa, într-un spital socialist, cu aparate vechi şi frecvente întreruperi de

curent electric. Împreună cu Poezia şi cu Nevroza, măsurată în pumnul de pastile pe care le înghiţea,

Iulia devenise măsura zilnică a eroismului său.



Transpira abundent, ca de obicei. Îşi tot ştergea fruntea şi faţa cu o mare batistă albă, pe care o strîngea

în pumnul lui lat şi solid. Nu-şi scosese, totuşi, haina festivă, cravata festivă. Se retrăsese, cu Iulia, lîngă

peretele înalt de cărţi al bibliotecii, emoţionat de întîlnirea cu atîţia prieteni apropiaţi... poeţi, critici,

prozatori... maimuţele, mimii, falşii regi, falşii ciungi, prietenii Împăratului August Prostul. Ne uneau

cărţile, ne înfrăţea breasla competitivă a vanităţii.



Membrii şi nemembrii de partid, privilegiaţi şi toleraţi, deveniseră suspecţi, cu toţii: falşi regi, falşi ciungi,

false maimuţe, în socialismul suspiciunii generalizate.



Seara de iulie 1986 celebra acolo, în Bucureşti, în apartamentul 15, din Calea Victoriei 2, finalul unei

vîrste. Doar cîţiva ştiau că depusesem cu o lună înainte, în cinstea aniversării lui Leopold Bloom, eroul

exilat al lui Joyce, actele pentru o călătorie în Vest despre care eu însumi nu ştiam încotro m-ar putea

duce.



Exilul înghiţise rapid deceniul care trecuse de la acea noapte de vară. Ca figurinele ruseşti intrate una

într-alta şi apoi în alta şi în alta, identică şi diferită şi identică, pînă la învelişul dilatat al marelui copil

bătrîn care continuă să se autodigere.



Infantilismul talk-show-urilor televizate în care copii de 50 de ani revendică cine ştie ce întîmplare

nenorocită de la vîrsta de 5 sau 15 ani? Copii neînţeleşi şi bărbaţi neînţeleşi şi femei neînţelese şi abuzul

de vîrstă şi sex şi religie şi rasă: Victimizarea! Repertoriul Lamentărilor Planetare... trauma de la 5 ani,

ca explicaţie pentru deficitul de imunitate de la 50 şi 60 şi 600 de ani? Orice om cu adevărat matur s-ar fi

învelit demult în pielea de rinocer a nesimţirii! Vinovăţia de a nu fi părăsit la timp Patria, vinovăţia de a

nu fi rămas pînă la capăt acolo? Acolo apăruse, prima oară, Himera hieroglifelor, acolo încheiasem pactul

care nu promitea nimic şi cerea totul. Doamna Artă rămăsese, după un atît de prelungit concubinaj, tot

intangibilă... doar o amprentă, ici-colo, pe răzleţe pagini ale necrologului.



În săptămînile dinaintea întoarcerii, am revăzut serpentinele vîrstelor. Mi-am amintit gustul mîncărurilor

şi al glumei, vinul şi cîntecul şi munţii şi marea, amorurile şi lecturile. Şi prietenia, fireşte, care luminase

atîtea impasuri. Da, unul ca mine, născut sub semnul intrusului, nu avea drept să uite bucuriile din

Gomora. Farmecul locului şi locuitorilor nu era o iluzie, puteam depune mărturie. Îl trăise şi Paul Celan,

în perioada sa bucureşteană de după război, perioada "calamburului", cum o numea ulterior, cu

amuzament şi nostalgie. Tolstoi, de asemeni, în cele vreo şapte luni, în 1854, petrecute la Bucureşti şi

Chişinău şi la Buzău şi în atîtea alte popasuri. Amestecul de farmec şi tristeţe nu scăpase ochiului său

tînăr, ahtiat de cărţi şi aventuri fruste, carnale, obsedat de perfecţionarea caracterului şi scrisului, dar şi

de ţăranca desculţă, acostată pe cîmp, sau de o seară la bordel.



Da, intensitatea clipei, viaţa, cît o clipă.



V-Day. Ziua Victoriei! Cei adunaţi în acea seară de 19 iulie 1986 în apartamentul de pe Calea Victoriei din

Bucureşti asta sărbătoreau, Victoria. După decenii de la primul exil, mă aflam în faţa adevăratului exil.

Aniversarea devenise, fără ca mulţi dintre invitaţi s-o ştie şi fără ca eu s-o ştiu, un exerciţiu de

despărţire.



În aprilie 1945, băiatul de nouă ani întors din lagărul din Transnistria descoperea mîncăruri, haine,

şcoală, mobile, cărţi, jocuri: bucuria. Oroarea trecutului o evacuasem, iritat: "boala ghetoului"! Vindecat,

aşa credeam, decis să împărtăşesc cu toţi concetăţenii mei splendoarea prezentului, pe care Patria

comunistă ne-o servea acum, canonic şi egal, fiecăruia. Himera scrisului mă luase, apoi, sub protecţie. La

începutul anilor '80, zdreanţa ei plină de găuri nu mai putea acoperi mizeria circului. Oroarea nouă nu

înlocuise pe cea veche, ci o cooptase: conlucrau. Cînd am făcut publică descoperirea, m-am trezit

aruncat în arenă. Megafoanele lătrau, repetat: străin, străin, înstrăinat, anti, impur şi anti. Mă

dovedisem, din nou, nedemn de Patria de care nici strămoşii mei nu fuseseră demni.



În vara lui 1986, mă îndepărtam, îngrozit, de oroarea comunistă şi de oroarea naţionalistă pe care şi-o

adjudecase. Evacuat, din nou, în "boala ghetoului" faţă de care mă credeam imun?



După alţi zece ani, multe se schimbaseră, eu mă schimbasem. Obsesia de a nu mai fi victimă nu se

schimbase, însă. Eliberarea de apartenenţă nu mă eliberase?... Un învingător s-ar fi întors în Jormania

sigur pe sine şi pe noua sa identitate, învingător, prin absenţă, al locului pe care îl părăsise, mîndru a fi

devenit ceea ce fusese dintotdeauna acuzat a fi, onorat a întruchipa zădărnicia însăşi.



Zece oameni dragi din Gomora ar reprezenta adevărata Patrie? Prietenii, mai mult de zece, care

celebraseră, în iulie 1986, războiul meu de 50 de ani?



Prima murise Iulia. Din cauza cenzurii, scrisorile pe care poetul Mugur mi le trimisese, după plecare, erau

semnate Iulia şi adresate soţiei mele, Cella. "Mă gîndesc la voi cu mare iubire şi singurătate. Hai să ne

jucăm, copii! se aude un glas din stradă. O să ne mai jucăm vreodată? Poeziile au îmbătrînit şi ele şi nu

mai sînt în stare să se scrie. Sperăm într-un anotimp fără evenimente." Nu se găsea benzină, deci nici

taxiuri în Jormania socialistă. Mugur plătea unui şofer de camion care, în drum spre şi de la şantierul

Palatului Alb pe care şi-l construia Clovnul Alb al Carpaţilor, s-o ducă pe Iulia la spital, apoi s-o readucă,

seara, acasă. Spitale sufocate de pacienţi şi de mizerie, locuinţe neîncălzite, străzi în întuneric, magazine

şi farmacii goale.



"Şi totuşi, dragostea... Ei da, ea nu e o generalitate", scria Poetul. "Precum în ştiinţă legea lui Ohm, să ne

imaginăm şi o lege a lui Om, une Loi de l'Homme: om e acela care lasă în urma lui un gol mai mare decît

a fost plinul care l-a reprezentat cît a fost prezent. Absenţa e un junghi prelungit - o dată pe zi, o dată pe

săptămînă, de mai multe ori... Iar inima e tot mai bătrînă - şi nici un om nu poate răbda mai mult decît

poate răbda un om. Cu cîtă stîngăcie am ştiut să fim prieteni! Dac-am putea lua totul de la început...

Acum stăm la fereastră ca nişte copii şi le facem semne prietenoase celor de peste drum. Dar în mijlocul

străzii e Oceanul."



Mugur alerga, transpirînd, între doctori şi surori şi paznici,împărţind cadouri şi zîmbete şi temenele şi

cărţile sale dedi-cate lui Bruno Schulz şi lui Jumătate-de-Om-călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Şchiop.

Oarbă încleştare de a trăi, a trăi, pentru a prelungi viaţa partenerei. Poetul supravieţuia prin obsesia

Celeilalte Jumătăţi. Preţul se tot mărise, deşi viaţa îşi tot redusese valoarea.



Ceea ce fusese dintotdeauna "Destinul" dureros al poetului devenise destin colectiv. Nu era, însă, o

uşurare a poverii sale, cum scria: "Sînt şchiop. Tremur... Omul care tremură are senzaţia că se

multiplică; mîna care vrea să apuce, să strîngă, să sfărîme - ori să mîngîie - face un drum foarte lung

pînă a-şi atinge obiectul, un drum în zig-zag. Senzaţia că e singur, dar că în acelaşi timp e o piaţă de

oameni care întind mîna să apuce un măr. Tremurul vine de dincolo de voinţa mea, iar acel dincolo-de-

voinţa-mea îmi cere să fiu mult; de aici şi gîndul meu, exprimat cîndva în scris, că, înainte de a fi calitativ

într-un fel sau altul, viaţa e multă".



Îmi aminteam, adesea, de acest mult. Mugur îl evocase prin parabola evreului gras, care mănîncă enorm

şi se tot îngraşă, luînd proporţii îngrijorătoare. Chestionat, răspunde: "cînd vor veni să mă ardă, vreau să

ard mult, să dureze mult".



Se tot îngrăşase, din cauza nevrozei şi spaimelor, poetul Mugur. Tremurul se înteţise, ca şi panica şi

frigul şi mizeria şi teroarea. Mesaje rare, restrînse, timorate de spaima supraveghetorilor: "Nu avem de

ce să ne plîngem în mod deosebit". Cuvîntul "deosebit", avea, fireşte, sens: inevitabilul nu se produsese

încă. "Slavă Domnului, nu avem de ce să ne plîngem în mod deosebit", aşa codificase Mugur

situaţia,Â¥adresîndu-se Cellei şi semnînd, cu scrisul său tremurat, Iulia.



În 1989, după moartea Iuliei şi după prăbuşirea Circului Roşu, primisem prima scrisoare pe numele meu.

"Ne vom revedea oare? În urmă cu cîţiva ani, eram un om complet; aveam 5-6 inimi, tot atîtea perechi

de mîini şi de picioare, de nasuri, de guri - cum are fiecare om normal, nu? Acum inimile mele s-au dus

fie sub pămînt, fie în largul lumii. Încerc să le înlocuiesc, pe cele care pot fi înlocuite, cu cîte o foaie de

hîrtie, smîngălită cu niscaiva vorbe. Şi chiar credeţi că ne vom revedea? M-aş simţi aproape întreg.

Adică, să zicem Jumătate-de-Om - şi nu o sutime de om căruia i-au plecat inimile şi ochii şi tot."



Nu ne-am mai revăzut. Mugur a murit în 1991, în preajma aniversării zilei sale de naştere, în februarie,

cu o carte într-o mînă şi o bucată de pîine cu salam în cealaltă.



Între timp, murise şi Paul, Elefantul Zburător, comunistul scutit a mai vedea mascarada de după

mascarada comunistă, din care făcuse el însuşi parte.



Murise şi Evelyne, mama Cellei, care prezidase, cu discreţie şi eleganţă, aniversarea din iulie 1986. Una

dintre ultimele ei scrisori cerea să nu-i mai scriem pe adresa ei, ci pe a unui vecin. După publicarea

textului meu despre Mircea Eliade, cînd ziarele noii democraţii mă acuzau de blasfemie şi trădare,

patrioţii locali aleseseră ca obiectiv strategic cutia poştală a soacrei vinovatului, incendiată în cîteva

rînduri.



Alţi participanţi la acea seară despre care nu ştiam că va fi de adio se refugiaseră în Franţa, Germania,

Israel. Nici prietenii mei rămaşi în Bucureşti nu mai erau aceiaşi, nici oraşul, nici pribeagul care

devenisem eu însumi nu mai erau aceiaşi. Cei mai apropiaţi dintre cei apropiaţi rămăseseră cu mine, în

mine, chiar dacă hazardul ne separase. Pe aceştia nu mă simt în stare să-i numesc sau să-i evoc, cum nu

putusem s-o fac cu părinţii, şi nu doar cu ei, pînă cînd moartea i-a nemurit în mine.



Patria se depărtase, în trecutul tot mai trecut, şi se adîncise în mine însumi. Nu mai aveam nevoie de

geografie şi istorie ca să-i testez contradicţiile, nici zădărnicia.



Golul lăsat în urmă era mai mare decît plinul pe care îl reprezentase? Aşa prevăzuse Jumătate-de-Om

înainte de a dispărea împreună cu Jumătatea de himeră şchioapă pe care o călărea. Absenţa era, într-

adevăr, doar un junghi prelungit în inima bătrînă.



Copilul care strigă, în stradă, hai să ne jucăm se află departe, dincolo de toate oceanele.



Noul calendar



D-Day, Ziua D, miercuri, 20 ianuarie 1988. Ziua Decisivă.



Zăboveam deja de un an în Oraşul Tranzit. După amînări peste amînări, venise momentul cînd nu se mai

putea amîna nimic. "Decizia este un moment al nebuniei", şoptea Kierkegaard. Nici indecizia nu părea

altfel. Nebunia indeciziei dura de peste un an, după ce durase o viaţă.



Micimea apartenenţei, atît, ridicolul ei, atît, erau în joc. Eroul era palid, copleşit de farsa care îl alesese

protagonistul propriei parodii. Unul dintre atîţia, livraţi în fiecare secundă malaxorului planetar. Nu se

eliberase încă de pielea strîmtă în care locuise? Nu uitase încă trecutul, deşi uitase chipurile pe care le

întîlnise cu o oră mai devreme?

- Dumneavoastră. Urmaţi la Comisie.



Doamna în taior albastru îi tot făcea semne repetate. Strînse servieta, se ridică de pe banca unde mai

stăteau cinci persoane zgribulite.

- Veţi discuta întîi cu reprezentantul francez. Cînd terminaţi, reveniţi la mine.



Se îndreptă spre uşa din stînga. Trei paşi, se afla înăuntru. Domnul uscăţiv din spatele biroului îl invită să

se aşeze în faţa sa. Se aşeză, cu servieta în braţe.

- Preferaţi să vorbim în germană? întrebă francezul, în germană, sau, mai bine, în franceză?

- Putem vorbi şi în franceză, răspunse solicitantul, în germană.

- Mă bucur, mă bucur, continuă, zîmbind, funcţionarul, în franceză. Românii vorbesc mai toţi franceza,

nu-i aşa? Amicii mei români din Paris nu au dificultăţi de adaptare.

- Da, franceza este accesibilă românilor, confirmă românul, în franceză.



Îl privi mai atent pe domnul din faţa sa. Examinatorii din vremea noastră sînt toţi mai tineri decît

examinaţii, gîndi, în româneşte, românul.



Funcţionarul din faţa sa avea un chip îngust, nas proeminent, fin, ochi negri, inteligenţi, părul des, un

zîmbet juvenil, simpatic. Nodul cravatei lăsat în jos, gulerul cămăşii albastre descheiat, haina bleumarin

deschisă, atîrnînd, cu lejeră eleganţă, pe umerii osoşi. Voce plăcută, familiară, da, plăcută şi familiară.

- Vorbeam ieri cu o doamnă din România despre dumneavoastră. Ştiam că vom avea astăzi această

discuţie, am întrebat-o dacă vă cunoaşte.



Solicitantul nu reacţionă. Tăcuse, pur şi simplu, în franţuzeşte, limba în care tocmai i se oferise surpriza.



Funcţionarul din faţa sa îşi aprinse o ţigară şi lipi palmele ambelor mîini de marginea biroului. Se lăsase

uşor pe spate în fotoliul de piele rotitor în care părea să se simtă excelent.

- Nu sînteţi un necunoscut. Ieri, citind fişa pe care aţi depus-o, titlurile acestor cărţi... am fost şocat de

coincidenţă.



Cînd pronunţase "acestor cărţi", ridicase de pe birou fişa petiţionarului. O ţinu în aer, o depuse la locul

ei.Urmă o lungă tăcere intraductibilă. Abia tîrziu, francezul reluă melodioasa frazare galică.

- Cunosc romanul Captivi.



În liniştea perfectă a încăperii, perfecta ritmare a ştirii evoca o partidă de scrimă. "Touché" semnalaseră

săbiile?

- Pe la mijlocul anilor '70, cred... continuă parizianul. Pe la mijlocul anilor '70, cred, urmam un curs de

limba română, la Universitate, la Paris.



Solicitantul îşi scoase şi îşi şterse ochelarii.

- S-a vorbit mult despre cenzură. Cenzură şi codificare. Critica codificată a sistemului totalitar?! Codul...

captivilor.



Solicitantul strîngea mînerul servietei. Minciună!... ar fi vrut să strige, în toate limbile. Era sigur, acum,

că nu avea în faţă obişnuitul diplomat. Vestul nu se deosebea, oare, de Est? Aceleaşi insinuări, flaterii,

capcane?... Apatridul care refuzase tîrgul cu diavolul naţional trebuia să accepte, acum, serviciile

internaţionale ale infamei profesii? Devenise, încă înainte de a obţine certificatul de apatrid, un captiv

vulnerabil? Un anonim, un paria şantajat, manipulat la prima cotitură?

- O mare surpriză pentru mine, bolborosi, în sfîrşit, în franceză. Nu ştiam, nimeni nu mi-a spus despre...

nu ştiam că volumul ajunsese la Paris.

- Da, a fost şi pentru mine o surpriză. Închipuiţi-vă, văd numele pe această fişă...



Ridicase, din nou, de pe birou, fişa candidatului, o puse, din nou, la loc.

- Văd numele, titlurile cărţilor... Ar trebui să vă stabiliţi în Franţa, nu în Germania.



"Ar trebui să vă stabiliţi în Franţa"... un sfat, o promisiune, codul tîrgului care i se sugera? Era tratat

cordial, ca o persoană cunoscută, respectabilă, onorat cu alte trucuri decît cele rezervate plebei.

- Cel mai uşor exil pentru un român rămîne Franţa, ştiţi asta. Veţi avea curînd prieteni. Veţi scrie în

franceză, ca atîţia dintre iluştrii dumneavoastră predecesori...



Da, examinatorul ştia nu doar titlul şi tema romanului Captivi, ci şi tripleta Ionesco-Cioran-Eliade, vorbise

despre la Princesse Bibesco, amintise chiar şi la Princesse de Noailles şi la Princesse Vacaresco, îi plăcea

să revină la Grande Princesse şi la Petite Princesse, chiar şi de Benjamin Fondane auzise, se pregătise

bine. Convorbirea urmase, pînă la sfîrşit, acelaşi tipar. În încheiere, examinatorul se mutase lîngă

examinat, de cealaltă parte a biroului. Ultime dovezi de cordialitate: cartea de vizită, cu adresa din Berlin

şi cea din Paris, invitaţia de a petrece o seară împreună, asigurarea de sprijin, orice sprijin, "orice

sprijin", de va fi nevoie, aici, la Berlin sau, cu atît mai mult, la Paris. În orice eventualităţi... "În orice

eventualităţi, oricare, oricînd", susurau cuvintele, zîmbetul, dicţia. Strîngîndu-i mîna, îl privise duios în

centrul lentilelor: ar fi plăcut să petreacă, pînă una-alta, o seară împreună în locul unde destinul le-a

dăruit surpriza de a se cunoaşte.



Monsieur Le Grand Ami îl conduse nu doar pînă la uşă, ci pînă în anticamera unde se afla dispecerul în

fustă bleumarin. Anunţă că Domnul Cutare, prietenul său, a încheiat întrevederea cu autorităţile

franceze, poate trece la celelalte două mari puteri aliate care guvernau Berlinul occidental.



Secretara germană nu dădu vreun semn de slăbiciune faţă de complicitatea latină... Aştepta, impasibilă,

ca francofonii să se despartă.



Uşa din stînga se închise, candidatul fu lăsat să aştepte. Cînd ridică, în sfîrşit, privirea spre servieta mare

şi scorojită pe care anonimul o ţinea în braţe, secretara rosti scurt, în nemţeşte.

- Gata! Aţi terminat.



Străinul îşi privi ceasul. Douăsprezece fără zece, se bucura că terminase.

- Mîine dimineaţă, la ora opt, la poarta unde se fac listele. La ora nouă să fiţi aici, camera 135.



Zi rece, însorită. Luă autobuzul, apoi tramvaiul. În jurul orei două ajunse la domiciliu.



Trecuse un an de cînd ajunsese în Oraşul Tranzit. În insula libertăţii se simţise, de la început, în largul

său. Reclamele colorate, abundenţa şi nepăsarea deveniseră, treptat, peisajul de rutină pentru străinul

obişnuit pînă mai ieri doar cu întunericul şi frigul, cu supraveghetorii şi măsluitorii. Libertatea îl

fermecase şi îl speriase. Nu se putea întoarce, nici nu părea pregătit pentru renaştere. Prea multe

incertitudini şi inhibiţii. Metabolismul celulei îl făcuse să se simtă important şi unic, acolo, în cutia de

chibrituri în care convieţuia cu frustrările şi iluziile. Să piardă limba în care vîrstele îşi transcriseseră, pe

rînd, codul? O sinucidere, nu mult diferită de întoarcerea în Patria sinucisă, aşa i se părea.



Noaptea dinaintea prezentării în faţa Comisiei Speciale fusese mai grea decît lungile nopţi de indecizie

care îl chinuiseră în anul de cînd plonjase, tot într-o noapte de iarnă, în insula libertăţii. Oricîte bucurii şi

subterfugii i-ar oferi Lumea de Apoi, avea să rămînă un ţînc deprinzînd, la bătrîneţe, alfabetul surdo-

muţilor, senil silit la bîlbîieli infantile, pline de gratitudine.



Prin ceaţa albă a nopţii desluşea elegantele clădiri şi bulevarde ale Oraşului Tranzit. Se auzea, de

departe, muzica petrecerilor. Cetatea suprapopulată de artişti şi de spioni avea o intensă viaţă de

noapte. I se părea că distinge Marele Zid care apăra enclava libertăţii de lumea captivilor din afară şi

apăra închisoarea de dincolo de viruşii libertăţii.



Şi a fost noapte şi a fost zi şi va fi ziua a doua. Încă doi paşi, cinguacenarul se va naşte din nou, în

Lumea de Apoi, care se va numi, începînd de mîine, 21 ianuarie 1988, Lumea de Dincolo.



Întins pe canapea privea fila încercuită cu roşu a calendarului. Se ridică, încercui din nou fila cu roşu şi

scrise, mare, cu roşu, deasupra zilei de 20 ianuarie, care se stingea: MARIANNE! Contemplă, o clipă,

isprava. Nu, nu era mulţumit. Şterse, cu roşu, literele roşii. Scrise, de data asta în josul foii, FRANCE!

Apoi, zîmbind, ca un copil satisfăcut de şotia făcută mătuşii, înghesui alte litere înaintea celor scrise:

Anatol. Anatol FRANCE. Se întoarse la canapea. Rămase multă vreme ţinînd sus, în mîna dreaptă, cartea

de vizită franceză.



Să petreacă o seară, mai multe seri, cu reprezentantul Parisului? Şi-ar vindeca, oare, suspiciunea adusă

din Jormania tuturor suspiciunilor? Ar fi nevoie de timp şi de alte întîlniri. Nici măcar nu încercase o

discuţie literară cu admiratorul. În ce limbă îi citise acesta cartea? Rupse cartea de vizită în bucăţi mici

mici, dovadă că nu înţelegea încă avantajele tranzacţiilor pe care le oferă Lumea Liberă.



În ziua următoare, 21 ianuarie 1988, străinul reluă drumul din centru, de pe Kurfürsterdamm, pînă la

periferia unde se afla sacra Comisie Tripartită. Aşteptă, răbdător, cu servieta în braţe, pe banca din faţa

camerei 135. La ora 11 şi un sfert, doamna dispecer îi arătă, muţeşte, uşa americană, din dreapta.



Făcu trei paşi, se afla înăuntru. Domnul tînăr şi chel din spatele biroului îl invită să se aşeze pe scaunul

din faţa biroului. Se aşeză, cu servieta în braţe.

- Vorbiţi engleza? întrebă americanul, în engleza sa americană.

- A little, răspunse, evaziv, în esperanto, solicitantul.

- OK, putem vorbi şi în germană, continuă americanul în germana sa americană. OK?



Solicitantul dădu, afirmativ, din cap. Îl privi atent pe domnul din faţa sa: examinator mai tînăr chiar decît

cel din ziua precedentă. Solid, înghesuit în costumul cafeniu, cu revere mari. Cămaşa albă, guler strîns

cătuşe, gîtul gros, alb. Ochii negri, iscoditori, mîini scurte. Inel gros de aur pe stînga, stilou de aur în

dreapta, butoni de aur la manşetele albe, mult ieşite din mîneca hainei.

- Paşaportul.



Voce de militar, ca şi manierele.



Solicitantul se aplecă peste imensa servietă pe care o ţinea în braţe. Scoase un dosar verde plin de hîrtii,

din care trase paşaportul verde. Examinatorul îl cercetă lent, filă cu filă.

- Nu este prima călătorie în Vest.



Solicitantul nu comentă comentariul. Marea Putere îl privi îndelung şi rupse, din nou, decis, tăcerea care

adiase, diafană, în cameră.

- Aţi mai fost de două ori în Occident. Şi o dată în Israel.



Tăcerea se îngreunase.

- De unde bani pentru călătorii? se auzi tăcerea, ruptă bucăţi-bucăţele. Nu aveţi în Est bani de schimb.

Dacă nu vă dă guvernul. Guvernul dă cînd este interesat.

- Nu am călătorit pe banii guvernului, se grăbi suspectul să protesteze. Rudele din Vest mi-au trimis bani.

- Rudele? Oameni generoşi... Unde, în ce ţări?



Călătorul nu îngădui tăcerii suspecte să devină şi mai suspectă, înşiră grăbit ţările unde se aciuase familia

pribeagă.

- Şi în Statele Unite? se înveseli reprezentantul Statelor Unite. Unde? Ce fel de rude?

- Sora soţiei. Căsătorită de peste zece ani cu un american. Mamă a doi copii americani, o fetiţă de zece şi

un băiat de patru ani.

- Şi la Berlin, cum aţi ajuns la Berlin? Doar nu rudele au ales acest loc. Nu cred că numele Berlin le este

prea drag.

Tăcerea se prelungi, de data asta, americanul părea mulţumit.

- Am venit aici cu o bursă a statului german, cum am menţionat în fişa personală.

- Da, da, aţi menţionat, admise funcţionarul, ridicînd de pe birou dosarul, ţinîndu-l cîteva clipe în aer,

punîndu-l, apoi, la loc şi împingîndu-l la margine, ca şi cum nu ar fi avut importanţă.

- Bursa învinsului oferită învingătorului? Putem spune aşa?



Nu părea grăbit să încheie subiectul german, doar nu fusese uşoară victoria asupra inamicului... Asta îi

unea, părea să sugereze, pe el, tînărul american, cu vîrstnicul est-european din faţa sa.



Bursa vinovăţiei? Da, aşa gîndise, nu o dată, chiar şi bursierul. Bursa oferită de învinşi supravieţuitorilor

pe care nu izbutiseră să-i spulbere? Bursa Germaniei prospere, de după înfrîngere, pentru Estul

dintotdeauna învins, destinat sărăciei, pribegiei? Chiar şi între graniţe restrînse, Germania rămăsese, şi

după război, a germanilor harnici şi eficienţi, cu acelaşi steag şi acelaşi imn. Nici măcar Bavaria nu

devenise, după război, a evreilor, cum prevedeau cei care susţineau că ţara lui Goethe şi Bismarck va fi

guvernată de supravieţuitorii lagărelor de exterminare. Noii profeţi erau convinşi că supravieţuitorii vor

solicita germanilor dovezi de filosemitism pe trei generaţii pentru a le acorda, din nou, cetăţenia

germană, pierdută în urma catastrofei.



O glumă, da, da... repeta, în gînd, supravieţuitorul, glumă citită invers, de la dreapta la stînga, ca în

ebraica Bibliei. Evreilor li se cerea să dovedească, de fapt, la ieşirea din lagăre, că aparţinuseră, prin

sînge, statului care vroise să-i nimicească! Doar astfel li se putea acorda invidiabila cetăţenie a Germaniei

postbelice, generoasă cu burse pentru săracii şi rătăciţii care nu mai sperau beneficiile victoriei.



Solicitantul nu apucase să rostească toate acestea. Tînărul examinator abandonase conversaţia, se

afundase în scris, completînd chestionarele dosarului. Sarcasticele divagări le-ar fi primit, probabil, cu

plăcere, ca o flaterie destinată a capta graţiile Marii Puteri.



Cînd ridică privirea de pe servietă, solicitantul văzu că autoritatea americană, deja în picioare, îi zîmbea

şi îi întindea mîna.

- Good luck, Sir, good luck! îi ura, americăneşte, renunţînd, acum, la limba duşmanului comun.



Urma leul britanic, care nu mai era leu. Doamna dispecer se afla, însă, prinsă într-o veselă convorbire

telefonică, nu observa că testul american se încheiase. Nici după ce puse receptorul în furcă, nu părea să

vadă umbra din faţa ei.

- Urmează întrevederea cu englezii? întrebă, sfios, veneticul.

- Nu urmează nimic, domnule, veni prompt răspunsul. Aţi terminat. Mister Jackson a semnat şi pentru

englezi.



Candidatul strînse mînerul servietei şi se îndreptă spre uşă.

- Nu uitaţi, domnule, mîine la ora 9.30.



Deci, se terminase, dar nu se terminase. Se întoarse, uimit, spre doamna dispecer.

- Mîine aveţi întrevederea finală cu autorităţile germane. Primul etaj, camera 202, ora 9.30.



Zi mohorîtă şi jilavă. O luă lent, extrem de lent, spre staţia de autobuz.



Scările, lent lent, etajul 3, apartamentul 7. Scoase cheia din palton, deschise uşa, rămase cîteva clipe pe

prag. Cald înapartament, linişte. Înainte de a se dezbrăca, luă de pe masăpixul cel gros, roşu, se apropie

de calendar. Strînse între degete marea filă 20 ianuarie, apoi marea filă 21 ianuarie. Încercui fila 22

ianuarie 1988, vineri, cu două cercuri groase, roşii. Apoi scrise de-a lungul, în diagonală, "Dacă mai

trăiesc pînă mîine" şi adăugă, în paranteză: Contele Tolstoi, Iasnaia Poliana.

Supravieţuitorul supravieţui, din nou, noaptea. Recitise, din nou şi din nou, fără a se plictisi, Raportul

despre Paradis.





In paradise the work week is

fixed at 30 hours

the social system is stable and

the rulers are wise

really in paradise one is better

off than in whatever country.









Uşor de bănuit unde îşi localiza poetul ficţiunea. Transcrise versurile în proză. Funcţionarul francez şi cel

englez şi cel american ar fi înţeles acest raport codificat: "In paradise the work week is fixed at 30 hours,

prices steadily go down, manual labor is not tiring (because of reduced gravity), chopping wood is no

harder than typing. The social system is stable and the rulers are wise. Really, in paradise one is better

off than in whatever country". Încercă să restrîngă textul: "The social system of paradise is stable, the

rulers are wise, in paradise one is better off than in whatever country". Da, o bună rugăciune zilnică.



Reluă mesajul, trecu la celelalte strofe, să aleagă, dinfiecare, un rînd-două, pentru funcţionarul german

pe care urma să-l întîlnească în dimineaţa următoare. "They were not able to separate exactly the soul

from the flesh and so it would come here with a drop of fat, a thread of muscle." Apoi, rezumatul strofei

următoare: "Not many behold God. He is only for those of 100 percent pneuma. The rest listen to

communiqués about miracles and floods".



Dormi fără vise, pînă la sunetul deşteptătorului.



Înainte de a ieşi din casă, se întoarse, luă de pe masă ciorna rugăciunii: "In paradise one is better off

than in whatever country. The social system is stable and the rulers are wise. In paradise one is better

off than in whatever country". Împături hîrtia, o băgă în buzunar. Se simţea mai ocrotit, supravieţuise

noaptea, avea să supravieţuiască şi ziua care urma.



Se prezentă, la ora indicată, la camera indicată. Funcţionarul german era mic şi îndesat. Nu purta costum

şi cravată, ci pantaloni de catifea, o vestă de lînă groasă, verde, peste bluza tricotată, tot din lînă, tot

verde. Părul blond, pieptănat cu cărare. Mîinile mari, cu mari pete decolorate, albe, care se repetau şi pe

frunte şi gît.



După o oră şi jumătate de interogatoriu, veneticul ieşi năuc, fără a-şi aminti întrebările la care

răspunsese. Ceea ce reţinu, totuşi, fu precizarea pe care birocratul i-o repetase de două ori: drumul pe

care pornise va fi lung, incert, primul pas era doar primul pas. Da, da... Bukowina, locul naşterii, fusese

primul pas, dar cum bine se ştie, identitatea germană este una de sînge, nu de loc. Noi nu sîntem

franţuzi, nici americani... nu, nici americani şi nici englezi, chiar dacă ne aflăm în clădirea Marii Comisii

Aliate... explicase funcţionarul, ridicînd, scandalizat, mîinile şi sprîncenele la cer.



"Nu eşti german pentru că te-ai născut în Germania! Nici chiar în Germania! Să nu mai vorbim de..." şi

se aplecase din nou, să citească, în dosarul pe care îl tot consulta, denumirea barbară. "A, da,

Bukowina... o fostă provincie austriacă, să recunoaştem. Şi asta doar pentru vreo sută de ani, să

recunoaştem. Austriac şi german sînt două lucruri diferite, complet diferite, cum domnul din Est ştie, fără

îndoială. Nebunul care a distrus Germania, datorită căruia există acum la Berlin, chiar la Berlin, Marea

Comisie Aliată..." şi funcţionarul german de sînge pur german ridică din nou mîinile şi sprîncenele spre

Atotputernicul care se juca fără ruşine cu destinul Germaniei. "Nu, nebunul acela, datorită căruia

Germania nu mai termină a plăti şi a plăti, acceptînd mereu noi datorii şi insulte şi această invazie de

cerşetori şi neisprăviţi livraţi de Marea Comisie Aliată, nebunul acela nu era german, ci austriac, ştie

toată lumea. Din Linz, din Austria, venea nebunul Adolf!... Care nici nu negase vreodată faptul. Şi chiar

dacă eşti german... dacă ai lipsit din ţara ta 800 de ani, ce fel de german mai eşti? Am văzut-o acum

cîteva zile la televizor pe compatrioata dumneavoastră. Germană fiind, aşa zice, s-a repatriat acum în

Germania, aşa susţine. După 800 de ani, adică! 800 de ani, domnule! Opt sute de ani, de cînd coloniştii

germani au ajuns acolo, în, cum îi zice, da... în Banat."



Cuvîntul străin "Banat", numele provinciei din sud-vestul României unde descendenţii vechilor colonişti

încă mai trăiesc, nu îl mai regăsi, însă, în filele dosarului de pe masă, lîngă Bukowina, ci, satisfăcut de

performanţă, în propria sa memorie.

- Bestimmt, ja, Banat! După 800 de ani... Se simte imediat. După accent, după vocabular, după

comportare, credeţi-mă, credeţi-mă.



Deci, nimic din ce s-a întîmplat ieri şi alaltăieri şi astăzi nu era decisiv, asta încercase să-i comunice, de

fapt, binevoitorul reprezentant german.



Se afla în staţia de autobuz, apoi în staţia de tramvai, se gîndea la ceea ce îi spusese funcţionarul. Uită

să coboare, se trezi în altă parte a oraşului. Un cartier de case plăcute, nu prea înalte, de suburbie. Opri

un taxi, ceru şoferului să-l ducă în centru, la ruinata Gedächtnis Kirche.



Coborî pe trotuarul aglomerat din faţa bisericii. Centrul oraşului, plin de lume, mai ales tineri. O luă,

absent, pe o străduţă laterală, intră în primul restaurant, împăcat cu zădărnicia zilei care trecuse, cu

criptica ei.



Seara, cînd deschise uşa apartamentului, auzi, în întuneric, obişnuitul salut al colocatarului: "Decizia este

un moment al Nebuniei!", şoptea, insidios, ca în fiecare seară, domnul Kierkegaard. Da, dar nici nebunia

indeciziei nu pare neglijabilă, iar controversele astea nocturne nu-şi mai au rost.



Înainte de culcare îşi făcu rugăciunea de seară: "In paradise one is better off than in whatever country.

God is only for those of 100 percent pneuma. They were not able to separate exactly the soul from the

flesh and so it would come here with a drop of fat a thread of muscle. The social system of paradise is

stable, the rulers are wise. God is only for those of 100 percent pneuma. In paradise one is better off

than in whatever country".



După o lună, se afla la Paris, unde avu numeroase ocazii să regrete că nu păstrase cartea de vizită a

admiratorului său francez de la Comisia Aliată. După altă lună, făcu un pas mărit, spre Lumea de Apoi şi

de Dincolo, uriaşul pas peste ocean, care îl aduse, în martie 1988, în Lumea Nouă.



Bucuria de a fi străin între alţi străini. Statuia şi limitările libertăţii şi măştile ei, ţinuturi şi sintaxe noi, nu

doar în jur, ci şi în el însuşi, trauma deposedării, noile boli ale sufletului şi minţii, şocul dislocării, şansa

de a-ţi trăi Posteritatea? Acceptă, treptat, noul calendar, numărătoarea bisectă din Paradis: fiecare an în

exilul libertăţii valora cît patru ani convenţionali.



La un an şi jumătate de la venirea în America, adică după 6 ani, conform noului calendar, Zidul

Chinezesc de la Berlin se prăbuşise. În Jormania socialistă, Clovnul Carpaţilor şi soţia sa, Tovarăşa Mortu,

fuseseră executaţi. Speranţe de repatriere în trecutul şi ţinutul de demult şi de mai ieri? Mesajele de pe

Tărîmul Celălalt descurajau asemenea glume. Reevalua confuziile în care locuise, reciti Raportul poetului

polonez care îi slujea drept rugăciune, reciti afişele pragmatice ale Paradisului: DEPRESSION IS A FLAW

IN CHEMISTRY NOT IN CHARACTER.



Poetul antic Ovidiu, exilat din Roma imperială în pustiul scit al Tomisului, departe, în Est, la Marea

Neagră, transcende tristeţea? Acum, termenii se inversaseră: de provincialul Tomis se despărţea, cu

fiecare zi. În noua casă, pe ţărmul stîncos al New York-ului, unde naufragiase, în Roma prezentului,

tristeţea era tratată cu pastile şi gimnastică: DEPRESSION IS A FLAW IN CHEMISTRY NOT IN

CHARACTER. Everything can be fixed. Call 1-800-¥HELP-YOU£.



În 1997, la nouă ani de la intrarea în noul calendar, adică la 36 de ani de la Ziua D., din Berlinul iernii

1988, i se oferea şansa întoarcerii în timpul şi spaţiul de altădată. Cumulase, conform noului calendar, 94

de ani. Bătrîn, extrem de bătrîn, nepotrivit pentru asemenea călătorie. Avea, în acelaşi timp, doar 11 ani,

dacă socotim timpul convenţional de cînd părăsise rutina vieţii de altădată. Un asemenea pelerinaj părea

prematur pentru o persoană atît de tînără şi emotivă.