Distinşi membri ai Sindicatului Transilvania Art!
Referitor la scrisoarea pe care mi-aţi adresat-o, precum şi la
repetatele declaraţii pe care le-aţi dat presei, vă mărturisesc că am
fost şi rămân la rândul meu stupefiat de atitudinea de care aţi dat
dovadă de-a lungul întregii perioade a repetiţiilor cu Don Giovanni.
Această atitudine emană indiferenţă şi lipsă de respect faţă de creaţia
artistică şi s-a manifestat în mod surprinzător prin repetate acţiuni
de boicot ai propriilor colegi şi a propriei profesii. De aceea, am
denumit acest tip de sindicalism ca fiind „barbar” şi „primitiv” şi nu
m-am referit nicidecum la persoane sau grupuri de artişti din Operă,
fiind conştient de faptul că majoritatea lor sunt oameni de bun simţ,
care, după părerea mea, au fost manipulaţi şi îndrumaţi iresponsabil
de către liderii sindicali. Recunosc că, într-adevăr, condiţiile de lucru
în sala Operei au fost extrem de dificile din cauza nepunerii în
funcţiune a centralei termice. Dar, spre deosebire de mine, care am
petrecut mai multe ore decât oricine dintre membrii grupării Dvs,
încercând să-mi fac datoria, periclitându-mi sănătatea în temperaturi
de 14-15 grade C, majoritatea „membrilor sindicali” au „tranzitat”
scena timp de 10-15-20 de minute şi, instigaţi de liderii sindicali,
începeau să se uite la ceas manifestându-şi nerăbdarea şi lipsa de
bun-simţ faţă de căutările artistice care erau în curs de desfăşurare
pe scenă. M-a surprins şi lipsa de interes şi de curiozitate faţă de o
nouă versiune scenică a unei capodopere. Exceptând soliştii, câţiva
tehnicieni, regia tehnică şi uneori baletul, aţi lipsit, onoraţi Membri
ai Art Transilvania, cu desăvârşire din procesul de realizare al acestui
spectacol (vă sunt recunoscător pentru lecţia despre sensibilitatea
vocală la temperaturi scăzute, dar tocmai soliştii au fost cei care şi-au
făcut din plin datoria, repetând cu pasiune zi de zi). Am mai întâlnit
în lunga mea carieră sindicalişti care doreau cu orice preţ demiterea
conducerii unei instituţii de artă, mai ales când aceasta a încercat
prin schimbări să tulbure apa lâncedă a nepăsării şi a delăsării
artistice, atât de favorabile mediocrităţii. Dar niciodată n-am văzut
ca sindicalişti să năvălească pe scenă şi să retragă artiştii în timpul
desfăşurării repetiţiilor, fără să discute într-un mod civilizat sau
măcar să-i anunţe pe realizatorii spectacolului despre problemele
ivite şi despre modul în care intenţionează să le rezolve pe acestea.
Imaginaţi-vă intervenţia liderilor sindicali ai chirurgilor în momentul
în care vă aflaţi pe masa de operaţie, iar aceştia lasă din mână
bisturiul, abandonându-vă în timp ce sângeraţi din rănile deschise.
Nu vă doresc, distinşi sindicalişti, o asemenea experienţă. De altfel,
orice manifestare sindicală care se desfăşoară în timpul orelor de
lucru şi nu a fost anunţată în prealabil este ilegală şi se consideră
contravenţie.
Îmi scrieţi că sunteţi stupefiaţi de faptul că „mă erijez într-o victimă a
extremismului”, deşi susţineţi că nu aţi folosit nici un cuvânt sau
vreo aluzie legată de etnia mea. Într-adevăr, acest lucru nu s-a
întâmplat în mod direct. Dar atunci când vorbiţi de „devenirea
noastră pur românească”, uitaţi că în rândurile instituţiei cât şi a
sindicatului sunt angajaţi şi de alte etnii, în mai toate
compartimentele. Astfel, insinuarea ascunsă în text conform căreia
eu am etichetat ca „barbari” o etnie şi nu nişte metode sindicaliste,
şchioapătă din plin şi încearcă aşa-zisa „lovitură sub centură”. Vă
reamintesc totodată că noţiunea de „etnie pură” a fost folosită cu
precădere de către nazişti şi preluată din când în când de politicieni
demagogi sau primari de tristă amintire care doreau să genereze
conflicte interetnice. Menţionez de altfel, că printre numeroasele
premii naţionale şi internaţionale pe care mi-ar fi jenă să vi le
enumăr, una dintre cele mai însemnate distincţii mi-a fost acordată
de Preşedintele României, pentru „promovarea culturii româneşti în
lume”.
În ceea ce priveşte calificarea mea drept „debutant în domeniul
teatrului liric”, m-aţi făcut să râd în hohote. Se pare că sunteţi atât de
izolaţi de fenomenele şi tendinţele care se întâmplă de multe decenii
în arta operei din întreaga lume, încât nu aţi aflat că cele mai mari
spectacole de operă sunt puse pe scenă de importanţi regizori de
teatru, şi asta pentru că opera nu este doar muzică ci şi teatru în care
desfăşurarea dramei scenice ca şi relaţiile dintre personaje sunt la fel
de importante în înţelegerea operei ca şi calităţile vocale ale
interpreţilor. Marele regizor italian Giorgio Strehler a „debutat” în
operă în 1947, punând pe scenă la Milano Răpirea din serai, spectacol
care a însemnat o cotitură în întreaga istorie a Operei La Scala, de la
perspectiva scenică contemporană asupra operelor clasice până la
înfiinţarea şcolii acestei instituţii, în strânsă colaborare cu Piccolo
Teatro din Milano. Alţi mari regizori, ca Patrice Chereau, Peter
Brook, Peter Hall, Peter Stein, Christoph Marthaler, Michael
Hanaecke, Stephane Braunschweig şi alţii precum şi românii Andrei
Şerban, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei sau Silviu Purcărete au „debutat”
şi ei cândva în genul liric, marcând momente însemnate în viaţa
instituţiilor de operă la care au lucrat, dar au lipsit cu desăvârşire de
pe afişele instituţiei pe care pretindeţi că o reprezentaţi.
Umflând în presă suma contractului meu de colaborare cu Opera
Naţională Română din Cluj-Napoca - denumire cam tautologică
folosită de Dvs; căci ce altceva ar putea fi o operă naţională din
România? - nu încălcaţi numai legea confidenţialităţii contractelor
individuale, dar prin aruncarea unor cifre în vânt doriţi să induceţi în
eroare şi opinia publică, răspândind informaţii neadevărate şi
neverificate, utilizând metode parşive şi lipsite de corectitudine.
Poate că estimarea Dvs se bazează pe diferenţa uriaşă dintre timpul
petrecut de mine şi timpul petrecut de Dvs pe scena răcoroasă a
Operei. Dacă este aşa, atunci ar fi într-adevăr echitabil ca
remuneraţia mea să fie înzecită faţă de salariile de care vă plângeţi,
petrecând doar câteva minute zilnic în instituţie. Vă aduc la
cunoştinţă că imaginaţia dumneavoastră depăşeşte cu mult realităţile
contractuale despre care vorbiţi. Vă asigur însă că am semnat un
contract cu Opera Naţională din Londra, pentru a pune pe scenă
Dido şi Aeneas de Purcell (a se pronunţa: Părsăl) în 2011, care
depăşeşte valoarea pe care aţi aruncat-o în mod iresponsabil opiniei
publice.
Continuaţi să daţi impresia că în calitate de sindicalişti nu cunoaşteţi
legea instituţiilor de cultură. Astfel, sugeraţi că producţia Don
Giovanni s-a realizat din fondul de investiţii care ar putea fi folosit
„în direcţii mult mai prioritare Operei”. Studiind mai aprofundat
legea amintită, veţi realiza că există trei capitole în ceea ce priveşte
bugetul alocat instituţiilor de cultură: fondul de salarii, fondul
pentru bunuri şi servicii, numit şi fond de cheltuieli materiale, şi
fondul de investiţii. Nici o economie făcută la oricare din aceste
fonduri nu poate fi transferată în celelalte fonduri. Aceştia se
numeşte în termeni tehnici şi legali „deturnare de fonduri”. Mai
mult, în cazul în care nu se cheltuiesc pe producţii banii acordaţi
pentru cheltuieli materiale, acestea vor fi daţi înapoi la stat şi
înseamnă lipsa de activitate a instituţiei, situaţie în care nu se
justifică nici măcar salariile reduse care se acordă actualmente
angajaţilor. Ar fi poate un pretext ideal pentru dumneavoastră dacă
centrala termică nu s-ar pune niciodată în funcţiune, pentru că asta
v-ar asigura posibilitatea de a ieşi la pensie fără să vă mai obosiţi cu
munca. Aţi putea, poate, călători în lume să vedeţi mari spectacole
de operă, instituţii în care domneşte ordinea, respectul faţă de
creaţie şi pasiunea pentru inovaţie. Viaţa însă pare să fie câteodată
mai complicată.
Subliniaţi că 80 la sută dintre angajaţii Operei au contract pe termen
nedeterminat. Este într-adevăr o realizare deosebită să apăraţi
„cuceririle” regimului comunist şi să daţi impresia că asta reprezintă
interesele adevăraţilor artişti. Nu v-am auzit însă niciodată spunând
că ar trebui să fiţi uniţi şi în creaţie. De aceea, consideraţi ca
jignitoare reacţia mea firească la tot ce s-a întâmplat în aceste
săptămâni.
Indiferent de care ar fi soarta spectacolului şi a colaborării mele cu
Opera Naţională din Cluj, vă voi duce, stimaţi tovarăşi, faima,
oriunde voi lucra în lume, ca exemplu terifiant al mişcării
anticulturale care, sunt convins, va aduce prejudicii grave instituţiei
şi întregii imagini a României.
Cu deosebită tristeţe,
Gábor Tompa
Regizor, directorul Teatrului Maghiar de Stat Cluj
P.S. Sindicatul sau liderii acestuia nu sunt competenţi să judece
valoarea estetică a unui spectacol, mai ales înainte ca acesta să fi fost
prezentat. Asta ar trebui lăsat în seama publicului şi a criticii.
Cluj, 16 octombrie 2010